CONSTITUTIILE ASCETICE

CONSTITUTIILE ASCETICE

Constitutiile ascetice Constitutiile ascetice Constitutiile ascetice Constitutiile ascetice Constitutiile ascetice Constitutiile ascetice
Capitole
1. Constitutiile asceticeSfantul Vasile cel Mare CONSTITUTIILE ASCETICE
2. Sfantul Vasile cel Mare - Catre cei care locuiesc chinovitic si singuri Catre cei care locuiesc chinovitic si singuri Introducere Dupa ce ai redobandit, prin Hristos, usurinta de a intelege si ai...
3. Se cuvine ca rugaciunea sa fie avuta in vedere inainte de toate Se cuvine ca rugaciunea sa fie avuta in vedere inainte de toate Orice fapta, iubitule, si orice cuvant al Mantuitorului nostru...
4. Despre supravegherea gandurilorDespre supravegherea gandurilor si ca trupul nu este rau cum au socotit unii Inainte de orice si cu orice chip trebuie...
5. Nu se cuvine sa avem convorbiri cu femei, fara supraveghere Nu se cuvine sa avem convorbiri cu femei, fara supraveghere Despre supravegherea gandurilor si despre infranarea patimilor...
6. Se cuvine ca sa potrivim cumpatarea dupa puterea trupului Se cuvine ca sa potrivim cumpatarea dupa puterea trupului, iar munca trupeasca este buna si legitima Asadar, se cuvine sa avem...
7. Se cuvine ca ascetul sa se indeletniceasca cu lucrari potriviteSe cuvine ca ascetul sa se indeletniceasca cu lucrari potrivite Fara indoiala, se cuvine ca ascetul sa se ocupe cu lucrari...
8. Nu se cuvine ca ascetul sa stea de vorba cu toti oamenii nesupravegheat Nu se cuvine ca ascetul sa stea de vorba cu toti oamenii nesupravegheat Se cuvine ca nici sa nu ne incredem in toti oamenii...
9. Nu se cuvine sa aiba loc iesiri dese si necontrolate Nu se cuvine sa aiba loc iesiri dese si necontrolate Nu se cuvine nici sub motivul vizitarii si intalnirii fratilor sa aiba loc...
10. Ascetilor nestatornici nu trebuie sa li se acorde increderea si libertatea de a vorbiAscetilor nestatornici nu trebuie sa li se acorde increderea si libertatea de a vorbi, ci de cei asemenea sa ne ferim Intr-adevar...
11. Se cuvine ca ascetul sa nu doreasca in nici un chip sa devina clericul sau superiorul fratilorSe cuvine ca ascetul sa nu doreasca in nici un chip sa devina clericul sau superiorul fratilor Intr-adevar se cuvine ca ascetul...
12. Nu se cuvine sa dorim cele bune din vanitateNu se cuvine sa dorim cele bune din vanitate Se cuvine sa evitam indeosebi mandria, care nu ne indeparteaza de la inceput sa...
13. Despre timpul potrivit pentru vorbiriDespre timpul potrivit pentru vorbiri Asadar, acestea sunt cele ce formeaza sumarul faptelor pe care nu le-am expus dupa marimea...
14. Ascetul nu trebuie sa incline spre glumeAscetul nu trebuie sa incline spre glume Se cuvine ca ascetul sa se abtina de la orice gluma. Caci de multe ori se intampla ca...
15. Despre bunatate si in ce mod se formeaza dragostea Despre bunatate si in ce mod se formeaza dragostea Ascetul trebuie sa fie indeosebi plin de bunatate, fiindca de duhul bunatatii...
16. Despre intelepciuneDespre intelepciune Intelepciunea trebuie sa fie in fruntea tuturor faptelor; pentru ca fara intelepciune orice, chiar si ceea ce...
17. Despre credinta si nadejdeDespre credinta si nadejde Tuturor intreprinderilor sa le premearga credinta in Dumnezeu si sa urmeze (insoteasca) optimismul...
18. Despre umilintaDespre umilinta Pentru toate faptele savarsite de noi, sufletul sa prezinte motivari Stapanului, socotind logic ca, in general...
19. In cate chipuri iau nastere gandurile rele in suflet In cate chipuri iau nastere gandurile rele in suflet Fiindca am cercetat deja cele despre ganduri, dar n-am distins in cate...
20. Catre calugarii care vietuiesc chinovitic Catre calugarii care vietuiesc chinovitic Asadar, am vorbit mai inainte, atat cat a fost posibil, pentru fiecare ascet si pentru...
21. Se cuvine ca ascetul sa treaca la viata ascetica cu examinare hotarata Se cuvine ca ascetul sa treaca la viata ascetica cu examinare hotarata, si despre supunere Pentru cei care au minte...
22. Relatiile ascetului cu rudeleNu trebuie sa se urmareasca intretinerea de convorbiri cu rudele care traiesc in viata civila, sau sa se poarte grija de...
23. Nu se cuvine sa se separe nimeni de comunitatea frateasca spiritualaNu se cuvine sa se separe nimeni de comunitatea frateasca spirituala Intr-adevar si despre aceasta trebuie sa fim incredintati in...
24. Despre supunere Despre supunere Am explicat in masura in care a fost posibil, cum se cuvine sa pazeasca unirea de nedezlegat cel care s-a unit o...
25. Ascetul sa ia asupra sa cu multa placere si lucrarile dispretuiteSe cuvine ca ascetul sa ia asupra sa cu multa placere si lucrarile dispretuite Se cuvine, deci, ca ascetul sa ia asupra sa si...
26. Ascetul nu trebuie sa doreasca cinstiri si demnitatiAscetul nu trebuie sa doreasca cinstiri si demnitati Ascetul in nici un caz nu trebuie sa doreasca cinstiri. Pentru ca daca a...
27. Despre modestie si simplitate in felurile de mancareDespre modestie si simplitate in felurile de mancare Intr-adevar ascetul trebuie sa nu doreasca varietate de mancaruri si nici...
28. Pe cel care tinde spre desavarsire, iesirea nu va putea sa-l pagubeasca Pe cel care tinde spre desavarsire, iesirea nu va putea sa-l pagubeasca Daca ascetul ar spune ca se vatama prin iesirile sau...
29. Ascetul nu trebuie sa aiba indeletniciri particulare Ascetul nu trebuie sa aiba indeletniciri particulare Ascetul nu poate sa se imputerniceasca pe sine nici pentru moment ca sa se...
Sfantul Vasile cel Mare
CONSTITUTIILE ASCETICE
Catre cei care locuiesc chinovitic si singuri
Introducere
Dupa ce ai redobandit, prin Hristos, usurinta de a intelege si ai inaltat mintea deasupra dorintelor, placerilor si grijilor lumesti si dupa ce te-ai straduit cu ravna sa separi si sa smulgi, cu orice chip, gandul de la patimile trupesti, de multe ori ne-ai impartasit gandurile, cautand sa inveti cum trebuie sa duci la capat lupta inceputa, fara sa fii stapanit vreodata de placerile trupesti care asalteaza sufletul prin trup. Ai dorit dupa aceea sa stii care este cel dintai lucru pe care se cuvine sa-l evite cineva inainte de toate, apoi pe care (sa-l evite) dupa primul, si pe care dintre lucrurile bune trebuie sa le doreasca cu ardoare, asa incat prin veghere atenta sa evite savarsirea lucrurilor ce nu se cuvin, iar prin ravna sa obtina implinirea celor bune.
Mi-ai cerut, dupa aceea, ca sa-ti expun in scris parerea mea in privinta aceasta. Pentru aceasta m-am si grabit, ca sa nu pierd din vedere ravna ta cea buna; ci sa intaresc chiar buna dispozitie a ta si s-o confirm cu propriile mele sfaturi; dar nu fiindca ofer invatatura potrivita pentru obiectul discutiei, ci ca sa nu ascund sub tacere, ca in tarana, ceea ce exista, si ca sa evit, astfel, pedeapsa care a fost pronun tata pentru cel care a ascuns talantul in pamant.
Fara indoiala, casatoria este, de obicei, pentru oameni, motivarea antrenarii lor in dorintele, placerile si grijile lumesti. Caci nimeni nu poate descoperi o dorinta mai puternica si mai constrangatoare, existand in natura trupului, decat dorinta barbatilor pentru femeie, sau a femeilor pentru barbat; si e chiar foarte natural, pentru ca de la natura se tinde catre nasterea descendentilor. Ei bine, fiindca are putere exceptionala, casatoria trebuie sa poarte si o sarcina mai grea.
Caci nici chiar grijile care se intampla oamenilor pe neasteptate nu sunt mai grele decat acelea care vin cu gramada din cauza casatoriei, precum spune Sf. Pavel, ca, adica "cel casatorit se ingrijeste de cele ale lumii", fiind napadit de griji. Intr-adevar, cel necasatorit poate sa se intretina singur pe sine si nevoile legate de trup, sau poate chiar sa le si infrunte, pentru ca are puterea sa se convinga usor spre aceasta; dar cel care are grija sotiei si a copiilor nu este stapanul parerii lui, ci lucreaza de nevoie dupa placeri si - fiindca se ocupa cu ingrijirea copiilor - este invadat de griji nenumarate, pe care vom putea sa le enumeram mai pe larg alta data.
Asadar, cel care doreste mult sa fie liber de legaturile lumii evita casatoria ca pe catuse; iar dupa ce evita aceasta, isi inchina viata lui Dumnezeu si accepta fara rezerva viata castitatii, asa incat sa nu poata sa se mai intoarca la casatorie, ci sa lupte cu orice chip pentru castitate, luptand contra naturii si, mai ales, contra pasiunilor mai violente ale ei. Caci, dupa ce devine un astfel de iubitor al lui Dumnezeu, fiindc a doreste sa se impartaseasca de linistea (apatia)
Aceluia, oricat de putin si fiindca doreste sa guste sfintenia duhoviceasca, calmul, linistea, buna dispozitie si desfatarea si bucuria care rezulta din acestea, vegheaza cu grija sa-si tina gandul departe de orice patima materiala si trupeasca, care tulbura sufletul, si cerceteaza cele dumnezeiesti cu privirea curata si neumbrita a sufletului, umplandu-se, fara sa se sature, din lumina care vine de acolo. Si, dupa ce a exersat sufletul intr-o asemenea obisnuinta si stare, devine familiar lui Dumnezeu, atat cat ingaduie "asemanarea" si se face iubit si foarte dorit de Acesta, fiindca a indurat lupta mare si greu de castigat si a avut bucuria sa intre in legatura cu Dumnezeu cu mintea curatita de amestecul celor materiale si desprinsa de frecventarea patimilor lumesti.
Este potrivit, deci, si just ca acela care s-a inaltat la o asemenea obisnuinta, prin exercitarea de care am amintit mai inainte, sa nu mai coboare iarasi prin excitarile carnii la practicarea pasiunilor ei; sa nu accepte nici aburii care se ridica de acolo, ca sa nu se intunece astfel ochiul sufletului ca de o pacla foarte adanca si sa nu decada din contemplarea dumnezeiasca, asa cum se irita privirea cugetului de fumul patimilor.
Se cuvine ca rugaciunea sa fie avuta in vedere inainte de toate
Orice fapta, iubitule, si orice cuvant al Mantuitorului nostru Iisus Hristos este norma de pietate si de virtute. Pentru aceasta, desigur, S-a si intrupat, infatisand ca intr-un tablou pentru noi pietatea si virtutea, pentru ca privind la acest tablou sa imitam fiecare, dupa putere, originalul (arhetipul). Caci pentru aceasta poarta insusi corpul nostru, pentru ca sa imitam si noi, pe cat se poate, viata Lui. Asadar, tu, cand auzi cuvantul si fapta Lui, sa nu asculti cu indiferenta si simplu, oricum ar fi, ci sa patrunzi in fondul sensurilor; sa devii partas acelora care l-au transmis dupa intelesul tainic. Pentru ca, intr-adevar Marta primeste bine pe Domnul, iar Maria se aseaza langa picioarele Lui; dar amandoua surorile aveau bunavointa. Sa separi acum lucrurile; Marta s-a apucat sa pregateasca cele necesare pentru satisfacerea trebuintei Lui trupesti, iar Maria s-a asezat langa picioarele Lui si I-a ascultat cuvintele. Deci una si-a achitat constiinta fata de ce se vedea, alta a slujit la ce nu se vedea. Pentru ca intr-adevar cel prezent era si om si Dumnezeu, acelasi Stapan care a acceptat bunavointa ambelor femei. Dar Marta, fiindca era coplesita de oboseala, a rugat pe Domnul sa intervina, pentru ca sora ei s-o ajute la slujire, zicand: "Spune-i sa se ridice si sa slujeasca cu mine". Domnul, insa, raspunzand, i-a zis:
"Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti; dar un lucru trebuie; Maria, totusi, partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea" . Fiindca nu ne gasim aici ca sa ne odihnim in paturi si sa hranim pantecele, ci am venit ca sa va hranim cu cuvantul adevarului si cu intelegerea tainelor.
Asadar, pe una n-a indepartat-o de la lucrul ei, iar pe cealalta a acceptat-o pentru devotament. Ia aminte acum ca pentru amandoua femeile au fost pregatite doua parti; una este inferioara, fiindca a ales pe cea corporala - si totusi foarte utila - slujirea; cealalta este superioara si mai duhovniceasca, fiindca s-a inaltat prin intelegerea tainelor.
Tu, cel care asculti, sa iei acestea in mod duhovnicesc si sa alegi pe care o vrei. Dar daca vrei sa slujesti, sa slujesti in numele lui Hristos. Pentru ca Acesta a spus: "Intrucat ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei,mai mici, Mie Mi-ati facut". Pentru ca daca ai primit pe straini si ai ajutat pe saraci si ai mangaiat pe cei in suferinta si ai dat ajutor celor aflati in stare de nevoie si calamitate, si ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primeste ca facute Lui insusi. Daca totusi vrei sa imiti pe Maria care a lasat slujirea trupului si s-a ridicat la contemplarea obiectivelor duhovnicesti, sa faci aceasta cu consecventa si sinceritate. Lasa trupul, lasa agricultura, bucataria si pregatirile, si aseaza-te langa picioarele Domnului si asculta cuvintele Lui, ca sa devii partas al tainelor dumnezeirii. Pentru ca (contemplarea) invataturii lui Iisus este mai inalta decat slujirea trupului.
Ai primit deci, iubitule, exemple si dovada; sa imiti ceea ce vrei; poti sa devii sau slujitorul saracilor sau iubitorul invataturii lui Hristos. Dar daca ai putea sa le imiti pe amandoua, din amandoua partile vei primi roada mantuirii. Dar, primul vine cuvantul duhovnicesc, iar toate celelalte al doilea, "pentru ca Maria" - spune Mantuitorul - "partea cea buna a ales".
Asadar, daca si tu doresti sa fii adept al lui Hristos, sa te asezi la picioarele Lui si sa-I primesti Evanghelia; vei lasa acolo toata averea ta si vei trai fara griji; vei uita atunci chiar propriul tau corp si astfel vei putea sa urmezi invatatura Lui, ca sa imiti pe Maria si sa castigi cea mai inalta marire.
Iar cand te rogi, sa fii atent sa nu ceri unele in locul altora si sa provoci mania Domnului; si sa nu ceri bani, marire lumeasca, putere sau orice altceva dintre cele rezultate din acestea, ci, sa ceri imparatia lui Dumnezeu, si El iti va procura toate cele de trebuinta trupului, precum spune Insusi Domnul: "Cautati (mai intai) imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua". Iar pentru rugaciune, iubitule, exista doua moduri: primul este cel al preamaririi cu umilinta, iar al doilea, care urmeaza acestuia, este al cererii. Asadar, cand te rogi, sa nu incepi indata cu cererea; altfel devii banuit in privinta intentiei, ca te rogi lui Dumnezeu constrans de nevoie. La inceputul rugaciunii, deci, uita-te pe tine insuti, pe sotie, pe copii; lasa pamantul, intinde bratele spre cer; lasa toata faptura vazuta si nevazuta si incepe sa preamaresti pe Cel care a facut toate; iar cand Il preamaresti pe Acesta, sa nu-ti rataceasca mintea incoace si incolo, nici sa nu basmesti ca paganii, ci sa alegi din Dumnezeiestile Scripturi si sa zici: "Te binecuvintez, Doamne, Cel indelung-rabdator, Cel fara de rautate, Care in fiecare zi ai indurare pentru greselile mele si Care ne-ai dat noua tuturor posibilitatea pocaintei. Caci pentru aceasta treci sub tacere si ne ierti, Doamne, ca sa Te preamarim pe Tine, Care dai, din iubire, mantuire neamului nostru, uneori insufland teama, alteori indemnand, alteori folosind
pe profeti si, in cele din urma, cercetandu-ne prin venirea Hristosului Tau. Pentru ca Tu ne-ai creat pe noi, si nu noi. Tu esti Dumnezeul nostru".
Iar cand vei preamari, dupa Scripturi, precum poti, si vei inalta lauda catre Dumnezeu, atunci sa incepi si sa spui, cu umilinta: "Eu, Doamne, nu sunt vrednic sa vorbesc inaintea Ta, pentru ca sunt tare pacatos". Si chiar daca constiinta ta nu te mustra inca pentru vreun rau, se cuvine sa spui, totusi, asa, fiindca nimeni nu este fara de pacat in afara de Dumnezeu si pentru ca, in timp ce savarsim multe pacate, pe cele mai multe nici nu le cunoastem. Pentru aceasta Apostolul spune: "Constiinta nu ma acuza de nimic, dar cu aceasta nu m-am indreptat", adica savarsesc multe pacate, dar nu le sesizez. Pentru aceasta si profetul spune: "Cine va pricepe greselile". Asa incat nu vei minti daca te numesti tu insuti pacatos, pentru ca pacatuiesti si numai prin aceea ca-ti pui in gand sa zici: nu sunt pacatos; asadar, mai degraba spune: sunt mai pacatos decat toti, intrucat calc porunca dumnezeiasca, care randuieste: "cand veti face toate (cele poruncite) sa spuneti: suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem". Astfel se cuvine sa ai in mintea ta totdeauna aceasta: sunt netrebnic, si aceasta: "cu smerenie sa se socoteasca unul pe altul mai de cinste decat el insusi". Asadar, sa te rogi lui Dumnezeu cu teama si cu umilinta. Iar cand vei adresa cuvant de umilinta sa spui: "Multumescu-Ti Tie, Doamne, ca Te-ai indurat pentru pacatele mele si m-ai lasat nepedepsit pana acum; pentru ca eram vrednic sa sufar inca de mult nenumarate asemenea (pedepse) si sa fiu indepartat de la fata Ta, dar iubirea Ta ingaduitoare s-a indurat fata de mine; Iti multumesc, desi nu sunt in masura sa multumesc ingaduintei Tale"; iar cand vei implini pe cele doua, si preamarirea si umilinta, atunci sa ceri ceea ce ai nevoie sa ceri; dar nu bogatie cum cereai mai inainte, nici marire lumeasca, nici sanatatea trupului. Caci Cel care te-a creat si se ingrijeste de mantuirea ta, cunoaste ce-i trebuie fiecaruia, sanatatea sau boala; ci sa ceri, asa cum s-a poruncit, imparatia lui Dumnezeu.
Caci pentru nevoile trupului tau, precum s-a spus mai inainte, acesta se va ingriji. Pentru ca Imparatul nostru este foarte exigent si se manie daca cineva i-ar cere ceva fara importanta, daca cineva dintre noi L-ar ruga pentru lucruri ce nu se cuvin. Asadar, in rugaciunea ta sa nu-ti arati disperarea, ci sa ceri pentru tine lucruri vrednice de imparatul Dumnezeu. Iar cand ceri cele bineplacute lui Dumnezeu, sa nu incetezi, pana cand vei obtine cele cerute. Caci la aceasta a facut Domnul aluzie in Evanghelie, cand a spus: "Cine dintre voi, avand un prieten si se va duce la el in miez de noapte si-i va zice: Prietene, imprumuta-ma cu trei paini, ca a venit din cale un prieten la mine si n-am ce sa-i pun inainte; iar acela, raspunzand dinauntru, sa-i zica: Nu ma da de osteneala. Acum usa este incuiata si copiii mei sunt in asternut cu mine. Nu pot sa ma scol sa-ti dau. Zic voua: Chiar daca sculandu-se, nu i-ar da pentru ca-i este prieten, dar, pentru indrazneala lui, sculandu-se, ii va da cat ii trebuie" .
Domnul ne da exemplu ca sa ne invete sa fim tari si ravnitori in credinta. Adica foloseste exemplu omenesc, ca sa inveti sa nu te lasi coplesit de oboseala vreodata, incat, atunci cand vei cere si nu vei primi, sa nu incetezi pana ce vei primi, daca, desigur, vei cere, asa cum s-a spus, cele ce Dumnezeu doreste. Si sa nu spui, sunt pacatos si nu sunt ascultat. De aceea, in mod sigur, ca sa nu deznadajduiesti, sa spui (mereu): "chiar daca nu-i va da pentru ca-i este prieten, dar, pentru indrazneala lui, ii va da cat ii trebuie" . Si chiar daca va trece o luna, un an, trei ani, patru ani sau si mai multi, pana ce vei primi, sa nu incetezi, ci sa ceri, cu credinta, lucrand totdeauna binele. Pentru ca adeseori cate unul dintre noi in tinerete a urmarit intelepciunea, dupa aceea pe furis s-a strecurat placerea, s-au pus in miscare placerile dupa natura, a slabit rugaciunea, vinul devine stapanul tineretii, se pierde intelepciunea (cumpatarea) si omul devine altul decat cel care trebuie. Astfel se produc schimbarile, fiindca nu ne impotrivim patimilor cu gand curajos.
De aceea, se cuvine ca fiecare sa puna la contributie toate puterile lui si sa roage cu indrazneala pe Dumnezeu sa-i stea intr-ajutor. Pentru ca daca cineva din lenevie se lasa stapanit de patimi si se preda vrajmasilor, cu acesta Dumnezeu nu se aliaza si nici nu-l asculta; caci, lasandu-se stapanit de pacate, s-a indepartat pe sine de Dumnezeu. Pentru ca cel care vrea sa fie ajutat de Dumnezeu nu-si paraseste datoria; si cel care nu-si paraseste datoria nu este parasit niciodata de ajutorul dumnezeiesc. Se cuvine, asadar, ca sa nu-l condamne constiinta pentru nimic si astfel sa ceara ajutorul dumnezeiesc. Dar sa nu ceara (ajutorul) cu indiferenta, ci cu mintea concentrata, pentru ca, altfel, nu numai ca nu va primi ceea ce a cerut, ci mai degraba va mania pe Stapan.
Pentru ca daca cineva care, stand si vorbind inaintea sefului, sta drept, cu multa teama, avand nemiscata si privirea externa si cea interna a sufletului, pentru ca nu cumva sa-si atraga vreo neplacere, cu atat mai mult se cuvine ca inaintea lui Dumnezeu sa stea cu teama si frica, avand indreptata toata atentia numai catre El si in nici o alta parte. Pentru ca El nu priveste numai pe omul exterior, ca oamenii, ci cerceteaza si pe cel interior. Asadar, daca stai inaintea lui Dumnezeu, asa cum se cuvine, si Ii oferi toate puterile tale, sa nu incetezi pana ce vei primi ceea ce ai cerut; dar daca constiinta ta te acuza ca rnandru si daca, desi poti, nu te rogi concentrat, sa nu indraznesti sa stai inaintea lui Dumnezeu, pentru ca sa nu devina rugaciunea ta pacat.
Daca insa, fiind slabit de pacat, nu poti sa te rogi cu staruinta, constrange-te atat cat poti si stai staruitor inaintea lui Dumnezeu, avand mintea concentrata catre El si rugindu-L (sa fie) alaturi de tine; si Dumnezeu iarta, fiindca nu poti sa stai asa cum trebuie inaintea lui Dumnezeu, nu din dispret, ci din slabiciune. Daca in acest fel te silesti spre tot lucrul bun, sa nu incetezi pana ce nu vei primi ceea ce ceri, ci sa bati cu rabdare la usa Lui, cautand implinirea cererii tale. "Caci oricine cere ia - spune (Scriptura) - cel ce cauta gaseste si celui care bate i se va deschide". Caci ce altceva vrei sa dobandesti decat numai mantuirea de la Dumnezeu?
Doresti sa stii, iubitule, cum aveau rabdare sfintii si nu deznadajduiau? Dumnezeu a chemat pe Avraam, cand era mai tanar, si l-a mutat din pamantul asirienilor in Palestina, zicandu-i: "Iata, iti voi da tie pamantul acesta si urmasilor tai; si vor fi ca stelele cerului urmasii tai, care nu vor putea fi numarati" . Si a trecut numar mare de ani si au atras imbatranirea firii lui si s-a apropiat moartea, dar el n-a spus: Doamne, totdeauna mi-ai fagaduit copii si ai prezis ca voi fi tata tuturor neamurilor. De batranete impulsurile firii mele sunt moarte, iar Sara, femeia mea, de batranete nu mai are de mult ceea ce este caracteristic femeii in fiecare luna; asa incat fagaduinta Ta este mincinoasa. Pentru ca doi batrani, ce nadejde (sa mai) avem? N-a spus acestea, nu le-a gandit, ci a ramas nezdruncinat in credinta, si intr-adevar, dupa varsta imbatranisera, dar nadejdea era tanara; trupul mergea spre slabiciune si producea deznadejde, dar credinta intarea si sufletul si trupul. Dumnezeu - spunea - este cel care a fagaduit, Stapanul firii si nu se poate intampla altfel. El face posibile si pe cele cu neputinta, pentru ca El face si schimba toate, asa cum vrea. Sa imiti, deci, credinta lui Avraam. Intr-adevar, atunci cand firea a slabit si impulsurile carnii au amortit, atunci a luat viata fagaduinta lui Dumnezeu.
Insuseste-ti exemplele. Dar noi ne rugam un an si incetam staruinta; postim doi ani si renuntam. Asadar, sa nu slabim in asteptarea fagaduintei lui Dumnezeu. Caci Cel care a fagaduit aceluia ca-i va inmulti urmasii, ne va fagadui si noua ca ne va implini dorinta, daca cerem fara incetare. Pentru ca spune (Scriptura): "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi". Pentru ca in timp ce tu erai departe de El, obosit si apasat de
sarcina foarte grea a pacatului, El S-a milostivit de tine si te-a chemat, ca sa te usureze de sarcina si sa-ti dea odihna in viitor, si tu sa nu te increzi in El? Acum, insa, chiar daca am vrea sa tacem, vom fi mustrati de constiinta noastra; caci n-avem incredere in El, fiindca - asa-zicand - n-ar putea sa ne odihneasca, si ezitam sa luam asupra noastra jugul Lui cel comod si usor si sa intram in imparatia cerurilor prin poarta cea stramta, ci preferam mai degraba sa luam asupra noastra povara grea a pacatelor si prin dorintele placerii noastre sa urmam calea fara ingradiri si sa intram prin poarta larga spre pierzare. Dar, va spune cineva, in repetate randuri am cerut si n-am primit. Aceasta s-a intamplat, in orice caz, fie pentru ca ai cerut intr-un fel cum nu s-ar fi cuvenit, fie cu necredinta, fie cu mintea imprastiata, fie lucruri care nu-ti erau de folos. Dar chiar daca uneori ai cerut lucruri care erau spre folosul tau, n-ai staruit in cerere. Pentru ca Scriptura spune: "Prin rabdarea voastra va veti mantui sufletele voastre" , si: "Cel care va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui".
Dumnezeu cunoaste inima celor care se roaga. Asadar - va spune cineva - ce nevoie are Dumnezeu de cererea noastra? Nu stie El de ce avem trebuinta? Deci, ce nevoie (este) de cerere? Dumnezeu cunoaste, intradevar, ceea ce ne trebuie si ne procura din belsug toate bunurile materiale, spre a ne bucura de ele, si, fiindca este bun, ploua si peste cei buni si peste cei nedrepti si face sa rasara soarele Sau si peste cei rai si peste cei buni, si inainte ca sa le cerem noi; totusi, credinta si faptele virtutii si imparatia cerurilor nu le vei primi daca nu le vei cere cu osteneala si cu multa staruinta. Pentru ca se cuvine ca mai intai sa le doresti si dupa aceea sa le ceri in mod sincer, cu credinta si rabdare, oferind toate puterile tale, si in nici un caz sa nu fii acuzat de constiinta proprie ca cerand fie cu neglijenta, fie cu lenevie; si atunci vei primi cand va vrea Domnul; pentru ca El stie mai bine cele ce-ti sunt de folos. Si poate pentru aceasta amana sa implineasca cererea ta, gandind la sarguinta ta catre El, si ca sa cunosti ce importanta are darul lui Dumnezeu si sa pazesti cu frica ce ti s-a dat.
Pentru ca orice dobandeste cineva cu truda multa, se ingrijeste ca sa-l pazeasca, pentru ca nu cumva pierzandu-l sa piarda astfel si osteneala lui mare, si dispretuind darul lui Dumnezeu sa devina nevrednic de viata vesnica. Caci ce ar fi folosit Solomon daca ar fi luat cu usurinta darul intelepciunii si l-ar fi pierdut?
Asadar sa nu-ti pierzi curajul daca nu ti se va implini indata cererea ta. Caci daca Stapanul cel bun ar sti ca, primind indata darul, nu-l vei pierde, ar fi gata sa ti-l procure chiar inainte de a-l cere. Acum insa procedeaza asa (amana) din grija fata de tine. Caci daca cel care a primit un talant si l-a pastrat intreg a fost condamnat pentru ca n-a castigat nimic cu el, cu cat mai mult va fi pedepsit cel care l-a pierdut. Stiind acestea, ca, mai curand sau mai tarziu, o sa primim (totusi) sa ramanem mereu
multumitori Domnului, pentru ca toate cate le face Stapanul, pentru mantuirea noastra le randuieste; numai sa nu ne descurajam si sa incetam sa cerem. Caci pentru aceasta a spus Domnul parabola despre vaduva, care cu perseverenta ei l-a induplecat pe judecatorul nedrept; pentru ca si noi, prin staruinta necurmata, sa primim cele cerute de noi. Caci prin aceasta se vadeste si credinta si dragostea noastra fata de Dumnezeu, cand, si fara sa se implineasca indata cererea noastra, continuam sa-I multumim. Asadar, sa-I multumim fara incetare, ca sa ne invrednicim sa dobandim bunurile Lui vesnice, pentru ca Lui I se cuvine marirea in vecii vecilor. Amin.
Despre supravegherea gandurilor si ca trupul nu este rau cum au socotit unii
Inainte de orice si cu orice chip trebuie stapanita ratiunea, avand neadormita supravegherea gandului, asa incat sa nu ingaduie sufletului sa incline cu usurinta, din cauza dorintelor nerationale, catre actiuni contrare ale trupului. Caci vederea trupului este ochiul, iar vederea sufletului este mintea (care este) de aceeasi natura cu el; dar nu asa ca existand unul in celalalt, ci sufletul si mintea se identifica, pentru ca mintea este puterea naturala de ratiune a sufletului, iar nu ceva din afara. Caci atunci cand sufletul - precum il stimuleaza inteligenta lui, care a fost sadita in el in mod natural de Sfanta Treime cand l-a creat - reflecta la cele bineplacute si necesare, atunci indata se elibereaza de influentele pagubitoare ale trupului; dupa cum, presimtind si infranand pornirile dezordonate ale trupului, redobandeste linistea ce i se cuvine si, fara nici o piedica, se ataseaza gandurilor conforme cu natura ei, caci, potrivit puterii care exista in ea, contempleaza cu intensitate sfanta si adorata Treime si reflecta la inaccesibilitatea maririi dumnezeiesti, din cauza extraordinarei ei straluciri, la curatenia fericirii, la infinitatea intelepciunii, la constanta si placerea linistii, la natura nepasatoare si de neclatinat. Caci aceluia ce nu i se poate intampla nimic neprevazut, pentru ca detine cunoasterea celor intamplate si a tuturor celor care s-ar putea intampla, si are in mainile sale toate, aceluia caruia nimic nu i se poate impotrivi sau este in masura sa prevada totul, la acela este logic sa existe liniste si netulburare continua. Pentru ca tulburarile in gandurile oamenilor le provoaca, prin natura lor, imprejurarile neasteptate si neprevazute. Asa incat cel care nu se tulbura de nici o rautate si are toata virtutea si tot binele care urmeaza, acela pe drept va castiga bucuria neclatinata si vesnica. Pentru ca bucuria urmeaza virtutea si bunatatea, precum spune profetul: "veseli-se-va Domnul de lucrurile Lui".
Asadar, sufletul care-si pastreaza mintea cu vegherea si fortele ce-i apartin se va afla in gandurile amintite mai inainte si va exercita caracterul sau spre ceea ce este corect si drept, cinstit si pasnic. Dar cand va inceta sa reflecteze si sa priveasca cu atentia cele ce se cuvin, atunci patimile trupului, ca si cainii rai si indrazneti care pierd din vedere supravegherea, se trezesc si ataca cu forta sufletul, fiecare dintre patimi incearca in mod diferit ca sa-l divizeze, repartizandu-si siesi in parte din puterea lui vitala.
Caci stiu ca sufletul, desi este unul si acelasi, are (totusi) doua puteri: una este cea vitala a trupului, iar cealalta este cea care are in vedere cele ce exista, pe care o si numim ratiune. Dar puterea vitala a trupului, fiindca trupul si sufletul sunt unite, exista de la natura, in temeiul unirii, si nu dintr-o dispozitie; caci asa cum soarele nu este in masura sa nu lumineze lucrul catre care si-a trimis razele, la fel si sufletul nu poate sa nu dea viata trupului in care va fi creat. Totusi puterea speculativa este pusa in miscare de vointa (din dispozitie). Asadar, daca, in general, sufletul se invoieste cu puterea lui speculativa si rationala sa vegheze, precum spune profetul: "nu va dormita cel ce te pazeste", atunci el adoarme patimile trupului in doua moduri: pe de o parte, le cuminteste si le calmeaza prin infatisarea lucrurilor celor mai bune si mai convenabile cu care se indeletniceste, iar pe de alta parte, prin grija lui, (supraveghind) linistea trupului. Daca insa sufletul va adopta lenevia si prin aceasta nu va pune in lucrare partea lui de veghere, atunci patimile trupului vor gasi inactiva puterea vitala, o vor imparti, si, fiindca nu va exista nimeni ca sa supravegheze si sa impiedice raul (patimile), vor antrena sufletul spre propriile lor pl aceri si actiuni. Asa incat patimile trupului sunt violente atunci cand puterea ra tionala care exista in noi lancezeste, dar sunt ascultatoare atunci cand aceasta reactioneaza si dispune. Asadar, nu este de condamnat trupul la aceia care vor sa gandeasca corect despre el. Se cuvine deci ca prin expunerea parerii mele sa dezmintim si parerile gresite ale acelora care gandesc rau despre trup. Caci, iubitule, asa cum calul este lucru bun si cu cat este mai vioi si mai impetuos de la natura, cu atat este mai bun, el are totusi nevoie de cineva care sa-l infraneze si sa-l conduca pentru ca este lipsit de gandire; iar atunci cand cel care-l infraneaza este calare pe el, calul se va forta sa faca uz de natura lui.
Daca, asadar, calaretul va folosi cum trebuie vioiciunea calului, isi serveste interesul, isi implineste scopul, se salveaza pe sine insusi, si calul se dovedeste foarte bun in vederea folosirii; daca insa calaretul va conduce rau calul tanar, animalul adeseori se abate din drum, pe unde nu exist a drum, iar atunci cand revine la drumul normal, cateodat a il arunca jos chiar pe cel care este calare, si neindemanarea celui care tine fraul ii poate pune in primejdie pe amandoi. Asa sa gandesti si pentru suflet si pentru trup. Caci trupul n-a primit pornirile lui naturale fara motiv, ci in general spre cele bune si de folos fiecaruia; dar este lipsit de gandire rationala, pentru ca sufletul sa fie cinstit cu virtutile gandirii. Caci daca sufletul foloseste, asa cum se cuvine, pornirile trupului, salveaza si trupul si este si el insusi in afara de primejdie; daca insa va neglija lucrarea conducerii si, cuprins de somnul neglijentei, va abandona indrumarea trupului, atunci acesta, fiindc a este lipsit de gandire rationala, se indeparteaza de la drumul drept si antreneaza spre acelasi rau sufletul, nu din propria-i rautate, ci din cauza acelei indiferente (a sufletului). Caci, daca patimile trupului n-au putut sa fie subjugate de suflet, pe buna dreptate trupul va fi raspunzator; daca insa el s-a facut ascultator multora, care s-au straduit sa-l stapaneasca, trupul este nevinovat fata de cei care au incercat sa-l acuze de (a fi) capetenie a rautatii, iar raspunzator pentru lipsa de grija este sufletul, ca acela caruia ii revine conducerea asupra trupului, dar nu fiindca acesta ar avea de la natura raul in sine, ci pentru ca-i lipseste binele care a fost instituit in el. Caci viciul nu este nimic altceva decat lipsa virtutii.
Nu se cuvine sa avem convorbiri cu femei, fara supraveghere
Despre supravegherea gandurilor si despre infranarea patimilor trupului, despre destinderea si odihna omului interior si despre cunoasterea si studierea indatoririlor lui am vorbit mai inainte, pe cat a fost posibil, indeajuns. Dar este nevoie nu numai de supravegherea gandurilor, ci chiar de ferirea de a vorbi despre ele, pe cat este posibil, mai ales, acelea care - fiindu-ne apropiate -, ne readuc in minte patimile si astfel agita si tulbura gandirea si provoaca in suflet lupte si razboaie. Caci razboiul care, fara voia noastra, vine asupra noastra, ni-l asumam de nevoie; la primul razboi si infrangerea poate sa fie iertata, dar sa ne rugam sa nu se intample aceasta cu luptatorii care urmeaza pe Hristos; la al doilea (razboi) insa infrangerea, in afara de faptul ca-l face pe om de batjocura, il lipseste si de iertare. Se cuvine deci sa evitam, cat se poate mai mult, relatiile si intalnirile cu femeile, in afara daca vreo nevoie indispensabila ar face intalnirea de neevitat.
Dar si atunci cand s-ar produce o asemenea nevoie, sa ne pazim ca de foc, si sa ne despartim cu hotarare si cat mai iute posibil. Sa ai in minte ce spune despre aceasta Intelepciunea: "Oare va pune cineva foc in sanul lui fara ca vesmintele lui sa nu arda? Sau va merge cineva pe carbuni aprinsi, fara sa-si friga talpile?".
Dar daca cineva ar spune ca nu este pagubit de intalnirile si de relatia cu femeile, acesta sau nu are natura barbateasca, si acesta este lucru foarte curios (cu totul rar), fiindca se gaseste intre natura barbateasca si cea femeiasca (asa cum sunt eunucii), cei care din nastere sunt incapabili pentru unirea cu femeia, daca, desigur, acceptam ca si aceia sunt impasibili si fara vreo zvacnire catre femei, pentru ca - asa cum spune Inteleptul - "dorinta eunucului, inapt pentru unirea cu femeia, este sa defloreze fecioara", sau, daca ar avea natura barbateasca, nu-si da seama, fiindca fiind scaldat in patimi, imita pe aceia care se infurie si vocifereaza si socotesc ca nu au nici o suferinta (patima) in timp ce starea lor este groaznica. Dar sa admitem imposibilul, ca ar exista cineva care n-ar fi intepat de pasiune barbateasca.
Chiar daca personal n-ar avea dorinta, el nu poate sa convinga cu usurinta si pe altii ca nu are; iar cand cineva scandalizeaza pe altii, fara sa aiba de castigat ceva, stim ca nu este lipsit de primejdie pentru cel care face asa ceva. Dupa aceea trebuie sa avem in vedere si o alta latura ca, anume, chiar daca barbatul si-ar pastra gandurile curate, nu poate sa sustina ca si femeia este deasupra patimilor trupesti; caci de multe ori, daca nu-si poate aduna gandul si se incalzeste in dorinta, aceasta i se va intampla din cauza celui cu care a avut convorbiri, fara supraveghere. Si acesta, intr-adevar, nu se raneste; el raneste totusi de multe ori, fara sa-si dea seama. Si o tanara care disimuleaza, asa-zicand, iubirea duhovniceasca, mergand continuu la un ascet, incepe sa fie cuprinsa de pacat prin ochi si prin priviri nestapanite, este roasa de privirea celui de langa ea si cu ganduri necurate isi distruge curatia launtrica de care se indragosteste cu infocare indeosebi cel tanar casatorit. Asadar, ca sa nu se intample nimic din cele amintite, se cuvine sa ne ferim, daca intr-adevar este cu putinta, si, in general, daca nu este cu putinta, sa evitam cel putin convorbirile dese si prelungite si intalnirile cu femei, nu fiindca uram genul feminin, fereasca Dumnezeu, nici pentru ca renegam rudenia cu acelea; dimpotriva, se cuvine sa le apropiem si sa le ajutam dupa putinta, in general pe fiecare (femeie), ca una ce participa la firea omeneasca, dar indeosebi pe acelea care au luat asupra lor luptele castitatii, ca surori impreuna luptatoare cu noi; dar sa fim atenti, ca nu cumva intalnirea sa ne readuca in memorie patima pe care reusisem s-o indepartam si s-o depasim.
Se cuvine ca sa potrivim cumpatarea dupa puterea trupului, iar munca trupeasca este buna si legitima
Asadar, se cuvine sa avem stapanire si asupra pantecelui. Caci educarea pantecelui este inlaturarea pasiunilor, iar inlaturarea pasiunilor este linistea si seninatatea sufletului, iar linistea sufletului este izvorul cel mai productiv de virtuti. Dar cea mai buna cumpatare a pantecelui este cea potrivita fiecaruia dupa puterea trupului. Caci unora oboseala poruncita nu le-a produs suparare, ci le-a dat mai degraba buna dispozitie decat mahnire; datorita soliditatii si neobisnuitei constructii si puteri a trupului, si ceea ce pentru acestia era usor de suportat, pentru altii a devenit cauza de primejdii.
Pentru ca intre trupuri poate sa gaseasca cineva atata deosebire cata exista intre arama si fier, pe de o parte, si bucatelele de lemne pe de alta parte. Asa incat cumpatarea se cuvine sa fie practicata tinandu-se seama de puterea existenta. Caci virtutile, cand sunt obtinute numai in suflet, au aceeasi valoare pentru toti, precum bunavointa, indulgenta, modestia, bunatatea, dragostea frateasca, sinceritatea, dragostea de adevar, compasiunea, amabilitatea, filantropia; dar pe acestea le numim virtuti proprii sufletului, pentru ca, desigur, la dobandirea si insusirea lor trupul nu contribuie cu nimic mai mult pentru suflet, decat numai c a se face pentru el camera de deliberare in care sunt discutate virtutile si sunt luate hotararile.
Totusi cumpatarea se cuvine sa fie limitata pentru fiecare om dupa puterea lui trupeasca, asa incat nici sa nu contribuim mai putin decat ingaduie puterea reala, nici sa nu ne fortam peste putere. Pentru ca si aceasta, socotesc, se cuvine s-o avem in deosebita atentie, ca nu cumva, adica sa consumam rezistenta trupului cu excesul cumpatarii si sa-l facem neputincios sa implineasca actele importante. Pentru ca Dumnezeu cand a creat pe om, n-a voit ca el sa fie nelucrator si nemiscator, ci sa fie activ pentru indatoriri, caci pe Adam l-a asezat in paradis poruncindu-i ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca (caci chiar daca in porunca ar fi sens de teorie, totusi intelesul special al ei a fost vrednic de zel si studiu), iar dupa caderea lui de acolo i-a poruncit sa-si manance painea in sudoarea fetei. Iar ca cele spuse pentru Adam au fost spuse
si pentru toti descendentii lui rezulta clar din aceasta: Ca Dumnezeu a hotarat impotriva lui (Adam) si moartea cand a spus: "pamant esti si in pamant te vei intoarce", si ca toti urmasii lui au devenit partasi cu el intru totul la aceasta nenorocire. Se cuvine asadar sa nu se intervina cu ceva contra naturii si contra celor harazite de Facatorul naturii, ci, fiecare respectand aceste hotarari, sa aiba corpul capabil sa activeze si sa nu fie niciodata extenuat prin excese. Acesta cred ca este modul cel mai bun pentru activitate, sa pastreze fiecare cu fidelitate legile randuite.
De altfel, chiar din multimea marturiilor Sfintei Scripturi putem sa stabilim ceea ce s-a spus. Caci Sfanta Scriptura porunceste intr-adevar ca sa lucram si sa ne miscam cu trupul si mai degraba sa sprijinim neputinta unora decat sa folosim ajutorul altora, dar sa nu-l secatuim si sa nu-l slabim cu asceza exagerata. Si pentru aceasta, iti voi prezenta ca martor mult mai vrednic de incredere pe Sfantul Pavel, care spune: "Auzim ca unii de la voi umbla fara randuiala, nelucrand nimic"; dar confundand nelucrarea cu neoranduiala, spune: "ca noi n-am fost fara randuiala la voi, nici n-am mancat de la cineva paine in dar, ci cu munca si cu truda am lucrat noaptea si ziua", si mai mult decat aceasta: "mainile acestea au lucrat pentru trebuintele mele si ale celor care erau cu mine"; si in alte parti: "ca sa-si manance painea lor muncind", si: "ca sa traiti in liniste, sa faceti fiecare ale sale si sa lucrati cu mainile voastre".
Se cuvine ca ascetul sa fie strain de orice infumurare, si, cand merge pe o cale efectiv frecventata, sa nu se incline (privind) nici intr-o parte, nici intr-alta; adica nici comoditatea sa n-o imbratiseze, nici trupul sa nu-l extenueze prin cumpatare exagerata. Pentru ca, daca era bine ca sa neglijam trupul si sa fie un mort viu, Dumnezeu in orice caz dintru inceput ne-ar fi construit astfel; dar daca nu ne-a construit asa, totdeauna am facut ceea ce a hotarat bine; si fiindca ne-a creat bine, toti cati nu pastreaza pe cat este posibil ceea ce a fost bine construit pacatuiesc.
Asadar ascetul pios un lucru sa reflecteze: ca nu cumva viciul sa se instaleze in sufletul lui din neglijen ta, ca nu cumva curatenia si atentia gandului catre Dumnezeu sa inceteze, ca nu cumva sfintenia Duhului si luminarea care vine de acolo in suflet sa se intunece. Pentru ca, daca cele mentionate se dezvolta bine, pasiunile trupului nu vor gasi in nici un caz prilej sa se trezeasca atunci cand sufletul se indeletniceste cu cele de mai sus si nu ofera prilej trupului pentru trezirea pasiunilor. Caci daca de multe ori, cand reflectam cu gand staruitor, ceva pentru viata, vederea si urechea raman impasibile si intreg sufletul este atent la gandire, lasand senzatiile izolate, cu atat mai mult nu vom avea timp sa gandim la patimi, daca dragostea dumnezeiasca prinde vigoare in sufletul nostru. Dar chiar daca cumva acestea s-ar razvrati putin, ele vor fi linistite indata cu superioritatea sufletului. Caci spune-mi, ce este mai bine, sa imitam pomii fructiferi, care si pe ei se umplu pana sus si pe altii ii bucura de roadele lor, sau sa ne facem asemenea plantelor care se ofilesc de caldura si seceta, si sa fim - dupa profet - sfecla pe jumatate coapta, care nu poate sa fie intrebuintata nici pentru nevoile familiei (desi avem in noi de la natura puterea pentru tratamentul care ne este necesar), si sa urmarim adevarul pe jumatate, numai pentru suflet, nu si pentru trup? Caci daca am fi fost stabiliti fara trup, ar fi fost necesar sa cercetam ceea ce este mai de pret numai pentru suflet; dar fiindca omul este dublu, dubla se cuvine sa fie si cautarea virtutii, obtinand-o si prin oboselile trupului si prin exercitarile sufletului.
Dar oboselile trupului nu sunt nelucrarea, ci munca.
In orice caz se cuvine ca si aceasta s-o avem in vedere, ca sa nu ne lasam antrenati in slujirea placerilor, sub pretextul trebuintei trupului. Caci daca era posibil sa indeplinim muncile
trupului, suportand o lips a continua, aceasta ar fi (fost) extraordinar; dar fiindca foarte putine trupuri pot sa se mentina cu asemenea regim, se cuvine sa postim cu masura si sa procuram trupului intarirea care-i este necesara, fara ca placerea sa comande in privinta alimentelor, ci gandirea sa stabileasca precis trebuinta, asa cum un doctor cunoscator al indatoririlor (cu experienta) trateaza o boala fara nici o dificultate.
Asadar, cand sufletul va dobandi aceasta dispozitie, cel care mananca nu va aparea deloc mai prejos in intelegere decat cel care nu mananca, iar in privinta scopului urmarit isi va impune siesi nu numai postul continuu, ci chiar inanitia, si cu procurarea celor necesare pentru corp va avea lauda unei foarte bune iconomii. Caci educarea bine facuta trupului si cumpatarea in mod obisnuit nu infierbanta dorintele si nu produc dorinte de neinfranat. Pentru ca aceasta provine din pofta nesatioasa si din voluptate. Asadar acestea, (urmate) pe cat este cu putinta dupa legile naturii si marturiile dumnezeiestii Scripturi, vor fi suficiente ca sa intareasca pe cel care sta inaintea noastra spre examinare.
Totusi fiindca se cuvine sa intarim cele spuse nu numai cu sfaturi orale, ci sa si confirmam sfatul cu exemple practice, vom merge la insasi viata dupa trup a Mantuitorului, pe care a lasat-o ca model si exemplu de virtute pentru toti cei care doresc sa traiasca pios; asa incat ceilalti, vazand acele exemple, sa traiasca intr-un mod asemanator cu acestea, fara sa denatureze in nici un caz originalul (arhetipul) prin deosebirea imitarii. Dar ca Mantuitorul a lasat propria Lui viata ca model al celei mai bune vieti pentru toti care doresc sa I se supuna Lui, ascultati-L chiar pe El invatand despre aceasta: "Daca-Mi slujeste cineva - spune - sa-Mi urmeze",36 neintelegand urmarea dupa trup (ceea ce ar fi imposibil tuturor, stiindu-se ca Domnul se afla acum cu trupul in ceruri), ci imitarea vietii Lui, cu strictete, cat este posibil.
Asadar, cum a trait si cum S-a comportat Mantuitorul nostru? El n-a savarsit nici un pacat. Caci, cum s-ar putea ca dreptatea sa fie invinsa de pacat? Sau cum s-ar putea ca minciuna sa invinga adevarul? Sau cum s-ar putea ca forta sa fie invinsa in lupta de slabiciune? Sau cum s-ar putea ca inexistenta sa aiba stapanire peste existenta? Caci lui Dumnezeu, Care exista de totdeauna, iar existenta Lui nu are hotar, nu I se poate pune limita; in timp ce pacatul existand ca un inceput nu poate fi conceput cu o asemenea insusire; deci, intelegandu-se existenta (pacatului) numai pe timpul cat lipseste binele in cei care savarsesc pacatul, mai degraba decat in cele savarsite rau, se intampla cu rautatile ca si cu intunecimea spirituala, care se imprastie cu lumina dreptatii; pentru ca lumina lumineaza in intuneric; si intunericul dureaza pana la incetarea faptelor rele. Caci atunci cand sunt parasite faptele rele, dispare totodata si existenta pacatului. "Caci - conform Scripturii - pacatul lui va fi cautat si nu se va afla"; iar daca pedeapsa pentru pacate inca se pastreaza pentru cei ce pacatuiesc, si pedeapsa pentru nedreptati este fara sfarsit. Asadar, Domnul "pacat n-a savarsit, nici viclesug in gura Lui nu s-a aflat"; dar El a procurat multe exemple de rabdare, ingaduinta, cinste, blandete, filantropie, bunatate, modestie, intelepciune si, in general, de orice virtuti care sunt relatate clar in Evanghelii. Intr-adevar rabdarea si ingaduinta Lui sunt demonstrate prin aceea ca a suportat ispitirile, care ascundeau totdeauna exagerari, care aveau loc imediat, fapte urate anterioare si prin aceea ca le demonstra in mod pasnic, ca sa-i indeparteze de rautate; dar (in general), nu se apara si nu ataca, ci se straduia sa infranga rautatea acelora cu binefaceri, iar rezistenta rautatii lor, cu daruri de bunuri si, in sfarsit, prin faptul ca a acceptat sa fie rastignit pentru aceia care L-au rastignit. Iar, blandetea si bunavointa lui Iisus s-au dovedit prin faptul ca primea pe toti cu bunatatea corespunzatoare Lui si da curajul conversatiei (relatiei) cu El nu numai celor mai importanti dintre oameni, ci si acelora care se obisnuisera si doreau sa faca cele mai necinstite fapte. Asadar, astfel se apropiau desfranatii si vamesii, nu ca sa-si mareasca patima luxului sau a zgarceniei, ci ca sa stearga patima sufletului. Si nu erau
tulburati de constiinta perversitatii atat de mult, pe cat luau curaj din nadejdea vindecarii; pentru ca aflau si cea mai inalta experienta a nadejdii. Dar care sunt dovezile filantropiei si milei Lui? Intr-adevar, uneori folosea masa intinsa in pustie pentru cei obositi din lipsa, dar ii primea in doua moduri: si cu abundenta celor necesare si cu felul aprovizionarii contrar oricarei asteptari; alteori se milostivea de multimile care se aflau (inaintea Lui), pentru ca erau necajite si ratacite ca oile fara pastor si vindeca slabiciunile trupesti, restabilind membrele mutilate, vindeca infirmitatile, dezlega bolile sufletesti si legaturile de nedezlegat ale pacatelor si instrumentele schimburilor constrangatoare (nedrepte), pe care le-au facut cu tatal pacatului, diavolul.
Iar pentru modestia (umilinta) Lui, cat de mari sunt dovezile? Caci nu numai ca a preferat sa fie investit cu corp, ci S-a si facut si S-a numit, dupa felul care exista, Copil al unor parinti modesti; adica S-a facut Copil al mamei Lui, dar a fost Copil al celui care a fost socotit tatal Lui. Iar intelepciunea Lui se constata din faptul ca, pe de o parte, a mustrat pe saducheii care incercau sa ia in deradere invierea cu povestea celor sapte frati care au murit ca soti ai uneia si aceleiasi femei, iar pe de alta parte, a rusinat pe ucenicii fariseilor impreuna cu irodianii cand L-au ispitit intreband daca trebuie sa dam dajdie Cezarului sau nu si au primit raspunsul ingenios, care putea sa produca nedumerirea lor in ambele (sensuri); pentru ca a poruncit nu sa dea, ci sa restituie: "Dati - asadar, a spus - Cezarului cele ce sunt ale Cezarului" , pentru ca moneda era a Cezarului, al carui chip si inscriptie le purta.
Acestea sunt faptele pe care le-am relatat, dar exista infinit mai multe; totusi cate si cat de importante sunt cele ale trupului, pentru care indeosebi avem si exemplu? Intr-adevar, in varsta copilariei (Mantuitorul) era supus parintilor si suporta cu ei, linistit si ascultator orice oboseala trupeasca. Caci (acestia) erau oameni drepti si evlaviosi, dar nu instariti, ci lipsiti chiar si de cele necesare (marturie este ieslea care le-a servit ca adevarata locuinta); ei indurau neintrerupte oboseli trupesti, asigurandu-si in acest mod cele necesare. Iar Iisus, fiindca li se supunea - precum spune Scriptura - le dovedea totdeauna ascultarea, participand la ostenelile lor. Dar, treptat-treptat, venind timpul descoperirii binefacerilor indispensabile si dumnezeiesti, El si-a ales ucenici in vederea propovaduirii imparatiei cerurilor, insa nu s-a stabilit intr-un loc, ca trupul sa se odihneasca iar slujirea s-o indeplineasca altii, ci a calatorit neintrerupt pe jos, slujind in acelasi timp cu ucenicii, asa cum Iisus a spus: "Iata Eu sunt in mijlocul vostru, ca cel care slujeste" si, "dupa cum si Fiul Omului n-a venit sa I Se slujeasca, ci ca El sa slujeasca". Cateodata spala picioarele ucenicilor sai, alteori ramanea mai mult timp, invatand intr-un loc, dar (in general) mergea neobosit din loc in loc, (facand toate acestea) pentru mantuirea noastra. O data a folosit un asin, si aceasta, se pare, numai pentru putin, dar nu ca sa odihneasca trupul, ci ca sa se implineasca prin fapte profetia. Iar Apostolii ce-au facut? N-au imitat pe Stapan? Nu s-au supus ei fara incetare la oboseli? Sa privim la Pavel care lucra fara incetare, calatorind continuu, pe uscat, pe mare, a trecut prin primejdii, a suferit r autati, a fost alungat, a fost biciuit, a fost batut cu pietre; la toate ispitirile a raspuns cu ardoarea sufletului si cu forta trupului. Daca totusi prin excese si-a slabit puterea trupeasca, nu va fi incununat pentru cele de mai sus.
Asadar este bine ca acela care imita prin virtuti sufletesti si prin exercitii trupesti viata Stapanului si a ucenicilor Lui si a Apostolilor sa-si pastreze trupul activ si sa-l foloseasca in slujirea celor mai bune fapte. Pentru ca actiunea (misiunea) sufletului este sa dea preferinta faptelor bune cate se implinesc si cu colaborarea trupului, iar actiunea (misiunea) trupului (este) sa infaptuiasca pe acelea carora sufletul le da preferinta. Dar cand trupul slabeste si nu mai este in stare sa lucreze, faptul ramane neterminat, ascuns in intentie, ca un vlastar care se ofileste in pamant si nu mai ajunge sa fie de folos celor care l-au plantat.
Dar, va spune cineva, si Domnul a postit mai mult timp, ca si Moise si profetul Ilie. Ia aminte insa si la aceasta, ca Domnul nostru numai o singura data a facut aceasta, si Moise si Ilie la fel; iar tot restul timpului au ingrijit trupul dupa randuiala cuvenita si l-au pastrat activ si exercitandu-L permanent cu straduinte si osteneli, au realizat astfel stralucitoare virtuti ale sufletului cu colaborarea trupului, dupa ce au reusit sa faca mai intai viata lor reala pecete si desavarsire a vietii sufletesti. Astfel a facut Moise, astfel a facut Ilie si insusi Ioan, care potrivit iconomiei planului nedezv aluit al lui Dumnezeu a trait timp indelungat in pustie, dar dupa ce s-a implinit planul lui Dumnezeu, el a venit in lume, unde a predicat si a botezat - acestea apartin vietii practice - si din cauza curajului fata de Irod si-a incheiat lupta.
Aceasta a facut-o tot catalogul sfintilor si Insusi Iisus, pentru ca din toate partile sa devina clar, si din legile firii si din invatatura Dumnezeiestilor Scripturi si din faptele tuturor sfintilor si din felul vietii Mantuitorului nostru si din randuiala vietii celor cuviosi, ca este bine si avantajos ca mai degraba sa intarim corpul decat sa-l parasim si mai bine sa-l facem in stare de fapte bune decat sa-l facem nelucrator cu vointa noastra.
Se cuvine ca ascetul sa se indeletniceasca cu lucrari potrivite
Fara indoiala, se cuvine ca ascetul sa se ocupe cu lucrari potrivite, cele care, adica, nu au nici o legatura cu negustoria si cu petrecerile indelungate si cu castigul necinstit, cele pe care le putem executa, in general, intr-un spatiu acoperit, asa incat si lucrarea sa se faca si linistea sa se pastreze. Dar daca totusi o nevoie indispensabila ar impune indeplinirea unei lucrari in loc descoperit, nici aceasta sa nu impiedice intelepciunea.
Pentru ca inteleptul adevarat, care are trupul (drept) sala de meditatie si de locuinta sigura a sufletului, chiar daca s-ar afla din intamplare in piata, sau la balci, sau la munte, sau pe camp, sau in mijlocul unei mari multimi, el isi concentreaza mintea in sine si reflecteaza la cele ce i se potrivesc lui. Caci este posibil ca ascetul stand in casa, cu gandurile sa rataceasca afara si aflandu-se in piata sa fie linistit, ca si cum ar fi in pustie, indreptandu-si gandul numai spre sine si spre Dumnezeu si sa nu accepte in simturi tulburarile care din simturi lovesc in suflet.
Nu se cuvine ca ascetul sa stea de vorba cu toti oamenii nesupravegheat
Se cuvine ca nici sa nu ne incredem in toti oamenii, nici sa nu ne dam pe fata sau sa ne descoperim fara nici o precautie. Caci cel care traieste dupa Dumnezeu are pe multi care-l pandesc, si deseori insisi cei apropiati (ai casei) sunt spionii vietii lui. Asadar, se cuvine sa nu avem intalniri cu cei din afara, pe care nu i-am cunoscut. Caci, daca Mantuitorul, precum spune Evanghelia, nu S-a increzut in toti (pentru ca spune ca "Insusi Iisus nu Se incredea in ei" ); daca El, Cel curat, Cel caruia nu I se poate aduce nici o invinuire, Cel ireprosabil, Cel Drept, Cel intru totul virtuos (se comporta astfel), cum noi, cei pacatosi, care alunecam usor, care nu ne ajungem totdeauna scopul, fie din cauza slabiciunii fizice, fie din cauza celui care lupta mai dinainte impotriva noastra in mod pervers si fara incetare, daca ne vom incredinta oamenilor ciudati, nu vom atrage asupra noastra acuzatii rautacioase si nu vom intari masinatiile impotriva noastra?
Caci adeseori cei perversi incearca sa ponegreasca si pe cele facute bine si nu suporta sa lase fara ponegrire chiar greselile cele mai mici.
Se cuvine, asadar, ca relatiile cu cei din afara sa aiba loc cu prudenta; pentru ca prin ele celor retrasi din viata, din lipsa de experienta a gandurilor, le-ar putea surveni si alta suferinta. Caci
ei socotesc ca nu s-a schimbat parerea celor care si-au schimbat felul de viata, ci ca s-a schimbat firea omeneasca a lor; si nu gandesc ca ascetii sunt framantati in ei de aceleasi patimi si ca le inving cu puterea sufletului si cu instrainarea lor de placeri, ci socotesc ca patimile au fost smulse complet din natura trupului lor. Pentru aceasta, deci, daca duhovnicul ar cadea chiar si numai intr-o mica greseala, indata toti, si cei care mai inainte il laudau si il admirau cu multa caldura, se fac acuzatori aspri si demonstreaza ca laudele anterioare ale lor nu erau adevarate. Caci asa cum atunci cand un luptator ar aluneca, adversarul indata se ridica, il loveste si il doboara, la fel si aceia, cand vad pe cel care isi duce viata in exercitarea virtutii ca se indeparteaza oricat de putin de la bine, il acuza cu injurii si calomnii, ca si cum ar arunca cu mii de sageti, fara sa tina seama ca ei insisi sunt raniti in fiecare zi cu sageti ale patimilor. Caci luptatorii virtutii, desi sunt atacati de patimi asemanatoare, nu sunt influentati de ele decat in mica masura sau de obicei deloc, cu toate ca sunt atacati de cel potrivnic mai puternic decat aceia.
Pentru ca intradevar acestia au recunoscut lupta impotriva aceluia, si ca urmare pentru cel rau este mare victoria ca sa-i invinga, dar mai importanta este rana daca el este invins, fiindca este invins definitiv in toate celelalte laturi ale virtutii; dimpotriva, razboiul impotriva celor care se incredinteaza vietii lumesti este dispretuit, pe de o parte, pentru ca cei mai multi dintre acestia, in mod inevitabil, alearga catre infrangere, fiind atrasi de diferite placeri si de dorinte catre pacat, procurandu-i acestuia victoria usoara impotriva lor, iar pe de alta parte, pentru ca si aceia care se arata ca se opun oarecum pacatului, cu diferite pretexte se retrag usor din lupta si, intorcand spatele si adoptand o atitudine indaratnica, poarta multe si rusinoase urme ale infrangerii.
Dar daca, cateodata, unii sunt impinsi de dorinta placerilor lumesti si ar fi putut sa reziste razboiului celui rau, ei nu ajung totusi sa duca la capat asemenea lupte, cu toate ca luptele lor sunt inferioare in masura infinita in comparatie cu luptele ascetilor. Pentru ca unul se straduieste sa-si pastreze drepturile si lupta staruitor in controversele pentru situatiile existente, in timp ce altul cedeaza si drepturile sale celor care le contesta, implinindu-se aceea: "De la cel care ia ale tale nu cere inapoi". Intr-adevar, unul a intors lovitura cand a fost lovit, si nedreptatea cand a fost nedreptatit, si crede ca astfel se afla la egalitate, in timp ce altul rabda atat de mult, pana ce provoaca dezgust celui care nedreptateste sau celui care loveste. Unul (ascetul) se straduieste sa puna stapanire pe toate placerile trupului, in timp ce altul (cel din lume) se bucura de placeri fara sa se sature. Asadar, cum poate fi socotit luptator omul din lume in comparatie cu ascetul? Dar sa se tina seama si de altceva, care se intampla de obicei celor care poarta grija de viata prezenta atunci cand se cerceteaza cele cu privire la asceti. Caci atunci cand ascetul, dupa indelungata postire socoteste ca e bine sa intareasca corpul cu hrana, acestia vor, ca si cum ascetul este fara trup si imaterial, sau sa nu primeasca deloc hrana, sau sa primeasca foarte putina.
Si chiar daca vad pe ascet ca nu dispretuieste cu totul corpul, ci il ingrijeste potrivit cu nevoia lui reala, ei denigreaza, calomniaza si califica pe unii ca mancaciosi si gurmanzi, intinzand astfel injuria de la unul si de la o rea conduita a unuia, la toti, fara sa tina seama ca ei mananca de doua ori, iar uneori de trei ori pe zi alimente foarte consistente si grase si ca se indoapa cu cantitati enorme de carnuri si beau peste masura vin, si astfel cad pe sub mese, ca si cainii care au fost lasati liberi dupa indelungate privatiuni. Dar adevaratii asceti folosesc hrana slaba si putin nutritiva si o data pe zi; intr-adevar, fiindca ei stiu sa traiasca cu disciplina si sa se hraneasca cu masura si cum se cuvine, ei satisfac in mod rational nevoia trupului la ora mesei cu constiinta curata. Pentru aceasta se cuvine, desigur, sa nu fie judecata libertatea noastra de alta constiinta. Pentru ca, daca noi ne hranim cu multumire, pentru ce
suntem ponegriti pentru cat multumim (lui Dumnezeu) noi, care preferam lipsa si moderatia hranei cu atata placere cu cata nici aceia nu iau parte la stralucite si variate dineuri? Dar daca unul dintre oameni i amintiti ar fi cunoscut pentru intelepciunea si pietatea lui si prin bunacuviinta duce viata noastra, a sta la masa cu un asemenea (om) nu este nerational, daca nevoia ar impune aceasta.
Nu se cuvine sa aiba loc iesiri dese si necontrolate
Nu se cuvine nici sub motivul vizitarii si intalnirii fratilor sa aiba loc iesiri multe si dese, (pentru ca si aceasta este o inventie diavoleasca, din moment ce cu acest procedeu se straduieste vrajmasul sa slabeasca statornicia noastra si disciplina vietii si sa ne arunce in iubirea de placeri si in ganduri dezordonate), ci sa ne intretinem cu noi insine in liniste si sa reflectam ca sa indreptam pacatele sufletului. Caci cel care a parasit de curand lumea cu firea ei este intr-adevar demn de lauda pentru inclinarea lui spre cele bune, dar n-a ajuns totusi desavarsit in virtuti, ci adeseori nu este in stare sa conceapa modul savarsirii lor, ci este nevoie sa se cerceteze pe sine in liniste, ca sa vada bine pasiunile si pornirile dezordonate ale sufletului si sa lupte cu curaj impotriva lor si sa indrepte cu ganduri mai bune pe cele dezordonate; pentru ca ordinea sufletului este conditia virtutii.
Asadar, cel care voiajeaza continuu si trece dintr-o parte intr-alta, cel care totdeauna risipeste si distruge atasarea si concentrarea sufletului si se obisnuieste putin cate putin sa se intoarca spre placerile trupului, cum va putea sa se vada pe sine clar sau sa cunoasca pe cele ce nu sunt bune sau sa le indrume pe acestea spre ceea ce se cuvine, in timp ce el inca atata sufletul spre placeri violente?
Se cuvine, asadar, ca fiecare sa ramana linistit si sa-si treaca timpul in mod obisnuit in propria-i locuinta, ca sa aiba aceasta ca dovada a curateniei lui; sa nu se inchida insa complet, ci sa si iasa cand este nevoie, insa in mod deschis, incat sa nu-si creeze probleme de constiinta, ci sa viziteze pe cei mai buni si mai de folos frati prin austeritatea vietii lor, luand exemple de virtuti din intalnire folositoare, iesind asa cum am spus, cu masura si intr-un mod de nereprosat. Pentru ca adeseori iesirea, dupa ce inlatura neglijenta ce se instalase in suflet si procura oarecare reconfortare si usurare insufla buna dispozitie pentru reluarea luptelor pentru pietate.
Dar daca cineva se mandreste ca nu iese din camera, sa stie ca se mandreste pentru un lucru sec. Caci nici neiesirea nu este buna de la sine nici iesirea din timp in timp nu face bine sau rau, ci atasarea sigura si neclatinata la bine constituie un lucru important, dupa cum contrariul, nestatornicia, constituie un lucru rau. Dar daca cineva stabileste in mod sigur binele in sufletul lui si prin exercitare indelungata dobandeste experienta conducerii pasiunilor si tempereaza neinfranarile trupesti si pune stapanire pe dereglarile sufletesti, iar prin curajul pe care i-l da controlul asupra gandului, ar dori sa iasa mai des, spre a face bine si sa viziteze pe frati, acesta are un motiv in plus sa iasa, pentru ca punand lumanarea in sfesnic, sa procure tuturor lumina indrumarii faptelor bune; numai daca ar avea curajul, ca si prin vorba si prin fapta, sa se arate pe sine celor cu care se intretine ca scoala a virtutilor; astfel se va salva si pe sine, precum a spus Apostolul: "ca nu cumva altora propovaduind, eu insumi sa ma fac netrebnic".
Ascetilor nestatornici nu trebuie sa li se acorde increderea si libertatea de a vorbi, ci de cei asemenea sa ne ferim
Intr-adevar, se cuvine sa ne ferim de cei nestatornici, care pleaca de la ei la alti frati, asaltand din placeri continui si staruitoare manastirile si, sub pretext de asa-zisa dragoste frateasca, isi satisfac placerile carnii; dar nu au ca podoaba in sufletele lor nici siguranta, nici statornicie, nici ordine, nici intelepciune, ci tot ceea ce este ciudat si josnic, fiind plini de continua visare si nejudecata, de inselaciune si prefacatorie, de vorbarie mincinoasa si laudarosenie inselatoare. Acestia sunt neinstruiti in vorba si neinfranati la pantece; in suflet sunt mereu nehotarati si schimbatori de ici-colo; gandurile le au asemenea zborului liliecilor; nicioda ta nu privesc spre ceea ce este drept, ci zboara oblic si schimband mereu directia; una lasa sa se intrevada de la primele miscari si catre altceva se indreapta prin schimbarea parerii impotriva oricarei asteptari; incep multe si nu continua (pana la capat) nimic.
Dar se aseamana si cu animalele de povara, care se invartesc in jurul pietrelor de moara si, cu toate ca umbla timp indelungat, se gasesc mereu in acelasi loc; si intr-adevar, trupul se oboseste, dar ele nu se indeparteaza deloc de spatiul mic; astfel si aceia, invartindu-se mereu in jurul patimilor trupului, nu fac nici un progres in privin ta inaltarii spirituale, ci alearga intr-un cerc fara sfarsit si indeletnicindu-se mereu cu dorintele si placerile trupesti, trec de la acestea iarasi la aceleasi si nu se indeparteaza de sclavia rautatii din cauza perversitatii intentiei lor. Acestia scot in evidenta chipul voii ca momeala pentru cei care vad si ascund in ei lacomia si marsavia si vulpea perfida, dar se straduiesc sa atraga spre rautatea lor pe multi; cei care nu stiu sa-si indrumeze gandul si urmeaza cu usurinta si indrumarea buna si pe cea rea si tot ceea ce ar indica cineva ca drept sau posibil; si pe acestia, asadar, se straduiesc sa-i impinga spre propria lor prapastie, socotind deformarea acestora ca propria lor justificare si asocierea acestora la perversitate ca micsorare a gravitatii relelor facute. De acestia, deci, se cuvine sa se poarte grija prin orice chip, ca sa nu vatame pe altii prin transmiterea intinarii sufletesti, si chiar ei, fiind respinsi de pretutindeni, se vor intoarce cateodata spre bine, luand ca indrumator rusinea si ca sfatuitoare pentru indepartare de rautate aversiunea fratilor seriosi. Caci aceasta a invatat si Pavel cand a vorbit despre cei care nu lucrau nimic, ci umblau fara randuiala: "pe acela sa-l insemnati si sa nu aveti cu el nici un amestec ca sa-i fie rusine".
Se cuvine ca ascetul sa nu doreasca in nici un chip sa devina clericul sau superiorul fratilor
Intr-adevar se cuvine ca ascetul sa nu doreasca in nici un chip sa devina clericul sau superiorul fratilor. Pentru ca boala aceasta este diabolica si delictul este dovada iubirii de marire, care este semnul distinctiv al celei mai inalte rautati a diavolului. Caci si acela din aceasta patima a cazut in mandrie; si cel care se lasa condus de aceasta patima sufera la fel cu acela. Ca urmare aceasta patima pe cei pe care pune stapanire ii face sa devina calomniatori, certareti, ponegritori, nerusinati, lingusitori, plasmuitori de neadevaruri, servili peste masura, josnici, aroganti si provocatori de nenumarate tulburari. Caci un asemenea (om) isi bate joc de cei vrednici si ii calomniaza, iar adeseori se va ruga pentru moartea lor, pentru ca, in lipsa celor buni pentru lucru, voturile sa se indrepte spre el.
Va lingusi inca pe cei in drept sa avanseze pe cineva cleric si pentru aceasta va fi servil; dar devine indr aznet fata de cei mai mici daca se opun. Asadar va unelti siretlicuri, va provoca multe agitatii si suspiciuni si va distruge linistea sufletului. Si Dumnezeul pacii va fi alungat, nemaigasind unde sa se odihneasca. Cunoscand asadar paguba, sa evitam inconvenientul dorintei. Dar daca Dumnezeu va alege pe cineva pentru aceste lucrari, cel priceput stie cum sa procedeze ca sa fie recunoscut cel vrednic, fara ca in noi insine sa tindem catre asa ceva,
sau sa provocam in suflet dorinta (aceasta). Caci si aceasta este o boala foarte grea a sufletului si indepartare de faptele bune.
Nu se cuvine sa dorim cele bune din vanitate
Se cuvine sa evitam indeosebi mandria, care nu ne indeparteaza de la inceput sa reluam ostenelile (caci astfel raul ar fi mai mic), ci dupa osteneli ne rapeste coroanele, si punand stapanire pe noi ne impiedica mantuirea; instaleaza impotriva noastra in apropierea boltei ceresti legiunile ei, ambitionandu-se sa doboare virtutile, care au fost inaltate pana la ceruri.
Caci dupa ce vede pe cel care calatoreste pe drumul pietatii ca si-a umplut corabia gandirii lui cu felurite virtuti, atunci pune in miscare uraganul ei si se lupta sa rastoarne si sa scufunde incarcatura corabiei. Caci dupa ce a convins gandirea corabierului imparatiei de sus sa priveasca spre cele de jos si spre maririle omenesti, indata intoarce in afara toata bogatia sufletului si tragand pe pamant temeliile virtutilor, provoaca osteneli pana la cer de inalte, pentru ca face sa se ceara de la oameni rasplata pentru ostenelile care au fost imprastiate, in timp ce trebuia sa se priveasca numai spre Dumnezeu si la El adunand faptele noastre (bune), de la El sa primeasca rasplata dupa dreptate. Insa noi am preferat sa lucram pentru slava oamenilor in loc sa urmarim cu zel cele bune pentru Dumnezeu, si cerem de la oameni rasplata goala a laudei; dar astfel, in mod logic si pe buna dreptate, pierdem rasplatirile dumnezeiesti, pentru ca nu ne-am ostenit pentru Dumnezeu, ci am lucrat pentru oameni. Asadar, dupa ce, de la acestia, in locul rasplatilor culegem paguba rasplatilor, ce vom cere de la Dumnezeu pentru care n-am voit sa lucram deloc? Si ca aceasta este adevarat, asculta Sfanta Evanghelie, care spune pentru cei care fac lucruri bune, ca sa placa oamenilor: "Adevarat graiesc voua: isi iau rasplata lor".
Asadar, sa evitam vanitatea, cainele rapitor al bogatiei sufletesti, vrajmasul agreabil al sufletelor noastre, viermele virtutilor, jefuitorul cu placere al faptelor noastre bune, cel care a uns cu miere otrava in selaciunii ce-i este familiara si a intins catre cugetele oamenilor paharul aducator de moarte, pentru ca - stiu - sa se indoape pe nesaturate, din patima. Caci slava lumeasca este placuta pentru cei neinstruiti. Dar altfel ea pregateste pe cei pe care pune stapanire sa pacatuiasca cu usurinta si prin judecata dreapta.
Caci cel care doreste slava intoarce judecatile ca sa-i fie favorabile; si aceasta socoteste el cinstit ceea ce-l face admirat de catre primii veniti. Daca cei rai si fara minte admira raul si cel laudat va face, in orice caz, ceea ce crede ca aplauda judecatorii faptelor lui, atunci vanitatea nu este numai omoratorul faptelor bune, ci si indrumatorul catre cele rele. Pentru aceasta trebuie sa privim catre cuvantul drept si catre Dumnezeu, indrumatorul bun al cuvantului drept, si sa mergem astfel precum ne arata Dumnezeu; iar daca unii lauda acest drum, sa nu socotim lauda lor mare lucru, ca si cum privim spre un laudator ceresc, ci numai sa ne bucuram impreuna cu ei pentru pretuirea dreapta a faptelor bune; iar daca altii blameaza, sa nu ne clatinam deloc, ci sa-i compatimim pe aceia care nu stiu sa judece drept si indura cel mai infricosator intuneric al gandirii.
Despre timpul potrivit pentru vorbiri
Asadar, acestea sunt cele ce formeaza sumarul faptelor pe care nu le-am expus dupa marimea propriei lor virtuti, ci dupa masura puterii noastre; insa si celelalte virtuti care infrumuseteaza felul obisnuit (de viata), cum sunt cuvinte potrivite la timp potrivit si cu scop folositor, socotesc ca este usor tuturor sa le cunoasca. Iar cuvinte folositoare sunt discutiile, la timp
potrivit, despre virtute, sau acelea care au in vedere o nevoie existenta si urgenta sau si acelea care, intr-un fel, tind spre zidirea ascultatorilor; celelalte cuvinte (vorbiri) sa fie evitate, ca inutile si pagubitoare.
Ascetul nu trebuie sa incline spre glume
Se cuvine ca ascetul sa se abtina de la orice gluma. Caci de multe ori se intampla ca aceia care se ocupa cu cele asemenea sa se rataceasca de la cuvantul drept, pentru ca sufletul se imprastie in ras si slabeste intelepciunea si concentrarea gandirii. Iar adeseori raul dupa mersul lui ajunge si la un limbaj rusinos si la cea din urma lipsa de cuviinta, asa incat sa nu se puna de acord in acelasi timp cumpatarea sufletului si inclinarea spre gluma. Iar daca vreodata ar fi nevoie sa se creeze o buna dispozitie prin cuvinte, ca sa se inlature (usureze) o durere, cuvantul vostru sa fie plin de har duhovnicesc si dres cu sarea evanghelica, ca sa exalte parfumul bunei dispozitii de intelepciune interioara si sa bucure pe ascultator si cu destinderea si cu harul intelepciunii.
Despre bunatate si in ce mod se formeaza dragostea
Ascetul trebuie sa fie indeosebi plin de bunatate, fiindca de duhul bunatatii sau s-a impartasit sau doreste sa se impartaseasca. Si se cuvine ca cel strain de acest duh sa fie asemanat celui care s-a instrainat. Iar daca ar fi necesar vreodata sa ne indignam impotriva superiorului nostru nepasator, indignarea sa fie logica. Pentru ca de instrumente cu tais se folosesc si ucigasii, se folosesc si doctorii. Unii insa fiindca manuiesc instrumentul cu manie si cu cruzime, savarsesc lucruri cu totul absurde, omorand pe semenii lor; in timp ce doctorii, fiindca folosesc instrumentele taioase cu ratiune, procura cea mai mare binefacere, caci salveaza pe cei aflati in primejdie. Astfel si cel care a invatat sa se indigneze in mod rational aduce mare folos celui impotriva caruia indreapta indignarea lui, fiindca repara nepasarea sau rautatea; pe cand cel care este stapanit de patima maniei, niciodata nu savarseste ceva bun. Din acestea rezulta clar ca indignarea la timp potrivit este necesara si celor care poarta foarte mult grija de bunatate.
Fiindca si Moise, care a fost marturisit ca cel mai bland dintre to ti oamenii, cand i-a cerut-o momentul, s-a indignat si a ajuns la un asemenea punct de tulburare, incat sa-si manifeste indignarea prin uciderea celor din acela si neam, o data cand au fabricat vitelul (de aur), alta data cand s-au intinat prin lipirea de Baal-Peor. Asa incat este posibil ca si cel bland sa se indigneze, asa cum hotaraste ratiunea, si sa nu distruga virtutea blandetii.
Dar ca sa ramana cineva inflexibil sau sa nu se indigneze, asa cum este logic, nu insemneaza blandete, ci inactivitatea naturii. Iar blandetii ii urmeaza precum ceva natural toleranta, pentru ca blandetea este mama tolerantei. Dar in cei cu adevarat blanzi exista deopotriva si bunatate, insa nu si in cei care au caracterul distrus, pentru ca bunatatea este materia blandetii. Dar cand acestea se combina intre ele si se unesc, formeaza impreuna cea mai buna dintre virtuti, dragostea.
Despre intelepciune
Intelepciunea trebuie sa fie in fruntea tuturor faptelor; pentru ca fara intelepciune orice, chiar si ceea ce pare bun, se schimba in rautate cand se face la timp nepotrivit si fara masura. Dar cand cuvantul si intelepciunea fixeaza timpul si masura pentru lucrurile bune, castigul in folosirea lor este minunat si pentru cei care dau si pentru cei care primesc.
Despre credinta si nadejde
Tuturor intreprinderilor sa le premearga credinta in Dumnezeu si sa urmeze (insoteasca) optimismul, asa incat cu credinta sa intarim puterea sufletului si cu optimismul sa fim bine dispusi pentru faptele bune; pentru ca fara ajutorul de sus nici urmarirea celor bune din partea oamenilor nu poate fi dusa la capat, dar nici harul de sus nu vine la cel lipsit de ravna; dimpotriva, pe ntru ca virtutea sa fie deplina, trebuie ca ambele sa fie unite, adica si buna dispozitie omeneasca si intarirea care coboara de sus prin credinta.
Despre umilinta
Pentru toate faptele savarsite de noi, sufletul sa prezinte motivari Stapanului, socotind logic ca, in general, nimic nu se realizeaza cu propria lui putere. Caci o asemenea dispozitie sufleteasca ne inspira umilinta. Iar umilinta este tezaurul virtutilor. Acestea sunt de la noi pentru tine, cum ar spune cineva, semintele cuvintelor despre virtute; iar tu, luandu-le de aici, sa ne restitui multa roada si sa implinesti cuvantul intelepciunii, care indeamna sa dam motivari (sfaturi) celor intelepti, ca sa se faca mai intelepti.
In cate chipuri iau nastere gandurile rele in suflet
Fiindca am cercetat deja cele despre ganduri, dar n-am distins in cate chipuri incoltesc cugete rele in gandurile bune, am socotit sa adaugam acum si aceasta, asa incat cercetarea acestei parti sa fie deplina. Asadar, exista doua chipuri potrivit carora cugetele rele provoaca tulburari in gandurile bune: sau sufletul din cauza propriei lui neglijen te se inseala cu privire la lucrurile care nu se cuvin si se gandeste la lucruri nerationale, sau diavolul se straduieste cu vrajmasii sai sa-i inspire cu orice chip in minte lucruri nerationale si s-o indeparteze de la contemplarea si de la cugetarea lucrurilor laudabile.
Asadar, cand sufletul lasa in nelucrare concentrarea si intensitatea gandirii si doreste cele ce se intampla sa-i iasa in cale, atunci duhul este purtat catre lucrurile pe care si le reaminteste fara o ordine si cunoastere corespunzatoare, si preocupandu-se mai mult cu acestea trece de la rataciri la rataciri mai mari si de multe ori prin ganduri catre cele rusinoase si necuviincioase in cele din urma se distruge. Dar neglijenta de acest fel si dezordinea sufletului trebuie sa le indreptam si sa le restabilim cu atentia mai puternica si neintrerupta a mintii si sa intoarcem mintea totdeauna la lucrul prezent prin cugetarea despre lucrurile bune.
Iar cand diavolul ar incerca sa ne atace si s-ar grabi sa dezlantuie cu multa violenta, ca niste sageti inrosite in foc, gandurile lui impotriva sufletului fara grija si linistit, si sa-l arda pe neasteptate si sa-l faca sa-si reaminteasca pentru multa vreme si staruitor acelea pe care le-a suferit o singura data; atunci trebuie ca aceste curse sa le primim in fata cu veghere si atentie gata de infruntare, asa cum face luptatorul care evita cu o precautie foarte precisa si cu iuteala trupului loviturile adversarilor, si sa oferim in rugaciunile si in invocarile ajutorului de sus sfarsitul razboiului si indepartarea sagetilor. Pentru ca aceasta ne-a invatat-o Pavel, zicand: "Luati pavaza credintei cu care veti putea sa stingeti toate sagetile cele arzatoare ale vicleanului".
Asadar, chiar daca in timpul acestor rugaciuni ni s-ar sugera inchipuiri (viziuni) rele, sufletul sa nu inceteze sa se roage si sa nu creada ca el poarta raspunderea pentru sugestiile rele ale vrajmasului, ca si pentru imaginatiile ciudatului scamator; dimpotriva, sa fie convins ca
imaginatia cugetelor rele se datoreaza obrazniciei inventatorului de rautate si sa redublam ingenuncherea si sa rugam pe Dumnezeu sa distruga pentru aceasta bariera rea a cugetelor nerationale, asa incat, fara obstacole, cu puterea mintii sa treaca indata si neimpiedicat spre Dumnezeu, fara a fi intrerupt vreodata de asaltarile amintirilor rele. Iar daca influenta pagubitoare a gandurilor ar deveni mai puternica din cauza nerusinarii vrajmasului, nu trebuie sa ne dam batuti si nici sa nu ne oprim la mijlocul luptelor noastre, ci sa rabdam pana atunci pana cand Dumnezeu va vedea perseverenta noastra si ne va lumina cu harul Duhului, care pe vrajmas sa-l puna pe fuga, iar mintea noastra s-o purifice si s-o umple de lumina dumnezeiasca si sa faca in asa fel incat gandul nostru sa slujeasca lui Dumnezeu cu liniste netulburata si cu placere.
Catre calugarii care vietuiesc chinovitic
Asadar, am vorbit mai inainte, atat cat a fost posibil, pentru fiecare ascet si pentru cel care a imbratisat viata retrasa, cum, anume, trebuie sa exercite sufletul spre ce este bun si sa indrumeze trupul spre ceea ce se cuvine, pentru ca sa poata sa imprime in noi pe filosoful (inteleptul) desavarsit. Totusi fiindca mai multi asceti traiesc in chinovii (mai multi la un loc), unde indeamna unul sufletul celuilalt catre virtute si prin compararea faptelor se indeamna spre desavarsire morala, am socotit ca este drept sa-i indrumam si pe acestia prin cuvinte. Dar trebuie sa cunoasca intai cat de mare si de important este bunul pe care il urmaresc si dupa aceea sa primeasca indemnul catre acest bun, ca sa dovedeasca bunavointa si ravna corespunzatoare importantei faptului. La inceput, asadar, se intorc la bunul dupa natura, pentru ca imbratiseaza comuniunea si vietuirea impreuna. Caci comuniune perfecta de viata, dupa mine, exista acolo unde nu mai sunt proprietari, contradictiile de pareri au disparut, iar orice tulburare si contestare si cearta au fost indepartate, si unde toate sunt comune; inimile, cugetele, trupurile si acele prin care se hranesc si se ingrijesc trupurile, comun este Dumnezeu, comun este tot ceea ce duce spre pietate, comuna este mantuirea, comune sunt luptele, comune sunt ostenelile, comune sunt coroanele, unde multi formeaza unul si unul nu este singur, ci in mai multi.
Ce poate sa fie egal cu acest fel de viata? Ce este mai fericit? Ce este mai pretios decat reunirea si unirea? Ce este mai placut decat combinarea caracterelor si sufletelor? Oameni de neamuri diferite si din tari diferite au actionat si s-au unit intr-o atat de desavarsita unitate, incat sa poata fi socotiti un suflet in multe trupuri, si trupurile multe sa apara ca organe ale unui singur cuget. Cel slab la trup are pe multi care il ajuta cu bunavointa; cel bolnav si abatut cu sufletul are pe multi care il ingrijesc si il redreseaza. Sunt deopotriva robi unul altuia, sunt stapani unii altora si cu libertate de neinvins se straduiesc sa-si dovedeasca reciproc cea mai desavarsita slujire, pe care n-a reusit s-o produca vreo nenorocire de forta majora (calamitate), care provoaca multa neliniste celor care conduc, dar a fost infaptuita cu placere de libertatea de opinie; pentru ca dragostea supune pe cei liberi unul altuia, si asigura libertatea fiecaruia cu alegere personala. Asemenea acestora ne-a voit Dumnezeu dintru inceput si asemenea lor ne-a creat.
Acestia ne reamintesc vechiul bun, pentru ca trec in umbra pacatul protoparintelui Adam; caci n-ar exista impartiri si neintelegeri intre oameni daca pacatul n-ar fi impartit firea in doua. Asadar, acestia sunt imitatori adevarati ai Mantuitorului si ai vietii Lui dupa trup. Caci, precum Acela, formand un tot cu ucenicii, a facut toate comune si pe Sine - Apostolilor, la fel si acestia, cati observa desigur cat mai corect buna randuiala a vietii - imita cu exactitate viata Apostolilor si a Domnului. Acestia ravnesc viata ingerilor, pazind ca si aceia, cu exactitate viata in comun. La ingeri nu exista cearta, nici discutie, nici contradictie. Toate apartin
fiecaruia si toti inmagazineaza pentru ei insisi toate bunurile. Caci bogatia ingerilor nu este materie care se descrie, care sa se faca bucati, daca ar trebui sa se imparta la mai multi, ci este creatie nemateriala, bogatie a mintii.
Si pentru aceasta, bunurile raman intregi ca ale fiecaruia si pe toti ii fac bogati deopotriva, fiind indiscutabil socotite ca o realizare proprie a lor. Caci contemplarea celui mai inalt bun si posesia celei mai clare dintre virtuti este agoniseala (comoara) ingerilor, catre care este ingaduit tuturor sa priveasca si fiecare sa ia intreaga cunoastere si posesie a lor. Asemenea acestora sunt ascetii adevarati; ei nu urmaresc cele pamantesti, ei cauta cele ceresti, si toti, fiecare in parte, dobandesc intreg acest tezaur pentru ei in sisi prin distribuire care nu separa in parti. Caci este vorba de posesia virtu tii si de bogatia faptelor si de lacomia vrednica de lauda si de rapire fara (a provoca) varsare de lacrimi si de lacomia care se incununeaza, unde cel care nu este harnic este vinovat. Toti rapesc si nimeni nu este pagubit si pentru aceasta pacea este rasplatita (premiata) cu bogatia. Acestia rapesc de la inaintasi bunurile imparatiei anuntate, pentru ca prezinta viata lor virtuoasa si comuniunea lor cu o copie exacta a felului de viata si a situatiei de dincolo. Acestia au realizat saracia in mod desavarsit pentru ca nu au nimic propriu, ci toate apartin tuturor. Acestia au aratat cu intelepciune cat de mari bunuri ne-a adus intruparea Mantuitorului, pentru ca firea dubla a oamenilor, care a fost facuta bucati a fost readusa, atat cat a depins de ei, la ea insasi si la Dumnezeu. Pentru ca acesta a fost, pe scurt, scopul coborarii dupa trup a Mantuitorului: sa readuca firea omeneasca la ea insasi si la El; si dupa ce va sterge reaua impartire in doua, sa restabileasca vechea unire, asa cum un foarte bun doctor reuneste prin remedii salvatoare corpul care a fost despartit in multe parti.
Am relatat acestea, nu ca sa arat dorinta mea de glorie si sa inalt prin cuvinte realizarile celor care vietuiesc chinovitic (caci cuvintele nu au putere atat de mare, incat sa laude lucrurile mari, ci mai degraba sa le umbreasca prin slabiciunea expunerii), ci ca sa relatez dupa putere si sa arat multimea si marimea realizarii. Caci ce ar putea sa ajunga la egalitate, prin comparatie cu acest bun? Pentru ca, acolo unde exista un tata care imita pe Tatal ceresc si multi copii care se straduiesc cu ravna sa se depaseasca unul pe altul prin acte de condescendenta fata de intaistatator, acolo copiii traiesc in buna intelegere intre ei si primesc pe tata cu faptele lor virtuoase, fara sa atribuie firii cauza vietuirii impreuna, ci pentru ca implinesc cuvantul indrumator si pazitor al vietuirii in comun mai sigur decat firea si pentru ca se tin uniti prin legatura Sfantului Duh. Asadar, cu ce chip din lume ar putea sa fie reprezentata puterea (acestei) realizari? Cu nici un chip de pe pamant; singur chipul cel de sus ramane. Tatal Cel de sus este calm, fara pasiune, si El ii atrage pe toti (numai cu cuvantul). Copiii Tatalui de sus nu sunt intinati; curatenia i-a facut fii si pe acestia. Dragostea uneste cele de sus; dragostea i-a unit si pe acestia intre ei. In realitate, insusi diavolul depune armele in fata acestei falange, pentru ca este insuficient pentru atat de multi luptatori, care se randuiesc in ordine de lupta impotriva lui bine inarmati si reuniti, dar atat de bine stransi intre ei, prin dragoste si protejati de Duhul (Sfant), ca un baraj, incat nici cea mai mica dintre sagetile lui nu reuseste sa se strecoare. Ia aminte, impreuna cu mine la lupta cu suflet unit a celor sapte Macabei si vei gasi ca acestia erau uniti mai cald. Referindu-se la acestia, proorocul David a exclamat in psalmi: "Iata acum ce este bun si ce este frumos decat numai a locui fratii impreuna", si intelegea prin "bun", viata stimata si prin "frumos", placerea care ia nastere din buna intelegere si din unire. Toti cati traiesc aceasta viata cu exactitate, mi se pare ca imita cea mai inalta virtute.
Se cuvine ca ascetul sa treaca la viata ascetica cu examinare hotarata, si despre supunere
Pentru cei care au minte patrunzatoare, prin expunerea caracteristicilor vietii ascetice, cuvantul a infrumusetat indrumarea (canonul) vietii. Dar fiindca se cuvine ca pentru fratii mai simpli sa fie expuse si mai clar regulile acestei vieti, cu referire la fiecare, catre aceasta ne vom si indrepta acum.
Asadar, cel care vine la o astfel de viata, inainte de toate, trebuie sa aiba o gandire ferma si neclintita si de nezdruncinat si o asemenea buna dispozitie incat duhurile rautatii sa n-o atace si sa n-o schimbe si sa arate perseverenta martirilor cu tarie de suflet pana la moarte; in plus, trebuie sa fie atasat poruncilor lui Dumnezeu si sa fie ascultator superiorilor (staretilor); caci aceasta este sinteza vietii (ascetice). Adica, asa cum Dumnezeu, Care este si se socoteste demn sa fie numit Tatal tuturor, cere ascultare absoluta de la cei care-I slujesc, la fel si parintele duhovnicesc intre oameni, care adapteaza poruncile lui la legile lui Dumnezeu, pretinde ascultare indiscutabila.
Caci daca cel care se consacra unei lucrari mecanice, care ne este folositoare pentru viata prezenta, se supune intru totul tehnicianului si nu-l contrazice deloc in dispozitiile lui, nici chiar cand acesta ar lipsi putin din apropierea lui, ci tot timpul este cu ochii la maestru si primeste mancarea si bautura si felul de viata pe care acela i-l hotaraste, cu atat mai mult cei care vin sa invete pietatea si egalitatea, dupa ce se conving pe ei insisi ca vor putea sa dobandeasca de la superior (staret) aceasta cunoastere, vor oferi superiorilor disciplina deplina si ascultare absoluta in orice, si nu vor cere explicatii pentru porunci, ci vor indeplini lucrul care li s-a poruncit; dar daca n-ar sti ceva din cele care contribuie la mantuire, se va ingadui sa intrebe si sa invete in mod cuviincios si cu respectul cuvenit. Dar fiecare om trebuie sa se straduiasca, incat sa nu fie injosita maretia sufletului prin revolta placerilor. Caci, cum ar mai putea sufletul care a fost absorbit jos de placerea carnii, sa priveasca cu ochiul liber spre lumina cu care se inrudeste si se intelege usor?
Pentru aceasta trebuie inainte de toate sa exercite cumpatarea, care este paznicul sigur al intelepciunii si nu ingaduie gandirii stapane sa rataceasca ici si colo. Caci, precum apa tasneste drept spre suprafata prin canale sub presiune si nu poate sa se imprastie aiurea, la fel si cugetarea oamenilor; caci cumpatarea, ca un canal impenetrabil, care este presat din toate partile, se va inalta in cele din urma, ca din frica de a se misca, spre dorinta celor mai inalte, fiindca nu are unde sa se imprastie. Caci nu este cu putinta vreodata ca sa stea fix cel care a primit de la creator firea de a se misca fara incetare; iar cand este impiedicat sa se miste catre cele desarte, este cu neputinta sa nu urmeze drumul drept al adevarului. Dar cumpatare socotim ca insemneaza nu numai abtinerea de la mancaruri (fiindca aceasta o realizeaza si multi dintre filosofii elini), ci inainte de toate nedistrarea ochilor. Caci ce folos este daca te abtii de la mancaruri, dar mananci cu ochii pofta adulterului, sau cu vointa ta asculti cu urechile strigate desarte si diavolesti? Nu foloseste la nimic sa te abtii de la mancaruri, dar sa nu te abtii de la aroganta mandriei si vanitatii si de la alte patimi. Intr-adevar, la ce foloseste sa fii cumpatat la mancaruri, dar sa nu te abtii de la ganduri rele si desarte?
Pentru aceasta si Apostolul a spus: "Ma tem cu nu cumva sa abata gandurile voastre". Asadar sa fim cumpatati, de la toate acestea, pentru ca sa nu ajunga si la noi acuzatia Domnului, ca strecuram tantarul si inghitim camila.
Nu trebuie sa se urmareasca intretinerea de convorbiri cu rudele care traiesc in viata civila, sau sa se poarte grija de lucrurile acestora
Asadar, se cuvine ca de neamuri si de prieteni si de parinti sa fim separati cu starea sufleteasca, asa cum vedem pe cei morti ca lipsesc dintre cei vii. Caci acela care cu adevarat s-a incredintat luptelor virtutii si a renuntat la toata lumea, impreuna cu cele ce ii apartin ei, si ca sa ma exprim mai deplin, s-a rastignit pe sine, acela a murit pentru lume si pentru toti cei din lume, fie ca sunt parinti, fie ca sunt frati, fie ca apartin rudeniei de a treia sau de a patra sau de o mai indepartata treapta. Asadar, daca parintii se separa de viata (lumeasca) si imbratiseaza viata copilului, ei sunt rude cu adevarat, dar nu mai ocupa locul de parinti, ci locul de frati. Caci cel mai adevarat parinte, primul, este Tatal tuturor, iar al doilea dupa Acela este superiorul (staretul) vietii duhovnicesti. Dar daca neamurile raman sa pastreze viata de mai inainte, ele sunt parte a lumii de care noi ne-am separat si nu se aseamana deloc cu cei care au lepadat pe omul trupesc si au refuzat reconcilierea cu acestia. Iar cel care accepta cu sarguinta prietenia celor din lume, sa se indeletniceasca tot timpul impreuna cu ei, instaleaza in sufletul lui, prin intalnire (convorbire) permanent a, starile sufletesti ale acelora. Si atunci, dupa ce mintea lui a fost cuprinsa din nou de gandirea lumeasca, ii slabeste rezistenta cea buna, se desparte de gandirea duhovniceasca, ii revine in suflet indispozitia anterioara si este ranit de cel vrajmas, care tulbura viata duhovniceasca prin rudenia dupa trup.
Asadar, pentru neamuri sa dorim cele mai bune (lucruri), dreptatea, numele bun si pietatea si pe acelea pe care noi le socotim cinstite. Caci acestea e bine sa ni le dorim si noua, ca si acelora al caror interes este sa beneficieze de la noi. Noi insa sa ne debarasam gandurile de grija si preocuparea pentru aceia. Caci diavolul, vazand ca am lepadat orice grija lumeasca si ne indreptam bine inarmati spre cer, vara in noi ideea pentru neamuri, ne pregateste sa purtam grija de afacerile lor si astfel face ca gandul nostru sa se preocupe cu griji lumesti; care anume, este averea neamurilor si daca este indeajuns sau lipseste, care sunt castigurile pe care le realizeaza din tranzactiile lor, si cat creste averea lor, care sunt pagubele ce li se intampla din imprejurari nefericite ale vietii si cu cat se micsoreaza averea existenta; si il face sa se bucure de bunastarea lor, dar sa se nelinisteasca de nereusitele lor; sa aiba impreuna cu ei aceiasi vrajmasi (chiar daca dupa porunca lui Dumnezeu nu trebuie sa avem nici un vrajmas58), si se bucura impreuna cu prietenii, care nu pretuiesc dupa cum se cuvine, de multe ori, familiaritatea duhovniceasca, dar se bucura chiar de castigurile nedrepte si ilegale ale lor si isi vara iarasi in cuget toate preocuparile rele ale problemelor lumesti, pe care, dupa ce le-am indepartat, le-am primit in gandurile noastre duhovnicesti, si dupa ce cultiva din nou in suflet gandirea pamanteasca si lumeasca, suprima pe ascetul launtric si pregateste pe curajosul care poarta numai pe deasupra forma ascetului, dar nu mai este deloc preocupat de virtuti. Iar de multe ori, din cauza interesului (favoritismului) puternic pentru neamuri, ascetul indrazneste sa savarseasca si ierosilie, ca sa remedieze nevoia neamurilor.
Pentru ca toate cate s-au strans pentru sfinti, care s-au afierosit pe ei insisi lui Dumnezeu, sunt socotite si privite ca sfinte si adevarate ofrande. Asadar, cel care isi insuseste ceva dintre acestea devine ierosil (necinstitor de cele sfinte).
Asadar, dupa ce am cunoscut paguba de nesuportat pe care o provoaca bunavointa fata de neamuri, sa ne indepartam de grija lor, ca sa nu fie ea o arma diavoleasca. Pentru ca Insusi Domnul a oprit legatura si familiaritatea de acest fel, cand n-a ingaduit unuia din ucenicii Lui nici chiar sa-si ia ramas bun de la cei ai casei lui, iar altuia nici sa ingroape trupul mort al tatalui sau. Asadar, celui care a vrut sa-si ia la revedere de la neamurile lui i-a spus ca:
"Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru imparatia lui Dumnezeu". Iar celuilalt care a voit sa-si ingroape pe tatal sau, i-a spus: "Urmeaza-Mi", si "Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor". Deci, cu toate ca amandoi au parut ca cereau lucruri foarte rationale si foarte drepte, Mantuitorul n-a consimtit si pentru nimic in lume n-a lasat pe ucenicii imparatiei cerurilor sa se desparta de El, pentru ca sa nu fie abatuti de inclinarea starilor sufletesti pamantesti si trupesti si sa faca sau sa cugete ceva nedemn de grija inalta si cereasca; pentru ca nu se ingaduie celor ce poarta grija celor ceresti sa se indeletniceasca cu lumea, dupa ce au abandonat-o si dupa cuget au devenit supraoameni. Dar daca cineva ar intreba cum, atunci, legea porunceste sa ne ingrijim de neamuri, spunand: "De cei de un neam cu tine nu te ascunde", si la fel si Apostolul: "Daca cineva nu poarta grija de ai sai si mai ales de ai casei sale, s-a lepadat de credinta si este mai rau decat un necredincios" acestuia ii vom da raspuns scurt, ca dumnezeiescul Apostol a spus aceasta pentru cei din lume, care au bogatie materiala si pot sa indulceasca lipsa neamurilor.
De asemenea si legea spune acestea, si ca sa fiu mai scurt, fata de cei vii, nu fata de cei morti, fiindca cei morti intr-adevar nu au o asemenea obligatie.
Dar tu ai murit si te-ai rastignit pentru toata lumea. Pentru ca ai lepadat bogatia materiala si ai iubit saracia, te-ai facut ofranda lui Dumnezeu si ai devenit obiect de pret al lui Dumnezeu. Deci, ca un mort esti liber de orice obligatie fata de neamuri si ca un sarac nu ai nimic ca sa le oferi. Nici chiar de roadele muncii tale manuale nu-ti este ingaduit sa dispui pentru oameni, pentru ca nu mai ai putere nici asupra corpului tau, ca ofranda (facuta lui Dumnezeu), ci trebuie sa traiesti numai impreuna cu ascetii, pentru ca si acestia sunt intru totul afierosi ti lui Dumnezeu. Asadar, cum ti s-ar potrivi tie cuvintele care au fost amintite de Sfintele Scripturi?
Sau cum nu vei pacatui daca ai contraveni fagaduintelor tale cu privire la viata ascetica?
Nu se cuvine sa se separe nimeni de comunitatea frateasca spirituala
Intr-adevar si despre aceasta trebuie sa fim incredintati in mod clar, caci cel care a intrat o data in legatura si impreuna-vietuire intr-o comunitate frateasca duhovniceasca nu mai poate sa se retraga si sa se desparta de cei cu care s-a legat. Pentru ca, daca oamenii unindu-se adeseori in comuniune chiar de viata materiala nu pot, din cauza intelegerilor asupra carora s-au pus de acord, sa se desparta, sau - altfel - cel care ar face aceasta este supus, ca vinovat, la sanctiunile stabilite (de legi), cu atat mai mult cel care s-a angajat la impreuna-vietuire duhovniceasca, (angajare) care este de nedezlegat si vesnica, nu poate sa se separe si sa se desparta pe sine de aceia cu care s-a unit. Iar daca ar face-o, se expune pe sine celor mai grele pedepse de sus ale lui Dumnezeu. Caci daca o femeie care s-a casatorit si are unire trupeasca cu barbatul ei, si ar fi dovedita complotand impotriva lui, se condamna la moarte, cu atat mai mult se face vinovat pentru separare cel care s-a unit in comuniune duhovniceasca, avand ca martor si mijlocitor pe Insusi Duhul Sfant.
Asadar, precum madularele trupului, care sunt unite cu legatura fizica, nu pot sa se separe de corp, sau, daca se separa, ceea ce s-a separat moare, la fel si ascetul, fiindca este legat de comunitatea frateasca si este legat cu legatura Duhului, care este legatura mai puternica decat legatura fizica, nu are dreptul sa se separe de ceilalti cu care s-a legat. Iar daca ar face aceasta este mort in suflet si este lipsit de harul Duhului, pentru ca a contravenit conventiei fratesti intarita de Acesta. Si daca cineva ar spune ca unii dintre frati sunt rai, - fiindca n-ar putea sa-i acuze, fara indoiala, pe toti, din moment ce n-au facut comuniunea cu scop rau, asa incat toti
sa fie rai conform intelegerii - daca, deci, ar spune ca unii frati sunt rai si din neatentie dezorganizeaza binele, neglijeaza bunacuviinta, nu observa disciplina care este proprie ascetilor si pentru aceasta trebuie sa se separe de ei, acesta n-a inteles indeajuns justificarea pentru separare; pentru ca nici Petru sau Andrei sau Ioan nu s-au detasat de restul Apostolilor din cauza rautatii lui Iuda, nici alt apostol n-a recurs la aceasta justificare ca motiv ca sa se desparta, si nici n-a fost impiedicat in ascultarea lui fa ta de Hristos de rautatea aceluia; dimpotriva, s-au supus invataturii Domnului si au urmat pietatea si virtutea, fara ca, desigur, sa se indrepte spre rautatea aceluia.
Astfel cel care ar pretinde ca a fost nevoit sa se desparta de comuniunea duhovniceasca din cauza celor rai, n-a gasit buna justificarea pentru nestatornicia lui, ci este pamant pietros, unde, din cauza nestatorniciei cugetului lui, nu poate sa prinda radacina cuvantul adevarului; si n-a rezistat in viata virtutii din cauza asaltarii micii ispite sau a nestapanirii patimilor, si indata s-a uscat tanarul vlastar al invataturii de caldura mare a patimilor; ci, concepand dupa propria-i informare pretexte usoare si neindestulatoare pentru aparare inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, se inseala cu usurinta si pe sine. Caci nimic nu este mai usor (pentru om) decat sa se insele pe sine, fiindca fiecare se socoteste harazit sa-si fie siesi judecator, socotind ca cele placute sunt si folositoare.
Asadar, un astfel de om care va judeca alaturi de adevar, sa fie blamat ca facandu-se motiv de sminteala pentru multi, adica indemnand totdeauna cu exemplul lui rau spre ravnirea unor actiuni asemanatoare si facandu-se mostenitorul acelui "vai": "Mai bine i-ar fi lui sa-[i atarne de gat o piatra de moara si sa fie aruncat in adancul marii". Caci atunci cand sufletul se va obisnui cu indepartarea de cele vrednice, se umple cu multa necumpatare, lacomie si imbuibare, minciuna si tot felul de lucru necinstit; si in cele din urma se prapadeste in prapastia rautatii, fiind incercat cu cele mai josnice rautati. Asadar acela care este instituit indrumator al acestor oameni sa aiba in vedere pentru cate suflete se face vinovat de pieire, mai ales atunci cand n-ar fi in stare sa ia asupra-si nici raspunderea propriului sau suflet.
Caci pentru ce unul ca acesta nu imita mai degraba pe marele Petru si nu se face pentru ceilalti exemplu de adevarata credinta si de lupta pentru cele bune, asa incat cu stralucirea luminii faptelor lui si cei care se gasesc in intunericul rautatii sa fie indrumati spre mai bine? Si apoi dreptul Noe n-a spus inaintea lui Dumnezeu: trebuie sa fug de lume, caci toti sunt rai, ci mai degraba a rezistat ca un atlet si curajos, si in adancul rautatii si-a pastrat neclatinata pietatea, si n-a cartit deloc impotriva lui Dumnezeu, ci cu rabdare si cu nezdruncinata tarie in lupta cu valurile impietatii si-a salvat barca pietatii. Si Lot in Sodoma in timp ce se invartea in mare impietate, nelegiuire si nedreptate, si-a pastrat virtutea intreaga, fara sa fie abatuta in vreo parte de ispitele rele; ci, dimpotriva, in mijlocul omoratorilor de oaspeti, si a acelora care, dispretuiau mult si contraveneau legilor naturale si-a pastrat neintinata sfintenia, el, pe cat i-a fost cu putinta, a indemnat la aceasta si pe altii, invatand binele prin fapte in ainte (de a-l invata) prin cuvinte. Tu, insa, aduci ca pretext neglijentele fratilor, fie ca sunt reale, fie ca sunt inventate de tine, concepand indepartarea (apostazia) si imaginand contravenirea Sfantului Duh, si pregatesti calomnierea fratilor ca perdea pentru rautatea ta si pentru lenevia ta in ostenelile cele pentru virtute.
Asa incat, cel care a fost astfel inteleptit prin exemple, sa accepte cu placere unirea Duhului, pe care a primit-o cand a fost instruit ca prunc in invatatura cereasca. Caci nici nu s-a intamplat ca unul din degetele mainii sa fi suferit ceva din cele dureroase, si celalalt s-a si pregatit sa suporte cu curaj taierea; insa mai intai va disparea durerea taierii si apoi ramane el ferm, asa incat sa implineasca pentru corp lipsa degetului care a fost primejduit, iar mana sa
nu piarda in intregime membrele ei fizice si sa fie lipsita astfel de randuiala respectiva, care a fost socotita potrivita si de natura. Sa raportezi acum exemplul la cazul ascetului si sa cercetezi cat de mare durere si neoranduiala provoaca prin taiere (desprindere) celor cu suflete sensibile si cum se pregateste pe sine ca mort si rupt de viata. Iar ca superiorul (staretul) nu va dori sa indrumeze pe ucenicul lui spre rautate, asa incat indrumarea rea a dascalului sa devina pentru ucenic pretext de separare si indepartare, sa reflectam, daca doresti astfel: Ce este tatal? si ce este dascalul?
Si unul si altul sunt dascali (pentru copii). Dar unul se roaga si doreste cu ravna cele mai bune pentru copil, iar celalalt le doreste pentru ucenici. Caci natura parintilor este sa se roage ca fiii lor sa devina cat se poate mai buni si mai intelepti, mai cinstiti si mai cumpatati, asa incat copiii sa realizeze progrese, iar parintii sa se mandreasca prin raportarea catre ei a virtutilor copilului. Profesorii (maestrii) de gimnastica, de alta parte, se ingrijesc ca aceia pe care ii pregatesc sa devina foarte curajosi si indemanatici in mod exceptional, asa incat, pe de o parte, cu forta corporala si cu experienta sa lupte asa cum trebuie si sa castige victorii stralucite impotriva adversarilor, iar pe de alta parte, lupta lor bine disciplinata sa devina un merit clar al maestrilor. Caci este in firea oricarui dascal sa vrea ca ucenicii lui sa-si insuseasca cu toata precizia cele ce i s-au predat.
Asadar, din moment ce astfel este firea parintilor, cum nu se va ruga si dascalul sfinteniei ca ucenicul lui sa se dovedeasca in mod desavarsit fara rautate si intelept in intelepciunea duhovniceasca si mai ales cand stie in mod clar ca dupa ce ucenicul ajunge astfel, acesta si de oameni va fi laudat si de la Hristos va primi cununi stralucite, pentru ca pe ucenicii Lui, sau mai bine pe fratii Lui, cum prefera Hristos sa-i numeasca, i-a facut, prin grija Lui, vrednici de familiaritate fata de El.
Dar sa analizam si celalalt (aspect), anume, daca ucenicul devine rau din cauza indrumarii lui, rusinea dascalului, la festivitatea universala a judecatii, va fi jalnica; si acesta nu numai ca va fi rusinat inaintea tuturor puterilor ceresti, ci va fi si pedepsit. Pentru care motiv, deci, s-ar putea ca superiorul (staretul) sa nu vrea ca ucenicul lui sa devina cinstit si ingaduitor? Dar si dupa alt chip este nefolositoare pentru dascal rautatea ucenicului. Anume fiindca amandoi au inteles sa duca impreuna viata comuna, ucenicul impartaseste dascalului, primul, roadele rautatii la care el ar participa, asa cum serpii veninosi trec (descarca) veninul intai in cei care ii incalzesc; asa incat sa fie clar din orice punct de vedere, ca, - si din natura lucrurilor si din folosul pentru cel care invata -, acesta va dori si se va stradui, in orice chip, ca ucenicul lui sa devina cinstit si milostiv.
Caci, daca dascalul este stapanit de rautate si perversitate, catre acest scop va indruma si pe ucenicii pe care ii invata; iar daca, dimpotriva, este dascal de virtute si dragoste, nu cred ca el va dori ca ucenicul lui sa ajunga la un rezultat opus straduintelor lui. Asadar, pentru cel care doreste sa se desparta de felul duhovnicesc (de viata) orice justificare ar putea fi socotita dreapta. Dar s-a aratat ca motivul unei asemenea hotarari a lui (de a se separa) este neinfranarea patimilor, indiferenta (lipsa de compasiune) fata de suferinte si usurinta si nestatornicia judecatii lui. Caci acesta n-a auzit despre proorocul David ca "fericiti sunt cei ce pazesc judecata"; cei care pazesc nu cei care risipesc (suprima). Acestia sunt cei care s-au asemanat celor neintelepti, care au asezat pe nisip, adica pe convingere nehotarata, temelia zidirii duhovnicesti, pe care o destrama si o risipesc putine picaturi ale ispitelor si un scurt torent al ascultarilor celui rau (diavolului), dupa ce a fost distrusa temelia.
Despre supunere Am explicat in masura in care a fost posibil, cum se cuvine sa pazeasca unirea de nedezlegat cel care s-a unit o data cu modul de viata duhovnicesc. Acum vom vorbi din nou despre supunere; mai inainte am relatat lucrurile pe scurt, acum le vom exp une mai pe larg si vom arata cata supunere cere cuvantul Scripturii de la asceti fata de proiestos, si de insasi Sfanta Scriptura ma voi folosi ca sa lamuresc masura acestei (supuneri).
Apostolul Pavel, in Epistola catre Romani, porunceste sa se supuna tuturor inaltelor stapaniri, stapanirilor lumesti, nu celor duhovnicesti; si a lamurit aceasta cu cele pe care le-a adaugat, cand a vorbit despre dari (impozite) si despre stapaniri, si a explicat ca acela care se impotriveste, si in cel mai mic lucru, stapanirii, se impotriveste lui Dumnezeu. Asadar, daca legea dumnezeiasca a atribuit atat de mare supunere din partea celor credinciosi fata de dregatorii lumii acesteia, care au primit autoritate dupa lege omeneasca - cu toate ca atunci acestia traiau nepios -, cat de mare supunere trebuie sa arate ascetul fata de acela care a fost facut dregator de Dumnezeu si a primit autoritate de la legile Aceluia? Asadar, cum nu se va impotrivi poruncii lui Dumnezeu cel care se impotriveste superiorului (staretului)?
De altfel si Apostolul porunceste in mod categoric sa ne supunem superiorilor duhovnicesti intru toate, caci spune: "Ascultati pe conducatorii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, avand sa dea de ele seama, ca sa faca aceasta cu bucurie si nu suspinand, lucru care n-ar fi spre folosul vostru". Asadar, daca lipsa supunerii fata de normele vietii ascetice este pagubitoare, trebuie sa urmarim ceea ce ne este mai folositor. Caci ceea ce este nefolositor pricinuieste - stim - mare paguba, (dar ) si energia pentru pocainta si indreptare.
Se cuvine, deci, sa ravnim indeosebi supunerea sfintilor, pe care au aratat-o ei fata de Dumnezeu, daca vrem cu adevarat sa aratam supunere dupa chipul cel drept, folosind ca indestulator acest exemplu pentru cazul nostru. Si sa nu socoteasca nimeni ca vrem sa intarim supunerea fata de egumeni, folosind exemple exagerate si ca indraznesc sa compar in chip nesocotit supunerea fata de oameni cu supunerea fata de Dumnezeu. Pentru ca n-am recurs sa fac o asemenea comparatie de la mine, ci fiind sprijinit de insesi Dumnezeiestile Scripturi. Caci ia aminte ce spune Domnul in Evanghelii, cand hotaraste supunere pentru ucenicii Lui: "Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste", si in alta parte: "Cel care va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta, si cel care se leapada de voi, se leapada de Mine". Iar ca ceea ce s-a spus pentru Apostoli, s-a legiferat pentru toti cei care vor conduce (Biserica), dupa acestia, este posibil sa se demonstreze cu multe marturii neindoielnice ale dumnezeiestii Scripturi si cu alte dovezi foarte clare. Asa incat si noi vom intocmi cuvintele noastre in conformitate cu legile dumnezeiesti, socotind ca trebuie sa avem supunerea sfintilor fata de Dumnezeu ca model al supunerii fata de proiestosi.
Asadar, cum au aratat Sfintii supunerea lor Stapanului? Sa amintesc pe Avraam care a primit porunca sa-si lase casa, averea, proprietatile, neamurile, prietenii si in plus sa doreasca cele opuse: infranarea, necunoscutul, ratacirea, saracia, temerile, primejdiile si cate greutati urmeaza pe cei instrainati, si ca, fara intarziere, el s-a supus si si-a parasit bunastarea si linistea preferand in locul lor oboseala si ratacirea.
Vezi, deci, pe cel mai desavarsit ascet, dispretuitor al oricarei fericiri lumesti pentru Dumnezeu? Dar, sa trecem la cele ce urmeaza: Intr-adevar, el ocupa Palestina, locul fagaduit de Dumnezeu spre sedere; dar, seceta cuprinzand tara, s-a refugiat in Egipt, unde si-a pierdut
sotia; insa nu s-a descurajat, nici n-a cartit impotriva planurilor lui Dumnezeu, socotind acestea ca rasplatiri ale supunerii lui; ci a suportat cu rabdare, nu o singura data, chiar si pe aceasta ce i s-a intamplat din partea regelui gherarilor, (socotita) cea mai grava dintre toate nedreptatile. Caci a hotarat, fara ezitare, sa se supuna lui Dumnezeu; n-a cercetat ce planuieste Dumnezeu pentru el, ci cum sa dovedeasca o supunere cat mai desavarsita si fara repros. Cu siguranta, pentru aceasta a si avut, in cele din urma, de la Dumnezeu pe Isaac, care a fost rasplatirea si darul rugaciunii si credintei; dar cand l-a vazut pe acesta ca a inaintat in vigoarea tineretii si ca ar procura parintilor lui bune sperante pentru succesiunea si inmultirea descendentilor lor, atunci, dupa atatea nadejdi, Avraam a primit porunca de la Dumnezeu sa urce pe un munte inalt si sa aduca jertfa lui Dumnezeu pe cel pe care i l-a dat. Atunci a primit acel glas ingrozitor si sarcina infricosatoare si porunca si zgomotul peste puterea firii, si a suportat-o linistit, fara sa-si piarda ratiunea si fara sa-si piarda curajul, ci ca si cum ar fi trebuit sa jertfeasca un oarecare miel, astfel cu mintea linistita si netulburata, a purtat jugul ascultarii si a mers cu copilul sa implineasca porunca, fara ca, - nici chiar in acest caz -, sa comenteze hotararea lui Dumnezeu sau sa-L critice; dimpotriva a fost atent numai la sine, cum sa implineasca, fara vreo lipsa, ascultarea. Astfel si-a atras si coroana stralucita si a stabilit si pentru toata lumea coloana de sprijin pentru credinta si supunere. Fara indoiala ar fi posibil sa ne referim si la ascultarea celorlalti straluciti sfinti ai Vechiului Testament, pentru ca ascetii sa invete supunerea fara contestare; totusi, ca sa nu lungim prea mult cuvantul, vom indruma pe fiecare, care doreste sa se invete, la studierea Sfintelor Scripturi si ne vom referi la ucenicii Mantuitorului, aratand cum s-au supus si cum au poruncit. Iisus le-a spus cand se gaseau inca la inceputul uceniciei si asteptau ca, in curand, Stapanul sa domneasca si socoteau ca si ei nu se vor mai osteni deloc, nici nu vor mai fi primejduiti, nici nu vor mai lucra, ci vor domni cu Hristos si vor participa impreuna cu El la marirea imparateasca si la supraveghere si la cinstire. Si aceasta o dovedeste Petru dojenind pe Iisus, cand le vorbea despre insasi patima Sa (ce urma sa I se intample).
Caci, spune Scriptura: "Si Petru, luandu-L la o parte, a inceput sa-L dojeneasca, zicandu-I: Milostiv fii Tie, Doamne! Sa nu-Ti fie Tie aceasta! "72, aratand prin aceasta ca nimeni nu ramanea in vreun fel in situatie rea; dar aceasta o dovedesc si fiii lui Zevedei, cand au trimis pe mama lor sa roage pe Domnul ca sa le faca favoarea de a sta la loc de cinste unul de-a dreapta si altul de-a stanga Lui. Caci daca n-ar fi crezut ca va domni indata, n-ar fi indraznit sa-I ceara aceasta, avand in minte scaunul Mantuitorului de-a dreapta Tatalui din ceruri.
Asadar ce a spus celor care asteptau si nadajduiau acestea? "Iata Eu va trimit pe voi ca pe niste oi in mijlocul lupilor". Si in timp ce au auzit un lucru atat de mult opus fata de nadejdea lor, ei n-au zis: cu alte nadejdi Te-am urmat, si ce lucruri opuse celor nadajduite ne poruncesti? Placere, (comoditate) asteptam si ne trimiti in primejdii? Cinstiti am nadajduit si la necinstiri ne impingi? Domnie asteptam, si ne poruncesti sa fim prigoniti si sa fim slujitori tuturor? Nimic din acestea n-au spus, cu toate ca au auzit mai multe si mai rele decat cele relatate, precum: "Atunci va vor da pe voi spre asuprire si va vor ucide si vei fi urati de toate neamurile, din pricina numelui Meu"; "Inca si la dregatori si la regi vei fi dusi pentru Mine".
Si in timp ce au auzit toate acestea impotriva a steptarii lor, au aplecat gatul cu intelegere, au primit jugul si au mers cu hotarare la primejdii, in adunari publice, la dispretuiri, la lapidari, la loviri cu bastonul, la necinstiri, la rastigniri, la morti diferite; si au indurat toate acestea cu atata bunavoie, incat se bucurau si sarbatoreau in mod fericit, atunci cand se invredniceau sa fie partasi la patimile lui Hristos; caci precum relateaza Scriptura: "se bucurau ca s-au invrednicit sa sufere ocara pentru numele Lui" . O asemenea supunere se cere sa arate si ascetul dupa Dumnezeu fata de egumen; caci asa cum s-a aratat mai inainte, Hristos a pregatit
pe ucenici ca sa imprime oamenilor acest fel de viata. Pentru ca staretul (categumenul) nu este nimic altceva decat cel care tine locul Mantuitorului si mijloceste intre Dumnezeu si om si ofera lui Dumnezeu mantuirea celor care i s-au incredintat lui.
Si aceasta o invatam de la Insusi Hristos, cand a instituit pe Petru ca pastor, dupa El, al Bisericii Lui, cand i-a zis: "Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia? Paste oile Mele", dar a impartasit putere egala tuturor pastorilor si dascalilor care vor urma dupa acestia. Si dovada acesteia (puterii egale) este ca toti leaga si dezleaga la fel ca si acela. Asadar, precum oile se supun pastorului, indreptandu-se in directia pe care le-o arata pastorul, la fel trebuie sa se supuna si ascetii, dupa Dumnezeu, staretilor (categumenilor), fara sa comenteze poruncile cand sunt curate de pacat, ci sa le implineasca cu toata bunavointa si ravna. Caci asa cum cel care creeaza sau cel care zideste foloseste fiecare instrument al artei lui, dupa voia lui, iar instrumentul nu poate sa spuna ca nu va indeplini lucrarea pentru care il manuieste artistul, ci se supune mainii care il conduce, la fel se cuvine ca si ascetul, ca instrument care contribuie prin artist la completarea zidirii duhovnicesti, trebuie sa se supuna in toate in care egumenul socoteste ca nu e bine sa conduca el, ca sa nu pagubeasca desavarsirea lucrarii duhovnicesti, neprocurandu-si propria-i trebuinta. Si asa cum instrumentul nu hotaraste el ce lucrare trebuie sa faca in arta, la fel si ascetul trebuie sa nu-si aleaga singur lucrarile, ci sa lase dorinta lui la intelepciunea si judecata artistului. Pentru ca intelepciunea staretului (categumenului) stie sa cerceteze, cat mai exact posibil, caracterul si patimile si dorintele sufletesti si sa stabileasca in mod corespunzator ceea ce ii trebuie fiecaruia. Pentru aceasta se cuvine, intr-adevar, ca nimeni sa nu se impotriveasca dispozitiilor lui, ci sa fie incredintat ca cunoasterea si ingrijirea personala este mai grea decat toate, pentru ca din fire exista in oameni iubirea de sine si fiecare om este lipsit de judecata dreapta din cauza grijii deosebite fata de sine; in timp ce cunoasterea si ingrijirea din partea altei persoane este mai usoara, pentru ca patima iubirii de sine la cei care judeca pe altii nu constituie piedica pentru o dreapta cunoastere (un diagnostic bun). Caci, daca in sistemul ascetic se pune la temelie aceasta armonie, cu usurinta va domni pacea intre asceti si mantuirea va fi obtinuta prin dragostea si buna intelegere dintre toti.
Se cuvine ca ascetul sa ia asupra sa cu multa placere si lucrarile dispretuite
Se cuvine, deci, ca ascetul sa ia asupra sa si lucrari mai putin pretuite, cu multa ravna si buna placere, cunoscand ca tot ceea ce se face pentru Dumnezeu nu este (lucru) mic, ci mare si duhovnicesc si vrednic de ceruri si ne procura rasplatiri ceresti. Asadar, chiar daca ar trebui sa insoteasca animalele de povara, care transporta bunurile pentru nevoile comunitatii fratesti, nu trebuie sa se impotriveasca, amintindu-si de Apostoli, cum s-au supus cu placere poruncii Domnului, ca sa aduca manzul (de asin) si socotind ca si cei pentru care au primit ingrijirea animalelor de povara sunt fratii Mantuitorului; dar bunavointa si ravna pentru acestea se refera la Domnul, Care a spus: "intrucat ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut". Iar daca obtine rasplatiri pentru cei mai mici, cu atat mai mult le va ob tine pentru cei alesi, numai sa nu socoteasca slujirea ca pretext al neglijentei, ci sa se aiba in vedere pe sine cu deosebita atentie, ca sa devina folositor si pentru el si pentru confratii lui. Iar daca ar fi nevoie sa indeplineasca vreuna dintre lucrarile mai putin pretuite, sa stie ca si Mantuitorul a slujit pe ucenicii Lui si n-a socotit (lucru) nedemn sa faca pe cea mai dispretuita dintre lucrari si ca este mare lucru pentru om sa devina imitator al lui Dumnezeu, pentru ca urca prin insesi
aceste lucrari umilitoare la inaltimea aceleia pe care o imita. Asadar, cine ar putea sa spuna ca este umilitor ceva dintre cele pe care le-a facut Dumnezeu?
Ascetul nu trebuie sa doreasca cinstiri si demnitati
Ascetul in nici un caz nu trebuie sa doreasca cinstiri. Pentru ca daca a dorit in aceasta viata rasplatirile oboselilor si faptelor lui, este nefericit din cauza retributiei, din moment ce pierde cele vesnice pentru cele trecatoare; iar daca a preferat ca aici sa nu lupte, nu va primi coroane in cer, ca se cuvine ca nu numai sa nu doreasca cinstiri, ci, chiar cand i s-ar oferi, sa le refuze si sa le indeparteze, pentru ca sa nu devina cinstea de aici micsorarea cinstirii de sus. Caci intreaga viata prezenta este pentru lucrari si lupte, in timp ce cea viitoare este pentru incoron ari si rasplatiri, asa cum spunea marele Pavel, cand era pe punctul sa termine viata de aici si sa treaca la cea de dincolo: "Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De aceea, mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul imi va da-o" - nu aici, ci - in ziua aceea, El, Dreptul Judecator" .
Si iarasi Mantuitorul spune: "In lume necazuri veti avea". Si din nou, acelasi Pavel spune ca: "prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu".83 Asadar, daca vrei sa imparatesti in lumea viitoare, sa nu doresti aici placere si cinstire, iar daca ai avea necaz in lumea aceasta din pricina cuvantului, adica a adevarului, sa stii ca vei imparati dupa aceea; caci aceasta rasplata a fost hotarata pentru necazul de aici in schimbul binelui. Iar daca, totusi, nu vei avea necaz, sa nu astepti coroane acolo, pentru ca n-ai purtat aici luptele si ostenelile care sunt hotarate pentru coroane.
Asadar, ascetul sa nu doreasca sub nici o forma onoruri si nici sa fie primul intre ceilalti. "Caci oricine se inalta pe sine va fi umilit, iar cel care se smereste pe sine va fi inaltat" .84 Daca ascetul se va inalta pe sine, exista Cel mare si puternic Care il va umili si poate sa-l coboare pana la iad; dar daca se va smeri pe sine, va fi inaltat in chip stralucit si impresionant, pentru ca Dumnezeu inalta pe cel smerit dupa puterea ce ii este proprie. Asadar, ascetule, priveste in sus la Cel Care inalta, intr-adevar, bine si nu deznadajdui pentru cele prezente; pentru ca esti luptatorul si lucratorul lui Hristos, Care te-a format sa lupti toata ziua si sa suporti arsita soarelui toata ziua. Cum, nici nu s-a terminat ziua si cauti odihna? Asteapta seara, sfarsitul vietii de aici, pentru ca, venind stapanul casei sa-ti numere salariile tale. Caci, facandu-se seara, a zis stapanul viei catre ingrijitorul sau:
"Cheama pe lucratori si da-le plata", si nu la mijlocul zilei, nici plata la inceput. Asteapta, deci, sfarsitul vietii si atunci vei primi salariile dupa merit. Iar acum sa ocupi ultimul loc, pentru ca atunci sa primesti pe cel dintai.
Despre modestie si simplitate in felurile de mancare
Intr-adevar ascetul trebuie sa nu doreasca varietate de mancaruri si nici sub falsa aparenta a cumpatarii, schimbarea felurilor de mancare, pentru ca aceasta rastoarna buna ordine obisnuita si provoaca tulburari, iar cel care aduce in felul ascetic de viata asemenea motive de tulburare se face mostenitorul acelui "vai"; Dar, chiar daca o asemenea mancare, cea sarata, preferata de sfintii parinti in locul altui condiment, este foarte putina ca sa completeze cina impreuna cu apa si legumele, sa nu se invoce ca pretext evlavia vanitoasa, si sa se ceara, - ca si cum se renunta la carne -, feluri de mancare mai alese si de mai bun gust; dimpotriva, (ascetul) sa moaie pe neobservate o mica bucata de paine in fiertura de buruieni sarata si sa consume aceasta cu toata multumirea. Caci acea bucatica (de paine) daca ar fi aruncata in
atata apa sau in legume, daca ar fi cazul, nu arata voluptate, ci este in realitate cea mai exacta si mai aspra cumpatare. Asadar, lucrurile de acest fel, ascetul pietatii sa nu si le insuseasca, pentru ca ne abtinem de la cele asemenea nu ca iudaizantii, ci evitand saturare deplina din vanitate.
Pe cel care tinde spre desavarsire, iesirea nu va putea sa-l pagubeasca
Daca ascetul ar spune ca se vatama prin iesirile sau prin calatoriile care se intreprind pentru ingrijirea de cele necesare comunit atii, si pentru aceasta refuza sa iasa, el n-a inteles inca exactitatea ascultarii si nici nu s-a convins ca pentru asemenea nerozii, singur faptul (ca nu iese) nu desavarseste. Sa priveasca, deci, exemplele sfintilor, cum au realizat ei ascultare desavarsita, fara sa se impotriveasca sau sa poarte controversa, nici in cel mai neinsemnat lucru, pentru vreuna din aceste porunci care se indeplinesc atat de greu, si sa invete ascultarea desavarsita. Daca totusi, vreunul se vatama cu adevarat, sa roage comunitatea frateasca sa roage pe Dumnezeu pentru el si el insusi sa ceara de la Dumnezeu cu nadejde nezdruncinata sa-l faca instrument puternic si util pentru toate faptele duhovnicesti si pentru toate slujirile trupesti care tind catre fapte bune.
Atunci si Domnul, Care priveste cu bunavointa, fara indoiala, ravna celor care cauta binele, va acorda puterea pentru ca Insusi a indemnat pentru cerere si a spus aceasta: "Cereti si vi se va da; cautati si vei afla; bateti si vi se va deschide. Ca oricine cere ia, cel care cauta afla, iar celui care bate, i se va deschide"; iar in alt loc se relateaza: "De este cineva din voi lipsit de intelepciune, sa ceara de la Dumnezeu, Care da tuturor de-a dreptul si nu infrunta; si se va da lui. Sa ceara insa cu credinta, fara sa aiba nici o indoiala". Si in toate imprejurarile in general, cand, fie mintea se gaseste in dificultate pentru ascultare desavarsita, fie satana impiedica, fiindca slabeste mintea si impiedica bunavointa, sa rugam pe Dumnezeu folosind acest remediu, sa ne dea aptitudinea pentru realizari, sa strapunga trupurile noastre cu frica de Dumnezeu si sa faca mintea noastra neclatinata, asa incat sa nu fie stapanita de dorintele si placerile trupesti. Pentru ca, atunci cand mintea este distrata, dorintele trupesti se dezvolta in suflet si provoaca diferite tulburari in cugete si ne fac sa devenim lenevosi in privinta faptelor bune.
Asadar, sa nu refuzam sa-si aduca fiecare contributia lui pentru cerintele comune si necesare trupului, ci sa rugam pe Dumnezeu sa primim puterea conlucrarii. Caci daca toti ar refuza, imitand pe inaintasi, cine va implini cele necesare (pentru comunitatea frateasca)? Si intr-un alt chip, dintr-un exemplu, merita sa ne invatam aceasta. Anume, ostasul care este randuit de curand intr-un batalion nu se straduieste sa intoarca pe ceilalti ostasi catre obiceiul lui, ci el se adapteaza la felul de viata al batalionului.
Asadar, se cuvine ca si cel care este randuit in sistemul duhovnicesc sa nu doreasca sa intoarca pe ceilalti catre felul lui (de viata), ci el sa-si adapteze felul lui la moravurile si randuielile sistemului (duhovnicesc).
Ascetul nu trebuie sa aiba indeletniciri particulare
Ascetul nu poate sa se imputerniceasca pe sine nici pentru moment ca sa se indeletniceasca cu lucrurile lui particulare, caci nici un instrument nu poate sa fie miscat fara maestru, nici un madular al corpului nu poate sa fie separat, pentru oricat de putin, de corpul intreg, sau sa fie miscat impotriva parerii maestrului din launtru si a celui care are supravegherea intregului corp; la fel nici ascetul nu are dreptul sa faca ceva sau sa lucreze impotriva parerii
proiestosului. Iar daca ar spune ca nu poate sa indeplineasca cele ce i s-au poruncit, sub motivul slabiciunii trupului, sa incredinteze staretului (categumenului) examinarea slabiciunii lui. Altfel, dupa ce a luat in considerare si ceea ce (spune) Scriptura, sa se indemne pe sine spre implinirea celor poruncite, ca si cum asculta ce spune Scriptura: "Nu v-ati impotrivit inca pana la sange, in lupta voastra cu pacatul" si: "Indreptati mainile cele ostenite si genunchii cei slabanogiti".