SFÂNTA TAINA A SPOVEDANIEI PE ÎNŢELESUL TUTUROR

Mântuitorul Iisus Hristos bătând la uşa
sufletelor noastre. Ne cere permisiunea şi
doreşte să intre înăuntrul inimii noastre, în
fiecare clipă. rămâne doar ca noi să-I deschidem
şi să-L poftim pentru a intra. Bunul Dumnezeu
ne face zilnic această ofertă.
„Iată, stau la uşă şi bat.
De va auzi cineva glasul Meu şi va
deschide uşa, voi intra la el şi voi
cina cu el şi el cu Mine”.
(Apoc. 3, 20)
1
protos. IOACHIM PÂRVULESCU
Stareţ al Sfintei Mănăstiri
Lainici – Gorj
SFÂNTA
TAINA A
SPOVEDANIEI
PE ÎNŢELESUL TUTUROR
Mănăstirea
Lainici – Gorj
2000
2
Tipărită cu binecuvântarea
Înalt Prea Sfinţitului
† Acad. Dr. NESTOR VORNICESCU
Mitropolitul Olteniei
3
PREFAŢĂ
Pocăinţa este Taina renaşterii duhovniceşti, a reînvierii, este
al doilea Botez prin care se reface comuniunea cu Dumnezeu
întreruptă prin încălcarea voii lui Dumnezeu cuprinsă în Legea
morală. Revelaţia dumnezeiască, precum şi conştiinţa morală ne
spun că în multe chipuri greşim toţi (Iacov 3, 2), că „nu este om
drept pe pământ care să facă binele şi să nu păcătuiască”
(Ecclesiast 7, 20) şi că „dacă zicem că păcat nu avem, ne
amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8).
Perseverând pe această cale a trăirii vieţii prin ignorarea
Legii morale, a oricărui principiu sau normă morală, urmarea este
căderea în patimă, în robia simţurilor pervertite, a senzualităţii şi a
instinctelor minore. Viaţa celui care a pierdut orice frână morală
este dominată de concepţia unui materialism grosier, iar urmarea
este pierderea sensibilităţii duhovniceşti şi atrofierea simţului
moral, duhovnicesc. Această stare nenaturală, nefirească este
exprimată de Dumnezeu în cuvintele spuse înaintea începerii
Potopului, când omenirea se înrăise atât de mult încât pedepsirea ei
era inevitabilă: „Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul,
căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi
pierde de pe pământ” (Facere 6, 13).
Închiderea orizontului vieţii la limitele acestui veac,
orientarea ei numai spre câştigarea bunurilor materiale, socotind
câştigarea acestora scopul ultim al vieţii, înseamnă îndepărtarea
oricăror preocupări superioare, morale, duhovniceşti etc., aşa încât
omul cugetă numai la cele ale trupului după cuvântul Sf. Pavel care
spune: „căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar
cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (Rom. 8, 5);
Dar cugetarea celor trupeşti aduce cu sine şi fapte
corespunzătoare acestor cugete, căci între viaţa sufletească şi
4
cea trupească există o legătură organică: laboratorul faptelor noastre
este în cugetul nostru şi ceea ce gândim, simţim, voim etc., le
manifestăm în fapte corespunzătoare. Aşadar, faptele trupului sunt
oglinda vieţii noastre interioare, a cugetelor noastre, iar urmarea este
moartea sufletească, după cuvântul Sf. Pavel: „căci dorinţa cărnii
este moarte, dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace" (Rom. 8, 6).
De aceea, spune acelaşi sfânt apostol: „nu suntem datori trupului,
ca să vieţuim după trup. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri,
iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi fi vii” (Rom. 8,
12-13).
„A vieţui după trup” înseamnă că preocupările care domină
în viaţa noastră sunt cele legate de viaţa fiziologică, instinctivă; mai
mult, orientarea în exclusivitate spre cele trupeşti duce la degradarea
fiinţei umane, la pervertirea sufletului şi la închiderea sufletească
faţă de realităţile spirituale. Iar „faptele trupului sunt cunoscute şi
ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare
la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi,
dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi alte
asemenea lor” (Gal. 5,19-21).
Toate acestea au ca urmare întunecarea minţii şi închid pe
om în carapacea egoismului, puterile morale sufleteşti degenerează
aşa încât mintea pervertită nu mai poate face distincţia dintre bine şi
rău, ci dimpotrivă răstoarnă ordinea normală, morală a lucrurilor şi
omul ajunge să spună binelui rău şi răului bine (Isaia 5, 20).
Trăind viaţa orientată exclusiv terestru, vieţuind în pasiuni
violente, degradante, în satisfacţii pătimaşe care închid orizontul
vieţii şi înăbuşă viaţa spirituală, urmarea este pierderea harului divin,
potrivit cuvântului Sfintei Scripturi care spune: „Nu va rămâne
Duhul Meu pururea în oamenii aceştia pentru că sunt numai
trup" (Facere 6, 3). Acelaşi gând îl exprimă Sf. Apostol Pavel, când
spune celor care credeau că se vor mântui prin Legea veghe: „V-aţi
îndepărtat de Hristos şi aţi căzut din har” (Gal. 5, 4).
5
Prin harul divin i se deschide credinciosului un nou orizont,
el are o altă viziune a vieţii, viaţa lui are un alt destin şi altă
vocaţie. Pierderea harului divin are ca urmare moartea spirituală
despre care vorbeşte Sf. Scriptură. Aşa, de pildă, Sf. Pavel scrie
creştinilor din Efes: „iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi
prin greşelile şi păcatele voastre” (2, 1), iar Mântuitorul Hristos
îi spune preotului din Sardes prin glasul Sf. Ioan: „Ştiu faptele
tale, că ai nume, că trăieşti dar eşti mort” (Apoc. 3, 1).
Pierderea harului înseamnă căderea din sfera sacrului, a
sfinţeniei, pierderea identităţii, prăbuşirea într-un vid spiritual, în
golul sau vidul de sens al existenţei care este marea dramă a
omului înstrăinat de Dumnezeu.
Dar Dumnezeu care voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4), îi
cheamă pe aceştia la redresarea vieţii morale, adică la convertire,
prin părăsirea căilor întunericului şi prin pocăinţă, la asanarea vieţii
lor morale, sufleteşti, căci Dumnezeu nu voieşte moartea
păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.
Văzând starea de decădere religios-morală şi conştienţi de
răspunderea pe care o aveau în faţa lui Dumnezeu, profeţii şi alţi
drepţi ai Vechiului Testament au chemat la pocăinţă pe
contemporanii lor, prin scris şi prin viu grai, chemări care au rămas
valabile până la sfârşitul veacurilor.
„Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca
neascultarea voastră” spune Dumnezeu prin glasul proorocului
Ieremia (3, 22), iar prin proorocul Iezechiil, Dumnezeu spune:
„Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi de la toate nelegiuirile voastre, ca
necredinţa voastră să nu vă fie piedică. Lepădaţi de la voi toate
păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un
duh nou. De ce să muriţi voi, casa lui Israil (18, 30-32), că Eu nu
voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la
calea lui şi să fie viu” (33, 11).
Întreaga lucrare de convertire a profeţilor Vechiului
Testament este străbătută de chemarea la îndreptarea vieţii potrivit
voinţei divine.
6
Cu toate acestea, omenirea fiind lipsită de harul dumnezeiesc,
oamenii nu puteau depăşi limitele vieţii trăită fără perspective
spirituale şi de aceea se simţea lipsa unui ajutor supranatural care a
venit odată cu întruparea Mântuitorului Hristos. El ne-a adus harul
divin (Ioan 1, 17) prin care omul a reluat comuniunea cu Dumnezeu,
dar a şi chemat pe oameni la pocăinţă, la redresarea vieţii morale,
sufleteşti.
Mântuitorul Hristos a început lucrarea Sa în lume rostind
cuvintele: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei
4, 17). Dacă Mântuitorul Hristos nu ar mai fi rostit nici un alt cuvânt,
acesta ar fi fost de ajuns pentru ca omenirea să ia cunoştinţă de
învăţătura Sa, deoarece cuvântul pocăinţă cuprinde în sine o
descoperire nouă la lumina căreia omenirea putea să-şi găsească
drumul izbăvirii, al ridicării, al renaşterii spirituale. De asemenea,
miezul propovăduiţii Sf. Ioan Botezătorul are în vedere întoarcerea
tuturor spre o viaţă curată, prin rostirea cuvintelor: „Faceţi roade
vrednice de pocăinţă” (Matei 3, 8); „Pocăiţi-vă că s-a apropiat
împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2).
Pentru a înţelege ce este în sine pocăinţa e necesar să amintim
că acest cuvânt este traducerea din limba greacă a cuvântului
metanoia care înseamnă „schimbarea minţii”. Aceasta se referă la
transformarea interioară, moral-religioasă a credinciosului, înnoirea sa
spirituală, angajarea sufletului omenesc în profunzimile sale de taină
aşa încât el revine la starea omului cel nou, pe care a dobândit-o prin
Botez, este învierea cu Hristos (II Corinteni 5, 17).
Pentru a se ridica pe această treaptă a vieţuirii curate, a revenirii
la starea harică din care credinciosul e căzut, Mântuitorul Hristos a
instituit Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii. Acest fapt a avut loc în
ziua învierii Sale din morţi când El a dat Sfinţilor Apostoli puterea
iertării păcatelor prin rostirea cuvintelor: «„Pace vouă; precum M-a
trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi”. Şi zicând aceasta a suflat
asupra lor şi a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele le
vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”» (Ioan 20, 21-25).
7
Cutremurat de înfricoşătoarea Taină a Spovedaniei Sf. Ioan
Gură de Aur spune în cartea „Despre Preoţie”: „Oameni, care
trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el, au primit îngăduinţa să
administreze cele cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a
dat-o nici îngerilor şi nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor,
ci oamenilor: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer
şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”. Au
şi stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai
trupurile. Puterea de a lega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi
străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de
preoţi pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare
altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât toată puterea cerească?...
Domnul a spus iarăşi: „Tatăl a dat toată puterea Fiului (Ioan 5,
20). Văd însă că toată această putere a fost încredinţată de Fiul
preoţilor” (Cartea a treia, 5).
Vedem, aşadar, puterea mare pe care Dumnezeu a dat-o
preoţilor. Căci prin ei Mântuitorul Hristos îşi continuă peste
veacuri lucrarea Sa de mântuire a lumii (Matei 28,20).
Pentru ca preotul să poată împărtăşi harul iertării păcatelor,
pentru a-şi pune în lucrare puterea de a lega păcatele este necesar
ca credinciosul convins de păcătoşenia sa să îngenuncheze în faţa
duhovnicului şi să-şi mărturisească fără nici o reţinere păcatele.
„Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept
ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată
nedreptatea” (I Ioan 1, 9).
Despre această mărturisire a vorbit proorocul David când,
convins de păcătoşenia sa a spus: „Păcatul meu l-am cunoscut şi
fărădelegea mea n-am ascuns-o împotriva mea.” Cuvintele
„împotriva mea” înseamnă că păcatul nemărturisit este o boală care
macină sănătatea sufletească, dar şi trupească. De aceea psalmistul
David simţind povara păcatului a făcut pasul hotărâtor al
mărturisirii: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai
iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmul 31, 6).
8
Momentul dezlegării păcatelor are loc la sfârşitul Spovedaniei
când preotul duhovnic împărtăşeşte harul iertării prin punerea
mâinilor pe capul credinciosului şi prin rostirea cuvintelor: „Domnul
şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii
Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N) şi să-ţi lase ţie toate
păcatele tale. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea cemi
este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele
Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin”.
Pentru a-şi atinge scopul ei duhovnicesc, Spovedania trebuie
să fie expresia durerii sufleteşti, a regretului pentru tot trecutul nostru
întunecos. Nu este de ajuns simpla înşirare a câtorva fapte, căci
aceasta nu este pocăinţa inimii, ci a gurii, este o pocăinţă falsă,
exterioară, formală şi nu exprimă convingerea că dorim să ne
eliberăm de păcate, ci este împlinirea unei simple forme care nu are
nici o valoare în lucrarea mântuirii.
Pentru pocăinţă avem la îndemână mijloacele duhovniceşti ca:
postul, rugăciunea, privegherea etc., dar şi timpul care pe cât este de
valoros, pe atât îl neglijăm. Despre timpul necesar pentru mântuire ne
vorbesc Sfinţii Părinţi. Aşa, de pildă, un frate 1-a întrebat pe ava
Pimen zicând: Am făcut un păcat mare şi voiesc să mă pocăiesc trei
ani. I-a zis lui bătrânul: este mult. Şi a zis fratele: dar până la un an? Şi
a zis iarăşi bătrânul: mult este. Iar cei ce erau de faţă au zis: dar până
la 40 de zile? Şi iarăşi a zis: mult este. Şi a adăugat: eu zic că dacă din
toată inima se va pocăi omul şi nu mai adaugă să facă păcatul, în trei
zile îl primeşte pe el Domnul (Pateric).
Aşadar, Dumnezeu primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc şi
aceasta se poate face într-un timp scurt. Este un har, o binecuvântare
de la Dumnezeu pe care neglijând-o ne pierdem mântuirea sufletească
pentru care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Căci fără
pocăinţă săvârşim un păcat de moarte, după cum spune Sf. Marcul
Ascetul: „Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de sar
ruga un Sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu este
auzit” (Filocalia I p. 255).
9
Cunoscând acestea, ştiind că Dumnezeu a dăruit
duhovnicului harul iertării păcatelor, ştiind apoi că Dumnezeu ne-a
făgăduit iertarea, dar nu şi ziua de mâine, să ne convingem că astăzi
este ziua pocăinţei, după cuvântul Sf. Scripturi care spune: „Nu
întârzia a te întoarce la Domnul şi nu amâna din zi în zi. Că fără
de veste va izbucni mânia Domnului şi în vremea răzbunării vei
fi dat pieirii" (Înţel. lui Isus Sirah 5, 8-9). Deci, „ia aminte de
unde ai căzut şi te pocăieşte” (Apoc. 2, 5).
Omul care are sufletul încărcat de păcate este chinuit,
mustrat de conştiinţă, neliniştit. El este într-o veşnică căutare a ceva
care să-1 liniştească şi necăutându-L şi negăsindu-L pe Dumnezeu
îşi caută în plăcerile patimilor alinarea zbuciumului său sufletesc.
Dar patimile nu-i oferă liniştea pe care o caută, ci dimpotrivă îi
provoacă alte dureri de care fugind caută iar refugiu în plăcerile
patimei şi aşa se zbuciumă în cercul vicios plăcere-durere.
Dar nu numai atât, căci fărădelegile oamenilor îl chinuiesc
pe însuşi Dumnezeu care spune poporului Iudeu prin glasul
profetului Isaia: „M-ai copleşit cu păcatele tale şi cu fărădelegile
tale, tu m-ai chinuit” (43, 24).
Pentru a ieşi din cercul vicios plăcere-durere este necesar să
ne împăcăm cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu aproapele.
Împăcarea cu Dumnezeu printr-o viaţă virtuoasă, sfântă, bine
plăcută Lui, prin pocăinţă, aduce nu numai liniştea şi pacea în
sufletele noastre, dar îi odihnim şi pe semenii noştri, după cuvântul
Sf. Pavel către ucenicul său Filimon: „Căci am avut multă bucurie
şi mângâiere din dragostea ta, întrucât inimile sfinţilor s-au
odihnit prin tine, frate” (I, 7).
Dar sufletul împăcat odihneşte nu numai pe oameni, ci şi pe
însuşi Dumnezeu după expresia liturgică pe care o auzim la slujba
Utreniei: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi Te
odihneşti”.
10
Curăţiţi prin pocăinţă şi ştiind că nu avem aici cetate
stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare (Evrei 13, 14), să
năzuim a proiecta viaţa actuală pe ecranul veşniciei, adică să apreciem
viaţa, faptele, gândurile noastre în perspectiva vieţii veşnice, adică
acolo unde se află Iisus şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col. 3, 1)
şi care ne va da cununa cea nestricăcioasă.
Să nădăjduim aceasta căci PRIN POCĂINŢĂ ŞI PRIN
SPOVEDANIE SINCERĂ DOBÂNDIM HARUL IERTĂRII PRIN
PREOTUL DUHOVNIC, care poate este un smerit şi nebăgat în
seamă slujitor al lui Dumnezeu, dar care prin HARUL DIVIN leagă
Cerul şi pământul şi poate să ne dea „o inimă nouă şi un duh nou”
(Iez. 36, 26), o trăire cu anticipaţie a celor viitoare şi veşnice, o arvună
a acestora spre dobândirea cărora datori suntem să năzuim neîncetat.
Cele spuse până aici îşi găsesc aplicarea în Scaunul
Spovedaniei cu ajutorul cărţilor asemenea celei alcătuită de P.C.
Protos. Ioachim Pârvulescu. Prin felul în care sunt înfăţişate unele
aspecte din delicata şi plina de răspundere lucrare a duhovnicului,
cartea este un ajutor preţios credincioşilor dornici de viaţă
duhovnicească deosebită, viaţă pe care o vor putea înfăptui
spovedindu-se cu frică şi cu cutremur sufletesc (Filip. 2, 12), dar şi cu
credinţa că de această Spovedanie depinde mântuirea lor sufletească.
De aceea, o recomandăm cu nădejdea că sporul şi mângâierea
duhovnicească vor însoţi strădaniile celor care îşi vor pleca genunchii
în faţa duhovnicului, la Spovedanie, folosindu-se şi de această călăuză
spirituală.
Arhim. Vasile Prescure
11
CUVÂNT ÎNAINTE
ncă din secolul V un mare Părinte al Bisericii
Ortodoxe spunea: „Daţi-mi duhovnici buni şi voi
schimba faţa omenirii”. Într-adevăr, omenirea se
poate schimba în bine numai dacă va fi credinţă puternică şi dacă
vor exista preoţi duhovnici foarte buni. Aceste realităţi le putem
observa în unele parohii (într-adevăr rare) sau în unele mănăstiri
unde sunt duhovnici buni şi devotaţi care leagă rănile oamenilor
din toată inima, unde sunt preoţi cu vocaţie ce nu stau indiferenţi
la necazurile şi greşelile oamenilor, ci îi ajută cu toate puterile
lor.
Păcate au existat de când este omul pe pământ, însă
puterea de iertare a venit numai acum aproape 2000 de ani, prin
Mântuitorul Iisus Hristos şi numai prin Biserica Sa, prin preoţii
Săi şi prin Tainele instituite de El.
Deci, Biserica Ortodoxă deţine comori harice,
duhovniceşti inimaginabile. Deţine Sfintele Taine. Deţine Taina
Sfintei Spovedanii. Taina Sfintei Spovedanii aduce, de la cel mai
mic copil până la cel mai în vârstnic om, numai efecte
binefăcătoare: aduce luminare de minte şi cuminţenie; aduce
înţelepciune şi putere; aduce sănătate trupească şi sufletească;
aduce înţelegere şi dragoste în familii, între părinţi şi copii; aduce
iubire între soţi; întăreşte căminele tinerilor căsătoriţi; aduce o
adevărată fidelitate conjugală. Cu alte cuvinte poate aduce tot
binele în viaţa unui om. Ori, aici se poate observa de ce mare bine
se lipseşte cel care nu se spovedeşte!
Toate răutăţile şi păcatele ce se întâmplă în lume, care
produc mari pagube omenirii, sunt datorate lipsei de Spovedanie.
Î
12
Numai în scaunul Spovedaniei omul poate fi îmblânzit cel
mai bine, poate fi mângâiat cel mai mult, poate să simtă cele mai
mari bucurii posibile simţirii umane, poate să simtă cu adevărat pe
Dumnezeu.
Fiecare om trebuie să fie conştient de aceasta mare putere a
Tainei Spovedaniei Sfinte. Pentru a o înţelege mai bine trebuie, în
primul rând, să o experimentăm şi în al doilea rând să cercetăm
diferite cărţi ce ne povăţuiesc aşa încât să pricepem sensul adevărat
al Spovedaniei.
Se înţelege că, neavând o carte care să explice cât mai
amănunţit şi pe înţelesul tuturor Taina Sfintei Spovedanii, precum şi
un îndrumător cât mai actual pentru Spovedanie, întocmirea şi
tipărirea unei astfel de călăuze este binevenită. Pentru aceasta am
purces, cu ajutorul lui Dumnezeu, la întocmirea acestei cărţi.
În lucrarea de duhovnic se pot întâlnit fel şi fel de cazuri ce
trebuie tratate în diferite moduri, ţinând seama de specificul fiecărui
credincios în parte. Acest fapt mi-a stârnit un interes deosebit ce a
sporit mereu şi mi-a îndreptat paşii către marii duhovnici din ţara
noastră, ce mai sunt încă în viaţă. De la fiecare dintre ei am cules ce
mi-a dat Dumnezeu a pricepe. Rodul acestor cercetări şi al modestei
mele experienţe de duhovnic au contribuit la scrierea acestei cărţi.
Cartea nu se vrea a fi un tratat de dogmatică sau o lucrare
ştiinţifică referitoare la Taina Sfintei Spovedanii, deoarece lucrări de
acest fel sunt multe. Ea încearcă să fie o călăuză concretă în viaţa
cotidiană a fiecărui creştin, încearcă să lămurească imensa valoare
ce o deţine Taina Spovedaniei, atât în cer, cât şi pe pământ, încearcă
să aducă puţină lumină în casele şi în sufletele creştinilor drept
credincioşi care se străduiesc sincer spre mântuirea lor sufletească.
De asemenea rog pe cei ce observă vreo greşeală sau
stângăcie în cuprinsul acestei cărţi să mă ierte. Iar pe cei care se vor
folosi de neputincioasele mele cuvinte îi rog să mă pomenească şi pe
mine, păcătosul, în rugăciunile lor.
13
Cu acest prilej, aduc mulţumiri Înalt prea Sfinţitului
Mitropolit al Olteniei, Acad. Dr. Nestor Vornicescu, pentru înalta
binecuvântare ce mi-a dat-o pentru tipărirea acestei cărţi.
Mulţumesc P.C. Exarh Arhim. Prof. Vasile Prescure pentru
prefaţarea acestei modeste lucrări şi pentru corecturile de rigoare.
Protos. Ioachim Pârvulescu
Stareţ al Sfintei Mănăstiri LAINICI
8 noiembrie 1997
14
Imaginea aceasta ne arată cum Îngerul omului de la
botez îl îndeamnă să meargă la Sfânta Biserică, pentru a-şi
mărturisi păcatele sale părintelui-duhovnic. Şerpii ce se văd în
calea omului închipuiesc păcatele sale cele grele.
(Imagine reprodusă după pictorul Hermineanu)
15
CAPITOLUL I
ÎNCERCĂRI DE A
FACE ÎNŢELEASĂ
TAINA
SFINTEI
SPOVEDANII
15
16
Botezul Domnului Iisus
Hristos în apa
Iordanului.
PUTEREA CELOR ŞAPTE SFINTE TAINE
iserica noastră Ortodoxă deţine comoara celor şapte
Sfinte Taine, a celor şapte Sfinte mistere. Aceste
Taine sau mistere sunt fundamentale şi de
neapărată trebuinţă, am putea spune chiar indispensabile pentru
mântuire. Din nefericire, există chiar şi clerici săvârşitori ai acestor
Sfinte Taine, care nu înţeleg sensul lor profund, duhovnicesc,
lucru foarte grav, ce pricinuieşte neajunsuri Bisericii,
credincioşilor, precum şi săvârşitorilor (clericilor).
Însăşi denumirea de „Taină” care are la origine cuvântul
„mister” (în greceşte „mistirion”) trebuie să ne pună puţin pe
gânduri.
De ce i se zice „Botezului”,
de pildă, Sfântă Taină?
Deoarece aici se produce întradevăr
un lucru tainic, o minune:
Dumnezeu, prin harul său, şterge
păcatul strămoşesc; pe cel botezat
în numele Sfintei Treimi, îl naşte
de sus, din apă şi din Duh (loan
3, 5) dându-i puteri noi şi îl face
părtaş la viaţa divină. Ajuns la
maturitate duhovnicească, cu
aceste puteri poate să depăşească
condiţia vieţii obişnuite, poate să
ajungă la stadiul vieţii îngereşti,
să devină sfânt, casnic al lui
Dumnezeu şi asemenea cu El
(Efes. 2, 19-20).
B
17
De ce spunem Sfânta Taină a Mirungerii? Deoarece
aici preotul pecetluieşte copilul cu Sfântul şi Marele Mir; Duhul
Sfânt, prin harul său, se sălăşluieşte în copil şi această sălăşluire
dăinuieşte în veşnicie.
Energia sau harul Duhului Sfânt, acumulată prin această
pecetluire, îl poate ridica pe credincios pe cele mai înalte trepte
ale vieţii duhovniceşti, chiar până la îndumnezeirea prin har, dar
numai dacă acesta colaborează cu el.
De ce i se zice Sfânta Taină a Cununiei? Deoarece şi
aici Dumnezeu face o minune tainică, produce o legătură tainică
pe vecie. Din păcate şi de data aceasta foarte puţini creştini îşi
dau seama de unirea lor prin harul ce îi face să devină un singur
trup (Efes. 5, 31), de unde şi roadele negative şi fel de fel de
eşecuri în căsnicie.
De ce i se spune Sfânta Taină a Hirotoniei? La
această Sfântă Taină ar trebui să fie o seriozitate maximă,
deoarece harul (energia) Duhului Sfânt, împărtăşit prin mâinile
arhiereului, se transmite candidatului la preoţie, dându-i puterile
supranaturale de a sfinţi la rându-i şi de a binecuvânta, de a învăţa
şi de a conduce pe credincioşi pe căile mântuirii.
Această putere pe care o primeşte preotul, nici îngerii nu o au.
De ce i se zice Taina Sfântului Maslu? Pentru că prin
puterea sfinţitoare pe care o are preotul, la rândul său sfinţeşte
untdelemnul şi prin acest untdelemn sfinţit, administrat după
rânduiala Bisericii, se primesc diferite binecuvântări, sfinţiri a
căror urmare este însănătoşirea trupească şi sufletească.
De ce-i zice Taina Sfintei Împărtăşanii? Deoarece
aici se produce o mare minune, un mare lucru tainic. Duhul
Sfânt, prin invocarea (chemarea) săvârşită de preot,
transformă pâinea şi vinul în însuşi Trupul şi Sângele
Mântuitorului Hristos. Prin această Sfântă Taină credinciosul
18
se împărtăşeşte direct cu Hristos, cu Trupul şi Sângele Lui.
Cu alte cuvinte, toate aceste Sfinte Taine se numesc aşa
deoarece la fiecare în parte, harul (energia) Duhului Sfânt, prin
chemarea preotului sau arhiereului, vine şi sfinţeşte pe oameni. Se
produce de fiecare dată o Taină, un mister, o minune.
Fiecare dintre noi creştinii, clerici sau mireni, trebuie să
conştientizăm acest mare fapt, această mare comoară, bogăţie şi
putere pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Dacă ne vom strădui să
înţelegem aceste taine şi mai ales dacă vom trăi în viaţa noastră
aceste realităţi, vom căpăta înţelepciune divină care ne va salva de
la căderi, de la ispite care sunt mai presus de puterile noastre, de
la orice răutate satanică, din viaţa noastră.
SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI
se spune Sfânta Taină a Spovedaniei, deoarece şi
de data aceasta între preot, penitent şi Dumnezeu
se produce o minune, o mare lucrare tainică.
Penitentul sau credinciosul se descarcă de păcate cu toată căinţa în
faţa preotului şi Dumnezeu, fiind prezent în chip nevăzut, îl iartă
şi îl dezleagă prin mâinile preotului.
După ce penitentul şi-a spus tot ce avea pe suflet, preotul
îi pune mâinile pe cap zicându-i formula:
„Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi
cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (N),
şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot şi
duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert, şi te dezleg de toate
păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Amin”. (Vezi Moliftelnic).
În timpul rostirii acestei formule preotul, având
mâinile pe capul penitentului, produce împărtăşirea harului
divin, un transfer de energie a Duhului Sfânt. După
învăţătura Bisericii Ortodoxe adevăratul săvârşitor al
I
19
Domnul Iisus Hristos
primeşte spovedania
Mariei Magdalena şi-i
iartă păcatele
Tainelor este Mântuitorul Iisus
Hristos, iar preotul este iconomul
Tainelor Sfinte (I, Cor. 4,1). În cazul
Spovedaniei, cel ce primeşte
mărturisirea este Mântuitorul Iisus,
iar preotul este doar un martor. După
cum citim în Rânduielile Sfintei
Mărturisiri: „Iată, fiule, Hristos stă
nevăzut, primind mărturisirea ta
cea cu umilinţă... Şi eu sunt numai
un martor, ca să mărturisesc
înaintea Lui toate câte îmi vei
spune mie”.
Preotul, în virtutea harului
duhovniciei, împărtă-şeşte harul
iertării păcatelor prin dezlegarea ce
o face penitentului.
Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos, fiind de faţă la Taina
Sfintei Spovedanii, datorită sincerităţii, căinţei şi zdrobirii de inimă
pentru tot răul ce 1-a făcut, prin mâinile preotului slujitor, îl iartă
pe cel ce stă în genunchi cu căinţă.
Deci, cu alte cuvinte, la Taina Sfintei Spovedanii se produc
următoarele: penitentul se descarcă de tot răul acumulat în timp, cu
toată căinţa; preotul îl iartă şi îl dezleagă prin punerea mâinilor, iar
harul (energia) Duhului Sfânt, în acel timp vine şi se revarsă peste
acel credincios. De aceea se şi simte totdeauna o mare uşurare şi
mângâiere după Spovedanie.
DE CE TREBUIE SĂ NE SPOVEDIM?
mul este prin fire o fiinţă sociabilă, deci nu poate
trăi singur. Tot aşa de adevărat este faptul că omul
neputând trăi singur, nu poate să stea fără să
comunice cu cineva şi, mai ales, să se deschidă
O
20
sufleteşte aproapelui său, să-i spună păsurile sale. Parcă simţi o
uşurare şi-o descărcare când găseşti pe cineva de încredere şi i te
destăinuieşti. Durerile şi rănile mele sufleteşti i le spun lui, el le
primeşte şi mă compătimeşte. În acel moment, datorită compătimirii
şi iubirii persoanei căreia m-am destăinuit, simt o mare linişte şi
bucurie, simt că cineva mă mai iubeşte, că nu am fost părăsit
definitiv; simt o revigorare sufletească.
Este mare lucru ca în viaţa noastră, să ajungem „să ne
bucurăm cu cei ce se bucură şi să ne întristăm cu cei ce se
întristează” (Romani 12, 15). Atunci când vedem pe cineva că
suferă, să intrăm în dialog cu el, să-1 întărim prin vorbe bune, să-i
luăm, cu alte cuvinte, din durerea lui, şi să ne-o însuşim noi.
Comunicarea, dialogul sunt absolut necesare. Dar mai mult
decât acestea este mărturisirea în faţa duhovnicului. Te destăinui în
faţa prietenului, îi spui tot ce ai pe suflet, îl doare şi pe el, dacă ţine la
tine; îţi dă, eventual, un sfat sau, mai mult, se roagă pentru tine. Insă,
un prieten, oricât de apropiat ar fi, altceva nu are ce să-ţi mai ofere, nu
are cu ce să te mai ajute. Până aici merge afectivitatea umană.
Dar Dumnezeu, prin mila Sa faţă de oameni, ne-a dăruit un
mare ajutor: Sfintele Taine şi, în special, Taina Sfintei Spovedanii.
La această Sfântă Taină, credinciosul, în afară de faptul că
s-a destăinuit duhovnicului de tot ce are el mai intim, primeşte în
plus de la duhovnic dezlegarea şi iertarea de acele păcate şi mai ales
primeşte o mare putere de a învinge mai departe greutăţile vieţii.
Primeşte energia harului Duhului Sfânt prin punerea
mâinilor preotului.
Numai preotul are această imensă putere de a dezlega de
păcate şi de a împărtăşi harul Duhului Sfânt ca întăritor în viaţa
noastră.
Fără preot şi puterea lui sfinţitoare nu putem trăi o viaţă
creştină sau, dacă o trăim, suntem ofiliţi duhovniceşte; trăim
inconştienţi, în irealitate şi neadevăr.
21
Mântuitorul a spus „Eu sunt Calea, Adevărul si Viaţa”. Altă
cale şi adevăr nu există decât în Biserica Sa.
Puterea de a lega şi a dezlega, Mântuitorul a dat-o numai
Sfinţilor Apostoli şi aceştia la rândul lor episcopilor şi preoţilor prin
hirotonie, prin punerea mâinilor pe cap: „Oricâte veţi lega pe pământ,
vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi
dezlegate şi în ceruri” (Mt. 18, 18; Ioan 20, 23).
Deci puterea de dezlegare a păcatelor o primim numai aici pe
pământ şi numai de la preoţi. Cel mai groaznic lucru este ca cineva să
moară nespovedit, nedezlegat de păcate. Dincolo de mormânt nu-1
mai poate dezlega nimeni „nici chiar îngerii”.
De aceea trebuie să ne spovedim, să ne descărcăm sufleteşte,
să alungăm tot ce este negativ în fiinţa noastră umană.
Să primim dezlegare şi iertare de toate păcatele şi relele ce
le-am făcut în viaţă.
Să primim pe Duhul Sfânt, Cel care ne va călăuzi în viaţa
de dincolo.
SPOVEDANIA CONTRIBUIE LA VINDECAREA
ARBORELUI GENEALOGIC
iecare om se trage dintr-o familie, iar mai multe familii
apropiate ca grad de rudenie formează un neam.
Fiecare neam are un arbore genealogic. Acest arbore
genealogic diferă de la neam la neam. După cum un arbore este
sănătos şi dă naştere altor ramuri sănătoase, dezvoltându-se foarte
frumos, tot astfel se întâmplă şi într-un neam care este credincios, cu
frica lui Dumnezeu şi naşte alte ramuri sănătoase şi credincioase,
dezvoltând foarte frumos, în mod normal, acel arbore genealogic.
Observăm la unii arbori cum încep să le apară câte o ramură
uscată, după aceea altele şi altele, încet, încet, iar la un moment dat,
observăm că o mare parte din acel arbore s-a uscat. Apoi, la scurt
timp, el se usucă definitiv, deoarece nu 1-a îngrijit nimeni.
F
22
Asemenea analogie putem să o raportăm la diferite neamuri
de oameni care sunt necredincioşi.
Păcatul se transmite de la tată la fiu; ori, acel păcat netratat
macină şi roade în toţi membrii familiei. O bună parte din acei
oameni nu-şi dau seama de acel lucru şi se trezesc după ani şi ani,
după generaţii peste generaţii că „li s-a cam pierdut neamul”, cum
se spune în popor, adică păcatul moştenit în familie şi netratat cu
Tainele Bisericii a făcut ravagii.
După cum medicina recunoaşte transmiterea caracterelor
(genelor) de la tată la copil, tot astfel religia recunoaşte transmiterea
păcatelor de la părinţi la copii. Dumnezeu spune, încă din Vechiul
Testament, că pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor până la al
IV-lea neam (Ieşire, Cap. 20,5).
De aceea, cei ce sunt căsătoriţi şi au copii, trebuie
neapărat să se spovedească, să se cureţe de acele păcate pentru a
nu se transmite copiilor lor. Să aibă conştiinţa
Adam şi Eva săvârşesc păcatul strămoşesc, păcat
ce sa repercutat asupra întregului neam omenesc şi
asupra întregii Creaţii.
23
împăcată că fii lor nu suferă pentru păcatele părinteşti. Observăm
cum foarte mulţi copii se nasc bolnavi. In cele mai multe cazuri
copiii se nasc bolnavi datorită păcatelor părinţilor, care nu le-au
spovedit şi n-au primit dezlegare de ele.
Un om păcătos care nu se spovedeşte, nu ţine rânduielile
bisericeşti: post, rugăciune şi îl prinde sfârşitul vieţii în acea stare
păcătoasă, este o ramură uscată la arborele genealogic al neamului
său.
Fiecare membru al unei familii care nu se mărturiseşte este o
ramură uscată din arborele genealogic al neamului său. Cel mai
important remediu pentru vindecarea arborelui este în special Sfânta
Spovedanie deoarece aici sunt: curăţirea, tratamentul şi vindecarea.
CÂND PUTEM SĂ NE SPOVEDIM?
aina Sfintei Spovedanii nu este condiţionată de timp
sau de loc. Când simte omul nevoia, atunci poate să
se spovedească. În general există în Biserică
învăţătura ca cel puţin în cele patru posturi de peste an să ne
spovedim. De ce în cele patru posturi? Pentru că atunci este timpul
cel mai potrivit, omul ţine post şi este pregătit pentru Spovedanie.
Ne mai putem spovedi în diferite cazuri speciale:
- am avut un necaz mare sau altceva - ţinem câteva zile de post
(3-4) şi ne spovedim, deoarece se poate întâmpla să avem un necaz
datorită păcatelor pe care le avem şi nu le-am spovedit;
- când avem un examen în viaţă, de asemenea să ne spovedim
şi chiar să ne împărtăşim cu Sfintele Taine înainte, pentru a primi
putere, înţelepciune şi luminarea minţii;
- când mergem la spital, la operaţie sau tratament, de asemenea
este recomandabilă Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie.
S-a întâmplat şi se întâmplă multor oameni ca atunci când
merg la operaţie să le fie ultimul drum în viaţă. De aceea trebuie să
fim precauţi şi în primul rând să recomandăm
T
24
celor ce merg la operaţii grele să se spovedească neapărat şi să se
împărtăşească cu Sfintele Taine.
În aceste cazuri extreme este voie să se împărtăşească
orice om, indiferent de canon şi de păcate:
- când merge femeia gravidă la spital pentru naştere, de
asemenea este foarte, foarte recomandabilă Sfânta Spovedanie şi
Sfânta Împărtăşanie, deoarece ajută atât mamei, cât şi pruncului
pe care-1 va naşte;
- Spovedania mai este recomandată şi atunci când
creştinul pleacă într-o călătorie îndelungată;
- Sfânta Spovedanie este fundamentală atunci când doi
tineri se căsătoresc. De aici vin succesul sau insuccesul în
căsnicie. Dacă doi tineri păşesc cu dreptul în căsnicie, adică
spovedindu-se curat, din copilărie, înainte de cununie şi totodată
se şi împărtăşesc, va fi bine pentru viitorul lor. Acei ce nu se
spovedesc înainte de cununie fac un mare păcat şi se lipsesc de un
mare dar de la Dumnezeu.
CINE SE POATE SPOVEDI?
n Biserica noastră Ortodoxă există învăţătura că
fiecare om, de la vârsta de 7 ani, are păcate
personale, şi deci, trebuie să se spovedească.
Unii se întreabă: ce păcate poate să aibă un copil?
La această întrebare noi răspundem: dacă înjură de mic şi nu
este oprit, ce va face când va fi mare? Sau dacă fură lucruri mărunte
(pare un fapt mărunt, dar furtul în sine este o faptă gravă) şi nu este
oprit şi mustrat la timp, când va fi mare poate fi prea târziu etc.
Copiii primesc cea mai puternică educaţie la Sfânta
Spovedanie şi, în plus, lucrează Duhul Sfânt peste ei prin această
Taină.
O mulţime de creştini cad în eroarea satanei care-i sfătuieşte
să se spovedească la bătrâneţe. Pe de o parte ei zic că nu au păcate,
iar pe de altă parte diavolul îi face să le fie ruşine să se spovedească.
Şi aşa trec prin toată viaţa fără a se spovedi.
Unii ajung să fie spovediţi, alţii nu mai apucă.
I
25
Cel mai groaznic lucru este să moară cineva nespovedit.
Responsabilitatea unui asemenea păcat cade peste toţi ai
casei. Atunci când avem pe cineva în familie: tata, mama,
unchiul, mătuşa etc. care nu s-au spovedit niciodată, noi, ca buni
creştini, avem obligaţia de a-i îndruma şi sfătui pentru Sfânta
Spovedanie.
Dacă ne dăm toată silinţa să-i ajutăm, şi Dumnezeu ne va
ajuta pe noi; însă dacă nu ne dăm silinţa să-i ajutăm, păcatul acela
se va răsfrânge peste noi.
Un alt păcat groaznic este a opri pe cineva să se
spovedească.
Fiecare creştin ortodox botezat, de la 7 ani în sus, trebuie
să se spovedească pentru a primi dezlegare şi iertare de păcate şi
pentru a primi harul Duhului Sfânt.
Nu se pot spovedi la Biserica Ortodoxă cei de alte credinţe
sau religii; numai dacă vor trece de bună voie la Ortodoxie.
De asemenea Spovedania este valabilă şi indispensabilă
chiar şi mântuirii clericilor. Toţi călugării, preoţii, episcopii
trebuie să se spovedească şi ei unii altora pentru a primi dezlegare
şi iertare.
Toţi suntem oameni egali şi toţi trebuie să ne spovedim
„de la vlădică la opincă”, de la cerşetor până la savanţi sau
conducători de state. Cu sufletul toţi suntem egali înaintea lui
Dumnezeu.
UNDE TREBUIE SĂ NE SPOVEDIM?
iecare creştin aparţine de o parohie şi este normal ca
fiecare să meargă şi să se spovedească acolo, la
parohia de care aparţine. Insă Taina Sfintei Spovedanii
impune o mare delicateţe duhovnicească, pe care, din păcate, nu toţi
preoţii o deţin. Spovedania trebuie să o faci dintr-o dragoste şi un
respect duhovnicesc deosebit faţă de cineva. Nu ni se poate impune
persoana la care trebuie să ne spovedim, ci duhovnicul trebuie să ni-1
alegem singuri cu rugăciune, cum spunea părintele Rafail
F
26
Domnul Iisus Hristos şi
Sf. Nicodim: renaşterea la
viaţă prin Duh
Noica răspunzând la întrebarea
unuia care zicea: „Ce să facem,
că nu avem duhovnic?”, „Să ne
rugăm pentru a ne descoperi
Dumnezeu duhovnicul! Să ne
naştem duhovnicul!”.
Un preot, fiind supărat pe un
credincios din parohia sa pentru
că merge să se spovedească la o
mănăstire şi nu se spovedeşte la
el, 1-a mustrat şi i-a interzis să nu
mai meargă la mănăstire, zicându-
i: „Eşti din turma mea, din
parohia mea şi Dumnezeu te va
întreba la judecată dacă te-ai ţinut
de turmă”.
Eu l-aş întreba pe acel preot
care are în turma lui vreo 5 -
6.000 de suflete: ce a păstorit
până acum? Câte suflete din parohia lui a îndreptat el către
Dumnezeu până acum? Pe câţi i-a făcut creştini practicanţi? Câţi
din acei mii de oameni merg la biserică datorită ostenelii lui?
Acel om din parohia sa, s-a întors la Dumnezeu datorită
mănăstirii. În general oamenii care merg la mănăstiri fac cinste şi
preotului şi parohiei respective.
În definitiv, fiecare dintre noi creştinii putem să ne
spovedim unde simţim că suntem pe drumul cel mai bun, unde
simţim pace şi linişte. Împărţirea pe turme şi păstori în veacul de
dincolo va fi alta faţă de cea de acum. Vor fi chiar şi inversate
valorile şi responsabilităţile acestui veac. Bunul Dumnezeu să
ne facă şi nouă parte de mântuire.
27
CUM TREBUIE SĂ NE PREGĂTIM PENTRU A
MERGE LA SFÂNTA SPOVEDANIE?
tunci când facem o Spovedanie generală la un
preot, trebuie să ţinem 5-6 zile de post. În acele
zile să nu mâncăm carne, lapte, brânză şi ouă. Să
facem cât mai multe metanii. Să ne rugăm cât mai mult şi să citim
dacă avem timp şi din Psaltire. Să ne împăcăm cu cei pe care i-am
supărat sau ne-au supărat. Cu câteva zile înainte de Sfânta
Spovedanie să ne facem un examen al conştiinţei, să citim dintrun
ghid de Spovedanie păcatele şi cele pe care ştim că le-am făcut
să le notăm pe o hârtie pentru a nu le uita (putem foarte bine
folosi ghidul din această carte).
În ziua în care mergem la Spovedanie să citim rugăciunile
înainte de Sfânta Spovedanie. Să citim păcatele din ghidul de
Spovedanie şi să le notăm pe cele care le-am făcut pe o hârtie
pentru a nu le uita.
Când nu ne împărtăşim şi nu facem o Spovedanie generală,
atunci putem să ne spovedim fără post, numai să avem păcatele
notate pe hârtie.
SPOVEDANIA NU TREBUIE FĂCUTĂ FORMAL
xistă o mulţime de oameni care nu sunt conştienţi
de actul spovedaniei sau nu sunt sinceri şi merg şi
ei de ochii lumii sau dintr-un reflex condiţionat la
preot să se spovedească. Ajungând la preot nu spun mai nimic, nu
au nici o căinţă pentru greşelile pe care le-au făcut, nu realizează
că sunt în faţa lui Dumnezeu şi că se petrece o Taină mare în acel
moment. Acei oameni merg la Spovedanie dintr-un formalism şi
se spovedesc formal. Efectul este acelaşi, deoarece se cunoaşte că
atunci când te osteneşti primeşti un rezultat, pe loc sau mai târziu.
Iar dacă nu te osteneşti real, ci te faci doar
A
E
28
că te osteneşti, cazi în păcatul vicleniei, şireteniei. Pe om poţi să-1
înşeli, însă pe Dumnezeu niciodată.
De aceea, pentru cei care nu sunt sinceri şi nu sunt dispuşi
pentru o Spovedanie cu căinţă şi cu sinceritate, este
recomandabil, deci mai bine, să nu se spovedească în acel moment.
Spovedindu-se în acest fel, nu primesc nici iertare de la
Dumnezeu şi în plus păcătuiesc pentru acel formalism de ochii
lumii. În asemenea situaţie se găsesc chiar şi acei creştini care
merg la biserică regulat, însă fără nici o simţire duhovnicească.
Esenţa Spovedaniei şi efectul ei nu constau într-o Spovedanie
regulată şi stereotipă, ci dimpotrivă într-o Spovedanie spontană
ieşită din adâncul inimii, cu multă durere şi părere de rău.
TREBUIE SĂ NE SPOVEDIM CU
MULTĂ SINCERITATE
ste de preferat ca sinceritate şi transparenţă
totală să avem faţă de orice preot. Însă
vremurile tulburi de azi au adus o mulţime de
preoţi fără vocaţie şi aceasta ne face să-i ocolim şi să căutăm pe cei
cu vocaţie pentru a ne destăinui. Niciodată nu trebuie să disperăm
sau să ne pierdem nădejdea datorită lipsei de duhovnic. Trebuie
doar să ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru a ni-1 descoperi. Cel
ce se roagă lui Dumnezeu, cu toată sinceritatea, pentru a-i scoate
un duhovnic în faţă, cu siguranţă va fi miluit. Ne trebuie nouă,
în primul rând, sinceritate pentru ca Dumnezeu să ne descopere
un preot sincer. Cel ce nu luptă toată viaţa pentru a fi sincer în toate
împrejurările cotidiene se înşeală şi înşeală la rândul lui pe alţii.
Sinceritatea este una din marile virtuţi aducătoare de
curăţenie şi dobândire a Duhului Sfânt. Dacă nu ne spovedim
sincer înaintea duhovnicului păcătuim foarte mult. De nu avem
încredere în duhovnic, mai bine să nu ne spovedim, să nu-1
amăgim şi să nu ne amăgim şi pe noi înşine.
E
29
Spovedania, dacă nu o facem din toată inima, mai bine să nu o
facem. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru a nu cădea într-o
asemenea cursă satanică. Am observat în experienţa de duhovnic
un lucru foarte grav. Diferiţi oameni în vârstă au venit formal la
Spovedanie şi nu s-au spovedit deloc sincer. Am simţit acest lucru
mincinos. Unora le-am spus; altora, mai grosieri, nici măcar nu leam
atras atenţia deoarece am observat că ar fi fost inutil. Urât lucru
înaintea lui Dumnezeu! Să ajungi om bătrân plin de viclenie şi să
minţi chiar la Scaunul Spovedaniei?! Dumnezeu vrea să ne mai
întindă o mână chiar în ultimele clipe ale vieţii prin Taina
Spovedaniei, însă unii oameni, aşa cum am amintit, nu numai că
nu-i întind mâna lui Dumnezeu pentru a-L prinde, ci mai grav,
chiar refuză mâinile care i se întind pentru a-1 salva.
PREOTUL CARE DIVULGĂ SECRETUL
SPOVEDANIEI MAI BINE NU S-AR FI NĂSCUT
esponsabilitatea preoţiei înaintea lui Dumnezeu
este maximă. Vocaţia preoţiei este vocaţia
sacerdotală; misiunea este de ordin divin; de asemenea,
responsabilitatea depăşeşte umanul.
Preotul va răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru orice
greşeală în săvârşirea vreunei Taine. Tot astfel va răspunde în
privinţa secretului Tainei Sfintei Spovedanii.
Spun Sfinţii Părinţi că acel preot care va divulga altor
persoane un păcat şi pe cel care 1-a săvârşit, este vrednic ca limba
cu care a vorbit să i se scoată prin ceafa. Nu mai vorbim de
răspunsul pe care-1 va da la Judecata de Apoi! Cei care nu cunosc
sunt vinovaţi de această necunoaştere. Trebuie să fie conştienţi de
misiunea la care s-au înrolat.
Penitentul, persoana care s-a spovedit, şi într-un nefericit
caz, întâmpină o asemenea ispită, nu trebuie să deznădăjduiască.
In momentul în care a aflat poate părăsi pe
R
30
Judecata de Apoi va fi locul unde fiecare va primi
pe măsura faptelor sale.
acel duhovnic ducându-se la altul. Chiar dacă va suferi o
asemenea ruşine, să o primească ca de la Dumnezeu.
Nu trebuie judecat un asemenea preot, ci trebuie compătimit
şi evitat. Mai mult, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru el, ca să-1
îndrepte şi să-1 lumineze.
CE SE ÎNTÂMPLĂ CU OAMENII CARE MOR
NESPOVEDITI?
nul din marile ajutoare duhovniceşti dobândite de
cei care părăsesc viaţa aceasta şi merg în cea de
dincolo este Sfânta Spovedanie. Şi iarăşi, o mare
pierdere pentru cei ce părăsesc această viaţă şi merg în cea de
dincolo este lipsa Spovedaniei.
Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus Sfinţilor Apostoli şi prin
aceştia, la rândul lor, până azi, episcopilor şi preoţilor, că „oricâte
veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega
pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri” (Matei 18, 18).
U
31
Legarea şi dezlegarea o luăm numai aici pe pământ.
Dincolo vom suporta doar consecinţele.
Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii noastre; de aceea este
bine să ne spovedim în fiecare an, în toate posturile. Iarăşi, nu
putem şti vârsta la care viaţa noastră se va sfârşi. Foarte mulţi tineri
mor nespovediţi.
E de la sine înţeles că cea mai mare tragedie pentru un om
şi pentru urmaşii familiei sale este să moară nespovedit. Că e tânăr
sau că e bătrân, este acelaşi lucru până la urmă. Mulţi cad în
eroarea de a zice că se vor spovedi când vor fi mai bătrâni.
Niciodată nu putem ştii sfârşitul vieţii sau dacă ajungem ori nu la
bătrâneţe. De aceea omul trebuie să se spovedească de la 7 ani în
sus, fiecare, în timpurile rânduite de Biserică sau când simte nevoia
de a se spovedi.
Spovedania înseamnă dezlegare, uşurare. Tot timpul trebuie
să fim dezlegaţi şi uşuraţi de păcate prin Taina Spovedaniei.
Toate păcatele nespovedite se transmit urmaşilor celui
decedat.
Cei care mor nespovediţi nu au parte, prin urmare, de acea
mare dezlegare fundamentală pentru viaţa de dincolo. Ei trec
dincolo nedezlegaţi, sunt legaţi în păcatele lor. Dincolo nu mai pot
fi dezlegaţi de nimeni. Mântuirea unui creştin nu poate fi garantată
fără Taina Sfintei Spovedanii.
SPOVEDANIA ESTE CHEIA RAIULUI
ăcatul primordial făcut de Adam în Rai a adus o
mulţime de suferinţe pentru om şi în cele din
urmă alungarea lui din Rai. Mântuitorul Iisus
Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Când spunem Iisus, spunem că ne-a adus viaţa prin Biserica
întemeiată de El şi, mai ales, Sfintele Taine instituite de El.
P
32
Taina pe care o putem folosi ca pe o cheie pentru a deschide
uşa închisă şi păzită a Raiului este Sfânta Spovedanie.
Numai Sfânta Spovedanie ne poate curaţi şi primeni
pentru a intra în Rai. Cel ce se spovedeşte continuu în viaţă şi
moare de asemenea spovedit, acela nădăjduieşte să-şi mântuiască
sufletul dacă spovedania s-a săvârşit cu toată sinceritatea şi cu
toată căinţa, acela posedă Cheia Raiului şi-şi poate permite a
intra.
A te spovedi, înseamnă a te smeri atât înaintea lui Dumnezeu
în chip tainic, precum şi înaintea preotului în chip vizibil.
A te spovedi înseamnă a-ţi alunga tot egoismul din tine, a nuţi
mai aparţine ţie, a te dezveli de tot subiectivismul personal. Taina
Sfintei Spovedanii impune cea mai mare smerenie, cea mai mare
umilinţă, cea mai mare căinţă, cea mai puternică zdrobire de inimă şi
părere de rău. Toate acestea înseamnă a exprima starea sufletească ce
inspiră credinciosului nădejdea mântuirii sufletului său, exprimă cea
mai mare virtute şi este puterea de a dobândi Cheia Raiului.
33
ÎN SCAUNUL SPOVEDANIEI TOŢI OAMENII,
INDIFERENT
DE RANGURI SOCIALE, DE PREGĂTIRE
INTELECTUALĂ ETC., SUNT EGALI ÎN FAŢA LUI
DUMNEZEU
rebuie să fim foarte conştienţi, că înaintea lui
Dumnezeu toţi oamenii suntem egali din punct de
vedere spiritual. Toţi avem un suflet spiritual.
Deosebirea în această lume constă în trup, în ranguri sociale, în
pregătirea intelectuală, în gândire etc. O dată ce sfârşim această
viaţă, dincolo vom fi egali.
În scaunul Sfintei Spovedanii se vede cel mai clar egalitatea
umană! Aceeaşi stare de penitenţă şi de căinţă o poate trăi, în
acelaşi timp, atât un cerşetor sau un ţăran simplu, cât şi un savant
sau un mare dregător.
Aici, la Spovedanie vedem că toţi oamenii suntem fii ai
Aceluiaşi Tată. La o asemenea mare înţelepciune trebuie să
ajungem pentru a înţelege realitatea adevărată a lucrurilor. Vom
fi mari atunci când ne vom da seama că suntem mici şi invers.
CHIAR DACĂ NU AVEM UN DUHOVNIC ISCUSIT
DE NE VOM RUGA, VOM AFLA ADEVĂRUL
u toţi oamenii au posibilitatea de a întâlni mari
duhovnici sau, mai mult, de a se spovedi la ei. Însă
totul depinde de penitent. Dacă avem o mare
nelămurire în viaţă, nu ştim ce să facem, nu avem pe cine să întrebăm,
atunci trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima noastră şi să
zicem: „Doamne pune cuvânt în gura duhovnicului meu pentru
a-mi spune ce să fac”. Şi aşa, dacă ne rugăm din toată inima,
T
M
34
Prin glasul duhovnicului,
ne vorbeşte Însuşi
Dumnezeu
datorită credinţei noastre,
Dumnezeu ne poate spune
lucruri mari, chiar şi prin gura
unui păcătos de duhovnic.
Atunci când suntem în
genunchi înaintea duhovnicului
la Spovedanie să ne închipuim
că suntem înaintea lui
Dumnezeu şi să ne dăruim
total, să ne imaginăm că
Dumnezeu este prezent, de faţă,
vede şi aude tot.
Deci foarte mult face
rugăciunea dinainte de
Spovedanie pentru ca aceasta să
aibă un efect bine făcător.
TREBUIE SĂ NE RUGĂM
PENTRU DUHOVNIC
ÎNAINTE DE SPOVEDANIE
e preferat este ca duhovnicul să fie bun. Dacă
nu-1 putem găsi bun, să ne spovedim la el aşa
cum este!
Însă atunci când te spovedeşti, să te rogi înaintea lui
Dumnezeu ca să pună în gura şi în mintea duhovnicului răspunsul
la ceea ce te frământă.
Deci rugăciunea aceasta pentru duhovnic, înainte de
Spovedanie, este foarte importantă. Nu trebuie să aştepţi un
răspuns sau un sfat de la duhovnic şi să stai cu mâinile în şold, ci
trebuie, în primul rând, să-1 ajuţi pentru a te putea ajuta. Să te rogi
zicând: „Doamne pune în mintea şi în gura duhovnicului meu
răspunsul care îmi este de folos”.
D
34
35
Dacă ai ceva de întrebat pe duhovnic, întâi să te rogi lui
Dumnezeu să-i pună în minte răspunsul. Dacă nu te rogi, poţi
primi un răspuns mai mult omenesc. Acel răspuns obiectiv,
divin şi folositor vine doar datorită stării sufleteşti a penitentului.
SPOVEDANIA PRODUCE REGENERAREA
SPIRITUALĂ A SUFLETULUI CARE,
LA RÂNDU-I, CONTRIBUIE
ŞI LA CEA A TRUPULUI
mul, cu cât înaintează în vârstă, vrând-nevrând,
face multe păcate mai ales dacă nu se spovedeşte.
Aceste păcate se depun pe sticla sufletului atât de
mult încât, la un moment dat, nu mai poţi privi deloc prin acea
sticlă; sufletul credinciosului nu mai este deloc transparent pentru
cele duhovniceşti. Şi după cum un geam al casei, atunci când se
murdăreşte foarte tare, nemaifiind deloc transparent, trebuie să
fie curăţat cu un burete pentru a-i da din nou transparenţă şi
curăţenie, tot aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Numai preotul
poate spăla acel geam al sufletului, deoarece el are mijloacele
duhovniceşti, adică buretele şi soluţia care-1 curăţă şi îi dau din
nou transparenţa şi curăţenia iniţială.
Dacă facem periodic acea igienizare şi curăţire a sufletului
prin Taina Spovedaniei putem avea garantată şi sănătatea
trupului.
De cele mai multe ori bolile trupeşti sunt cauzate de bolile
sufleteşti netratate şi necurăţate; „Nu cei sănătoşi au nevoie de
doctor, ci cei bolnavi. Nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi am
venit să-i chem la pocăinţă” (Marcu, 2, 17).
Spovedania cât mai deasă produce igienizarea
sufletească. Aceasta îi garantează sănătate, transparenţă şi
curăţenie. Toate acestea contribuie la păstrarea sănătăţii, la un
echilibru între viaţa sufletească şi cea trupească,
O
36
Prin credinţa în Dumnezeu, putem fi tămăduiţi
de bolile trupeşti.
adică la armonizarea puterilor sufleteşti şi trupeşti, atât de necesară
în viaţa noastră.
SPOVEDANIA ESTE CEA MAI EFICIENTĂ TERAPIE
SPIRITUALĂ
ăcatele făcute de fiecare dintre noi murdăresc
sufletul. Această murdărie produce îmbolnăvirea
spirituală care la rândul ei se răsfrânge şi asupra
trupului.
Îmbolnăvirea spirituală este mai periculoasă, mai
penetrantă şi mai nocivă decât cea trupească pentru fiinţa noastră
umană. În cele mai multe cazuri boala trupească este urmarea
bolii sufleteşti, adică a păcatelor.
Cea mai eficientă terapie sufletească este Sfânta
Spovedanie. În cadrul acestei Sfinte Taine, dacă se face cu toată
smerenia în Duhul Sfânt, se întâmplă efectiv o minune.
P
37
Duhul Sfânt, chemat de către preot, vindecă şi curăţă sufletul
penitentului dându-i frumuseţe şi sănătate îngerească.
Această frumuseţe şi sănătate îngerească a sufletului se
exteriorizează şi în cea a trupului.
Sufletul fiind veşnic, lui trebuie să-i acordăm o atenţie
maximă în viaţă, pe el trebuie să-1 primenim cel mai mult.
Toată lumea, conştient sau mai puţin conştient, se
îngrijeşte de trup aplicându-i fel de fel de terapii, însă sufletului,
care-i veşnic, din păcate, nu i se acordă terapiile necesare sănătăţii
veşnice.
Aici este cheia înţelesului, înţelepciune şi întrezărire a
realităţii divine.
TAINA SPOVEDANIEI ESTE UNA DIN CELE
ŞAPTE SFINTE TAINE CARE SE REPETĂ DE
CELE MAI MULTE ORI ÎN VIAŢA OMULUI,
ATUNCI CÂND EL SIMTE NEVOIA
umnezeu cunoscând firea noastră umană, slabă şi
îndărătnică, a întemeiat în Creştinism Taina Sfintei
Spovedanii. De fiecare dată când păcătuim şi
greşim, să ne sculăm, să plângem şi să ne căim înaintea lui
Dumnezeu.
Această Sfântă Taină care ne uşurează de fiecare dată şi ne
dă noi puteri, se poate repeta de câte ori este nevoie în viaţă.
În primele secole, creştinii se mărturiseau săptămânal, iar în
mănăstiri călugării îşi mărturiseau chiar şi gândurile, rele sau bune,
zilnic la duhovnic. Bineînţeles că astăzi nu se mai poate în acest fel,
însă este recomandabil, măcar atunci când vrea să ia o hotărâre în
viaţă, orice creştin să se mărturisească şi să ceară sfat de la duhovnic.
D
38
A TE SPOVEDI NU ÎNSEAMNĂ NUMAI
AŢI SPUNE PĂCATELE, CI ŞI A ÎNTREBA PE
DUMNEZEU, PRIN DUHOVNIC, CE SĂ FACI
mulţime de oameni socotesc că atunci când te
spovedeşti înseamnă doar să-ţi spui păcatele şi atât.
Însă greşesc. Taina Spovedaniei, cum am mai amintit,
implică pe duhovnic, pe Dumnezeu şi pe penitent. Ori, această treime
de persoane, implicată în lucrarea de ridicare a omului, se poate
compara cu un laborator duhovnicesc a cărui menire este redarea
sănătăţii sufleteşti a celui în cauză.
Laboratorul Sfintei Spovedanii este fundamental pentru
formarea personalităţii umane, pentru înţelepciune şi pentru o
trăire în realitate.
Atunci când mergem la Spovedanie să nu avem în minte că
spunem doar ce-am mai făcut în ultimul timp, cu mai multă sau mai
puţină căinţă, sau chiar dezvinovăţin-du-ne total şi dând vina pe
altcineva şi atâta doar.
Aşa cum am mai spus, înainte de a merge la Spovedanie
trebuie să ne pregătim ţinând post şi rugându-ne lui Dumnezeu să ne
transmită prin duhovnic sfaturile necesare vieţii noastre. Putem greşi
lăsând doar pe duhovnic să decidă, fără a ne ruga şi noi lui Dumnezeu.
Deci Taina Spovedaniei implică: mărturisirea păcatelor cu
toată căinţa; dorinţa de îndreptare; cererea, de iertare a păcatelor şi
întrebarea pusă lui Dumnezeu prin duhovnic: ce să facem mai
departe? Această întrebare în duh este foarte importantă şi putem, cu
mila lui Dumnezeu, să obţinem un răspuns de
disciplinare a vieţii.
Dacă Dumnezeu vede că-L întrebăm
cu toată sinceritatea şi căinţa, nu numai că ne
dă răspunsul adevărat, ci ne dă şi puterea
pentru a-1 realiza.
O
39
TAINA SPOVEDANIEI ÎMPACĂ CEL MAI BINE PE
OM CU DUMNEZEU ŞI CU APROAPELE
şa cum se cunoaşte, păcatul produce despărţirea
omului de Dumnezeu. Virtutea şi faptele bune
sunt plăcute de Dumnezeu; El iubeşte foarte
mult pe cel ce se osteneşte a le face. Tot ceea ce este bun se
realizează numai prin osteneală, iar ceea ce este rău, adică păcat, se
săvârşeşte foarte uşor de către oricine. Omul fiind slab din fire şi tot
timpul înclinat mai mult spre rău decât spre bine, datorită lipsei de
credinţă, cade foarte uşor. Părăseşte foarte uşor pe Dumnezeu, şi
Dumnezeu, de asemenea, se depărtează de el.
Când săvârşim un păcat îl lovim pe Dumnezeu, suntem
asemenea celor care-L băteau şi-L răstigneau pe Cruce. Fiecare
păcat este o palmă dată lui Dumnezeu.
Însă atunci când omul se spovedeşte din toată inima şi cu
toată căinţa, plânge şi îi cere lui Dumnezeu iertare din tot sufletul
spovedindu-se înaintea duhovnicului, primeşte iertare. Mai întâi
primim iertarea de la duhovnic prin mâinile sale, după aceea
trebuie să simţim o linişte şi o bucurie sufletească de împăcare.
Atunci este semnul că Dumnezeu ne-a iertat! Totul depinde de
starea noastră interioară. Bunul Dumnezeu tot timpul ne aşteaptă
să ne întoarcem la EL, să ne căim pentru ce-am făcut. El doreşte
foarte mult întoarcerea noastră, numai că noi trebuie să fim
conştienţi de această dorinţă a lui Dumnezeu pentru binele nostru.
Spunea cineva că odată, făcând un păcat foarte mare, s-a dus să
se spovedească la un duhovnic renumit. S-a rugat foarte mult înainte
pentru duhovnic că să-1 găsească bine, să-1 spovedească, să-1 înţeleagă
şi să-1 dezlege. După spovedanie simţea că parcă zbura, plângea de
bucurie, se simţea ca într-o altă lume. Foarte mult contează deci, şi
pregătirea pentru Spovedanie: postul dinainte şi rugăciunea, atât pentru
iertarea păcatelor noastre, cât şi pentru duhovnicul la care ne spovedim.
A
40
Prin taina Spovedaniei, fiecare poate lua
postura fiului risipitor, care se întoarce la Tatăl cel
Ceresc, pentru ai cere iertarea păcatelor.
Spovedania făcută cu multă simţire duhovnicească ne
împacă din nou cu Dumnezeu.
Aşa cum un copil, oricât de mult ar fi greşit, dacă plânge din
toată inima înaintea părinţilor săi, aceştia văzându-i sinceritatea cu
care se căieşte îl iartă din toată inima. Tot aşa trebuie şi noi să luăm
poziţia unui copil care a făcut greşeli şi plânge cu toată inima către
părinţii săi cerându-le iertare şi împăcare.
UNII SOCOTESC CA SPOVEDANIA TREBUIE SĂ
O FACEM LA BĂTRÂNEŢE
mare ispită diavolească îi paşte pe unii oameni
care, în necunoştinţă de cauză, comentează
zicând că Spovedania trebuie să o facă la
bătrâneţe. Este atâta vicleşug al diavolului în
această amânare care ne ţine departe de harul iertării, încât
răspunsul trebuie dat fără întârziere:
O
41
I. În primul rând, nu putem şti dacă fiecare dintre noi
oamenii ajungem la o vârstă înaintată. Câte morţi premature nu se
întâmplă?!
II. Chiar dacă ajungem la bătrâneţe, nu putem ştii dacă
vom reuşi să ne şi spovedim. Pe de o parte din cauza mândriei, pe
de altă parte, datorită obişnuinţei rele, nu se ştie dacă omul ajuns
la o vârstă înaintată se poate roti la asemenea grade mari, aşa
încât să facă o spovedanie curată, având în vedere că nu a mai
făcut-o niciodată. Cam ce semănăm la tinereţe, aceea culegem
la bătrâneţe! In cele mai multe cazuri oamenii ajunşi în
asemenea situaţii sunt iremediabili. Foarte greu este să îndrepţi un
bătrân care a trăit toată viaţa lui departe de Dumnezeu şi de
poruncile Lui, departe de Biserică şi de tot ceea ce este sfânt.
Numai mila lui Dumnezeu mai poate face minuni!
III. Cei căsătoriţi, cu familii, cu copii şi nepoţi, trebuie să
se gândească foarte serios la transmiterea păcatelor lor peste
urmaşi. De ce să sufere un copil pentru păcatele părinţilor? Nu
poţi să ştii cât trăieşti, dacă mai ai timp de Spovedanie şi canon
pentru păcate.
IV. A te spovedi înseamnă a te curaţi de păcate şi a te
apropia de Dumnezeu. Ori, dacă stai toată viaţa nespovedit şi
necurăţit de păcate, de unde mai poţi avea garanţia curăţirii de
păcate, a iertării şi a apropierii de Dumnezeu? Cunoaştem cum
foarte mulţi sfinţi din tinereţe au trăit aproape de Dumnezeu şi,
ajunşi la bătrâneţe, le era frică să nu piardă pe Dumnezeu şi
mântuirea lor.
V. Păcatele le facem continuu. Chiar dacă ne spovedim la
tinereţe, nu înseamnă că nu mai facem păcate. Dar ce să mai
vorbim de cei ce nu s-au spovedit niciodată în viaţă?! Este greu să
întreţii o haină curată permanent, să o speli de fiecare dată de cea
mai mică murdărie. Dar, ce să mai spunem dacă nu ţi-ai spălat
haina toată viaţa?! Se mai poate spăla? Sau, dacă reuşeşti s-o
speli, se mai poate garanta portul ei pe mai departe? Se riscă o
degradare totală. Ideal este curăţarea ei periodică, fapt care-i
garantează viaţă lungă. Aşa este şi cu Spovedania periodică, adică
curăţarea periodică a sufletului; acest lucru îţi poate garanta titlul de
42
cetăţean al raiului, casnic al lui Dumnezeu şi prieten al sfinţilor.
VI. Atunci când un părinte într-o familie nu se spovedeşte,
nu merge la biserică, nu are habar de Tainele bisericii, cum poate
da el o educaţie sănătoasă copilului său? Ce exemplu poate lua
copilul de la el, decât numai rău. Nu trebuie să ne mirăm de
apucăturile rele ale copiilor ce nu au primit o educaţie religioasă
în casă.
VII. Pentru a avea o căsnicie cât mai sănătoasă, cei doi tineri
care se căsătoresc, dacă nu se vor spovedi continuu, nu vor avea
decât de pierdut. Fidelitatea conjugală se păstrează, cel mai
bine şi sigur în viaţă, atunci când ambii soţi se spovedesc periodic.
Ignorarea Spovedaniei în căsnicie aduce certuri, beţii, desfrânări,
bătăi, despărţiri, crime, avorturi etc.
VIII. Tot timpul în viaţă, indiferent de vârstă, tânăr sau
bătrân, atunci când se spovedeşte, pe lângă iertarea de păcate,
primeşte noi forţe de la Duhul Sfânt pentru înfruntarea răului.
IX. Indiferent de vârstă, atunci când ne spovedim trebuie să
cerem sfaturi pentru viaţă: „înţelepciunea stă întru sfat mult”
spune Sfânta Scriptură sau „Cine vrea să se mântuiască, cu
întrebarea să călătorească" spun Sfinţii Părinţi în Paternic. Tot
timpul în viaţă să nu facem nimic fără sfatul duhovnicului. Dacă
întrebăm întru smerenie avem protecţia Duhului Sfânt.
Cu alte cuvinte, a te spovedi tot timpul în viaţă înseamnă
smerenie, înseamnă conştientizarea nimicniciei noastre
omeneşti, înseamnă creştere în virtuţi, înseamnă apropiere de
Dumnezeu, înseamnă mântuirea sufletului.
43
TAINA SPOVEDANIEI ESTE NUMITĂ ŞI „AL
DOILEA BOTEZ”
şa cum la Sfântul Botez se iartă toate păcatele
săvârşite până atunci de fiecare ins şi însuşi păcatul
strămoşesc, transmis din neam în neam până azi, tot
astfel se întâmplă la Sfânta Spovedanie.
Majoritatea sectanţilor, care au părăsit Biserica lui Hristos
autentică, socotesc că Botezul trebuie săvârşit numai la o vârstă cât
mai înaintată pentru a li se ierta păcatele şi a li se asigura mântuirea.
Ei spun că după Botez pot să facă orice pentru că, după părerea lor, au
asigurată mântuirea dacă s-au botezat în ritualul lor. Deci pe ei nu-i
mai interesează păcatele după Botez.
Însă Biserica Ortodoxă şi Sfinţii Părinţi socotesc că atunci
când te botezi ţi se iartă, în primul rând, păcatul strămoşesc pe care-1
moşteneşti şi, în al doilea rând, ţi se iartă toate păcatele făcute
personal până atunci. La copiii mici, când se botează, nu se mai pune
problema păcatelor personale. Însă de la vârsta de 7 ani în sus, fiecare
ins are păcate personale. De aceea de la 7 ani toţi trebuie să ne
spovedim, să ne curăţim de păcate, întocmai ca la Botez. Botezul nu
se poate repeta, însă Dumnezeu a lăsat Taina
A
44
Sfintei Spovedanii pentru a ne curaţi măcar de păcatele pe care le
facem zilnic, cu voie sau fără de voie. De aceea la Spovedanie i se
mai zice „al doilea Botez”.
FĂRĂ SFÂNTA SPOVEDANIE
NU NE PUTEM ÎMPĂRTĂŞI CU
TRUPUL ŞI SÂNGELE DOMNULUI
tunci când dorim să ne împărtăşim cu Trupul şi
Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, trebuie să
facem o pregătire în prealabil. Adică să ne
curăţim de păcate prin Sfânta Spovedanie, să facem o nevoinţă cât
mai aspră cu câteva zile înainte, să ţinem cel puţin 5-6 zile de post
înainte, şi în aceste zile să ne rugăm cât mai mult, să facem metanii
cât mai multe, să ne împăcăm cu toţi cei pe care i-am supărat sau
ne-au supărat şi să le cerem iertare.
Cu alte cuvinte, nu putem să ne împărtăşim fără Sfânta
Spovedanie. Chiar şi atunci când se întâmplă ca un om să cadă
bolnav la pat, dacă şi-a pierdut cunoştinţa şi preotul nu poate să se
înţeleagă cu el, să vorbească, să-1 întrebe de păcate şi să-i
răspundă, atunci nu are voie să-1 împărtăşească.
Deci, dacă nu poate să-şi mărturisească păcatele, chiar dacă
este muribund, nu poate fi împărtăşit, mai ales dacă nu s-a spovedit
niciodată şi nu-1 cunoaşte nici un preot din punct de vedere
duhovnicesc; dacă nu-şi revine, moare neîmpărtăşit.
Face o mare greşeală cel care, atunci când se îmbolnăveşte,
nu cheamă mai întâi un preot să-1 spovedească. Deoarece, dacă este
conştient şi-şi spune păcatele, poate fi împărtăşit indiferent de
păcate. Dacă, însă trece în inconştienţă şi nu se poate dialoga cu el,
nu poate fi împărtăşit.
Numai copiii până la 7 ani pot fi împărtăşiţi fără Sfânta
Spovedanie, deoarece, spun Sfinţii Părinţi, până la acea vârstă
nu au conştiinţa binelui şi a răului şi astfel, faptele lor nu pot fi
socotite păcate. De la 7 ani în sus nu are
A
45
voie nimeni să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele
Domnului Iisus Hristos fără a se spovedi.
ÎN TIMPUL SPOVEDANIEI DUHUL SFÂNT
TRANSMITE ENERGIA SA PRIN MÂINILE
PREOTULUI ASUPRA PENITENTULUI
onştient de importanţa acestei Taine, părintele
Dumitru Stăniloaie explică cum Duhul Sfânt îşi
transmite energia Sa, harul Său, asupra celui
care se spovedeşte, prin mâinile preotului. Chiar mulţi preoţi nu
sunt conştienţi cât de mari sunt puterile pe care le deţin şi câtă
energie posedă prin Taina Preoţiei.
„Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui
om, fie direct prin trup, fie prin altă materie. Căci trupul
omenesc este constituit din simţuri, în care spiritul şi trupul sunt
nedespărţite.
Cel ce transmite această putere ce se scurge prin mână
este subiectul care gândeşte şi voieşte, adică un subiect cu o bază
spirituală; puterea ce se scurge prin trupul celui ce acţionează
C
46
asupra altuia merge până la spiritul celui din urmă. Cei doi
întâlnindu-se prin simţiri, se întâlnesc prin spirit.
Dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a
spiritului şi a trupului său, ci şi o putere cu mult mai mare, ce
străbate prin ele. Este puterea Duhului Dumnezeiesc, cu care el se
pune de acord şi căreia i se deschide prin credinţă în ambianţa
Bisericii....
De aceea Taina se săvârşeşte la întâlnirea a două subiecte
umane deschise prin credinţa Duhului Sfânt, lucrător în ambianţa
Bisericii, întâlnire care se prelungeşte şi în atingerea trupească
directă între ele sau prin mijlocirea unei materii.
Nu materia, şi nici cuvintele rostite sau gesturile săvârşite,
luate în ele însele, constituie Taina, ci ea se constituie în întâlnirea
în credinţă a celor două persoane în ambianţa Bisericii plină de
Duhul Sfânt şi în atingerea trupească între cele două persoane, o
dată cu mărturisirea prin cuvinte a acestei credinţe a lor: a uneia care
săvârşeşte Taina şi a alteia care o primeşte”.
(Pr. D. Stăniloaie, Dogmatica, vol. III, Editura Inst. Biblic al
Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1978, pag. 8)
TAINA SFINTEI SPOVEDANII
NU POATE FI ÎNLOCUITĂ CU ŞTIINŢA
PSIHOLOGIEI ŞI PSIHIATRIEI
mulţime de oameni, când au diferite probleme
psihice, necazuri familiale, întâmplări ciudate
în viaţă, din cauza lipsei de cunoştinţe
religioase sau, mai mult, de practică religioasă apelează la un
psiholog sau psihiatru în loc să meargă la un duhovnic iscusit.
Însă, aşa cum se cunoaşte, Psihologia şi Psihiatria sunt
două ştiinţe ce dau răspunsuri cu explicaţii fiziologice. Mai
mult, s-a încercat în ultimele decenii a se dezvolta şi alte ştiinţe,
parapsihologia şi psihotronica, care încearcă să
O
47
dea explicaţii ce depăşesc fiziologicul însă, deja aici s-a trecut în
extrema ocultismului satanic.
Nici una din aceste ştiinţe nu poate înlocui Spovedania şi
duhovnicia. În cadrul Sfintei Spovedanii se pătrunde până în
adâncul sufletului, se operează şi se scoate toată tumoarea
canceroasă a păcatului.
În ştiinţele mai sus menţionate nu se solicită şi nu se
exploatează decât raţiunea şi conştiinţa, atât a penitentului, cât şi
a celui ce explorează.
În acest sens marele teolog ortodox Mitropolitul Irineu
Mihălcescu ne confirmă spunând:
„Ştiinţa psihopatologică şi psihiatria înlocuiesc până la un punct
terapeutica duhovnicească, prin examinarea conştiinţei. Ele nu
izbutesc să rezolve, însă, toate problemele psihice.
Dezechilibrul psihic, unele nevroze nu-şi au numai o
explicaţie fiziologică, ci şi una moral-religioasă. Latura moralreligioasă
este un domeniu pe care nu-1 poate cerceta decât
Biserica.
Eliminarea răului produs de necazurile zilnice nu se
dobândeşte decât printr-o dezvăluire sinceră a tuturor stărilor
intime sufleteşti. Această încredere nu se poate acorda decât
duhovnicului”.
(Dogmatica, Manual pentru seminariile teologice,
Bucureşti, Edit. Inst. Biblic, 1958)
LIPSA DUHOVNICILOR ISCUSIŢI ÎN
CONTEMPORANEITATE
vident, lipsa duhovnicilor buni şi iscusiţi există în
toată lumea. Încă din secolul V un mare Părinte
spunea: „Daţi-mi duhovnici buni şi voi schimba
faţa pământului”.
Un preot duhovnic bun poate să schimbe radical viaţa
unui sat, a unui oraş sau chiar a unei mari părţi dintr-o ţară.
Totul depinde însă de iscusinţa preotului, de vocaţia sa, de
înţelegerea acestei mari şi înfricoşătoare Taine a
E
Preoţiei. La noi în ţară tăvălugul comunist, în cei 50 de ani, a afectat
direct şi indirect viaţa Bisericii şi implicit formarea duhovnicească a
preoţilor. De unde se observă carenţele acestei consecinţe comuniste
printre preoţii contemporani. Este foarte greu şi foarte dureros, însă nu
trebuie să disperăm. Toţi oamenii credincioşi fac parte din întregul
Bisericii şi fiecare poate avea un rol fundamental pentru curăţirea,
îndreptarea şi repararea eventualelor fisuri. Trebuie să facem un front
comun toţi cei care suntem credincioşi şi conştienţi de Adevărul
credinţei noastre şi oriunde ne-am afla, să-L punem pe Bunul
Dumnezeu ca Luminătorul, Povăţuitorul şi Îndreptătorul nostru.
Este foarte greu să avem un preot în parohie de care nu putem
să ne folosim, însă nu trebuie să disperăm. Cel mai mare lucru este
să-1 ajutăm prin rugăciunile noastre, deoarece astfel ne vom putea
ajuta şi pe noi. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru preotul respectiv
zicând: Doamne, luminează-l, întăreşte-l şi povăţuieşte-l spre
calea cea bună pe părintele nostru pentru a ne putea mântui
împreună.
Dacă cumva preotul respectiv nicicum nu se îndreaptă, toţi
oamenii acelei comunităţi să se roage pentru a le trimite Dumnezeu
povăţuitor şi păstor bun. Dacă se vor ruga din toată inima, este
imposibil ca Dumnezeu să nu le asculte rugăciunea şi să nu le trimită
un duhovnic bun.
După aceea mai există şi o altă explicaţie. Nu mai sunt
duhovnici buni, deoarece nici turma nu mai este credincioasă. Din
lumea existentă ies preoţii existenţi. Dumnezeu ne trimite oameni
povăţuitori şi conducători, după nivelul la care ne aflăm.
Un lucru este cert: că acolo unde există lume credincioasă,
există şi preoţi credincioşi.
Singurul remediu este ca omenirea să se roage lui Dumnezeu
pentru a le da păstori buni spre păstorire. Judecarea, clevetirea şi
cârtirea împotriva preoţilor, nicidecum nu pot fi remedii; dimpotrivă,
nu fac decât să mărească răul, în loc să-1 micşoreze.
48
49
ESTE ABSOLUT NECESAR CA CEL PUŢIN
O DATĂ ÎN VIAŢĂ SĂ FACEM O
SPOVEDANIE GENERALĂ, DIN COPILĂRIE,
LA UN DUHOVNIC BUN ŞI ISCUSIT
atorită lipsei de duhovnici buni, cu experienţă şi
cu frică de Dumnezeu, în această societate
contemporană tulbure, fiecare creştin trebuie să
se orienteze în viaţă şi să caute o luminiţă pentru a se călăuzi în
acest întuneric. Trebuie, cu toată fiinţa noastră să zorim, să
căutăm şi cu siguranţă vom găsi lumina povă-ţuitoare în viaţă.
O astfel de lumină o găsim în Biserica lui Hristos, printre
slujitorii săi devotaţi. Sunt puţini, dar totuşi mai sunt. Să alergăm
şi să-i depistăm în viaţa aceasta, să ne destăinuim lor, să ne
mărturisim şi să le cerem sfat.
În acest sens este absolut recomandabil ca cel puţin o dată
în viaţă să căutăm un duhovnic bun şi iscusit şi să ne spovedim din
copilărie până în momentul Spovedaniei.
TREI ISTORISIRI ÎNFRICOŞĂTOARE DESPRE
UNELE FEMEI CE ŞI-AU ASCUNS UN PĂCAT
GREU LA SPOVEDANIE MINŢIND PE
DUHOVNIC ŞI PE DUMNEZEU
oarte multe persoane sunt posedate de diavolul
îndoielii şi al minciunii chiar şi la Sfânta
Spovedanie.
Este o absurditate să te spovedeşti şi totuşi să-ţi ascunzi
unele păcate. Nu este de înţeles de ce se mai spovedesc! În
momentul în care te spovedeşti şi ascunzi un păcat, este mai rău
decât dacă nu te-ai fi spovedit, deoarece aici faci, pe lângă păcatele
pe care le ai, şi pe cel al minciunii şi încă ce minciună! Să minţi pe
duhovnic şi pe Dumnezeu!
D
F
50
Se povesteşte în cartea „Mântuirea păcătoşilor” la cap. VII
despre unele femei care în timpul Spovedaniei nu şi-au spus
tocmai păcatul cel mai mare. După ce au murit, Dumnezeu a
descoperit urmaşilor ce mare păcat este acela al nesincerităţii
unor oameni în scaunul Spovedaniei.
O să redăm mai jos două cazuri ale unor femei care au
căzut în acest mare păcat.
ISTORISIREA ÎNTÂI
O femeie care a făcut un păcat de moarte, nu a îndrăznit
niciodată să-1 mărturisească, de ruşinea şi urâciunea faptei. Însă a
făcut alte fapte bune: a dat milostenie, postea mult, priveghea, se
ruga şi se spovedea de toate celelalte păcate şi se împărtăşea cu
Sfintele Taine, socotind că va afla mila lui Dumnezeu, ca să-i
ierte păcatul ascuns, pentru celelalte fapte bune.
În sfârşit a căzut în grea boală şi şi-a mărturisit toate
păcatele, iar pe cel mare nu a îndrăznit, nenorocita, nici măcar la
moarte să-1 mărturisească, ci plângând s-a împărtăşit cu
Dumnezeieştile Taine şi apoi s-a sfârşit.
După multe zile, una din fiicele sale, rugându-se în odaia
ei, a simţit la un moment dat atâta duhoare (miros urât), încât nu
mai putea să stea de multa împuţiciune pe care o simţea.
Uitându-se într-o parte şi în alta a casei, ca să înţeleagă de
unde vine atâta duhoare, a văzut deasupra patului o umbră atât de
urâtă şi înfricoşătoare, încât nu a mai putut sta în picioare, şi
căzând jos, chemă în rugăciune pe Stăpânul Hristos şi pe Maica
Lui într-ajutor. Atunci a venit glas de la acea umbră, zicând:
„Nu te teme fiică, eu sunt nenorocita ta mamă”. Din acel
cuvânt, tânăra a luat îndrăzneală şi sculâdu-se i-a zis ei: „Cum este cu
putinţă, o mama mea, să fii atât de urâtă şi cu rea putoare mirositoare,
tu care ai fost atât de îmbunătăţită şi ai făcut atâta bine?” Iar maica sa
i-a răspuns: „Adu-ţi aminte că ţi-am spus odată că am făcut un păcat
mare, de moarte şi niciodată nu l-am spus la vreun duhovnic,
51
pentru ruşinea faptei mele. Deci, pentru acest păcat am fost osândită
în munca cea veşnică, ca să mă chinuiesc nesfârşit şi nu mi-au folosit
celelalte bunătăţi pe care le-am făcut în toată viaţa mea”.
Atunci a zis fiica către dânsa: „Dar acum pot eu să-ţi ajut
cu ceva, să plătesc la preot pentru a face liturghie şi alte multe
milostenii, să dau săracilor şi să ajut mănăstirile, ca doar să poţi
dobândi iertare?”
Iar ea a zis: „Nu mai este posibilă pocăinţa în iad. Când
am avut vreme, nu m-am îndreptat, în viaţa pământească, cu
puţină osteneală, nepriceputa de mine, iar acum orice vei face
pentru mine nu îmi foloseşte. Că imediat ce m-am despărţit de
trup, m-au răpit viclenii diavoli şi înfăţişându-mă la Judecata lui
Hristos. Acesta m-a privit cu căutătura înfricoşată şi întorcând
faţa Sa de la mine, a zis cu glas tunător şi înfricoşat: «Du-te de la
Mine, blestemato, în gheena cea nesfârşită» şi îndată m-am aflat
în fundul iadului. Aşadar pentru mine nu mai este milă. Numai ca
să luaţi voi, cei vii, pildă, a slobozit Judecătorul Cel Drept să
52
mă arăt ţie astăzi, pentru a propăvădui tu la toţi munca mea şi să vă
păziţi să nu ajungeţi să pătimiţi ca şi mine.
Spune fratelui tău să-şi îndrepte petrecerea sa şi să laşi şi tu
machiajurile, rujatul şi celelalte împodobiri ale trupului femeiesc.
Niciodată să nu te împodobeşti sau să-ţi înfrumuseţezi faţa, că multe
şi nenumărate femei numai pentru această pricină s-au osândit în iad.
Iar dacă nu mă vei asculta, curând vei veni ca să mă însoţeşti în acel
loc întunecat şi plin de întristare. Acestea ţi le-am spus, ca să nu
crească chinurile mele când vă voi vedea şi pe voi chinuindu-vă
împreună cu mine în gheenă”.
Acestea auzindu-le, tânăra a întrebat-o şi alte multe despre
iad, iar ea a răspuns: „Numai atât am putut să-ţi spun şi nu întreba
mai multe”.
Acestea zicând, s-a stins ca vântul şi a rămas atâta duhoare, că
numai putea nimeni să intre în acea cameră.
Fata a făcut în alt loc patul său şi a zăcut bolnavă multe zile, de frica şi
groaza acestei vedenii.
Chemând pe duhovnicul ei cu numele Serafim, i-a povestit
amănunţit cea mai sus zisă vedenie, pe care a povestit-o apoi în tot
oraşul şi a scris-o pe o carte a sa, ca să o citească urmaşii şi să se
păzească cu osârdie, ca să nu se pângărească.
(Vezi „Mântuirea Păcătoşilor" cap. VII)
ISTORISIREA A DOUA
Într-o altă cetate, era o femeie bogată şi de foarte bun neam.
Ea a făcut un păcat foarte urâcios şi nu 1-a spus la duhovnic, pentru
ruşinea faptei, ca să nu-1 afle şi altcineva.
Într-o zi s-a întâmplat că un ieromonah, de la o mănăstire de
departe, care mergea cu ucenicul său să se închine la Sfântul
Mormânt din Ierusalim, a trecut pe acolo.
Femeia văzându-i în biserică la o sărbătoare mare, când
slujeau Sfânta Liturghie, şi-a pus în mintea ei gândul, ca să se
spovedească la el, fiindcă era străin şi nu o cunoştea şi astfel nu se
putea ruşina de el pentru păcatul ce-1 avea pe suflet.
53
Deci s-au dus într-un colţ al bisericii şi a început să-şi spună
toate păcatele sale. Insă când a vrut să-şi spună şi păcatul ei cel mai
mare, pe care nu-1 spusese la nici un duhovnic, i-a venit atâta ruşine
din lucrare diavolească, încât a roşit şi nu putea să-1 spună.
Dar ucenicul duhovnicului, om simplu şi îmbunătăţit
duhovniceşte, stând deoparte în celălalt colţ al bisericii, vedea în
timpul Spovedaniei cum iese din gura femeii un şarpe la fiecare
păcat mărturisit, iar la urmă a văzut un şarpe foarte mare care de trei
ori a scos capul afară din gura ei, vrând să iasă afară, însă s-a tras
înapoi şi n-a ieşit.
După aceea a văzut ucenicul acela, cum şi ceilalţi şerpi care
ieşiseră mai înainte s-au întors înapoi şi au intrat din nou în femeie,
fiindcă nu a spus şi celălalt păcat, care era cel mare. Deci acel mare
păcat nespus, acel şarpe, a atras înapoi toate păcatele mărturisite.
Duhovnicul, la sfârşitul Spovedaniei, a dezlegat-o şi a plecat
împreună cu ucenicul lui.
Pe drum ucenicul uimit i-a spus vedenia ce o văzuse el în
timpul Spovedaniei. Atunci duhovnicul a înţeles pricina vedeniei şi
s-a întors înapoi ca sa arate femeii vedenia şi să o îndemne să spună
şi păcatul cel mare, şarpele cel mare pentru a-1 scoate din ea.
Ajungând la casa ei, au găsit-o moartă şi plângând ei au
făcut rugăciune la Dumnezeu ca să le descopere ce s-a întâmplat cu
sufletul ei. Şi iată că o văd pe dânsa, în vedenie, şezând pe un
înfricoşător balaur şi alţi doi şerpi o necăjeau şi o chinuiau cumplit.
Atunci a zis către dânşii: „Eu sunt acea ticăloasă femeie care m-am
mărturisit astăzi şi fiindcă nu am spus un păcat pe care l-am făcut,
m-a dat Judecătorul să mă omoare acest balaur şi să mă ardă în focul
cel veşnic, fiindcă m-a aşteptat atâta vreme să-1 mărturisesc; iar eu,
nepriceputa, de ruşine l-am ascuns. Şi acum nu am nici o nădejde de
mântuire, nenorocita de mine”.
Acestea zicându-le, s-a făcut nevăzută.
(Vezi „Mântuirea păcătoşilor” cap. VII)
54
Deci iată, fraţilor, cât de viclean şi perfid lucrează diavolul
cu noi, oamenii. Ne dă mare curaj atunci când facem păcatul şi ne
ruşinează în momentul când vrem să ne spovedim, să ne curăţim.
În tot timpul vieţii noastre este bine să nu avem nimic
ascuns, să fim mai transparenţi şi cât mai sinceri. Această
transparenţă şi această curăţenie o putem face numai aici pe
pământ în Scaunul Spovedaniei. Dincolo nu ne mai poate ajuta
nimeni. Să căutăm un duhovnic bun şi de încredere pentru a ne
mărturisi şi a ne curaţi de toate impurităţile, pentru a scoate toţi
şerpii din sufletul nostru.
ISTORISIREA A TREIA
Amânarea pocăinţei
Într-o carte veche, din Sfântul Munte, un duhovnic iscusit
în poveţe a lăsat închisă într-o întâmplare învăţătura aceasta:
Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se
ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putinţă, să
întoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi să-i întărească în
cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că
ostenelile sale rămân fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai
făţărnicia: încolo, putrezeau în aceleaşi păcate, cum îi găsise.
Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile
zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea
din noroiul păcatelor.
Ce să facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Căci se
înflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru
sufletele lor, şi se frământa zi şi noapte, cerând de la Dumnezeu
să-i arate pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire?
Într-o sâmbătă seara, după vecernie, stătea amărât pe-o
piatră din grădină, covârşit de grija datoriei sale preoţeşti şi
mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta aşa, pierdut în
gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise
55
ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoşate: o gloată de
arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor întunecat de duhuri
necurate. Era un divan al diavolilor în frunte cu Satana, marele şi
încruntatul tartor al lor.
Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de
clocoti văzduhul:
- Voi, drăceştilor gloate, sfătuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră
meşteră în viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai
sigur înşela pe oameni, ca să umplem cu ei împărăţia beznei şi
pântecele flămând al iadului?
La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele întunecate
ale încornoraţilor, intrară în putoarea diavoleştilor sfătuiri.
Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi înaintea
Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:
- Întunecimea ta, să furişăm în mintea oamenilor gândul
drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavând de cine să se teamă,
uşor ne vor cădea în gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom
umple iadul cu ei.
Ascultându-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:
- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde în undiţă:
pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pământul şi toate câte le
împodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie
altul, cu o născocire mai vicleană.
Atunci din gloatele întunericului, ieşi o altă căpetenie
încornorată şi zise:
- Întunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că,
chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este
judecată şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că
nici rai, nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănânce, să bea şi să-şi
facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca mâine vor muri şi după
moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate
gusturile cât au fost în putere.
Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise:
55
56
- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea câştiga prea mulţi: căci
printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu
şi că în dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi
mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la
judecata cea de pe urmă, după cum îi învaţă Scripturile. Cu
vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva în gheare, dar mare lucru nu.
Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe o turmă de
proşti în toate peşterile iadului! Răcni Satana şi trânti odată din
copită aşa de tare, că toată droaia dracilor sughiţă de groază.
Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijininduse
ţanţoş în coadă, duhni următoarea propunere:
- Prea întunecate jupâne şi tată al minciunii, lăudată să fie
grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii
pământului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor
noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor
dracilor tăi şi, văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am
născocit la rândul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm
pe oameni pentru credinţa în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în
judecata de apoi şi în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi
noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc în veacul veacului? Dar,
după ce le vom spune toate acestea - pe care ei le ştiu prea bine - să
le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: „Nu vă grăbiţi
cu pocăinţa oameni buni! Mai e vreme destulă! Trăiţi mai întâi după
cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!”
Ascultându-1, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească.
El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătând cu laba
pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o
dată, de se cutremură tot întunericul iadului:
- Voi, duhuri puturoase ale împărăţiei mele, ca gândul
risipiţi-vă pe faţa pământului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi în
urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: „Nu
vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania cea
adevărată. Mai e vreme destulă: mâine,
57
poimâine, la bătrâneţe. Până atunci, faceţi-vă datoria către
Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai întâi
de grijile pământeşti, aşa ca şi până acum. Pentru pocăinţa
adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar mâine”!.
Şi, la porunca Satanei, duhurile iadului se împrăştiară cu
iuţeala gândului pe faţa pământului, să amăgească pe zăbavnicii
oameni în minciuna pierzării, cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe
poimâine, la bătrâneţe...
Vedenia se stinse, şi preotul, trudit de soarta
credincioşilor săi, înţelese, în sfârşit, pricina zăbavei lor
de a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă şi de
ochii lumii, ei îşi îndeplineau datoriile creştineşti, dar, vrăjiţi de
şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui
sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înşişi
mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe...
Iată sfatul de primejdie care-i încâlceşte pe oameni în rele
şi-i bagă în toate necazurile şi în tot întunericul, iar mâine,
poimâine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic.
Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală
vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor,
rămânând ca lui Dumnezeu să-I dea o bătrâneţe distrusă. Nu-i va
fi zvârlită şi bătrâneţea laolaltă cu tinereţea.
(vezi Ier. Arsenie Boca „Cărarea împărăţiei”, cap. III)
57
58
Imaginea aceasta ne arată cum Îngerul îi spune omului
să meargă la duhovnic, pentru a-şi mărturisi fără ruşine toate
păcatele sale. Vicleanul încearcă să-l convingă că mai are
timp, că nu acum este momentul potrivit pentru Spovedanie.
(Imagine reprodusă după pictorul Hermineanu)
59
CAPITOLUL II
PĂCATELE
CELE MAI MARI
CARE CAUZEAZĂ
FIINŢEI NOASTRE
UMANE
(care se repercutează asupra
arborelui nostru genealogic şi
asupra întregii creaţii)
60
DESPRE PĂCAT ÎN GENERAL
ăcatul este o infidelitate şi o nedreptate faţă de
Dumnezeu şi semenii noştri. Păcatul a existat de
când este omenirea, există şi va exista cât va dura
omenirea. Indiferent de civilizaţie, ştiinţă sau tehnică, interiorul
omului, cu păcatele sau virtuţile lui, a rămas acelaşi.
Păcatul făcut cu 5.000 de ani în urmă este acelaşi cu cel pe
care-1 facem noi oamenii azi. Religia, de-a lungul mileniilor, a
avut rolul acesta de a-1 disciplina pe om, de a-1 feri de păcat.
În aceleaşi păcate poate cădea şi un simplu cerşetor sau un
muncitor, ca şi un savant sau mare demnitar.
Pornirile spre a păcătui există în acelaşi fel la toţi oamenii,
datorită alterării fiinţei umane în urma păcatului lui Adam. Deci,
cu înclinaţia spre păcat, se naşte genealogic fiecare om muritor de
pe acest pământ.
Însă disciplinarea biologicului, schimbarea traiectoriei
tentaţiei, canalizarea energiei înmagazinate în fiinţa noastră pot fi
foarte uşor controlate cu ajutorul harului Duhului Sfânt din Sfintele
Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe. Deci numai Biserica, prin
Sfintele Taine, cu ajutorul preotului, poate salva omenirea.
Nici o ştiinţă sau tehnică nu poate aduce moralitatea,
dimpotrivă contribuie foarte mult la depărtarea omului de
Dumnezeu, de tot ceea ce este natural şi firesc. Artificialul creat de
om îl orbeşte, îl duce într-un automatism stereotip, îl desfigurează
şi îl robotizează. Credinţa în Dumnezeu ţine de structura intimă a
persoanei umane, precum şi de fondul moral ancestral, în virtutea
căruia omul năzuieşte spre bine, dreptate etc., şi când le realizează
are mulţumire, satisfacţie de natură morală.
Diavolul, care urăşte pe om foarte mult, îi falsifică această
realitate şi îl manevrează cum vrea.
P
61
Nici un om nu poate să spună că nu ştie ce este şi ce nu este
păcat. Fiecare avem conştiinţa morală, care nu este altceva decât
glasul lui Dumnezeu în om şi care ne spune totdeauna când facem
un lucru dacă e bine sau rău. Cel mai important este să ascultăm de
această conştiinţă morală şi Dumnezeu ne va feri de păcat.
Păcatul a avut urmări grave de la începutul creaţiei. După ce
Adam a păcătuit, Dumnezeu atât de mult s-a mâniat pe el, încât
pedeapsa s-a repercutat nu numai asupra lui ca om, ci şi asupra
Creaţiei.
Tot aşa, păcatul făcut azi de fiecare ins în parte se răsfrânge
nu numai asupra celui care 1-a făcut, ci şi asupra familiei, casei,
copiilor, gospodăriei etc., deci are urmări grave asupra tuturor.
De aceea vom expune succint păcatele cele mai mari, care se
întâlnesc zilnic, care cauzează fiinţei umane, arborelui nostru
genealogic şi implicit naturii înconjurătoare.
PĂCATUL NECREDINŢEI
oarte mulţi oameni, datorită unor mari necazuri pe
care le au în viaţă şi lipsei de experienţă şi practică
bisericească, cad în necredinţă sau, mai mult, unii
chiar ajung la sinucidere.
Pentru o persoană care nu crede în existenţa lui Dumnezeu,
viaţa nu are sens. Este foarte greu când cineva excelează în această
atitudine de respingere a bunătăţii divine.
Sunt momente şi momente în viaţă. Ispita satanei îi împinge
pe unii să nu mai creadă în Dumnezeu. Bine ar fi să se întoarcă, să-i
lumineze Dumnezeu şi să-şi observe păcatul. Bunul Dumnezeu, în
orice moment, ca un părinte aşteaptă să ne întoarcem şi să-i
recunoaştem paternitatea. Cei care îmbătrânesc în necredinţă sunt de
compătimit. Credinţa este un reazem, un sprijin, o speranţă, un
ajutor efectiv pe care-1 simţi doar dacă nu-i alterată simţirea, este un
sens al vieţii noastre pământeşti. Ce rost ar mai avea
F
62
Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut
(Ioan XX, 29)
viaţa noastră, ce rost ar mai avea raţiunea noastră care ne face să fim
stăpânitori ai acestei lumi dacă nu credem în Dumnezeu?!
Necredinţa în Dumnezeu este o autoîntunecare, o
autoîndobitocire. Animalul nu are minte, însă omul o are şi nu o
valorifică cum spune psalmistul David: „Omul, în cinste fiind, n-a
priceput şi s-a alăturat dobitoaceler celor fără de minte” (Ps. 48,
12). Aceasta este dorinţa lui să se asemene animalelor celor care nu au
minte.
Toata viaţa trebuie să luptăm cu gândul ce ne vine
referitor la necredinţa în Dumnezeu şi să-1 alungăm. La acest
păcat al necredinţei ajung cei ce nu au o educaţie religioasă din
copilărie, cei care nu au un exemplu de credinţă
63
în familie (părinţi necredincioşi sau indiferenţi), cei care nu au
nici o tangenţă cu Tainele Bisericii etc.
PĂCATUL MÂNDRIEI
ândria este primul din cele şapte păcate capitale,
după cum smerenia este cea mai mare virtute.
Însă atât de complex, de ambiguu, de perfid şi
viclean, de nociv şi distrugător este acest păcat, încât până şi marii
sfinţi au fost ispitiţi de el. Nu este om pe faţa pământului care să
nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel mai mic, până la
omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la cel mai
învăţat. Păcatul mândriei este autosupra-dimensionarea
persoanei noastre.
Suntem mândri şi facem acest păcat al mândriei atunci
când: ne atribuim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale
noastre, când ne lăudăm în faţa oamenilor pentru ce am făcut, fără
să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem, când ne
N
Păcatul mândriei nu poate fi vindecat decât de un
duhovnic bun.
64
supărăm pe oricine şi din orice motiv, când ne facem publicitate
pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am făcut-o, când ignorăm
şi râdem atât pe bună dreptate, cât şi pe nedrept de cineva, când
invidiem şi urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim
pe cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne
îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau
pentru a fi în centrul atenţiei, când spunem aproapelui faptele bune pe
care le-am făcut etc.
Reversul acestui păcat este virtutea smereniei.
Din acest păcat se nasc toate celelalte.
Toată viaţa trebuie să luptăm împotriva acestui păcat şi să fim
conştienţi că-i putem cădea pradă în orice moment al vieţii. Numai
înţelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm
apariţia lui în mintea noastră. Trebuie luptat din fragedă tinereţe
împotriva acestui mare microb, până nu produce „boli cronice” de
netămăduit.
Foarte puţini medici pot vindeca asemenea boli.
PĂCATUL PORTULUI INDECENT
ăcatul, obiceiul rău sau viciul pot deveni la un
moment dat, în om, ca a doua natură, ca ceva firesc.
Pentru a nu se ajunge la o asemenea decadenţă
morală, a nu se ajunge la starea cronică a bolii spirituale, trebuie
neapărat să cerem ajutorul lui Dumnezeu prin Taina Sfintei Spovedanii.
Un mare păcat, cu o nocivitate morală deosebit de gravă asupra
oamenilor, este portul indecent. Spre exemplu, o femeie se îmbracă cu
o fustă foarte scurtă, merge la servici sau pe stradă. Pe orice bărbat care
se uită involuntar la ea, diavolul desfrânării parcă îl electrocutează; o
doreşte în inima lui, păcătuieşte în inima lui cu ea. Mântuitorul a spus
că: „dacă vezi o femeie şi o doreşti în inima ta, ai şi păcătuit cu ea”.
Deci, efectiv se curveşte sufleteşte cu acea femeie. Într-o zi acea femeie
poate să provoace involuntar şi inconştient la păcat pe
P
65
atâţia bărbaţi care o privesc în ziua respectivă... Deci ea poate să
facă zilnic zeci şi sute de păcate. Prin portul ei indecent: rochie
sau fustă scurtă, transparentă, pantaloni strâmţi pe ea, în aşa fel
încât se observă forma corpului foarte clar etc., poate răni zilnic
atâtea suflete omeneşti, atâţia bărbaţi cărora nici prin cap nu le-ar
fi trecut că vor păcătui în acea zi.
Ispita diavolului desfrânării vine prin acea femeie. „Vai de
cel prin care vine ispita” zice Mântuitorul. Trebuie să ne ferim
cu toată fiinţa noastră de a ispiti, de a răni pe cei care sunt
apropiaţii noştri.
Un asemenea păcat se poate face şi în familie, când tata
sau mama se poartă indecent prin casă faţă de copii. Ei zic că sunt
mici copiii, însă diavolul nu doarme. Orice imagine indecentă li se
întipăreşte uşor în minte. Mamele nu trebuie să lase nici chiar
fetiţele mici să se poarte indecent; încă de la acea vârstă fragedă
trebuie să le facă să fie conştiente de ceea ce înseamnă acest păcat.
PĂCATUL BLESTEMULUI ÎN CASĂ
xistă un obicei foarte rău la unii părinţi de a-şi
blestema copiii atunci când îi supără. Tot timpul
le-am recomandat părinţilor ca atunci când copiii
nu sunt cuminţi, să-i bată, însă niciodată să nu-i blesteme.
Deoarece blestemul, înjurătura, când sunt făcute de părinte asupra
copilului pe care 1-a născut, au urmări negative asupra lui.
Copilul care a fost blestemat de tatăl sau mama lui şi
părinţii respectivi nu s-au spovedit de acest păcat, deci nu au primit
dezlegare de el, foarte uşor este atins de blestem.
Din această cauză pot veni boli, necazuri, suferinţe, eşecuri în
viaţă peste copiii respectivi.
Blestemele sunt foarte rele în casă, atât când sunt rostite
de părinţi asupra copiilor, cât şi invers, de copii asupra
părinţilor. Mulţi copii nu se căsătoresc sau celor care se
căsătoresc nu le merge bine în căsnicie din cauza blestemelor
E
66
părinţilor. Remediul cel mai eficient împotriva acestor blesteme
transmisibile este Taina Sfintei Spovedanii făcută atât de părinţi,
cât şi de copii; după aceea un rol foarte important îl are citirea
rugăciunii celei mari de dezlegare asupra întregii familii. Adică să
meargă împreună, părinţii cu copiii, la preot pentru a le citi acea
rugăciune de dezlegare.
Foarte grav este când părinţii mor fără să le fi citit în viaţă
rugăciunea respectivă. Acele înjurături şi blesteme asupra copiilor
lor, dacă nu sunt dezlegate de către preot, când sunt în viaţă
părinţii, pot produce foarte mari necazuri asupra copiilor.
Dincolo de mormânt nu mai poate face nimeni acea
dezlegare.
Să ne ferim a rosti orice cuvânt rău asupra copiilor noştri
pentru a nu se repercuta asupra lor şi a nu le produce mari
necazuri în viaţă.
De asemenea, copiii niciodată să nu-şi blesteme sau să-şi
înjure părinţii care i-au născut. Nu mai vorbesc de acei copii care
ajung chiar să-şi lovească părinţii, pe cei care i-au născut. Spun
Sfinţii Părinţi că acelui copil care şi-a lovit părintele, mâna
respectivă nu-i mai putrezeşte. Este ceva înfricoşător! Pentru
orice cuvânt ieşit din gura noastră vom da răspuns în ziua
Judecăţii, înaintea lui Dumnezeu.
PĂCATUL ÎNJURĂTURILOR
sistam cândva la un fapt deosebit de grav. Nişte
părinţi foarte tineri se amuzau de copilaşul lor care
avea 4 ani, şi pe care îl învăţaseră să dea diavolului,
să înjure. Copilul vorbind gângav, când înjura părea atât de amuzant,
încât producea râsete celor care-1 ascultau. Câtă iresponsabilitate la
acei părinţi! În loc să-1 înveţe pe copil a se feri să pomenească numele
satanei, deoarece numele satanei este cel mai nociv nume, ei
dimpotrivă, indirect şi involuntar, îi făceau cel mai mare rău
A
67
Inima noastră trebuie să devină pământ bun pentru
a putea rodi în ea sămânţa credinţei în Dumnezeu.
copilului. De asemenea am observat acest obicei rău la foarte
mulţi oameni: să înjure, să dea diavolului orice lucru, să dea
diavolului casa, masa, animalele, copiii, hainele, gospodăria, tot
ce le apare în faţă. Dând diavolului pe cineva sau ceva, tu îi doreşti
răul. În loc să zici să fie al lui Dumnezeu lucrul respectiv, adică să
aibă parte de Dumnezeu, tu însuţi îl închini satanei.
O foarte mare iresponsabilitate există la cei care înjură
şi pomenesc numele satanei!
Numele diavolului conţine cel mai mare rău, o puternică
doză de energie negativă, conţine răul în sine, conţine pe diavol
care este izvorul răului. Or, cel care rosteşte zilnic numele
diavolului nu face altceva decât să-1 cheme pe satana în sufletul,
în inima şi mintea lui.
Trebuie să alegem: ori chemăm pe Dumnezeu zilnic prin
rugăciune şi prin pomenirea Numelui Său, care este izvorul
binelui, binele în sine şi pozitivul prin excelenţă, ori pe satana
cu tot răul lui. Vom da răspuns în ziua Judecăţii pentru fiecare
cuvânt pe care l-am rostit în viaţă (Matei 12,36).
68
Să ne ferim în toată viaţa noastră a spune cuvinte rele şi
dimpotrivă, să rostim cât mai multe cuvinte ziditoare de suflet
după cuvântul Sântului Pavel care spune: „Din gura noastră să
nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre
zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă”
(Efes. 4, 29).
PĂCATUL NERESPECTĂRII ZILELOR DE
ODIHNĂ
unoaştem din Sfânta Scriptură că Dumnezeu le-a
dat oamenilor, între alte porunci şi pe aceea a
muncii şi a odihnei, după cuvântul care spune:
„Lucrează şase zile..., iar ziua a şaptea este odihna Domnului
Dumnezeul tău; să nu faci în ziua aceea nici un lucru (Ieşire 20, 9-
10).
Aşadar le-a spus să lucreze şase zile şi în a şaptea să se
odihnească. Cu atât mai mult, în creştinism există aceste zile
de odihnă: Duminica şi Sărbătorile însemnate cu Cruce roşie
din calendar. Când se respectă aceste zile se produce un
echilibru cosmic, biologic, ecologic, psihologic şi mai ales
C
69
duhovnicesc Când nu se respectă aceste zile de odihnă vine
pedeapsa lui Dumnezeu peste acea familie. Unii lucrează la câmp,
alţii îşi fac casă, alte gospodine îşi fac curăţenie, îşi spală etc.
Aceste păcate, o dată făcute, iarăşi au efect asupra familiei
respective. Vin certuri, necazuri, boli, bătăi, despărţiri etc., fără ca
oamenii respectivi să-şi dea seama de ce şi de unde vin.
Peste acei oameni care nu respectă zilele de odihnă, vin
mari necazuri. Ele vin atât peste ei, cât şi peste copiii lor.
Duminica şi în Sărbătorile cu Cruce Roşie din calendar nu
avem voie să facem nici un lucru acasă. Femeile nu au voie să
spele, să coasă, să măture, bărbaţii, nu au voie să lucreze la câmp
sau altceva. În acele zile trebuie să mergem la biserică pentru a
asculta Sfânta Liturghie, să ne odihnim, să citim cărţi
duhovniceşti, să ne rugăm etc.
PĂCATUL BEŢIEI
nul din marile păcate ce macină omenirea dintotdeauna
este păcatul beţiei. La unii oameni
acest păcat este incurabil, devine o patimă de
netămăduit. Se ajunge la o asemenea stare datorită lipsei de
Spovedanie la timp, datorită lipsei de credinţă, datorită lipsei de
voinţă sau datorită unor necazuri pe care omul nu poate să le
depăşească şi nu cere ajutorul Bisericii.
Pentru a nu se ajunge la acest păcat se recomandă cele mai
sus amintite: Spovedanie la timp, cumpătare încă din fragedă
copilărie, evitarea de anturaje, depărtarea de prieteni ce ne
influenţează la asemenea patimă.
Beţia poate aduce cele mai mari rele asupra noastră ca
persoane, asupra familiei noastre şi asupra societăţii în care
trăim.
Beţia aduce: certuri, scandaluri, bătăi, crime, despărţiri,
sinucideri, desfrânări etc.
U
69
70
PĂCATUL APELĂRII LA VRĂJITORII,
FARMECE, DESCÂNTECE ŞI ALTE LUCRURI
DIAVOLEŞTI, OCULTE ÎN SCOPUL
DOBÂNDIRII UNUI AJUTOR
rebuie să fim conştienţi că există cele două realităţi:
Dumnezeu şi satana. Bunul Dumnezeu vrea să ne
mântuiască, însă satana nu doreşte mântuirea noastră
şi vrea să ne ducem cu el în infernul cel veşnic. De aceea întinde fel
de fel de curse omenirii pentru a prinde pe cât mai mulţi.
Întinde multe momeli printre care momeala aceasta a
ocultismului, vrăjitoriei, despre care se crede că ar fi binefăcătoare.
Satana, fiind spirit, ia diferite înfăţişări, cunoaşte tot trecutul
vieţii noastre, lucrează prin oameni, prin animale şi prin obiecte, are
puterea de a distruge şi aceasta o face servindu-se de oamenii înrăiţi,
cu mintea pervertită şi întunecată de patimi.
Oamenii vrăjitori, spun Sfinţii Părinţi, vor fi cel mai aspru
pedepsiţi de Dumnezeu, deoarece ei, conştienţi fiind, se leapădă
de Dumnezeu încă din această viaţă, de bună voie chiar.
Dumnezeul lor devine satana; lui i se închină toată viaţa, lui îi
slujesc, lui îi aduc jertfe. Spunea cândva un mare părinte,
următoarea întâmplare: pe când era preot într-o comună din
Moldova a venit să se spovedească la el o vrăjitoare cam de 60 de
ani. După ce şi-a spus toate păcatele din copilărie, toate relele ce
făcuse oamenilor prin vrăjitoriile ei, acel părinte i-a dat canonul
necesar pentru ispăşirea acestor păcate. Unul din canoane i-a fost
acela de a nu se împărtăşi 7 ani de zile. Auzind acea femeie că
preotul nu-i dă împărtăşania, deoarece nu avea cum să o poată
împărtăşi din cauza păcatelor ei, a intrat diavolul deznădejdii în
ea spunându-i că nu va mai trăi atâţia ani şi va muri
neîmpărtăşită. Şi biata femeie primind gândul acesta al
deznădejdii de la satana, după ce a ieşit de la spovedanie, parcă a
intrat un duh în ea; a început să alerge atât de
T
71
tare pe drum încât s-a izbit cu capul de o stâncă şi a murit pe loc.
La înmormântare, bineînţeles că a fost chemat preotul ce o
spovedise. El o cunoştea foarte bine pentru că tocmai o spovedise
şi şi-a dat seama că diavolul deznădejdii i-a făcut un asemenea rău.
Toată viaţa săraca femeie slujise satanei şi iată că nu a lăsat-o până
când nu a luat-o la el.
La înmormântare preotul a pus epitrahilul pe trupul ei în
sicriu, în momentul citirii dezlegării mari. Pe când citea acea
dezlegare mare preotul a observat cum epitrahilul se lasă în sicriu.
La sfârşitul rugăciunii, incredibil, trupul acelei femei vrăjitoare
dispăruse. Toată lumea rămăsese încremenită.
În urma acestei întâmplări preotul acela care avea o viaţă de
sfinţenie s-a rugat lui Dumnezeu câteva zile cu post să-i descopere
această minune.
Dumnezeu i-a descoperit că satana şi-a luat acea ucenică a
lui cu trupul ei pământesc. Aşa cum fiecare om în momentul
încetării din viaţă trece prin nişte judecăţi ale lui Dumnezeu, aşa a
arătat că vrăjitorii sunt cei mai aspru pedepsiţi. Ei de bună voie sau
lepădat de Dumnezeu şi s-au închinat diavolului; de aceea
atunci când mor îi ia cu trup cu tot, deci nu mai trec prin acele
judecăţi.
Este o mare greşeală când cineva apelează la vrăjitori
pentru a li se îndeplini o dorinţă în casă. Se poate îndeplini pe
moment acea dorinţă cu puterea satanei, însă nu are viaţă lungă, nu
poate avea un efect îndelungat.
Sunt cunoscute atâtea cazuri când unii părinţi şi-au căsătorit
copii cu ajutorul farmecelor. Totul a fost foarte bine pe moment,
însă nu a durat mult timp şi a venit inevitabila despărţire. Trebuie
să fim conştienţi că diavolul nu ne face nici un bine pentru viaţa
noastră. Tot binele săvârşit prin vrăji nu numai că nu are viaţă
lungă, ci şi distruge totul.
Trebuie să ne ferim a merge la vrăjitori ca şi cum am pune
mâna pe foc.
72
PĂCATUL NERESPECTĂRII ZILELOR DE POST
entru a trăi viaţa în mod normal, fără abuzuri, fără
ignorarea şi încălcarea drepturilor membrilor
societăţii, omenirii i s-au impus tot timpul anumite
legi morale, religioase, pentru disciplinare. În creştinism, pentru
disciplinarea noastră sufletească şi trupească, avem lăsat de către
Sfinţii Părinţi legea postului trupesc şi sufletesc. Există cele patru
posturi mari de peste an, cât şi zilele de Miercuri şi de Vineri. In
aceste zile nu trebuie să mâncăm lapte, brânză, carne, ouă pentru
terapia trupească, ce la rândul ei produce terapia sufletească, adică
înfrânarea de la toate poftele păcătoase ce le putem face cu cele cinci
simţuri ale noastre.
Postul mai are şi un caracter de jertfa pe care noi oamenii o
aducem lui Dumnezeu. Adică în momentul în care ne înfrânăm
depunem un efort conştient prin care noi oferim lui Dumnezeu,
fiinţa noastră întreagă, trupul şi sufletul.
Când nu ne înfrânăm şi nu păstrăm aceste reguli minime,
cădem în stadiul animalităţii iraţionale.
Acei oameni care nu postesc nici măcar Miercurea şi
Vinerea, niciodată nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să
aibă bucurii duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui
Dumnezeu. Dumnezeu ne ajută în viaţă când îi cerem ajutorul, dar
numai dacă reuşim să facem cât de cât un efort, pe măsura puterilor
noastre omeneşti.
Postul în familie aduce cele mai mari realizări: alungă
ispitele, dă înţelegere şi dragoste între soţi, izbăveşte de duşmani, dă
înţelepciune şi luminare de minte celor care studiază, îndepărtează
vrăjitoriile şi toate duhurile satanei necurate din casă, izbăveşte de
patimi şi boli, curăţă păcatele şi ne dă mântuire.
A ţine Miercurea şi Vinerea post în casă este o regulă minimă
creştină. Dacă nu o ţinem pe aceasta, niciodată nu putem ajunge la
lucruri mari duhovniceşti sau la o simţire creştină matură.
P
73
Lăsaţi copiii să vină la
mine
PĂCATUL NEEDUCĂRII COPIILOR
ÎN SPIRITUL RELIGIOS
ŞI ÎN CREDINŢA DE DUMNEZEU
maximă responsabilitate pentru părinţi
este aceea de a insufla copiilor lor, încă din
fragedă copilărie, credinţa în Dumnezeu. Cel
mai productiv teren pentru sădirea credinţei în Dumnezeu
este sufletul copilului. Dacă nu este educat copilul de mic să
creadă în Dumnezeu, să se roage lui Dumnezeu, să se
spovedească, să meargă la biserică, să se împărtăşească etc.,
când creşte mare este foarte greu sau devine imposibil.
O mulţime de oameni se plâng de copiii lor când ajung
mari, că nu-i ascultă, că fac numai rele. Educaţia religioasă
este fundamentală pentru formarea personalităţii unui copil.
După cum îngrijeşti de o plantă să crească mare şi să
dea rod, tot aşa trebuie să îngrijim
şi de un copil pentru a da rod cât
mai bogat mai târziu.
Nu este suficientă îngrijirea
trupească (îmbrăcăminte şi
mâncare), deoarece acestea nu-1
formează şi nu-1 modelează în
viaţă, ci mai importantă este
îngrijirea sufletească, deoarece
aceasta este veşnică, aceasta îl
înnobilează, îi dă bunătate,
dragoste, milă şi toate virtuţile.
Dacă s-ar face o educaţie
religioasă atât în familie, cât şi la
şcoală, omenirea ar avea mult de
câştigat: s-ar reduce suferinţa şi
O
74
păcatele din lume, s-ar crea un echilibru al universului, s-ar
prelungi viaţa acestei lumi.
Ca părinte, când educi un copil nu este suficient să-i spui
doar, ci trebuie să faci împreună cu el, să te arăţi exemplu
personal şi viu. Să îngenunchezi împreună cu el în faţa icoanei la
rugăciune, să-1 iei de mână şi să mergi la biserică, să te fereşti a
vorbi orice cuvânt rău, a face orice gest necontrolat, pentru că el te
copiază întocmai.
PĂCATUL PORNOGRAFIEI
mare strategie psihologică a satanei pentru
întinarea minţii, inimii, trupului şi a întregii
fiinţe umane este pornografia. Acest păcat a luat
proporţii în ultimii ani, cum nu a fost de când este omenirea.
Imaginaţia are cea mai mare putere de penetrare asupra fiinţei
umane. O imagine, o fotografie când o vezi ţi se întipăreşte în minte şi
poate să ne-o reamintească diavolul şi peste zeci de ani de zile. Când
priveşti mai ales la o fotografie pornografică sau la un film
pornografic este cel mai nociv lucru pe care-1 poţi face. Mai ales acei
tineri care se spurcă cu acele imagini, foarte greu şi le vor putea
alunga din minte sau poate chiar toată viaţa vor fi obsedaţi.
Trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce privim, la ceea ce
înmagazinăm în sufletul nostru prin imaginaţie. Nu trebuie să existe
niciodată curiozitate.
Acestea sunt momelile psihologice ale satanei. Diavolul vrea
să întineze toate minţile oamenilor de la cei mai tineri, până la cei mai
în vârstă.
Pornografia este cea mai distructivă armă a satanei. Se observă
la mulţi oameni cum poartă la ei sau în maşini asemenea spurcăciuni de
fotografii. Cum de nu le este ruşine de copii sau cum de nu se tem că
pot îndobitoci pe copiii lor, dându-le prilejul să se strice foarte uşor. Ne
întrebăm cum poate un om să gândească pozitiv, să aibă mintea
O
75
la Dumnezeu, când el tot timpul are în faţă asemenea imagini
murdare pornografice. Parcă a luat diavolul minţile cu totul unor
asemenea oameni! Nu trebuie să ne mai mire în aceste situaţii răul
care este în lume.
Feriţi minţile curate ale copiilor! Nu le spurcaţi!
Ajutaţi-vă ajutând pe aceşti copii!
PĂCATUL AVORTULUI
entru ce se căsătoresc oamenii? Pentru a îndeplini
trei scopuri: să înmulţească neamul omenesc, să se
ajute reciproc, să stârpească patimile desfrânării.
Deci doi tineri când se căsătoresc, dacă încalcă unul din cele
trei scopuri, fac un mare păcat.
Unul din cele trei scopuri care se încalcă foarte des este cel
al înmulţirii oamenilor, al procreării. Nu lasă mersul normal al vieţii,
ci îşi programează câţi copii să facă, după bunul lor plac. Lasă un
copil sau doi să se nască şi restul îi aruncă la canal. Cea mai oribilă
crimă este avortul, când mama îşi omoară propriul copil. Nici
animalele nu fac aşa ceva, dimpotrivă nasc câţi pui le dă Dumnezeu
şi îi iubesc foarte mult.
Toate păcatele se pot ierta, spun Sfinţii Părinţi, dar păcatul
acesta al avortului, al crimei asupra unui suflet nevinovat poate fi
iertat doar cu preţul unor osteneli, nevoinţe, al unei pocăinţe care pot
dura viaţa întreagă.
Sângele acelui prunc nevinovat strigă din pământ. Acei
prunci avortaţi plâng înaintea lui Dumnezeu şi cer răzbunarea
sângelui vărsat de mamă.
Cel mai mare bine pe care-1 poţi face în viaţă, ca om căsătorit,
este să dai viaţă mai departe. Oricât ai posti, oricât te-ai ruga, oricât ai
da de pomană, oricâtă nevoinţă ai face în viaţă, nu este mai mare lucru
ca atunci când dai viaţă unui om. Toţi Sfinţii din ceruri cu toţi îngerii
şi întregul cer se bucură când se naşte un copil. Singură mama
P
76
Orice copil este un dar de la Dumnezeu, orice
copil este o minune! Femeia trebuie să îl primească cum
se cuvine: cu dragoste şi smerenie.
poate sa facă o asemenea minune, ea este singurul laborator ce
poate da naştere unei fiinţe umane.
Dacă refuză a da naştere, a da viaţă, refuză ea însăşi a
avea viaţă veşnică. Majoritatea femeilor, foarte comod, justifică
faptul că nu nasc copii mai mulţi datorită contextului în care
trăiesc: că nu au cu ce să-i hrănească şi să-i crească. Insă aceasta
este o mare cursă pe care le-o întinde satana.
Trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu niciodată nu va da
voie să se nască un copil fără a avea asigurată bucăţica lui de pâine.
Este un mers firesc şi natural al lucrurilor să se întâmple aşa.
Atunci când nu avem credinţă în Dumnezeu se produce
nefirescul, nenaturalul.
Atunci când cineva avortează nu are credinţă în Bunul
Dumnezeu, în faptul că El este deasupra şi va ocroti acel
copil; lipsind credinţa în Dumnezeu se ajunge la păcatul
pruncuciderii, adică al avortului.
77
PĂCATUL FURTULUI
el care fură şi introduce la el în casă lucrul furat,
introduce blestemul lui Dumnezeu. Niciodată nu
trebuie să avem în casă un lucru furat. Trebuie
ori să se înapoieze lucrul în chip discret, la cel de la care s-a luat,
ori să se dea altei persoane.
Omul care este păgubit blesteamă pe cel care 1-a furat. Acel
blestem va veni cândva asupra celui care a furat.
S-au întâmplat multe cazuri când s-au furat lucruri şi s-au
ţinut în casă ori s-au folosit. După un timp au venit peste hoţ boli
foarte grele, până la paralizie, ori au venit peste copii lui. Peste
unii a adus diavolul certuri sau peste alţii au venit diferite patimi.
Nu s-au spovedit, nu au aruncat lucrul furat din casa lor şi au
venit peste ei mari pedepse de la Dumnezeu.
Chiar dacă nu vine imediat, va veni mai târziu când nici
nu se aşteaptă omul sau dacă nu vine pedeapsa peste cel care a
furat, sigur va veni peste copiii lui.
S-au întâmplat cazuri când cineva a furat de la un om sărac.
Acel om a plâns înaintea lui Dumnezeu şi nu după mult timp a
văzut minune, cum Dumnezeu i-a adus lucrul înapoi şi 1-a
pedepsit pe cel care a furat.
Niciodată să nu ne bucurăm de un lucru care nu-i al nostru,
să-1 dăm la altcineva dacă ne-a parvenit în vreun fel sau altul.
PĂCATUL CURVIEI
ăcatul curviei este când cineva necăsătorit se
împreunează cu altă persoană. Chiar şi ginerele cu
mireasa, înainte de a se cununa în biserică, nu au
voie să se împreune. Dacă se împreună, fac păcatul curviei. Mireasa,
când se îmbracă în haina albă, simbolizează curăţenia ei sufletească şi
trupească şi deci dacă s-a împreunat, chiar cu viitorul ei soţ, şi-a întinat
acea haină albă şi nu mai are voie să o îmbrace. Atât băiatul, cât şi
C
P
78
fata, dacă s-au împreunat cu alte persoane înainte de căsătoria lor,
au făcut păcatul curviei. De asemenea femeile văduve sau bărbaţii
văduvi, dacă greşesc cu alte persoane, fac păcatul curviei.
PĂCATUL PRECURVIEI
ăcatul precurviei este infidelitatea conjugală.
Adică după ce s-a căsătorit cineva şi greşeşte cu
altă persoană face păcatul precurviei. Deci păcatul curviei îl face
cel necăsătorit, iar păcatul precurviei îl face cel care s-a cununat.
Păcatul precurviei este mult mai greu decât al curviei,
deoarece atunci când cineva se căsătoreşte depune jurământ
înaintea lui Dumnezeu că va păstra fidelitatea conjugală până în
mormânt, adică nu va înşela soţia niciodată sau soţia nu-1 va înşela
pe soţ niciodată.
În momentul când unul din soţi cade în acest păcat de
infidelitate, cade în păcatul precurviei.
Păcatul curviei se pedepseşte cu 7 ani oprire de la
împărtăşanie, iar cel al precurviei cu 15 ani, deci dublu.
Din cauza acestui păcat al precurviei se întâmplă toate
relele în familie.
Când soţul, spre exemplu, a căzut în păcat cu altă femeie,
s-a spurcat, cu alte cuvinte cu ea, după aceea se împreună cu
femeia lui, o spurcă şi pe femeia lui şi implicit spurcă toată casa.
Această spurcăciune înseamnă introducerea diavolilor în casa sa.
Dacă este conştient de acest fapt grav, părăseşte păcatul, nu îl mai
face, se spovedeşte, face canonul rânduit de preot şi se căieşte din
toată inima lui. Atunci Dumnezeu îl poate ierta şi nu se mai
răsfrânge asupra familiei sale.
Însă dacă acea persoană nu încearcă să părăsească păcatul, nu
se spovedeşte sau, mai grav, nici nu ia în seamă gravitatea acestui
păcat şi continuă să-1 facă, urmările catastrofale în familie sunt
inevitabile.
P
79
O dată ce bărbatul se împreună cu acea femeie străină se produce o
legătură ilegală ce afectează legătura lui legală cu soţia sa.
Iubirea nu poate fi manifestată la două persoane în acelaşi grad.
Cu siguranţă iubirea de soţie se diminuează şi trece pe locul
secundar; dacă se continuă aşa poate să se stingă definitiv
dragostea soţului faţă de soţie. De aici încolo apar marile
probleme. Apar certurile, apare gelozia, apar invidia, ura, bătăile,
iar dacă se continuă mai mult timp se ajunge până la despărţire.
Iată ce poate face precurvia! Femeile foarte uşor cad în
această plasă atunci când au serviciu şi pleacă de acasă. Locul
femeii este acasă.
Un alt mare păcat al precurviei este împreunarea între
rude. Este atunci când cineva păcătuieşte cu o rudă: verişor,
unchi, naşi sau, mai grav, incestul, când părinţii păcătuiesc cu
proprii lor copii.
Iar altul din cele mai grave păcate ale precurviei este
perversitatea sexuală. Acest păcat poate fi făcut de către soţi în
mod anormal şi nenatural, în chip animalic şi demonic sau, mai
grav, când se face între persoane de acelaşi sex. Aceste păcate
făcute de oameni depăşesc chiar şi animalele. Aceste păcate aduc
foc din cer peste omenire, asemenea celor două cetăţi Sodoma şi
Gomora din Vechiul Testament, care1 au fost arse cu focul coborât
din cer din pricina acestor păcate.
80
„Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora
ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.
Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăţia lui
Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.
Şi luându-i în braţe, Şi-a pus mâinile pe ei şi i-a
binecuvântat”. (Marcu 10, 14-16).
81
CAPITOLUL III
GHID DE
SPOVEDANIE
PENTRU COPII
ŞI TINERET
82
SFAT PENTRU COPII ŞI TINERET
iserica Ortodoxă ne învaţă că de la vârsta de 7 ani
fiecare dintre noi avem păcate personale. Păcatele
sunt mizeria ce se adună pe sufletul nostru.
Sufletul nostru trebuie să fie curat, tot aşa cum este un geam, o
sticlă când priveşti prin ea. Păcatele se depun pe geamul sufletului
nostru, aşa cum se depun praful şi murdăria pe o sticlă, încât nu
mai poţi să priveşti prin ea. Trebuie să iei o cârpă şi să o cureţi.
După ce ai curăţat-o poţi din nou să te uiţi prin ea. Aşa este şi
sufletul nostru; atunci când păcătuim depunem praf şi mizerie pe
sufletul nostru. Dacă ne spovedim curăţim sufletul. Dacă nu ne
spovedim, sufletul devine din ce în ce mai murdar, până când se
întunecă şi nu mai pătrunde prin el lumina spirituală.
De aceea trebuie să ne spovedim din toată inima, să ne căim
de ceea ce am făcut şi să încercăm să nu mai facem greşeli pentru
a fi mereu curaţi.
Dacă ne vom spovedi sincer, Dumnezeu ne va lumina ca să
învăţăm cât mai bine la şcoală, ne va feri de boli. Va ajuta şi
părinţilor noştri pentru rugăciunile noastre.
Spovedania ne va da multă înţelepciune, care este foarte
necesară în viaţă.
Înainte de a merge la Spovedanie să ţinem câteva zile de
post (2-3) pentru a ne putea şi împărtăşi.
În aceste zile să luăm următorul ghid de Spovedanie, să
citim următoarele păcate şi pe cele pe care credem că le-am făcut,
să le scriem pe o hârtie, aşa încât să nu le uităm când mergem la
părintele duhovnic pentru a ne spovedi; şi zicem aşa:
„Mărturisesc Domnului nostru, Iisus Hristos, Preacuratei
Sale Maici, tuturor Sfinţilor Săi, Sfântului înger, păzitorul vieţii
mele şi Sfinţiei voastre, părintele meu duhovnic, toate păcatele
mele cele mari de la ultima Spovedanie până azi” (şi începi să
spui păcatele sau să le citeşti de pe hârtie).
B
83
† Nu am învăţat rugăciunile pe de rost: înger, îngeraşul
meu, Tatăl nostru şi altele.
† Nu am spus rugăciunea înainte şi după masă.
† Nu am spus rugăciunea când m-am culcat şi când m-am sculat.
† Nu m-am rugat înainte de a-mi face temele şi înainte de a
merge la şcoală pentru a-mi lumina Dumnezeu mintea ca să pot învăţa
bine.
† Nu i-am mulţumit lui Dumnezeu când mi-a luminat
mintea de am învăţat şi am luat note bune.
† Nu m-am rugat lui Dumnezeu pentru părinţii mei să-i
ferească de rele şi să le ajute în viaţă.
† Nu am ascultat de părinţii mei şi i-am supărat.
† Am minţit pe învăţători şi profesori la şcoală.
† Am minţit părinţii şi fraţii.
† Nu am ţinut post Miercurea şi Vinerea.
† Am mâncat dulciuri Miercurea şi Vinerea, fără să mă uit
la ele dacă sunt de post sau nu.
† Am copiat la şcoală.
† M-am mândrit şi m-am dat mare înaintea colegilor la
şcoală că am haine frumoase şi că am bani.
† Când mi-a cerut un coleg să-i dau un obiect, nu i 1-am dat
din zgârcenie.
† Când mâncam la şcoală pacheţelul meu, am observat că
un coleg nu avea mâncare la el pentru că părinţii lui erau săraci şi
nu aveau ce să-i dea. Eu nu m-am milostivit de el şi nu i-am dat
nimic, supărându-L pe Dumnezeu prin aceasta, că sunt zgârcit.
† Am bătut nişte colegi de-ai mei la şcoală, deşi erau nevinovaţi.
† Am scuipat pe cineva.
† Am înjurat de lucruri sfinte.
† Am înjurat un coleg de tată şi de mamă.
† Am dat diavolului.
† Am furat un obiect de la un coleg de la şcoală şi l-am dus
acasă.
84
† Am furat bani de la părinţi şi nu le-am spus.
† Am furat nişte lucruri de acasă fără să ştie părinţii mei.
† M-am uitat la reviste şi la poze pornografice spurcându-mi
vederea.
† M-am uitat, din curiozitate, la filme pornografice şi mi-am
întinat vederea, mintea şi inima.
† Nu sunt milostiv şi nu am milă de oameni şi de colegii mei.
† Nu mi-am făcut metaniile (10-20) în fiecare zi.
†Nu am mers în fiecare Duminică la biserică. M-am lenevit
uneori să mă scol de dimineaţă pentru a merge la biserică.
†Când am trecut pe lângă biserică nu m-am închinat tot
timpul.
† Am jucat jocuri de noroc cu colegii.
† Am omorât insecte şi păsări şi nu am avut milă de ele.
† Nu am purtat tot timpul cruciuliţă la gât ca să mă ferească
Dumnezeu de rele.
† Când m-am culcat nu mi-am făcut cruce cu mâna peste
perna mea pe care dorm.
†Am lovit un coleg cu băţul şi cu piatra făcându-i o rană mare,
pentru care a plâns foarte mult şi asta numai din cauza mea.
† Am vorbit părinţilor nerespectuos, zicându-le „tu” şi „mă”,
în loc să le zic politicos, ca un copil cuminte, „matale” sau
„dumneata” ori „dumneavoastră”,
† Am greşit de multe ori dimineaţa când m-am sculat: în loc
să mă spăl pe faţă, să-mi zic o rugăciune şi după aceea să iau
anafura (pâine sfinţită) şi aghiazma (apă sfinţită), iar după aceea să
mănânc, eu mai întâi, din lăcomie, când m-am sculat am alergat la
masă fără să mă rog şi fără să iau acele lucruri sfinţite care îmi ajută
în viaţă şi după aceea mi-am adus aminte de greşeală.
† Câteodată diavolul mi-a dat o lenevie şi o plictiseală fiind
în biserică de m-a scos afară în timpul slujbei.
85
† Cu toate că mama mi-a dat mâncare de post Miercurea şi
Vinerea eu totuşi am mâncat câteodată intenţionat, pe ascuns,
mâncare de dulce.
† Nu m-am spovedit şi nu m-am împărtăşit la 40 de zile.
† Când m-am împărtăşit, am greşit de am scuipat pe jos. Nu
am ştiut că în ziua aceea până la 12 noaptea nu ai voie să scuipi, să
alergi, să glumeşti, să spui vorbe urâte, să te cerţi, să înjuri.
† Nu am ajutat pe mama şi pe tata la treabă în gospodărie din
lene, sau de multe ori i-am minţit că am de învăţat sau că sunt
bolnav doar ca să nu mă pună la treabă.
† Am fost la discotecă fără să-mi dau seama că acolo este casa
diavolului care îşi bate joc şi râde de toţi tinerii ce merg acolo.
† Nu am spus părinţilor şi i-am minţit când am luat note rele.
† Am famat cu colegii mei.
† Am învăţat pe încă un prieten să fumeze cu mine.
† Mi-am pierdut timpul uitându-mă la televizor la filme
distructive şi neinstructive.
† Fiind băiat am sărutat o fată şi am îmbrăţişat-o, luândune
după oamenii maturi.
† Am râs de orbi, şchiopi, ologi, ciungi în loc să-mi pară
rău de ei; şi eu pot ajunge oricând tot ca ei.
† M-am luat după unii colegi şi m-am îmbătat şi am vomat.
Urmează să spunem rugăciunea de mai jos şi să facem făgăduinţa
respectivă:
„Acestea toate şi mai mari decât acestea am făcut,
pentru care mă căiesc foarte mult şi mărturisesc înaintea lui
Dumnezeu că voi încerca cu toată fiinţa să mă îndrept şi să nu
le mai fac. Iar pe Sfinţia Voastră, duhovnicul meu părinte, de
asemenea, vă rog să mă iertaţi, să-mi daţi canonul potrivit şi să
vă rugaţi Bunului Dumnezeu să-mi ajute să fac toate cele
promise mai înainte şi să pun început bun mântuirii mele.”
86
Iată, de fiecare păcat ce spune, iese câte un şarpe din
gura lui. Apoi, un şarpe mai mare a scos capul de trei ori, dar
nu a ieşit – adică a vrut să mai spună încă un păcat mai mare
dar, de ruşine, nu l-a spus. Atunci, toţi şerpii care ieşiseră s-au
întors din nou la el!
(Imagine reprodusă după pictorul Hermineanu)
87
CAPITOLUL IV
GHID PENTRU
SPOVEDANIA
ADULŢILOR
88
POVĂŢUIRE
u câteva zile înainte de a merge la Sfânta
Spovedanie, luăm următorul ghid şi citim fiecare
păcat în parte. Ne facem un examen al conştiinţei
pentru a ne aduce aminte toate păcatele pe care le-am făcut de la
ultima Spovedanie. În momentul când găsim un păcat pe care l-am
făcut, îl notăm pe o hârtie pentru a nu-1 uita.
Dacă nu ne-am spovedit niciodată, atunci ţinem 4-5 zile de
post şi în aceste zile ne notăm din prezentul ghid toate păcatele ce
le-am făcut, pe care le găsim aici sau pe care ni le aducem aminte
din copilărie.
În acele zile să ne rugăm foarte mult lui Dumnezeu, să ne
căim din toată inima noastră pentru a lua dezlegare şi iertare de
păcate de la Dumnezeu prin mâinile duhovnicului.
Ajungând la Spovedanie îngenunchem înaintea preotului
duhovnic cu smerenie şi zicem:
„Binecuvintează-mă, părinte duhovnic, ca să-mi pot
mărturisi toate păcatele mele”.
„Eu, păcătosul, (N) mă mărturisesc lui Dumnezeu şi
Sfinţiei Voastre, duhovnicescul meu Părinte, că de la ultima
mea spovedanie până în prezent mă aflu vinovat cu
următoarele păcate:”
(aici ne spunem toate păcatele scrise pe hârtie şi cele
învăţate pe de rost, pe care le-am făcut de la ultima Spovedanie
până în prezent).
PĂCATE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT
† Am avut uneori, în viaţa mea, momente de necredinţă în
Dumnezeu.
C
89
† Am socotit Biblia şi alte cărţi sfinte religioase mincinoase.
† Am interpretat din Biblie versete după mintea mea, fără să
cercetez învăţăturile Sfinţilor Părinţi.
† Am batjocorit călcând în picioare şi aruncând cărţile Sfinte.
† Mi-am otrăvit sufletul citind cărţi eretice.
† Am împrăştiat cărţi eretice la diferiţi oameni neştiutori,
facându-i să păcătuiască citindu-le.
† Mi-am întunecat mintea şi m-am smintit citind cărţi de
ocultism, magie, yoga, zen etc.
† Am practicat yoga socotindu-L pe Mântuitorul Hristos în
rândul zeităţilor păgâne.
† Am îndemnat şi pe alţii să practice yoga.
† Am practicat Rugăciunea lui Iisus ca pe o mantră yogină
fără a avea duhul smereniei, al umilinţei şi al pocăinţei adevărate.
† Am înjurat şi am batjocorit lucrurile sfinte: biserica,
crucea, icoanele, Sfintele Taine, pe Maica Domnului şi Sfinţii din
ceruri.
† Nu le-am cinstit cum se cuvine luându-mă după sectarii
diavolului din zilele noastre.
90
† Am gândit să păcătuiesc cât voi putea de mult, că mă voi
pocăi la bătrâneţe, neştiind dacă voi mai prinde bătrâneţile.
† Am fost invidios când am văzut faptele bune ale aproapelui meu.
† L-am urât când am observat că este mai deştept decât mine.
† Mi-a plăcut tot timpul să fiu lăudat de oameni, căzând în
păcatul trufiei.
† Am avut momente de întunecare când nu mai doream să
ascult cuvinte despre credinţă şi despre Dumnezeu.
† Am crezut în reîncarnare şi am zis că nu există suflet, rai,
iad, îngeri, viaţă viitoare etc.
† Am râs de preoţi că sunt inculţi.
† Am pus mâna înainte sau am făcut alte gesturi
necuviincioase şi am zis că nu-mi merge bine când mi-a apărut un
preot în cale, luându-mă după această învăţătură jidovească.
† Am învăţat şi pe alţii să facă la fel, aflându-mă ca un
hulitor anticreştin asemenea evreilor.
† Am luptat împotriva preoţilor şi Bisericii Ortodoxe.
†Am părăsit credinţa ortodoxă şi m-am dus la sectari, jidani,
musulmani.
† Am discreditat şi am stricat imaginea unor preoţi credincioşi.
† Am judecat pe preoţi că una spun şi alta fac punându-mă eu
pe scaunul de judecată în locul lui Dumnezeu, fără să-mi dau
seama ce este preoţia în esenţă şi că preoţii au şi ei aceleaşi legi ale
firii, însă posedă mari daruri supraomeneşti, depăşind chiar şi pe
îngeri în această putere simţitoare.
† M-am smintit de un preot văzându-1 păcătuind şi n-am
avut acea tărie morală de a trece peste această ispită, căzând şi
eu direct în păcatul judecăţii.
† Am zis câteodată că atâtea rele se întâmplă în lume şi
Dumnezeu nu ia măsuri.
† Am înjurat pe Dumnezeu.
91
†Am dat diavolului pe copiii mei, casa mea şi animalele mele.
† Am supărat pe tata şi pe mama când eram tânăr, de m-au
blestemat şi au murit aşa, neluând dezlegare cu ei de la preot.
† Nu le-am făcut parastasele şi pomenile părinţilor mei care au
murit în credinţă ortodoxă.
† Am avut câteodată îndoială în slujba parastaselor zicând că
mortul nu mai mănâncă nimic, fără să-mi dau seama că morţii se
împărtăşesc din dragostea pe care eu o am faţă de ei, prin jertfa care
le-o aduc.
† Nu am ajutat pe aproapele meu când a avut necaz.
† Am fost la vrăjitori să-mi căsătoresc copiii, crezând că
practic magia albă pentru binele casei.
† Am fost la vrăjitori să fac rău la o persoană, să o despart de
familie.
† Am făcut vrăji la o persoană să nu se căsătorească.
† Am adus aţă de la mort şi apă de la vrăjitor în casă să-mi
meargă bine.
† Am fost la vrăjitor să-mi desfac farmecele care sunt asupra
mea zicând că: „cui pe cui se scoate”, fără să chem puterea cea mare
a lui Dumnezeu la mijloc.
92
PĂCATE STRIGĂTORE LA CER
† Am ucis un om în viaţa mea cu voie (fără voie).
† Am ucis prin avort copiii pe care Dumnezeu a vrut să mi-i dea.
† Am îndemnat atâtea femei (numărul lor) să facă avort,
adăugându-mi încă atâtea crime la numărul păcatelor mele.
† Am avut ocazia să dau sfat unei femeie să nu facă avort, ci
să nască copilul şi nu am făcut-o. Prin acest sfat putea să nască
copilul şi poate că Dumnezeu îmi ierta şi mie un păcat.
† Fiind căsatorit(ă) ne-am ferit de a face copii căzând în
păcatul onaniei.
† Am făcut malahie (masturbaţie) înainte de căsătorie şi în
timpul căsătoriei. Fac şi în prezent. Ultima dată...
† Am făcut sodomie şi gomorie (perversităţi sexuale) cu soţia
mea, cu alte femei, cu rude.
† Am făcut bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie.
† Am făcut cu animalele, când eram mic (mai mare). Am
învăţat şi pe altul să facă aceleaşi păcate.
† Am asuprit pe săraci şi văduve.
† Nu am plătit pe cel care mi-a muncit.
93
† Am lovit pe părinţii mei (fraţii mei).
† Am vorbit de rău pe părinţii mei, fraţii mei, prietenii mei etc.
PĂCATE ÎMPOTRIVA CELOR ZECE PORUNCI
† Am avut îndoieli în privinţa credinţei în Sfânta Treime.
† N-am crezut că Taina Botezului iartă păcatul strămoşesc,
† Am avut îndoieli în puterea Sfintelor Taine.
† Nu am iubit pe Dumnezeu mai presus de orice. M-am
iubit pe mine mai mult.
† Cu toate că port nume de creştin, după Hristos, nu l-am
cinstit şi nu m-am purtat creştineşte pentru a concretiza în viaţa
mea acest mare dar de a fi creştin.
† Am părăsit credinţa ortodoxă într-un anumit timp al vieţii
mele şi m-am dus la sectari (baptişti, penticostali, martorii lui
Iehova, adventişti etc.).
† Am stat o perioadă la aceşti sectari şi m-am adăpat din
otrava lor spirituală.
† Nu mi-am curăţat mintea şi inima cu totul de impurităţile
învăţăturilor lor, cauzându-mi astfel la mântuirea sufletului şi la
mersul firesc, ascendent spre Dumnezeu.
† M-am unit o perioadă de timp din viaţa mea cu aceşti sectari şi eretici.
† Am citit cărţile lor, am cântat cântecele lor etc.
† Am primit în casa mea asemenea eretici şi sectari, am
primit daruri de la ei.
† Interpretând Biblia greşit, după cum m-au învăţat ei, am căzut în
îndoială referitor la unele adevăruri de credinţă din Biserica Ortodoxă.
† M-am căsătorit cu un(o) sectar(ă), cu un(o) catolic(ă).
† Neştiind, eu fiind ortodox şi femeia catolică, ne-am cununat
la preotul ortodox, fără să facă înainte trecerea soţiei la Ortodoxie.
† Am cununat pe cineva cu soţia (soţul) nefiind noi înşine
cununaţi, făcând astfel un mare păcat.
94
† Am făcut nunta sau botezul în post, spurcând astfel aceste
mari Taine, pentru care poate vor suferi copiii noştri, din care cauză
mă căiesc foarte mult şi vă cer canon.
† Am participat la nuntă sau botez în post, neştiind că este
păcat; puteam foarte uşor să mă eschivez şi să nu mă duc trimiţând
banii sau darurile prin altcineva.
† Nu am dat sfat, cu toate că puteam să o fac, unor tineri să nu
se căsătorească în post.
† Nu am învăţat, de asemenea, nişte tineri, deşi puteam s-o fac
foarte uşor, să nu se împreune înainte de cununia în biserică, lăsându-i
să calce în păcatul curviei.
† Ca femeie m-ara împreunat cu bărbatul meu înainte de cununia
religioasă la biserică. Nu am ştiut că dacă o femeie face asemenea păcat
al curviei înainte de cununie nu mai are voie să îmbrace haina albă de
mireasă, ce simbolizează curăţenia trupească şi sufletească.
† Ca femeie am greşit cu alţi bărbaţi înainte de căsătorie,
nefîind virgină şi curată în momentul cununiei mele cu soţul (ca
bărbat de asemenea).
† Nu m-am spovedit înainte de cununia cu soţia mea, călcând astfel
cu stângul în căsnicie, neştiind că Spovedania este fundamentală pentru doi
tineri ce se căsătoresc şi că astfel făcând păşim cu dreptul în căsnicie.
† Cu toate că am ştiut aceste lucruri, am făcut păcate în viaţă
continuu, deoarece nu i-am învăţat, la rândul meu, pe tinerii care nu le
cunosc.
† Am defăimat şi am râs de orbi, şchiopi, ologi, ciungi etc.
† Am grăit glume cu colegi şi prieteni folosind cuvinte sfinte.
† Am privit la diferite privelişti păcătoase, jocuri, râsuri.
† De ruşine nu m-am închinat tot timpul când am trecut pe lângă
biserici.
† Neştiind, am făcut semnul Sfintei Cruci pe covoare, pardosele,
aşternuturi, trotuare etc., profanând astfel acest dumnezeiesc semn.
95
† Mi-a fugit mintea în altă parte în timpul rugăciunii şi nu m-am
luptat să o aduc înapoi.
† M-am complăcut chiar, şi am primit diferite gânduri şi
imagini spurcate în mintea şi inima mea.
† Din neştiinţă, am zis uneori că toate religiile sunt bune şi de la
Dumnezeu lăsate, neştiind că, în esenţa lor, foarte multe sunt împotriva
lui Dumnezeu, Singurul Mântuitor, aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă.
† Am ajutat cu bani sau cu mâinile mele, pentru bani, să se
construiască case de adunări ale sectarilor. Nu am ştiut că este păcat
şi-am băgat asemenea bani spurcaţi în casa mea.
† Am iubit pe oameni şi cele ale oamenilor mai mult decât pe
Dumnezeu.
† Am călcat poruncile lui Dumnezeu slujind poftelor păcătoase,
căzând în ispitele trupului, lumii şi diavolului.
† Ca femeie m-am rujat, pudrat, pensat, machiat, desfigurândumi
astfel chipul firesc pe care mi 1-a lăsat Dumnezeu.
† Nu mi-am dat seama că prin acest păcat îl supăr pe
Dumnezeu, deoarece neplăcându-mi de frumuseţea pe care mi-a dat-o
Dumnezeu, îmi adaug eu, prin fardurile mele, o altă frumuseţe
artificială căzând în păcatul mândriei, care la rândul lui, generează alte
păcate: al curviei, mâniei, invidiei, egoismului, urii etc.
† Ca femeie am smintit mulţi bărbaţi în viaţa mea datorita
nesimţirii mele sufleteşti, deoarece puteam foarte uşor să evit orice
privire, orice gest, orice cuvânt, orice atingere de la bărbaţi, însă nu
am făcut-o. De aceea mă simt vinovată înaintea lui Dumnezeu.
† Ca femeie am purtat îmbrăcăminte indecentă (fustă şi rochie
scurtă, crăpată sau transparentă). Nu mi-am dat seama că prin acest
port am ispitit mulţi bărbaţi şi i-am făcut să păcătuiască în mintea şi în
inima lor cu mine când m-au văzut aşa dezvelită.
† M-am purtat indecent şi în familie faţă de copiii mei, având o
îmbrăcăminte foarte sumară şi poate că i-am smintit.
96
† Când eram fetiţă (15-16 ani) de asemenea m-am purtat
indecent în familie faţă de tata şi fraţii mei.
† Am fost la vrăjitor să fac cuiva vrăji, să-1 smintesc şi să-i fac rău.
† Am fost la vrăjitor în disperare pentru a scăpa din încurcătură,
fără să-mi dau seama că tot ajutorul primit de la el este de la diavol, că
tot binele ce l-am avut este numai aparenţă înşelătoare.
† Am despărţit pe cineva de soţie(soţ) prin vrăji pentru a mă
apropia eu de el(ea), în acest chip murdar, diavolesc şi astfel am
dezmembrat o familie păcătuind groaznic înaintea lui Dumnezeu.
† Nu am ascultat de părinţii mei când eram mic, provocându-le
astfel tulburare şi mânie; din această pricină m-au blestemat.
† Am fost la nuntă, am jucat şi am dansat.
† Am fost la nuntă şi la discotecă în posturi.
† M-am jurat cu mâna pe cruce şi icoană drept, iar alte ori strâmb.
† Am dat diavolului prin înjurături.
† Au suferit animalele foame şi sete din cauza mea.
† Am omorât diferite animale şi le-am aruncat pe apă sau uscat.
† Am asuprit pe cineva cu scopul de îmbogăţire şi i-am luat din
terenul lui pe nedrept.
† Am batjocorit pe cineva.
† Am luat din terenul bisericii.
† Nu am cedat din terenul meu pentru biserică.
† Am vândut cu camătă mare, luând ceva cu un preţ mic şi
dând cu un preţ mai mare (foarte mare).
† Am furat lucruri sau bani de când eram copil de la părinţii
mei, de la colegi, de la diferiţi oameni.
† Am furat lucruri sau bani de la colegii de serviciu, de la
prieteni, de la serviri.
† Am păgubit pe cineva foarte tare luându-i un obiect de mare valoare.
† Am învăţat pe cineva să fure de mic (sau mai mare).
† Am fost complice la furt cu cineva.
96
97
† Am putut să învăţ pe cineva să nu fure şi nu am făcut-o.
† Fiind copil am copiat la şcoală păcălindu-1 pe profesor, luând
nişte note mari pe nedrept, făcând furt intelectual.
† Am minţit mult în viaţă şi încă nu m-am lăsat de acest păcat.
† M-am mândrit că sunt cineva.
† Nu am smerenie.
† Am spus vorbe urâte.
† Am învăţat pe mulţi în viaţa mea să vorbească urât.
† Am smintit multă lume cu vorbe mele urâte.
† M-am bătut cu rudele mele (tată, mamă, frate, soră).
† Am lovit pe tata sau mama fără să-mi dau seama că este un
păcat foarte mare şi, aşa cum spun Sfinţii, risc să nu-mi putrezească
(atunci când voi muri) mâna cu care am lovit pe părinţii mei.
† Nu m-am spovedit, nu am luat dezlegare şi nu am luat canon
pentru acest mare păcat.
† Am lucrat Duminica şi în Sărbători cu Cruce Roşie în
calendar, profanând aceste mari zile şi căzând sub blestemul lui
Dumnezeu, după porunca biblică: „Blestemat este cel ce ia ziua
Domnului în deşert” (adică nu o respectă).
98
† Am învăţat şi pe alţii să lucreze în zilele de sărbătoare.
† Nu am dat sfaturi suficiente (oamenilor pentru a nu lucra în
zilele de sărbătoare, cu toate că puteam şi aveam posibilitate să o fac.
† Pe copii mei nu i-am învăţat acelaşi lucru.
†Am râs şi am batjocorit pe cei ce ţineau zilele de sărbătoare.
† Am vândut vin sau ţuică împreunată cu apă pentru a lua
bani mai mulţi.
† Miercurea şi Vinerea nu am, ţinut post tot timpul vieţii mele.
† Nu am învăţat copiii mei să ţină post Miercurea şi Vinerea.
† Am râs de cei ce ţineau post Miercurea şi Vinerea.
† Nu am ţinut posturile mari de peste an: Postul Pastelul,
Postul Crăciunului, Postul Maicii Domnului (1-15 august) şi Postul
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
† Fiind căsătorit(ă), cu ştiinţa sau neştiinţă, m-am
împreunat cu soţul (soţia) profanând aceste zile de post şi
sărbătoare.
† Am vorbit preoţii şi călugării de rău, am spus glume şi
bancuri pe seama lor.
† Am învăţat şi smintit pe alţii la aceste păcate.
† Am ascultat pe la uşi sau pe la ferestre ce se vorbea.
† Am promis ceva cuiva şi nu mi-am împlinit promisiunea.
† Am trimis sau am primit scrisori de dragoste (după
căsătorie).
† În ziua când m-am împărtăşit am vomat.
† Ca femeie am intrat în biserică atunci când am avut ciclul lunar.
† M-am împreunat cu soţul (soţia) în ziua când m-am
împărtăşit. Nu am ţinut această curăţenie trupească timp de 7 zile
înainte şi 3 după Sfânta împărtăşanie.
† Am fumat şi fumez încă.
† Am învăţat şi pe alţii să fumeze.
† Am avut câteva momente de deznădejde în viaţa mea şi am
vrut să mă sinucid.
† Mi-a fost lene să mă închin şi să-mi fac rugăciunea seara,
dimineaţa, la masă, în călătorie etc.
† Mi-a fugit mintea în altă parte de la rugăciune.
† Am făcut multe lucruri fără să mă rog înainte de ale
începe, neglijând astfel binecuvântarea divină.
† Nu m-am rugat în toate momentele vieţii, atât la bucurii,
cât şi la necazuri şi strâmtorări.
† Ca părinte, nu i-am învăţat copiii mei să se roage tot
timpul. Nu le-am fost un exemplu viu, adică să îngenunchez şi să
mă rog împreună cu ei. De aceea sunt foarte decăzuţi
duhovniceşte.
† Am fost la adunări de sectari cu voia şi fără voia mea.
† Nu am învăţat suficient pe fratele, pe prietenul, pe vecinul
meu să nu se ducă la sectari, de aceea mă simt vinovat.
† Am gândit uneori că şi sectarii învaţă bine, învaţă tot despre
Dumnezeu şi deci, nu este păcat aşa de mare să mergi la ei.
99
100
Am gândit aşa fără să-mi dau seama că ei, în realitate, sunt
hulitori ai Duhului Sfânt. Dacă nu crezi în cruce, în icoane, în
Sfânta Treime, în Sfintele Taine, în biserică, adică în comoara
creştinismului de 2000 de ani, anulezi şi suspezi toată perioada
aceasta de viaţă a creştinismului.
† Am râs, vorbit, dormit mult.
†Am ascultat, am cântat şi am învăţat şi pe alţii cântece lumeşti.
† Ca femeie am purtat cercei, inele, mărgele, diferite zorzoane
pentru aşa-zisa înfrumuseţare, neglijând că Dumnezeu ne-a dat
fiecăruia frumuseţea naturală pe care trebuie să o păstrăm.
† Am cheltuit mulţi bani pentru bijuterii. Cu aceşti bani
puteam să fac mult bine oamenilor dându-mi de pomană din
această viaţă şi strângându-mi comoara în ceruri, care este veşnică.
† Am jucat cărţi de noroc şi la diferite jocuri electronice de
noroc.
† Am învăţat şi pe alţii să joace asemenea jocuri de noroc
diavoleşti şi să-şi cheltuie banii munciţi cu sudoare.
101
† Am citit cărţi, ziare, reviste pornografice şi de sexualitate,
smintindu-mă, întunecându-mi mintea şi producându-mi singur
aprinderea şi pornirea spre desfrânare.
† Am dat şi la alţii asemenea spurcăciuni, producându-le şi lor
pornirea spre păcat.
† M-am uitat la televizor la filme pornografice şi de sexualitate
spurcându-mi mintea, inima şi trupul cu acele imagini pe care mi le-a
întipărit diavolul în mintea mea, cu voia mea.
† Ca părinte nu am dat educaţie copiilor de a se feri de
pornografii pentru a-şi păstra cugetul, mintea şi inima curate.
† Am vândut sau am dat gratuit (în loc să le ard) reviste, poze
sau casete pornografice, producând astfel mult rău oamenilor.
† Am ajutat să se tipărească reviste şi poze pornografice
înmulţind astfel răul şi lucrarea diavolească.
† Am avut ocazia de a opri această proliferare pornografică,
ucigătoare de suflete şi nocivă, însă nu am făcut-o.
† Având funcţie publică mare m-am făcut vinovat de acest
păcat mai sus amintit, putând foarte uşor a-1 evita, însă nu am facut-o.
† Am luat anafura (pâine sfinţită) şi aghiazma (apă sfinţită) pe
mâncate, din greşeală.
† În necazurile mele grele din viaţă am ocărât, blestemat sau
înjurat pe Dumnezeu, ca unul fără de minte ce eram.
† Am scuipat pe cineva la mânie, l-am lovit, l-am îmbrâncit.
† Am primit un canon de la un preot când m-am spovedit, însă
nu l-am respectat.
† Am fugit de a un preot la altul pentru comoditate şi pentru a
nu-mi da canoane.
† Fără să ştiu sau cu ştiinţă am mâncat sau băut lucruri necurate
(în care căzuseră un şoarece, o pisică).
† Ca profesor sau învăţător, în perioada comunistă, am
învăţat copiii să nu creadă în Dumnezeu şi am luptat cu
înverşunare împotriva credinţei şi împotriva lui Dumnezeu.
102
Astfel am întunecat generaţii de copii şi nu m-am căit încă de acest
mare păcat şi n-am făcut canon pentru iertare.
† Ca medic nu mi-am pus toată silinţa pentru pacienţi şi unii
chiar au murit din cauza neglijenţei mele, făcându-mă astfel vinovat
de moartea lor.
† Am ucis copii prin avort fără milă.
† Ca femeie am folosit prezervative, pastile anticoncepţionale
sau sterilet pentru a nu rămâne gravidă.
† Am învăţat şi alte femei să facă la fel.
† Nu am vrut să fac copii mulţi, ci mi-am programat numai
unul sau doi, restul i-am aruncat fără milă la canal prin avort. Nu miam
dat seama că sufletele acelor copii sunt vii şi plâng înaintea lui
Dumnezeu cerând răzbunarea sângelui vărsat de mamă. Acei copii
avortaţi vor fî primii mei acuzatori când voi muri, iar acei copii
născuţi vor fi primii şi adevăraţii mei apărători şi avocaţi înaintea lui
Dumnezeu.
† Am învăţat şi alte femei să facă avort, făcându-mă astfel
părtaşă la păcatele lor.
† Am avut ocazia să învăţ o femeie să nu facă avort şi să nască
copilul, făcându-mă şi eu părtaşă la naşterea acelei fiinţe umane,
însă nu am făcut-o.
† Am făcut injecţie şi am dat diferite reţete la femeia pentru a
nu face copii.
† Ca bărbat am interzis femeii mele de a mai naşte copii,
făcându-mă şi eu părtaş direct la această crimă premeditată şi pentru
care voi fi acuzat la Judecată de acel suflet nevinovat.
† Ca femeie am intrat în biserică cu capul descoperit, atrăgând
astfel atenţia bărbaţilor asupra mea şi smintindu-i.
† Ca femeie am intrat în ţinută indecentă în biserică smintind
bărbaţii care m-au privit şi făcându-i să păcătuiască în inima lor cu
mine, chiar în Casa Domnului căzând astfel în acest groaznic păcat.
103
† Ca femeie, când eram mai tânără, am greşit cu bărbatul în
perioada lunară şi nu am respectat de asemenea 40 de zile după ce am
născut.
† Am căzut în păcatul curviei înainte de căsătorie cu alte persoane.
† Am căzut în păcatul precurviei cu alte persoane după ce mam
căsătorit stricând astfel fidelitatea conjugală şi întinându-mi patul
căsniciei.
† Am căzut în păcatul precurviei păcătuind cu rudele mele (naşă,
cumnată, verişoară, mătuşă etc.), spurcându-mi astfel neamul meu.
† Am visat că am făcut păcate cu cineva şi când m-am trezit
eram exact ca şi cum aş fi făcut păcatul.
† Când m-am mai spovedit, mi-a fost ruşine să spun un păcat şi
m-a dezlegat preotul fără să spun acel păcat.
† M-am împărtăşit fără să spun toate păcatele mele, crezând că
preotul trebuie să întrebe de păcate, nu eu să mi le spun singur.
† Am trecut cu vederea greşelile copiilor mei şi nu i-am bătut la
timpul potrivit.
† Am plecat din biserică înainte de a se termina slujba.
† Am lovit părinţii mei şi alte rude.
† Mi-a murit un copil nebotezat.
† Nu am ştiut că atunci când copilul este mic, imediat după
naştere, dacă are ceva malformaţii sau diferite deficienţe ori boli şi nu
este sigur că mai trăieşte, poate sâ-1 boteze oricine, chiar şi o femeie.
Îl introduce într-un vas cu apă de trei ori şi zice: „Se botează robul lui
Dumnezeu (N) în numele Tatălui, Amin, ai Fiului, Amin, şi al
Sfântului Duh, Amin”. Dacă moare, este botezat în numele Sfintei
Treimi. Dacă mai trăieşte, preotul continuă acest botez.
† Astfel mi-a murit un copil la spital imediat după naştere.
† Am pârât pe cineva şi din pâră i s-a întâmplat ceva rău.
†Am luat bani cu împrumut şi nu i-am dat încă înapoi.
† Am râs de orbi, şchiopi, muşcaţi, ciungi, ologi etc.
† Am adus daruri la biserică având ură pe cineva.
104
† Nu am ascultat sfaturile duhovnicului şi am făcut tot ce am
vrut eu.
† M-am crezut mai înţelept decât duhovnicul meu şi cu toate că
i-am promis că-1 ascult, din cauza mândriei mele nu, l-am ascultat.
† Când am mers la Spovedanie în loc să-mi spun păcatele mele
am început să spovedesc pe alţii şi să-i acuz pe alţii. Nu mi-am dat
seama şi datorită mândriei mele, în loc să ies eliberat de la Spovedanie
mi-am mai adăugat şi alte păcate, cele de judecată asupra aproapelui
meu.
† Nu am ştiut şi nu ştiu încă să mă spovedesc cum trebuie. În
loc să fiu la obiect cu explicarea păcatului, fac multe introduceri,
parafrazări şi divagaţii înaintea duhovnicului în Scaunul de
Spovedanie şi astfel îl plictisesc pe duhovnic.
† După ce m-am împărtăşit nu am ştiut că nu este voie să scuip
până după ora 12 noaptea în ziua respectivă şi am scuipat imediat
după amiază.
† După ce m-am împărtăşit, datorită bolii pe care o am sau din
cauza ispitei diavoleşti, am vomitat în WC fără să-mi dau seama că
este un păcat foarte grav şi strigător la cer. Nu am ştiut că atunci când
se întâmplă un asemenea caz este indicat a vomita într-un prosop sau
într-un vas curat şi după aceea, acel prosop sau vas se îngroapă într-o
grădină foarte adânc, la un loc curat, să nu se profaneze Sfânta
împărtăşanie.
† Mi-am zis (iresponsabil): să orbesc, să mor, să înnebunesc, să
mă trăznească Dumnezeu, să mă apuce boala lui Calache etc. Tot aşa,
am zis la copiii mei şi la prieteni, fără să-mi dau seama, că aceste
cuvinte îmi pot cauza mie şi celor cărora le zic.
† Am lucrat la casa mea Duminică şi am ajutat la prieteni, de
asemenea, să lucreze Duminica, fără să-mi dau seama că am băgat
singur blestemul lui Dumnezeu în acea casă şi că nu va fi bine toată
viaţa cu acea casă, aducând numai necazuri, boli, certuri în familie,
fără să ne dăm seama de unde şi din ce cauză vin.
105
† Am lucrat la câmp, de asemenea Duminica şi în Sărbătorile
cu Cruce Roşie, după care mi s-au întâmplat, puţin mai târziu,
necazuri cu animalele (unele au murit, altele s-au îmbolnăvit), fără
să ştiu pe moment din ce cauză,
† Nu mi-am educat copiii să respecte Duminica şi
sărbătorile, producându-le mult rău în viaţa lor, prin această
imprudenţă a mea.
† Nu am mers în fiecare Duminică la biserică, justificândumă
uneori că pot sta acasă să ascult slujba la radio sau televizor.
Sau uneori socotind că pot să mă rog şi singur, fără să conştientizez
marea Taină a Sfintei Liturghii, la care participă însuşi Mântuitorul
Iisus Hristos în chip invizibil cu Sfinţii îngeri.
† Ca bărbat, am intrat în biserică când am avut scurgere
noaptea şi fără să fac 50 de metanii mari.
† M-am pus la masă şi m-am sculat de la masă fără să fac
rugăciune.
† Ca părinte, am învăţat copiii să fure de la oameni şi chiar
am furat împreună cu ei.
† Am învăţat copiii, şi i-am încurajat să facă desfrânare cu
alte persoane, fără să realizez acest enorm păcat.
† Am dorit părinţilor şi chiar prietenilor mei boală, necazuri,
tulburări şi moarte.
† Am crezut în visuri şi am colecţionat o mulţime de cărţi
oculte cu privire la vise fără să-mi dau seama ce otravă şi pericol
mi s-a băgat în casă prin acele lucruri diavoleşti.
† Ca bărbat căsătorit nu mi-am iubit soţia cum trebuie,
lăsând-o de foarte multe ori să ducă singură greutăţile casei.
106
Urmează să spunem rugăciunea de mai jos şi să facem
făgăduinţa respectivă:
„Acestea toate şi mai mari decât acestea am făcut, pentru
care mă căiesc foarte mult şi mărturisesc înaintea lui Dumnezeu
că voi încerca cu toată fiinţa să mă îndrept şi să nu le mai fac. Iar
pe Sfinţia Voastră, duhovnicul meu părinte, de asemenea, vă rog
să mă iertaţi, să-mi daţi canonul potrivit şi să vă rugaţi Bunului
Dumnezeu să-mi ajute să fac toate cele promise mai înainte şi să
pun început bun mântuirii mele”.
CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE
1. Mândria (trufia)
2. Iubirea de argint şi zgârcenia
3. Desfrânarea
4. Zavistia (ura, invidia, viclenia, perfidia)
5. Lăcomia (neînfrânarea)
6. Mânia (supărarea, ţinerea de minte a răului)
7. Lenea (trândăvia)
PĂCATE ÎMPOTRIVA MILOSTENIEI SUFLETEŞTI
† N-am îndemnat pe păcătos să părăsească păcatul şi să
petreacă o viaţă mai bună: creştinească, duhovnicească, bineplăcută
lui Dumnezeu.
† N-am învăţat pe cel neînvăţat şi nepriceput, cu toate că
ştiam şi îmi era foarte uşor.
† N-am sfătuit bine pe cel ce are trebuinţă de sfat.
† Nu m-am rugat lui Dumnezeu pentru aproapele meu. Nu
l-am compătimit.
† N-am mângâiat pe cel întristat. N-am suferit ocările cu răbdare.
† N-am iertat greşelile celor care mi-au greşit.
106
PĂCATE ÎMPOTRIVA
MILOSTENIEI TRUPEŞTI
† N-am dat de mâncare celui flămând.
† N-am adăpat pe cel însetat.
† N-am îmbrăcat pe cel gol.
† N-am mers să cercetez pe cei din închisoare.
† N-am cercetat pe cei bolnavi.
† N-am primit pe cel străin în casa mea.
† N-am îngropat pe cei morţi.
CELE ZECE PORUNCI DUMNEZEIEŞTI
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei
afară de mine.
2. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te
închini lor.
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert.
4. Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi cinsteşte-o.
5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi să
trăieşti pe pământ mulţi ani.
6. Să nu ucizi.
7. Să nu fi desfrânat.
8. Să nu furi.
9. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.
10.Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău.
CELE NOUĂ PORUNCI BISERICEŞTI
1. Să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare
Duminică şi sărbătoare.
2. Să ţinem toate posturile de peste an.
3. Să cinstim feţele bisericeşti.
4. Să ne spovedim şi să ne cuminicăm în fiecare din cele patru
posturi mari de peste an ori, dacă în fiecare post nu putem, cel puţin o
dată pe an, în Postul Paştilor.
5. Să ne rugăm pentru cei ce stau în fruntea ţării.
107
108
6. Să ţinem posturile pe care le-ar orândui episcopul sau
mitropolitul locului în vreme de primejdii, de molime sau alte
necazuri.
7. Să nu citim cărţi eretice sau de-ale sectarilor.
8. Să nu înstrăinăm, nici să folosim spre scopuri străine,
lucrurile bisericeşti sau averea Bisericii.
9. Să nu facem nunţi şi ospeţe sau alte petreceri în timpul
posturilor.
PĂCATELE CELE MAI GRELE, CELE ÎMPOTRIVA
DUHULUI SFÂNT
1. Necredinţa sau nepăsarea faţă de Dumnezeu, Cel în
Treime mărit.
2. Ura împotriva lui Dumnezeu.
3. Deznădejdea în marea milostivire a lui Dumnezeu şi în
purtarea de grijă faţă de noi sau prea marea încredere în
autobunătatea lui Dumnezeu, încredere care te face să săvârşeşti
fără contenire păcate, socotind că Dumnezeu te va ierta chiar dacă
nu te îndrepţi.
PĂCATE STRIGĂTOARE LA CER
1. Uciderea (şi uciderea de prunci, adică avortul)
2. Păcatele asemenea celor făcute de cei din Sodoma şi
Gomora (perversităţi sexuale).
108
109
3. Oprirea plăţii lucrătorului
4. Asuprirea văduvelor şi orfanilor
5. Batjocorirea şi asuprirea părinţilor, cei care ne-au
născut şi crescut
PĂCATELE DE CĂPETENIE
1. Mândria
2. Desfrânarea
3. Iubirea de argint (de avuţii)
4. Lăcomia
5. Invidia
6. Mânia
7. Lenea
FAPTELE MILOSTENIEI TRUPEŞTI
1. A sătura pe cel flămând
2. A da de băut celui însetat
3. A îmbrăca pe cel gol
4. A primi în casă pe cel străin
5. A cerceta pe cel bolnav
6. A cerceta pe cel din temniţă
7. A îngropa pe cel mort
FAPTELE MILOSTENIEI SUFLETEŞTI
1. A îndrepta pe cel ce greşeşte
2. A învăţa pe cel neştiutor
3. A da sfat bun celui ce stă la îndoială
4. A ne ruga pentru aproapele
5. A mângâia pe cei întristaţi
6. A suferi cu răbdare asuprirea şi a întări şi pe alţii la
răbdare când sunt asupriţi
7. A ierta pe cei ce ne-au greşit
110
Imaginea aceasta ne arată cum omul şi-a mărturisit fără
ruşine păcatele părintelui-duhovnic şi îngerul îl încurajează.
La fel să procedăm şi noi: să ne mărturisim toate păcatele, fără
ruşine, pentru a scăpa de povara lor şi de asuprirea celui
viclean.
(Imagine reprodusă după pictorul Hermineanu)
111
CAPITOLUL V
RÂNDUIALA
SFINTEI
SPOVEDANII
(rugăciuni care se rostesc înainte
şi după Sfânta Spovedanie)
CE TREBUIE SĂ FACEM ÎNAINTE DE A MERGE LA
SPOVEDANIE?
n momentul când ne-am decis să mergem la
Sfânta Spovedanie, ţinem post vreme de 4-5 zile. In
aceste zile ne facem un examen al conştiinţei,
folosindu-ne de ghidul cu păcate din această carte. Notăm
pe o hârtie păcatele pe care le-am săvârşit.
Seara, înaintea zilei de spovedanie, să facem cât mai multe
metanii la Mântuitorul Iisus Hristos, la Maica Domnului, la sfinţii
ocrotitori ai noştri şi la îngerul păzitor la vieţii noastre.
Rugăciunile înainte de Sfânta Spovedanie le citim seara,
dimineaţa când ne sculăm, înainte de a merge la biserică pentru
spovedanie sau le putem citi chiar în biserică.
Ajungând la biserică, cumpărăm câteva lumânări, le
aprindem, după aceea mergem şi ne închinăm, mai întâi la Icoanele
cele Împărăteşti, apoi la celelalte icoane, cu multă atenţie, pentru a
nu-i tulbura pe cei din biserică. Să umblăm cu multă smerenie şi
evlavie prin biserică, de parcă nu ne-ar observa nimeni. Să nu
mergem aleea dinaintea Sfântului Altar. După ce ne-am închinat
liniştit şi cât mai discret, luăm această carte (sau oricare alta) şi
citim în genunchi, într-un colţ al bisericii, Rugăciunile dinainte de
Sfânta Spovedanie. Dacă cumva a început slujba în biserică,
trebuie să avem multă grijă să nu atragem atenţia nimănui. Dacă
biserica este aglomerată, nu trebuie să ne mai înghesuim pentru a
ajunge în faţă, ci să ne mulţumim doar cu închinarea la Sfintele
Icoane din spatele bisericii.
După ce am citit rugăciunile dinainte de spovedanie,
mergem la preotul duhovnic şi ne spovedim. Pentru o spovedanie
bună, să fim atenţi să nu ne îngrămădim cu toată lumea în ultima
săptămână de post, ci să o facem mai înainte, când nu este
părintele aglomerat.
I
112
113
După ce ne-am spovedit, mergem liniştiţi într-un colţ al bisericii şi
citim rugăciunile de după spovedanie. Sau, dacă nu avem timp, le
citim acasă.
Să fim foarte atenţi şi, la rândul nostru, să-i învăţăm pe cei
neştiutori referitor la comportamentul în biserică. Când intrăm în
biserică, să încercăm pe cât posibil să alungăm toate gândurile
necurate din mintea noastră, să nu atragem atenţia nimănui, să
nu tulburăm pe nimeni prin comportamentul sau portul nostru, ci
să fim ca o umbră. Să nu facem fariseism în biserică, adică să nu ne
forţăm să intrăm în faţă, să nu îmbrâncim oamenii, să nu vorbim
sau să întrebăm cu voce tare, să nu facem metanii mari sau închinăciuni
mari, aşa încât să arătăm oamenilor din jur ce credinţă avem
noi şi ce grozavi suntem noi. De facem asemenea lucruri, ne
pierdem toată plata şi ne osândim singuri.
RUGĂCIUNI ÎNAINTE DE SPOVEDANIE
Psalmul 6 (un psalm al lui David)
oamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici
cu iuţimea Ta să mă cerţi. Miluieşte-mă, Doamne,
că sunt neputincios vindecă-mă, Doamne, că s-au
desfăcut oasele mele şi sufletul meu s-a spăimântat
foarte si Tu, Doamne, până când? Întoarce-te, Doamne, izbăveşte
sufletul meu, mântuieşte-mă pentru Mila Ta. Că nu este în moarte cel
ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine se va mărturisi Ţie. Ostenit-am
în suspinul meu, spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele
voi uda aşternutul meu. Tulburatu-s-a de necaz şi ochiul meu,
învechitum-am între toţi vrăjmaşii mei. Depărtaţi-vă de ta mine toţi cei
ce lucraţi fărădelege, că a auzit Domnul glasul plângerii mele. Auzit-a
Domnul cererea mea, Domnul a primit rugăciunea mea. Să se ruşineze
şi să se spăimânteze toţi vrăjmaşii mei să se întoarcă şi să se ruşineze
foarte degrabă.
D
114
Psalmul 129 (un psalm al lui David)
intru adâncuri am strigat către Tine, Doamne:
Doamne, auzi glasul meu! Fie urechile Tale luând
aminte spre glasul rugăciunii mele, De te vei uita la fărădelegi,
Doamne, Doamne, cine va suferi? Că la Tine este milostivirea,
Pentru numele Tău Te-am aşteptat, Doamne, aşteptat-a sufletul meu
spre cuvântul Tău, nădăjduit-a sufletul meu spre Domnul, din straja
dimineţii până în noapte, din straja dimineţii să nădăjduiască Israel
spre Domnul, Că la Domnul este mila şi multă mântuire la el, şi El va
izbăvi pe Israel de toate fărădelegile lui.
RUGĂCIUNE DE UMILINŢĂ CĂTRE DOMNUL
NOSTRU IISUS HRISTOS
ăcătuit-am şi n-am făcut dreptate înaintea Ta, Prea
Bunule Stăpâne, călcat-am poruncile Tale cele
mântuitoare şi juruinţele noastre cele sfinţite, pe care le-am făcut la
Sf. Botez. Numele de creştin îl purtam noi nevrednicii, iar mâinile
noastre au fost nevoitoare spre toată lăcomia. Picioarele grabnice şi
cu cutezare spre toata alergarea cea rea. Gura, organul sfintelor
rugăciuni şi al cuvintelor, am făcut-o organ a toată vorba
nebunească. Ochii noştri şi toate simţirile noastre, peste măsură leam
umplut de păcate şi de toată necurăţia. De aceea Prea Bunule
Stăpâne, multă iubirea Ta de oameni am întors-o spre mânie noi
nevrednicii Mulţimea facerilor Tale de bine am prefăcut-o nebuneşte
spre chinuri, însă nu cu iuţimea Ta să ne cerţi pe noi, Doamne.
Ţie Unuia am greşit, dar Ţie Unuia ne închinam şi cu inimă
umilită ne rugăm: „Slăbeşte, lasă, iartă iubitorule de oameni,
Stăpâne. Biruiască mulţimea îndurărilor Tale adunarea cea vicleană
a păcatelor noastre, Adâncul bunătăţilor Tale cel nemăsurat să
acopere marea cea amară a răutăţilor noastre!
D
P
115
Adevărat Preabunule Iisuse, ne rugăm Ţie, dăruieşte iertare
păcatelor noastre, bună aşezare minţii, sănătate trupului, pace
în zilele noastre, aerului bună linişte, pământului bună rodire,
credinţei celei dreptmăritoare creştere, unire şi pace Sfintelor
Tale Biserici, surpare eresurilor, stricare sfaturilor celor
necurate şi toate lucrurile cele de folos ni le dăruieşte după
neschimbatele Tale îndurări. Cel ce nu voieşti moartea
păcătosului, dăruieşte nouă timp de pocăinţă, ca şi de chinurile
cele veşnice care vor să vie să ne mântuim cu Darul şi cu
iubirea de oameni a Preacuratului Tău Părinte, cu Care
Împreună eşti binecuvântat, cu Prea Sfântul, Bunul şi de viaţă
Făcătorul Duhul Tău, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
RUGĂCIUNE PENTRU RECUNOAŞTEREA
TICĂLOŞIILOR NOASTRE
oamne Dumnezeul nostru, Cel Bogat în mila şi
necuprins în îndurări, Care Singur din fire eşti
fără de păcat, şi pentru noi fără de păcat Te-ai făcut om,
ascultă în ceasul acesta, această dureroasă a mea rugăciune, că
sărac şi lipsit sunt eu de fapte bune şi inima mea s-a tulburat în
mine! Tu Doamne, Înaltule Împărat al cerului şi al pământului,
ştii ca toată tinereţea mea am cheltuit-o în păcate şi umblând
după poftele trupului meu, m-am făcut cu totul bucurie dracilor,
cu totul am urmat pe diavolul, tăvălindu-mă întotdeauna în
noroiul poftelor. Întunecându-mi-se gândul din copilărie şi
până acum, niciodată n-am voit să fac voia Ta cea Sfântă; ci cu
totul robindu-mă de poftele care mă înconjoară, m-am făcut de
râs şi de batjocura dracilor, nicidecum în minte venindu-mi că
nesuferită este urgia îngrozirii Tale asupra păcătoşilor şi gătită
fiind gheena focului.
D
116
Din această pricină, căzând în deznădăjduire, nicidecum
venind în simţire de întoarcere, m-am făcut pustiu si gol de
dragostea cea de la Tine. Ca ce fel de păcat n-am făcut? Ce
lucru drăcesc n-am lucrat? Ce fapta grozavă şi înverşunata nam
săvârşit cu covârşire şi cu sârguinţă. Mintea cu totul mi-am
întinat prin cugete trupeşii; trupul l-am spurcat prin
amestecări; duhul cu totul mi l-am pângărit cu învoirea spre
păcat. Toate mădularele ticălosului meu trup le-am pornit a
lucra şi a sluji la păcate. Cine dar nu mă va plânge pe mine
ticălosul? Cine nu mă va tângui pe mine osânditul? Pentru că
eu singur, Stăpâne, am întărâtat mânia Ta, eu singur am aţâţat
urgia Ta asupra mea, eu singur am făcut răutate înaintea Ta,
întrecând şi covârşind pe toţi păcătoşii cei din veac, păcătuind
fără de asemănare şi fără de iertare. Însă de vreme ce eşti mult
milostiv şi mult milosârd, Iubitorule de oameni, şi aştepţi
întoarcerea oamenilor, iată şi eu mă arunc pe sine-mi înaintea
înfricoşatului şi nesuferitului Tău Divan şi ca şi cum m-aş
atinge de preacuratele Tale picioare, din adâncul sufletului
strig Ţie: Milostiveşte-Te Doamne, iartă-mă, îndură-Te, ajută
neputinţei mele, pleacă-Te nedumeririi mele, ia aminte la
rugăciunea mea şi lacrimile mele să nu te treci cu vederea.
Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc şi rătăcit fiind
întoarce-mă şi întorcându-mă îmbrăţişează-mă şi mă iartă, căci
mă rog. Pentru că n-ai pus pocăinţă drepţilor, n-ai pus iertare
celor ce nu greşesc, ci ai pus pocăinţă asupra mea, a
păcătosului, în acela cu care spre întărâtarea Ta am lucrat. Gol
şi descoperit stau înaintea Ta cunoscătorule de inimi, Doamne,
mărturisindu-mi păcatele mele, pentru că nu pot să caut şi să
văd înălţimea cerului fiind împilat de greutatea păcatelor mele.
Deci, luminează-mi ochii inimii mele şi da-mi umilinţă spre
pocăinţă şi zdrobire de inimă spre îndreptare ca, cu bună
nădejde şi cu adevărată şi deplină adeverire, să merg la lumea
cea de acolo, lăudând şi binecuvântând totdeauna
117
prea Sfânt Numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.
RUGĂCIUNE UMILITĂ PENTRU
RECUNOAŞTEREA PĂCATELOR
oamne mult milostive, Dumnezeule Prea Sfinte,
Care iubeşti numai binele şi urăşti tot răul, rogu-
Te nu Te uita ta mulţimea păcatelor mele, ci priveşte la mine fiul
cel risipitor, la oaia cea rătăcită care îmi recunosc vina mea şi
vin ta Tine mâhnit cu inima, zdrobit şi ruşinat, cerând iertare.
Doamne fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea
mea este pururea. Sunt greu tulburat, zdruncinat şi nemângâiat.
N-am linişte, n-am odihnă în sufletul meu, văzând că m-am pus
cu trup şi suflet în slujba diavolului. Cunosc că prin multele şi
feluritele păcate, pe Tine Părintele şi Dumnezeul meu Cel prea
bun, Te-am jignit, mâhnit, amărât şi Te-am mâniat foarte mult.
Păcatele mele apasă cumplit asupra mea, întocmai ca o piatră
foarte grea şi rău mă chinuiesc. Ce voi face? Scula-mă-voi şi mă
voi duce la Tatăl meu şi din adâncul inimii păcătoşite, voi zice,
ca şi fiul cel rătăcit: „Tatăl Am greşit la cer şi înaintea Ta..”.
Aceasta voiesc să o fac chiar acum. Pentru aceasta cu căinţă mă
rog Ţie, iartă-mă pe mine păcătosul.
Doamne, eu nu mai cutezam să mai vin la Tine în starea
aceasta păcătoasă în care mă aflu, dacă nu m-aş fi întărit de
cuvintele milostivirii Tale; „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi... Eu nu voiesc moartea
păcătosului, ci doresc să se întoarcă de la calea lui cea rea şi să
fie viu!” (Mt. 11, 28: Iez. 18, 23, 32). Cuvintele acestea mă
încurajează foarte mult a veni înaintea Preotului Duhovnic şi a-mi
mărturisi toate păcatele acestui minunat împuternicit al Tău,
care stă văzut în Scaunul Sfintei Spovedanii în locul Tău,
Dumnezeul meu, Care stai nevăzut acolo de faţă şi
D
118
primeşti mărturisirea cea adevărată pe care o facem noi
păcătoşii. Rogu-te, Doamne, luminează-mi mintea şi buzele mele
să spun numai adevărul şi să-mi mărturisesc toate păcatele mele.
Nu mă lăsă Doamne ca din vreo frică sau ruşine să ascund vreun
păcat şi să-l las nemărturisit, ci luminează-mă Doamne, ajută-mă
să-mi reamintesc şi să-mi mărturisesc toate păcatele mele mari şi
mici, cu toată umilinţa, zdrobirea inimii şi căinţa înaintea
Preotului Duhovnic şi a Ta, cu hotărârea de a le părăsi
desăvârşit şi a face roade vrednice de pocăinţă (Ioan 8,11; 5,14;
Mt. 3, 8-10; 2 Col. 5, 27), ca astfel să fiu iertat ca şi mulţimea
Magdalenelor, Satnarinencelor, Zacheilor, tâlharilor şi a altor
păcătoşi pocăiţi după dreptarul dreptei credinţe creştineşti, care
acum se veselesc în Raiul desfătărilor, îndulcind-se pururea de
nemărginita frumuseţe a feţei Dumnezeirii Tale. Astăzi vreau a
face o mărturisire cât mai amănunţită, mai bună, mai
desăvârşită, aşa ca şi când ar fi din ceasul despărţirii sufletului
meu de trup. Ajută-mi Doamne să fac această adevărată
mărturisire cât mai amănunţită, mai bună, mai desăvârşită, aşa
ca şi când ar fi cea din ceasul despărţirii sufletului meu de trup.
Ajută-mi Doamne să fac această adevărată mărturisire, pentru
că eu nu cunosc, ci numai Tu singur, dacă voi mai avea vreme şi
prilej să mă mărturisesc vreodată, ori cu această mărturisire voi
merge înaintea, Ta, Prea Drepte Judecătoriile.
Doamne Dumnezeule, astăzi doresc din toată inima a mă
întoarce la Tine pentru a mă curăţi de toate păcatele, Părintele
meu Cel prea bun, pe Care Te-am jignit şi mâhnit, şi a mă mântui
de tot păcatul. Puterile mele cele slabe încă nu sunt în stare a mă
ajuta pentru a face aceasta. Deci, rogu-mă Ţie Dumnezeule,
Părintele milostivirilor, ajută-mă a face şi a desăvârşi această
curăţire de păcate. Rogu-te, Doamne, fie-ţi milă de mine şi iartămă.
Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul şi Dumnezeul meu, Tu
ai venit în lume să mântuieşti pe
119
cei păcătoşi, dintre care cel
dintâi sunt eu (1 Tim. 1, 15).
Ajută-mă Doamne, Care ai
venit să chemi nu pe cei
drepţi, ci pe cei păcătoşi la
pocăinţă; cheamă-mă şi pe
mine păcătosul. Ajută-mă a
alerga ta Tine, Izvorul vieţii
si Lumina lumii, Care
luminezi tuturor. Primeştemă
pe mine păcătosul care
mă aduc în genunchi înaintea Crucii Tale, la milostivnicul Scaun
al judecăţii Tale de aici de pe pământ, la Sf. Spovedanie. Pentru
minunata Ta întrupare, activitate Mesianică, Patimă, crucificare şi
Moarte pe Cruce pentru mântuirea noastră şi pentru preamărita
Ta înviere, rogu-te pe Tine, Care ai iertat pe vrăjmaşii Tăi
răstignitori, iartă-mi şi mie toate păcatele mele.
Dumnezeule, Duhule Sfinte, Mângâietorule, Vistierul
bunătăţilor, înzestrătorule al nostru cu toate bogatele Tale Daruri
şi Dătătorule de viaţă, vino şi la mine păcătosul, curăţeşte-mă cu
Darurile Tale cete bogate, întăreşte-mă în tot binele şi ajută-mă
să mă mântuiesc şi să redobândesc fericirea în Împărăţia Ta cea
Cerească, începând de aici de pe pământ.
Dumnezeule Cel Preamărit în Sfânta Treime, cea de o
fiinţă şi nedespărţită, Părinte şi Duhule Sfinte, ajută-mă să mă
curăţesc de toate păcatele la Scaunul Judecătoresc şi milostivnic
al Sfintei Spovedanii de aici de pe pământ, şi să-ţi slujesc ţie
totdeauna cu trup şi suflet, că Ţie se cuvine, Doamne, toată Slava,
cinstea şi închinăciunea Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
120
LA SCAUNUL SFINTEI SPOVEDANII
După ce ne-am socotit, cunoscut şi însemnat bine toate
păcatele şi ne-am rugat lui Dumnezeu, apoi mergem la Duhovnic,
cu umilinţă, cu frică şi cu evlavie adâncă, aşa ca şi cum ne-am
duce în faţa judecăţii lui Dumnezeu, ştiind că Scaunul Sfânt al
Spovedaniei e Scaunul milostivnic al judecăţii lui Dumnezeu aici
pe pământ, unde ne curăţim de păcate şi ne înaripăm pentru
zborul la cer, în împărăţia lui Dumnezeu. Ajungând la acest
Scaun de milostivnică judecată Dumnezeiască, îngenunchem cu
smerenie şi zicem:
„Binecuvântează-mă Părinte Duhovnicesc ca să-mi pot
mărturisi toate păcatele!”.
Apoi continuăm aşa: „Eu păcătosul (N.N.), mă mărturisesc
lui Dumnezeu şi sfinţiei voastre duhovnicescul meu Părinte, că de
la spovedania mea cea mai de pe urmă, am greşit de multe ori.
Mă aflu vinovat cu următoarele păcate: (aici ne mărturisim toate
păcatele scrise pe hârtie şi învăţate pe de rost, cele nemărturisite
la ultima spovedanie şi toate câte le-am mai făcut de atunci până
în prezent)”. După mărturisirea tuturor păcatelor, încheiem
astfel: „Pentru toate aceste păcate, ca şi pentru acelea de care numi
mai aduc aminte, mă căiesc, îmi pare foarte rău şi mă
hotărăsc din toată inima a nu le mai face, şi mă rog a-mi da
canon, dezlegare şi iertare”.
RUGĂCIUNE DUPĂ SFÂNTA SPOVEDANIE
Psalmul 102 (un psalm al lui David)
inecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cete
dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.
Binecuvântează, suflete al meu, pe domnul şi nu uita
toate binefacerile Lui. Pe cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe
B
121
Cei ce vindeca, toate bolile tale, pe Cel ce izbăveşte din stricăciune
viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu mila şi cu îndurări, pe Cel ce
umple de bunătăţi dorirea ta: înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile
tale. Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se
face strâmbătate. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui
Israel voile Sale. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător
şi mult-milostiv. Nu până în sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia,
Nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre
a răsplătit nouă, ci cât este de departe cerul de pământ, atât este
mare mila Lui, spre ui ce se tem de El. Pe cât sunt de departe,
răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre. În
ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de
El. Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână
suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori.
Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă
locul său. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de
Dânsul, şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul
Lui, şi-şi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele. Domnul
în cer a gătit scaunul Său şi împărăţia Lui peste toţi stăpâneşte.
Binecuvântaţi pe Domnul, toţi îngerii Lui, cei ce tari la virtute, care
faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui. Binecuvântaţi pe
Domnul, toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui.
Binecuvântaţi pe Domnul, toate lucrurile Lui, în tot locul stăpânirii
Lui, binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul.
Psalmul 31 (un psalm al lui David: pentru pricepere)
ericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora
s-au acoperit păcatele, Fericit bărbatul căruia
nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în
gura lui vicleşug. Ca am tăcut, îmbătrânit-au oasele mele, când
strigam toată ziua. Că ziua şi noaptea s-a îngreunat peste mine
F
122
mâna Ta, şi am căzut în suferinţă când ghimpele Tău mă împungea,
Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o
împotriva mea. Zis-am „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului”;
şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu. Pentru aceasta se va ruga
către Tine tot cuviosul la vreme potrivită, iar potop de ape multe de el
nu se va apropia. Tu eşti scăparea mea din necazul ce mă cuprinde,
bucuria mea; izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat. Înţelepţi-te-voi
şi te voi îndrepta pe calea aceasta, pe care vei merge; aţinti-voi spre
tine ochii Mei. Nu fi ca un cal şi ca un catâr, la care nu este
pricepere; cu zăbală şi cu frâu fălcile lor vor strânge, ca să nu se
apropie de tine. Multe sunt bătăile păcătosului, iar pe cel ce
nădăjduieşte în Domnul, mila îl v-a înconjura. Veseliţi-vă în Domnul
şi vă bucuraţi drepţilor şi vă lăudaţi toţi cei drepţi la inimă.
Tropare
ât va fi de temută judecata Ta, Doamne,
îngerii stând înainte, oamenii în mijloc
adunându-se, cărţile deschizându-se, faptele
cercetându-se, gândurile întrebându-se! Ce judecată va fi mie,
celui zămislit în păcate? Cine-mi va stinge văpaia, cine-mi va
fi lamina întunericul de nu mă vei milui Tu, Doamne, ca un
iubitor de oameni? Lacrimi dă-mi, Dumnezeule, ca oricând
femeii celei păcătoase şi mă învredniceşte să ud picioarele
Tale, care m-au scos din calea rătăcirii, şi ca un mir de bună
mireasmă să-ţi aduc viaţa curată, agonisita mie prin pocăinţă,
pentru ca să aud glasul Tău cel dorit: „Credinţa ta te-a
mântuit, mergi în pace”.
Slava Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi
pururea şi în vecii vecilor, Amin.
Neînfruntată nădejde având în Tine, Născătoare de
Dumnezeu, mă voi mântui; folosinţa ta agonisind, Preacurată,
C
123
nu mă voi teme. Izgoni-voi pe vrăjmaşii mei şi îi voi înfrânge. Întru
neasemuitul tău acoperământ îmbrăcându-mă ca într-o platoşă şi
întru ajutorul tău cel puternic rugându-mă, strig către Tine, Stăpână:
Mântuieşte-mă cu rugăciunile tale şi mă scoală din întunecatul somn,
spre a ta slavă, că puterea Celui ce S-a întrupat din tine, a Fiului lui
Dumnezeu.
RUGĂCIUNEA ÎNTÂI
oamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,
izvorul înţelepciunii şi al harului, deschide buzele
mele, ale păcătosului, şi mă învaţă cum se cuvine şi pentru ce se
cade să mă rog. Că Tu eşti cel ce ştii mulţimea cea mare a
păcatelor mele. Iată, cu frică stau înaintea Ta. Îndreptează-mi
viaţa, Cel ce îndreptezi toata zidirea cu cuvântul şi cu
D
124
puterea cea nespusă a înţelepciunii, Cel ce eşti liman celor înfivoraţi,
şi arată-mi calea pe care voi merge. Dă cugetelor mele duhul
înţelegerii. Cu duhul temerii de Tine umbreşte-mi faptele şi duh drept
înnoieşte întru cele dinlăuntrul ale mele cu Duh stăpânitor întăreşte
gândul meu, dintru alunecare. Pentru că în toate zilele fiind îndreptat
spre cele de folos, cu Duhul Tău cel Bun, să mă învrednicesc a
împlini poruncile Tale şi pururea să-mi aduc aminte de mărita
venirea Ta, care va cerceta faptele noastre. Că milostiv şi iubitor de
oameni Dumnezeu eşti si Ţie Slavă înălţăm: Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
RUGĂCIUNEA A DOUA
oamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, multmilostive,
mulţumescu-Ţi că, prin mărturisirea către
duhovnicescul meu părinte, m-ai învrednicit pe
mine, păcătosul, să iau de la Tine iertarea păcatelor mele, ca David,
cel care a zis: „Juratu-m-am şi am pus să păzesc judecăţile dreptăţii
Tale. Făgăduiesc înaintea Ta, cu voinţa întreagă a sufletului meu, ca
mai bine aleg să mor decât să mai fac de acum înainte vreun păcat de
moarte şi să amărăsc cu ceva bunătatea Ta cea nemărginită. Dar de
vreme ce voinţa mea este neputincioasă de sine, singură şi fără
ajutorul Tău, ca să rămân până la sfârşit neschimbat în această
hotărâre, dă-mi, Doamne, să petrec cealaltă vreme în pace şi întru
pocăinţă, să dobândesc întru această viaţă darul Tău, iar în cealaltă
fericirea de veci. Pentru rugăciunile Preabinecuvântatei Maicii Tale
şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.
SLAVĂ LUI DUMNEZEU
PENTRU TOATE
D
125
CUPRINS
Prefaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
Cuvânt înainte. . . . . . . . . . . . . . . 11
Capitolul I
ÎNCERCĂRI DE A FACE ÎNŢELEASĂ
TAINA SFINTEI SPOVEDANII
Puterea celor şapte Sfinte Taine. . . . . . . . . . . 16
Sfânta Taină a Spovedaniei. . . . . . . . . . . . . 18
De ce trebuie să ne spovedim. . . . . . . . . . . . .19
Spovedania contribuie la vindecarea arborelui genealogic. . . 21
Când putem să ne spovedim. . . . . . . . . . . . .23
Cine se poate spovedi. . . . . . . . . . . . . . .24
Unde trebuie să ne spovedim. . . . . . . . . . . . 25
Cum trebuie să ne pregătim pentru a merge la
Sfânta Spovedanie. . . . . . . . . . . . . . . 27
Spovedania nu trebuie făcută formal. . . . . . . . . . 27
Trebuie să ne spovedim cu multă sinceritate. . . . . . . .28
Preotul care divulgă secretul Spovedaniei mai bine
nu s-ar fi născut. . . . . . . . . . . . . . . 29
Ce se întâmplă cu oamenii care mor nespovediţi?. . . . . . 30
Spovedania este cheia Raiului. . . . . . . . . . . . 31
În Scaunul Spovedaniei, toţi oamenii, indiferent de ranguri
sociale, de pregătire intelectuală etc., sunt egali înaintea
lui Dumnezeu. . . . . . . . . . . . . . . . 33
Chiar dacă nu avem un duhovnic iscusit, de ne vom ruga,
vom afla adevărul. . . . . . . . . . . . . . .33
Trebuie să ne rugăm pentru duhovnic înainte
de Spovedanie. . . . . . . . . . . . . . . .34
Spovedania produce regenerarea spirituală a sufletului
care, la rându-i, contribuie şi la cea a trupului. . . . . . 35
Spovedania este cea mai eficientă terapie spirituală. . . . . 36
Taina Spovedaniei este una din cele Şapte Taine
care se repetă de cele mai multe ori în viaţa omului
când simte nevoia. . . . . . . . . . . . . . 37
A te spovedi nu înseamnă numai a-ţi spune păcatele, ci şi
a întreba pe Dumnezeu, prin duhovnic, ce să faci. . . . . 38
Taina Spovedaniei împacă pe om cu Dumnezeu şi
cu aproapele. . . . . . . . . . . . . . . . 39
126
Unii socotesc că Spovedania trebuie să o facem
la bătrâneţe. . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
Taina Spovedaniei este numită şi „al doilea Botez” . . . . . . 43
Fără Sfânta Spovedanie nu ne putem împărtăşi cu trupul
şi sângele Domnului. . . . . . . . . . . . . . 44
În timpul Spovedaniei Duhul Sfânt transmite energia sa prin
mâinile preotului asupra penitentului. . . . . . . . . .45
Taina Sfintei Spovedanii nu poate fi înlocuită cu ştiinţa
psihologiei şi psihiatriei. . . . . . . . . . . . . . 46
Lipsa duhovnicilor iscusiţi în contemporaneitate. . . . . . 47
Este absolut necesar ca cel puţin o dată în viaţă să facem
spovedanie generală, din copilărie, la un duhovnic bun
şi iscusit. . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
Trei istorisiri înfricoşătoare despre unele femei ce şi-au ascuns un
păcat greu la Spovedanie, minţind pe duhovnic
şi pe Dumnezeu. . . . . . . . . . . . . . . . 49
Istorisirea întâi . . . . . . . . . . . . . . . . 50
Istorisirea a doua. . . . . . . . . . . . . . . . 52
Istorisirea a treia. . . . . . . . . . . . . . . . 54
Capitolul II
PĂCATELE CELE MAI MARI CARE
CAUZEAZĂ FIINŢEI NOASTRE UMANE
(care se repercutează asupra arborelui nostru
genealogic şi asupra întregii creaţii)
Despre păcat în general. . . . . . . . . . . . . . 60
Păcatul necredinţei. . . . . . . . . . . . . . . 61
Păcatul mândriei. . . . . . . . . . . . . . . . 63
Păcatul portului indecent. . . . . . . . . . . . . 64
Păcatul blestemului în casă. . . . . . . . . . . . . 65
Păcatul înjurăturilor. . . . . . . . . . . . . . . 66
Păcatul nerespectării zilelor de odihnă. . . . . . . . . 68
Păcatul beţiei. . . . . . . . . . . . . . . . . 69
Păcatul vrăjitoriei . . . . . . . . . . . . . . . 70
Păcatul nerespectării zilelor de post. . . . . . . . . . 72
Păcatul needucării copiilor în spiritul religios şi
în credinţa în Dumnezeu. . . . . . . . . . . . . 73
Păcatul pornografiei. . . . . . . . . . . . . . . 74
Păcatul avortului. . . . . . . . . . . . . . . . 75
Păcatul furtului. . . . . . . . . . . . . . . . .77
127
Păcatul curviei. . . . . . . . . . . . . . . . . 77
Păcatul precurviei. . . . . . . . . . . . . . . .78
Capitolul III
GHID DE SPOVEDANIE PENTRU
COPII ŞI TINERET
Sfat pentru copii şi tineret. . . . . . . . . . . . . 82
Capitolul IV
GHID PENTRU SPOVEDANIA ADULŢILOR
Povăţuire. . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
Păcate împotriva Duhului Sfânt. . . . . . . . . . . 88
Păcate strigătoare la cer . . . . . . . . . . . . . 92
Păcate împotriva celor zece porunci. . . . . . . . . . 93
Cele 7 păcate de moarte. . . . . . . . . . . . . 106
Păcate împotriva milosteniei sufleteşti. . . . . . . . . 106
Păcate împotriva milosteniei trupeşti. . . . . . . . . 107
Cele zece porunci dumnezeieşti. . . . . . . . . . . 107
Cele nouă porunci bisericeşti. . . . . . . . . . . .107
Păcatele cele mai grele, cele împotriva Duhului Sfânt. . . . 108
Păcate strigătoare la cer. . . . . . . . . . . . . 108
Păcatele de căpetenie. . . . . . . . . . . . . . 109
Faptele milosteniei trupeşti. . . . . . . . . . . . 109
Faptele milosteniei sufleteşti. . . . . . . . . . . . 109
Capitolul V
RÂNDUIALA SFINTEI SPOVEDANII
(rugăciuni ce se rostesc înainte şi după Sfânta Spovedanie)
Ce trebuie să facem înainte de a merge la Sfânta Spovedanie? . 112
Rugăciune înainte de Sfânta Spovedanie. . . . . . . . 113
La scaunul Sfintei Spovedanii. . . . . . . . . . . 120
Rugăciune după Sfânta Spovedanie . . . . . . . . . 120
128
Cartea a apărut sub egida
Editurii ALBEDO
fiind realizată în regia autorului.
ISBN: 973-98103-0-6
Consilier editorial:
Bichiş Daniel
Redactor de carte:
Mariana Bichiş
Consultant: Virginia Şuparschi
Tehnoredactare computerizată;
ALBEDO PRESS s.r.l.
Tiparul a fost realizat de
Tipografia CONCORDIA s.r.l.
Şos. Pantelimon 266
Sector 2 – Bucureşti
129
Coperta IV:
Biserica Mare
a Sfintei Mănăstiri
Lainici - Gorj

CE TREBUIE ŞI CE NU TREBUIE SĂ FACEM LA ÎNMORMÂNTARE ŞI POMENI

CE TREBUIE ŞI CE NU TREBUIE SĂ FACEM LA ÎNMORMÂNTARE ŞI POMENI

ÎNMORMÂNTAREA

 Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea este despărţirea sufletului de trup. Sfânta Scriptură (Biblia) arată că atunci când "omul merge la locaşul său de veci", trupul trebuie "să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat" (Ecclesiastul 12, 5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, înţelept ori analfabet, toţi părăsim această viaţă într-o zi şi ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morţi cu cei vii nu încetează, ci ea se menţine prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaţilor, păstrând comuniunea de iubire şi nădăjduind în învierea tuturor la sfârşitul veacurilor.

Când un creştin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută, întrucât apar păreri şi tradiţii diferite în legătură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării.

Pentru a evita atât confuziile, dar şi superstiţiile şi datinile fără sens ori care nu au legătură cu credinţa creştină ortodoxă, am însemnat cele ce urmează, folosind lucrările menţionate în bibliografia de la sfârşit, încercând astfel să sprijinim familia decedatului.

Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajează alte instituţii (oficiul stării civile, medicul specialist în eliberarea documentului de constatare a decesului, administraţia cimitirului etc.), ci numai de aspectele în care Biserica şi slujitorii săi sunt implicaţi.

Povăţuirile au mai mult caracter practic, întrucât nu ne-am propus - şi nici nu este cazul - o abordare teologică a morţii şi ceremonialului înmormântării.

 Ce trebuie să facem?

 Moartea unuia dintre" creştini este, fireşte, prilej de îndurerare şi de întristare. Când se întâmplă decesul, familia trebuie să anunţe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând slujitorului bisericesc toate informaţiile necesare. Preotul este cea mai autorizată persoană la care membrii familiei trebuie să apeleze. Astfel şi preotul îşi ia măsurile cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire şi înmormântare. De la biserică se vor solicita un sfeşnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată în formă de colac), o cruce (de obicei din ceară sau din lemn), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul data şi ora înmormântării şi orele potrivite pentru slujbele de seară, premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti şi celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veşniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta".

Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care aminteşte de apa botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este stropit cu agheasmă şi îmbrăcat apoi cu haine noi şi curate (asemenea Mântuitorului nostru Iisus Hristos Care a fost înfăşurat într-un giulgiu nou şi închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecăţii) şi este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor).

Pe piept i se pune o icoană sfinţită (pentru a arăta că respectivul creştin îşi dă duhul întru Hristos) şi lângă mâinile care stau încrucişate pe piept (dreapta peste stânga, simbolizând rugăciune şi iertare), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujeşte. În mâini se pune crucea din ceară sau lemn.

Trupul e acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos.

La căpătâiul mortului se aşează sfeşnicul în care rudele şi cunoscuţii care vin până la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă ,,Dumnezeu să-l (sau s-o) ierte!"

Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin în mâini de către cei prezenţi, în timpul slujbei, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creştinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie, risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos care a spus: "Eu sunt lumina vieţii: cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Evanghelia după Ioan 8, 12).

Deasupra uşii de la intrarea în casă se aşează o pânză de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.

DE REŢINUT: 

- Nu este potrivit şi nici îngăduit ca pe icoană ori pe trupul mortului să se aşeze bani de către rude şi cunoscuţi. Cei care doresc să sprijine băneşte familia îndoliată pot să o facă punând banii pe o tavă care se poate aşeza lângă sicriu ori în altă parte a casei.

-  Nu este de nici un folos pentru suflet să se pună în buzunarul hainei mortului bani (motivându-se că „să plătească vămile cu ei”), ac, aţă, pieptene, verighetă pe deget, ceas la mână, tăierea sau vopsitul unghiilor, rujatul, fardatul. Toate aceste lucruri îl îngreunează foarte mult pe suflet şi nu-i fac decât rău. Banii şi lucrurile de valoare pe care vor să le îngroape e mai bine să le dea de pomană. Fardurile, rujatul şi celelalte sunt obiceiuri păgâneşti, pentru care vor suferi şi cei ce îl împodobesc pe mort cu astfel de lucruri deoarece fac mare păcat. Din religiile păgâne au pătruns în creştinism unele obiceiuri, fără a avea o logică sau chiar o simplă explicaţie. În antichitate se puneau morţilor toate cele necesare vieţii, iar la unele triburi se omora soţia şi se îngropa cu soţul ei. Iisus a venit să schimbe aceste obiceiuri. EI a fost pus în groapă învelit într-o pânză mare şi una mică - giulgiurile - fără oglindă sau piepten sau alte obiecte, şi a înviat. Nu-i împovăraţi pe morţi cu tot felul de obiecte că nu au nevoie de ele. Şi nici să nu le puneţi bani în buzunare, căci mai de folos este a le face pomeni din acei bani, iar vămile judecăţii lui Dumnezeu nu se pot plăti cu bani, ci eventual cu faptele bune săvârşite în această viaţă. 

- Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile. În semn de întristare, bărbăţii nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 zile. Hainele de ceremonie ale celorlalţi trebuie să evite culorile vii, ţipătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.

- De la moarte până la înmormântare salutăm pe membrii familiei (când mergem la casa celui decedat ori când plecăm de acolo, precum şi la biserică, cu ocazia slujbei înmormântării) cu cuvintele "Dumnezeu să-l ierte sau, dacă este femeie, „Dumnezeu s-o ierte!"

Acelaşi este salutul cu care ne adresăm şi cunoscuţilor sau străinilor pe care-i găsim adunaţi lângă trupul răposatului.

Aceste cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de bună dimineaţa, bună ziua, bună seara, la revedere, noapte bună! etc., care nu se folosesc în astfel de momente.

- Nu este obligatoriu ca înmormântarea sa aibă loc în a treia zi de la deces, ci se poate şi mai devreme. Uneori, mai ales atunci când există riscuri majore ca mortul să miroasă, chiar se recomandă aceasta. 

PRIVEGHERE ŞI STÂLPI (CINĂ)

 În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă, după-amiaza, pentru a săvârşi slujba "Stâlpilor" sau cina. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numită bisericeşte panihidă) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părţi din Sfintele Evanghelii.

Pentru aceasta, se pregătesc din vreme cădelniţa sau căţuia în care se aprinde cărbune şi se pune tămâie, precum şi o colivă (de obicei din fructe, cozonac, biscuiţi etc.), un pahar cu vin şi mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vreme.

Coliva făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însuşi trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc e grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (1 Cor. 15, 36). Dulciurile şi ingredientele care intră în compoziţia colivei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pomeniţi, ori dulceaţa vieţii celei veşnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.

În timpul cât preotul săvârşeşte slujba, arde şi toiagul aşezat pe pieptul mortului.

DE REŢINUT:  

- Unii credincioşi pregătesc tămâia cu care se va tămâia decedatul în obiecte improvizate (căni, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai că este inestetic şi nepractic, dar constituie şi o lipsă de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situaţii, este indicat să se cumpere de la biserică ori de la magazinele specializate o căţuie (obiect destinat pregătirii tămâiei şi tămâierii) sau să se confecţioneze un astfel de obiect, cu deosebită grijă, de un meseriaş priceput.

- Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tămâia să se folosească drept "foc" sau "jar" spirt, hârtie, capete de lumânare, ciocani de porumb ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum şi miros neplăcut anihilând mirosul aromat al tămâiei şi afectând respiraţia celor prezenţi. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special pentru cădelniţă si căţuie.

- În timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenţi păstrează liniştea şi o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbeşte, nu se fac gesturi, nu se râde. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-şi impună o reţinere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu perturba rânduiala slujbei. Bocetul este de fapt o manifestare a egoismului, pentru că noi nu plângem atât de mult pe cel mort cât ne plângem pe noi care am rămas fără el. Cei care ţin lumânări aprinse în mâini să fie atenţi să nu aprindă hainele celor din jur şi să aibă grijă să nu curgă ceară pe jos, fie că sunt în casă, la capela mortuară sau în biserică. 

- Dacă în ziua respectivă este zi de post, mâncarea trebuie să fie de post, asemenea şi alimentele folosite la alcătuirea colivei. Pentru a nu greşi, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, întrucât sunt şi perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce.

- După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de toată noaptea, să se citească de către credincioşii mai evlavioşi, din Sfintele Evanghelii şi Psaltirea.

- Nu se fumează, nu se fac glume, nu se râde, nu se spun poveşti, ci se păstrează o atitudine solemnă.

- Unii credincioşi, în situaţia când decedatul nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit sau nu i s-a aprins lumânarea atunci când şi-a dat sufletul, solicită preotului ca la ectenie (rugăciunea de pomenire) să adauge "mort nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare". Într-adevăr, Biserica ne învaţă că "trecerea cuiva din viaţă fără spovedanie şi fără grijanie (adică ultima împărtăşire, înainte de a-şi da sufletul) este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci şi un mare păcat pentru cei ai lui, rămaşi în viaţă, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grijă".

Dincolo de aceste situaţii, în cazul când moartea s-a produs accidental, iar decedatul când era în viaţă se spovedea şi se împărtăşea, catehismul ortodox îngăduie ca atunci când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morţi, numele lor să fie însorit de arătarea "mort neîmpărtăşit şi nespovedit ", iar uneori şi fără lumânare". Nu este însă obligatoriu să se adauge aceste cuvinte pentru ca nu sunt de nici un folos pentru sufletele celor răposaţi.

RITUALUL ÎNMORMÂNTĂRII

 În ziua şi la ora stabilite de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia şi oferă preotului şi cântăreţului câte o lumânare aprinsă.

După slujba ce se oficiază la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuară), se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeaşi până la cimitir.

Convoiul mortuar se aranjează astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusă la căpătâiul mortului); urmează cei ce poartă coliva şi vinul, pomul cu darurile ce se împart săracilor (simbol al pomului vieţii şi al morţii din care au mâncat Adam şi Eva, închipuind raiul în care se doreşte a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfeşnice, cântăreţul şi preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului şi ceilalţi participanţi.

Pe drum până la biserică şi apoi până la cimitir, se cântă "Sfinte Dumnezeule" funebru de către cor sau credincioşi, sub conducerea cântăreţului.

Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viaţa şi activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zice în dreptul sicriului ectenia pentru morţi. Numărul de opriri nu este unul prestabilit.

DE REŢINUT:

- Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci când decedatul este scos din casă pentru înmormântare este păgân şi exprimă menţinerea unei superstiţii care denotă ignoranţă.

- Când se scoate mortul din casă, cât şi pe tot parcursul drumului până la cimitir, există pe alocuri obiceiul de a se aşeza în calea mortului aşa numitele „punţi”. Ele conţin diferite obiecte: perne, pături, lenjerii de pat, feţe de mese etc.. În rânduiala bisericească nu există nimic referitor la aceste punţi şi nici la numărul lor. Lucrurile care se pun la aceste punţi se pot da de pomană şi fără să treacă mortul peste ele. Ele chiar constituie pericol de răsturnare a sicriului cu cel mort atunci când se aşează pe pragul încăperii în care a stat mortul, mai ales dacă sunt de exemplu perne. Cei care de-abia reuşesc să care sicriul riscă să se împiedice de aceste punţi puse pe pragul casei şi să răstoarne sicriul. De aceea folosirea lor se poate evita.

- Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiţia ortodoxă, care n-a admis cântarea instrumentală în cult. De multe ori, astfel de formaţii cântă piese muzicale populare, romanţe, marşuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântării. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicită şi puţinul respect ce-l poartă celor decedaţi. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvârşire angajarea unei fanfare la înmormântare.

- În timpul slujbei din biserică se va păstra aceeaşi atmosferă de linişte şi de reculegere.

- Celor prezenţi li se împart lumânări aprinse (uneori însoţite de o batistă, o pânză albă sau prosop, precum şi un covrig, un măr, un colăcel etc.), de sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună "Dumnezeu să-l ierte" sau "Bogdaproste!" (cuvânt slav, încetăţenit la noi, dar care în traducere înseamnă tot "Dumnezeu să-l ierte!"). Aceste formule înlocuiesc pe cea obişnuită de "mulţumesc" ori franţuzismul "mersi" care nu se folosesc în asemenea ocazii.

- Unii credincioşi atenţionează persoanele însărcinate cu oferirea lumânărilor, adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea şi rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondată. Oferirea şi primirea lumânării aprinse reprezintă credinţa comună în "Lumina - Hristos" care călăuzeşte sufletul decedatului pe calea veşniciei. Cu atât mai mult, rudele apropiate sunt chemate să se adauge celor ce mărturisesc această credinţă şi să poarte în mâini simbolul "luminii celei neapuse".

- La sfârşitul slujbei, membrii familiei şi ceilalţi credincioşi sărută icoana aflată pe pieptul mortului, iar cei mai apropiaţi ca rudenie, mâna ori faţa mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea mai de pe urmă. Gestul acesta, semnul iertării şi al împăcării prin care ne "luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi, se face în perfectă ordine şi linişte, întrucât ne aflăm în locaşul bisericii şi nu trebuie perturbată atmosfera slujbei de înmormântare.

- Obiceiul de a arunca bani atunci când se merge cu cortegiul mortuar pe stradă, nu este de nici un folos pentru suflet. Cu acei bani se pot face altele, folositoare pentru suflet.

- Practica de a lipi pe crucea din mâna mortului o monedă este păgână şi trebuie părăsită. Cu acest ban se credea că morţii plătesc luntraşului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) a infernului. A ataşa un ban de Sfânta Cruce reprezintă o impietate şi perpetuarea unei superstiţii pe care orice creştin ortodox autentic nu o poate susţine.

- Când preotul citeşte rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi, nefiind atenţi la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserică, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel:

"Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău (aici îi spune numele) de păcatul sufletesc şi trupesc ", iar a doua rugăciune: "Şi-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegându-l şi de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuşi din mărire sau din altă pricină s-a legat pe sine...”

Deci, este limpede că preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor.

- Coliva, vinul, colacul şi capetele se vor aduce în biserică unde rămân pe parcursul slujbei înmormântării. În colivă, colac si în capete se aprind lumânări, arzând tot timpul slujbei.

- Coroanele şi pomul rămân la uşa bisericii. 

- Bărbaţii vor intra în locaşul sfintei biserici cu capul descoperit.

- La căpătâiul celui decedat se aşează unul sau două sfeşnice, în care cei prezenţi aprind lumânări.

- La organizarea convoiului funebru se obişnuieşte ca, lângă cruce, cineva să poarte fotografia îndoliată a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.

- Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credincioşi desemnaţi din vreme aşează sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucăţi de pânză albă numite poduri. Ele reprezintă "vămile văzduhului ", peste care trebuie să treacă sufletul celui decedat, în ascensiunea sa spre tronul de judecată al lui Dumnezeu. Tot acum se împart daruri de pomană şi bani celor săraci, spre pomenirea celui răposat.

- Dacă vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu etc.) doreşte să ţină un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie să ia legătura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.

- Pentru economia de timp a celor prezenţi (unele rude sunt venite de la mari depărtări) şi pentru faptul că un cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de fală ori de paradă, este indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir.

- Există şi o altă înţelegere greşită în legătură cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserică şi de acolo la cimitir. Toţi ştiu că cel decedat se duce "pe drumul fără de întoarcere ". Această expresie înseamnă în fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă (există chiar o zicală populară - "mortul de la groapă nu se mai întoarce"). Mulţi însă consideră că expresia "drumul fără întoarcere" ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe acelaşi drum. De aici, o serie întreagă de complicaţii, încercându-se itinerarii greoaie, care consumă timpul şi supun pe cei îndoliaţi la parcurgerea pe jos a unor distanţe mari de drum, accentuându-le, inutil, oboseala. Pentru a evita astfel de situaţii, cei care se ocupă cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în prealabil, cu preotul.

- Mai dăinuie pe alocuri şi superstiţia că în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă înmormântare ("pentru că e începutul săptămânii şi ar muri toţi din casă "). Fireşte că o atare "credinţă" este falsă şi nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putând să se facă în orice zi a săptămânii.

LA CIMITIR

 După încheierea slujbei prohodului din biserică se porneşte, în aceeaşi procesiune, către cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteşte ultima ectenie şi se cântă "Veşnică pomenire". Înainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut să-şi ia ultimul rămas bun, pot să o facă acum, sărutând icoana de pe pieptul celui decedat şi, după caz, mâna acestuia. Preotul apoi săvârşeşte tot ritualul de îngropare (varsă untdelemn şi vin peste cel decedat, pecetluieşte groapa) şi binecuvântează coliva şi darurile care se împart la cimitir.

DE REŢINUT:  

- Icoana de pe pieptul mortului se ia de către rude şi se duce acasă, ea folosindu-se, de regulă, şi la pomenirea de patruzeci de zile (panaghia). De asemenea - deşi nu este obligatoriu - şi toiagul poate fi luat acasă şi aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.

- Acum se scoate - de către rude - piedica de la picioarele mortului care se lasă în sicriu.

- Florile care au fost puse în sicriu este potrivit să se strângă şi, după acoperirea mormântului, să fie aşezate deasupra, ele amintind de frumuseţea raiului.

- Pomul (ramura de copac) împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a fost golit de bunătăţile din el, care se dau de pomană.

- Tot acum se împart, pentru sufletul răposatului, diferite daruri. De preferat ca această milostenie să se îndrepte către străinii nevoiaşi.

- S-a încetăţenit tradiţia ca, după astuparea mormântului, să se dea "peste groapă ", de pomană, o plapumă (ori o pătură), perne, o căldare cu apă, o găină vie, o oaie etc. Toate acestea nu au decât o singură semnificaţie: milostenia pentru sufletul celui răposat care nu trebuie să treacă neapărat de la cel ce dă către cel ce primeşte peste mormânt, gestul neimplicând nici o rezonanţă şi neavând nici o încărcătură religioasă.

- Familia şi aşa încercată de durere nu trebuie să facă excese în ceea ce priveşte pregătirea de înmormântare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat în prilej de fală sau într-o întrecere în a face pregătiri cât mai multe şi cât mai scumpe. Trebuie păstrată măsura în tot ceea ce întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelşugate şi daruri costisitoare. Nu coşciugul (sicriul) scump, nici multele coroane sau jerbe ori mâncărurile rafinate şi abundente trebuie să preocupe familia, ci rugăciunea profundă de care sufletul decedatului are nevoie, căci se pregăteşte de întâlnirea cu Dumnezeu.

Cel mai potrivit este, în astfel de situaţii, să se facă milostenii (adică să se dea de pomană) din alimente şi haine creştinilor care trăiesc o viaţă grea în azilurile de bătrâni, orfanilor, văduvelor, caselor de copii, asociaţiilor de handicapaţi, într-un cuvânt, străinilor care efectiv au nevoie şi se bucură de o haină ori de o farfurie cu mâncare.

           

POMENIREA DUPĂ ÎNMORMÂNTARE

 Familia celui decedat cheamă la masă, după înmormântare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuţi şi, îndeosebi, pe cei care au ajutat la pregătirile de înhumare.

După oficierea slujbei şi binecuvântarea ofrandelor de mâncare şi băutură, cei prezenţi sunt datori să mănânce cu cuviinţă şi cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbeşte fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă şi nici nu se bea întocmai ca la nuntă. În loc de ,,noroc!" sau altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice ,,Dumnezeu să-l ierte!" (sau s-o ierte!), iar când se primeşte un vas, îmbrăcăminte etc. de pomană, nu se zice mulţumesc, ci ,,Dumnezeu să primească".

Obiceiul de a vărsa vin din pahar la pomană trebuie să dispară. Cine varsă vin pe covoare dovedeşte nu numai că se ţine de obiceiuri păgâneşti, dar este lipsit de buna cuviinţă, murdărind fără rost covorul ori altceva acasă sau la biserică.

Când cineva pleacă beat de la pomană a păcătuit atât acela, dar şi cel care i-a dat băutură peste măsură.

Milostenia cea mai primită este cea făcută celor lipsiţi, infirmilor, bolnavilor, bătrânilor neajutoraţi, celor care nu pot munci, familiilor nevoiaşe cu mulţi copii, celor abandonaţi în casele sau leagănele de copii.

Când decedatul face parte dintr-o familie fără posibilităţi materiale, este potrivit ca rudele să apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii şi va angaja comitetul parohial, obţinând cele necesare din donaţiile credincioşilor. Astfel, familia nu se va simţi umilită, întrucât a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul şi credincioşii au posibilitatea de a împlini porunca dragostei creştine care trebuie vădită prin fapte concrete, în astfel de situaţii.

DE REŢINUT:  

- Cei care se întorc de la înmormântare, întrucât urmează să ia parte la masă, sunt aşteptaţi de gazdă cu apă de spălat pe mâini. S-a încetăţenit obiceiul ca cei ce se spală să nu se şteargă, pentru că "nu se şterge". Fireşte că această practică este lipsită de sens. Ea, probabil, ţine de o anumită strategie a familiei care cu greu poate oferi mai multe prosoape de şters atunci când cei poftiţi la masă sunt în număr mare.

- Trebuie avut în vedere faptul că, dacă ziua de pomenire cade în post, toate mâncărurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeşte păstrarea credinţei autentice, iar pe de altă parte, rugăciunea conjugată cu postul este mai puternică. Se mai aud uneori voci care spun că ar trebui să se facă şi mâncare de dulce, pentru că "mortului nu-i plăcea mâncarea de post". Aceasta este o viziune îngustă asupra relaţiei pe care noi, cei vii, o păstrăm cu cei decedaţi, prin rugăciune şi prin post. Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru că sufletul este imaterial, iar "împărăţia lui Dumnezeu - spune Hristos - nu este mâncare şi băutură".

Deci, se cuvine a păstra şi respecta cu sfinţenie rânduiala Bisericii, apelându-se permanent la sfatul competent al preotului.

POMENIRILE DE DUPĂ ÎNMORMÂNTARE

 Biserica învaţă că viaţa omului nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului. De aceea, creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:

- În ziua înmormântării (de obicei a treia zi după moarte), în cinstea Sfintei Treimi şi a învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi.

- La 9 zile după moarte, "ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al 9-lea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri".

- La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, "pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer".

- La trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi.

- La un an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.

- În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creaţiei.

Numărătoarea zilelor începe deci din ziua morţii.

DE REŢINUT:  

- Spre a nu greşi în privinţa pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura, în prealabil, cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data şi ora săvârşirii pomenirii.

- De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales marţea, joia, sâmbăta şi duminica.

- După ce s-a făcut pomenirea de 40 de zile pentru cel mort, la celelalte parastase pe care le facem pentru el, se pot trece pe pomelnic şi alte persoane decedate. Aceasta nu afectează cu nimic pomenirea celui pentru care s-a făcut parastasul.

- Obiceiul existent pe alocuri, de a face in aceeaşi zi  mai multe dintre pomenile care se fac la soroace, nu este deloc bun. Toate la timpul lor. Motivul principal pentru care unii creştini fac aşa, este sărăcia. Dacă totuşi este uneori justificat acest motiv, parastasul se poate face la biserică, unde nu este nevoie decât de cele strict necesare, adică: coliva, colacul (capetele) şi puţin vin. Înainte de toate, contează ca parastasul să fie săvârşit la vremea cuvenită.  

ATENŢIE!

Nu se fac parastase în următoarele zile şi perioade din cursul anului:

a) Duminicile de peste an, pentru că duminica, amintind ziua Învierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de întristare.

b) În cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puţin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria praznicului cel mare al Învierii.

c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.

d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii.

e) La praznicele împărăteşti sau sărbători mari.

- În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face Liturghie obişnuită sau deplină, în afară de zilele când cade vreun praznic.

- Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puţin la 40 de zile, la un an şi Ia şapte ani ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.

- La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie şi nici recomandat să se adauge "la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, şapte ani etc." Cărţile de cult nu prevăd aşa ceva şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.

- La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană şi un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va aşeza apoi pe icoană şi din care va împărţi spre gustare rudelor decedatului.

- Referitor la darurile care se dau de pomană, se obişnuieşte ca, la 40 de zile şi un an, să se dea diferite lucruri si mai ales îmbrăcăminte si încălţăminte, obiecte de uz casnic, dar nu ne opreşte nimeni să dăm oricând şi orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare şi linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzeci şi patru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă şi fiecare poate da cât crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nici o influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat.

- Familia trebuie să aibă grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putinţă în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomenească la toate Sfintele Liturghii pe care le săvârşeşte. Pentru a ajuta sufletele celor adormiţi, cel mai mult şi mai mult putem să facem aceasta plătind pentru ei sărindare (rânduri de câte 40 de parastase cu 40 de Sf. Liturghii) la cât de multe biserici şi mănăstiri putem, deoarece Sf. Liturghie este cea mai de folos slujbă atât pentru vii cât şi pentru morţi. În privinţa sărindarelor, nu este un număr anume de biserici sau mănăstiri unde trebuie să dam, ci cu cât mai multe, cu atât mai bine. Mai multe detalii despre sărindare găsiţi în pagina "Puterea celor 40 de Liturghii şi parastase (sărindare)".

- În fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei decedaţi după sărbătoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele "poartă capetele", adică fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducând la biserică prescuri (capete), colivă şi vin. Preotul, cu acest prilej, săvârşeşte slujba parastasului.

- Obiceiul, practicat în unele părţi de ţară, de a se deshuma morţii la şapte ani şi a se reînhuma cu slujbă specială nu este prevăzut în cărţile de slujbă. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a înmormântării, ci a parastasului.

- În legătură cu aceste zile de pomenire a morţilor, există grija ca ele să fie respectate cu sfinţenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform rânduielilor bisericeşti, nu se fac pomeniri de morţi, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja săvârşită. Este deci indicat ca ea să se facă înainte şi nu după sorocul de pomenire.

- Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de colivă, colac, vin şi lumânări. Celelalte daruri sunt în funcţie de posibilităţile celor care fac pomenirea.

- Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposaţi, este bine ca slujba să se facă în comun şi nu separat, căci cu cât rugăciunea are caracter colectiv, cu atât este mai puternică.

- La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor si anume:

1. Sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoşatei Judecăţi, numită şi Moşii de iarnă.

2. Primele 6 sâmbete din Postul Mare. Există pe alocuri obiceiul ca, în a 6-a sâmbătă, adică sâmbăta lui Lazăr, să se facă parastas în cimitir, după care preotul trece pe la fiecare mormânt şi-l stropeşte cu vin.

3. Joi în săptămâna mare (săptămâna dinainte de Sf. Paşti); obiceiul de a face parastas în această zi este mai rar întâlnit şi bine ar fi să nu se mai ţină, deoarece contrazice învăţăturile mai vechi despre zilele în care nu se fac parastase.

4. Joia Înălţării Domnului, în special pentru eroi.

5. Sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară.

6. Paştile blajinilor (în duminica Tomii, luni şi marţi după Duminica Tomii, aceste zile diferă dintr-un loc în altul), ocazie cu care creştinii pomeneau încă din vechime pe cei adormiţi pentru ca şi ei să se împărtăşească de bucuria Sfintei Învieri.

7. La sărbătoarea Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august) se obişnuieşte, în unele locuri, să se pomenească morţii căzuţi în războaie, care au luptat cu credinţă pentru lege şi patrie, întocmai ca nişte mucenici.

8. Moşii de toamnă (sâmbăta dinaintea sărbătorii Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil).

9. Ajunul Crăciunului (24 ianuarie), obicei existent pe alocuri.

10. Ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta întreţinem viu cultul morţilor şi legătura cu pământul sfânt al ţării care acoperă osemintele lor.

ALTE RÂNDUIELI ŞI POVĂŢUIRI

 - Pentru cei ce au răposat fără lumânare (adică nu li s-a putut aprinde şi pune în mână o lumânare când şi-au dat sufletul), cu puţin înainte de Sfintele Paşti se dă la altar o lumânare mare (numită făclie), adesea împodobită cu o pânză albă ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Paşti până la Înălţare, la ceremoniile din sfântul locaş. Unii creştini practică această rânduială în fiecare an, până la pomenirea de şapte ani. Este un obicei bun, foloseşte sufletului, nu însă aşa de mult cum se crede. Trebuie însa să fim atenţi să apucam înainte şi să aprindem în sufletul nostru cât suntem în viaţă lumina lui Hristos, care este învăţătura cu poruncile Sale. După moarte poţi să dai sufletului o mie de lumânări; dacă nu ai aprinsa făclia din suflet tot la întuneric mergi, că numai Domnul Hristos este Lumina lumii. Faptul că cineva a murit fără lumânare este, în ciuda credinţelor băbeşti, nesemnificativ. Cu deosebita semnificaţie şi de mare importanţă este pentru cineva să moară spovedit şi împărtăşit. Aceste două Sfinte Taine ajută mult sufletelor noastre atât în această viaţă, cât şi după moarte.

- Tot legat de sărbătoarea Învierii Domnului, mai există pe alocuri obiceiul ca cei ce au morţi fără lumânare, să împartă creştinilor din biserică, lumânări aprinse cu lumina Învierii. Acest obicei nu are nici un temei religios.

- Lumânările folosite la slujbele de înmormântare şi de pomenire a morţilor sunt o jertfă şi ca orice ofrandă adusă lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creştinii trebuie să evite procurarea şi folosirea lumânărilor din comerţul de stat ori de la persoane particulare, întrucât în majoritatea covârşitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserică, folosindu-se deşeuri petrolifere şi diverşi înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios şi toxic. În acelaşi timp, mulţi din cei ce fabrică în clandestinitate lumânări le sunt necredincioşi şi lucrează în condiţii de neglijenţă şi insalubritate. De aceea, amintind şi faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioşii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si în condiţii care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă.

- Pentru pruncii morţi până la vârsta de şapte ani, pentru diaconi şi preoţi de mir, precum şi pentru arhierei şi călugări, slujba înmormântării este diferită.

- Pentru toţi decedaţii care se înmormântează în Săptămâna Luminată (între Sf. Paşti şi Duminica Tomii), slujba înmormântării se face după o rânduială specială.

- Celor care urmează a fi incineraţi (adică li se ard trupurile în crematoriu) nu li se săvârşesc nici slujba înmormântării şi nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morţi, rânduite de Biserică.

- Celor care s-au sinucis cu bună ştiinţă şi în integritatea facultăţilor mintale nu li se săvârşeşte nici o slujbă şi sunt îngropaţi la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat. Există unele tradiţii la poporul român în ceea ce priveşte sinucigaşii. Unele tradiţii zic că e bine să mergem la înmormântarea lor, a celor ce şi-au luat viaţa singuri dar nu trebuie să luăm de pomană de la cei care dau pentru ei. Alte tradiţii spun că până la 7 ani nu se pot trece nici în pomelnic; după ce au împlinit 7 ani se face slujba înmormântării, cu toata rânduiala cuvenită.

Aşa s-a obişnuit în unele zone ale ţării noastre şi dacă vreun preot încearcă să schimbe acestea, întâmpină mari piedici din partea oamenilor. De ce ar fi necesară schimbarea? Deoarece Sfintele Canoane spun că cei care s-au sinucis se duc la cimitir fără preot; doar acolo la cimitir vine preotul şi îi cântă "Sfinte Dumnezeule" când este băgat mortul în groapă. Tot Sfintele Canoane spun să nu li se facă pomeni si nu trebuie să participe nimeni la înmormântarea lor, iar dacă li se dă de pomană să nu primim pomana. Ei nu se trec niciodată pe pomelnic si nu trebuie să li se facă pomenile deoarece ei nu au nici o şansă să mai fie scoşi din iad. Aşa învaţă  Sfintele Canoane şi putem fi mai siguri că în acestea se spune adevărul, si nu în tradiţia poporului român.

- Pentru sinucigaşii ieşiţi din minţi se săvârşeşte slujba Înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul şi nu se ţin cuvântări.

- Crucea de la mormânt care se "ridică", de regulă după pomenirea de 40 de zile ori la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfinţeşte la cimitir de către preot, printr-o slujbă specială. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas pentru apă, busuioc, lumânări, tămâie, o colivă şi puţin vin. Unii credincioşi acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânza aceea fiind dată apoi de pomană. Obiceiul este profan şi se practică la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori plăci comemorative. Aşadar, prezenţa pânzei nu este absolut necesară.

- Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanenţă (nu numai la anumite zile de pomenire a morţilor). În legătură cu aceasta, să luăm aminte că unii creştini se silesc a face din morminte adevărate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulţi pentru marmură, pentru feronerie şi grilaje de lux, dar se uită milostenia care trebuie să fie grija de căpătâi pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanţurilor nichelate, încorsetaţi în adevărate cutii de beton şi mozaic. De multe, ori lângă aceste morminte se aliniază altele pline de bălării şi de negrija noastră. Creştineşte este ca şi mormintele vecine, chiar dacă nu aparţin familiei, să ne preocupe curăţindu-le de buruieni fiindcă responsabilii lor direcţi au uitat de cei morţi sau le neglijează cu vinovăţie.

Timp de 40 zile, după tradiţie, arde la piciorul crucii candela şi mormântul se tămâiază (de una din rude ori de o persoană desemnată în acest scop).

- La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapă osemintele, după cum se practică pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposaţi nu trebuie deranjată cu atât mai mult, cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: "se pecetluieşte mormântul acesta până la a doua venire a Domnului".

Pentru alte datini, obiceiuri, tradiţii şi practici locale (în măsura în care Biserica le acceptă) trebuie să se ia legătura cu preotul de enorie, aşa cum am mai spus.

Suntem datori însă, ca nişte buni creştini, să facem precum ne-a învăţat Biserica noastră ortodoxă, îndepărtând obiceiurile şi datinile omeneşti şi îndeplinind, pentru folos sufletesc, povăţuirile ei.

Bibliografie selectivă

„Rânduiala Înmormântării şi parastasele pentru cei adormiţi”, Alexandria, 2000

Pr. Eugen Drăgoi, „Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi”, Galaţi, 1997

Protosinghel Nicodim Măndiţă, „Înmormântarea şi parastasele”.

Pr. prof. dr. Ene Branişte, „Liturgica specială”, Bucureşti, 1993.

Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, Galaţi, 1996.

http://www.parohiamacin4.org/ghid_inmormantare_parastas.htm

SUFLETUL DUPĂ MOARTE