ULTIMELE ÎNSEMNĂRI

                                                      ULTIMELE ÎNSEMNĂRI

de Sfântul Ioan de Kronstadt

traducere Tănăsescu-Vlas Adrian şi Tănăsescu-Vlas Xenia
Doamne! Tu vezi şiretenia vrăjmaşilor credinţei ortodoxe şi ai Bisericii Tale, vezi năzuinţa lor de a o birui.
Pune-le capăt: să moară odată cu aceşti oameni toată lucrarea lor cea vicleană !
Oamenii sunt în tulburare, stihiile sunt în tulburare: văzduhul, apa, pământul, focul sunt în tulburare -
după păcatele oamenilor, degrabă şi stihiile, arzând, se vor destrăma, pământul şi lucrurile de pe el se
vor mistui (2 Pt. 3,10). Păcatele s-au înmulţit până peste poate. Nu se mai poate trăi în tihnă. Biserica lui
Dumnezeu ! împodobeşte-te, Mireasa lui Hristos, ca luminat să te înfăţişezi Mirelui tău Celui preafrumos,
nestricăcios, veşnic!
Doamne, cât de nemăsurat ai mărit Tu neamul omenesc prin întruparea Ta şi prin îndumnezeu-omenirea
Ta şi prin Pururea Fecioara, de Dumnezeu Născătoarea, care Te-a întrupat, şi prin omenirea pe care ai
ales-o în sfinţii cei fără număr. Şi -o, groază ! - cât îşi bat joc de Tine şi de Biserica Ta, de învăţătura Ta, de
tainele şi de dumnezeieştile Tale slujbe ucenicii lui Tolstoi şi aşa-numita intelectualitate, care s-a
întunecat la minte. Doamne, până când această batjocură? Până când îndrăcirea aceasta? Doamne,
pogoară-Te să zdrobeşti acest munte al necredinţei. Fie!
Doamne ! Mă minunez înaintea măreţiei lucrurilor Tale din împărăţia harului şi din împărăţia naturii, pe
care Tu ai zidit-o; mă minunez înaintea nemăsuratei Tale dreptăţi şi înţelepciuni, de faptul că Tu,
îngăduind iubitei Tale zidiri cuvântătoare (omului) să cadă adânc şi să fie prădată şi amăgită şi
batjocorită de şarpele ucigaş de oameni, bine ai voit a-1 răscumpăra şi a-1 reface în chip mai presus de
fire, însuţi întrupându-Te şi înomenindu-Te şi alegând-o ca unealtă a întrupării pe buna, preacurata
Fecioară,, pe care ai arătat-o Ocrotitoare şi Apărătoare a tuturor creştinilor ortodocşi. îngerii se
minunează de pogorământul Tău, de bunătatea şi de înţelepciunea Ta.
Când slujim în biserică, slujim cu evlavie; iar când slujim în case simple şi la oameni simpli, slujim cu
nepăsare, în grabă şi fără inimă, de parcă nu Acelaşi Dumnezeu Ştiutor al inimilor, mare şi înfricoşător nu
este şi în Biserică, şi în tot locul. Să ne îndreptăm şi să fim pretu-tindeni nefăţarnici şi evlavioşi.
Toată lumea organică şi animală trăieşte o viaţă aparte, întru slava lui Dumnezeu, ca să vestească
înţelepciunea Lui, bunătatea, frumuseţea Lui, Care este Viaţa cea dintâi şi fără de început. Cu viaţă
osebită, înţelegătoare, personală, veşnică, fericită le-a fost dat să trăiască numai îngerilor şi neamului
omenesc cu capul pe umeri, ales, supus poruncilor Ziditorului. Tocmai spre această viaţă suntem datori
să năzuim în toată ziua şi în tot ceasul, urmând celor arătate şi poruncite de Făcător şi cu ajutorul Lui cel
atotputernic, şi ni s-a dat poruncă să priveghem neîncetat, fiindcă potrivnicul nostru, diavolul, ca un leu,
răcnind, umblă, căutând pre cine să înghită (1 Pt. 5, 8).
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi (Mt. 7,1).
Doamne, dă-ne să nu-i judecăm pe vii, şi cu atât mai puţin pe morţi. Tu, ca Făcător şi Legiuitor, eşti
singurul Judecător drept al viilor şi al morţilor. Iar nouă dă-ne să ne osândim cu asprime pe noi înşine şi
să cerem pentru cei adormiţi iertarea şi lăsarea păcatelor de voie şi fără voie.
Îngrozitor, neînchipuit de stricată e firea omenească cu păcatele de tot felul, despre care şi a vorbi ţi se
face ruşine, şi te doare, şi te înspăimântă. Noi, preoţii, duhovnicii, ştim acest lucru mai bine decât
oricine, mai ales aceia dintre noi care prin apropierea şi blândeţea lor duhovnicească şi împreunăpătimirea
lor faţă de bolile duhovniceşti ale fiilor lor duhovniceşti au meritat încrederea acestora. O, ce
bolnavi sunt cu păcatele aceste suflete simple, sincere de păcătoşi şi de păcătoase şi câtă nevoie au de
împreună-pătimirea noastră, de sfat, de tămăduire şi de milostivirea lui Dumnezeu! Nu este necuviinţă
păcătoasă şi urâciune a păcatului în care să nu cadă omul. Cutare păcătos sau cutare păcătoasă s-au
împreura: cu toţi apropiaţii, cu oamenii cu care se aflau în cele mai strânse legături de rudenie, cu toate
animalele de casa: cu pisici, cu câini, cu porci... Dumnezeul meu! Ce este aceasta ? Până unde a căzut
omul! Şi asta fac oamenii simpli. Iar cei învăţaţi şi educaţi, bogaţi, nobili, cad şi mai rău oi toată educaţia
lor, bărbaţi cu bărbaţi săvârşind ruşinea (Rom. 1,27). Iar unii împăraţi păgâni din vechime erau
împătimiţi de băieţeii frumoşi şi cu aceştia îşi satisfăceau pornirea trupească. Acelaşi lucru îl făceau şi
unii funcţionari sus-puşi...
Izbăveşte-mă de sporirea (pospeşenie) cea diavolească" (din rugăciunile de dimineaţă). Se grăbeşte, se
grăbeşte (speşit) diavolul şi neîncetat caută să-1 vâneze pe om ca să îl piardă pe vecie, iar oamenii
dormitează, stau degeaba şi dorm în deşertăciunea lor cea lumească, în împă-timirile lor de agonisită, de
plăcerile pântecelui, de curvie, de jocuri (teatru şi cărţi), de modă, de literatură, de somn şi de tot felul -
pier cu miile, ca muştele. Grăbiţi-vă, deci, grăbiţi-vă, creştinilor, să vă mântuiţi sufletele până ce este
vreme, până când Domnul mai aşteaptă şi îndelung rabdă, până când nu s-a zăvorât uşa împărăţiei. Au
venit fecioarele cele nebune, zicând: Doamne, Doamne, des-chide-ne nouă. Iar El, răspunzând, a zis:
amin zic vouă, nu vă cunosc pre voi (Mt. 25,11-12). Dar cum Se grăbeşte Domnul să-i mântuiască pe
credincioşi, pe cei ce au luare-aminte şi sunt pregătiţi ! In fiecare ceas, în fiecare clipă Se grăbeşte şi
trimite tot ajutorul. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. în locul păşunii, acolo m-a sălăşluit, la apa
odihnei m-a hrănit, sufletul meu l-a întors. Povăţuitu-m-a pre cărările dreptăţii, pentru numele Său (Ps.
22,1-3).
Dacă ţarul sau orice cârmuire îndeobşte, fie ea lumească sau duhovnicească, greşesc în multe privinţe şi
calcă legea din slăbiciune de conştiinţă sau din lipsă de caracter, nu îi dispreţui, nu îi defăima, ci roagă-te
Domnului pentru ei ca să tămăduiască cele neputincioase şi să plinească cele cu lipsă (vezi rugăciunea la
hirotonie), căci fără Dumnezeu nu putem face nici un lucru cu adevărat bun şi folositor.
Vrăjmaşul nu doarme: ziua şi noaptea, în vis şi aievea ne atrage la păcat şi hrăneşte în sufletul nostru tot
felul de patimi pierzătoare de suflet. Priveghează, omule, răstigneşte patimile - mai ales lăcomia
pântecelui şi toate păcatele trupeşti...
Creştinilor, mai ales celor ortodocşi, care păzesc şi ţin întru curăţie dogmele credinţei lor, li s-au dat de la
Dumnezeu atâtea bunătăţi şi puteri spre mântuire, atât de multe taine dumnezeieşti li s-au descoperit,
încât celor credincioşi, cu luare-aminte, care se nevoiesc în credinţa lor, le este uşor să se mântuiască şi
să se facă moştenitori ai împărăţiei Cereşti şi Veşnice, pentru că jugul Domnului este bun şi sarcina Lui
este uşoară (Mt. 11,30).
Îngerii se minunează cutremu-rându-se de milostivirea lui Dumnezeu către noi, care s-a arătat prin
întruparea Lui de dragul nostru, prin împreună-vieţuirea Lui cu oamenii pe pământ, prin învăţătura pe
care a dat-o nemijlocit, prin minunile fără număr pe care le-a făcut pentru a da încredinţare de
Dumnezeirea Sa şi de solia Sa cea dumnezeiască, prin pătimirile şi moartea pentru noi, prin îngroparea şi
învierea cea din morţi, prin înălţarea la ceruri însoţită de făgăduinţa celei de-a doua şi înfricoşătoarei
Sale veniri, când va să judece viii şi morţii. Iar cei mai mulţi oameni rămân fie necredincioşi, fie plini de
îndoieli, nesimţitori, surzi faţă de cuvântul evanghelic, împătimiţi de cuvântul omenesc cel mincinos şi
deşert, de făţărnicie şi teatru, de tot ce este iluzoriu şi efemer, de ceea ce nu ţine decât o zi. Iar de ceea
ce este veşnic, de singurul lucru de trebuinţă, uită. Pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Mt.
20,16).
Adu-ţi aminte de Marea Cină, şi de nesfârşitele bunătăţi pregătite de Stăpânul casei, şi de cei chemaţi la
ea prin milostivirea Lui: toţi s-au dat în lături din pricina îm-pătimirilor pământeşti, şi ca atare nici unul
dintre cei chemaţi nu a gustat din cina Lui. Ce lucru cumplit! Ce necredinţă, ce lipsă de cinstire faţă de
Stăpânul! Ce lenevie, ce împătimiri prosteşti! Şi totuşi, aşa a fost şi aşa va fi. Toţi umblă pe calea largă a
păcatului lesnicios, toţi fug de calea cea strâmtă şi necăjită, curăţitoare, pregătitoare!
Omul este îngrozitor de nestatornic şi schimbător ca urmare a vătămării dintru început, din rai: de la
înălţimea vederii duhovniceşti de Sus şi a cugetărilor dumnezeieşti poate cădea într-o clipită în
urâciunea gândurilor şi simţămintelor spurcate, viclene, curvare şi hulitoare, rele şi zavistnice, aşa încât
după înalta bucurie duhovnicească ajunge să plângă în taină pentru ticăloşia sa. Fericit cel ce prin harul
lui Dumnezeu s-a întărit fără clintire în Dumnezeu şi a scăpat de uneltirile hulitorului de Dumnezeu
Veliar.
Dumnezeul meu! Cum a necinstit vrăjmaşul zidirea pe care Tu ai făcut-o după chipul Tău ! Şi până acum
ne necinsteşte pe toţi, ziua şi noaptea, prin nenumărate păcate şi patimi, gânduri necuviincioase,
necurate, hulitoare, vătămătoare, tulburătoare de suflete! Ce luare-aminte, ce rugăciune, ce înfrânare,
ce luptă trebuie să fie în noi cu vrăjmaşii cei gândiţi! Dumnezeule, ajută-ne tuturor, mai ales celor
credincioşi Ţie şi care iau aminte la Tine!
Lumea cea de faţă, văzută, este numai o umbră a veacului viitor, duhovnicesc, fără de moarte, al
pământului celor vii care va să fie. Are noimă să ne legăm de umbră, nu de Adevărul însuşi, nu de veacul
ce va să fie, care e cu adevărat real, şi de ziua cea veşnică ? Pentru că trece chipul acestei lumi (1 Cor. 7,
31): se schimbă vremurile anului, se schimbă neîncetat atmosfera; o generaţie trece şi alta vine;
trecători sunt împăraţii, unul ia locul altuia; trecători sunt oamenii mari şi cei mediocri şi trecătoare sunt
toate talentele lor; trecătoare e frumuseţea omenească şi se preface în putregai; trecătoare sunt
chipurile zilei şi nopţii; nesfârşit de feluritele forme ale vegetaţiei de tot felul - totul trece şi se preface în
stricăciune. Numai Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi rămâne veşnic Unul şi Acelaşi, atotbun,
atotsfânt, preaînţelept, preafrumos, atotfericit, veşnic, atotputernic. Veşnic şi ne-schimbat în bine
rămâne - dacă a ajuns la sfinţenie - şi sufletul omenesc, care este zidit după chipul Lui.
Omul este atât de adânc vătămat, stricat şi spurcat de către păcat, care e nesfârşit de felurit, încât chiar
nevoindu-se multă vreme în vederea duhovnicească şi cugetarea la cele dumnezeieşti, dacă slăbeşte
pentru o clipă frâiele duhovniceşti ale minţii şi ale inimii, îndată poate să se pogoare la gânduri şi
simţăminte josnice, trupeşti, spurcate, pentru că rădăcinile păcatelor sunt adânci şi în toate părţile
pătrund în inima omenească şi se întâmplă nu rareori să rămână în om până la moartea lui, paralizându-i
sufletul. Doar prin răb-dare, prin înfrânare, prin rugăciunea neîncetată, prin dureri şi prin suferinţe se
dezrădăcinează ele. „Voi fi măcinat de dinţii fiarelor", spunea Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu,
„ca să mă fac pâine curată a lui Dumnezeu".
Câte patimi felurite, câtă răceală şi nepăsare faţă de suflet şi faţă de soarta lui veşnică de dincolo de
mormânt, câtă trândăvire, cârtire, neascultare, samavolnicie se cuibăresc în adâncul inimilor noastre, şi
cât de necuraţi suntem înaintea lui Dumnezeu! Aproape în fiecare clipă suntem nevrednici de El, iar
vrednici de El suntem poate numai când ne recunoaştem păcatele şi plângem fără făţărnicie pentru ele,
cerând iertare şi vădind dorinţa nestrămutată de a nu le mai săvârşi, de a nu ne mai întina cu ele, de a
nu mai fi slugi ale lor, ci de a păzi şi a împlini fără abatere sfânta, dreapta şi preaînţeleapta voie a lui
Dumnezeu.
Umblă totdeauna înaintea lui Dumnezeu ca înaintea feţei Tatălui atotbun, atotputernic, grabnic
ascultător, pururea gata să împlinească dorinţele şi cererile drepte ale inimii noastre.
Viaţa noastră de pe pământ nu este viaţă, ci vis, agonie continuă şi treptată. Eu vreau viaţa adevărată,
dumnezeiască, proprie fiinţei zidite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Dumnezeul meu! Iar visele
pe care visăm când dormim noaptea, dimineaţa ori seara sunt năluciri, deseori păcătoase! Sunt pierdere
de vreme faţă de Dumnezeu, faţă de dreptate, faţă de veşnicie. Viaţă vreau, viaţa în Dumnezeu şi cu
Dum-nezeu, în dragostea dumnezeiască, în nestricăciune, în lumina Dumnezeirii - în pacea, întru
lărgimea inimii!
În ce se cuprinde puterea călcării de lege, uriaşa nebunie de bunăvoie, şi nerecunoştinţa, şi nenorocirea
primilor oameni? în aceea că L-au dat pe Dumnezeu pentru făptură; au dat dragostea de Făcător pe
devotamentul faţă de făptura vicleană; au dat preasfânta, nestricăcioasa însoţire cu Făcătorul pe
necurata, vicleana, reaua şi stricăcioasa însoţire cu făpturile. Cine iubeşte pre tată sau pre maică mai
mult decât pre Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pre fiu ori pre fiică mai mult decât pre
Mine, nu este vrednic de Mine (Mt. 10,37). Ce să mai zic de legăturile şi păcătoase şi de împătimirile
curvarilor şi curve-lor; de însoţirile cu scop rău, cum sunt acum societăţile revoluţionarilor; de însoţirile
sectanţilor, schismaticilor, ereticilor; de însoţirile tâlhăreşti, hoţeşti, de cele împotriva statului ?
Prietenia cu trupul nostru şi farmecul plăcerilor trupeşti sunt pricina păcatelor noastre, pricina răcelii
faţă de Dumnezeu, a împătimirii de lume şi de părutele, trecătoarele, pieritoarele ei bunătăţi, pricina
leneviei şi nepăsării noastre sufleteşti. Au dormitat toţi, şi au adormit (Mt. 25,5).
Se cere credincioşie şi devotament faţă de Domnul din partea fiecărei făpturi înţelegătoare - iar ca să fim
credincioşi şi devotaţi Domnului trebuie să lepădăm împă-timirea de trupul nostru pătimaş şi de lumea
preacurvară şi păcătoasă, care ne înşală cu plăceri de o clipă. Trebuie să încetăm a fi robi ai pânte-celui,
ai teatrului, ai cărţilor de joc, ai circului, robi ai chefurilor de tot felul, ai tutunului, robi ai argintului şi ai
aurului şi ai modelor excentrice. Tu, de pildă, adorator al teatrului, te vei îndreptăţi oare la judecata lui
Dumnezeu pentru împătimirea de el ? Nu, pentru că din pricina lui ai uitat de Dumnezeu, de biserică, de
cuvântul lui Dumnezeu, de rugăciune, de înalta menire a sufletului tău, care a fost zidit după chipul lui
Dumnezeu, ai uitat de viaţa veşnică şi de pregătirea pentru aceasta, de milostenie, de feciorie şi de
întreaga înţelegere, de înfrânare. Iar tu, iu-bitorule de câştig şi hrăpăreţule, oare te vei arăta drept
înaintea lui Dumnezeu când te va judeca după faptele tale ? Nu: te vor strivi aurul tău, lăcomia ta,
zgârcenia şi lăcomia ta; străin vei fi de milostivirea lui Dumnezeu, pentru că nu l-ai miluit pe aproapele
tău. Vei fi aruncat în focul gheenei, şi nu ţi se va da nici măcar o picătură de apă, care să te răcorească şi
să potolească pârjolul iadului. Iar tu, cur-varule, vei primi oare milă la Jude-cată dacă nu te vei pocăi şi
nu te vei lăsa de preacurvia ta, de nu vei plânge pentru ea, de n-o vei şterge prin milostenie şi înfrânare
? Şi nimeni dintre cei legaţi, împătimiţi de umbra care este această lume, de amăgitoarele ei plăceri, nu
va fi miluit dacă nu se va pocăi. O, cât de mulţi sunt cei ce au păcătuit şi s-au pocăit, şi au fost miluiţi! Cât
de mulţi sunt în rai foştii curvari, ucigaşi, lacomi, care s-au pocăit, au intrat în rai şi se desfată de fericire!
Cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Cât de mare este puterea răscumpărătoare a
Crucii, sângele Mielului lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos, care a fost vărsat pentru lume! Cu ce se vor
îndreptăţi necredincioşii, trufaşii, în-vârtoşaţii, nesupuşii, deznădăjduiţii ? Pentru ei stă gata milostivirea
lui Dumnezeu dacă se vor întoarce cu smerenie către Dânsul, Care voieşte ca nimeni să nu piară, ci ca
toţi să se mântuiască (1 Tim. 1, 4). Doamne, iartă-ne pe noi, preoţii, care degrabă (neavând vreme
îndeajuns) punem mâna dezlegătoare peste cei ce se pocăiesc. Nu ne osândi pentru aceasta şi pentru
multe altele.
Rostesc blestem solemn asupra primului care s-a lepădat de Dumnezeu, de veşnica Lui dreptate, de
rânduiala păcii şi fericirii, asupra primului care a îngăduit ca în zidirea curată a lui Dumnezeu să se nască
păcatul şi toată urâciunea lui, asupra celui ce a căzut dintru înalţimea cea mare şi care se îndulceşte de
păcat, cu îngăduinţa preaînţeleptului Făcător, ca să se arate şi mai mult, la nesfârşit, bunătatea şi
îndelungă răbdarea Lui, şi ca să strălucească nevo-inţele şi faptele de vitejie ale celor credincioşi Lui, ca
să se afle loc pentru neasemuita pogorâre atotrăscum-părătoare pe pământ a Domnului nostru Iisus
Hristos şi pentru biruinţa definitivă a binelui asupra răului; blestem necredincioşii, nerecunoscătorii
rărunchi în care s-a zămislit pentru prima dată prosteasca, obraznica visare şi trufie de a fi deopotrivă cu
Dumnezeu şi de a porni război împotriva Lui, împotriva veşnicei Lui dreptăţi, sfinţenii, înţelepciuni,
împotriva nesfârşitei Lui frumuseţi şi a slavei Lui celei nebiruite.
Bagă de seamă la trupul tău cel multpătimaş că el îţi este foarte mare duşman: printr-o mie şi una de
pofte, el vrea să depărteze sufletul tău de Dumnezeu, să-1 slăbănogească, să-1 spurce, să îl omoare. îl
slăbă-nogeşte prin lenevirea şi răceala faţă de rugăciune, faţă de metanii, faţă de cugetarea la cele
dumnezeieşti. O, vrăjmaş casnic, atotviclean, înşelător ! Cât voi mai fi cu tine ? Cine mă va izbăvi de
trupul morţii acesteia ? (Rom. 7,24).
Să ne gândim cu toţii la starea noastră de plâns, cumplită, şi la nevoia de a ne ridica şi de a ne îndrepta.
Mulţi nu-şi dau seama de această cădere şi ca atare nu socot că au neapărată nevoie de ridicare - şi se
împotmolesc în nenumărate patimi şi obiceiuri rele. Doamne, deschide ochii noştri cei gândiţi!
Întrucât păcatul de tot felul a pătruns adânc în toată fiinţa omului - în sufletul şi în trupul lui - şi s-a
amestecat cu ea, Domnul, preaînţeleptul Făcător şi Doctor bine a voit a tămădui omenirea însuşi unind
cu ea Dumnezeirea Sa şi omenitatea Sa şi dându-i să guste preacuratul Său Trup şi preacuratul Său
Sânge.
În ce mediu înalt a fost pus creştinul ! în ce preaînaltă şi sfântă societate a fost înscris ca creştin şi
mădular al Bisericii! Nu sunteţi străini şi venetici, ci împreună-cetăţeni cu sfinţii şi apropiaţi ai lui
Dumnezeu (Efes. 2, 19-20). Adu-ţi aminte, creştine, de acest lucru, şi trăieşte în chip vrednic de
chemarea ta, în toată fapta bună.
Nu cumva dai întâietate făpturii faţă de Făcător şi nu cumva iubeşti mai mult făptura decât pe Făcător?
Este neapărată nevoie ca orice om să vină la înţelegerea cea adevărată şi să se deprindă a-L cinsti şi a-L
iubi fără făţărnicie pe Făcătorul Cel veşnic, personal, iubitor, şi a dis-preţui de dragul iubirii Lui iubirea
cea pământească, împătimită.
Dacă m-ar părăsi bunătatea lui Dumnezeu, aş rămâne om vechi, cu totul în păcate, care au început în
tinereţile mele şi în parte continuă până acum, şi aş fi cu totul beznă şi întuneric, necurăţie şi putoare.
Dar bunătatea lui Dumnezeu mă curăţeşte, mă sfinţeşte, mă luminează, mă înnoieşte, mă bineînmiresmează
şi mă împodobeşte neîncetat. Slavă Domnului pentru acest lucru !
În post, preotul este cu osebire dator să se lase de plăcerile ce întărâtă trupul şi să nu îi facă pe plac, ci
să-1 amărască: nu trebuie să doarmă mult timp, trebuie să înveţe poporul cuvântul lui Dumnezeu,
pocăinţa nefăţarnică, roditoare, să tre-zească în el ura faţă de orice păcat, să-i explice cât de mult urăşte
Dumnezeu păcatul şi cum acesta (păcatul), împotriva firii, a intrat în aceasta şi lucrează în ea cu
stăpânire, fără saţ şi în chip pierzător.
Există o Fiinţă fără de început, fără de sfârşit, personală, preaînţeleaptă, atotbună şi atot-dreaptă, al
Cărei nume e Cel ce este (fiinţarea), de la Care este toată fiinţarea şi Care nu poate să nu fie. Făpturile
făcute de către Ea sunt nenu-mărate, nesfârşit de felurite, preafru-moase, binefăcătoare, cu putere de
viaţă; toate poartă pecetea unei raţiuni, înţelepciuni, frumuseţi de ne-descris. După ele poate fi
cunoscut Artistul Care le-a născocit şi le-a zidit, pot fi cunoscute puterea Lui de viaţă, bunătatea,
înţelepciunea, frumuseţea, veşnicia fiinţării Lui, cre-dincioşia Lui în toate cuvintele pe care le-a grăit în
descoperire către noi, făpturile Lui înţelegătoare. Să Ii dăm mulţumită Lui, Făcătorului şi Ziditorului,
Răscumpărătorului şi Mântuitorului nostru, Care ne-a dat descoperire despre Sine prin cuvântul Său, pe
care 1-a grăit prin proroci şi prin apostoli, şi ne-a dat felurite făgăduinţe, pe care le va îndeplini în
întregime la vremea potrivită - de pildă, făgăduinţa învierii din morţi şi a vieţii fericite ce va să fie cu
bunătăţi atât de minunate încât ochiul omenesc nu le-a văzut, şi urechea omului nu le-a auzit, şi la inima
omului nu s-au suit: pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor ce îl iubesc! (1 Cor. 2, 9). Slavă şi mulţumită
Ţie pentru aceasta, Făcătorul şi Mântuitorul nostru!
Dumnezeul meu! Ce privelişte, ce mângâiere cerească le-ai dat Cuvioşilor Serghie şi Serafim ! Domnul
însuşi Se arată în chip vădit şi sărbătoresc privirii Cuviosului Serafim, împreună cu puterile cereşti, la
vohodul mic al liturghiei - iar Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoare i s-a arătat nu o dată! Iar la
Sfântul Serghie bine a voit a veni în chilie însăşi Născătoarea de Dumnezeu împreună cu sfinţi. O,
mângâiere ! O, vrednicie a omului creştin şi nevoitor! Slavă lui Dumnezeu, Celui ce bine a voit aşa!
Creştinul ortodox se întoarce cu faţa spre sfintele icoane ale Mântuitorului, Maicii lui Dumnezeu,
îngerilor şi sfinţilor bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, pentru a-şi arăta credinţa în prezenţa lor, în apropierea
lor faţă de el; sfintele icoane transpun în realitate credinţa noastră ortodoxă, iar fără sfintele icoane
parcă atârnăm în văzduh, neştiind cui ne rugăm.
Doamne, nu-mi da să-mi fac păreri înalte despre mine, cum că aş fi mai bun decât vreunul dintre
oameni, ci dă-mi să gândesc despre mine ca despre cel mai rău dintre toţi şi să nu osândesc pe ni-meni,
ci să mă judec cu asprime cu mine însumi.
Ştiţi oare, toţi cei ce sunteţi datori să ştiţi lucrul acesta, că toată revoluţia noastră de acum este în primul
rând urmare a lepădării de credinţă, de ortodoxia noastră iubită de Dumnezeu, sfântă, de viaţă
dătătoare, ce are în sine toată puterea neapărat trebuincioasă pentru a pune în rânduială toate - şi
lumea din afara noastră, şi lumea noastră lăuntrică, şi politica, şi toată viaţa de familie, cetăţenească şi
economică?
Luaţi, mâncaţi... Beţi dintru acesta toţi... (Mt. 26, 26-27). Oare toţi mănâncă şi beau Trupul şi Sângele
Domnului, după porunca Lui ? La noi, în lumea ortodoxă, în unele biserici nu se împărtăşeşte nimeni să
dai cu tunul; în universităţi nu se împărtăşeşte nimeni. Nu mai vorbesc de celelalte confesiuni creştine -
dar ce se face la noi!..
Toţi îşi laudă credinţa ca fiind dreaptă, dar drept nu este cel care se laudă, ci cel pe care îl laudă
Dumnezeu - iar credinţa noastră este proslăvită neîncetat de Dumnezeu însuşi prin sfinţii Lui. Mergeţi la
moaştele sfinţilor şi vedeţi a cui credinţă este dreaptă. In ce credinţă mai face Dumnezeu minuni ca în
cea ortodo-xă ? In ce credinţă se mai învrednicesc oamenii de nestricăciune şi de buna mireasmă a
trupurilor după moarte ?..
Cum s-au purtat oamenii cu însăşi Bunătatea şi însuşi Adevărul Ceresc întrupat, cu Domnul Iisus Hristos ?
L-au ispitit în fel şi chip, au viclenit înaintea Lui, L-au zavistuit, L-au linguşit cu făţărnicie ca să II prindă cu
vorba şi să II dea pe mâna judecăţii romane şi, în cele din urmă, după tot felul de batjocuri şi de chinuri,
să îl omoare pe cruce. Ce au făcut oamenii cu credinţa adevărată, pe care Hristos a adus-o din cer, cu
toată învăţătura Lui cea dumnezeiască, cu tainele de Dumnezeu rânduite ? Le-au schimonosit de nu mai
poţi să le recunoşti, unii le-au lepădat şi în locul învăţăturii Lui au pus propriile născocirii, cum au făcut
cărturarii şi fariseii, iar în zilele noastre - Lev Tolstoi.
Doar Ziditorul ştie întreaga vrednicie a sufletului omenesc, pe care El 1-a zidit după chipul şi asemănarea
Sa, şi numai El poate preţui după vrednicie toată nemărginita lui dragoste şi dăruire faţă de Dânsul.
Fericit este omul creştin care va pricepe aceasta şi care se va lipi cu toată inima sa de Dumnezeu,
Ziditorul şi Răscumpărătorul său, şi va răbda toate ispitele prin care îi este pusă la încercare dragostea şi
credincioşia faţă de El, cum au făcut Iov cel din Vechiul Legământ, cum au făcut apostolii, sfinţii ierarhi,
mucenicii şi toţi cuvioşii, care bine au plăcut lui Dumnezeu şi s-au învrednicit de cetăţenia cerească
pentru credincioşia si dăruirea lor.
Care este vrednicia omului şi a sufletului omenesc, de vreme ce Domnul îl învredniceşte de împărtăşirea
Preacuratului Său Trup şi Preacuratului Său Sânge şi-1 face biserică a Sa, biserică a Sfintei Treimi ?
Gândiţi-vă la asta, oameni muritori, şi învăţaţi-vă nemurirea cea dăruită nouă de Biruitorul morţii: cel ce
mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică (In. 6,54).
Pre cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi (Lc. 1, 53). Cu cât este mai adâncă pocăinţa, smerenia,
recunoaşterea şi simţirea păcatelor proprii, cu atât mai îmbelşugat se dăruieşte harul iertării, cu atât mai
multe bunătăţi se revarsă în sufletul omenesc de la Stăpânul Cel atotdarnic. Manasi a fost cel mai
nelegiuit dintre împăraţi, însă a arătat apoi şi pocăinţă mare şi adâncă, şi s-a învrednicit de la Domnul de
mare iertare şi milă. Adânciţi-vă în rugăciunea de pocăinţă a lui Manasi, împăratul iudeu, şi vedeţi cum sa
smerit, cum s-a pocăit, cum a preamărit milostivirea şi îndelungă răbdarea lui Dumnezeu! Rugăciunea
lui este un model de pocăinţă.
Nu fi nepăsător faţă de cele veşnice, duhovniceşti, din pricina celor trecătoare şi materiale, şi nu-ţi
pierde dragostea şi pacea cu aproapele din pricina pierderilor, pagubelor şi lipsurilor materiale. Ţi-ne-te
de pacea iubirii. Pace să aveţi şi sfinţenie cu toţi, fără de care nimeni nu va vedea pre Domnul (Evr.
12,14).
Este nevoie de luptă necurmată cu toate patimile care trăiesc şi au rădăcini în noi. Ia spune-mi, ce
patimă ai lovit şi ai omorât? Oare nu trăiesc toate patimile în tine până acum şi nu te rănesc, nu te
tulbură ? Scoală-te şi loveşte toate patimile -aceşti amaleciţi gândiţi, care trăiesc în tine ca nişte paraziţi.
Ce unire are Hris-tos cu Veliar ? Sau ce parte este credincio-sului cu cel necredincios ? (2 Cor. 6,15).
Faţă către faţă, gură către gură vorbim noi, creştinii ortodocşi, cu Domnul, cu Maica lui Dumnezeu, cu
sfinţii îngeri şi cu toţi sfinţii. Iată ce înseamnă, după obiceiul creştin ortodox, a te ruga cu evlavie, în duh
şi în adevăr, în faţa sfintelor icoane. Iată de ce le punem în biserici şi în paraclise, precum şi la noi acasă.
Noi credem că Domnul şi sfinţii Lui ne sunt aproape şi că noi alcătuim un singur trup duhovnicesc cu ei, o
sin gură Biserică, după cum unul singur este Capul lor şi al nostru, Domnul lisus Hristos. Când credinţa
noastră în sfintele icoane şi în Biserică este de acest fel, oare voi, eretici luptători împotriva icoanelor,
veţi arunca în ele cu pietrele osândirii clevetitoare ? Noi avem dreptate, iar voi sunteţi nedrepţi şi
mincinoşi.
În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare minut Domnul, Ziditorul făpturii, face pe placul tău, omul, în fel şi
chip: şi cu soarele îţi luminează, te alintă, şi cu lumina lină a lunii limpezi, şi cu văzduhul care înviorează
în chip plăcut, şi cu focul, şi cu apa cea de toată trebuinţa, şi cu plantele cele cu grăunţe, şi cu copacii, şi
cu plantele care au rădăcini bune de mâncat, şi cu roadele care zac pe pământ (şi ce nenumărată
mulţime de felurite gusturi plăcute au toate acestea !), şi cu carnea animalelor şi a peştilor şi a păsărilor
de tot felul. Dar câte ţesături, câte ţesături ţi-a dăruit Domnul pentru acoperirea şi înveşmântarea
trupului tău; câte metale, câte pietre preţioase - pentru împodobirea ta şi a sfintelor biserici! Aşa îţi face
Dumnezeu pe plac în tot chipul, spre buna ta fiinţare şi desfătarea ta. Nu eşti şi tu, oare, îndatorat să îi
faci pe plac, tot spre binele tău - să trăieşti după conştiinţă şi după Legea lui Dumnezeu, după poruncile
şi rânduielile Lui, după Evanghelia Lui, după cum îţi arată maica ta cea duhovnicească - dumnezeiasca
Biserică ?.. El nu are nevoie de nimic dintru ale tale, ci cere să Ii faci pe plac tot pentru tine însuţi, pentru
că în aceasta se cuprinde viaţa ta, tihna ta, lumina ta, puterea ta, bucuria ta, fericirea ta. Părăsiţi
nebunia, şi veţi trăi (Pilde 9,6).
Cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă (Filip. 3, 8). O, înaltă, cerească
filosofie creştinească a cerescului Pavel! Toate cele pământeşti - frumuseţea pământească, bogăţia cea
stricăcioasă, dulceaţa mâncării şi bău-turii, frumuseţea hainelor, aurul şi argintul -, toate înşelările
pământeşti, care amăgesc privirea şi simţurile, să le socoteşti drept gunoi, ca să îl dobândeşti pe Hristos.
Pentru că nu se poate să îl ai în inimă pe Hristos dacă inima este prinsă cu împătimirea de cele
pământeşti. Iată filosofia cerească! Urmeaz-o!
Pentru a vindeca şi răscumpăra pătimaşa ţintuire a omului de pământ, Dumnezeu-Omul bine a voit a Se
ţintui pe cruce... Cu crucea Ta, Mântuitorule, mântuieşte-ne şi ne miluieşte.
Să gândeşti, să cugeti şi să simţi având în vedere faptul că în cer sunt cunoscute toate gândurile,
simţămintele şi aşezările tale sufleteşti: când şezi, când stai întins, când umbli, când lucrezi, când te rogi,
când citeşti, când stai de vorbă, totul, absolut totul se ştie acolo - şi ca atare trebuie să trăieşti în chip
prevăzător, să gândeşti şi să simţi în chip sănătos, să trăieşti după dreptarul conştiinţei şi după poruncile
Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, să te porţi cu oamenii fără făţărnicie, cu simplitate, fără vicleşug,
cu bunăvoinţă, în chip curat şi sfânt, să te rogi lui Dumnezeu şi sfinţilor cu osârdie, cu evlavie.
S-a încheiat Patruzecimea, altfel spus Postul Mare. A venit praznicul învierii din morţi de către Hristos a
dreptului Lazăr, spre arătarea învierii lui Hristos şi a învierii de obşte ce va să fie. Şi astfel, la învierea cea
viitoare a tuturor va începe o viaţă nouă şi veşnică pentru drepţi şi pentru cei ce s-au pocăit, iar pentru
necredincioşi şi pentru păcătoşii ne-pocăiţi va începe chin veşnic...
A săpa nu pot, a cere îmi este ruşine (Lc. 16, 3). Tocmai aici este necazul şi pierderea însemnată: că să
ceri te ruşinezi, în timp ce trebuie să o faci. Cereţi, şi se va da vouă (Mt. 7, 7) - doar eşti ticălos, şi vrednic
de plâns, şi sărac, şi orb, şi gol (Apoc. 3, 17). A săpa nu pot - dar trebuie să sapi, să fi săpat în adâncul
sufletului tău şi să scoţi de acolo comoara cea adevărată - sufletul fără moarte, care a fost îngropat de
patimi, sufletul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi pe care ţi l-au înăbuşit de tot poftele şi
plăcerile vieţii acesteia.
Dacă în avutul străin nu aţi fost credincioşi, pre cel ce este al vostru cine îl va da vouă ? (Lc. 16,12).
Avutul străin este bogăţia cea pământească, îndatoririle pământeşti, trupul pământesc, sănătatea
pămân-tească, de care nu ne-am priceput şi nu am vrut să ne folosim după cum ne arată Dumnezeu, ca
de nişte lucruri trecătoare şi vremelnice. Adevărata noastră bogăţie este sufletul nostru cel bogat cu
chipul şi cu asemănarea lui Dumnezeu, cu voia cea înţelegător-slobodă, cu nemurirea, cu putinţa de a-L
iubi pe Dumnezeu şi de a-1 iubi pe aproapele, de a se pocăi, de a se ruga, de a-I da mulţumită lui
Dumnezeu şi de a-L slăvi. Iată avutul nostru ! Sfinţii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu I-au fost credincioşi şi în
avutul străin, împărţindu-1 săracilor, şi într-al lor: de sufletul lor s-au folosit precum se cuvine, l-au
curăţit cu rugăciuni şi lacrimi de pocăinţă, cu ostenelile postirii şi privegherii, cu mucenicia pentru
Hristos. Aşadar, să fim credincioşi lui Dumnezeu şi în avutul străin, şi într-al nostru...
Pe toţi păcătoşii necredincioşi şi nepocăiţi îi aşteaptă pedeapsa veşnică, chinul veşnic, care a fost gătit
diavolului şi îngerilor lui (Mt. 25, 41) -şi pe bună dreptate, fiindcă au făcut răul şi au plinit voia lui cea rea
şi pierzătoare. Fiecare dintre noi simte „pe pielea sa" pedeapsa pentru păcat: tulburare, necaz şi
strâmtorare.
Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine (Lc. 1, 28). Ca Maică după omenitate a
atotdesă-vârşitului Făcător, Stăpâna a primit toată plinătatea harului de la Domnul, toată plinătatea
dreptăţii, sfinţeniei, bunătăţii, milostivirii şi împreu-nă-pătimirii faţă de păcătosul şi necăjitului în tot
chipul neam omenesc, plinătatea puterii şi slavei, a fericirii, a slavei veşnice şi a întâietăţii asupra tuturor
puterilor cereşti. Ea a primit toţi cei zece talanţi ai harului, şi din pricina belşugului neurmat al harului
poate izvorî - şi izvorăşte - cu îm-belşugare tuturor celor ce vin la dânsa cu credinţă tot ajutorul haric în
necazuri, nevoi, dureri şi în toată împrejurarea întristătoare. Deci, vino la dânsa cu credinţă şi nădejde
lipsită de îndoială!
Dă mulţumită Domnului că te-a făcut mădular al Bisericii Sale - acestei obşti dumnezeieşti a sfinţilor, a
cărei mai-mare şi mădular dintâi este Maica lui Dumnezeu. Ea are bunătate, atotbună ajutorinţă, grijă şi
împreună-pătimire cu adevărat de maică faţă de toţi fiii credin-cioşi şi nemincinoşi ai Bisericii Domnului
nostru Iisus Hristos.
Sfinţii apostoli şi tot nenumăratul sobor al drepţilor şi toţi sfinţii sunt minţi cereşti. Nu la cele
pământeşti, ci la cele cereşti se gândeau ei şi de acestea se îngrijeau: cu trupul vieţuiau pe pământ, iar
cu inima şi cu mintea în cer. Jalnice sunt comunităţile creştine care nu îi cinstesc pe sfinţi: ele se lipsesc
de sfânta pildă a vieţii lor, se lipsesc şi de mijlocirea lor harică. Domnul însuşi ne învaţă să îi chemăm ca
mijlocitori pe sfinţii Săi ucenici. Şi s-a suit fumul de tămâie cu rugăciunile sfinţilor din mâna îngerului
înaintea lui Dumnezeu (Apoc. 8, 4). Luteranilor, ce veţi răspunde la aceasta ?
Domnul vrea ca tu, ca o preafrumoasă floare a câmpurilor şi a văilor, să creşti duhovniceşte şi să
răspândeşti bună mireasmă înaintea lui Dumnezeu prin toată fapta bună duhovnicească. Iată menirea
ta, creştine ! Dar totodată Domnul vrea ca tu, prin pocăinţă şi lacrimi, prin înfrânare şi priveghere, prin
lupta cu gândurile, cu aplecările şi cu patimile păcătoase să fugi de toată putoarea păcatului, fiindcă
împărăţia Cerurilor se ia cu sila, şi oamenii silei o răpesc pre ea (Mt. 11,12).
După ale cui rânduieli şi legi se săvârşeşte zămislirea, formarea şi creşterea trupului omenesc în
pântecele mamei, pârguirea lui şi ieşirea lui la lumină ? După ale cui rânduieli se săvârşeşte hrănirea
trupului nostru ? Cine a născocit şi a zidit atât de minunata felurime a nenumăratelor roade ale
pământului, care cu în-ţelepciune şi rafinament au fost pregătite spre desfătarea şi hrana noastră ? După
ale cui rânduieli se face în trupul nostru sângele, fără de care este cu neputinţă viaţa omului ? Cine a
întocmit omul cel dinafară şi cel lăuntric ? Nu cel mai mare înţelept şi Artist, atotdesăvârşitul,
atotputernicul nostru Domn şi Dumnezeu? Deci, cazi cu faţa la pământ - mulţumeşte-i, umple-te de
evlavie faţă de El, iubeşte-L, însă şi teme-te de El dacă nu faci voia Lui, dacă nu te supui Lui...
Adu-ţi aminte în ce însoţire sfântă, duhovnicească, cerească, dumnezeiască te afli (am în vedere Biserica
cerească şi pe cea pământească): în însoţire vie şi cât se poate de strânsă (împărtăşirea Sfin-telor Taine)
cu însuşi Dumnezeu, cu Maica lui Dumnezeu, cu sfinţii îngeri, cu toţi sfinţii oameni şi cu toţi creştinii cei
credincioşi.
Cel ce a pătimit cu trupul, a încetat de la păcat (1 Pt. 4, 1). Iată de ce pătimirile, crucea, sunt neapărat
trebuincioase pentru creştin: fără pătimiri, fără poveri, trupul nostru face pe nebunul, se îndrăceşte,
păcătuieşte, II mânie pe Dumnezeu, îşi face necazuri sieşi şi sufletului. O, trup ticălos, multpătimaş, din a
cărui pricină se întâmplă toate necazurile în omenire ! O, inimă multpătimaşă, spurcată! Ce iese din om,
aceea îl spurcă pe om. Că dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile cele rele, preacurviile, curviile,
uciderile, furtişagurile, asupririle, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul viclean, hula,
trufia, nebunia. Toate relele acestea ies dinlăuntru, şi-l spurcă pre om (Mc. 7, 20-23). Iată unde izvorul
răului din om: în inimă ! Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele
dinlăuntru ale mele (Ps.50, 11).
Strânge comori, şi nu ştie cui le adună pre ele (Ps. 38,10). Jalnică e starea sufletească a bogatului!... A
strâns avuţii fără număr, dar L-a pierdut pe Dumnezeu şi şi-a pierdut sufletul, pregătindu-i chinuri fără
sfârşit. Mergi, vinde-ţi câte ai şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer; şi luând crucea, vino, urmează
Mie (Mc. 10, 21), îi spune Domnul tânărului bogat.
Tot Israilul se va mântui (Rom. 11, 26): tot Israilul, adică israilitenii adevăraţi, ca Nathanail, despre care
Domnul a zis: iată cu adevărat israilitean întru care nu este vicleşug (In. 1, 47). Iată ce israiliteni se vor
mântui. Cei mai mulţi dintre evrei, pentru viclenia şi fărădelegile lor fără număr, de care nu s-au pocăit,
vor pieri. Să se schimbe cât mai curând cu schimbarea cea bună fiecare creştin, până ce nu s-a închis
pentru el uşa milostivirii lui Dumnezeu. Să facă lucrurile milostivirii până este ziuă; vine noaptea, când
nimeni nu poate să lucreze (In. 9, 4).
Din tâlcuirea greşită de către catolici a spuselor Mântuitorului: tu eşti Petru, şi pre această piatră voi zidi
Biserica Mea (Mt. 16,18) vin multe rătăciri ale lor, mai ales nălucirea cum că papa este vicarul lui Hristos
pe pământ. Ei sunt doar slujitori...
Otrava păcatelor fără număr a pătruns în toată fiinţa omului şi totdeauna caută să se ascundă de om, să
îşi tăinuiască sluţenia, chipul necuviincios, ca omul să n-o urască şi să nu simtă faţă de ea deplinul
dezgust pe care îl şi merită. Totdeauna îl amăgeşte pe om, se înfăţişează într-un chip atrăgător, cerând
(vulpea !) să fie ascultată şi mulţumită ca şi cum asta i s-ar cuveni.
Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta;facă-se voia Ta precum în cer, şi pre pământ (Mt. 6, 10).
Doreşti tu, păcătosule, sfinţenia ? Râvneşti tu, cel stăpânit de pierzătorul vrăjmaş-diavol, împărăţia lui
Dumnezeu? Vrei să plineşti dreapta şi atotbuna voie dumnezeiască şi II rogi pe Dumnezeu ca toţi
oamenii să cunoască şi să plinească voia Tatălui nostru Ceresc ? în fiecare zi rostim aceste cuvinte ale
rugăciuni Domneşti fără adâncă înţelegere a noimei lor, parcă le-am arunca în vânt, şi ca atare nu este în
noi schimbarea cea bună, ci tot rămânem aceiaşi păcătoşi nepăsători şi vicleni.
Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui (In. 10, 9). Hristos e uşa cea gândită. Unde se
intră prin ea ? în rai, în împărăţia Cerurilor, prin credinţa în Hristos, Răscumpărătorul şi Mântuitorul, care
este uşa pe care se intră în Biserica Lui, căreia i-a fost încredinţată adevărata învăţătură a lui Hristos,
tainele cele mântuitoare şi călăuzirea păstorilor. Fără Hristos, fără Biserică nu este uşă către împărăţia
Cerurilor. Cei căzuţi de la credinţa în Hristos, de la Biserică vor pieri dacă nu se vor întoarce şi nu se vor
pocăi.
Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca prin învăţătura Sa, prin minunile Sale, prin pilda Sa, prin
pătimirile şi prin moartea Sa să refacă şi să mântuiască neamul omenesc, să îl lumineze, să-1 curăţească,
să-1 înnoiască, să-1 înfrumuseţeze cu toată virtutea şi să-1 unească cu Sine pe veci. Iar Lev Tolstoi şi
scriitorii asemeni lui au apărut şi trăiesc pe pământ ca să întunece, să strice prin ateismul, prin
necredinţa şi anarhia lor mulţimea fără număr a celor ce îi urmează, care citesc scrierile lor cele
hulitoare. Doamne, pierde-i de pe pă-mânt sau întoarce-i la credinţă, smereşte drăceasca lor trufie!
Dacă Iisus Hristos ar fi avut de gând să dea Bisericii Sale, după înălţarea la cer, alt cap sau vicar în locul
Său (cum pretind papii, socotindu-se vicari ai lui Hristos pe pământ), ar fi vestit limpede acest lucru
dinainte de înălţarea Sa, pentru că este vorba de o dogmă foarte însemnată în ce priveşte mântuirea
sufletelor omeneşti; dealtfel, şi apostolii ar fi vorbit despre acest lucru sau ar fi numit vicar pe unul
dintre ei - însă nici unul dintre ei n-a suflat o vorbă, amintindu-şi de spusa Domnului: care între voi va
vrea să fie mai mare, săfie vouă slugă (Mt. 20,26).
Aminteşte-ţi cuvintele Mântuitorului despre cât de greu le este bogaţilor să intre în împărăţia lui
Dumnezeu (Mc. 10, 24) şi despre faptul că partea lor este chinul veşnic pentru legarea de bogăţie şi
pentru învârtoşarea faţă de săraci, pentru că ei pleacă de la Hristos trişti când El îi îmbie să-şi vândă
avuţia şi s-o împartă săracilor, de care ei nu se îngri-jesc. Jalnici sunt îndeobşte bogaţii, întrucât s-au
sălbăticit şi socot că viaţa lor este nu în Dumnezeu, ci în mulţimea agonisitei, fiind gata să ia şi ultima
cămaşă de pe sărac. Bogăţia noastră este Dumnezeu, dreptatea şi mila Lui.
Am fost prin sate şi am văzut cum trăiesc ţăranii: ce sărăcie peste tot, ce zdrenţe cu petice fără număr !
Ce feţe istovite !.. Ce chipuri necăjite ! Oare ei sunt fii vitregi, nu fii adevăraţi ai lui Dumnezeu ? Bogaţii
nici nu vor să se uite la ei - nu vor să îi îmbrace, să îi hrănească, să-i mângâie ! Ce suflet are bogatul! Ce
scârbos este el pentru Dumnezeu Cel iubitor de oameni! Nu îl ferici pe bogat, nu îl linguşi, nu-1 invidia, ci
să plângi pentru el ca pentru cel mai jalnic om!
Ca urmare a abaterii de la adevărul evanghelic, catolicii, apărându-şi propria nedreptate, se
înverşunează împotriva ortodocşilor, îi urăsc, îi ocărăsc cu tot felul de cuvinte nedrepte şi hulitoare,
defăi-mând în fel şi chip însăşi credinţa noastră, credinţa cea adevărată. în loc ca, pentru refacerea
dreptăţii şi a păcii, să se lepede de părerile lor mincinoase, vătămătoare şi pierzătoare, şi să vină în
conglăsuire cu Ortodoxia, se socot în drept să apere minciuna şi să întărească minciuna spre propria lor
pierzare. Catolici, ve-niţi-vă în fire, treziţi-vă! Aţi fost duşi în rătăcire! întoarceţi-vă la adevăr!
Poartă-te sincer, cu dragoste, întru simplitatea inimii, fără făţărnicie, cu orice om, fără a părtini - poartăte
cum ai dori să se poarte cu tine ceilalţi. Să nutreşti deosebită dragoste şi evlavie faţă de sfinţii bineplăcuţi
ai lui Dumnezeu, să te rogi lor. Va da Dumnezeu şi îi vei vedea faţă către faţă în veacul ce va să
fie, vei vedea lumina şi slava lor, de care i-a învrednicit pe ei Dumnezeu, şi te vei încredinţa că nu
degeaba i-ai cinstit şi i-ai chemat aici, pe pământ, fiind în trup şi aflându-te în Biserica lui Dumnezeu, din
care şi ei fac parte deopotrivă cu tine, ca mădulare ale singurului Trup al lui Hristos, căruia El îi este Cap.
Nu îi invidia pe bogaţii zgârciţi şi cu inima împietrită, care s-au îmbogăţit prin nedreptate pe spinarea
poporului amărât. Ei pier în deşertăciunea şi bogăţia lor, şi au căzut de la Dumnezeu cu totul. Adu-ţi
aminte că pământul şi lucrurile de pe el vor arde (2 Pt. 3,10). Deci, nu fi gelos pe cei ce se îmbogăţesc cu
trupul, iar de sufletul nemuritor nu le pasă, şi roagă-te pentru ei, cei care pier întunecaţi fiind cu
sufletele, şi să-L ai în inimă totdeauna pe Dumnezeu - adevărata bogăţie a omului credincios...
Cel ce invidiază bogăţia altora îşi dă prin asta în vileag dorinţa tăinuită de a şi-o însuşi, şi totodată
deşertăciunea minţii şi a inimii sale, precum şi neajunsul credinţei sale în Dumnezeu, prin care trăieşte
orice om, şi al iubirii de aproapele neputincios. Dacă Dumnezeu ar fi bogăţia inimii lui, niciodată nu ar
invidia pentru bogăţia pământească şi stricăcioasă, socotind-o deşertăciune şi mare piedică în calea
mântuirii sufletului, pentru că bogatului îi este foarte greu să intre în împărăţia lui Dumnezeu, în schimb
îi este foarte uşor să piară...
Veţi muri în păcatele voastre: că de nu veţi crede că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre (In. 8, 24), le
spune Domnul fariseilor. Vai de Lev Tolstoi, care nu crede în Domnul şi moare în păcatul necredinţei şi
hulirii împotriva lui Dumnezeu. Moartea păcătoşilor e cumplită (Ps. 33,20).
O, făţărnicia fariseilor şi a cărturarilor ! O, ticăloasa lor căutare de nod în papură la Dumnezeu Cel fără
de păcat, Care împreună cu ucenicii Săi umbla pe pământ în trup! Ucenicii simpli la inimă şi smeriţi ai lui
Hristos, mergând prin holdă în urma Mântuitorului, au flămânzit, au rupt spice, le-au frecat cu mâinile şi
le-au mâncat în zi de sâmbătă. Bineînţeles, această părută călcare a poruncii privitoare la sâmbătă şi-a
aflat vrăjmaşii în fariseii răutăcioşi, şi aceştia au început să cârtească împotriva călcării sâmbetei. Însă
Domnul, dându-le în vileag făţărnicia şi zavistia, a apărat dreptatea ucenicilor Săi. Dar iată că te întreb,
omule: simţi oare foamea şi setea duhovnicească de a gusta spicul vieţii cel mai presus de fire – Trupul şi
Sângele lui Hristos, dătătorul de viaţă, adevărata pâine cerească, Cela ce dă viaţă lumii? Dacă nu simţi
această foame mântuitoare, înseamnă că eşti mort duhovniceşte. Omul care începe să se facă sănătos
sau cel care e sănătos deja simte în chip firesc foame şi sete. Cât de numeroşi sunt în Rusia aceşti morţi,
care nu simt setea mântuitoare ? Nespus de mulţi! O grămadă de intelectuali nu vin de loc la
împărtăşanie, alţii vin foarte rar - mulţi se împărtăşesc doar o dată în an. Iar Domnul cheamă zilnic:
luaţi... mâncaţi... beţi... toţi... (vezi Mt. 26, 26-27) - şi n-are cine să mănânce şi să bea.
Stihia de viaţă a sufletului tău se în Biserica Ortodoxă şi în locaşul de închinare ortodox: acolo este
altarul lui Dumnezeu, acolo este Sfânta Evanghelie, acolo sunt epistolele de Dumnezeu înţelepţiţilor
apostoli, acolo este dumnezeiasca slujire cerească, acolo sunt chipurile Domnului, Maicii lui Dumnezeu,
îngerilor şi sfinţilor, acolo este tămâia adusă Domnului, acolo sunt candelele şi lumânările care ard, închipuind
arderea sufletului tău înaintea lui Dumnezeu. Acolo să te odihneşti cu sufletul tău.
Mâhnirea mă apucă pentru acei oameni care nu citesc deloc Cuvântul lui Dumnezeu, ci doar ziare şi
literatură lumească. Vai lor din pricina necunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu şi a voii lui Dumnezeu în
ce îi priveşte. Ce răspuns vor da la judecată lui Dumnezeu ?
De la atotbunul Dumnezeu vine doar bine, nu rău: până şi suferinţa ta este un bine, iar tu cârteşti, te
împuţinezi cu sufletul, îţi pierzi nădejdea: rabdă, mulţumeşte-I lui Dumnezeu. Pentru plăcerile de
bunăvoie la tinereţe vin durerile de nevoie la bătrâneţe.
Fiecare să se preschimbe, să se schimbe la faţă lăuntric: să se smerească şi să se socoată pe sine ultimul
dintre oameni; să nu se mândrească niciodată pentru nimic şi să nu se laude. Ce lucru bun ai care să nu
fie de la Dumnezeu ? Toate cele bune sunt de la El. Prefă-ţi invidia în bunăvoinţă. Dacă trăieşti în curvie,
părăseşte fără întârziere necurăţia ta şi râvneşte pentru curăţia gândurilor şi poftelor. Dacă voia ta este
întinată, îndreapt-o şi fii fără de prihană în cele dinlăuntru ale tale. Dacă eşti iubitor de argint, părăseşte
împătimi-rea de avuţii, învârtoşarea ta faţă de săraci, şi fii milostiv. Dacă eşti certăreţ şi este greu de trăit
cu tine, fă-te modest şi trăieşte în pace cu toată lumea. Dacă eşti leneş în ce priveşte rugăciunea şi fapta
bună, fii de acum înainte sârguitor. Dacă eşti beţiv, trăieşte acum în trezie. Dacă obişnuiai să furi, de
acum înainte dă milostenie. Dacă eşti viclean, fă-te simplu şi nefăţarnic. Toţi să vă suiţi la înălţimea
virtuţilor ca pe un munte şi să vă lepădaţi păcatele ca pe noroi, ca pe necurăţie, ca pe stricăciune şi
izvorul stricăciunii.
Schimbarea la faţă a lui Hristos pe Tabor arată că dacă lumina soarelui de aici este atât de frumoasă şi
de viaţă făcătoare, cu atât mai frumoasă şi mai de viaţă făcătoare este lumina ce va să fie, neînserată,
veşnică.
Om fără conştiinţă şi fără frică de Dumnezeu, dacă şi atunci când eşti bolnav te gândeşti la păcat sau
pofteşti preacurvie, ce s-ar întâmpla dacă n-ai fi bolnav ? Boala potoleşte şi omoară patimile. Doamne,
miluieşte-1 pe robul Tău, care mult păcătuieşte în tot ceasul faţă de Tine şi dă-i pocăinţă înainte de
sfârşitul vieţii lui.
De ce Sfânta Biserică pomeneşte şi prăznuieşte an de an cele mai înalte întâmplări ale lumii creştine,
cum ar fi Bunavestire, Naşterea lui Hristos, Botezul Domnului, învierea şi celelalte ? Ca să încălzească şi
să întărească credinţa noastră, nădejdea noastră creştină, recunoştinţa şi iubirea noastră de Dumnezeu
şi de Maica Domnului, care este mijloci-toarea noastră înaintea lui Dumnezeu, ca să ne amintim şi să nu
uităm patria noastră cerească, veşnică, şi să nu avem împătimire faţă de viaţa de aici, vremelnică,
trecătoare, care este doar pentru pregătire şi învăţătură. Dacă n-ar fi aceste praznice creştineşti, creştinii
ar putea uita că ei sunt anume creştini, chemaţi la patria cerească... Iar praznicele bisericeşti ne
lămuresc toate aceste lucruri şi înştiinţează cu privire la purtare grijă dumnezeiască pentru noi,
păcătoşii, ne învaţă să-L iubim pe Dumnezeu şi să-I mulţumim şi să avem în vedere întotdeauna viaţa cea
viitoae, care nu va avea sfârşit, şi ne pregătim de ea.
Proslăvesc nemăsurata milostivire şi îndelungă răbdare dumnezeiască faţă de mine şi faţă de toţi
oamenii. De-a lungul a şaptezeci de ani am păcătuit în fiecare zi şi m-am pocăit, şi Domnul m-a miluit nu
m-a pedepsit după toată dreptatea Sa, aşteptând zi de zi îndreptarea mea. Zilele tinereţii mele au trecut
în Academia duhovnicească am început să dau mai multă luare-aminte lumii mele lăuntrice. Ajungând
preot, am trăit nu fără de păcat, dar pătrundeam tot mai adânc în rostul chemării mele - şi Domnul m-a
miluit în fiecare zi, dăruindu-mi lacrimi de pocăinţă, învrednicindu-mă de deasa împărtăşanie cu Sfintele
Tainei. Slujirea pe care am adus-o sfintei Biserici,m săvârşirea de către mine a rugăciunilor şi a tainelor
n-a fost lipsită de poticniri: vrăjmaşii nevăzuţi se luptau cu mine din răsputeri şi mă robeau, mă tulburau
mai ales la săvârşirea tainelor; lupta era pe viaţă şi pe moarte (moartea duhovnicească). Mă pocăiam
plângeam când eram biruit, şi primeam iertare. În primii ani de preoţie nu am săvârşit liturghia zi de zi şi
de aceea slăbeam duhovniceşte adeseori. Pe urmă, văzând folosul săvârşirii zilnice a liturghiei şi a
împărtăşirii zilnice cu SfinteleTaine, am început să slujesc şi să mă împărtăşesc zilnic - şi câtă milă am
primit de la Dumnezeu în toţi ani de preoţie de slujire adusă Lui! Dau mulţumită Domnului pentru
minunatele rugăciuni de seară şi de dimineaţă, pentru pravila sfintei împărtăşanii. Câte lacrimi de
umilinţă curăţitoare mi-a dăruit Domnul, ce râuri de milostivire a revărsat asupra mea. Şi asta în fiecare
zi, până acum. Ce voi răsplăti Domnului pentru aceste mile? Fărădelegile mele s-au înmulţit mai vârtos
ca nisipul mării, şi totuşi încă mai trăiesc şi mă pocăiesc neîncetând a păcătui cu lucrul cu cuvântul, cu
gândul, cu lenevia , cu nepăsarea, cu neînfrânarea şi cu tot păcatul propriu omului! O, Dumnezeule,
milostiv fii mie, păcătosului, iarăşi şi iarăşi! Mai rabdă-mă pe mine, cel îmbătrânit în fărădelegi, şi mă
curăţeşte de toată întinăciunea trupului şi a duhului. Amin.
Înfricoşătoare sunt spusele Domnului Iisus Hristos: unde viermele lor (al păcătoşilor) nu moare şi focul
nu se stinge (Mc. 9,54). Cuvintele acestea se vor împlini în tot adevărul şi puterea lor asupra păcătoşilor
nepocăiţi - preacurvarilor, ucigaşilor, hoţilor şi celorlalţi de aceeaşi teapă. Plângi, păcătosule, cu lacrimi
de sânge pentru necazul cel cumplit care vine asupra ta! Crezi sau nu crezi, pe nebăgate de seamă se
furişează către tine acest necaz...
Neapărata nevoie de înomeni-rea şi moartea Fiului lui Dumnezeu... e arătată desluşit în spusele
apostolului Pavel: de vreme ce s-au făcut părtaşi pruncii (toţi urmaşii cei căzuţi ai lui Adam) trupului şi
sângelui, şi El asemenea S-a împărtăşit de aceleaşi, ca prin moarte să surpe pre cela ce are stăpânirea
morţii, adică pre diavolul, şi să izbăvească pre acei pre care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa. Căci,
într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat (Evr. 2,14-16). Asta este o lecţie pentru
ur-mătorii lui Tolstoi şi pentru toţi inte-lectualii cei nerozi care dau prea multă însemnătate raţiunii
oarbe omeneşti.
La bătrâneţea mea (79 de ani), fiecare zi, fiecare ceas şi fiecare minut este o deosebită milă
dumnezeiască; forţele mele fizice s-au istovit, în schimb duhul meu este prive-ghetor şi arde către Mirele
meu iubit - către Domnul Iisus Hristos. Câte chezăşii de milostivire am primit şi primesc de la Dumnezeu
în această viaţă! Nădăjduiesc că voi primi această milostivire şi după moarte -iar moartea este naştere în
viaţa veşnică prin mila şi iubirea de oameni dumnezeiască.
Cred în atotcurăţitoarea mijlocire a preacinstitului Sânge al lui Hristos Dumnezeu, care a fost vărsat spre
iertarea păcatelor întregii lumi (ce crede după adevăr) şi spre iertarea păcatelor mele; cred în
atotputernica mijlocire a Sângelui acestuia, care grăieşte mai bine ca al lui
Abel. Catolicii nu le mai dau mirenilor acest atotmijlocitor Sânge - pesemne din economie, ca să
consume mai puţin vin. Dar cu ce râvnă turbată se străduie să-i atragă pe ortodocşi la catolicism, la
credinţa lor pierzătoare! Apără, Doamne, Ortodoxia de cumplitul catolicism, în care totul este supus
samavolniciei papei...
Boala de căpetenie a tânărului bogat despre care se vorbeşte în Evanghelie era că el se dedase din cap
până în picioare, cu patimă, lăcomiei, iubirii de argint, şi inima lui nu era milostivă, ci învârtoşată, neîmpreună-
pătimitoare cu cei săraci; şi L-a minţit pe Dumnezeu, Cunoscă-torul inimilor, că a păzit din
tinereţe toate poruncile: nu II iubea pe Dum-nezeu, nu îşi iubea nici aproapele; se iubea doar pe sine,
iubea să strângă şi să adune... Vedea un om flămând - nu-i dădea de mâncare; vedea pe cineva fără
haine - nu-1 îmbrăca; în-deobşte, vedea un nevoiaş şi nu-1 ajuta cu nimic. Iar acum, vezi tu, îi părea rău
de agonisită, îl durea inima să o dea. începea să se roage -se gândea la bani, nu la Dumnezeu. îndeobşte,
numai la cele pământeşti se gândea, nu la cum să-L iubească mai fierbinte pe Dumnezeu şi cum
să îşi iubească mai fierbinte aproapele, cum să facă mai cu osârdie binele. Iar poruncile le împlinea doar
la arătare, de ochii lumii. O, suflete al meu tică-loase, fugi de asemenea făţărnicie !
Minunată este spusa din canonul Sfântului Ioan Botezătorul: „întru adâncul râului ai cufundat oarecând,
preaînţelepte Boteză-torule, pre Cela ce îneacă prin har toată fărădelegea (neamului omenesc); ci mă
rog ţie, usucă râurile gre-şalelor mele cu dumnezeiasca ta mijlocire". Adâncul dreptăţii şi al sfinţeniei şi
al milostivirii dumnezeieşti, Hristos Dumnezeu, după ce a pătimit şi a murit pentru noi şi a înviat, a înecat
cu harul Său toată călcarea de lege a neamului omenesc care crede în El. Ce gând îmbucurător pentru
noi, păcătoşii, ce nădejde în meritele lui Hristos! El poate cu singur cuvântul Său să înece toate păcatele
noastre şi să le arunce în adâncul mării. Satana a fost şi este pricina tuturor păcatelor omeneşti, măcar
că oamenii sunt vinovaţi şi ei pentru acestea prin lipsa lor de pocăinţă (pocăiţi-vă !), iar Domnul
nimiceşte toată întinăciunea păcatelor. Slavă dreptăţii şi milei Lui!
Eva s-a înşelat cu rodul oprit, şi iată că toată omenirea a căzut în amăgirea vieţii, şi toţi au ajuns să se
amăgească, şi femeia însăşi s-a făcut obiect al înşelării prin frumuseţea sa trupească - şi totul, totul a
devenit pentru om obiect al înşelării: şi mân-carea, şi băuturile de tot felul, şi hai-nele, şi banii, şi toate
jocurile şi dis-tracţiile, şi animalele: câinii, pisicile, păsările - de toate s-a împătimit omul, şi pentru
Dumnezeu nu s-a mai găsit loc în inima lui... Nerecunoscător animal e omul! Prost animal, deşi a fost
cinstit cu înţelegere ! Câte pedepse meriţi, rău nărăvitule!
Prin căderea sa, omul s-a abătut foarte mult „la stânga", depăr-tându-se de Dumnezeu, Dătătorul de
viaţă, pierzând dreptatea şi viaţa şi moştenind viclenia vrăjmaşului, de-şertăciunea, răutatea, trufia,
zavistia şi moartea lui. Trebuia făcută cale în-toarsă, şi nu o putea face fără osebita, atotputernica voie
dumnezeiască, fără răscumpărarea de către Mielul lui Dumnezeu, fără Dumnezeu-Omul Cel drept, fără
de păcat... Omul a fost silit să pătimească sute şi mii de ani, până ce a venit pe pământ Izbăvitorul
neamului omenesc ca să plinească toată dreptatea, să pătimească pentru cei nedrepţi şi să moară
pentru ei, să calce moartea şi să învie din morţi, dăruindu-le tuturor învierea. Iată ce vrăjmaş puternic ne
ţinea în legăturile morţii!
Compar în gând oraşele, mai ales capitalele , cu satele, şi mă minunez de contrastul dintre ele: în oraşe -
lux nebunesc, milioane irosite pe măreţie, strălucire şi eleganţă fără folos, iar în sate - sărăcia cea mai de
pe urmă, ambianţa cea mai simplă cu putinţă, pâine de secară, o zeamă lungă cum dă Dumnezeu, de
băut apă şi câteodată ceai -nu la toţi, ci la cei mai înstăriţi. Avutul: două, trei dobitoace, un cal şi câteva
oi pentru mâncare şi pentru haine. Iar dacă e să ne gândim la necontenitele incendii care la ţară mistuie
totul, te miri cum de mai tră-iesc bieţii ţărani. Orăşenii se îneacă în bogăţie, satul se îneacă în sărăcie. Cei
ce trăiesc la ţară sunt nişte mucenici, oameni pururea necăjiţi. Dintre aceştia mulţi vor fi cei dintâi în
veacul ce va să fie.
D umnezeiasca iconomie a mân-L^tuirii oamenilor e credincioasă sieşi, de-a lungul tuturor veacurilor,
până la cea de pe urmă iotă, şi făgăduinţele date de Domnul celor ce cred şi se nevoiesc sunt adevărate
tot până la cea de pe urmă iotă. Nici un om care a mers aşa cum trebuie, neabătut, pe calea Domnului,
n-a ră-mas de ruşine, nu a pierit, ci a primit pentru nevoinţele sale plată nestrică-cioasă: împărăţia
Cerurilor... Iar lumea cum îi vede pe oamenii credinţei, evlaviei ? Ca pe nişte superstiţioşi şi exaltaţi; ea
nu crede în adevărul iconomiei lui Dumnezeu, şi ca atare piere în necredinţa sa. O, minunat adevăr al
dumnezeieştii iconomii a mântuirii oamenilor!
Si vrăjmaşul mântuirii noastre iată că aproape opt mii de ani rămâne credincios sistemului său viclean şi
pierzător de a-i vâna pe oameni spre pierzare prin toate felurile de sminteli şi patimi. Şi câţi, câţi oameni
neprevăzători şi necredincioşi, mândri, vicleni şi răi, din toate po-poarele, neamurile, tagmele, vârstele,
bărbaţi şi femei deopotrivă, nu a pierdut şi n-a aruncat în iad ! Cât de larg este botul lui cel de foc, cu
care îi înghite pe necredincioşi!
Lumea este o adunare de suflete moarte, al căror cap şi stă-pânitor este diavolul, tatăl minciunii. După
înţelesul său cel adevărat, Biserica este adunarea sufletelor vii, al căror Cap este Hristos, Dătătorul de
viaţă şi Mângâietorul. Lumea zace în rău. Lumea este adunare de oameni orbi (cu ochii inimii). Biserica
este adunarea celor ce văd totul în lumina adevărată. Toţi oamenii care nu s-au născut a doua oară,
duhovniceşte, sunt supuşi orbirii inimii - însă tagma păruţilor învăţaţi şi scriitori ai lumii funcţionăreşti,
studenţeşti, feministe, sunt supuşi în cea mai mare parte pierzătoarei orbiri care vine din trufaşa părere
de sine. Şi asta cu atât mai rău cu cât ei nu-şi dau seama de nenorocirea lor: o vor vedea când vor trage
să moară şi când toată viaţa lor li se va arăta ca în palmă. întâmplările de acum adeveresc cuvintele
acestea. în orbirea lor sufletească, ei săvârşesc fapte nebuneşti. Deci, nu vă ţineţi capetele prea sus şi
prea semeţ, voi, savanţilor, care sunteţi necredincioşi (chiar dacă nu toţi). Sunteţi departe, departe de
adevărata înţelepciune şi adevărata cunoaştere şi de izvorul vieţii, de calea cea adevărată. Mulţi dintre
voi, negustând din adevărata înţelepciune, care este înţelepciunea creştină, şi necre-zând în Hristos ca în
adevăratul Dumnezeu, necrezând în Evanghelia Lui, necrezând în Biserica Lui, singura învăţătoare
nerătăcită şi dreaptă a adevărului şi singura dătătoare a vieţii, sunteţi orbi şi morţi, cu toate că vă credeţi
înţelepţi. Domnul este preaînţelept: Unde este înţeleptul ? Unde este cărturarul ? Unde este
întrebătorul veacului acestuia ? Au nu a făcut nebună Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia ? (1 Cor. 1,
20). Dacă vreţi să aveţi adevărata cunoaştere, adevă-rata înţelepciune şi viaţă, lepădaţi-vă trufia,
părerea de sine, îngâmfarea, smeriţi-vă cu adevărat, mergeţi să luaţi din nou învăţătură de la foştii
pescari şi lăsaţi înţelepciunea voastră putredă, stricăcioasă şi nebună. Co-borâţi-vă de pe înălţimea
voastră, aşezaţi-vă mai jos, plecaţi-vă capetele şi auzul spre adevărurile dinainte de veci. Da! Nu la Lev
Tolstoi, care a înnebunit cu totul, este înţelepciunea, ci la Biserică, pe care el o calcă în picioare, la
Apostoli şi la Evanghe-lişti şi la Sfinţii Părinţi, Dascălii lumii, încetaţi să mai beţi apa moartă a romanelor
şi a tuturor cărţilor, care se înmulţesc la nesfârşit, ale puturoasei înţelepciuni lumeşti. De nu veţi asculta,
veţi rămâne în veac învăţaţi orbi, ce nu cunosc calea adevărată, şi în păcatele voastre veţi muri, şi veţi
moşteni veşnicul întuneric. Destul v-aţi bătut joc de veşnicele şi viile adevăruri: deşteptaţi-vă din aţipeala
păcatului şi din hipnoza pătimaşă de care voi ne învinuiţi întru totul pe nedrept şi pe care noi v-o punem
în seamă cu toată dreptatea.
Proscomidia înfăţişează limpede Biserica întreagă cu Capul ei, Hristos, şi cu mădularele ei cereşti,
pământeşti şi adormite. O, minunată unire a lui Dumnezeu cu oamenii ! Romano-catolicii au lepădat
proscomidia, şi prin aceasta au descă-păţânat Biserica, rupând legătura învederată a Bisericii văzute,
luptătoare, cu Biserica nevăzută, triumfătoare, ca în locul lui Hristos să îi dea alt cap - un om care nu este
slobod de rătăciri la care ea le face părtaşe şi pe mădularele sale, clerici şi mireni. O, cât de înţelept, de
adevărat şi de mântuitor este aşezământul Bisericii, pe care o feresc de rătăciri Duhul Sfânt şi Hristos -
Capul ei Cel atotputernic.
Luaţi seama cum laudă Stăpâna smerenia cea iubită de Dumnezeu: că a căutat (Domnul) spre smerenia
roabei Sale, şi iată de acum mă vor ferici toate neamurile (Lc. 1,48), şi cum osândeşte trufia, din pricina
căreia s-a întâmplat căderea unei asemenea mulţimi de îngeri cu tot cu scaune, cu puteri, cu stăpânii:
făcut-a tărie cu braţul Său Domnul, risipit-a pre cei mândri cu cugetul inimii lor (Lc. 1, 51). Cine sunt
aceşti mândri cu cugetul inimii lor? Luceafărul căzut şi îngerii lui, întreaga împărăţie a dracilor! O, cât de
multe pătimiri şi jertfe omeneşti trebuie să mai fie ca să se împlinească numărul îngerilor căzuţi! Şi,
treptat, se împlineşte ! Câte jertfe ale morţii, mai ales în aceşti ani de anarhie, de fărădelegi nepedepsite
şi de teroare ! Câţi prunci nevinovaţi ce mor în fiecare zi! Câţi oameni omorâţi pentru credinţă, pentru
ţar şi patrie ! Toţi aceştia împlinesc numărul îngerilor căzuţi. Doamne! Cât de drepte, de bune, de
înţelepte, de mi-nunate, de neurmate sunt lucrurile Tale ! Moartea seceră şi coseşte jertfe nenumărate.
Doamne, neclintită pă-zeşte Biserica Ta!
Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este (Mt. 5, 48). Pocăinţa osârdnică,
de toată ziua şi de tot ceasul, trebuie să ne ducă la îndreptare, la virtute şi la desăvârşire. Zi de zi, ceas
de ceas, suntem datori să devenim mai buni. Pocăinţa trebuie să stârnească suspin şi lacrimi, ca în
vameş şi în femeia curvă.
Voi, intelectualii, aţi părăsit în-ţelepciunea cerească şi v-aţi apucat de deşertăciunea pământească, de o
minciună, de un miraj, de întuneric nepătruns şi veţi fi pedepsiţi prin însăşi nebunia voastră, prin
patimile voastre. Aţi dispreţuit apa vie, lumina de viaţă făcătoare, sarea pământului, şi veţi fi pedepsiţi în
stricăciunea voastră veşnică, nu veţi vedea în veci lumina lui Dumnezeu, ci veţi rămâne în întuneric. I-aţi
preferat lui Hristos pe Lev Tolstoi, pe marii scriitori lumeşti, care au înmulţit la nesfârşit scrierile lor, încât
nu mai are creştinul când să se apuce de cuvântul lui Dumnezeu, care este izvorul curăţiei, luminii,
dreptăţii, vieţii şi fericirii veşnice.
Mărturisescu-Mă Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi
pricepuţi, şi le-ai descoperit pre ele pruncilor (Mt. 11, 25). Când, din nesfârşita Sa bunătate, Mântuitorul
a vrut să împlinească la sfârşitul veacurilor sfatul dinainte de veci cu privire la mântuirea neamului
omenesc, care pierea din pricina păcatului, şi să găsească drahma împărătească cea pierdută, şi să afle
oaia cea pierdută a turmei Sale cuvântătoare, atunci, luând chip omenesc, Şi-a ales ca ajutoare pentru
Sine, pentru lucrarea Sa cea mare, ucenici şi apostoli simpli, pescari după meserie, şi prin ei a arătat prin
fapte că lucrarea mântuirii noastre nu ţine de vaza lumească, de învăţătura lumească sau de
înţelepciunea pământească, ci este lucrare numai şi numai dumnezeiască, lucrarea bunătăţii,
înţelepciunii, puterii şi milostivirii lui Dumnezeu. Cele nebune ale lumii a ales Dumnezeu, ca pre cele
înţelepte să le ruşineze (1 Cor. 1,27).
Numai ceea ce a zidit şi zideşte Dumnezeu are însuşirea tăriei şi statorniciei cu neputinţă de sfărâmat. O
dovedesc cerul şi pământul şi toată tăria cerurilor, pe care până acum o vedem în toată frumuseţea sa
minu-nată. Lucrurile şi aşezămintele ome-neşti sunt nestatornice, şubrede, schimbătoare, pentru că
omul însuşi este o fiinţă căzută, slabă şi schimbătoare.
Ce este istoria neamului omenesc ? Istoria căderilor şi ridicărilor omeneşti, istoria clătinării gândurilor
omeneşti, a vieţii familiale şi sociale, şi istoria căderilor împărăţiilor şi popoarelor sau a oraşelor şi a
instituţiilor. Dar vremea noastră ce tablou ne înfăţişează ? Un tablou de cădere a tuturor societăţilor.
Unde este pricina acestei slăbiciuni a minţilor, păturilor sociale, instituţiilor, al căror rost este întărirea
statului ce se clatină şi care, cu toate acestea, se clatină ele însele ? Unde este pricina întunecării, a
slăbiciunii şi a căderii ? în necredinţă, în căderea de la Dumnezeu, de la preaînţeleptele Lui porunci, în
nădăjduirea în propria raţiune oarbă, în urmarea propriilor patimi. După faptă şi răsplată: fără
Dumnezeu, fără raţiunea dumnezeiască, fără legea lui Dumnezeu, fără Biserica lui Dumnezeu, care e
stâlpul şi întărirea adevărului (1 Tim. 3, 15), societăţile nu pot sta neclintite şi instituţiile lor nu pot avea
temelie tare, şi ca atare se destramă toate, fiindcă s-a zis: fără Mine nimic nu veţi putea face (In. 15,5).
Aleargă la sfintele şi atotputernicele rugăciuni ale Maicii lui Dumnezeu, nu te lipsi de acest har. Ajunge
rugăciunea ei pentru a-L pleca pe Dumnezeu spre milostivire faţă de toţi, şi faţă de tine. Amin.
Voia păcătoasă primită la tinereţe, din înţelegere greşită, din lipsă de prevedere şi din obişnuinţa cea
rea, rămâne în suflet şi în mădularele trupeşti până la anii maturităţii, iar uneori până la bătrâneţe şi
îndeobşte toată viaţa. Adu-ţi aminte şi fereşte-te!
În orice om, chiar dacă el este înţelept, se află şi multă prostie -uneori prostie respingătoare. Totdeauna
păzeşte-te, omule, de tine însuţi, de propria ta prostie: această neasemuit de mare prostie este păcatul,
de la care vine toată vătămarea şi pierzarea.
Doamne, scoate Rusia pe calea cea adevărată şi mântuitoare, pentru toate pătimirile şi pentru sfârşitul
mucenicesc cu care s-au săvârşit de arme ucigaşe fiii ei credincioşi... Doamne, sădeşte credinţă tare în
ini-mile tuturor fiilor ei, ca să strălucească Biserica Ta cu Ortodoxia, cu buna credinţă cea nefăţarnică;
învaţă toate tagmele ţării să umble pe căile Tale !
Oare nu simţiţi că aţi pierdut ceva ? Dar vă daţi seama care este această pierdere ? E vorba de ceva
foarte însemnat: aţi pierdut în voi înşivă ceea ce era sădit chiar în firea voastră - aţi pierdut asemănarea
cu Dumnezeu, pe care aţi stricat-o, aţi schimonosit-o, aţi pângărit-o. Deci, căutaţi cât mai curând această
drahmă pierdută.
Doamne, mântuieşte poporul Rusiei, Biserica Ortodoxă din Rusia, căci pier: peste tot desfrâu, peste tot
necredinţă, hulă împotriva lui Dumnezeu, anarhie. Doamne, mântuieşte-1 pe Autocrat şi înţelep-ţeşte-1!
Doamne, totul în mâinile tale este, Tu eşti Atotţiitorul!
Ce greutate e pentru trup şi ce întuneric e pentru suflet atunci când lipseşte soarele ! Cum înţepeneşte şi
amorţeşte totul de frig! Cât de trist, de dureros, de plictisitor este! Dar cum credeţi că îi vine sufletului
omenesc fără harul lui Dumnezeu, fără rugăciune, fără Cuvântul lui Dumnezeu, fără dumnezeieştile
slujbe, fără împărtăşirea Sfintelor Taine ? Multora numai moartea le va arăta cât de orfane, cât de
sărace, cât de sărmane sunt sufletele lor!
Slavă lui Dumnezeu ! Cu harul O şi cu milostivirea lui Dumnezeu s-au împlinit cincizeci şi doi de ani de
când sunt preot, şi sunt încă viu, cu toate că sunt bolnav. Nu sunt în stare să mulţumesc după vrednicie
Domnului, Celui Unuia în Treime, pentru atâţia ani de preoţie hari-că. Cum am putut, cum am ştiut, cum
m-am străduit, am slujit, dar am făcut multe greşeli, n-am fost destul de tare; vrăjmaşul s-a luptat cu
mine din răsputeri. Acoperă, Doamne, păcatele mele cu milostivirea Ta !
Pe măsură ce sunt repetate păcatele, ia naştere deprinderea cu ele; pe măsură ce sunt repetate
păcatele, voinţa de a face binele slăbeşte tot mai mult, iar voinţa de a face răul se întăreşte - aşa încât
devine greu să te mai împotriveşti păcatului. Trebuie să ne învăţăm cu fiecare virtute în aşa fel ca ea să
se facă în om ca o însuşire firească.
Te deprinzi să te superi pe lucruri ? Te vei supăra şi pe oameni chiar şi fără pricină, şi vei cădea din
dragoste - iar dragostea este miezul întregii legi a lui Dumnezeu. Iubeşte-1 pe aproapele tău ca pe tine
însuţi.
Domnul grăieşte: iubiţi pre vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pre cei ce vă blesteamă, bine faceţi celor ce vă
urăsc, şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc (Mt. 5,44). Aşadar, iubiţi-i pe vrăjmaşii noştri:
pe polonezi, pe finlandezi, pe gruzini, pe armeni, pe evrei, neamurile caucaziene. Aceştia ne urăsc mult şi
bolesc de ură diavolească; ei sunt jalnici, nefericiţi, supuşi patimilor, şi de o sută de ori au nevoie de
împreună-păti-mirea, de împreună-simţirea noastră. Ura le-a orbit ochii inimii; ei II duşmănesc şi pe
Dumnezeu, Care le-a lăsat tuturor porunca dragostei... Bi-ruieşte răul cu binele (Rom. 12,21).
Aş vrea să văd Bunătatea, Lumina, Frumuseţea Cea dintâi, înţelepciunea Cea nesfârşită, Puterea Care a
zidit toate, Care le poartă şi le îndrumă, dar nu sunt gata - sunt necurat cu inima. Am această făgăduinţă:
sa ne curăţim pre noi înşine de toată întinăciunea trupului şi a duhului, făcând sfinţenie întru frica lui
Dumnezeu (2 Cor. 7,1).
Cât de sfântă este credinţa şi Biserica ortodoxă ! Cât de dreaptă este, cât de plină de pacea lui
Dumnezeu, cât de plină de frumuseţe nesfârşită şi nedescrisă (aminteş-te-ţi chipul fiecărui sfânt, aşa
cum l-ai văzut în icoană, aminteşte-ţi viaţa lui, plină de toată fapta bună şi de minuni în timpul vieţii şi
după moarte)! Biserica îndeplineşte toate cerinţele duhului omenesc şi îl mân-tuieşte pe orice om care sa
dăruit ei şi a rămas credincios până la sfârşitul vieţii sale. Slavă sfintei credinţei Tale ortodoxe, Doamne
Papistaşii, recunoscându-l pe papă drept cap al Bisericii, l-au ridicat pe tron în locul lui Hristos, făcându-şi
dumnezeu din el, iar pe Hristos l-au pus pe planul al doilea. Pe papă l-au făcut vicar al lui Hristos, deşi
Hristos rămâne cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Mt. 28,20). Dar uitaţi-vă câte rătăciri au
fost îngăduite în credinţa papei (care nu este a lui Hristos !), câte ciudate rătăciri hulitoare, şi întoarceţi
spatele acestei credinţe cu nemulţumire şi groază! O, trufie omenească ! O, trufie satanicească ! Papa -
infailibil ! O, iezuitism!
Dacă papa Romei ar fi întru totul de un cuget şi de un suflet şi de o învăţătură cu Domnul, ar putea - deşi
nu în deplinul înţeles al cuvântului - să îşi dea numele de „Cap al Bisericii". Dar întrucât este de alt cuget
şi de altă învăţătură decât Hristos, este eretic şi nu poate fi numit „Cap al Bisericii", pentru că ea e
stâlpul şi întărirea adevărului (1 Tim. 3, 15), iar papa şi papistaşii sunt trestie clătinată de vânt şi au
schimonosit cu desăvârşire adevărul lui Hristos şi în învăţătură, şi în slujbe (azime, lipsa proscomidiei), şi
în cârmuire, făcând întregul catolicism rob ereziei lor şi făcându-l de neîndreptat
Iar fariseul, stând, aşa se ruga întru sine... Ce citeşte în sufletul fariseului Ochiul atotvăzător, atotdrept,
înfricoşător, drept judecător? Căci fariseul se ruga nu în auzul lumii, ci în taină, în sinea sa... Dumnezeule,
mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, preacurvari (Lc. 18, 11). Prin fariseu
putem înţelege toată omenirea mândră, îngâmfată de ştiinţa, de rangul şi mintea sa, de cărturăria
deşartă, de bogăţie, de frumuseţe, de putere, de reuşite, care priveşte cu trufie omenirea ce
păcătuieşte, dar se smereşte şi se pocăieş-te în sufletul său, al cărei ochi lăuntric, luminat de lumina
harului, este întors înlăuntru, spre adâncurile inimii, şi vede întreaga prăpastie a pă-catului, întreaga
stricăciune pe care a vârât-o păcatul în firea noastră, în-treaga vinovăţie faţă de dreapta ju-decată
dumnezeiască, întreaga pe-deapsă pe care o merită de la judecata lui Dumnezeu, şi, cu smerenie dânduşi
seama de păcatele sale, strigă din adâncul inimii smerite, cerând să fie miluită: Dumnezeule, milostiv
fii mie, păcătosului! (Lc. 18,13). Iată ce a văzut, iată ce a citit Ochiul Cel drept: El a văzut, El a citit în
inima fariseului trufie şi îngâmfare neştiutoare, iar în inima vameşului - smerita recu-noaştere a mulţimii
păcatelor şi a lip-sei de răspuns a păcătosului înaintea dreptăţii preaînalte. Ce mulţimi ne-numărate de
farisei îngâmfaţi vede Ochiul Dumnezeiesc, mai ales în vre-mea de acum, care este vreme de ate-ism,
vreme de închinare în faţa pro-priei raţiuni, în faţa propriului talent scriitoricesc, vreme de închinare în
faţa idolului aurului şi argintului, vreme de abuz de putere a mai-mari-lor faţă de cei supuşi lor! Jalnici,
nătângi, miopi, orbi oameni sunteţi voi, nu vă daţi seama şi nu gândiţi că toate judecăţile voastre sunt
uşuratice, răutăcioase, că toate patimile voastre sunt încrestate pe un răboj de neşters în cer, în cartea
veşnicelor judecăţi ale lui Dumnezeu, precum şi în conştiinţele voastre, şi toate vor fi date în vileag la
Judecata cea de obşte, şi vă vor aduce ruşine de nesuferit şi osândă veşnică. Acum vă ascundeţi de
judecata omenească şi de conştiinţa voastră, şi faceţi nepedepsiţi fapte nelegiuite, petrecându-vă
vremea în jocuri, în plăceri trupeşti, sau în lenevie şi caraghioslâcuri. Dincolo nu va rămâne ascuns niciun
gând. Incheia-ţi-vă socotelile cu păcatele voastre aici, până când mai este vreme de pocăinţă. Curând va
fi zăvorâtă uşa, şi în zadar veţi bate şi veţi grăi: Doamne, Doamne, deschide nouă! Veţi primi răspunsul:
nu vă cunosc pre voi (Mt. 25,11). Aici sunteţi peste tot cei dintâi - dincolo veţi fi cei de pe urmă, adică în
iad, iar cei de pe urmă -adică vameşii ce se pocăiesc - vor fi cei dintâi. în acea treierătoare a toată lumea
vor fi scoase afară toate neghi-nele, iar grâul va fi adunat în hamba-rul ceresc. Aşadar, cine e nedrept, să
nedreptăţească înainte; cine e spurcat, să se spurce încă; cine este drept, să facădreptate mai departe;
cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând, şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după
faptele lui (Apoc. 22, 11-12). Ce veţi face voi, cei necredincioşi, nepregătiţi, slăbănogiţi, stricaţi până în
măduva oaselor, când vă va ajunge înfricoşătoarea judecată dum-nezeiască fără de veste, ca războiul cu
japonezii, ca revoluţia ! Atunci nu vă vor lăsa timp nici măcar să intraţi în casă ca să luaţi vreun lucru de
tre-buinţă: unul va fi luat, iar altul va fi lăsat (Mt. 24,20).
Trebuie să vă siliţi, rugându-vă lui Dumnezeu şi sfinţilor, a lepăda toate împătimirile lumeşti faţă de
oameni şi de lucruri, altfel spus orice părtinire faţă de oameni şi de lucruri, şi a-i iubi pe toţi ca pe nişte
fraţi şi surori cu toată bunăvoinţa, ca pe voi înşivă.
Tu, preote al lui Dumnezeu, slujitorule al Preaînaltului Făcător, slujeşte liturghia cu frică şi cu pregătirea
cea cuvenită, mai ales dacă slujeşti zilnic; ia seama ce faci din pântecele tău, care se face zilnic biserică a
lui Dumnezeu prin împărtăşirea sfintelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine. Nu cumva îl faci
unealtă a lăcomiei, unealtă a diavolului, care prin pântece a tras în iad neamul omenesc şi 1-a supus
blestemului ? Ţine-te cu tărie de postul pe care 1-a poruncit Mântuitorul, ia aminte la tine însuţi şi la
ceilalţi, mântuieşte-te pe tine şi mântuieşte poporul cel încredinţat ţie.
Ai devenit, preotule, al lui Hristos cu tot cugetul tău, cu tot sufletul tău şi cu toată inima ta, ca şi El să
devină al tău şi să Se sălăşluiască întru tine şi să îşi facă locaş în tine ?
Să nu iubeşti darurile mai mult decât pe Dăruitor, să nu iubeşti hrana stricăcioasă mai mult decât pe cea
nestricăcioasă, care este preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, pentru că unii îşi iubesc delicatesele mai
mult decât iubesc această hrană cerească, nestricăcioasă şi de viaţă făcătoare.
"Recunoscându-l drept Cap al Bisericii pe papa, au pierdut adevăratul Cap al Bisericii - pe Hris-tos - şi au
rămas fără Cap. Toată istoria papismului dă mărturie că roma-no-catolicii nu au Cap, pentru că ei afirmă
lucruri necuviincioase, luptă împotriva Bisericii Ortodoxe - şi nu numai duhovniceşte, ci şi trupeşte: prin
ură, prin răutate, prin răzbunare, prin ocări de tot felul, prin omoruri mişeleşti, prin incendii, răzvrătiri,
nesupunere, separatism, în ciuda faptului că polonezii trăiesc în Rusia nestingheriţi, neasupriţi, în toată
în-destularea, ca şi celelalte popoare. Ura catolicilor faţă de ortodocşi este istorică şi cât se poate de
turbată: mulţi dintre preoţii şi episcopii cato-lici, ca şi dintre intelectualii catolici, sunt gata să ne înghită
de vii. Lumi-nează-i, înţelepţeşte-i şi mântuieşte-i, Doamne! Unde este la ei Capul Bisericii - Hristos ? El
este dragoste, bunătate, blândeţe, milostivire, îndelungă răbdare - iar la catolici nu vezi nimic de acest
fel. Iar în dogmele lor câte erezii, câte inovaţii, câte abateri de la adevăr! O, pierzător sistem papist!
Toţi sfinţii se recunoşteau şi se simţeau păcătoşi, şi toţi, fără făţărnicie, plângeau, se pocăiau, făceau
dovadă că îşi dau seama - pe cât e cu putinţă omului - de păcatele lor cele cu voie şi fără voie; urcau pe
treptele pocăinţei, ale îndreptării, se căleau în toate virtuţile - şi au ajuns Ia sfinţenie, la asemănarea cu
Dumnezeu şi la starea de casnici ai Lui. In fiecare zi le citim rugăciunile, ne umilim împreună cu ei,
plângem împreună cu ei şi primim milă de la Domnul. Slavă milostivirii Lui, îndelungii Lui răbdări, Care
ascultă şi răspunde cu bunătate. Cât de fericiţi suntem având asemenea Dumnezeu, puternic întru milă
şi bun întru tărie ca să-i ajute şi să îi mângâie pe toţi cei ce nădăjduiesc în milostivirea Lui!
O, dumnezeiască, preasfântă, mai presus de ceruri, atotcuprinzătoare liturghie ortodoxă, unde se află
concentrate cerul şi pământul ! Cât eşti de minunată, de dorită, de plină de nesfârşită bunătate,
înţelepciune, dreptate, sfinţenie dumnezeiască, de mărire neapropiată ! Partea ta pregătitoare,
proscomidia, zu-grăveşte deja pe scurt şi în linii mari dumnezeiasca ta măreţie, putere mântuitoare şi
frumuseţe cerească. Acolo, în părticelele inegale din pâine de grâu sunt închipuiţi: 1) însuşi Mielul
(Agneţul ) lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel ce ridică păcatele lumii; 2) Maica lui Dumnezeu, în cinstea
căreia se scoate o părticică triunghiu-lară dintr-o prescură aparte şi se pune de-a dreapta Agneţului; 3)
cetele tuturor sfinţilor: Înainte-Mergătoru-lui, prorocilor, apostolilor, ierarhilor, mucenicilor, cuvioşilor,
doctorilor fără de arginţi, sfinţilor drepţilor dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana, sfinţilor zilei şi sfântului
al cărui nume îl poartă liturghia. Aceasta este Biserica cerească, triumfătoare, ce are unire cu Biserica
pământească; 4) este închipuită prin părticele toată Biserica pământească: tot episcopatul bise-ricesc de
pe pământ, cinstita preo-ţime, cea întru Hristos diaconime, ca cin care slujeşte săvârşind tainele,
rugându-se şi dând învăţătură popo-rului; 5) în fine, este închipuită şi cea de-a treia parte a Bisericii: fiii
Bisericii care au murit în credinţă şi pocăinţă!
Vedeţi ce minunată, atotcuprinză-toare este dumnezeiasca unire dintre cei cereşti, cei pământeşti şi cei
ce s-au săvârşit! îmbucurător, măreţ, dumnezeieşte stă în mijlocul discului Mielul (Agneţul) lui
Dumnezeu, Cel junghiat şi străpuns, adică părticica mare, dreptunghiulară de pâine ce se va preschimba
în Trupul lui Hristos, iar alături de disc stă Sfântul Potir, chip al minunatului pahar cu vin de-spre care
Domnul a vestit la Cina cea de Taină: beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi
(Mt. 26, 22). Dar ascultaţi ce citeşte preotul, cu ce rugăciune încheie prosco-midia: Dumnezeule,
Dumnezeul nostru, Cel ce pâinea cea cerească, hrana a toată lumea, pe Domnul şi Dumnezeu nostru
Iisus Hristos L-ai trimis mântuitor şi izbăvitor şi binefăcător, Care ne binecuvântează şi ne sfinţeşte pe
noi, însuţi binecuvântează această punere înainte şi o primeşte pe dânsa întru jertfelnicul Tău cel mai
presus de ceruri. Pomeneşte, ca un bun şi de oameni iubitor, pe cei ce au adus-o şi pe cei pentru care s-a
adus, iar pe noi ne păzeşte neosândiţi întru sfinţita lucrare a Dumnezeieştilor Tale Taine... Ce mişcătoare
dragoste dumnezeiască este zugrăvită în această rugăciune către Tatăl Ceresc, ce dragoste a lui
Dumnezeu faţă de lume, pe care nu numai gurile omeneşti, ci nici măcar gurile duhovniceşti ale îngerilor
nu o pot povesti! El nu ne-a dat spre mâncare şi băutură vreo hrană pământească, vreo mană din cer, ci
Trupul şi Sângele însuşi Fiului Său, spre cea mai strânsă împărtăşire şi unire cu noi! O, dragoste negrăită,
o, cinste preaînaltă ! O, pogorământ care uluieşte toate minţile îngereşti, de heruvimi şi de serafimi! O,
înţelepciunea lui Dumnezeu ! O, dreptatea lui Dumnezeu, mila, frumuseţea şi măreţia tainei de
nedescris ! Şi noi, preoţi nevrednici sau arhierei, săvârşim această liturghie atât de des, ne împărtăşim de
Sfintele Taine - uneori chiar zilnic ! O, triumf al iubirii dumnezeieşti! O, fericire! O, întărire, îndumnezeire
pe care o primim atât de des ! Dar noi ce simţăminte nutrim faţă de liturghie ? Dragoste, recunoştinţă şi
frică neîncetată? Ne schimbăm mereu cu schimbarea cea bună ? Ne facem oa-meni cereşti,
dumnezeieşti, sfinţi ? Purcezând la săvârşirea proscomi-diei, preotul, însemnând de trei ori cu copia
prescura din care se ia Ag-neţul, spune: întru pomenirea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, iar după aceea, pregătind o parte pătrată de prescură - viitorul Agneţ, viitorul Trup
Preacurat al lui Hristos - rosteşte cuvintele prorocului Isaia: ca un miel spre junghiere S-a adus şi aşa mai
departe, iar când zice: că s-a luat de pe pământ viaţa Lui ia partea dreptunghiulară din mijlocul prescurii
şi o pune pe disc, după care, junghiind cruciş, grăieşte: junghie-Se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică
păcatul lumii, pentru viaţa şi pentru mântuirea lumii. Im-pungându-1 în partea dreaptă, zice: şi unul
dintre ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns, şi îndată a ieşit sânge şi apă: şi cel ce a văzut a mărturisit, şi
adevărată este mărturisirea lui (In. 19, 34). O, ne-descrisă iubire dumnezeiască! O, ne-grăită minune a
minunilor, liturghie ortodoxă! Cazi înaintea ei, omenire, şi varsă lacrimi de pocăinţă, căci pentru păcatele
tale se săvârşeşte.
Oamenilor lumii dintâi, dinainte de potop, li s-a dat vreme de pocăinţă 120 de ani, şi au fost
preîntâmpinaţi că pentru păcatele lor va veni pedeapsă de la Dumnezeu -potopul. Vremea a trecut, iar
oamenii îi dădeau înainte cu dezmăţul, şi nu se gândeau la pocăinţă şi nu-1 credeau pe propovăduitorul
pocăinţei, pe dreptul Noe - şi cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit până la ultimul amănunt. Evreii nu i-au
crezut pe proroci că vor fi robiţi de împăratul Babilonului, şi au continuat să se închine la idoli - şi au
ajuns în robie, şi Ierusalimul a fost pustiit, şi toată bogăţia lui a fost dusă în Babilon. Iudeii din vremea lui
Iisus Hristos nu credeau în Hristos ca în Mesia şi l-au omorât cu moarte de cruce, şi proro-cia lui Hristos
despre căderea Ierusalimului s-a împlinit după scurtă vreme - pe iudei i-au nimicit romanii fără cruţare.
Aşa e şi în vremea de acum: poporul a înnebunit, nu ia aminte la voia Sfintei Biserici, spune: „Poveşti, ne
înşală popii ca să îşi umple ei buzunarele". O, orbilor ! O, tarilor de cerbice şi netăiaţilor împrejur la inimă
! Au nu sub ochii voştri se împlinesc şi acum toate cele prezise de Evanghelie ? Iată război nimicitor, iată
foamete, iată molime. Oare nici acum nu credeţi în dreapta judecată dumnezeiască ? Dar să ştiţi că
judecata bate la uşă şi Domnul va veni degrab, cu slavă, să judece viii şi morţii (2 Tim. 4,1).
Ca un Doctor milostiv, Dumnezeu ne-a dăruit nouă, păcătoşilor, care bolim de nenumărate patimi,
doctoria duhovnicească a pocăinţei, ca să trăim prin ea. Orice suflet nefăţarnic însetează de pocăinţă ca
de o băutură de viaţă dătătoare, ca de o mâncare ce întăreşte sufletul şi trupul, cum însetează orbul de
lumină. Darul pocăinţei ne-a fost mijlocit la Tatăl Ceresc de Iisus Hristos şi doar de El, pentru că El singur
a plinit pentru noi toată dreptatea, toată legea lui Dumnezeu, pe care nimeni dintre oameni nu a putut
singur să o plinească, pentru că El singur a luat asupra Sa blestemul cu care pe bună dreptate a
blestemat Tatăl Ceresc omenirea cea nesupusă; El singur a răbdat pentru noi toate chinurile şi a gustat
pentru noi moartea, pe care ne-o dobândisem noi înşine ca pe o plată cu neputinţă de ocolit a păcatului.
Dacă Domnul Iisus Hristos nu S-ar fi adus pe Sine de bunăvoie jertfă pentru noi, nu ne-ar fi fost dată
pocăinţa: dar pentru jertfa Lui ea a fost dată tuturor credincioşilor, şi toţi cei înţelepţi cu adevărat se
folosesc de ea cu osârdie, se schimbă cu schimbarea dumnezeiască, se fac oameni noi, cu gânduri,
dorinţe, planuri, fapte noi, şi se mântuiesc, se lu-minează şi devin ai lui Dumnezeu. Numai necredincioşii
sunt vicleni, trufaşi, încăpăţânaţi şi leneşi: ei pier.
Ce jalnic, bolnav, sărman este poporul Tău, Doamne ! Câtă sărăcie, câte nevoi, câte supărări are de
îndurat de la oameni! Cât de jalnic este poporul Tău, Doamne, moştenirea Ta, pe care Tu o ai câştigat cu
Sângele Tău!
ÎI iubesc pe marele Inainte-Mer-gător şi Botezător al Domnului, Ioan, pentru propovăduirea blândă, însă
ameninţătoare şi hotărâtă, pe care a ţinut-o fariseilor şi saduchei-lor: a Cărui lopată este în mâna Lui, şi
va curaţi aria Sa, şi va aduna grâul în jitniţa Sa, iar plevele le va arde cu focul nestins (Mt. 3,12). Citiţi sau
ascultaţi mai des aceste cuvinte ameninţătoare ale Domnului şi pocăiţi-vă, farisei şi saduchei ai vremii
noastre şi toţi intelectualii şi cei ce nu ştiţi Legea lui Dumnezeu. Aşteptaţi cumplita împlinire a celor din
urmă cuvinte, iar toţi cei ce vă nevoiţi - aşteptaţi fericita făgăduinţă a Domnului. Amin.
Lurnea întreagă dăinuie şi toţi vecii dăinuie nestricaţi din pricina morţii răscumpărătoare a Dumnezeu-
Omului; din pricina acestui ceas de moarte fără vină, răscumpărătoare, îndelung îi rabdă Domnul pe toţi
nelegiuiţii, hulitorii, trădătorii credinţei şi ai Bisericii; pentru acest ceas încă nu şi-a deschis iadul botul
său cumplit ca să-i înghită pe cei nepocăiţi, după cum s-a zis: plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul
cel veşnic. .. Şi vor merge aceştia în muncă veşnică... (Mt. 25,41,46).
Cumplit de greu a fost pentru toată natura în ceasul morţii Dumnezeu-Omului: nu întâmplător pământul
s-a cutremurat, şi pietrele s-au despicat, şi mormintele s-au deschis, şi multe trupuri ale sfinţilor
adormiţi au înviat (Mt. 27, 51-52). însă natura era ţinută cu tărie de mâna Atotţiitoru-lui, şi este ţinută
până acum... Ea aşteaptă sfârşitul, când neamul omenesc se va preface în hoit împuţit şi nu va mai fi
pricină ca el să fiinţeze, când grâul se va coace de tot şi va fi gata pentru secerişul cel de pe urmă...
Atunci se va grăi: trimite secera ta şi seceră, că ţi-a venit ţie ceasul de a secera, că s-a pârguit secerişul
pământului (Apoc. 14,15).
Este răspunzătoare omenirea pentru acest înfricoşător ceas al nouălea, în care Răscumpărătorul nostru
Şi-a dat duhul ? Este răspunzător, este răspunzător fiecare suflet, căci pentru fiecare suflet a pătimit şi a
murit Domnul, pentru fiecare suflet a fost plătit acest preţ nesfârşit de scump. Suntem datori să trăim nu
pentru noi înşine, ci pentru Cel ce a murit pentru noi şi a înviat. Iată răspunderea noastră, iată
îndatorirea noastră faţă de Dumnezeu-Omul, Care a murit pentru noi pe cruce. Iar întrucât El a murit şi
pentru tine, şi tu eşti dator să te pocăieşti totdeauna fără făţărnicie, căci şi pentru păcatele tale a pătimit
Mielul lui Dumnezeu.
Cum îi atrage Domnul pe credincioşii aleşi, care iubesc slujba lui Dumnezeu, şi cum îi va atrage până la
sfârşitul veacului prin cântările liturgice, prin stihire, prin canoane şi prin toată alcătuirea
dumnezeieştilor slujbe! Ce bogăţie de pocăinţă fierbinte, de umilinţă a inimii este ascunsă în slujbele
noastre! Ziua şi noaptea au stat la rugăciune mulţi nevoitori, atraşi de dragostea pentru Hristos, şi I-au
adus ca jertfă Lui, Celui ce îi iubea şi pe Care II iubeau, foarte mari nevoinţe de în-frânare, de rugăciune
şi de vedere duhovnicească.
Sfinţii urmăreau cu agerime tZ? toate mişcările inimii lor şi băgau de seamă dacă nu cumva se cuibăreşte
în ea vreo lipsă de bunăvoinţă, vreo răutate sau ură faţă de cineva, vreo părtinire, vreo lăcomie - şi
smulgeau neîntârziat aceste rădăcini diavoleşti, aruncau această plămadă a iadului, după cum făceau şi
cu toate celelalte patimi. Ei tăiau neîntârziat, din râvnă dumnezeiască, toate rădăcinile şi rădăcinuţele şi
nu le îngăduiau să se întindă, ca să nu-i înăbuşe, ca să nu-i despartă de Dumnezeu. Amin.
Alintă-te pe lângă Mântuitorul şi pe lângă Maica lui Dumnezeu ca un fiu adevărat (sau ca o fiică
adevărată) - alintă-te, îţi zic, citind canoanele, acatistele care merg la inimă ale Preadulcelui Iisus şi
Maicii lui Dumnezeu, alintă-te şi pe lângă sfinţi prin rugăciuni fierbinţi şi prin canoanele şi acatistele
rânduite - şi nu vei fi ruşinat, ci degrabă vei simţi în inima ta alintare cerească de la Duhul Sfânt. însă nici
nu te descuraja dacă inima ta e rece în urma întunecatelor adieri ale vrăjmaşului netrupesc. Domnul
vede totul şi nimeni nu pleacă de la Dânsul cu mâna goală, ci degrabă dă fiecăruia după merite. Rabdă,
fiindcă s-a zis: întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Lc. 21,19).
Slavă neasemuitului praznic al învierii lui Hristos din morţi şi triumfului învierii! Slavă învierii de obşte ce
va să fie a oamenilor: nimeni dintre necredincioşi - nici un ateu, nici un Lev Tolstoi - să nu întunece slava
acestei întâmplări care priveşte întreaga lume! O slavă de netăgăduit o acoperă, şi Biserica după
vrednicie o prăznuieşte: ea este una în toată lumea. în chip sărman, sărăcăcios, fără viaţă este prăznuită
învierea lui Hristos la catolici şi la rascolnicii noştri, pentru că Pastile lor sunt mincinoase, sunt făcătură,
nu-s de la Duhul Sfânt.
Biserica e Trupul lui Hristos, din care fac parte toţi sfinţii, începând cu Maica lui Dumnezeu, toţi creştinii
ortodocşi care cred fără făţărnicie şi se străduiesc să se poarte întotdeauna potrivit chemării lor
creştineşti, toţi cei din cinul duhovnicesc şi din cel mirenesc; în fine, toţi cei adormiţi în credinţă şi
pocăinţă. Toţi, ca mădulare ale unuia şi aceluiaşi Trup, se ajută unul pe altul - mai întâi de toate sfinţii ne
ajută pe noi, cei ce ne nevoim pe pământ şi alergăm la ei cu osârdie. Mai ales ne mântuieşte atotbunul şi
atotputernicul, atotdreptul Cap al Bisericii, Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridică păcatele lumii (In.
1,29).
Liturghia este atotmijlocitoarea, dumnezeiasca slujbă pentru toţi cei vii şi adormiţi, şi Sângele lui Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, curăţă păcatele tuturor credincioşilor care se pocăiesc şi se roagă cu osârdie
şi râvnesc viaţă creştinească. Minunată, atotîmpăcătoare, atotsfin-ţitoare, atotcurăţitoare,
atotînnoitoare este liturghia şi atotîndumnezeitoare. Suntem datori să mergem la liturghie, să luăm
parte la rugăciunile ei, să dăm slavă şi mulţumită Domnului!
Pă se cerceteze pe sine omul ^care vrea să se împărtăşească cu Sfintele Taine, şi abia apoi să se
împărtăşească cu pâinea cea cerească - Trupul lui Hristos - şi să bea din Paharul vieţii, pentru că oricine
va mânca Pâinea aceasta sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi Trupului şi Sângelui
Domnului (1 Cor. 11,27). Aşadar, cei ce doriţi să vă împărtăşiţi să vă cercetaţi pe voi înşivă, să vă
cercetaţi conştiinţa, amin-tindu-vă păcatele pe care le-aţi să-vârşit - osândiţi-vă pe voi înşivă înainte de
Judecata înfricoşată, pentru că de ne-am judeca, adică de ne-am cerceta cu amănunţime viaţa şi ne-am
fi îndrepta, nu am fi osândiţi.
Bogatul pomenit în Evanghelie a plecat întristat de la Domnul. Şi acum vedem mulţi bogaţi, care par
credincioşi şi iubitori de Domnul, căzând în necredinţă şi împietrire a inimii când li se cere să dea
milostenie săracilor, şi pleacă de la propovăduitor cu întristare, vrând să trăiască în bogăţie mai degrabă
decât să trăiască cu Dumnezeu.
Deci, dacă v-aţi sculat împreună cu Hristos, cele de Sus să căutaţi, unde este Hristos şezând de-a dreapta
lui Dumnezeu (Col. 3,1). Pentru a înţelege pe deplin cuvintele acestea, trebuie să ne amintim că prin
păcat omul a căzut pe deplin de la Dumnezeu şi s-a făcut cu totul pământesc, lumesc, nu al lui
Dumnezeu, nu duhovnicesc, nu ceresc, cum se cădea să fie; s-a făcut rob al nebuniei, al deşertăciunii şi
stricăciunii, şi nu numai că nu era turburat de starea sa, ci chiar se amuza, cum face şi acum; la pocăinţă
nu se gândea şi nu-şi dădea seama că are neapărată e voie de ea, la fel cum nu-şi dau ; ama acum de
lucrul acesta scriitorii T mândri şi îndeobşte toţi oamenii :e: mândri, care au uitat că sunt " mi, nu
oameni, pământ şi cenuşă.
Înfricoşătorul Sânge al Fiului lui Dumnezeu, care este adus ca jertfă la liturghie, mijloceşte pentru noi zi
de zi. Şi ce minunată împărtă-- e liturghia - împărtăşire cu Dumnezeu, Capul Bisericii, cu toţi sfinţii,
adormiţi şi vii. De ce dragoste trebuie să fie înflăcărat săvârşitorul Tainei - arhiereu sau preot! Ce
dezlegat trebuie să fie de toată împătimirea cea pământească! Doamne, dă-le cu puterea Duhului Tău
Celui Sfânt să săvârşească cu evlavie aceasta taină!
A le cui sunt cuvintele acestea: “luaţi, mâncaţi: acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, a
dat lor zicând: beţi dintru acesta că acesta este Sângele Meu, al Legii noi, care pentru mulţi se varsă spre
iertrea păcatelor (Mt. 26,26-28) ? Oare ale Ziditorului atotbun şi atotputernic şi ale Mântuitorului
atotîndurat al întregului neam omenesc, - Mielului lui Dumnezeu, Care a ridicat păcatele întregii lumi ?
Arie, ereticul, L-a coborât pe Făcător în rândul făpturilor, şi nu L-a recunoscut ca fiind de o fiinţă şi
împreu-nă-veşnic cu Tatăl, de aceeaşi fiinţă cu El şi cu Duhul Sfânt. Poate făptura să prefacă firea
lucrurilor într-o cu totul altă fire - de pildă, pâinea de grâu în Preacuratul Trup al lui Dumnezeu şi vinul
roşu din struguri în Sângele de viaţă Făcător al lui Dumnezeu ? Nu este atotputernicul Făcător singurul
care poate săvârşi această prefacere ? Iar Arie şi cei de un cuget cu dânsul, care erau pe atunci zeci de
mii, nu îl recunoştea drept Făcător pe Iisus Hristos. Iată care era marele necaz pentru ortodocşi: încrezându-
se în Arie, s-ar fi lipsit de împărtăşirea cu Biserica şi de veşnica mântuire. Ereticul Arie a vrut să nimicească
mântuitoarea credinţă orto-doxă şi să pună în locul ei o credinţă eretică, pierzătoare. Ca atare,
arhiereii ortodocşi, sfinţiţii slujitori şi mirenii ortodocşi s-au împotrivit cu tărie lui Arie, şi însuşi
binecredinciosul împărat Constantin, cel întocmai cu apostolii, care a adunat de la toate marginile lumii
ortodoxe episcopi, preoţi şi câţiva diaconi, între care se afla şi arhidiaconul Athanasie, ce avea să fie
înscăunat mai apoi ca arhiepiscop al Alexandriei din Egipt. Aceştia au cercetat, au cântărit şi au lepădat
credinţa cea păgânească a lui Arie şi a celor de un cuget cu dânsul, şi au dat-o blestemului ca pe una potrivnică
lui Dumnezeu, şi au alcătuit o înfăţişare a credinţei ortodoxe -Simbolul de credinţă - pentru toate
vremurile până la sfârşitul veacului, potrivit limpezii şi stăpâneştii şi preaînţeleptei învăţături a Sfântului
Duh al lui Dumnezeu. Şi noi, până acum, cu un glas şi cu un cuget credem în acest Simbol de credinţă şi
nu adăugăm la el nicio iotă, ca să nu ne lipsim de mântuire pentru adaos mincinos, cum au păţit catolicii.
Amin.
Cât este de dezgustător păcatul, oricare ar fi el, în ochii atotsfântului nostru Domn! El este o urâciune,
care desparte de El sufletul care a păcătuit. Aşa şi voi socotiţi-vă a fi morţi păcatului şi vii lui Dumnezeu
intru Hristos Iisus, Domnul nostru CRom. 6,11).
Din zilele lui Ioan Botezătorul şi până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu sila, şi silitorii o răpesc pre ea
Mt, 11,12). Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute, una bună şi una rea: puterea lui
Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea cea vicleană şi atot-pierzătoare; omul este
pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul este de viaţă făcător, despre care grăieşte
Domnul: foc am venit să arunc pre pământ (Lc. 12, 49), iar celălalt - foc care arde şi pârjoleşte. Omul este
dator să se silească pentru a aţâţa în sine focul dumnezeiesc, focul credinţei şi al iubirii de Dumnezeu şi
de aproapele. Omul şi-a pierdut vrednicia dumnezeiască dintâi, dreptatea, sfinţenia, bunătatea,
blândeţea, şi a umplut sufletul său de toate păcatele. Iată, de pildă, nici tu nu ai curăţia inimii: este o
mare pierdere, trebuie să redobândeşti curăţia aceasta. Nu ai împreună-simţire faţă de aproapele în
necazul, nevoia, sărăcia, boala lui ? Schimbă-te. Nu ai osârdie la rugăciune, nu ai gust duhovnicesc
pentru rugăciune, nu ai auz duhovnicesc pentru auzirea Cuvântului lui Dumnezeu ? Preschim-bă-te,
dezvoltă-ţi duhul, gustul şi auzul duhovnicesc, ca să asculţi cu dragoste Cuvântul lui Dumnezeu, ca să
simţi duhlceaţa rugăciunii şi a faptelor celor bune. Răul se luptă din răsputeri cu omul, trăgându-1 la
sine, iar binele îl atrage prin frumuseţea sa duhovnicească, prin pacea sufletească, prin libertatea
duhovnicească pe care o dă; binele atrage la sine prin făgăduinţele vieţii veşnice ca plată pentru biruinţa
asupra patimilor. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pre scaunul Meu, precum şi Eu am biruit, şi
am şezut cu Tatăl pre scaunul Lui (Apoc. 3,21).
Împărăţia Cerurilor, adică sfinţenia, curăţia, dreptatea, înfrâna-rea, rugăciunea, întreaga înţelegere,
dragostea de Dumnezeu şi de aproapele se ia cu sila (Mt. 11, 12), altfel spus se atinge cu ajutorul haric al
lui Dumnezeu de către cel ce plăteşte preţul necontenitei silinţe proprii. Trupul se împotriveşte duhului,
adică oricărei virtuţi, ca să nu facem ceea ce vrem pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului şi
pentru folosul aproapelui. Se cere din partea omului împotrivire faţă de orice rău, faţă de orice patimă,
faţă de orice poftă, şi deprinderea, însuşirea fiecărei virtuţi. Viaţa de acum este şcoală duhovnicească,
luptă, nevoinţă, război cu păcatul sau cu duhurile răutăţii cele de sub cer, care se luptă cu noi în scop
rău. Fiecare are nevoie să se deprindă a birui în sine păcatul cu ajutorul lui Dumnezeu, căci fără
Dumnezeu nu ajungi nici până la prag, şi de la Dumnezeu sunt date toate puterile spre viaţă şi bună
credinţă: trebuie doar să nu ne lenevim a le folosi. Vreţi să vă învăţaţi a răpi cu sila împărăţia Cerurilor ?
învăţa-ţi-vă de la sfinţi felul cum s-au nevoit ei, cum s-au silit în fel şi chip, ce lepădare de sine aveau, ce
neîmpătimi-re de bogăţie, de cinstea şi de slava lumească, de îndulcirile trupeşti, ce osârdie pentru
Dumnezeu, ce rugăciune neîncetată, ce osteneală, ce fapte bune ! Şi cât de neabătuţi au ajuns la
împărăţia lui Dumnezeu! Niciunul dintre ei nu a fost ruşinat - toţi au primit viaţa nestricăcioasă şi slava
veşnică, veşnica fericire, şi se află în afara oricărei temeri de a pierde împărăţia Cerurilor, pe care au
agonisit-o. Ur-maţi-le şi voi, fiecare după puterea sa; citiţi, ascultaţi Cuvântul lui Dum-nezeu, luaţi
aminte, pricepeţi, năzuiţi fără încetare către scopul vieţii voastre, şi veţi primi fericirea cea veşnică. V-aţi
ostenit, într-un fel sau altul, pentru bunăstarea cea pământească: osteniţi-vă mai ales pentru primirea
vieţii veşnice. Căutaţi mai întâi împără-ţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte (bunătăţile
pământeşti) se vor adăuga vouă (Mt. 6,33).
Firea omenească a fost minunat întocmită de Dumnezeu, şi pentru rezidirea ei a fost nevoie de un mijloc
mai presus de fire - întruparea Fiului lui Dumnezeu, vieţuirea Lui pe pământ, minunile fără număr,
învăţătura dumnezeiască, pătimirile, moartea şi învierea. Chipul cel căzut al lui Dumnezeu, care e mai de
preţ decât lumea toată, a fost pricina acestei purtări de grijă dumnezeieşti mai presus de fire. înţeleg
oamenii acest lucru ? Puţini pricep şi înţeleg, de aceea şi trăiesc mulţi în chip nevrednic, parcă la
nimereală, fără a se gândi la înaltul scop al chemării creştineşti...
Trece chipul acestei lumi (1 Cor. 7, 31), întrucât este stricăcios, dimpreună cu toată frumuseţea, bogăţia,
plăcerea, slava şi cinstea ei. Rămân doar bunătăţile cele veşnice, comorile cele veşnice, viaţa cea veşnică,
dreptatea, dragostea împreună cu sfinţenia şi cu pacea lui Dumnezeu, într-acolo îndreaptă-ţi ochii inimii:
ridicat-am ochii mei spre munţi, de unde va veni ajutorul meu (Ps. 120,1).
Vă interesează oare, fraţilor şi surorilor, lucrarea atotrăscum-părătoare a lui Hristos, iconomia Lui
privitoare la mântuirea oamenilor, vă interesează oare Biserica, Tainele, lucrarea rugăciunii şi pocăinţa?
La drept vorbind, toate ne interesează -de multe ori adevărate nimicuri -, numai nu lucrurile acestea
nesfârşite de însemnate pentru noi. Unde este raţiunea, unde e scopul vieţii ? Multe scopuri are
fiecare... dar singurul lucru de trebuinţă nu se numără printre ele! Dar sufletul unde este ? Sufletul este
îngropat în adâncul patimilor şi deja tace ca mort împreună cu conştiinţa cea arsă de mustrări,
nearătându-se bun prin nimic, pentru că n-are pentru aceasta nici terenul, nici prilejul potrivit. Dar la ce
bun să-i aminteşti beţivului dezmăţat de aproapele căruia îi este foame sau îi e frig ? Singurul gând care
poate să-i vină în cap este ca dacă nu are bani de băutură să-şi prade ori să-şi omoare aproapele şi să se
îmbete iarăşi criţă.
Ce înseamnă odihna ori sabati-zarea lăsată de Dumnezeu pentru oamenii care se supun Lui ? Pentru a ne
învrednici de veşnica odihnă a drepţilor avem nevoie aici să ne ostenim pentru împărăţia lui Dumnezeu,
avem nevoie de pocăinţă neîncetată: apa nu curge pe sub piatra care zace, trebuie să ne nevoim.
Trebuie să arăm pământul inimii şi să smulgem toate rădăcinile patimilor şi ale năravurilor vătămătoare
şi să sădim în el grâul virtuţii.
În fiecare zi Domnul mă rezideşte şi mă înnoieşte prin slujirea liturghiei şi prin împărtăşirea sfintelor şi
de viaţă făcătoarelor Taine. Văd, simt această minune dumnezeiască şi dau mulţumită Făcătorului şi
Reziditorului meu, Care mă face făptură nouă, mă vindecă, mă împacă. Ce voi aduce sau ce voi răsplăti
Ţie, Doamne ? Nu am nici un lucru bun care să fie al meu: totul este al Tău. învaţă-mă să Te iubesc
fierbinte, Dumnezeul meu!
Pentru a moşteni cerul şi viaţa X veşnică şi pentru a ne învrednici de veşnica tovărăşie a îngerilor sfinţi şi
a oamenilor sfinţi, suntem datori ca aici, pe pământ, să ne curăţim, să urâm păcatul şi să îndrăgim
dreptatea, numai dreptatea, şi astfel să ne asemănăm lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui: ce împărtăşire are
dreptatea cu fărădelegea, sau ce împreunare are lumina cu întunericul ? (2 Cor. 6,14). Sfinţii toată viaţa
s-au pregătit şi s-au curăţit de toată întinăciunea trupului şi a duhului. Trebuie mai ales să ne deprindem
cu smerenia, fiindcă temeiul păcatului e trufia. Lucifer prin trufie a căzut.
Necredincioşii nu vor vedea slava Ta, Hristoase - necredincioşii, cei care nu cred drept, evreii,
mahomedanii, budiştii, păgânii. Dar noi o vom vedea oare ? Asta depinde de viaţa, de credinţa, de
evlavia noastră. Dacă avem Duhul lui Hristos, dacă vom fi făptură nouă în Hristos, neîndoielnic vom
vedea slava lui Hristos şi ne vom îndulci de ea în veci. Cine este înţelept şi va pricepe lucrul acesta, se va
sili să atingă împărăţia lui Dumnezeu.
Minunată este fiinţa sufletului omenesc, fie acesta şi căzut. Dar cum este el în sfinţi, care au slujit lui
Dumnezeu cu osârdie în această viaţă vremelnică! Ce devotat este lui Dumnezeu prin dragoste, prin lepădarea
de sine, prin rugăciune, prin înfrânare, prin privirea neîncetat spre El! Cât de curat, cât de
statornic, cât de luminos, cât de bine înmiresmat! Dar până şi trupurile sfinţilor răspândesc bună
mireasmă. Iar sfârşitul lor cât de paşnic, cât de slăvit, cât de luminos, cât de sfânt este!
Tu, creştine, eşti dator să fii gospodar şi stăpân în inima ta, eşti dator să domneşti peste toate patimile şi
să le omori, şi să dai stăpânire harului şi tot binelui, iar mai ales dragostei de aproapele, ca să-L iubeşti
pe Dumnezeu mai mult decât iubeşti orice altceva. Căci dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după
dragostea de aproapele: cel ce nu îşi iu-beşte fratele, pe care îl vede, cum poa-e să-L iubească pe
Dumnezeu, pe Care nu-L vede ? Şi are de la el porunca aceasta: cel care îl iubeşte pe Dum-şpzeu este
dator să îl iubească şi pe ele său. Tot cela ce urăşte pre fratele ââ. ucigător de oameni este (1 In. 3,15).
A du-ţi aminte de singura bogăţie a prorocului Ilie - cojocul aruncat asupra lui Elisei când a fost ridicat
prorocul. Cât de mult îl iubea Ilie pe Dumnezeu, cât de străin de orice împătimire lumească ! Era cu totul
în Dumnezeu şi înainte se luarea la cer, trăia cu inima în cer, Dumnezeu: viu este Domnul Savaoth,
înaintea Căruia eu stau (3 împ. 18,15), spunea el!
Când te rogi înaintea icoanei Domnului sau Maicii Domnului sau sfinţilor, întreabă-te: fără făţărnicie şi cu
dragoste, cu credinţă, priveşti la sfintele icoane ? Cu toată inima te rogi, cu tot cugetul şi cu toată
nădejdea ? Nu doarme oare inima ta ? Nu doarme oare cugetul tău ? Gura ta nu rosteşte cumva bâiguieli
ale inimii care dormitează ?
Mântuirea noastră stă în Biserică, ca în arca lui Noe, şi nicăieri altundeva. De nu va asculta nici de
Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi ca un vameş (Mt. 18,17). Biserica e Trupul lui Hristos, iar noi mădulare
suntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efes. 5, 30). Duhul Sfânt este Cârmaciul corăbiei
cuvântătoare a Bisericii. Doar în Biserică, ca în arca lui Noe, se poate mântui omul. Evlaviosul Cornelie
sutaşul era păgân, care mereu se ruga şi făcea milostenie; a fost povăţuit de înger să-1 cheme pe
apostolul Petru şi să asculte de la el cuvintele mântuirii şi să primească botezul împreună cu toată casa
sa. Vrednic de luare aminte este acest lucru!
De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu (In. 3,5);
mahomedanii nu vor intra, evreii, închinătorii la idoli, ereticii nu vor intra, sectanţii nu vor intra, curvarii,
preacurvarii, lacomii şi ceilalţi necredincioşi nu vor intra şi împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni. Cât
mai repede apucaţi-vă de viaţa veşnică şi pregătiţi-vă pentru ea. Numai prin adevărata credinţă în
Hristos şi în Biserica Lui ne vom mântui, şi prin faptele dragostei.
În persoanele purtătoare de viaţă ale Mântuitorului, Maicii lui Dumnezeu, Înainte-Mergătorului şi
sfinţilor sunt înfăţişate cea mai sfântă dreptate, bunătate, smerenie, milostivire. Cu câtă dragoste
trebuie să ne uităm la sfintele icoane, la chipul Sfintei Cruci, la Evanghelie şi la celelalte odoare sfinte,
care ne amintesc de marile fapte şi cuvinte ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor Lui bine-plăcuţi. Aşa să te
uiţi, nu să îţi pleci în pământ privirea, nu să ţe înstrăinezi cu inima şi cu ochii, cum fac protestanţii sau
evreii. Fă-te casnic al Bisericii cereşti. îţi plac monumentele oamenilor vestiţi, îţi place să te uiţi la
portretele şi fotografiile lor ? Şi atunci, de ce nu-ţi place să priveşti chipurile sfinţilor ? Nu eşti
consecvent, ci eşti foarte, foarte nerod, prefăcut şi rătăcit.
Numai în Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu se întâmplă nestricăciunea moaştelor, iar în afara Bisericii ea
nu se poate găsi - nu, ea nu se află nici la catolici, nici la luterani, cu atât mai puţin la evrei şi
mahomedani. Ţineţi-vă de Biserica Ortodoxă cu inimă nefăţarnică!
Orbirea rea şi deşartă acoperă ochii inimilor creştineşti şi mai ales pe ai inimilor necreştineşti. Ce orbire ?
Aceea că oamenii ajung năuci de lenevie, de nestatornicie şi de împătimire faţă de bunătăţile materiale:
de frumuseţe şi sănătate, de bogăţia pământească, de mâncarea şi băutura ce îndulcesc gâtlejul, de
recompensele şi distincţiile pământeşti, de spectacole şi de teatrele de tot felul, de producţiile artistice.
Oa-menii se gândesc puţin sau deloc la viaţa veşnică şi la nestricăcioasele lo-cuinţe cereşti care au fost
gătite de la întemeierea lumii sau dinainte de în-temeierea lumii celor ce II iubesc pe Dumnezeu. Către
acestea să năzu-ieşti cu tot sufletul. Numai puţin ajung în viaţa veşnică, pentru că mulţi sunt chemaţi,
dar puţini aleşi (Mt. 20, 16). Fugi, orbire a inimii! Dă, Doamne, ochi limpezi inimii noastre, ca să vedem
bunătăţile cele veşnice, pe care ni le-ai gătit Tu.
S-ar părea că logica creştinească nu este grea şi poate fi înţeleasă şi studiată cu uşurinţă. într-adevăr,
Dumnezeu a rânduit asta pentru ca ea să fie îndrăgită, cercetată şi însuşită din toată inima. Şi totuşi,
această logică creştinească a fost uitată aproape de toţi - şi de cei simpli, şi de cei învăţaţi (păruţii
învăţaţi) -, şi nimeni nu o mai aprofundează câtuşi de puţin şi nu o mai studiază cu râvnă, cum fac cu alte
ştiinţe, arte şi măiestrii pământeşti şi obositoare; logica şi înţelepciunea cerească este găsită dreaptă de
fiii ei, cum ar fi Serafim din Sarov, Theodosie al Cerni-govului şi ceilalţi sfinţi. Care dintre mireni caută
acum acest mărgăritar scump, această comoară nepreţuită, dar pe care puţini pun preţ ?
Nu uita, creştine, că prin botez, mirungere şi îmbisericire eşti cetăţean al cerc aşiaJ patriei cereşti, unde
a intrat ca Înainte-Mergător Răscumpărătorul nostru, Hristos Dumnezeu, iar în urma Lui - Născă-toarea
de Dumnezeu şi toţi sfinţii Aşezământului celui Vechi şi ai celui Nou. Nu sunteţi străini şi venetici, ci
împreună-cetăţeni cu sfinţii şi apropiaţi ai lui Dumnezeu (Efes. 2,19).
Ce prost, ce nătâng este trupul nostru în poftele sale, cât e de pierzător dacă nu este înfrânat şi răstignit
împreună cu patimile şi poftele ! Minunat s-a zis în troparul de obşte al cuvioşilor: să nu se uite la trup,
căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Adu-ţi aminte ce spune apostolul
despre păcatele păgânilor şi iudeilor: că şi femeile lor şi-au schimbat rânduiala cea firească întru ceea ce
este împotriva firii. Aşijderea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins
întru pofta lor unul spre altul, bărbaţi cu bărbaţi ruşinea lucrându-o şi răsplătirea ce se cădea rătăcirii lor
întru sineşi luându-o (Rom. 1, 26-27). Cum au stricat oamenii, din pricina plăcerilor trupului, toate
rânduielile dumnezeieşti, toate rânduielile zidirii!
Până la urmă, toţi suntem da-JL tori să părăsim scurtul veac de aici, şi să trecem în veşnicie, şi să ne
arătăm lui Dumnezeu, sfântului şi dreptului Judecător şi Făcător al tu-turor, şi să dăm seama pentru
toată viaţa noastră ! Cum şi cu ce ne vom arăta ? Ce judecată şi hotărâre pentru toată veşnicia vom auzi
din partea Lui ? Iată la ce suntem datori să ne gândim mai des, pentru ce suntem datori să ne îngrijim
mai des. Gân-diţi-vă cu toţii la această soartă viitoare şi pregătiţi-vă faptele bune, roadele duhovniceşti,
ca nimeni să nu se arate pom sterp.
Via sădită de Domnul. Domnul aştepta de la ea struguri dulci, iar ea, via, s-a prefăcut în spini. Cununa de
spini de pe capul Mântuitorului închipuie spinii păcatului, de care s-a umplut omenirea.
Viaţa noastră este o necontenită punere la încercare prin împrejurările lumeşti şi prin ciocnirile cu
oamenii, ca să se vadă câtă aplecare au sufletul şi inima noastră către credinţă, către nădejde, către
dragostea de Dumnezeu, Făcătorul lor, şi către dragostea de aproapele, şi câtă aplecare au către păcat şi
către feluritele patimi trupeşti lumeşti sau către ascultarea faţă de diavol, care lucrează prin patimile
trupeşti şi prin înşelările lumii. Fericit cel care va pricepe această adâncă sarcină şi va merge cu pas sigur
spre Dumnezeu, biruind ispitele venite de la trup şi de la lume, luptân-du-se cu lumea şi cu stăpânitorul
ei, care ne caută neîncetat să ne amăgească prin pofta trupului, prin pofta ochilor şi prin trufia acestei
vieţi. Sfinţii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu ne slujesc drept pildă în viaţa noastră.
Vrăjmaşii cei netrupeşti îşi dau toată silinţa ca să lipsească de preţ în cugetele şi în inimile noastre
spusele Cuvântului lui Dumnezeu şi cuvintele rugăciunilor bisericeşti, şi să dea preţ cărţilor şi broşurilor
lumeşti deşarte, pline de toate păcatele şi smintelile lumeşti (cântece, producţii dramatice, romane şi
aşa mai departe). Unii au băgat de seamă cum vrăjmaşii îi împiedicau să rostească cuvintele Sfintei
Scripturi şi cuvintele rugăciunilor cunoscute - şi cât necaz, câtă deznădejde nu le-au pricinuit,
tulburându-le şi amorţin-du-le (paralizându-le) inimile; câtă luptă din cea mai încordată le-a trebuit ca să
îi frângă pe vrăjmaşi şi să citească în linişte, din inimă, Cuvântul lui Dumnezeu sau rugăciunea...
Unii se obişnuiesc atât de mult cu păcatele şi au conştiinţa atât de stricată că nici nu socot păcatul drept
păcat, ci drept un lucru obişnuit şi oarecum îngăduit, sau cred că este o dovadă de pricepere şi
îndemânare şi îndrăzneală să îi amăgeşti şi să îi înşeli pe alţii şi să te foloseşti de neatenţia şi de neştiinţa
lor spre folosul propriu. Trebuie să ne păstrăm conştiinţa sănătoasă, curată, nepătată, simţitoare,
gingaşă, ca să respingă fără întârziere atingerea ori-şicărui păcat ca pe o otravă ucigaşă, pentru că plata
păcatului este moartea. Astfel, în vremea vicleană de acum a libertăţilor de tot felul, pe nedrept date,
nedrept înţelese, unii nu socot drept păcat nici uciderea, nici preacurvia, nici jaful...
Să slujeşti oamenilor fără părtinire şi cu tragere de inimă, fie ei bogaţi sau săraci, frumoşi sau urâţi la
chip, de vază sau de rând, crezând şi amintindu-ţi faptul că ei sunt mădulare ale lui Hristos şi mădulare
ale tale, şi că pentru slujirea lor nepărtinitoare şi osârdnică vei primi răsplată de la Hristos, Cela ce
judecă şi încununează nevoinţele. Şi cela ce va adăpa pre unul dintre aceşti mici numai cu un pahar de
apă rece, în nume de ucenic, amin grăiesc vouă: nu îşi va pierde plata sa (Mt. 10, 42), spune El. Când
slujim aproapelui apare uneori părtinire, sau lenevie, neplăcere, sau mânie şi iritare, sau dorinţa de a
primi răsplată. Să ştii: răsplata ta este Hristos.
O unt împreună-crescut şi împre-O ună-alcătuit cu Biserica cerească şi pământească: cu Născătoarea de
Dumnezeu, cu cinurile îngereşti, cu sfinţii patriarhi, proroci, apostoli, ie-rarhi, mucenici, cuvioşi, drepţi,
cu sfinţii toţi, prin harul lui Dumnezeu. Şi atunci, cum sunt dator să gândesc, să simt, să voiesc, să
vorbesc şi să făptuiesc ? Iată cum: câte sunt adevă-rate, câte sunt de cinste, câte sunt drep-te, câte sunt
curate, câte sunt de bună laudă, orice faptă bună şi orice lucru de laudă, acestea să gândiţi. Cele ce aţi
învăţat, şi aţi primit, şi aţi auzit, şi aţi văzut întru mine, acestea să le faceţi - şi Dumnezeul păcii va fi cu
voi (Filip. 4,8-9).
Lăuda-se-vor cuvioşii întru slavă, şi se vor bucura întru aşternu-turile lor (Ps. 149, 5). Să ne amintim viaţa
cuvioasei Xenia: părăsirea casei părinteşti, nepăsarea faţă de bogăţie şi vază şi logodnic; dragostea ei
înflăcărată pentru Hristos; postul, rugăciunea, istovirea trupului, grija pentru mântuirea sufletelor
fecioarelor. De unde asemenea năzuinţă către Dumnezeu în sufletele credincioase şi evlavioase? Din
aceea că cine se aseamănă se adună: sufletul, care a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
năzuieşte către Cel cu care se aseamănă, chipul năzuieşte spre Chipul dintâi, lumina - către Lumină, viaţa
- către Viaţă, puterea bună - către Puterea bună, înţelegerea - către Izvorul înţelepciunii. Iar oamenii
necredincioşi şi nerozi, păcătoşi şi răi, năzuiesc şi ei către cel cu care se asemănă: năzuiesc către diavolul
cel rău şi viclean, răul năzuieşte către rău, întunericul - către întuneric, necurăţia - către necurăţie,
puterea rea - către puterea rea. Oamenii dormitează asemenea fecioarelor nebune - necredincioşi sau
credincioşi fără fapte bune, fără milă faţă de aproapele. Cu toată credinţa lor, fecioarele nebune nu
aveau fapte bune, şi de aceea au fost osândite. O, cât de mulţi dintre creştini vor fi osândiţi!
Ce voi răsplăti Ţie, Doamne, pentru că mi-ai dăruit mila de a mă naşte şi de a fi crescut în credinţa şi în
Biserica ortodoxă şi în scumpa, nepreţuita patrie - Rusia, în care din vechime a fost sădită Biserica
Ortodoxă ! îţi dau mulţumită şi te slăvesc cum pot, cu harul Tău.
Cu câtă luare-aminte, cu câtă evlavie, cu câtă dragoste, pace şi recunoştinţă suntem datori să rostim de
fiecare dată Numele lui Dumnezeu şi rugăciunea Domnească: Tatăl nostru... şi toate celelalte rugăciuni !
Numele lui Dumnezeu este mare, sfânt şi înfricoşător, şi însuşi faptul de a-L numi este o fericire pentru
credincios.
Doamne, dacă eu sunt preotul Tău şi în numele Tău trâmbiţez de atâţia ani cu glasul meu împotriva
foarte marelui eretic Tolstoi, acestui zid înalt al Ierihonului, să cadă acest zid al trufiei, spre minunarea
tuturor celor credincioşi, care Te cinstesc pe Tine, singurul Domn al slavei, Care eşti batjocorit de acest
eretic între eretici! Inalţă-Te, Cela ce judeci pământul, răsplăteşte răsplătirea celor mândri. Până când
păcătoşii, Doamne, până când păcătoşii se vor făli 1 (Ps. 93, 2-3). Până când vor triumfa hula împotriva
lui Dumnezeu şi pă-gânătatea ? Tot pământul s-a umplu! de hulă împotriva lui Dumnezeu.
Doamne, Tu eşti adevăratul Domn al făpturii! Ce uneltesc împotriva Rusiei şi împotriva sfintei Tale
Biserici Ortodoxe finlandezii, polonezii, nemţii, care au strâmbat Evanghelia Ta, care au căzut de la
Biserica Ta ? Doamne, ce uneltesc ei ? Ei vor să ne înghită de tot şi să strice Biserica Ta, sfintele Tale
locaşuri de rugăciune, slujbele Tale, rânduielile Tale, aşezămintele Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi,
Soboarelor a toată lumea şi localnice ? Ce am apucat să trăim ?
Doamne! Pe Tine, Cel nemăsurat de bun, care fără încetare ne dai în fel şi chip binele, Te amaram cu
păcatele şi patimile de tot felul ? îndreaptă-ne şi arată-ne vrednici de Tine, vrednici de chemarea şi de
alegerea noastră cea creştinească!
Preoţii (şi diaconii) de la ţară şi de la oraşe se împărtăşesc, oare, cu vrednicie la fiece liturghie ? Nu -
mulţi se împărtăşesc cu nevrednicie. Vede Dumnezeu ce gândesc şi fac ei. Doamne! Tu eşti dreptul
Judecător al tuturor! Nu ne osândi pe noi, nevrednicii, care ne împărtăşim des cu Sfântul Tău Trup. Iată,
cu toţii suntem nevrednici de Tainele Tale cele înfricoşătoare, mai presus de ceruri şi de viaţă făcătoare.
Milostivirea Ta cea nemăsurată să acopere păcatele noastre!
Când ne rugăm pentru aproapele, Domnul se uită la inimile noastre să vadă în primul rând dacă îi dorim
cu adevărat aproapelui nostru mântuirea şi tot binele, la fel cum ne-am dori pentru noi înşine; în al
doilea rând, dacă ne îngreţoşăm cu adevărat de păcat şi dacă iubim cu adevărat pocăinţa şi fapta bună;
în al treilea rând, dacă-L iubim cu adevărat pe Domnul şi dacă avem faţă de El dăruire din inimă; în al
patrulea rând, dacă nu avem mânie, vrăjmăşie împotriva aproapelui. Deci, de îţi vei aduce darul tău la
altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului
şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău (Mt. 5, 23-24). Suntem
datori să nu avem neprietenie faţă de nimeni, ci să avem pogorământ, răbdare atot-iertătoare, plină de
dragoste, ca şi pe noi să ne ierte Dumnezeu.
Nemincinoase sunt cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: cine nu este cu Mine, împotriva Mea
este (Mt. 12,30). Catolicii, luteranii şi reformaţii au căzut de la Biserica lui Hristos - ei nu sunt de un cuget
cu noi, vrăjmăşesc împotriva noastră, ne prigonesc de moarte, ne strâmtorează pentru credinţa noastră
în fel şi chip, o batjocoresc, ne batjocoresc şi pe noi şi ne fac tot felul de neplăceri, mai ales în principale
locuri unde sunt stabiliţi. Ei merg pe faţă împotriva lui Hristos şi împotriva Bisericii Lui, nu cinstesc
sfintele icoane, sfintele moaşte, nu respectă posturile, strâmbă dogmele credinţei mântuitoare. Ei nu
sunt cu noi, ci împotriva noastră şi împotriva lui Hristos. întoarceri, Doamne, la Biserica Ta cea adevărată
şi mântuieşte-i pe ei!
Fără saţ, cu bucurie şi necurmat îl proslăvesc pe Domnul Atoa-tefăcătorul îngerii cereşti, nenumăraţi ca
mulţime, şi oamenii sfinţi de asemenea - iar noi, cei pământeşti şi grosolani, cât de leneşi suntem când e
vorba de rugăciune, de slavoslovire a lui Dumnezeu şi de mulţumire! De ce? Pentru că ne-am împătimit
de pământ, de viaţa robită plăcerilor şi lenei, de agonisitele pământeşti, de feluritele desfătări ale
simţurilor.
Pentru a-L slăvi şi a-L iubi cum se cu-vine pe Făcătorul trebuie să dezrădă-cinăm păcătoasa iubire de
sine, ego-ismul: oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, şi să-şi ia crucea sa, şi să-mi
urmeze Mie (Mt. 16,24).
Toţi sfinţii vor fi martori ai mântuitoarei credinţe a lui Hristos împotriva tuturor învăţaţilor noştri -
neştiutori lumeşti, care îngâmfă cu educaţia lor mincinoasă, împotriva tuturor creştinilor neorto-docşi şi
mai ales împotriva celor care sunt creştini ortodocşi doar cu numele, însă cu fapta şi-au trădat de mult
credinţa. De aceea mucenicii se cheamă pe greceşte „martiri", adică martori. Adu-ţi aminte, creştine,
câţi martori vor fi împotriva ta la judecata lui Hristos.
Omule creştin! Aminteşte-ţi câtă purtare minunată de grijă a arătat pentru mântuirea ta Domnul,
menindu-ţi mântuirea înainte de a fi făcute veacurile, prevestind venirea Sa pe pământ prin proroci şi
prin feluriţii drepţi ai Aşezământului celui Vechi. Cum a venit El pe pământ şi a plinit toată iconomia Sa
pentru tine, întemeind Biserica cu păstorii şi Tainele, dându-i mântuitorul cuvânt al harului spre
dobândirea de har, toate mântuitoarele mijloace cele spre viaţă şi bună credinţă! Adu-ţi aminte de
pătimirile pe care le-a răbdat pentru tine Domnul Iisus Hristos, răscumpărătoarea moarte pe Cruce,
învierea şi înălţarea la cer şi făgăduinţa de a veni iarăşi pe pământ cu slavă pentru a judeca vii şi morţii.
Spune, ce faci tu pentru mântuirea ta ? Căci împărăţia Cerurilor se ia cu sila, şi oamenii silei o răpesc pre
ea (Mt. 11, 12). Ruşinează-te de tine însuţi, pocăieşte-te, plânge-ţi necredinţa, nepăsarea, împotmolirea
în păcat, lenevia, deşertăciunea, nerozia şi celelalte patimi, şi apucă-te mai de-grabă de lucrarea
mântuirii tale. Citeşte Cuvântul lui Dumnezeu, citeşte cum s-au nevoit oamenii sfinţi.
"Preţuieşti tu, preotule care în fiecare zi faci ierurgii şi săvârşeşti liturghia, roadele împărtăşirii cu Tainele
cele sfinte, de viaţă făcătoare şi înfricoşătoare şi mai presus de ceruri ? Simţi oare curăţirea de păcate,
înnoirea, renaşterea, sfinţirea, pacea lui Dumnezeu ce covârşeşte toată mintea, jugul cel bun şi sarcina
cea uşoară, libertatea duhului, bucuria în Duhul Sfânt? Fericit eşti de simţi toate acestea şi dai mulţumită
lui Dumnezeu... încălzeşte în tine darul lui Dumnezeu, nu fi nepăsător, nesimţit, nerecunoscător. Pentru
simţământul recunoştinţei te vei învrednici de mai mare har: îndreaptă-te, năzuieşte în toate privinţele
către desăvârşirea vieţii şi a virtuţii, ca să te învredniceşti a auzi de la Domnul spusele: bine, slugă bună şi
credincioasă ! Preste puţine ai fost credincios, pres-te multe te voi pune: intră întru bucuria Domnului
tău (Mt. 25,21). Amin.
În omul nostru cel vechi este o apucătură: la citirea Cuvântului lui Dumnezeu, a cărţilor de slujbă, a
cărţilor Sfinţilor Părinţi şi îndeobşte a cărţilor sfinţite, el se împotriveşte uneori în taină celor rostite şi
scrise. Este vorba de glasul tainic al potrivnicului-satana, cel dintâi care s-a învăţat şi a învăţat duhurile
căzute şi oamenii să se împotrivească lui Dum-nezeu, sfântului Său adevăr şi sfintei Sale dreptăţi. Astfel,
am băgat şi bag de seamă că el mi se împotriveşte şi mie, se împotriveşte inimii mele şi minţii mele, se
împotriveşte în taină, la citirea rugăciunilor, canoanelor, stihirilor, Simbolului credinţei. Şi eu sunt dator
să mă lupt şi să dobor uneltirile lui. O, ticălosule, depărtea-ză-te de la mine, vrăjmaş al adevărului şi al
dreptăţii dumnezeieşti! Tu îi duci la minciună, la blestem şi la moarte pe cei care te ascultă, cum ai făcut
cu Adam şi Eva.
Două vieţi le sunt menite oamenilor aleşi: cea vremelnică, pământească, şi cea veşnică, cerească. Viaţa
de acum ne-a fost dată inde-pendent de voinţa noastră... Trebuie să credem cu tărie şi cu statornicie în
viitoarea înviere a morţilor şi de vi-itoarea viaţă fără sfârşit, trebuie... să ne aprovizionăm cu
untdelemnul faptelor bune, altfel spus cu milostenie, fiindcă cei milostivi vor fi miluiţi...
Au nu sămânţă bună ai semănat în ţarina Ta ? De unde, dară, are neghine ? (Mt. 13, 27): erezii, schisme,
îngăduirea unor noi dogme, vicii de tot felul, primatul papei în Biserica catolică, strâmbarea
dumnezeieştilor slujbe, taine, ritualuri (vezi azime-le) ? Domnul răspunde: un om vrăjmaş a făcut aceasta
(Mt. 13,28) - trufia şi răutatea omenească; însă Domnul îi lasă pe toţi să crească până la sfârşit, iar în
veacul cel viitor îl va preţui pe fiecare după faptele lui.
Ce ne apropie de Dumnezeu, altfel spus ce ne face să fim casnici ai lui Dumnezeu, înrudiţi cu Dumnezeu,
fii ai Lui ? Chipul viu al lui Dumnezeu, care este înnăscut în sufletul nostru, legătura de credinţă în care
am intrat cu Dumnezeu prin botez, născându-ne prin apă şi prin Duh şi devenind ai lui Dumnezeu;
îndatoririle de o parte şi de cealaltă: din partea Domnului - de a ne milui şi de a ne educa duhovniceşte
pentru împărăţia Cerurilor, iar din partea noastră - dorinţa şi străduinţa de a-L iubi pe Dumnezeu, Care
ne iubeşte nepovestit de mult, de a face pe placul Lui prin împlinirea poruncilor Lui şi de a trăi în
sfinţenie, depărtându-ne de păcate şi aducându-I pocăinţă. Iată ce ne face casnici ai lui Dumnezeu, fii
apropiaţi ai Lui. Iar păcatul se străduie întruna să ne înstrăineze de Dumnezeu, să ne depărteze, să ne
răcească faţă de El, să ne facă sălbatici, asemeni fiarelor. Cunoscut-a boul pre stăpânul său şi asinul
ieslea domnului său, dar norodul Meu nu pricepe (Is. 1,3).
Mă uluieşte neîncetat atotbuna, preaînţeleapta rânduială dumnezeiască a mântuirii sufletelor omeneşti,
care au fost făcute după chipul şi asemănarea atotbunului, preaînţeleptului, veşnicului Dumnezeu. De la
începutul căderii în păcat a primilor oameni au venit blestemul şi moartea - de la prima depărtare a lor
de El!.. Câtă grijă pentru mântuirea noastră, ce făgăduinţă despre sămânţa Femeii, care va zdrobi capul
şarpelui! Câtă grijă pentru familia cea aleasă, pentru Avraam, Isaac, Ia-cov, Noe, pentru toţi patriarhii şi
pentru poporul ales ! Câtă grijă minunată, câte minuni la scoaterea lui din Egipt, câte minuni în pustie, în
vremea judecătorilor, în vremea împăraţilor poporului ales! Câte pedepse părinteşti din partea
Domnului Dumnezeu pentru poporul îndărătnic, nelegiuit...
Hristos l-a înviat din morţi cu cuvântul pe Lazăr. Aşadar, El este Făcătorul lui Lazăr, Făcătorul neamului
omenesc. El 1-a înviat cu cuvântul pe fiul văduvei, aşadar tot prin cuvânt El a făcut lumea din nefi-inţă. El
a certat cu cuvântul vânturile şi apele, aşadar El le-a şi zidit cu cu-vântul Său, căruia toate i se supun. El a
umblat pe valurile mării ca pe uscat, aşadar El este Făcătorul mărilor, lacurilor, râurilor şi tuturor
izvoarelor. El preface focul în rouă, apa în vin, râurile în sânge, praful pământului în muşte. A scos din
mare broaşte spre pedepsirea egiptenilor, aşadar El este Făcătorul stihiilor... Tot prin cuvântul Lui
pământul se va preface la vremea de apoi în rug de foc învăpăiat, şi stihiile, aprinzân-du-se, vor arde.
Aşadar, tot prin cuvântul Domnului vor şi învia toţi morţii. Oare pot înţelege ateii această minunată
facere a lumii şi purtare de grijă a Domnului pentru ea ?
Domnul Dumnezeu este Fiinţa fără de început, veşnică, de nesfârşită sfinţenie, dreptate, bunătate şi
milă, de neînchipuită şi nemăsurată lumină, fiindcă este Lumina pururea fiitoare, de la Care sunt toate
nenumăratele lumini de rangul al doilea - cetele îngereşti; de la Care vine lumina soarelui, a lunii şi a
stelelor, de la Care sunt tunetele şi ful-gerele şi orice firicel de iarbă din lume. Dumnezeu este Fiinţă de o
nesfârşită, nestrămutată rânduiala, de nedescrisă frumuseţe, de pace veşnică, neclintită. Fiind Sfânt şi
Cela ce ne-a zidit după chipul sfinţeniei Sale, El cere de la noi sfinţenie şi deplină ferire de tot păcatul,
care e întuneric, tulburare, urâţenie, nelegiuire şi depărtare de viaţă şi cădere în blestem şi în moarte.
Judecaţi singuri, oameni păcătoşi, căzuţi, întunecaţi, muritori: ce trebuie să faceţi neapărat ? Trebuie
neapărat să vă pocăiţi, să vă rugaţi, să vă îndreptaţi, să faceţi fapte bune şi să vă asemănaţi lui
Dumnezeu.
Credinţa creştinească este aşezare la loc de către Dumnezeu, din nemărginita Lui bunătate, a chipului
dumnezeiesc în omul căzut, spurcat, stricat; împăcare a Făcătorului cu făptura nerecunoscătoare,
neascultătoare, trufaşă, dezlegare de blestemul cel drept şi dăruire a binecuvântării, deschidere a raiului
care era închis pentru noi: de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pre îngerii lui Dumnezeu suinduse
şi pogorân-du-se preste Fiul Omului (In. 1, 51) şi biruinţă asupra morţii şi nimicire a ei, ca şi a
diavolului, pricinuitorului ei; aducere în rai şi dăruire a vieţii veşnice. Câte, câte bunătăţi fără număr i-au
fost date de Dumnezeu prin credinţa creştinească omului credincios, ascultător faţă de Evanghelie ?: de
poruncile lui Hristos ! Şi atunci, care-i treaba, creştinilor ? Pentru ce dormiţi ? Sculaţi-vă, privegheaţi,
rugaţi-vă, pocăiţi-vă, îndreptaţi-vă, faceţi fapte bune şi suiţi-vă la cer!
Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă ? Şi a zis slugilor: legându-i mâinile şi picioarele,
arun-caţi-l în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Pentru că mulţi sunt
chemaţi, dar puţini aleşi (Mt. 22, 12-14). Hristos Dumnezeu S-a asemuit pe Sine unui Mire sfânt,
preafrumos, de lumină purtător, veşnic, Care bine a voit a se logodi prin logodnă veşnică, nestricăcioasă,
de viaţă făcătoare, în viaţa cea viitoare, nesfârşită, şi în cea de aici, pământească, cu sufletul credincios.
Pentru a Se logodi cu sufletele credincioase, dar care au spurcat haina sufletelor lor cu nenumăratele lor
păcate. Domnul le-a dăruit prin tainele botezului şi mirungerii haină duhovnicească preafrumoasă,
nestri-căcioasă. Dar omul şi-a spurcat iarăşi haina botezului şi iarăşi s-a depărtat de Dumnezeu şi s-a
îmbrăcat în zdrenţele împuţite ale patimilor, stricând şi necinstind logodna sa cu Dumnezeu. Din
milostivirea Sa, Domnul a binevoit să-i dea din nou haina de nuntă prin pocăinţa nefăţarnică şi prin
împărtăşirea cu Sfintele luiHristos Taine, şi omul primeşte iar haina nestricăcioasă şi se uneşte cât se
poate de strâns cu Mirele Ceresc, cu condiţia de a se păzi în tot chipul ca să nu îşi păteze iarăşi haina de
nuntă şi de a trăi în sfinţenie. Dar care sunt aceste suflete logodite cu Hristos, Mirele Cel ceresc, unde se
află ele ? Aceste suflete sunteţi voi, fraţi şi surori. Vă întreb: curată, împodobită este haina voastră de
nun-tă ? V-aţi împodobit sufletele cu faptele cele bune ? Cu ce vă veţi arăta la cina cea de nuntă, în
împărăţia Cerurilor ? Oare vă pregătiţi neîncetat să ajungeţi acolo unde vă aşteaptă Mirele preafrumos ?
La picioarele Tale, Doamne, zăcem în lacrimi de pocăinţă dimpreună cu toţi cei ce au plâns: ierarhi,
proroci, apostoli, sfinţiţi mucenici şi cu toţi drepţii, şi milă cerem de la Tine cu rugăciunile lor, şi
mântuirea sufletelor noastre, şi împărăţia Cerurilor, măcar că nevrednici suntem de ea pentru păcatele
noastre. Aduc Ţie spre mijlocire pe Preacurată Maica Ta, cetele îngereşti şi toată făptura înţelegătoare:

miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, păcătoşii, cu harul şi cu mila Ta. Aşa. Amin.

Sfântul CASIAN ROMANUL

Sfântul CASIAN ROMANUL

Către Episcopul

Castor Despre cele opt gânduri ale răutăţii¹

După ce mai înainte am alcătuit cuvântul despre rânduielile chinoviilor, de data aceasta, nădăjduind iarăşi în rugăciunile Voastre, ne-am apucat a scrie despre cele opt gânduri ale răutăţii, adică despre cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei.

I. Despre înfrânarea pântecelui                   .

Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotriveşte îmbuibării pântecelui; apoi despre chipul posturilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Părinţi. Aceştia n-au lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie şi aceeaşi vârstă; apoi şi din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingaşe a trupului, însă un lucru au rânduit tuturor: să fugă de îmbuibare si de saturarea pântecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsă până la o săptămână. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina aceasta se întâmplă că uneori, din covârşirea postirii, slăbeşte trupul si se face mai trândav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mâncării, se îngreuiază si face să se nască în suflet nepăsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mâncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici posmagul nu-1 pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii că unul mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră, sau şase uncii, se satură. (Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu saturarea pântecelui si să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci si mărimea cantităţii mâncărurilor face să se aprinză săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pântecele, naşte sămânţa desfrânării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci si saturarea de apă, precum si prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte si o face somnoroasă. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pâine, cum zice Prorocul. Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii, când dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia. Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicând: «Grija trupului să nu o faceţi spre pofte», n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvârşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce, înfrânarea de la iubirea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de-a-i avea. Reţinerea de la mânie, de la întristare, de la slava deşartă si mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii adecă, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca cel ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebuie să ne fie înfrânarea stomacului si supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin priveghere, osteneală şi cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad si la dorul după împărăţia cerurilor.

II. Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti

A doua luptă o avem împotriva duhului curviei şi al poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit război este acesta si luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri si adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu si cetirea deasă a Scripturilor şi osteneala şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească cele neastâmpărate ale sufletului şi să-1 aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate însă, foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare, «Căci dintru aceasta purced, după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii» si celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci şi spre trezvia minţii, ca nu cumva, întunecându-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gânduri.

Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţie duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine aşadar, după cuvântul Domnului, «să curăţim mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată». De aceea să ne sârguim, cum zice Apostolul, «a ne lupta după lege şi a lua cununa» după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om, până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperemântul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărâtările trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omului (ca să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor îngerilor, de nu-1 va ridica de la pământ şi din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupeşti, decât prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe

pământ fiind şi petrecând, au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri.

Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute, îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă. Şi de aceea trebuie să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se întâmplă în somn, sunt o dovadă a trândăviei noastre de până aci si a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întâmplă în vremea somnului face arătată boala ce sade tăinuită în ascunzişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi pricinile boalei, zicând: «Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa, a şi preacurvit cu ea întru inima sa». Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curioşi şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvântul înţelepciunii nu zice: «Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi», ci: «Cu toată străjuirea păzeşte inima ta»³, aplicând leacul străjuirii mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte. Aşadar aceasta să fie paza cea dintâi a curăţiei noastre: de nu va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui¹, adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului, să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris: «în dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pământului»,² adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după învăţătura Domnului; si până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră³, care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lângă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: «Nici muere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt». El ştia că darul fecioriei nu se dobândeşte numai prin depărtarea cea trupească de muere, ci si prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se câştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu putem câştiga desăvârşit virtutea curăţiei, de nu vom dobândi mai întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţă adevărată nu ne putem învrednici, câtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să desăvârşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului şi vom pune capăt cuvântului: «Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul»¹. Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicând: «Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau».² Pe cât este aşadar de cerească şi de îngerească virtutea sfinţeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântuieli de potrivnici. De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţâţările poftei, cu rouă venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.

III. Despre iubirea de argint

A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţâţările celorlalte patimi, adică a mâniei şi a poftei, îşi iau prilejurile din-trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere. De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi şi mai cu anevoie de înfrânt. Căci e «rădăcina tuturor răutăţilor»,³ după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoştinţa binelui si a râului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugaci care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au. De asemenea observăm la prunci si acul mâniei, când îi vedem porniţi asupra celui ce i-au năcăjit. Iar acestea le zic, nu ocărând firea ca pricină a păcatului (să nu fie), ci ca să arăt că mânia şi pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvie alunecă din cele fireşti ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci si spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la alţii, nu spre curvie. Asemenea si imboldul mâniei s-a semănat în noi spre mântuire, ca să ne mâniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară si folositoare e vinovat, dacă cel ce 1-a primit îl foloseşte pentru ucidere?

Am spus acestea, vrând să arătăm că patima iubirii de argint nu~si are pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea si stricată. Boala aceasta când găseşte sufletul căldicel si necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul niscai pricini îndreptăţite si la părere binecuvântate ca să oprească ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrâneţe lungi si slăbiciune trupească si-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic când este bolnav, dar nici măcar când este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sunt foarte părăsiţi şi că de na va avea ceva aur pus de o parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gândul că nici nu va putea rămâne multă vreme în mănăstire, din pricina greutăţii îndatoririlor si a supravegherii amănunţite a Părintelui. Iar după ce cu astfel de gânduri îi amăgeşte mintea, ca să-si oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe si vreun lucru de mână de care să nu ştie Avva, din care îşi va putea spori argintul pe care îl râvneşte. Pe urmă îl înşeală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în minte câştigul ce-1 va avea din lucrul mâinilor si apoi traiul fără griji. Şi aşa, dându-se cu totul grijii câştigului, nu mai ia aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la întunerecul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de câştig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia aurul. De aceea si fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai «rădăcina tuturor răutăţilor», ci si «închinare la idoli». Să luăm seama deci, la câtă răutate târăşte boala aceasta pe om, dacă îl împinge si la slujirea la idoli. Căci după ce si-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.

Întunecat de aceste gânduri şi sporind la si mai mult rău, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se răzvrăteşte, sufere, cârteşte la orice lucru, răspunde împotrivă şi nemaipăzind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulţumeşte cu hrana cea de toate zilele si strigă pe faţă că nu mai poate să rabde acestea la nesfârşit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo si nu si-a încuiat mântuirea sa numai în Mănăstirea aceea; şi că de nu se va duce de acolo se va pierde.

Banii cei puşi de o parte, dând ajutor socotinţii acesteia stricate, îl susţin ca nisţe aripi să cugete la ieşirea din mănăstire, să răspundă aspru si cu mândrie la toate poruncile

şi să se socoată pe sine ca pe un străin din afară. Orice ar vedea în Mănăstire că ar avea trebuinţă de îndreptare, nu bagă în seamă, ci trece cu vederea, dacă nu defăimă şi huleşte toate câte se fac. Caută apoi pricini pentru care să se poată mânia sau întrista, ca să nu pară uşuratec, ieşind fără pricină din Mănăstire. Iar dacă poate scoate şi pe altul din Mănăstire, amăgindu-1 cu şoapte şi vorbe deşarte, nu se dă îndărăt să o facă, vrând să aibă un împreună lucrător la fapta sa cea rea. Şi aşa aprinzându-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea linişti niciodată în Mănăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar când dracul îl va răpi ca un lup din staul si, despărţindu-1 de turmă, îl va lua spre mâncare, atunci lucrările rânduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu să le împlinească, îl va face vrăjmaşul să le împlinească în chilie zi şi noapte cu multă râvnă; nu-1 va slobozi însă să păzească chipul rugăciunilor, nici rânduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, după ce 1-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sârguinţa îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mâinilor.

Trei sunt felurile boalei acesteia, pe care le opresc deopotrivă atât dumnezeieştile Scripturi, cât şi învăţăturile Părinţilor. Primul e cel care face pe monahi să agonisească si să adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuţii să se căiască, punându-le în minte gândul să caute cele pe care le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfârşit al treilea e cel care, legând de la început pe monah de necredinţă şi moleşeală, nu-1 lasă să izbăvească desăvârşit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de sărăcie şi neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnându-1 să calce făgăduinţele pe care le-a făcut când s-a lepădat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am găsit osândite în dumnezeiasca Scriptură. Aşa Ghiezi, voind să dobândească banii pe care nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învăţătorul său voia să i-1 lase drept moştenire şi în loc de binecuvântare a moştenit lepră veşnică prin blestemul Proorocului.¹ Iuda, voind să recapete banii, de care mai-nainte se lepădase urmând lui Hristos, a căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecând spre vânzarea Stăpânului, ci şi viaţa cea trupească a sa prin silnică moarte a sfârşit-o². Iar Anania şi Salira, oprind o parte din preţul vânzării, se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească³. Marele Moise porunceşte şi el în a «Doua lege», în chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lepede de lume, dar de frica necredinţei se ţin iarăşi de lucrurile pământeşti: «De este cineva fricos şi-i tremură inima de teamă, să nu iasă la război, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie şi inimile fraţilor săi»⁴. Poate fi ceva mai întemeiat şi mai lămurit decât această mărturie? Oare nu învăţăm din aceasta cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm desăvârşit si aşa să ieşim la război, ca nu cumva punând început slăbănog şi stricat, să întoarcem şi pe ceilalţi de la desăvârşirea evanghelică, semănând temere într-înşii? Chiar şi cuvântul bine zis în Scripturi: «că mai bine este a da decât a lua»,⁵ îl tâlcuiesc rău aceştia, forţându-1 şi schimbându-i înţelesul, ca să potrivească cu rătăcirea si cu pofta lor de argint. De asemenea învăţătura Domnului care zice: «Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde-ti averile tale si le dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi venind urmează-mi Mie».⁶ El chibzuiesc că decât să fii sărac mai fericit lucru este a stăpâni peste o bogăţie proprie şi din prisosul ei a da şi celor ce au lipsă. Să ştie însă unii ca aceştia că încă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvârşirea monahicească, câtă vreme se ruşinează de Hristos şi nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mâinilor să-şi slujească lor şi celor ce au trebuinţă, spre a împlini făgăduinţa călugărească si a fi încununaţi cu Apostolul, ca unii cari, după ce şi-au risipit vechea bogăţie, luptă ca Pavel lupta cea bună în foame şi în sete, în ger şi fără haine¹. Căci dacă Apostolul ar fi ştiut că pentru desăvârşire mai de trebuinţă este vechea bogăţie, nu şi-ar fi dispreţuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază şi cetăţean roman². Asemenea şi cei din Ierusalim, care îşi vindeau casele si ţarinile şi puneau preţul la picioarele Apostolilor³, n-ar fi făcut aceasta, dacă ar fi ştiut că Apostolii ţin de lucru mai fericit şi mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din banii săi şi nu din osteneala proprie şi din ceea ce aduc neamurile. Încă mai lămurit învaţă despre acestea acelaşi Apostol în cele ce scrie Romanilor, când zice: «Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc Sfinţilor, că a binevoit Macedonia şi Ahaia să facă o strângere de ajutoare pentru cei lipsiţi dintre Sfinţii din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sunt şi datori».⁴ Dar şi el însuşi, fiind adesea pus în lanţuri şi în închisori şi ostenit de călătorii, sau împiedecat de acestea să-şi câştige hrana din lucrul manilor sale, precum obişnuia, spune ca primiţ-o de la fraţii din Macedonia, care au venit la el: «Şi lipsa mea au împlinit-o fraţii cei ce au venit din Macedonia»⁵. Iar Filipenilor le scrie: «Si voi Filipenilor ştiţi că ieşind eu din Macedonia, nici o biserică nu s-a unit cu mine când a fost vorba de dat şi luat, decât voi singuri. Că si în Thesalonic odată şi de două ori mi-aţi trimis cele de trebuinţă»¹.

Aşadar, după părerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiţi decât Apostolul si aceştia, fiindcă i-au dat din averile lor şi lui cele de trebuinţă. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de pe urmă nebunie a minţii.

Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice si întregii Biserici celei dintru început, întemeiată pe temelia Apostolilor, să nu ne luăm după socotinţele noastre, nici să înţelegem rău cele zise bine. Ci, lepădând părerea noastră cea moleşită şi necredincioasă, să primim înţelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai aşa vom putea urma Părinţilor şi nu ne vom despărţi niciodată de ştiinţa vieţii de obşte, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta: Bine este deci să ne amintim şi aci de cuvântul unui Sfânt, care spune că Sfântul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepădase fără hotărâre de lume si mai ţinea ceva din banii săi, un cuvânt ca acesta: «Si pe senator l-ai pierdut si nici pe monah nu l-ai făcut!» Trebuie aşadar să tăiem cu toată sârguinţa din sufletul nostru «rădăcina tuturor răutăţilor», care este iubirea de argint, ştiind sigur că de rămâne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobândeşte nepetrecând în viaţa de obşte, căci numai în ea nu avem să purtăm de grijă nici măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci având înaintea ochilor osânda lui Anania şi a Safirei, să ne înfricoşăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temându-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veşnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sfârşitul lui Iuda cel ce s-a spânzurat, să ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepădat, dispreţuindu-le. Iar peste acestea toate, să avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva în ceasul în care nu aşteptăm, să vie Domnul nostru şi să afle conştiinţa noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: «Nebune, într-această noapte voi cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?»¹

IV. Despre mânie

A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Si câtă trebuinţa este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. De asemenea nu putem păzi desăvârşirea statului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. «Căci s-a turburat, zice, de mânie ochiul meu».² Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: «Mânia în sânul celor fără de minte sălăşluieşte»³. Dar nu putem dobândi nici sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: «Mânia şi pe cei cuminţi îi pierde:¹ Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: «Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu»². Nici podoaba şi chipul cel bun nu-1 putem dobândi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: «Bărbatul mânios nu este cu bun chip»³. Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mânia si iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii: «Toată amărăciunea si iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea»⁴. Iar când a zis «toată», nu ne-a mai lăsat nici o pricină pentru care mânia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său când greşeşte, sau să-1 certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, ca nu cumva vrând pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvântul Evangheliei: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi», sau: «Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău n-o cunoşti»⁵.

Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului si nu-1 lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină ş-ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.

Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând: «Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi»;⁶ adică aprindeţi mânia asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvântul următor: «... pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi»¹; adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mânie, iar după ce le veţi fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniştei sufletului, pocăiţi-vă. împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: «Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului»;² adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-1 mâniaţi prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: «Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui».

Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ţinem mânia. Ce vom zice deci despre aceia cari, în sălbăticia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mânia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul ţinerii de minte a râului spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru. Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul până ce mânia şi ţinerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea şi Apostolul, zicând: «Neîncetat vă rugaţi» şi «Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie şi fără gânduri», ne învaţă aceleaşi lucruri. Rămâne aşadar ca sau să nu ne rugăm niciodată şi prin aceasta să ne facem vinovaţi înaintea poruncii apostoleşti, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mânie şi fără a ţine minte răul. Si fiindcă de multe ori când sunt întristaţi sau turburaţi fraţii noştri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt turburaţi, Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mâniei, ne porunceşte că nu numai când suntem noi mâhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci si dacă el s-a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-1 tămăduim, dezvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul..

Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învăţa aceasta si din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu pogorământ, totuşi zice şi ea: «Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta»,¹ şi iarăşi: «Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte (duc)»². Deci si acolo se opreşte nu numai mânia cu fapta, ci se osândeşte şi cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeieşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.

Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mâniem pe oameni, ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mânie, sau fiindcă e mai uşor să dobândim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mândrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile turburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea până ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvârşirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se câştigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutând pustia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi nu numai că le păzeşte patimile nevătămate, ci li le şi acoperă, încât nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute si-i face să creadă că au câştigat îndelunga răbdare şi smerenia, până nu este cine să-i ispitească şi Să-i probeze. Dar când vine vreo pricină, care îi stârneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca nişte cai fără frâu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi târăsc cu şi mai multă vijelie si sălbătăcie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult se sălbătăcesc patimile în noi, când e încetată legătura cu oamenii, încât pierdem si umbra suferirii si a îndelungii răbdări, pe care în tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelăsarea deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îşi arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, care sunt liniştiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau veninul pe faţă când apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărâtă. De aceea cei ce caută desăvârşirea blândeţii sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsufleţite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mânie asupra trestiei si o azvârleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor când voiam să le tai şi nu puteam repede, sau asupra cremenii, când mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam si asupra lucrurilor neînsufleţite.

Drept aceea, de vrem să dobândim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci şi mânia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ti ţine gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, câţ foloseşte a-ţi curaţi inima de ţinerea minte a răului si a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învăţătura evanghelică porunceşte să se taie mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. Desigur aci nu văd oamenii vărsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osândă, nu numai pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri, precum însuşi zice prin Prorocul: «Iată vin să adun faptele şi gândurile lor».  La fel zice şi Apostolul: «înseşi gândurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor».² Dar însuşi Stăpânul, învăţându-ne că trebuie să lepădăm toată mânia, zice în Evanghelie: «Cel ce se mânie pe fratele său vinovat va fi judecăţii»¹. Aşa stă în copiile cele bune (cuvântul în deşert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voieşte ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina şi scânteia însăşi a mâniei şi nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină aşa zisă întemeiată,mai pe urmă să alunecăm în turbarea mâniei fără temei.

Iar leacul desăvârşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni,să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.

V. Despre întristare

A cincea luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-1 opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea turbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usca toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-1 ca pe un ieşit din minte şi legându-1 de gândul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească si să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării.¹ Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-1 lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. în sfârşit îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de turburare şi nu-1 lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi exercitându-ne cu cei virtuoşi. Când aşadar pentru oarecari pricini, zise «îndreptăţite», ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarăle sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: «Fiarăle sălbatice vor fi cu tine în pace».¹ Deci mai întâiu trebue şă luptăm împotriva, duhului întristării, care împinge sufletul la desnădejde, ca să-1 alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiaşcă după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vândul pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: «întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău»². Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăintii, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând,³ gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face şă şe arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea protivnică însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune. De această întristare suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mânie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeeşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşL

VI. Despre trândăvie

A şasea luptă o avem împotriva duhului trândăviei, care e înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşeală, întristare şi scârbă chiar şi faţă de locul unde se află şi de fraţii cu care petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însăşi cetirea dumnezeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gânduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într-alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala. Pe lângă acestea mai stârneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, câtă nu i s-ar fi întâmplat chiar după un post de trei zile, sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte gândul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în nici un chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce la fraţi, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-1 poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpusteşte şi mai furios asupra lui, neputând fi alungat într-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în ispite. De nu va găsi încă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-1 va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, îndemnându-1 să colinde mănăstiri multe şi să nu se îngrijească de nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mâncări şi băuturi mai bune. Căci nimic nu-şi năluceşte mintea leneşului decât gânduri ca acestea. Prin acestea îl încâlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin câte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, până ce îl scoate cu totul şi din cinul monahicesc.

Ştiind dumnezeiescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un doctor iscusit vrând s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini, arată mai ales pricinile din care se naşte, zicând: «Vă poruncim vouă fraţilor, întru numele Domnului nostru lisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele care umblă fără de rânduială şi nu după predania care aţi luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rânduială între voi, nici am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu osteneală şi trudă lucrând zi şi noapte, ca să nu îngreunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Când ne aflam ia voi acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănânce. Auzim că sunt unii dintre voi, care umblă fără rânduială nimica lucrând ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru Hristos lisus, ca întru linişte lucrând să mănânce pâinea lor».¹ Să luăm aminte cât de lămurit ne arată Apostolul pricinile trândăviei, când numeşte «fără de rânduială» pe cei ce nu lucrează, dezvăluind prin acest singur cuvânt multele lor păcate. Căci cel fără de rânduială este şi fără de evlavie şi obraznic în cuvinte şi gata spre batjocură, de aceea şi incapabil de linişte şi rob trândăviei. Drept aceea porunceşte tuturor să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi zice: «Şi nu după predania, care aţi luat de la noi», arătând prin cuvintele acestea că aceia sunt mândri si dispreţuitori şi desfac predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: «în dar n-am mâncat pâine de la nimeni, ci cu osteneală si trudă, lucrând zi şi noapte». învăţătorul neamurilor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit până la al treilea cer,¹ cel ce zice că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia, din Evanghelie să trăiască², lucrează cu osteneală şi trudă zi si noapte spre a nu îngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru şi vom căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s-a încredinţat nici propovăduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi arătând şi mai lămurit vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: «nimica lucrând, ci iscodind». Căci din şederea fără lucru iese iscodirea si din iscodire neorânduiala şi din neorânduială tot păcatul. Arătându-le apoi şi tămăduirea, zice: «Iar unora ca acestora le poruncim ca întru linişte lucrând să-şi mănânce pâinea lor». Pe urmă le spune într-un chip şi mai dojenitor: «Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce». De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu îngăduie nici o vreme în care monahii să rămână fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trândăvia, îşi dobândesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Căci nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau si străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezând că o atare facere de bine este o jertfă sfântă si bine primită la Dumnezeu. încă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe când cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit. Pe lângă acestea, bine este să aducem şi un cuvânt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care 1-a zis către mine. Căci şezând eu puţină vreme în pustie, am fost supărat de trândăvie şi m-am dus la dânsul şi am zis: «Ieri fiind cumplit supărat de trândăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea, de nu m-as fi dus la Avva Pavel». Şi mi-a răspuns la aceasta Avva Moisi şi a zis: «Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult te-ai dat prins şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rânduiala, dacă nu te vei strădui de acum înainte să o birui cu răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mâinilor».

VII. Despre slava deşartă

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. ' Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvântul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte, având multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-1 amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-1 ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu 1-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu 1-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-1 să-şi închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe lângă acestea el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie. Îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia sketică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă 1-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că ceteşte din Scriptură a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând uşa a intrat şi întâmpinându-1 fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el, dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: «Acum venii când făceai tu otpusul celor chemaţi». Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.

Am amintit aceasta, vrând să arăt la câtă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa dreptăţii desăvârşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: «Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor». Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, si să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.

VIII. Despre mândrie

A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei, ceasta este foarte cumplită şi mai sălbatecă decât toate cele de până aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au urcat până aproape de culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutând să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg sufletul şi-1 prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sârguieşte să strice înfrânarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mânia, blândeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate măre şi înaltă, îl dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gândul acesta al lui mustrându-1 Proorocul zice: «Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Prea înalt».¹ Iată tu om eşti şi nu Dumnezeu. Si iarăşi alt Prooroc zice: «Ce te făleşti întru răutate puternice?»² şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi «cu toată străjuirea să păzim inima noastră»³ dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în noi înşine de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: «Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine»¹, şi cel zis de Domnul: «Fără de Mine nu puteţi face nimic»², sau cel zis de Proorocul: «Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii»,³ şi în sfârşit cel zis de Apostol: «Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, care-miluieşte»⁴. Căci chiar de ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdia şi de sârguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sânge nu va putea ajunge la desăvârşire, decât prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: «Toată darea cea bună de sus este»;⁵iar Apostolul Pavel zice: «Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?».⁶

Iar că mântuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tâlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvârşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blândeţe şi din sărăcia desăvârşită, prin care ne vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.