martedì 9 ottobre 2018

SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE VRĂJITORIE

CUVÎNTUL SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE VRĂJITORIE

De ce au căzut creştinii în vrăjitorii

Şi, într-adevăr, întreaga pricină pentru care creştinii au căzut astăzi în toate relele lucrări ale diavolului şi mai ales în diferitele vrăjitorii se datorează faptului că nu cercetează cu grijă acele prime făgăduinţe şi învoieli pe care le-au dat lui Hristos cînd au fost botezaţi şi că le-au uitat şi cu desăvîrşire le-au şters din amintirea şi inima lor. Pentru ei au urmat acele înfricoşătoare cuvinte pe care le-a spus Domnul: anume că, ori de cîte ori necuratul demon iese din om, merge în locuri secetoase, căutînd odihnă şi nu găseşte; apoi se întoarce iarăşi la omul din care a ieşit şi, deoarece găseşte inima lui neocupată, curăţită şi pregătită, ia împreună cu el încă alţi şapte demoni mai vicleni şi intră acolo înăuntru şi locuieşte şi devin cele de după aceea ale omului aceluia mai rele decît cele dintîi; „Şi, cînd duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutînd odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi ve­nind o găseşte golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decît el şi, intrînd sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decît cele dintîi” (Matei 12, 43-45) [...].

Că cei care fac sau cer vrăjitorii se leapădă şi tăgăduiesc pe Hristos şi se însoţesc cu diavolul

[...] Toţi, toţi aceştia, pînă la unul, şi cei care lucrează, şi cei care suferă, şi cei care oferă vrăjitoriile şi talismanele, şi cei care le primesc, toţi devin locaşuri ale lucrării necuratului duh; cei care se leapădă de Hristos şi de credinţa lui Hristos se alătură lui satana şi slujirii lui şi trufiei sale. De unde, prin urmare, toţi sînt tăgăduitori ai făgăduinţelor pe care le-au dat la Sfîntul Botez, că se vor lepăda de satana şi de orice slujire a lui, că se vor alătura lui Hristos şi credinţei şi cuvintelor Lui. O, ce nenorocire vrednică de plîns! O, ce mare pierzare a creştinilor![...]

Că demonii nu pot să vindece, ci omoară

[...] Aşadar, să nu te înşeli, creştinule, ci află că nici lupul nu se face vreodată oaie, după proverb, nici diavolul nu se face vreodată doctor; şi că mai uşor poate să îngheţe focul şi să se încălzească zăpada, decît să vindece într-adevăr diavolul; fiindcă acesta, chiar dacă ar vrea să te vindece, nu poate, deoarece este cu totul neputincios, iar dacă presupunem că poate să te vindece, totuşi nu vrea, deoarece sănătatea omului este un bun, iar diavolul urăşte totdeauna cele bune şi de aceea este numit duşmanul binelui (misokalos). [...]

Că demonii, chiar dacă vindecă trupul cu îngăduinţa lui Dumnezeu, îl însănătoşesc ca să omoare sufletul. Pilde ale celor care s-au îmbolnăvit şi nu au chemat vrăjitori

Astfel încît fii convins şi crede, frate, că numai Dumnezeu este adevăratul doctor al sufletelor şi al trupurilor, iar vrăjitorii şi demonii nu vindecă cu adevărat, ci în închipuire.
Iar, dacă chiar presupunem că însănătoşesc trupul; cu îngăduinţa lui Dumnezeu, totuşi află că îl însănătoşesc cu scopul de a omorî sufletul. Cum? Despărţindu-te de credinţa lui Hristos şi tîrîndu-te spre faptul de a-i crede şi de a-i adora pe ei. De aceea, ce folos ai să primeşti, frate, chiar presupunînd că trupul îţi este însănătoşit, trăind astăzi şi murind mîine, dacă, în schimb, îţi este omorît sufletul nemuritor? Ce cîştig ai să dobîndeşti dacă aici vei gusta puţină sănătate, iar dincolo vei fi pedepsit veşnic? Ducă-se asemenea sănătate! Ducă-se o astfel de viaţă! Mai bună este moartea de mii de ori decît aşa o viaţă şi sănătate, precum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „... căci nu vindecă cu adevărat, de n-ar mai fi! Iar eu chiar de ar fi să spun, umflînd lucrurile, că, şi dacă tămăduiesc cu adevărat, este mai bine să mori decît să alergi la duşmanii lui Dumnezeu şi să fii tămăduit în acest chip. Căci ce folos să fii vindecat la trup, dacă sufletul este pierdut ? Ce cîştig are cineva să dobîndească mîngîieri aici, urmînd să fie aruncat în focul nepieritor dincolo?” (Ioan Gură de Aur, Cuvîntul V, Împotriva iudeilor). Şi iarăşi spune: „chiar dacă un demon va vindeca, mai mult a vătămat decît a fost de folos; căci a fost de folos trupului, care, totuşi, puţin mai tîrziu mort, urmează să putrezească, însă a vătămat sufletul nemuritor” (Ioan Gură de Aur, Cuvînt către iudaizanţi). Deoarece diavolul, fraţilor, este un pescar foarte viclean şi pierde o mică momeală ca să prindă un peşte mare, adică se mulţumeşte să vă dea puţină sănătate, numai să vă lipsească de Rai; să vă lungească puţin viaţa, ca să vă pedepsească veşnic. Nu vezi (îţi spune Sfîntul Ioan Gură de Aur) că slăbănogul era de treizeci şi opt de ani în pat şi, privit cu ură, îşi răbda cu vitejie boala, aşteptînd ajutorul lui Dumnezeu fără să ceară să-l farmece sau să-i dea talismane ? „Şi nu a alergat astfel la prezicători, nu a mers la descîntători; nu şi-a legat amulete, ci a aşteptat aju­torul de la Dumnezeu” (Sfîntul Ioan Gură de Aur).
Şi tu, creştine, fiindcă ai zăcut bolnav puţine zile, de aceea eşti atît de nerăbdător şi alergi la vrăjitori şi vrăjitoare? Nu vezi că Lazăr a zăcut înaintea porţii bogatului, tot timpul vieţii lui, atît de greu rănit, încît, din cauza unei atît de mari neputinţe, nu putea să alunge nici cîinii, care-i lingeau rănile, şi cu toate acestea a preferat să moară într-o asemenea suferinţă decît să ceară amulete şi farmece? „Dar nu a cerut descîntător, nu şi-a legat amulete... nu a chemat la el vrăjitori” (spune în acelaşi loc - Împotriva iudeilor, Cuvîntul V - Sfîntul Ioan Gură de Aur); şi tu, care, pentru puţină febră, alergi la urîtele băbuţe ameţite de băutură, ce iertare vei primi? Nu vezi pe acel viteaz Iov, care, după ce a pierdut şi copiii, şi bunurile, a fost rănit atît de tare, încît peste tot mişunau viermii din toate mădularele lui şi pîine nu putea să mănînce din cauza duhorii ? Şi, deşi putea să scape de toate aceste înfiorătoare lucruri prin hulă şi să moară, aşa cum îi spunea femeia lui: „spune orice cuvînt împotriva Domnului şi mori” (Iov 2, 9), totuşi a răbdat cu bărbăţie şi nici un cuvînt mărunt de hulă nu a scos din gura lui; iar tu de ce ai o atît de mare nerăbdare şi pentru o foarte mică rană dispreţuieşti şi pe Dumnezeu, şi pe Hristos, şi credinţa, şi pe Sfinţi, şi alergi la duşmanii lui Dumnezeu, la vrăjitori şi demoni, ca să fii tămăduit ? Şi ce scuză poţi să primeşti pentru aceasta, precum îţi spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Aşadar ce scuză vom avea noi, dacă cei care su­ferim şi răbdăm asemenea lucruri, sau din cauza febrei, ori din cauza rănilor, alergăm la sinagogi şi la vrăjitori şi fermecători, îi chemăm şi la casele noastre” (Ioan Gură de Aur, Împotriva iudeilor, Cuvîntul V).

Că vrăjitorii şi vracii, deşi rostesc numele lui Dumnezeu, trebuie îndepărtaţi

Dar spui că acea bătrînă creştină şi acel vraci creştin, ori de cîte ori fac farmece şi dau amulete, nu spun şi nici nu scriu alte nume în afară de numele lui Dumnezeu, al lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu şi al Sfinţilor şi, deci, ce rău fac ei? La acestea îţi răspunde Sfîntul Ioan Gură de Aur şi îţi spune că din această cauză mai mult trebuie să o urăşti pe acea urîcioasă babă sau pe acel urîcios vraci, deoarece folosesc spre jignire şi necinstire numele lui Dumnezeu şi, creştini fiind, fac precum elinii, fiindcă şi demonii, deşi rostesc numele lui Dumnezeu, totuşi tot demoni sînt: „unii, socotind că se îndreptăţesc, spun că este creştină femeia care descîntă acestea şi că nu rosteşte nimic altceva decît numele lui Dumnezeu. Aşadar din această pricină eu mai mult o urăsc şi mai mult mă dezgustă, fiindcă s-a folosit de numele lui Dumnezeu spre ocară; fiindcă, spunînd că este creştină, scoate la iveală cele ale elinilor: căci şi demonii rosteau numele lui Dumnezeu, însă erau demoni; şi astfel vorbeau împotriva lui Hristos: «te ştim cine eşti, Sfîntul lui Dumnezeu» şi totuşi le-a astupat gura şi i-a alungat” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Despre statui, 21).

Cei bolnavi trebuie să alerge la Hristos şi la Sfinţi, şi nu la vrăjitori. Că mare nerecunoştinţă arată creştinii cînd părăsesc pe Hristos, Sfinţii şi Biserica şi merg la vrăjitori

[...] Dreptate are Iisus să strige prin Isaia că El v-a renăscut prin Sfîntul Botez şi v-a făcut copiii Lui, iar voi, pentru puţină boală, aţi dispreţuit pe Tatăl vostru şi aţi mers la vrăjitori şi demoni, duşmanii Lui: „Ascultă, cerule, şi ia aminte, pămîntule, că Domnul a zis: fii am născut şi i-am înălţat, iar aceştia M-au dispreţuit” (Isaia 1, 2) şi cum boul şi măgarul cunosc pe binefăcătorul şi stăpînul lor, iar voi nu cunoaşteţi pe binefăcătorul vostru: „Boul a cunoscut pe stăpîn şi măgarul ieslea domnului său, însă Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a priceput” (Isaia 1, 3).
De aceea, ca să nu Se mîhnească Iisus Hristos din cauza voastră şi să spună asemenea lucruri şi să nu vă arătaţi şi voi nerecunoscători faţă de un asemenea desăvîrşit binefăcător, lăsaţi, vă rog, fraţii mei, lăsaţi-vă de faptul de a merge la vrăjitori şi vrăjitoare şi ţigănci, şi, cînd se întîmplă să fiţi bolnavi, alergaţi la Hristos cu căldura credinţei şi cereţi însănătoşirea, Deoarece El este totdeauna Tatăl vostru Cel mai iubitor şi, dacă v-a dat boala, v-a dat-o ca să încerce răbdarea voastră, ca să vă încununeze mai mult şi să vadă dacă îl iubiţi cu adevărat: „Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte ?” (Evrei 12, 7). El, deşi vă pedepseşte şi vă pălmuieşte uneori părinteşte pentru păcatele voastre, totuşi vă tămăduieşte şi vă mîngîie ca pe copiii Lui, cînd v-aţi întors la El prin pocăinţă şi aţi cerut din toată inima ajutorul Lui. „Fericit este omul pe care l-a mustrat Domnul; iar dojana Atotţiitorului să nu o dispreţuieşti: căci El face să te doară şi iarăşi te face bine; El te-a lovit şi mîinile Lui te-au tămăduit” (Iov 5, 17-18). Alergaţi încă în bolile voastre, după vindecarea de la Dumnezeu şi la Stăpîna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mîngîierea celor bolnavi şi a celor întristaţi, şi la toţi Sfinţii alergaţi şi, rugîndu-i cu credinţă, veţi dobîndi dorita vindecare de boala voastră. Dacă totuşi chiar nu primiţi dorita însănătoşire, ci Dumnezeu v-a părăsit ca să vă pedepsească, deoarece aşa este de folos pentru sufletul vostru, trebuie să staţi curajoşi şi tari în credinţă şi de o mie de ori preferaţi să muriţi decît să chemaţi vrăjitori şi vrăjitoare şi în acest mod să tăgăduiţi credinţa lui Hristos şi să trădaţi evlavia. Dar, chiar dacă alţii, din întîmplare, vă îndeamnă la aceasta, rude sau prieteni, păziţi-vă, pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu vă supuneţi lor şi să fiţi siguri că, pentru răbdarea şi mărinimia voastră: 1) Dumnezeu are să vă încununeze cu cununa muceniciei; 2) conştiinţa voastră are să se bucure şi să se mulţumească incomparabil mai mult decît dacă primiţi însănătoşirea voastră; 3) oamenii au să vă aducă mari laude şi 4) aveţi, pentru tot timpul de după aceea, să primiţi şi vindecarea bolii voastre, precum ne încredinţează condeiul de aur al Sfîntului Ioan Gură de Aur. [...]

Chiar dacă vrăjitorii ar putea într-adevăr să dea sănătate, tot trebuie să-i îndepărtăm

Şi, ca să spun pe scurt, şi dacă ai fi sigur, frate, că vrăjitorii şi demonii pot să te facă sănătos de boala ta, şi dacă ştii că pot, prin presupunere, să-ţi dăruiască cincizeci de ani de viaţă şi că au putere să scoale un mort (aceste lucruri amândouă sunt cu neputinţă la aceştia); din nou ia aminte, ia aminte, ia aminte să nu alergi la ei ca să te ajute. De ce? Deoarece tăgăduieşti pe Dumnezeu, trădezi pe Hristos, încalci evlavia şi credinţa ta şi, prin opoziţie, adori diavolul, te închini slujitorilor lui, demonii, şi devii rob acestora pentru tot timpul de după aceea; deoarece, deşi te vindeci de boală, vei suferi veşnic de o amară mustrare a conştiinţei, fiindcă din cauza unei mici neputinţe ai încălcat făgăduinţele pe care le-ai dat lui Hristos şi ai lepădat credinţa ta. De aceea sănătatea aceasta a ta va fi mai amară chiar decât cea mai grea boală, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Cuvântul V, Împotriva iudeilor). Vrei să afli aceasta? Ascultă ce spune Dumnezeu în Deuteronomul: „De se va ridica în mijlocul tău proroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: Să mergem după alţi dumnezei pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora, să nu asculţi cuvintele prorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din totul sufletul vostru” (Deuteronomul 12, 1-3). Aşadar, dacă profetul acela a spus: eu pot să scol mortul, numai supuneţi-vă mie şi închinaţi-vă idolilor sau demonilor; şi cu adevărat poate prin lucrarea lui să scoale mortul, cum a promis, iarăşi să nu-l ascultaţi să vă închinaţi diavolului şi demonilor, deoarece Dumnezeu a îngăduit ca profetul acela să facă o asemenea minune, ca să vadă dacă voi îl iubiţi din toată inima voastră şi nu adoraţi pe altcineva în afară de El. Aşa tâlcuieşte cugetarea aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur în acelaşi cuvânt împotriva iu­deilor. Auzi, frate, înfricoşătorul cuvânt pe care îl spune Însuşi Dumnezeu? Aşadar, lasă pretextul acesta, pe care ţi-l înfăţişează diavolul, şi anume faptul de a merge la vrăjitori pentru vindecarea bolii tale şi fugi de ei ca de foc!

Că numai Dumnezeu descoperă cele tăinuite. Că Îngerii şi oamenii cunosc cele tăinuite de la Dumnezeu. Că demonii nu cunosc cele tăinuite

Iar la pretextul acelora care spun că merg la vrăjitori şi demoni ca să afle ce au să păţească sau să găsească comori şi alte lucruri tăinuite răspundem că singur Dumnezeu, în principal, este Acela care descoperă toate lucrurile tăinuite şi le cunoaşte dinainte pe cele viitoare, precum spune Ieremia: „Cel care este, Doamne..., să nu ascundă nimic de tine” şi Isus Sirah „căci a cunoscut Domnul toată ştiinţa şi a căutat la semnul veacului, vestind cele ce au trecut şi cele ce vor veni, şi descoperind urmele celor ascunse” (Isus Sirah 42, 24). Iar Îngerii şi oamenii cunosc uneori cele ascunse, dar nu de la ei înşişi, ci din descoperirea şi iluminarea luminii dumnezeieşti, precum este scris: „Dumnezeu descoperă cele adînci şi cele tăinuite” (Daniel 2, 22). Însă vrăjitorii şi demonii, deoarece sînt întunecaţi şi nu au luminarea de la Dumnezeu, nu pot prin urmare să descopere cele tăinuite; şi acest lucru este evident din visul ce l-a avut regele Nabucodonosor, care, deoarece, îndată ce l-a avut l-a şi uitat, a chemat toţi descîntătorii şi vrăjitorii şi făcătorii de far­mece şi învăţaţii caldeeni şi le-a poruncit nu numai să-i tălmăcească ce dezvăluia visul lui, dar şi să găsească însuşi visul acela, pe care l-a avut; iar dacă nu, au să fie omorîţi; „în afară de vis, arătaţi-mi şi tîlcuirea lui” (Daniel 2, 6).
S-au întristat nefericiţii vrăjitori, au rugat din toată inima lor demonii pe care îi cinsteau ca să le dezvăluie visul, dar în zadar; deoarece visul era atît de ascuns, încît nici demonii n-au putut să-l cunoască. De aceea a dat poruncă împărătească să fie omorîţi vrăjitorii, cînd, iată, Dumnezeu a dezvăluit şi visul şi tălmăcirea lui Profetului Daniel şi în acest chip au scăpat aceia de moarte, precum sînt scrise acestea în capitolul al doilea al Cărţii lui Daniel.

Că demonii nu descoperă soarta omului, nu cunosc limpede cele ce ţin de fire şi de voinţa slobodă şi, chiar cunoscînd adevărul, nu-l dezvăluie

Dar demonii nu descoperă ce are să devină sau să păţească omul, deoarece omul, fiind stăpîn pe sine, dacă vrea, înclină spre bine, iar, dacă nu vrea, înclină spre rău. De aceea este nedesluşit sfîrşitul la care are să ajungă.
Şi acest fapt devine limpede din istoria lui Iov. Căci sfîrşitul acestuia nu a putut diavolul să-l cunoască, deoarece el se lupta şi se străduia să-l facă pe Iov să rostească hule împotriva lui Dumnezeu şi prin aceasta să fie pedepsit, dar Iov, deoarece a suferit chinuirile dînd mulţumită lui Dumnezeu, a fost şi mai mult încununat. De aceea a spus şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Diavolul nu ştia la ce sfirşit vor ajunge luptele (lui Iov); căci, dacă ar fi ştiut, nu ar fi încercat, ca să nu-şi atragă o mai rea ocară” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul V la Cartea lui Iov).
Pentru aceasta şi Dumnezeu, voind să dezvăluie că astrologii şi demonii nu descoperă cele viitoare, învinuieşte şi, într-un oarecare fel, ia în rîs cetatea Babilonului, care avea încredere în astrologi şi demoni, şi îi spune: „te-ai istovit în sfaturile tale; să se ridice, deci, şi să te izbăvească cei care iscodesc cerul; cei care cercetează cu privirea stelele să-ţi vestească ce urmează să vină peste tine” (Isaia 47, 13).
Da, cunosc dinainte multe şi demonii, cum spun sfinţii teologi, dar mai ales pe cele naturale, deducînd cunoaşterea acestora din cauzele şi legile naturii, precum şi mulţi dintre oameni, care, desigur, sînt filosofi, cunosc dinainte şi prezic multe de felul acesta; însă cele dorite şi aflate în adîncul inimii omului Dumnezeu singur le descoperă cu exactitate, ca un Creator al inimilor, precum a spus Solomon: „Tu singur ştii inima tuturor fiilor oamenilor” (3 Regi 8, 39); iar diavolul din mişcările trupului deduce gîndurile şi simţămintele, precum spune Isidor din Pelusion, scriind: „diavolul, preabunule, nu ştie cele din cuget, căci acest lucru este numai al puterii dumnezeieşti, care a zidit inimile noastre, ci el numai din mişcările trupului pricepe ceea ce vrea sufletul” (Epistole, 156, Către Arhontie Prezviterul).
Însă, atît pe cele ce ţin de fire, cît şi pe cele ce ţin de voinţă, pe care demonii vor să arate că le ştiu dinainte, ei le ştiu fără limpezime, întunecate, nelămurite, piezişe. De aceea şi demonul numit Apollon şi idolul lui erau numiţi Loxias chiar de greci, deoarece oracolele şi prevestirile pe care le prezicea erau piezişe, ca mersul crabului, şi puteau să fie înţelese şi-aşa şi-aşa, şi într-un sens şi-n altul, şi-mi îngădui să spun că demonii, deşi cunosc adevărul de cele mai multe ori, totuşi nu vor să-l mărturisească în mod voit, afară de o mare nevoie. Deoarece în chip firesc sînt mincinoşi, prin urmare iubesc totdeauna minciuna, urăsc adevărul, precum a spus Domnul: „acela ucigător de oameni a fost de la început şi întru adevăr nu a stat... pentru că este mincinos şi tată al minciunii” (Ioan 8, 44).
Aşadar să iasă acum în faţă creştinii aceia care merg la prezicători şi ghicitoare, cerînd să afle ce au să păţească sau să găsească poate comori şi alte lucruri pe care le-au pierdut sau să ceară dezlegarea viselor lor. Să iasă în faţă, zic, ca să-i văd şi să le spun ceea ce a spus cîndva Profetul Ilie către poporul lui Israel: creştini fără minte, „pînă cînd veţi şchiopăta de amîndouă picioarele” (3 Regi 18, 21)?
Pînă cînd veţi crede în Hristos, dar şi în prezicători şi în demoni ? Dacă credeţi în Hristos, că El singur, ca Dumnezeu Care este, descoperă toate cele tăinuite şi toate cele viitoare, şi că dezvăluie acestea şi celorlalţi, cum am spus, pentru ce voi nu alergaţi la Hristos, să vă dezvăluie cele pe care le căutaţi, ci alergaţi la prezicători şi demoni ? Iar dacă de la cel potrivnic credeţi în prezicători şi demoni, că ei descoperă cunoaşterea celor tăinuite şi adevărul, de ce în van vă mai numiţi creştini şi vă închinaţi lui Hristos ? Nu aţi aflat că nu puteţi să slujiţi doi stăpîni în acelaşi timp, pe Hristos şi pe Belial ? Adevărul şi minciuna ? Pe Dumnezeu şi pe diavol ? Precum şi Domnul şi Sfîntul Apostol Pavel o spun în acelaşi gînd; însă, dacă chiar spuneţi că nu credeţi în prezicători şi demoni, minţiţi. Deoarece, dacă nu credeţi în aceştia, cum de mergeţi şi întrebaţi ? Căci această, singură, apropiere a voastră de ei şi întrebarea adeveresc că îi credeţi şi sînteţi robii lor, precum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Căci pentru ce lucru alergi la el (la prezicător)? Ce întrebi? Îndată ce te-ai apropiat de el, îndată ce ai în­tre­bat, sub robia lui te-ai pus pe tine însuţi; căci întrebi, deoarece crezi” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).[...]
Ah! unde este şi acum un alt Profet Ilie, să vadă creştinii cum trimit la prezicători şi prezicătoare, ca să întrebe dacă se ridică din boala lor, şi să le spună: voi, creştini, deoarece dispreţuiţi pe Hristos şi pe Sfinţii Lui şi mergeţi la prezicători, acestea spune Domnul: nu vă veţi ridica din boala voastră! Deoarece chemaţi la casa voastră vrăjitoare ca să vă facă farmece, acestea spune Domnul: veţi muri de moarte urîtă şi dureroasă! Deoarece şi mergeţi la demoni şi vrăjitori, cerînd ajutor ca să biruiţi tribunalele şi să cîştigaţi procesul vostru, acestea spune Domnul: voi urmează să fiţi biruiţi şi să pierdeţi procesul vostru. Deoarece şi cereţi de la demoni să aflaţi ce aveţi să păţiţi, acestea spune Domnul: aveţi să păţiţi multe nenorociri, multe necazuri, multe primejdii, astfel încît să fiţi nimiciţi şi să dispăreţi de tot, fiindcă aţi tăgăduit pe Dumnezeu, Care descoperă toate cele viitoare, şi aţi căutat scăpare la demoni, care sînt întunecaţi şi nu au nici o cunoaştere dinainte a celor viitoare.

Cum de prezic demonii unele lucruri şi se întâmplă

Ştiţi pentru ce uneori demonii prezic anumite lucruri şi se întîmplă ?
Deoarece voi nu credeţi fără şovăire în Domnul, ci credeţi şi în demoni; pentru aceasta, din cauza propriei voastre necredinţe, Dumnezeu îngăduie să se întîmple acele lucruri, pe care vi le prezic aceia, precum mărturiseşte Sfîntul Ioan Gură de Aur: „aşadar de ce zic (unii) că (aceia, demonii) spun şi se întîmplă ? Deoarece tu crezi că doar-doar s-o întîmpla” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).
Deoarece voi, prin faptul că sînteţi robi diavolului, iubind lucrările lui diavoleşti şi patimile, din cauza aceasta, acela, avîndu-vă sub puterea lui, face ceea ce vrea să vă prezică, chiar prin lucrările lui, precum şi un hoţ, cînd face rob pe vreun om; dacă îi spune aceluia că are să trăiască sau are să moară, aşa se şi întîmplă. Deoarece, dacă hoţul acela vrea să-i lase viaţa sau să-l omoare, poate să le facă pe-amîndouă, după acelaşi Ioan Gură de Aur: „Spune-mi, dacă vreo căpetenie de tîlhari are în mîinile şi în puterea lui pe un fiu de împărat, fiu care i-a cerut ajutor în pustietate şi care a îndrăgit vieţuirea împreună cu acela, va putea să-i spună dacă moare ori dacă trăieşte ? Negreşit va putea. Dar de ce ? Nu pentru că a prevăzut viitorul, ci deoarece are stăpînire să-l dea pierzării sau să îl izbăvească pe copil, fiindcă acela l-a făcut stăpîn” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).
De aceea la un creştin, care are credinţă puternică în Domnul şi care păzeşte poruncile Lui, demonii nu au nici o putere, nici să prezică, nici să facă altceva. Şi aceasta acelaşi Ioan Gură de Aur o spune pentru el însuşi: „iar dacă au vreo putere de cunoaştere dinainte, adu-i pe aceştia la mine, credinciosule; fără laudă îţi spun..., căci sînt plin de păcate; însă în ce-i priveşte pe aceştia nu aş putea să mă smeresc, ci pe toţi îi dispreţuiesc cu harul lui Dumnezeu; adu la mine pe bărbatul vrăjitor, dacă are vreo putere de cunoaştere dinainte să spună ce mi se va întîmpla mîine; dar nu va spune, căci sînt sub puterea Împăratului (a lui Hristos), şi nu are stăpînire asupra mea, şi nici supunerea (mea)” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).
Încît din cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur tragem această încheiere de obşte, că demonii nu cunosc dinainte pur şi simplu nici un lucru, ci din necredinţa faţă de Dumnezeu şi din credinţa creştinilor în demoni, şi din viaţa lor cea rea ei (demonii) primesc motivul cunoaşterii dinainte.[...]

Comorile sînt în mînă lui Dumnezeu şi le dă cui vrea. Iar creştinii tre­buie să alerge la Dumnezeu şi la Sfinţi ca să le dezvăluie ce au pierdut

[...] Iar dacă aţi pierdut animale sau robi sau altele de acestea, să nu alergaţi la vrăjitori şi demoni ca să vi le dezvăluie, nu, ci alergaţi la Sfinţi, slujitorii lui Dumnezeu, şi rugaţi-i cu credinţă şi aceia vi le dezvăluie, dacă dezvăluirea lor ţinteşte către folosul sufletului vostru şi mai ales alergaţi la Sfîntul Theodor din Tiron, care a primit de la Dumnezeu harul aparte de a dezvălui lucrurile ascunse şi pentru aceasta este supranumit Dezvăluitorul (Phanerotis).[...]
Să spun şi mai pe larg ? Chiar şi dacă spun adevărul prezicătorii şi demonii, voi cu nici un chip să nu-i credeţi. Pentru ce ? Deoarece cînd îi credeţi o singură dată, aceia găsesc un chip ca împreună cu adevărul să amestece şi minciuna, şi astfel vă înşeală şi vă pierd.[...]

Că diavolul trebuie să se teamă de creştini, şi nu creştinii de diavol. După cum vor creştinii, diavolul devine mare sau mic

În afară de această tâlhărească şi parţială putere, pe care o are acum diavolul, şi în afară de înşelăciune, de care se foloseşte, altfel nu poate să lucreze decât prin propria noastră voinţă, şi cu consimţământul nostru, şi cu îngăduinţa şi încuviinţarea cea de la Dumnezeu.
Deoarece diavolul asaltează şi atacă omul prin gândurile rele, stă totuşi în voinţa omului, ori să primească momeala gândurilor, ori să nu o primească, fără nici o violenţă. De aceea spune Sfântul Ioan Damaschinul: „au primit îngăduinţa (demonii adică) să atace omul, însă nu au putere să siluiască pe cineva; căci de noi ţine ca atacul să fie acceptat sau să nu fie acceptat” (Sfântul Ioan Damaschinul, Teologica, Lib. II, cap. 19).
Aşadar, de ce vă temeţi, creştini, de diavolul, care nu poate să vă facă nici o silnicie? Mai degrabă diavolul trebuie să se teamă de voi, şi nu voi de diavol, deoarece voi sunteţi îmbrăcaţi cu toată armura şi armele lui Dumnezeu.
Voi aveţi ca praştie semnul Cinstitei Cruci, cu care şi de la depărtare loviţi toţi demonii; voi purtaţi ca sabie cu două tăişuri înfricoşătorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos, de care se tem şi tremură demonii; şi voi, dacă vreţi să păziţi poruncile Domnului şi să fiţi prieteni şi oşteni adevăraţi ai Împărăţiei Cereşti, nu aveţi nevoie de vrăjitorii, nici de vreo altă uneltire a diavolului, ci călcaţi-l pe acesta în picioarele voastre ca pe un nerod, ca pe o vrabie şi ca pe un scorpion şi furnică: „Iată, v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpii, şi peste toată tăria vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10, 19), şi, dacă voi vreţi, diavolul se micşorează atât de mult şi se umileşte, încât devine ca un copil fără minte. Şi iarăşi, dacă voi vreţi, diavo­lul se face atât de mare peste voi, încât răcneşte ca un leu fioros şi caută să vă înghită; de aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a spus foarte drept despre diavol: „...a făcut din el călcătura acestor picioare ale noastre, dacă vom vrea. Priveşte, aşadar, câtă batjocură, câtă mizerie: să-l vedem stând deasupra capului nostru pe cel pe care l-am primit, spre a-l călca în picioare; iar aceasta cum se face de către noi? Dacă vrem, este mare (diavolul); dacă vrem, este mic; dacă suntem cu băgare de seamă la noi înşine şi dacă suntem împreună cu Împăratul nostru, se umileşte şi nu este mai isteţ decât un copil mic, va fi aşternut la pământ în lupta împotriva noastră; ori de câte ori ne îndepărtăm de El, suflă tare şi răcneşte, scrâşneşte din dinţi: pentru că ne-a prins lipsiţi de ajutorul nostru cel mare” (cel cu Hristos adică). (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul VI la Epistola către Filipeni)

Că demonii fac ceea ce li se porunceşte, iar fără încuviinţarea lui Dumnezeu nu fac rău nici oamenilor, nici animalelor. Că demonii nu se supun diavolului fără încuviinţarea lui Dumnezeu

Şi, ca să concluzionez totul din acest răspuns, demonii nu pot să vă facă rău, fraţilor, fără să primească îngăduinţă şi încuviinţare de la Dumnezeu, fie pentru păcatele voastre, fie ca Dumnezeu să vă facă mai încercaţi cu ispitele. Aşadar, zadarnic vă osteniţi slujind demonii prin vrăjitorii, deoarece aceştia au să facă întru totul ceea ce li se porunceşte de către Dumnezeu şi dacă îi slujiţi şi dacă nu-i slujiţi, cum spune Sfîntul Vasile cel Mare, interpretînd cugetarea aceea a lui Isaia care zice: „Domnul porunceşte poporului înarmat de luptă” (Isaia 13, 4); spune „să nu te temi de cel care loveşte (adică de diavol), ci roagă pe cel care porunceşte (adică pe Dumnezeu); să înveţe idolatrii, care spun că aduc jertfe demonilor răi, potolind astfel răutatea lor. Domnul porunceşte acestora, chiar de slujeşti, chiar de nu, ei vor face lucrul poruncit, iar să încalce limitele nu este posibil: nici nu sustrage din amărăciune, nici nu adaugă ceva de la el însuşi, ci a răspuns neapărat cu măsura permisă” (Sfîntul Vasile cel Mare, Tîlcuire la Cartea lui Isaia).
Ce spun: nu numai vouă demonii nu au putere să vă facă vreun rău fără încuviinţarea lui Dumnezeu, dar nici porcilor şi altor animale lipsite de judecată; şi acest lucru reiese din istoria pe care o menţionează Sfînta Evanghelie.
Să spun încă şi mai pe larg ? Nu numai diavolul nu poate să vă facă vreun rău, creştini, fără încuviinţarea lui Dumnezeu, dar nici aceştia înşişi, demonii, nu slujesc căpeteniei lor, diavolul, fără încuviinţarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu; şi aceasta o mărturiseşte purtătorul de Dumnezeu, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, spunînd: „fără dumnezeiasca îngăduinţă nici demonii înşişi nu pot să slujească la nimic diavolului... şi acest fapt îl arată desluşit pomenita scriere despre Iov, că deloc nu este cu putinţă ca diavolul să se apropie de Iov, fără voia dumnezeiască”.
Aşadar, fraţilor, lăsaţi pretextele acestea, pe care vi le strecoară diavolul ca să-l slujiţi prin vrăjitorii şi farmece, şi încetaţi să credeţi că vrăjitorii şi demonii au puterea să vă însănătoşească, întrucît ei cunosc dinainte ce aveţi să păţiţi. Încetaţi să credeţi că sînt vizite bune şi rele, zile bune şi rele, întîlniri bune şi rele. Ce faci, om fără minte ? Dacă tu întîlneşti fecioară sau călugăr, spui că ziua aceea este nerodnică. Şi dacă întîlneşti vreo desfrînată sau vreun orb sau vreun şchiop, prezici că întîlnirea este bună ? Vai de neştiinţa ţa! Ascultă ce-ţi spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: că întîlnirea unui om nu face ziua rea, ci faptul că tu trăieşti în păcate. Aşadar, ori de cîte ori tu ieşi din casa ta, păzeşte-te numai de păcat şi să nu te temi nici chiar de diavol în persoană: „căci nu întîlnirea unui om face ca ziua să devină rea, ci vieţuirea în păcate; deci, ori de cîte ori ai ieşit, la un singur lucru veghează, să nu-ţi iasă în cale păcatul (căci acesta este cel care ne pune piedică), iar fără acesta, diavolul nu poate să ne vatăme cu nimic” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Despre statui, Cuvîntul XXI).[...]

Ce pedepse dă Dumnezeu vrăjitorilor

[...] Şi de ce spun eu numai o parte din lucruri? Mulţimi întregi de oameni şi cetăţi mari şi faimoase au fost lăsate pradă foametei, măcelurilor şi robiei şi nimicirii din cauza vrăjitoriilor. Astfel, Dumnezeu a pedepsit cu foamete şi cu moarte pe prezicătorii mincinoşi şi pe ghicitorii după zborul păsărilor, care se aflau în Ierusalim şi pe toţi aceia care băgau în seamă prezicerile şi cuvintele lor: „Prezicătorii minciunii prezic în numele Meu; nu i-am trimis şi nu le-am poruncit şi nu am grăit către ei, pentru că ei vă vestesc vedenii mincinoase şi preziceri şi prevestiri după zborul păsărilor şi presupuneri ale inimii lor vă profeţesc aceştia.” De aceea Domnul zice aşa despre prezicători: „Ei profeţesc în numele Meu, dar Eu nu i-am trimis; ei zic: «Sabie şi foamete nu va fi în ţara aceasta», dar de sabie şi de foamete vor pieri aceşti prooroci şi poporul căruia ei au proorocit. Vor fi risipiţi pe uliţele Ierusalimului de faţa săbiei şi a foametei şi nu va fi cineva care să-i îngroape” (Ieremia 14, 14-16).
Astfel, Ierusalimul, acea cetate împărătească şi mult iubită de Dumnezeu, a fost nimicit şi distrus pentru diferitele vrăjitorii şi farmece pe care le foloseau cetăţenii ei. Pentru aceasta a spus şi Solomon: „Căci şi de vechii locuitori ai pămîntului sfînt Te-ai scîrbit pentru făptuirea lucrurilor nelegiuite şi vrăjitoreşti şi pentru jertfele necuviincioase” (Înţelepciunea lui Solomon 12, 3-4).
Şi acea primă cetate împărătească, Ninive, a fost nimicită, şi ea, şi cetăţenii ei, pentru vrăjitoriile prin care lucrau, precum spune Naum: „O, cetate a vărsărilor de sînge, toată plină de minciună şi nedreptate... desfrînată frumoasă şi plăcută, meşteră în farmece, care vinde neamurile prin desfrînarea ei şi popoarele prin vrăjile ei” (Naum 3, 1 şi 4).
Iar acea mare cetate a Babilonului, pe neaşteptate a primit lipsa de copii, şi văduvia şi nimicirea, pentru mulţii vrăjitori pe care îi avea şi vrăjitoriile pe care le folosea, precum spune Isaia: „Fiică a Babilonului... acum vei avea pe neaşteptate acestea două într-o singură zi, asupra ta: văduvia şi lipsa de copii, prin vrăjitoria ta şi prin puterea descîntecelor tale... şi vei avea asupra ta pieirea, fără să fi avut vreme s-o prevesteşti” (Isaia 47, 1, 9, 11).

La ce pedepse supun pe vrăjitori canoanele

De acest fel sînt pedepsele la care Dumnezeu supune pe vrăjitori şi pe cei care aleargă la vrăjitori: Canoanele Sfîntelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi supun la diferite pedepse pe cei care folosesc vrăjitoriile. Al VI-lea Sfînt Sinod Ecumenic, în Canonul 61, stabileşte ca cei care se încredinţează pe ei înşişi prezicătorilor cu scopul să afle de la ei lucrurile tăinuite, pe care le doresc, să stea departe de Sfintele Taine timp de şase ani. La fel îi pedepseşte pe aceia care spun ursitele oamenilor şi pe prevestitorii după nori, pe cei care fac farmece şi pe cei care fac amulete sau care le poartă. Iar dacă aceştia nu se opresc de la asemenea vrăjitorii, ci stăruie în răutatea lor, porunceşte să fie separaţi cu desăvîrşire şi să fie excluşi din Biserica lui Hristos şi de la contactul cu creştinii. Şi acelaşi Sfînt Sinod Ecumenic afu­riseşte pe laicii care aprind focuri în prima zi a lunii şi le sar, iar pe cei sfinţiţi îi cateriseşte în Canonul 65. Sfîntul Sinod local de la Ankyra pe­depseşte la cinci ani, în canonul 24, pe acei creştini care aduc vrăjitori la casele lor ca să descopere vrăjitoriile pe care alţii le fac lor. Iar Sfîntul Sinod local de la Laodiceea exclude prin Canonul 36 din Biserica lui Hristos pe aceia care poartă amulete. Şi Sfîntul Vasile cel Mare, în Canonul 65 al lui, îi pedepseşte pe cei care fac vrăji şi pe cei care fac farmece ca şi pe cei care omoară în chip voit, adică îi ţine douăzeci de ani departe de Sfintele Taine. La fel, şi pe cei care s-au lăsat pe ei înşişi pradă prezicătorilor, în Canonul 72 al lui. Iar Sfîntul Grigorie de Nyssa, în Canonul 3 al lui, îi pedepseşte pe aceia care merg la prezicători, pentru desconsiderarea şi încălcarea credinţei lui Hristos, ca şi pe cei care-L tăgăduiesc în chip voit pe Hristos, adică să nu se împărtăşească în toată viaţa lor. Iar pe aceia care pentru vreo nevoie a lor şi constrîngere şi-au nesocotit sufletul şi au mers la vrăjitori îi pedepseşte ca şi pe cei care-L tăgăduiesc pe Hristos, în chinuri şi torturi, adică timp de nouă ani (să nu se împărtăşească). [...]

Ce trebuie să facă creştinii ca să se păzească de vrăjitorii

Pe lîngă faptul de a vă păzi de vrăjitorii şi de lucrarea demonilor şi a vrăjitorilor, să aveţi toţi, mici şi mari, bărbaţi şi femei, Cinstita Cruce, fie de lemn, fie de aramă, fie din alt material, atîrnată la gîtul vostru, precum citim în viaţa celor cinci sfinţi mucenici, că şi vechii creştini aveau crucea la gît. Şi, pentru aceasta, acel apostolic Pangratie, episcopul din Tauromenia, le dădea creştinilor pe care îi boteza şi o cruce de cedru, căci mult se teme diavolul şi demonii de chipul (forma) Cinstitei Cruci şi fug de acolo cînd o văd, precum ei înşişi (demonii) au mărturisit acest lucru. Căci întrebaţi fiind aceştia cîndva de către Sfîntul Ioan Vostrinos, care avea putere împotriva duhurilor necurate, de care lucruri ale lui Hristos se tem mai mult, au răspuns că se tem de cele trei: de crucea pe care o poartă creştinii la gît, de Sfîntul Botez şi de Dumnezeiasca Împărtăşanie, cum este pomenit în culegerile manuscrise pe care le-a făcut Ioan din Antiohia. De aceea mare apărare este şi faptul de a-şi face creştinii crucea de fiecare dată cînd beau apă sau încep orice lucru şi îndeletnicire, precum le porunceşte Sfîntul Chiril al Ierusalimului.
Mare armă şi scut împotriva diavolului este şi faptul de a avea creştinii Sfînta Evanghelie în casa lor, deoarece Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că în casa aceea unde este Evanghelia acolo nu intră diavolul: „Căci dacă acolo în casă este aşezată Evanghelia, diavolul nu va îndrăzni să se apropie; cu mult mai mult, sufletul, purtînd în el asemenea înţelesuri, nu-l va atinge vreodată, nici nu vor năvăli asupra lui diavolul şi nici firea păcatului” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul 32 la Evanghelia după Ioan).[...]
Dacă pentru puţina credinţă a unor creştini, demonii arată unele năluciri la mormintele unor oameni sau la casele lor, sau în alt loc, acolo trebuie să fie chemat un preot să facă sfeştanie şi să fie stropit locul şi prin dumnezeiescul har să fie desfăcută lucrarea demonilor. Mai ales cînd un creştin are să ridice casă sau moară sau să construiască o barcă, să poftească preotul să facă sfeştanie şi să citească rugăciunea din cartea de rugăciuni pe temelia casei şi atunci să fie pusă temelia casei sau să fie construită barca. [...]
BIBLIOGRAFIE: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Despre vrăjitorie, Editura Sophia, Bucureşti, 2003

CUVÎNTUL CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL - DESPRE VRĂJITORIE

Vrăjitorii folosesc şi diferite lucruri sfînte

[...] - Părinte, lumea ne cere talismane.
- Mai bine să le daţi cruciuliţe atunci cînd vă cer talisman. Nu faceţi talismane, pentru că şi vrăjitorii fac acum talismane. Pun pe dinafară o iconiţă sau cruce, însă înăuntru au diferite vrăji. Oamenii văd icoana sau crucea şi se încurcă. Iată, cu cîteva zile mai înainte mi-au adus un talisman de la un turc, Ibrahim, care avea şi o cruce brodată pe deasupra. Am aflat şi despre un netemător de Dumnezeu că înfăşura diferite iconiţe şi înăuntrul lor punea păr, lemnişoare, cuie, mărgele etc. Şi cînd Biserica l-a luat la întrebări, a spus: „Sînt medium”, pentru că medium-urile sînt libere, şi astfel face ce vrea. Am spus unuia care a fost vătămat de acela: „Să te duci şi să te spovedeşti, pentru că ai primit înrîuriri diavoleşti.” S-a dus şi s-a mărturisit. După aceea a venit şi mi-a spus: „Nu am simţit nici o schimbare.” „Bre, nu cumva ai ceva la tine de la acel înşelat?” - îl întreb. „Da, îmi spune, am o cutiuţă ca o Evanghelie mică.” O iau, o deschid şi găsesc înăuntru diferite iconiţe înfăşurate. Desfac - desfac şi la mijloc erau nişte mărgele, păr şi ceva ca lemnul. Le-am aruncat şi s-a eliberat omul. Vezi ce maestru este diavolul!
Sărmanii oameni poartă astfel de talismane - chipurile, ca să fie ajutaţi - şi se chinuiesc. Pe acestea trebuie să le ardă şi cenuşa s-o îngroape adînc în pămînt sau s-o arunce în mare, apoi să meargă să se spovedească. Numai aşa se eliberează. [...]

Lucrările diavoleşti şi vrăjitoreşti

[...] Dar iată şi medium-urile cît rău fac! Nu ajunge că iau banii de la oameni, ci distrug şi familii. Merge, de pildă, unul la medium şi îi spune problema ce o are. „Ascultă, îi spune acela, o rudă de a ta care este puţin brunetă, puţin înaltă etc. ţi-a făcut vrăji.” Acesta caută să afle care din neamul lui are aceste trăsături. Va afla pe cineva care să semene puţin. „A, aceasta este, îşi spune, aceea care mi-a făcut vrăji”, şi-l cuprinde o ură mare împotriva ei. Aceea, sărmana, însă nu ştie nimic, poate să-l fi şi ajutat cîndva, iar acesta să fie înverşunat împotriva ei, să nu vrea nici să o vadă. Se duce din nou la medium, iar acela îi spune: „Acum trebuie să dezlegăm vraja. Şi ca s-o dezlegăm, trebuie să dai ceva bani.” „Ei, fiindcă le-a aflat, spune acesta, trebuie să-l răsplătesc!” Şi dă-i bani. [...]

Diavolul niciodată nu poate face binele

Părinte, un vrăjitor poate vindeca vreun bolnav?
- Vrăjitor şi să vindece un om bolnav! Pe unul care este scuturat de diavol, acesta îl poate face bine trimiţînd diavolul la altul. Pentru că vrăjitorul şi diavolul sînt asociaţi, şi de aceea îi spune diavolului: „Ieşi din acesta şi du-te în cutare.” Aşadar îl scoate pe diavol din acela şi, de obicei, îl trimite la vreo rudă de a lui sau cunoscut care a dat drepturi diavolului. După aceea cel ce a avut diavol spune: „Eu am suferit, dar cutare m-a făcut bine”, şi astfel se face reclamă. Şi în cele din urmă diavolul se învîrte pe la rude sau cunoscuţi. Dacă cineva, să presupunem, este ghebos din lucrare diavolească, vrăjitorul poate izgoni diavolul din acela, îl poate trimite în altă parte şi ghebosul se ridică drept. Dacă însă are gheba din betegeală, vrăjitorul nu-l poate face bine.
Unii mi-au spus despre o femeie că vindeca bolnavi folosind diferite lucruri sfînte. Cînd am auzit ce face, am rămas uimit de meşteşugul diavolului. Ţinea o cruce în mînă şi cînta diferite tropare. Cînta, de pildă, „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară” şi, cînd ajunge la „binecuvîntat este rodul pîntecului tău”, scuipa pe lîngă cruce, adică huleşte pe Hristos, şi de aceea o ajută tangalachi. Astfel, pe unii care sînt bolnavi, suferă de melancolie etc, din înrîurire diavolească, şi medicii nu-i pot face bine, ea îi vindecă, pentru că pe diavolul care pricinuieşte boala îl trimite în altul şi aceia se slobozesc de mîhnire. Şi mulţi o au de sfîntă! Îi cer sfaturi şi, puţin cîte puţin, le vatămă sufletul, îi distruge.
Este trebuinţă de multă luare aminte. Să fugi departe de vrăjitori şi de vrăji, precum fugi departe de foc şi de şerpi. Să nu încurcăm lucrurile. Diavolul niciodată nu poate face binele. Numai bolile pe care le pricinuieşte el însuşi, le poate vindeca.
Am auzit următoarea întîmplare: Un tînăr s-a încurcat cu un oarecare vrăjitor şi s-a îndeletnicit cu vrăjile. După o vreme s-a îmbolnăvit şi a ajuns la spital. Luni întregi a cheltuit tatăl său, pentru că nu aveau atunci asigurare, ca să afle ce are. Medicii nu-i aflau nimic. Devenise într-un hal fără de hal. Ce face atunci diavolul! Îi apare tînărului în chipul Sfîntului Ioan Botezătorul, pe care îl aveau de patron în acea parte, şi îi spune: „Te voi face bine, dacă tatăl tău îmi va zidi o biserică.” Copilul a spus tatălui său, iar acela, sărmanul, a spus: „Este copilul meu, voi da tot ce am, numai să se facă bine”, şi a făgăduit Sfîntului Ioan Botezătorul să-i zidească biserică. Diavolul a fugit şi copilul s-a făcut bine. Şi-a făcut ... minunea! Atunci tatăl spune: „Eu am făgăduit să zidesc biserica. Trebuie să-mi împlinesc făgăduinţa.” Nu aveau posibilităţi materiale şi, ca să zidească biserica, a vîndut tot pămîntul ce-l avea. Şi-a dat toată averea sa. Copiii i-au rămas pe drumuri. S-au revoltat şi au spus: „Nu ne trebuie Ortodoxia” şi s-au făcut martori ai lui Iehova. Îl vezi pe diavolul ce face? Se vede treaba că acolo nu existau martori ai lui Iehova şi a aflat vrăjmaşul un mod ca să se facă şi acolo.

Cînd prind vrăjile

- Părinte, oare vrăjile prind întotdeauna?
- Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă şi să nu se fi aranjat corect cu pocăinţa şi spovedania. De unul care se spovedeşte nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru că, atunci cînd se spovedeşte şi are inimă curată, vrăjitorii nu pot lucra împreună cu diavolii ca să-l vatăme.
A venit odată la Colibă unul între două vîrste cu nişte aere... Cum l-am văzut de departe, am înţeles că are înrîurire diavolească. „Am venit să mă ajuţi, mi-a spus. Roagă-te pentru mine, că fac un an acum de cînd am nişte dureri înfricoşătoare de cap şi medicii nu află nimic.” „Ai diavol, i-am spus, pentru că i-ai dat drepturi să intre în tine.” „Nu am făcut nimic”, mi-a spus. „Nu ai făcut nimic?, îi spun. Nu ai înşelat o fată? Ei, ea s-a dus şi ţi-a făcut vrăji. Du-te şi cere iertare de la fată, apoi spovedeşte-te şi să-ţi citească exorcisme ca să-ţi afli sănătatea. Dacă tu nu-ţi dai seama de greşala ta şi nu te pocăieşti, toţi duhovnicii lumii de s-ar aduna şi s-ar ruga pentru tine, diavolul tot nu va pleca.” Atunci cînd vin astfel de oameni, cu astfel de aere, le vorbesc deschis. Au nevoie de o zguduitură bună ca să-şi revină.
Un altul mi-a spus că femeia lui are diavol. Stîrneşte mereu scandaluri în casă. Se scoală noaptea, îi scoală pe toţi, le răstoarnă pe toate. „Tu te spovedeşti?” îl întreb. „Nu”, îmi spune. „Trebuie să fi dat drepturi diavolului”, îi spun, „nu s-a făcut asta din senin.” În cele din urmă am aflat că s-a dus la un hoge, care i-a dat ceva să stropească în casă pentru noroc şi ca să-i meargă bine la serviciu, şi nici măcar n-a dat vreo însemnătate acestui lucru. După aceea diavolul treiera prin casa lui.

Cum se dezleagă vrăjile

- Părinte, dacă prind vrăjile, cum se dezleagă ele?
- Prin pocăinţă şi spovedanie. De aceea trebuie ca mai întîi să se afle pricina pentru care au prins vrăjile, să-şi înţeleagă omul greşala, să se pocăiască şi să se spovedească. Cîţi nu vin acolo la Colibă chinuiţi pentru că li s-au făcut vrăji, şi-mi spun: „Fă rugăciune, ca să mă uşurez de chin!” îmi cer ajutorul, fără să caute şi să afle de unde a început răul, ca să-l îndrepte. Adică să afle în ce au greşit de au prins vrăjile, iar apoi să se pocăiască, să se spovedească, pentru ca să le înceteze chinul.
- Părinte, atunci cînd omul căruia i s-au făcut vrăji ajunge într-o astfel de stare încît nu se poate ajuta singur pe sine, nu se poate spovedi, etc, îl pot ajuta alţii?
- Pot chema preotul acasă să-i facă Sfîntul Maslu sau aghiazmă. Să-i dai să bea aghiazmă, ca să dea răul puţin înapoi şi să intre puţin Hristos înlăuntrul lui. Aşa a făcut o mamă cu copilul ei şi l-a ajutat. Îmi spusese că fiul ei suferea mult, pentru că i se făcuseră vrăji. „Să se ducă să se spovedească”, i-am spus. „Părinte, cum să meargă să se spovedească în starea în care este?”, mi-a spus. „Atunci spune-i duhovnicului tău, îi spun, să vină acasă, să facă aghiazmă şi să-i dea fiului tău să bea aghiazmă. Dar oare o va bea?.” „O va bea”, îmi spune. „Ei, să începi de la aghiazmă, îi spun, şi după aceea încearcă să-l faci pe copil să vorbească cu preotul. Dacă se va spovedi îl va arunca pe diavolul cît colo.” Şi într-adevăr m-a ascultat şi a fost ajutat copilul. După puţin timp s-a putut spovedi şi s-a făcut bine.
O altă femeie, sărmana, ce a făcut? Bărbatul ei s-a încurcat cu nişte vrăjitori şi nici cruce nu voia să poarte. Ca să-l ajute puţin, a cusut pe gulerul sacoului său o cruciuliţă. Odată, cînd trebuia să treacă pe un pod de cealaltă parte a unui rîu, cum a călcat pe pod, a auzit o voce spunîndu-i: „Taso, Taso scoate sacoul, ca să trecem împreună peste pod.” Din fericire era frig şi el a spus: „Cum să-l scot? Mi-e frig!” „Scoate-l, scoate-l, să trecem”, a auzit aceeaşi voce. Măi, şi diavolul acesta! Voia să-l arunce de pe pod în apă, dar nu putea pentru că avea cruciuliţa asupra lui. Totuşi, în cele din urmă, l-a aruncat acolo într-un loc. Între timp ai lui l-au căutat toată noaptea şi l-au găsit pe sărmanul acela căzut pe pod. Dacă nu era frig şi-ar fi scos sacoul şi diavolul l-ar fi aruncat în mijlocul rîului. L-a păzit crucea ce o avea pe reverul său. Credea şi sărmana lui femeie. Dacă nu ar fi avut credinţă, ar fi procedat aşa?

Împreună-lucrarea vrăjitorilor cu diavolii

- Părinte, un om care are sfinţenie nu poate demasca sau frîna un vrăjitor?
- Cum să-l frîneze? Dacă spui unuia care are puţină frică de Dumnezeu să ia aminte, pentru că aşa cum trăieşte nu merge bine, şi tot nu iese din ale lui, cu cît mai mult vrăjitorul, care lucrează împreună cu diavolul. Unuia ca acesta ce să-i faci? Îi vei spune unele lucruri, dar el tot cu diavolul va fi. Nu se poate face nimic. Numai atunci cînd vrăjitorul este înaintea ta şi tu rosteşti rugăciunea, în clipa aceea diavolul se poate încurca şi vrăjitorul să nu-şi poată face treaba sa.
Cineva avea o problemă şi, un vrăjitor, care era şi mare escroc, s-a dus acasă la el să-l ajute. Acela rostea rugăciunea. Sărmanul era un om simplu, nu ştia că celălalt este vrăjitor, şi de aceea a intervenit Dumnezeu. Şi să vedeţi ce a îngăduit Dumnezeu, pentru ca să-şi dea seama! Vrăjitorul a început să fie bătut de diavoli şi cerea ajutor de la omul la care a venit să-i rezolve problema.
- Părinte, acela îi vedea pe diavoli?
- Omul acela nu-i vedea pe diavoli, vedea o scenă. Vrăjitorul striga „ajutor”, făcea tumbe, cădea jos, ridica mîna ca să-şi apere capul. Pentru că să nu credeţi că vrăjitorii o duc bine şi că diavolii le fac întotdeauna hatîrul. Faptul că s-au lepădat odată de Hristos, asta le este de ajuns. La început vrăjitorii fac contracte cu diavolii, ca să-i ajute, şi diavolii se supun, pentru cîţiva ani, poruncilor. După aceea însă le spun: „Acum să ne mai ocupăm de voi?” Mai ales atunci cînd magii nu reuşesc sa facă ceea ce vor diavolii, ştiţi ce păţesc după aceea?
Îmi aduc aminte că odată, pe cînd discutam lîngă Colibă cu acel vrăjitor tînăr din Tibet, deodată s-a ridicat, mi-a prins mîinile şi mi le-a întors la spate. „Să vină acum Hagi-Efendi (Sfîntul Arsenie Capadocianul) să te scape”, mi-a spus. „Bre diavole, hai, pleacă de aici”, i-am spus, şi l-am aruncat jos. Auzi colo, să-l hulească pe Sfîntul! Apoi a venit să mă lovească cu piciorul, dar nu a reuşit, pentru că piciorul s-a oprit lîngă gura mea. M-a păzit Dumnezeu. L-am lăsat şi am intrat în chilie. După puţină vreme îl văd venind plini de spini pe el. „Satana m-a pedepsit pentru că nu te-am biruit. M-a tîrît prin rugi”, mi-a spus.
Puterile negre ale întunericului sînt slabe. Oamenii le fac puternice prin îndepărtarea lor de la Dumnezeu, dînd astfel drepturi diavolului. [...]

Cu mîndria luciferică omul se poate îndrăci

[...]- Părinte, adică mîndria poate duce la îndrăcire? - Da. Să presupunem că cineva face o greşală şi se îndreptăţeşte pe sine. Dacă ceilalţi îi spun un cuvînt ca să-l ajute, spune că îl nedreptăţesc, crede că este mai bun decît aceia şi îi judecă. Apoi începe încet-încet să-i judece şi pe Sfinţi. Mai întîi pe cei mai noi, apoi şi pe cei mai vechi: „Acela nu a făcut minuni, celălalt a făcut aceea...” Apoi după puţin înaintează şi începe să judece Sinoadele: „Şi Sinoadele în felul în care au hotărît...”, prin urmare, nici Sinoadele nu sînt vrednice de cinstire, după părerea lui. Şi în cele din urmă ajunge să spună: „Şi Dumnezeu de ce a făcut asta aşa?” Ei, cînd omul ajunge în punctul acesta, nu înnebuneşte, ci se îndrăceşte. [...]

Îndrăciţii reacţionează la orice este sfînt

[...] - Părinte, cum ne putem da seama dacă cineva este îndrăcit şi nu bolnav psihic?
- De aceasta îşi poate da seama şi un medic simplu, dar evlavios. Cei care au diavolul sar în sus atunci cînd se apropie de ceva sfînt. Astfel se vede clar că au diavol. De le dai puţină aghiazmă sau dacă îi însemnezi cu sfînte moaşte, se împotrivesc, deoarece diavolul este înghesuit înlăuntrul lor. Iar cei ce suferă de boală psihică nu se împotrivesc deloc. Chiar dacă porţi cruce şi te apropii de cei îndrăciţi, aceştia se neliniştesc şi se tulbură. Odată, la o priveghere în Sfîntul Munte, nişte Părinţi mi-au spus că le spune gîndul cum că un oarecare mirean, care era acolo, are diavol. M-am aşezat în strana alăturată şi am lipit de el crucea mea, ce avea din Sfîntul Lemn. A sărit în sus şi s-a dus în altă parte. Cînd a mai plecat din lumea care era în biserică, m-am dus iarăşi lîngă el. A făcut la fel. Atunci am înţeles că într-adevăr avea diavol.
Cînd îmi aduc la Colibă copii şi îmi spun că au diavol, ca să mă încredinţez dacă sînt îndrăciţi, de multe ori iau o părticică din sfintele moaşte ale Sfîntului Arsenie şi o ascund în palmă. Şi să vedeţi, deşi am amîndouă palmele închise, copilul, dacă are diavol, se uită cu frică la mîna în care ţin sfintele moaşte. Iar dacă nu are diavol, ci, de pildă, vreo boală a creierului, nu reacţionează deloc. Alteori le dau apă în care mai înainte băgasem părticica de sfintele moaşte şi, dacă au diavol, nu o beau, se îndepărtează. Unui copil îndrăcit i-am dat odată mai întîi dulciuri, ca să i se facă sete, şi după aceea i-am adus din acea apă. „Lui Ionică o să-i dau cea mai bună apă”, i-am spus. Cum a gustat puţin, a început să strige: „Apa asta mă arde. Ce are în ea?” „Nimic”, îi spun. „Ce-mi faci? Mă arde”, a strigat. „Nu te arde pe tine, pe altcineva îl arde”, îi spun. Îl însemnam cu semnul crucii pe cap, şi dădea din mîini şi din picioare... Păţise o criză de îndrăcire. Diavolul îl făcuse ghem. [...]

Ajutor pentru cei îndrăciţi

[...]- Părinte, deasa Împărtăşanie îi ajută pe cei îndrăciţi?
- Pentru cei care s-au născut îndrăciţi, nefiind ei vinovaţi de aceasta, deasa Împărtăşanie este medicamentul cel mai eficient. Unii ca aceştia au o plată foarte mare, dacă nu murmură, pînă cînd se vor elibera, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Sînt mucenici, dacă rabdă; de aceea se şi impune ca ei să se împărtăşească adesea; însă unul care s-a îndrăcit din propria lui neatenţie, trebuie să se pocăiască, să se spovedească şi să se nevoiască pentru ca să se vindece, şi să se împărtăşească atunci cînd trebuie, cu binecuvîntarea duhovnicului lui. Dacă se împărtăşeşte fără să se pocăiască şi fără să se spovedească, se va îndrăci şi mai rău. Odată l-au dus pe un îndrăcit să se împărtăşească şi a scuipat Sfînta Împărtăşanie. Hristos S-a jertfit, a primit să-i dea Trupul şi Sîngele Lui şi acesta să le scuipe! Înfricoşător! Vedeţi că diavolul nu primeşte ajutor?
- Părinte, putem da numele lor să fie citite la Proscomidie?
- Da, desigur. Cei îndrăciţi se folosesc mult atunci cînd preoţii citesc cu durere numele lor la Proscomidie.
- Părinte, atunci cînd cineva care s-a îndrăcit se pocăieşte, se spovedeşte, se împărtăşeşte, dar influenţa diavolească nu scade, ce se întîmplă?
- Nu scade, pentru că în acela încă nu s-a întărit starea cea duhovnicească. Dacă Dumnezeu l-ar ajuta imediat să se slobozească de această influenţă diavolească va aluneca iarăşi îndată. De aceea Dumnezeu, din multă dragoste îngăduie ca răul să cedeze încet-încet. Astfel omul şi plăteşte - ispăşindu-şi prin pătimire păcatele - şi îşi şi întăreşte starea sa duhovnicească. Cu cît acela îşi întăreşte starea sa duhovnicească, cu atît cedează şi răul. De el însuşi depinde cît de repede se va slobozi de înrîurirea diavolească. Odată m-a întrebat tatăl unui copil ce avea diavol: „Cînd se va face bine copilul meu?” „Atunci cînd tu te vei întări într-o stare duhovnicească, îi spun, va fi ajutat şi el.” Sărmanul copil, deşi trăia duhovniceşte, tatăl lui se împotrivea şi-i spunea că va înnebuni dacă nu-şi va schimba viaţa. Şi a început el însuşi să-l ducă pe copil la case de toleranţă, şi atunci copilul a alunecat şi s-a îndrăcit. Atunci cînd l-a stăpînit diavolul, se năpustea asupra mamei lui cu intenţii urîte. Sărmana mamă a fost nevoită să plece într-o insulă, ca să scape. Tatăl se pocăise şi încerca să trăiască duhov­niceşte, dar copilul nu se făcea bine. Abia atunci după ce a mers pe la toate locurile de închinare, a învăţat toate vieţile Sfinţilor şi s-a întărit duhovniceşte, numai după aceasta copilul lui s-a făcut bine.

Despre exorcisme

- Părinte, astăzi au adus o îndrăcită şi ne-au rugat să-i spunem preotului să-i citească exorcisme. Ce să facem?
- În cazul acesta e mai bine să le spuneţi să rînduiască aceasta duhovnicul ei. Dacă a intrat diavolul în ea înseamnă că sau ea, sau părinţii ei au făcut un oarecare păcat greu, şi i-au dat drepturi, pentru că păcatul îl aduce pe diavol. Dacă nu se pocăiesc şi nu se mărturisesc, nu pleacă păcatul şi, prin urmare, nu pleacă nici diavolul. Sau poate şi pentru un alt motiv a îngăduit Dumnezeu să se îndrăcească.
- Părinte, îndrăciţii sînt ajutaţi prin exorcisme?
- Depinde. Exorcismele ajută atunci cînd se citesc la un copilaş îndrăcit, care nu a dat drepturi diavolului şi nu ştie încă despre spovedanie, sau la unul mare care şi-a pierdut minţile şi nu se poate mărturisi. Atunci cînd cel îndrăcit este în toate minţile, trebuie mai întîi să se ajute aflînd în ce a greşit de s-a îndrăcit, să se pocăiască, să se spovedească şi după aceea, dacă trebuie, să i se citească exorcisme. Pentru că şi numai prin rugăciunea de iertare poate fugi diavolul. [...]

Îndrăciţii suferă mucenicia

[...] Desigur, poate va spune cineva că există oameni care fac o mulţime de păcate şi totuşi nu se îndrăcesc. Cum de se întîmplă aceasta? Cînd omul a ajuns la nesimţirea desăvîrşită, atunci nu mai este atacat de diavolul, pentru că Dumnezeu vede că nu mai poate fi ajutat. Trebuie să ştim că atacul pricinuit din lucrare diavolească este, într-un anume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul păcătos, ca să se smerească, să se pocăiască şi să se mîntuiască. [...]

Visele sînt înşelătoare

[...]- Părinte, din vise poate prevedea cineva ceva ce i se va întîmplă?
- Nu, nu daţi atenţie viselor. Fie plăcute, fie neplăcute de sînt, nu trebuie să credem în ele, pentru că există primejdia înşelării. Nouăzeci şi cinci la sută din vise sînt înşelătoare. De aceea Sfinţii Părinţi spun să nu le dăm atenţie. Foarte puţine vise sînt de la Dumnezeu, dar şi acestea, ca să le explice cineva, trebuie să aibă curăţie şi alte condiţii, precum Iosif (Facerea 37, 5-11) şi Daniil care aveau harisma de la Dumnezeu. Îţi voi spune, i-a spus Daniil lui Nabucodonosor, - şi ce vis ai văzut şi ce înseamnă (Daniel 2, 25-46). Dar la ce stare a ajuns! Era între lei şi leii, cu toate că erau flămînzi, nu s-au atins de el (Daniel 6, 16 ş.u.), Avacum i-a dus de mîncare şi acela a spus: Şi-a adus aminte de mine Dumnezeu? (Daniel, Bel şi balaurul 1, 45). Dacă nu Şi-ar fi adus aminte Dumnezeu de prooroc, cine şi-ar fi adus aminte de el?
- Părinte, unii oameni nu au vise.
- Mai bine că nu au. Nu cheltuiesc nici pe bilete, nici pe benzină. În vise vezi într-un minut ceva a cărui vizionare ar fi durat în realitate ceasuri, zile, pentru că se suprimă timpul. Iată, din aceasta poate pricepe oricine psalmul: O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sînt ca ziua de ieri, care a trecut (Psalmi 89, 4).

Atenţie la vedenii

- Părinte, atunci cînd oamenii ne povestesc vedenii, sau că au văzut un sfînt etc. ce să le spunem?
- Este bine să le spuneţi să fie rezervaţi. Asta este mai sigur, pentru că nu pot toţi să deosebească dacă o vedenie este de la Dumnezeu sau de la diavolul.
Chiar de la Dumnezeu de ar fi vedenia, omul nu trebuie s-o primească. Dumnezeu este mişcat, într-un fel, atunci cînd vede că făptura Sa nu primeşte vedenia, deoarece asta arată că are smerenie. Dacă într-adevăr era sfînt cel ce s-a arătat, Dumnezeu ştie, după aceea, să înştiinţeze şi în alt mod sufletul şi să-l povăţuiască la ceea ce vrea. [...]

Harismele ieftine ale celor înşelaţi

- Părinte, de ce oamenii merg adeseori, cu vreo problemă ce o au, la cei înşelaţi?
- Pentru că diavolul are harisme ieftine şi de la ei le iau uşor. Cele pe care aceia le spun oamenilor ca să le facă nu sînt grele şi le odihnesc patimile lor. În loc să se pocăiască pentru păcatele ce le fac în lume, şi să meargă la un duhovnic să se mărturisească, află nişte înşelaţi, adică pe diavolul, şi îi cer lui să le rezolve problema lor. După aceea se chinuiesc şi nu-şi dau seama că i-a legat diavolul şi le dă comandă. [...]

Metempsihoză

- Părinte, cum oare unii oameni, chiar şi cultivaţi, cred în metempsihoză?
- Metempsihoză (sau reîncarnarea) este teoria rătăcită potrivită căreia sufletul, după moartea trupească, intră în alt trup omenesc sau de animal şi străbate astfel un ciclu nesfîrşit de morţi şi renaşteri. Le convine oamenilor, şi mai ales ateilor şi necredincioşilor. Este viclenia cea mai mare a diavolului. Diavolul îi ţine într-o viaţă de păcat cu gîndul că sufletul vine şi revine în această lume. „Ei dacă de data aceasta nu reuşeşti, le spune diavolul, vei reveni în viaţă şi vei reuşi a doua oară. Şi dacă iarăşi nu reu­şeşti, vei veni, vei reveni, vei evolua....” De aceea unii ca aceştia şi spun: „Nu-i nimic dacă fac şi acest păcat” şi nu le pasă; trăiesc fără luare aminte, nu se pocăiesc. Vezi cum îi orbeşte diavolul şi cum îi prinde în iad! Nu am văzut o viclenie şi o artă mai mare a diavolului ca aceasta, pentru ca să-i adune pe oameni în iad! Şi dacă diavolul te prinde bine o dată, oare te va mai lăsa să te întorci înapoi? Aceasta este teoria cea mai rea dintre toate teoriile hinduiste. [...]

MIJLOACE ANTICONCEPŢIONALE

MIJLOACE ANTICONCEPŢIONALE

Efecte secundare fatale despre care nu se vorbeşte. Un bilanţ critic din punctul de vedere al unui ginecolog.

Manipularea limbajului

[...] Scoaterea din domeniul criminalităţii a uciderii copiilor în trupul mamei lor a devenit posibilă prima dată prin limbaj. Un exemplu clasic pentru o astfel de manipulare a limbajului este modificarea paragrafului 218 din Codul Penal pe vremea guvernului social-democrat (SPD) în Germania. Textul de lege în speţă, în vigoare pînă în 1974, definea fapta în următorii termeni:
„O femeie care îşi ucide fătul („Leibesfrucht” în germană, „rodul trupului”, n.tr.) sau permite altei persoane să o facă, va fi pedepsită.” [110]
Obiectul protecţiei legale împotriva acţiunii de ucidere, copilul nenăscut, era numit făt. Spre deosebire de această formulare, norma schimbată de SPD şi valabilă din 1974 ne spune numai că:
„Cel care întrerupe o sarcină va fi pedepsit.”
Obiectul protecţiei legale, copilul nenăscut, nu mai este desemnat; este încriminată numai o intervenţie asupra corpului femeii! O flagrantă manipulare verbală. În baza cunoştinţelor moderne de embriologie umană, prescripţia legală ar fi trebuit să sune cam aşa: „Cel care ucide un copil nenăscut în trupul mamei va fi pedepsit. Noul om începe din momentul fecundării” [...]

MIJLOACE CONTRACEPTIVE ARTIFICIALE

Deosebim cinci mari grupe de astfel de mijloace:

1. Spirala (sterilet n.n.) sau IUD (Intra-Uterin-Device)

Există deja de la începutul secolului 20. Pe vremea aceea se fabrica din ceramică. Din cauza unor experienţe neplăcute s-a renunţat, dar în perioada contemporană, noile materiale sintetice ar putea-o readuce masiv în uz.
„Spirala este în primul rînd un mijloc avortiv timpuriu”. Prin producerea intenţionată a unei congestii de iritaţie în ţesutul conjunctiv uterin, implantarea embrionului este împiedicată şi acesta moare. Rolul spermicid al cuprului înglobat în materialul spiralei moderne nu schimbă hotărîtor acest mecanism de funcţionare. Tot atît de puţin convingătoare este şi descrierea mai recentă a spiralei care pretinde că IUD pur şi simplu ar împiedica realizarea fecundării.
Efecte secundare
Cele mai importante sînt, aici, infecţiile, mai ales în zona trompelor uterine, ceea ce conduce adesea la închiderea lor şi deci la sterilitate. Datorită acestor infecţii apare un mare pericol de sarcină extrauterină (de 10 ori mai frecventă decît la femeile fără spirală) şi sarcină ovariană (de 4 ori mai frecventă). Prin urmare, implantarea unui IUD la o nulipară este, din punctul de vedere al ginecologiei academice, un procedeu greşit profesional. Un alt efect sînt perforaţii ale uterului, însoţite de pericolul rănirii peretelui intestinului, de exemplu. Sîngerările şi durerile sînt alte posibile efecte secundare.
În SUA, din cauza acestor factori de risc, se află în curs circa 2500 procese de responsabilitate personală, implicînd pretenţii la daune de ordinul a miliarde de dolari. Din această cauză, din anul 1987, IUD a fost retras de pe piaţă în SUA. Industria farmaceutică a avut această iniţiativă chiar înainte de a se fi pronunţat interdicţia FDA (Food and Drug Administration). Această abilă mişcare de şah a avut drept scop asigurarea posibilităţii de a produce în continuare spirale pentru export în alte ţări. Verdictul FDA ar fi provocat mari dificultăţi pentru continuarea exportării produsului. Şi în acest caz putem constata un spectru larg de efecte colaterale, pe de o parte, iar pe de alta, efectul de avort timpuriu, cu aspecte etice care nu pot fi trecute cu vederea.

2. Condom-ul sau prezervativul

A fost mult timp criticat şi respins. I s-a atribuit un foarte ridicat coeficient de eşecuri în evitarea sarcinii. Abia odată cu masiva răspîndire a Sindromului Imuno-Deficienţei Umane Dobîndite (SIDA) a reintrat brusc în uz, propagat de stat cu milioane luate din veniturile din impozite, deşi ar trebui să se recunoască un coeficient foarte ridicat de eşecuri şi în evitarea propagării SIDA.
Astfel, medicul ginecolog Prinz, din Munchen, a stabilit prin calcule statistice [92] că - la un index Pearl de 5 - 100 bărbaţi infectaţi cu SIDA infectează anual 35 de femei, dacă aceştia utilizează în exclusivitate prezervativul. Îl putem asemăna cu ruleta rusească. Este deci clară iresponsabilitatea celor care susţin prezervativul ca o protecţie împotriva SIDA: se trece alături de miezul problemei şi trebuie să o numim o adevărată înşelătorie periculoasă.

3. Spermicide sub forma de supozitoare, săruri, alifii, spray-uri, tampoane

Acestea sînt substanţe chimice destinate uciderii spermatozoizilor. Încertitudinea împiedicării fecundării prin acest procedeu nu este nevoie să mai fie scoasă în evidenţă. Vom semnala doar o informaţie recentă, furnizată de Societatea Central-Europeană pentru Medicina Reproducerii, de Societatea Elveţiană pentru Planificarea Familiei şi de Societatea Elveţiană pentru Sterilitate şi Fertilitate în cadrul unei sesiuni de perfecţionare care a avut loc în ianuarie 1989 la Schaffhausen: Toate sărurile, alifiile, spary-urile, tampoanele, supozitoarele anticoncepţionale conţinînd monoxidol-9 nu produc doar reducerea mobilităţii spermatozoizilor şi a funcţiei lor acroseminale, ci au ca efect şi o „decondensare a nucleului lor celular.” Se pot produce leziuni moleculare în spermatozoizi şi modificări ale structurii ADN. În cazul unei fecundări, acestea conduc la malformaţii ale zigotului. Pînă în prezent nu s-au semnalat, totuşi, naşteri cu malformaţii, pentru că. oricum, embrionii astfel apăruţi se elimină de regulă prin avort timpuriu. Aşadar, şi în acest caz ne aflăm în faţa unui efect avortiv, care nu fusese identificat ca atare pînă în prezent.

4. Sterilizarea bărbatului şi a femeii

Este cunoscută de mult timp. Se realizează pe cale chirurgicală, deseori fără o indicaţie medicală, şi constituie un mijloc radical de evitare a sarcinii. Există două tehnici operaţionale: laparotomia, deschiderea cavităţii abdominale, şi laparoscopia, intervenţie realizată prin examinarea vizuală a cavităţii abdominale. Penetrarea cu succes a abdomenului este asigurată în mare măsură de tehnica nouă a laparoscopiei, care face superfluă laparotomia.
Efecte secundare
Intervenţia nu este lipsită de riscuri şi aceasta mai ales în cazul femeilor, la care este necesară anestezia totală şi deschiderea abdomenului, indiferent de metoda adoptată pentru sterilizare. Pericole deosebite prezintă sterilizarea tubelor prin laparoscopie; dubla introducere a acestora în abdomen, fără control vizual, orbeşte, poate produce, de exemplu, răniri ale vezicii urinare, intestinelor şi pe traiectul vaselor sangvine etc. [...]
Urmări pe termen lung ale sterilizării
Sarcini extrauterine: Acestea survin în urma unor eşecuri în sterilizare. Diferite studii indică procente variind între 13, 6 şi 90% din ca­zuri. Sarcina extrauterină după sterilizare tubulară este o complicaţie foarte gravă şi constituie cauza a circa 10% din cazurile de deces a mamei. [...]

5. Efectul depresiv asupra ovulaţiei şi cel de avort timpuriu exercitat de pilula anti-baby

[...] „Pilula”, este un preparat hormonal chimic, prin care se intervine intenţionat în ciclul natural de reglare hormonală a corpului feminin, deco­nec­tîndu-l de la ritmul natural, cu efecte importante asupra întregului or­ganism. Acest tip de produse chimice face parte din „clasa steroizilor” (de care aparţin şi preparatele cu cortizon), cu toate avantajele şi dezavantajele lor.
Prin hormonii artificiali, pilula anti-baby are efect asupra mai multor organe din corpul feminin, fie împiedicînd sarcina, fie provocînd avort timpuriu:
- asupra ovarelor, împiedicînd eliberarea ovulelor (inhibitor al ovulaţiei);
- asupra consistenţei mucozităţii cervixului în colul uterin, îngroşînd mucusul şi astfel îngreuind sau chiar împiedicînd înaintarea spermatozoizilor spre uter şi trompele uterine;
- asupra ţesutului mucoasei uterului, astfel încît implantarea vitală a ovulului fecundat în acest ţesut nu mai poate avea loc şi ovulul fecundat (fătul n. n.) moare (inhibarea implantării, deci efect de avort timpuriu);
- asupra trompelor uterine, în sensul că ovulul fecundat (fătul n. n.) este transportat atît de lent, încît nu mai ajunge la timp la implantarea salvatoare şi piere (factorul tubar, tot efect de avort timpuriu). [...]
Diverşi autori indică în literatura de specialitate efectul de împiedicare a implantării ovulului exercitat de pilulă:
Mutscheler, de exemplu, scrie în al său „Manual de farmacologie” [73]: „Anticoncepţionalele orale, chiar dacă se mai produce ovulaţia, împiedică totuşi implantarea ovulului (întrucît încetează activitatea normală a endometrului).”
De asemenea, Häussler [32], directorul celei de-a doua clinici universitare de ginecologie din Munchen, prof. dr. R. Fikentscher afirma în referatul său „[...] că la aşa numiţii inhibitori ai ovulaţiei efectul de împiedicare a ovulaţiei nu se realizează întotdeauna şi în circa 7% din cazuri au loc ovulaţii (Goldzieher, Mears şi Gual). Dar încă de atunci, din 10 decembrie 1967, prof. Fikentscher mergea cu raţionamentul mai departe: „Nu este potrivit să se considere tratamentul medical hormonal drept un inhibitor al ovulaţiei, ci drept o potenţială împiedicare a implantării.”
Reprezentanţii unei mari firme producătoare de hormoni admiteau deja în cadrul unui simpozion medical din 1967 că la administrarea de inhibitori ai ovulaţiei au loc pînă la 67% emiteri de ovule şi că este deci posibilă fecundarea, dar în continuarea procesului va fi, de regulă, împiedicată implantarea ovulului fertilizat în uter. [32]
Hauser, Lucerna, spunea în 1974 [33] că expresia „inhibitor al ovulaţiei” „nu este o formulă întru totul corectă” din cauza celor 7% produceri totuşi posibile de ovule.
În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Haller, din Gottingen [30]: „Folosirea termenului de substanţe care împiedică ovulaţia pentru preparatele aflate în comerţ poate fi contestată în ceea ce priveşte rigurozitatea ei.”
Beller, Munster, 1979/80 [5]: „Efectul avortiv al pilulei - pilula şi IUD = avortive timpurii.”
În acelaşi sens şi Centrala Federală pentru Cercetare în Domeniul Sănătăţii din Koln (80): „Înhibitor al ovulaţiei care împiedică implantarea.”
Taubert şi Kuhl, în cartea lor „Contracepţie cu hormoni” (1980) [125] : „Efectul de împiedicare a implantării al aproape tuturor pilulelor.”
În revista „Der informierte Arzt” („Medicul informat”) din 1987 [142]: „D-na prof. Marianne Mall-Häfeli din Basel este convinsă că blocarea axei hipotalamo-hipofizare în tratamentul cu micropilula este de o foarte mare importanţă. Atunci cînd se administrează pilule în dozaje înalte, datorită blocării acestei axe funcţionale, ovarul intră într-o stare de imobilism; această presiune este mai redusă în cazul preparatelor cu dozaje mici. Dar întrucît efectul anticoncepţionalelor orale este multifactorial, siguranţa tratamentului nu are de suferit datorită acestei schimbări. Totuşi, datorită blocajului mai mic se poate ajunge la o creştere foliculară în ovar şi, în continuare, la o producere endogenă de estrogen. Această relativă hiperestrogenemie se exprimă fiziologic la pubertate şi premenopauză prin uşoare sîngerări, sîngerări bruşte şi congestii ale sînilor ca semne clinice. Dacă astfel de simptome apar în mod persistent la consumatoarea de pilule, D-na prof. Mall-Häfeli este de părere că este indicată trecerea la un preparat cu progestageni mai puternic inhibitori.” Şi aici se face referire la efectul multifactorial, deci la împiedicarea implantării şi la factorul tubar; factorul cervical nu arată direct efectul avut în vedere iniţial. La acest efect multifactorial se fac referiri în mod repetat şi în alte publicaţii recente.
Este de asemenea interesant că în SUA, la Congresul Federaţiei Naţionale a Avortului (NAF - National Avortion Federation) din 1985 [74], cu ocazia discuţiilor asupra planificării familiei s-a ajuns la următoarea formulă acceptată de Congres: „Make no mistake, the pili and IUD are avortive” („Nu vă faceţi iluzii. Pilula şi spirala (steriletul n. n.) sînt avortive”). [...]

6. Un alt efect ucigător al pilulei cu hormoni artificiali: factorul tubar sau transportul încetinit al ovulului fecundat în trompele uterine

Vom prezenta aici teoria conform căreia motilitatea tubului este tulburată de anticoncepţionalele hormonale şi drept urmare este încetinit transportul embrionului. În această privinţă, d-na prof. dr. Mall-Hâfeli, Basel [67]: „Acţiunea pilulei este multifactorială - transportul tubar încetinit, el singur, conduce la îmbătrînirea ovulului şi la împiedicarea dezvoltării unui embrion viabil, aşa cum am putut constata şi la fertilizările În vitro.” Adică, datorită faptului că embrionul are de suportat un transport prea lent prin trompele uterine, el suferă anumite vătămări şi în momentul cînd ar trebui să realizeze implantarea nu mai are capacitate vitală şi moare. Efectiv „se usucă” pentru că nu ajunge la timp la implantarea care i-ar salva viaţa oferindu-i substanţele hrănitoare necesare dezvoltării. De asemenea şi din Schering - Înformation [107] : „Estrogenii şi progestagenii influenţează mobilitatea tubelor şi astfel transportul ovulului, încît ovulul nu mai ajunge în timp util la endometru pentru a găsi condiţii favorabile implantării. În afară de aceasta, se modifică şi compoziţia secreţiilor tubului şi, drept urmare, maturizarea ovulului.” [...]

DARUL SFÎNT AL VIEŢII ŞI COMBATEREA PĂCATELOR ÎMPOTRIVA ACESTUIA

DARUL SFÎNT AL VIEŢII ŞI COMBATEREA PĂCATELOR ÎMPOTRIVA ACESTUIA

Aspecte ale naşterii de prunci în lumina moralei creştine ortodoxe

Poemul vieţii intrauterine a pruncului, dovada „biologică” a intervenţiei divine în actul procreaţiei.

Minunea zămislirii unui prunc, în sînul matern, priveşte poemul şi drama vieţii intrauterine dintre concepere şi implantare (nidaţie). Cu unirea celor două celule germinative, masculină şi feminină, începe un proces complicat, de creştere şi dezvoltare, care nu se încheie pînă la moartea persoanei respective, mulţi ani mai tîrziu. Fenomenul la care ne referim prezintă o anume dinamică internă. Două pronuclee rezultate, în acest proces, din cele două celule germinative, cu cîte 23 de cromozomi, se măresc şi-şi pierd membrana. În decurs de 12 ore ele se unesc de aşa manieră, încît ovulul fertilizat, numit din acest moment „zigot”, (dar persoană umană propriu-zisă), deţine în mod necesar 23 de perechi de cromozomi, provenite de la cei 2 părinţi, şi astfel se poate dezvolta, descoperindu-se progresiv imaginea unui copil. Puţine fapte din biologie sînt mai emoţionante şi mai importante în implicaţii, prezente şi viitoare, cum este prima diviziune a zigotului în două părţi egale. Prin acest proces, dintr-un singur ovul fertilizat vor rezulta mai multe trilioane de celule ale copilului, de la zămislire şi pînă în momentul naşterii. Fiecare celulă fiică este identică, ca atare, în alcătuirea cromozomială, respectiv în potenţialul ereditar, cu zigotul originar. Astfel, fiecare celulă a copilului, care se dezvoltă intrauterin, conţine, un număr egal de cromozomi, de la fiecare părinte, şi tocmai aceşti cromozomi sînt cei care poartă unităţile ereditare, cunoscute şi ele cu denumirea de „gene.” Codul genetic despre care e vorba este, prin originea şi structura lui, individual şi, în sensul acesta, absolut unic în întreaga existenţă. Acest cod mărturiseşte de la sine, dincolo de unicitatea şi individualitatea sa, independenţa copilului faţă de mama în sînul căreia a apărut, el fiind o persoană umană propriu-zisă. Tot prin acest cod, într-o manieră chiar materială, copilul îşi afirmă dreptul la viaţă conferit lui de către Creator. Prima diviziune a zigotului are loc la aproximativ 36 de ore, iar a doua diviziune este realizată la două zile de la concepere. În puţine zile, ajunge la un număr suficient de celule pentru a forma o sferă numită „morulă”, înfăşurată, la rîndul ei, într-un înveliş transparent numit „zonă pellucidă.” E important de subliniat faptul că celulele morulei sînt integrate funcţional. Ele şi-au pierdut de acum o parte din independenţa lor şi, dacă o celulă ar fi separată de celelalte, nu ar mai putea da naştere altor celule individuale separat. Cînd numărul celulelor creşte, atunci molecula de pe locul în care a fost fertilizat ovulul, după aproximativ 3 zile, ajunge, printr-o deschizătură îngustă, în cavitatea uterină. Această cavitate este, metaforic vorbind, sînul mamei. Pînă la implantare în acest sîn, embrionul îşi trăieşte faza sa numită „embriotropă.” În cazul că, în această fază, inter­vin substanţele contragestive hormonale (pilula), se produce aşa-zisa distrugere a „endometrului”, membrana internă a uterului, aducînd cu sine nimicirea oului (embrionului). Astfel se împiedică trecerea la o nouă fază a vieţii umane, cunoscută şi ea sub denumirea de faza „histotropă.” Ultima fază a vieţii embrionului căruia urmează implantarea, respectiv nidaţia, este cea „hematotropă”. În care embrionul ajunge a se hrăni cu sîngele mamei.
Este uşor de văzut, urmărind acest poem, că actualul început al vieţii trebuie considerat a fi, în mod indiscutabil, momentul conceperii. Implantarea este pur şi simplu un alt pas pe drumul stabilit de primul moment al conceperii. Prin urmare, putem afirma că nu întîmplător au vorbit în acest sens Sfinţii Părinţi despre concepere ca origine a vieţii umane intrauterine, deşi nu cunoşteau din punct de vedere ştiinţific aproape nimic în această privinţă. Fără microscoape sau tehnologii moderne, ei cunoşteau prin harul Sfîntului Duh că viaţa începe în momentul miraculos al unirii celor două pronuclee în procesul fecundaţiei. Marele Vasile, în numele Sfîntei Biserici, a afirmat categoric necesitatea protecţiei copilului nenăscut, aflat în diferite etape ale sarcinii, cum este şi aceea „embriotropă”, cea mai expusă primejdiilor proavorţioniste de azi. În felul acesta, el declară textual: „Noi nu facem o distincţie precisă între un fetus care a fost deja format şi unul care încă nu a fost format.” Aceste cuvinte, în zilele noastre, sînt confirmate ştiinţific, atestîndu-se, cu deplină evidenţă, că viaţa umană începe la zămislire şi se continuă pînă la moarte, fie în sînul mamei, fie în viaţa pe care noi o numim de toate zilele. [...]

Atitudini creştine faţă de contracepţie, în trecut şi astăzi

Ce ar fi în realitate o căsătorie a cărei scop e eludat, dacă nu „o formă legală a prostituţiei, o asociere a două pofte trupeşti înhămate ca să se desfăteze sub oribile aparenţe, într-un fel de desfrîu rînduit şi îngăduit de lume?.” Recunoaştem uşor, în aceste expresii, cuvintele foarte aspre pe care Fericitul Augustin le adresează „egoismului carnal.” Numind acest păcat „fraudă reciprocă”, Augustin refuză să-i numească soţi pe complici, deoarece căsătoria nu mai păstrează nimic din adevărata ei menire. „Această cruzime destrăbălată sau destrăbălare crudă ajunge uneori pînă acolo încît caută doctorii pentru sterilitate şi, dacă nu reuşesc, caută să ucidă fătul încă în pîntece.” În aceşti termeni se pronunţă, în Răsărit, şi Sfîntul Nicodim Aghioritul, în „Carte folositoare de suflet.” [...]

Motivele instaurării sterilităţii voluntare şi consecinţele lor

Raţiunile pentru care se căsătoresc oamenii societăţii de astăzi vorbesc de la sine. Oricare pot să fie acestea, numai nu pentru a avea copii şi a realiza scopurile căsătoriei conferite de morala tradiţională. Vanitatea, pofta de îmbogăţire, pentru a asocia două patrimonii, pentru a legitima un copil natural, pentru a pune în rînduială o veche legătură, pentru a beneficia de pensii, pentru a pune sfîrşit unei vieţi licenţioase de care cineva se satură, acestea sînt motivele celor mai multe căsătorii. [...]

Contracepţia premergătoare pruncuciderii

Cercetătorii preocupaţi de problema socială şi morală a avortului, din viaţa modernă, îl tratează ca atare în cadrul general al sterilităţii voluntare. „Extensiunea practicilor anticoncepţionale este însoţită totdeauna de creşterea numărului avorturilor.” Nici nu poate fi altfel. Cînd din neglijenţă, nebăgare de seamă sau accident, „precauţia” n-a oprit, cum se aştepta transmiterea vieţii, e logic să se caute a se corija greşeala printr-un alt mijloc foarte simplu, devenit aproape inofensiv. [...]

Avortul, păcatul care pătrunde în visteriile vieţii

A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvîrşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai, grave: apostazia (lepădarea de credinţă, n.n.), uciderea şi desfrînarea. Avortul pare a fi sinteza acestor trei păcate, şi încă ceva mai mult. El e ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. [...]

Motivele condamnării avortului de către Biserica Ortodoxă

[...] Venim în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, la această oră, în care bilanţul unui sfîrşit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european postcreştină şi deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. Într-o ţară, bunăoară, cu aproximativ 23 de milioane de locuitori, sînt omorîţi prin avort peste un milion de copii în fiecare an. În faţa acestei situaţii, creştinii zilelor noastre, nu pot să rămînă în expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să se ştie ce au ei de făcut, înainte de a cădea sub osînda generaţiilor viitoare. Dar, mai înainte încă, sub osînda lui Dumnezeu. [...]

Avortul - opunere vădită la porunca divină a transmiterii vieţii

[...] Avortul este opunerea premeditată şi categorică la porunca divină de transmitere a vieţii. El înseamnă egoism şi lipsă de dragoste, atac şi boicot împotriva vieţii umane. Porunca „să nu ucizi” îşi află temeiul în dreptul absolut pe care-l are Dumnezeu şi pe care îl conferă vieţii omeneşti ca privilegiu al ei. Justificările medicale, etico-psihologice, social-profesionale ale avortului în contextul căsătoriei nu sînt esenţiale. Pentru creştini a ucide este întotdeauna un rău, oricare ar fi circumstanţele. Chiar şi aşa-zisul caz al unui avort medical, prin care se încearcă a se justifica posibilitatea salvării mamei, responsabilitatea săvîrşirii acestui act atrage după sine conştiinţa că uciderea rămîne veşnic ucidere. [...]

Cine sînt vinovaţii crimei privind avortul?

Pentru femeia care a săvîrşit un avort (şi a supravieţuit), mila şi durerea care au urmat acestui act sînt mult mai dureroase şi mai amare decît orice pedeapsă care ar putea fi prescrisă de către Biserică. Totuşi, cea mai mare vină îi revine ei. Există preoţi care relatează despre femei care suferă de pe urma avortului şi după numeroase spovedanii şi dezlegări. Datoria Bisericii faţă de aceşti suferinzi sărmani este de a-i aduce la pace cu ei înşişi şi cu Dumnezeu, curăţindu-i de amăgirea că ar fi nevrednici de iertarea lui Dumnezeu şi de mîntuire. A aduce pacea lui Dumnezeu unei femei astfel vătămate este o muncă duhovnicească, spirituală, de ani de zile. Acesta este fructul amar pentru cea de a doua victimă a avortului - femeia. Totuşi, pe lîngă fiecare femeie care a săvîrşit avort, mai există sute, poate mii, care au contribuit la păcatul la suferinţa ei şi la moartea copilului şi care poartă, nu mai puţin decît femeia (şi uneori mai mult decît ea), povara vinovăţiei. Şi aceştia dacă sînt ortodocşi, trebuie să vină înaintea lui Dumnezeu cel milostiv în Sfînta Taină a Spovedaniei, să se căiască şi să nu repete faptele lor păcătoase. Aceştia sînt: 1. Corpul medical care îndeplineşte procedurile de avort; 2. Corpul social de menţinere a ordinii, ca şi alţi lucrători din cabinetele avorţioniste, care toţi permit ca aceste fapte de ucidere a copiilor şi de desacralizare a femeii să fie săvîrşite în continuare; 3. Politicienii care au votat legislaţia avorţionistă ca şi cei care sînt prea timizi, neinteresaţi sau ambiţioşi ca să lupte pentru menţinerea vieţii; 4. Asistenţii sociali care le-au sfătuit pe femei să săvîrşească avort, trimiţîndu-le în mîinile ucigaşilor; 5. Judecătorii şi avocaţii care folosesc sistemul judiciar pentru a promova avortul un „drept” şi care persecută pe aceia care luptă împotriva uciderii celor nenăscuţi; 6. Membrii mass-media care ascund realitatea avortului, spunînd jumătăţi de adevăr, şi care mint pentru a adormi poporul, astfel ca acesta să accepte avortul ca pe un „drept” şi o „necesitate socială”; 7. Cei care sînt „ortodocşi” doar duminică dimineaţa, iar în restul timpului, în lumea din afara Bisericii, se consideră „neutri” sau chiar susţinători ai aşa-zisei „proalegeri”, ajutîndu-i cu toate resursele lor pe avocaţii avortului; 8. Cei care sînt directori de fundaţii, de corporaţii sau de companii şi care susţin cu capital pe puternicii şi influenţii avocaţi ai avortului, cum ar fi „Organizaţia Naţională a Femeilor” din America; 9. Cei care lucrează în companiile care fabrică uneltele de aspirat, unelte care au unica menire de a-i dezmembra şi ucide pe copii din pîntecele mamei; şi, de asemenea cel care lucrează în crematoriile în care sînt arse trupurile fetuşilor extraşi; 10. Cei ai căror bani şi resurse reproduc prostaglandină şi alte mijloace de promovare a avortului, cum ar fi IUD, apoi a aşa-numitei „pilule de control al naşterilor”, cît şi pesticidul uman RU-486; 11. Cei care promovează, sfătuiesc, ori/şi efectuează experimente asupra copiilor vii din pîntecele mamelor, ca şi asupra celor care au fost avortaţi pentru a fi folosiţi în cadrul aşa-numitelor „cercetări pe ţesut fetal”; 12. Cei care lucrează şi/sau susţin cabinetele de „planificare familială”, cabinete care sînt promotorii şi apărătorii cei mai bogaţi şi mai mari ai avortului din întreaga lume. Mai mult, este necesar să se descopere dacă cineva susţine o organizaţie, după cît se pare fără legătură cu avortul, dar care îl sprijină. [...]

Sensul avortului ca deicid

Păcatul avortului provocat este atît de mare încît se poate numi şi deicid, respectiv uciderea lui Dumnezeu. E un mod metaforic de a vorbi, dar profund real. Felul în care Hristos-Domnul se identifică oarecum cu omul, copil sau adult, ne este descoperit de Mîntuitorul Însuşi. În pilda judecăţii viitoare pe care a rostit-o înainte de patima Sa, adresîndu-se celor „de-a stînga”, destinaţi pedepsei veşnice, El se exprimă astfel: „Atunci va zice şi celor de-a stînga: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămînd am fost şi nu Mi-aţi dat să mănînc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţe şi nu M-aţi cercetat.” Atunci vor răspunde şi ei zicînd: „Doamne, cînd Te-am văzut flămînd, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?” El însă le va răspunde zicînd: Adevărat zic vouă: Întrucît nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut (Matei 25, 41-45). Aceşti (prea mici) sînt în primul rînd copii avortaţi, care nu au avut parte să fie hrăniţi, adăpaţi, adăpostiţi, îmbrăcaţi, îngrijiţi şi cercetaţi cu milă şi cu iubire de mamele lor. Mîntuitorul, după cum vedem, se identifică cu ei. Mama care avortează dovedeşte că-L spulberă pe Dumnezeu din rostul existenţei Sale, nu numai din rostul primei creaţii, ci şi din a celei de-a doua creaţii. Ea ucide copilul de două ori: o dată împiedicîndu-l să vadă lumina zilei acesteia, iar a doua oară, lumina vieţii viitoare. Învierea lui Hristos este un act de rezidire a lumii întregi. Toţi oamenii iau parte la această înviere. Despre înviere, Hristos Însuşi ne spune că El este Cel dintîi născut din morţi. Învierea ne descoperă astfel avortul ca fiind deicid. Făcîndu-se începător al învierii noastre, El a schimbat condiţiile ontologice ale existenţei în general. Iată cum, cu fiecare copil care se naşte, se naşte într-un fel Hristos Domnul, de aceea şi mamele care-şi ucid copiii îl ucid pe Hristos în fiecare din aceştia. [...]

Combaterea avortului propriu-zis

Asupra avortului voluntar cade, în morala ortodoxă, cea mai grea osîndă, a împiedicării vieţii. După cum am văzut în alineatele anterioare, viaţa copilului începe din clipa în care e conceput. În momentul tainic al zămislirii, Dumnezeu îi creează sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crimă, genocid şi deicid. Este o ucidere, şi încă o ucidere cu premeditare. Este o crimă, cu atît mai vinovată cu cît ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti, înainte de a se bucura de ea şi de a se învrednici de Sfîntul Botez. Este un genocid, pentru că o dată cu o viaţă nimicită, se distrug şi vieţile urmaşilor posibili ai persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adică a unui neam. Este deicid, pentru că odată cu sîngele copilului se varsă „Sîngele” lui Hristos (e vorba despre o identitate mistică dintre sîngele copilului şi „Sîngele” lui Hristos, pe care o aflăm la Matei 25, 32-46: întrucît nu aţi făcut unuia dintre aceştia, nici Mie nu Mi-aţi făcut, (v. 45). Sfinţii Părinţi, chiar de ar fi să-i numim doar pe Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamnă în unanimitate avortul provocat, declarîndu-l drept ucidere, deicid. În Canonul 2 al Sfîntului Vasile se precizează: „Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru ucidere.” Canoanele 91 Trulan, 21 Ancira, 2 al marelui Vasile consideră doar un pogorămînt oprirea femeii vinovate de săvîrşirea avortului, la 10 ani de la Cele Sfînte. Altfel, oprirea ar fi pe viaţă, potrivit hotărîrii canonice a Sinodului de la Elvira. Aceleaşi canoane, şi pentru complici. De asemenea, Canoanele 5 al Sfîntului Grigorie de Nyssa, 13 şi 55 ale Sfîntului Vasile caterisesc pe preoţii care sînt vinovaţi de complicitate cu cei ce săvîrşesc crima de avort, fie dezlegînd pe cei ce nu au conştiinţa păcatului la măsura gravităţii lui, în scaunul Mărturisirii, fie că sînt vinovaţi ei înşişi de această crimă comisă în propriile lor familii. [...]

Sensul „planificării familiale”

[...] Aşa-zisul drept de alegere al mamei nu este altul decît dreptul aceleiaşi femei, cel mai rece dintre monştri, după o expresie a lui Nietzsche, de a săvîrşi o crimă, pruncuciderea prin avort. De data aceasta, crima pe care poate să o săvîrşească o mamă ajunge să se constituie drept o crimă perpetuă, tocmai prin folosirea pilulei. Pilula anovolatorie nu este numai o armă contraceptivă, ci, în speţă, una contragestivă. Deşi posibilitate întreruperii sarcinii între concepere şi implantare părea, cu puţin timp înainte, aproape imposibilă, acţiunea fiind redusă la o intervenţie chirurgicală, dezvoltarea industriei şi piaţa planificată a pilulelor, a schimbat completamente situaţia. Pilula ajunge nu doar să prevină conceperea ci şi implantarea embrionului, după ce conceperea a avut loc, iar utilizarea ei să dobîndească o extindere mondială.
Referirea pe care o facem la produsele farmaceutice, de provenienţă hormonale, nu exclude raportarea la celelalte mijloace, care pe alte căi urmăresc aceleaşi efecte. În noul cîmp de bătălie împotriva copilului, la pilula de „control al naşterii”, care se ia în doze mici şi care se poate găsi peste tot, acţionînd ca un mijloc chimic de avort, se adaugă şi comunul IUD - (dispozitivul intrauterin). Totuşi, e de notat că pilula avortivă (RU-486), rămîne arma principală a pruncuciderii, ea nemaiavînd nici măcar legitimitatea falsă de a preveni conceperea, ci este de-a dreptul un medicament, considerat sigur şi eficient în execuţia avorturilor. Specificul acestei acţiuni contragestive devine relevant prin aceia că pilula actuală de gen „morning after” a ajuns un medicament de întrerupere a sarcinii în funcţie de care femeia nu va mai şti niciodată dacă a fost sau nu însărcinată. Este tocmai ceea ce constituie esenţa crimei infantile neîntrerupte. [...]