Rugăciunea lui Iisus

Rugăciunea lui Iisus
Unirea mintii cu inima si a omului cu Dumnezeu
- Îndrumator duhovnicesc -
Ierod. Cleopa Paraschiv
Arhim. Mina Dobzeu
Carte apărută cu binecuvântarea
Prea Sfintitului Părinte GALACTION
Episcopul Alexandriei si Teleormanului
Editura Agaton
Colectia „Rugul aprins”
Făgăras, 2002
2
Cuvânt înainte
Rugăciunea neîncetată
„Privegheati dar în toată vremea,
rugându-vă” (Luca XXI, 36).
Cu toate că literatura filocalică privitoare la „Rugăciunea lui Iisus” este
foarte bogată, aparitia unei noi cărti pe această temă este folositoare de
suflet. Aceasta pentru că rugăciunea este numită „inima ortodoxiei” de
către Nichifor Crainic („Rugăciunea lui Iisus” în „Gândirea” 17 (1938) nr. 5,
p. 217 – 224). Ea este o „practică, care, bucurându-se de o vechime
considerabilă, rămâne până astăzi extrem de vie în Răsăritul crestin” (UN
MOINE DE L’EGLISE D’ORIENT, „La priére de Jésus”, ed a – III – a,
Chevetogne, 1963, p. 7).
Mai mult, « Cel care caută Absolutul se poate întoarce si spre
Filocalie unde se va învăta că doar rugăciunea neîncetată este eficace, că
adevărata rugăciunea înseamnă „să-ti ridici fără încetare gândul si atentia
spre amintirea lui Dumnezeu, să mergi în prezenta Lui, să trezesti în tine
dragostea Lui gândindu-te la El, si să asociezi numele lui Dumnezeu cu
respiratia si cu bătăile inimii”. Această metodă asociază trupul, atentia
intelectuală, memoria afectivă, fortele psihice profunde, pe scurt, persoana
în întregimea ei, în cursul acestei activităti orante, care după Sfântul
Simeon Noul Teolog, constituie „sinteza oricărui bine”. Nu omul actionează,
ci harul o face înlăuntrul lui. Singura mângâiere între nevoia de credintă si
neputinta de a o face să izvorască prin mijloace omenesti este implorarea:
„Cereti si vi se va da”. Doar prin rugăciune se ajunge la credintă, cea care
mută si muntii, si faptele cele bune se pot atunci împlini » („Pelerini rusi si
vagabonzi mistici”, trad. Magdalena Mărculescu Cojocea, Elena Soare, Ed.
Pandora, Târgoviste, p. 223).
Până la mijlocul secolului XI, această rugăciune nu cunostea o
difuziune comparabilă celeia care apare în secolul XIV; diferiti autori,
admisi sau nu în Filocalie, celebrează excelenta virtutilor ei. Sfântul Teofan
Zăvorâtul reia, ca si altii, învătătura avvei Filimon: „Cheamă pe Domnul cu
sârguintă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe
3
mine păcătosul sau păcătoasa! Fă aceasta neîncetat: la biserică, acasă,
pe drum, în timpul lucrului si în timp ce mănânci, în pat; cu un cuvânt, de
când deschizi ochii si până îi închizi; lucrul va fi întocmai cu a înfătisa orice
lucru soarelui, fiindcă aceasta înseamnă a sta înaintea fetei Domnului,
Care este soarele lumii duhovnicesti”.
Potrivit cu ceea ce s-a spus despre rugăciune în general, distingem
trei etape ale rugăciunii: vocală, mentală si a inimii. Recitarea vocală îsi are
neîndoielnic valoarea ei; la fel practica rugăciunilor scurte si dese. Sfântul
Teofan Zăvorâtul are însă dreptate să se opună celor ce vroiau să atribuie
acestei rugăciuni o valoare aproape sacramentală, crezând că au găsit în
ea un „talisman”.
În ce priveste continutul, mai multi autori au arătat, începând din
secolul XIV, superioritatea formulei, punând în evidentă toate virtutile ei.
Dar se poate pune accentul pe primul sau pe cel de al doilea element al
rugăciunii. În acest ultim caz, rugăciunea lui Iisus este una din
numeroasele rugăciuni de umilintă (katányxis) în vogă în mediul monastic
ce cultiva plânsul (pénthos). Autorii mai recenti insistă mai degrabă asupra
primului element: puterea specială a numelui Domnului. Dar e mai bine ca
aceste elemente – adoratia si zdrobirea inimii, vederea abisului intre divin
si uman si, în acelasi timp, a ceea ce depăseste acest abis, milostivirea
Dumnezeului – Om, să nu fie separate unul de altul.
În fine, etapa inimii: „Obisnuieste – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul – să
te rogi cu mintea în inimă: „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemă!”.
Când vei învăta să faci cum trebuie această rugăciune, sau mai bine
zis, când aceasta va intra în inimă, ea te va conduce la scopul dorit, căci ea
va uni mintea cu inima ta, va pune capăt neorânduielii gândurilor tale si îti
va da puterea de a ocârmui gândirile sufletului tău”.
Scopul acestei rugăciuni este crearea si consolidarea unei anumite
stări a inimii. Isihastii athoniti voiau să ajute acest proces de asimilare
interioară printr-o tehnică psiho-somatică. Cel mai vechi teoretician
cunoscut al acesteia este monahul Nichifor (a doua jumătate a secolului
XIII). Pentru practicarea ei e presupusă o pregătire morală: o constiintă
curată, lipsită de griji (amerimnia). Se cer apoi o serie de conditii exterioare:
o chilie închisă, pozitia asezată pe un scăunel jos, sprijinirea bărbiei pe
piept „întorcând ochiul trupesc împreună cu mintea spre mijlocul
pântecelui, altfel zis spre buric”.
Exercitiul însusi cuprinde o rărire regulată a respiratiei (mai târziu se va
spune că repetitia formulei trebuie sincronizată cu ritmul încetinit al
respiratiei), o explorare mentală a sinelui visceral în căutarea locului inimii
si invocarea perseverentă a lui Iisus.
Dificilă si plină de întunecime la început, unificarea mintii cu
rugăciunea produce în curând bucurie, desfătări negrăite, imunitate fată de
4
atacurile vrăjmasului, iubire crescândă de Dumnezeu, o mare lumină -
numită mai târziu „taborică”. (Thomás Spidlik, „Spiritualitatea Răsăritului
Crestin”, Trad. Diac. I. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 353 – 355).
Cititorul trebuie să fie lămurit însă despre învătătura ortodoxă despre
minte si inimă în practica isihastă. De aceea mentionăm că:
« Isihasmul, asceza ortodoxă, este o încercare si o miscare teologică
prin care se încearcă readucerea mintii în inimă, în urma răspândirii ei în
lumea înconjurătoare. În acest mod omul functionează normal fiziologic si
îsi împlineste scopul existentei. Acest adevăr teologic limpezeste si
importanta modului de viată isihast, precum si superioritatea sa fată de
filosofia platonică.
După filosofia platonică scopul vietii umane este eliberarea mintii din
trup, pe care-l consideră drept temnită a sufletului. Oricum, după cum
afirmă Sfântul Grigorie Palama, iesirea mintii din trup înseamnă
„descoperirea demonilor si o lectie proprie păgânilor”. Din contră, propriul
nostru efort rezidă în revenirea mintii în inimă, întrucât trupul nu e o temnită
a sufletului, ci o lucrare pozitivă de creatie a lui Dumnezeu.
Din acest motiv, în „Tomul aghioritic”, Sfântul Grigorie prezintă două
texte din Sfintii Părinti ai Bisericii. Unul îi apartine Sfântului Atanasie cel
Mare care afirmă că sediul inteligentei sufletului este în creier, iar celălalt
este luat de la Sfântul Macarie cel Mare care arată că sediul energiilor
mintii este în inimă. Afirmatia Sfântului Grigorie de Nissa că mintea „fiind
netrupească, nu se află nici înlăuntrul, nici în afara trupului” nu este opusă
învătăturilor Sfintilor Părinti întrucât atunci când acestia afirmă că mintea se
află în trup, ei înteleg prin aceasta că este unită cu trupul. Asa precum
intrarea Cuvântului lui Dumnezeu în pântecele Prea Curatei Fecioare nu se
opune faptului că Aceasta, fiind netrupesc, nu se află într-un loc, întrucât
Cuvântul a intrat în pântece si S-a unit cu propria noastră fire deasupra
oricărei întelegeri si în urma nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu, acelasi
lucru poate fi afirmat si despre minte. Oricum, în starea sa firească, mintea
se află în inimă ca într-un organ, si nu ca într-un vas si acest lucru ne
dovedeste prezenta unui om matur si împlinit. Intrarea mintii în inimă
reprezintă curătia ei si faptul că devine astfel capabilă de a primi Revelatia
divină, întrucât mintea omenească este organul prin care Dumnezeu poate
fi contemplat.
În Traditia Ortodoxă, pe lângă faptul că există o diferentiere între minte
si inteligentă, în acelasi timp există si o distinctie între cunoasterea pe care
o posedă mintea si cunoasterea senzorială. Acest lucru este deosebit de
important deoarece, pe de o parte, se observă distinctia dintre pedagogia
umană si cea divină, iar pe de altă parte, deoarece prin curătirea mintii noi
dobândim cunoasterea dumnezeiască, iar Sfintii se învrednicesc de
vederea lui Dumnezeu. În „Tomul aghioritic” se afirmă limpede că mintea
5
percepe o lumină, iar simturile alta. Simturile percep lumina sensibilă, iar
mintea Lumina necreată si cunoasterea prin intermediul imaginilor
conceptuale.
Deci, mintea este organul prin care omul vede Lumina dumnezeiască,
care reprezintă Împărătia lui Dumnezeu si hrana îngerilor, dar întrucât
mintea este unită cu trupul, de aceea atunci când Sfintii sunt cercetati de
Harul divin, prin puterea Sa, ei văd „prin simtul văzului si cu mintea ceea ce
depăseste atât simturile cât si mintea”. În acest fel, omul vede Lumina
divină si cu ochii trupesti, dar aceasta se întâmplă deoarece acestia au fost
mai înainte transfigurati si li s-a dat această putere prin Harul necreat al lui
Dumnezeu. În plus, se stie că Harul necreat este transmis de către suflet
trupurilor celor îndumnezeiti », (Hierotheos – Mitropolit de Nafpaktos,
„Sfântul Grigorie Palama Aghiorâtul” – trad. prof. Paul Bălan, Ed.
Bunavestire, Bacău, 2000, p. 312 – 314).
Actualitatea Rugăciunii lui Iisus, considerăm că este foarte frumos
argumentată în excelentul studiu al Elisabethei Behr Sigel care
consemnează în acest sens:
« Practicată atât de muncitorul din uzină sau din adâncul minei cât si
de profesorul de teologie, rugăciunea se detasează, în acest nou context
istoric, de conceptualizările mostenite din trecut, pentru a-si redobândi
spontaneitatea si simplitatea initiale. Astfel se dezvăluie ceea ce
întotdeauna a fost, în esenta sa: nu o credintă în puterea magică a unei
formule, ci atentie la prezenta lui Dumnezeu, a Cărui Taină este Numele
dumnezeiesc; nu alienare într-un mecanism obsesiv, ci artă
duhovnicească, care, întorcând mintea de la lumea fenomenală spre
străfundurile inimii, adică ale persoanei, pregăteste această inimă să
primească iertarea, pacea, iluminarea; nu abolire a gândirii si constiintei
personale, ci întâlnire în comuniune, lucidă, cu Persoana divino-umană a
lui Iisus. Având nevoie de tăcere si de o anumită detasare, măcar lăuntrică,
de cele lumesti, Rugăciunea lui Iisus este totodată si mijloc de dăruire si
transfigurare a întregii creatii. Astfel, reuseste să integreze spiritualitătii
monastice traditionale una din temele esentiale ale filosofiei religioase
moderne rusesti: viziunea unei lumi transfigurate întru nădejde.
Despre folosirea practică a rugăciunii lui Iisus, asa cum o poate
experimenta un crestin al zilelor noastre trăind în mijlocul lumii, si despre
inspiratia pe care o poate afla astfel, ne vorbeste cu cea mai mare
sobrietate si precizie o autoare laică, Nadejda Gorodetky: „Rugăciunea lui
Iisus – scria ea într-un articol publicat în Black Friara, revista dominicanilor
englezi – este atât de simplă încât nu ai nevoie să o înveti ca să te slujesti
de ea... Multi îsi văd de treburile lor obisnuite repetând această rugăciune.
Nici munca în gospodărie, nici munca la câmp, nici munca în uzină nu sunt
incompatibile cu ea. Este de asemenea cu putintă, desi este mai greu, să
6
împletesti si ocupatiile intelectuale cu această rugăciune. Ea ne păzeste
de multe gânduri si cuvinte desarte sau lipsite de iubire. Sfinteste munca si
raporturile zilnice... După câtva timp, cuvintele rugăciunii par a veni de la
sine pe buze, întorcându-ne din ce în ce mai mult în obisnuinta prezentei
lui Dumnezeu... Treptat, cuvintele par a dispărea. O veghe tăcută, însotită
de o pace adâncă a inimii si a mintii, se manifestă prin tumultul existentei
zilnice... Numele lui Iisus devine cheia mistică ce deschide lumea, un
instrument de ofrandă al fiecărui lucru si al fiecărei persoane, o întipărire a
pecetii dumnezeiesti asupra lumii acesteia. Poate că ar trebui să vorbim
aici despre preotia tuturor credinciosilor. Împreună cu Marele Arhiereu, să
rugăm Duhul: „Fă din rugăciunea mea o taină”.
În concluzie, am dori să subliniem influenta pe plan ecumenic a
rugăciunii lui Iisus. Asa cum scrie Un moine de l’Eglise d’Orient: „initial,
invocarea Numelui lui Iisus era comună tuturor; ea rămâne acceptabilă
pentru toti, accesibilă tuturor”, tuturor celor care au fost botezati în Hristos.
Ea poate astfel să unească în chip real crestinii, încă dureros divizati pe
alte planuri institutionale sau sacramentale. Ducând la adâncirea relatiei
credinciosului cu Persoana divino-umană a Fiului Omului, rugăciunea lui
Iisus ne introduce si în această comunitate a persoanelor in Christo per
Spiritum Sanctum pe care Părintii o numeau comuniunea sfintilor »
(„Fericita întristare” trad. Maria si Adrian Alexandrescu, Edit. IBMBOR,
Bucuresti 1997, p. 127 – 129).
Putem concluziona astfel:
« Toată viata noastră nu e decât acest pelerinaj extraordinar către
locul inimii noastre, către acest altar interior. Pentru a pacifica si a curăti
mintea, si a o „face să coboare” în inimă, „metoda” foloseste invocarea
numelui lui Iisus, cu formulele care au variat: Kirie eleison, „Doamne Iisuse
Hristoase, miluieste-mă”, „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă pe mine,
păcătosul”... Chemarea numelui combină chemările din Evanghelie ale
vamesului si orbului într-o formulă care poate fi prescurtată, care poate fi
întretăiată de tăceri, care poate fi uneori un strigăt de smerenie în stare
pură, care poate deveni un fel de pecete a binecuvântării sau ca un cântec
de dragoste. Atunci descoperim că avem mult mai mult timp pentru a ne
ruga decât ne imaginam: mergând pe stradă, urcând o scară, în timpul
lucrului, în timpul unei întrevederi, putem să chemăm numele lui Iisus si să
ne deschidem iubirii Lui. Si, putin câte putin, chemarea „se alipeste” de
respiratie, deschide în noi o respiratie mai profundă, suflarea noastră
corespunde într-un fel cu Suflul lui Dumnezeu » (Olivier Clement, „Viata din
inima mortii”, trad. Claudiu Soare, Ed. Pandora, 2001 p. 247 – 248).
În final considerăm necesară precizarea că trebuie atentionat cititorul
atunci când parcurge capitolul: „Sufletul omenesc – Icoană a Prea Sfintei
Treimi” să nu confunde trihotomismul spiritual cu cel antropologic,
7
neacceptat de Biserica Ortodoxă. (A se vedea în acest sens Pr. Dr. Marin
D. Ciulei „Antropologia Patristică”, Ed. Sirona 1999, p. 53 – 55 si 366).
Asadar în dorinta unui real folos duhovnicesc spre dobândirea
rugăciunii neîncetate, binecuvântăm această aparitie editorială îndemnând
evlaviosul cititor cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Rugati-vă neîncetat”
si „Duhul să nu-L stingeti” (I Tesaloniceni V, 17, 19).
Cu arhieresti binecuvântări
† Galaction
Episcopul Alexandriei si Teleormanului
28 februarie 2002
La Sărbătoarea Sfintilor Cuviosi
Ioan Casian Romanul si Gherman din Dobrogea.
8
Ierodiaconul Cleopa
Ierodiaconul Paraschiv Cleopa, fostul profesor ateu Cristian Motyka,
însufletit de o credintă vie si lucrătoare, a început să tipărească cărti de
credintă, care l-au ridicat duhovniceste deasupra multor duhovnici trăitori ai
rugăciunii lui Iisus. A vizitat de mai multe ori mânăstirile din Sf. Munte
Athos si a luat legătură cu cei mai iscusiti duhovnici care l-au însufletit si
mai mult si l-au îndemnat să scrie si l-au binecuvântat pentru acest scop.
Trăitor în Mânăstirea Rarău, este însufletitorul rânduielii duhovnicesti
râvnite de multe mânăstiri si de multi monahi care aspiră spre o viată mai
înaltă, mai deosebită*. Martor ocular la multe minuni ale Icoanei Maicii
Domnului Făcătoare de Minuni de la Mânăstirea Rarău, a scris cartea cu
minunile Maicii Domnului la această mănăstire, carte care însufleteste cu
râvna si cu dragostea de Dumnezeu, de Prea Curata Fecioară - ocrotitoare
si mijlocitoare a întregului neam omenesc - si de Hristos, Fiul lui Dumnezeu
si Mântuitorul nostru, al tuturor.
Arhim. Ioan Larion Neagoe
Staretul Mânăstirii Sihăstria Rarău
* Părintele Paraschiv Cleopa este un vrednic continuator al operei spirituale a Părintelui
staret al Mânăstirii Rarău, Daniil Tudor (fostul scriitor Sandu Tudor si apoi monahul
Agaton). Ca si acesta, a făcut dese vizite în Sf. Munte Athos, unde a câstigat în experienta
mistică, a cunoscut puterea si darurile Rugăciunii lui Iisus si a revenit în tară cu chemarea
fierbinte de a re-face cunoscută această rugăciune tuturor monahilor si mirenilor. Părintele
Daniil a făcut cunoscută Rugăciunea lui Iisus prin intermediul Miscării Rugul Aprins, pe
care el însusi a înfiintat-o (Rugul Aprins, care ardea si nu mistuia, este atât o imagine a
Maicii Domnului, cât si a rugăciunii neîncetate, a rugăciunii de toată vremea – Rugăciunea
lui Iisus). Părintele Cleopa se luptă pentru revigorarea Miscării Rugul Aprins, dar nu numai
la nivelul unui grup de intelectuali, ci la nivelul fiecărei parohii sau mânăstiri, ai căror
credinciosi ard pentru Hristos. „Foc am venit să arunc pe pământ si cât as vrea să fie aprins
chiar acum” – Lc.12, 49. Orice crestin trebuie să ardă, să fie purtător de Foc Ceresc, pentru
ca Biserica, în întregime, să fie Rugul Aprins.
Editura Agaton
9
I. Valoarea si puterea
„Rugăciunii lui Iisus”
Îndoita cunoastere a omului:
- cunoasterea „sfinteniei si puterii lui Dumnezeu”
- cunoasterea „păcătoseniei si neputintei noastre”
Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemă
pe mine păcătosul” are două părti, care sunt două mărturisiri:
· mărturisirea de credintă - recunoasterea dumnezeirii lui Hristos;
· mărturisirea păcatelor - recunoasterea păcătoseniei noastre.
Din aceste două mărturisiri izvorăste, aproape firesc, rugăciunea propriuzisă
(a treia parte):
· rugăciunea pentru mântuirea noastră: „miluieste-mă”.
Mărturisirea credintei în Hristos este legată de mărturisirea neputintei
noastre de a fi mântuiti doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul.
Astfel, „Rugăciunea lui Iisus” exprimă si sintetizează, în câteva cuvinte,
toată învătătura Bisericii noastre Ortodoxe. Prin „Rugăciunea lui Iisus” noi
atingem această îndoită cunoastere: a sfinteniei si puterii lui Dumnezei si a
păcătoseniei si neputintei noastre.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că patima mândriei constă în a nu
lua în considerare două lucruri: puterea Dumnezeiască si neputinta
noastră. Si această nesocotintă dă nastere unei „minti dezordonate”. Prin
urmare, omul cel mândru este omul nesocotintei, în timp ce omul smerit
este omul îndoitei cunoasteri, care îsi recunoaste propria slăbiciune si
puterea lui Hristos.
Asadar, prin „Rugăciunea lui Iisus” noi cunoastem si mărturisim
puterea lui Hristos (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu), ca si
propria noastră slăbiciune (miluieste-mă pe mine, păcătosul). Atingem, în
acest fel, starea binecuvântată a smereniei, iar unde este smerenie este si
harul lui Hristos si acest har este Împărătia Cerurilor.
Orbii au rostit cuvintele „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20,
20) si vederea le-a fost redată. Leprosii au spus la fel si s-au vindecat de
lepră (Luca 4, 17).
10
Întreita lucrare a lui Dumnezeu:
a Tatălui, a Fiului si a Duhului Sfânt
Rugăciunea isihastă mai este numită si „Rugăciunea lui Iisus”, dar se
bazează pe toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Domnul Iisus fiind
„Unul din Sfânta Treime” nu există niciodată fără Tatăl si Sfântul Duh si
alcătuieste împreună cu celelalte Persoane – Treimea cea de-o fiintă si
nedespărtită. Hristologia este strâns legată de Trialogie.
Dumnezeu Tatăl i-a poruncit lui Iosif prin înger să-L numească pe
Hristos, Iisus: „Si vei chema numele lui Iisus” (Matei 1, 21). Sfântul Duh,
care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pavel, ne învată: „Nimeni nu poate să
zică, Domn este Iisus, decât în Sfântul Duh” (Corinteni 12, 3). Rostind
„Rugăciunea lui Iisus” („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-mă pe mine păcătosul”), Îl recunoastem pe Dumnezeu Tatăl si ne
supunem Lui. Mai mult, simtim lucrarea si împărtăsirea Sfântului Duh.
Sfintii Părinti fiind luminati de Sfântul Duh, ne-au spus că „Tatăl, prin
Fiul, în Sfântul Duh, săvârsesc toate”. Întreaga Sfântă Treime a creat
lumea si a făcut pe om. Si iarăsi, întreaga Sfântă Treime a recreat omul si
lumea: Tatăl a binevoit si Cuvântul s-a întrupat de la Sfântul Duh. Astfel,
întruparea lui Hristos s-a făcut „din vointa Tatălui si prin lucrarea Sfântului
Duh”. De aceea spunem că mântuirea omului si dobândirea darurilor divine
sunt fapte comune ale Sfintei Treimi. Aceasta o spun si Sfintii Părinti.
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie că Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu
este usa mântuirii noastre, potrivit cuvintelor: „Eu sunt usa. De va intra
cineva prin Mine, se va mântui si va intra si va iesi si păsune va afla” (Ioan
10, 9). Mântuitorul Iisus Hristos este usa, iar Dumnezeu Tatăl este casa:
„În casa Tatălui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 10, 9). Asa că, intrăm în
casa lui Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos si pentru a deschide usa –
Hristos, avem nevoie de cheia care este Duhul Sfânt (deoarece cunoastem
Adevărul, care este Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt). Tatăl a trimis pe
Fiul în lume; Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu îl descoperă pe Tatăl; Sfântul
Duh care purcede din Tatăl si este trimis prin Fiul, zămisleste pe Hristos în
inimile noastre.
Îl cunoastem, deci, pe Tatăl, prin Fiul, în Sfântul Duh.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeste adeseori, în scrierile sale,
despre întrupările mistice ale Cuvântului. El scrie că precum cuvintele legii
si ale profetilor au fost înaintemergătoare întrupării Cuvântului, în acelasi
fel, Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind, a devenit înaintemergător
„prezentei Lui în Duh”. A învătat pe oameni prin propriile Lui Cuvinte, ca să
fie în stare să primească prezenta Lui Dumnezeiască. Cu alte cuvinte,
11
Hristos trebuie să se întrupeze înlăuntrul nostru, noi neputând altfel
vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este făcută prin
bunăvointa Tatălui si prin lucrarea Sfântului Duh. Iată cum este
exprimată împreună lucrarea Sfintei Treimi, cum recunoastem si mărturisim
marea taină că Domnul s-a descoperit prin Întruparea Sa. Acela care
neagă „Rugăciunea lui Iisus”, neagă Sfânta Treime. El nu se supune
Tatălui si nu primeste iluminarea Sfântului Duh, asadar, nu are adevărata
împărtăsire cu Hristos. Deci, trebuie să se întrebe dacă este cu adevărat
crestin ortodox sau nu.
Sufletul omenesc - icoană a Prea Sfintei Treimi
Creat după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 26), prin minte, cuvânt
si inimă (treimea umană), crestinul este chemat să devină asemenea cu
Dumnezeu prin sfintenie (Matei 5, 48), care se obtine cu ajutorul Harului lui
Dumnezeu, prin practicarea virtutilor crestine [n.red.: treimea minte-cuvântinimă
este doar o imagine-icoană ajutătoare si nu una antropologică].
Asemănarea crestinului cu Dumnezeu înfătisează starea de deplină
sfintenie, dreptate si moralitate, ce poate fi atinsă prin statornicia în fapte
bune, crestine, de către om. Acest lucru depinde de actiunea puterilor
spirituale si morale omenesti, iar pe de altă parte de ajutorul Harului
Dumnezeiesc.
Prin Sfântul Botez, omul cel vechi este înmormântat cu Hristos, pentru
ca împreună cu El să învieze (Galateni 3, 27), devenind astfel purtător de
Hristos sau Hristofor. În acest fel, crestinul intră, prin Iisus Hristos, în Trupul
Său Tainic (Mistic), iar Treimea Dumnezeiască locuieste acum înlăuntrul
inimii sale (Ioan 17, 21) si îl îndumnezeieste prin energiile Sale Divine
Necreate.
Treimea Umană, chip al Sfintei Treimi, trebuie să se adâncească în
asemănare, rămânând în legătura dragostei dumnezeiesti pentru că cel ce
nu face acestea, îsi sfâsie sufletul treimic, desfăcând mintea de cuvânt si
de vointă. Păcatele si diavolii destramă treimea umană, astfel încât:
· mintea, în loc să fie smerită si luminată de Duhul Sfânt, devine mândră
si plină de întunecimea păcatelor ;
· cuvântul vorbit, în loc să fie plin de Duh (de harul si de mireasma
Duhului Sfânt), devine plin de duhoarea păcatelor ;
· inima, în loc să fie smerită si jertfelnică, pentru mântuirea aproapelui,
devine împietrită si plină de iubire de sine.
12
Crestinul are minte, cuvânt si duh, iar mintea nu este fără de
cuvânt, nici cuvântul fără duh, si acestea sunt una în alta si în ele însele.
Pentru că mintea grăieste prin cuvânt si cuvântul se arată prin duh.
Prin aceasta, omul poartă un „chip” al Sfintei Treimi. Harul
Dumnezeiesc (Energie Divină Necreată) trebuie să lumineze mintea
noastră, să o aducă la puritate, restabilind facultătile ei rationale si intuitive,
orientate spre contemplatie si îndumnezeire.
Rugăciunea ne reface chipul treimic
si ne aduce asemănarea cu Dumnezeu
Mintea noastră este aceea care hrăneste sufletul nostru. Darul
Duhului Sfânt pătrunde în noi prin poarta mintii noastre. Dar această poartă
este închisă de păcatele noastre si de diavoli. Trebuie să ne rugăm până
se deschide poarta mintii si prin ea va veni darul lui Dumnezeu în mintea
noastră si de aici în inima noastră. Iar, când plinătatea harului va umple
inima noastră, el se va revărsa în afară, pătrunzând din suflet în trup,
transformându-l din muritor în nemuritor, din stricăcios în nestricăcios,
făcându-l iradiator de bună mireasmă, taumaturg si theofor (exemplu:
trupurile sfintilor).
Cea mai sigură si scurtă cale a unirii mistice a mintii cu cuvântul si cu
vointa, precum si a acestora, a omului deci, cu Dumnezeu, se realizează
prin „Rugăciunea lui Iisus”. Toate faptele bune, crestine, ajută mintea să
câstige dragostea dumnezeiască, dar mai mult decât toate, rugăciunea
curată. Rugăciunea lui Iisus curătă firea umană de păcate mai repede
decât orice faptă bună, deoarece ea are ca lucrare si ca îndeletnicire
porunca cea mai mare si mai cuprinzătoare decât toate celelalte porunci:
aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot sufletul său, din toată inima sa
si din tot cugetul său, si pe aproapele său ca pe sine însusi. În mod
deosebit, pentru împlinirea acestei porunci, dar si pentru împlinirea
celorlalte, i se dă omului darul cel mai presus de fire a lui Dumnezeu,
pentru a se putea ruga si curăta. Prin „Rugăciunea lui Iisus”, se poate
curăta deplin si cât mai repede, atât mintea, cât si inima omului. Si după
cum trupul care nu respiră este mort, tot astfel si sufletul care nu se roagă
neîncetat (1 Tesaloniceni 6, 17) este mort duhovniceste.
Lucrarea „Rugăciunii lui Iisus” este simplă si nu necesită nici un fel de
studii si nici cunostinte înalte. Nu se cere nimic altceva decât dragoste
înflăcărată pentru Mântuitorul Iisus Hristos si repetarea neîncetată a
rugăciunii, cu atentie, cu frică de Dumnezeu si cu duh smerit. Nu se cere
de la început rugăciunea inimii sau celelalte faze mai înalte ale ei, ci numai
13
repetarea ei, cu buzele mai întâi, apoi – alternativ – cu buzele si cu
mintea, si asa mai departe. Noi să facem ceea ce este omeneste, adică
repetarea rugăciunii asa cum este ea, chiar necurată – la început, si
Dumnezeu va face ceea ce este dumnezeiesc – adică urcarea noastră pe
treptele cele mai înalte ale „Rugăciunii lui Iisus”.
„Rugăciunea lui Iisus” cere, în primul rând, despătimirea de lume,
ascultarea de un duhovnic sporit si păzirea poruncilor Dumnezeiesti. La
început, atentia noastră se va concentra pentru împlinirea poruncilor
dumnezeiesti si va fi ocupată cu deprinderea înfrânării si a ascultării.
Sfintii Părinti spun că virtutile nu unesc pe om desăvârsit cu
Dumnezeu, ci ele sunt mijlocul cel mai bun pentru dobândirea rugăciunii,
care uneste pe om cu Dumnezeu – Sfânta Treime. Virtutile sunt conditia
esentială pentru a primi mai mult har, dar ele nu aduc prin ele însele har.
Când duhovnicul, care are „Rugăciunea lui Iisus”, realizează că vointa
ucenicului său a fost tăiată si că a fost curătit de patimile cele mai grave,
atunci hotărăste să-i dezvăluie din tainele „Rugăciunii lui Iisus”, dar si
atunci nu-i spune totul, ci numai atât cât poate el duce si lucra (ucenicul).
Duhovnicul va călăuzi pe ucenic putin câte putin, pentru a evita o cădere
prea mare, în caz că ar putea fi amăgit sau dus în greseală.
Scopul principal al „Rugăciunii lui Iisus” este reunificarea omului
„care s-a împărtit” prin căderea în păcate. Omul, potrivit Sfintei Scripturi,
a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este
Treime, adică fiintă în trei ipostaze (persoane): Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt.
Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic, dar multiplu.
El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorinta (pofta) si vointa (mânia).
Toate aceste trei puteri trebuie să fie unite si îndreptate spre Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „prefacerea acestor puteri
după fire, înseamnă pentru minte să cunoască pe Dumnezeu, pentru
dorintă să dorească si să iubească pe Dumnezeu, iar pentru vointă să
împlinească Voia lui Dumnezeu, cea Sfântă”. Numai în acest fel este
împlinită porunca Dumnezeiască: „Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău si din toată puterea
ta” (Marcu 12, 30).
Când mintea rămâne în Dumnezeu, ridică dorinta să îl iubească si
vointa să lupte împotriva duhului celui rău si să caute curătirea. Astfel,
existând un imbold spre Dumnezeu, există si unirea cu Dumnezeu. Din
contră, păcatul rupe unirea celor trei puteri sufletesti. Astfel, mintea tinde
să-L nesocotească pe Dumnezeu, puterea poftitoare este îndreptată spre
creaturi si spre păcate, iar vointa este supusă tiraniei patimilor. Astfel,
păcatele vor înrobi cu totul sufletul. Sfântul Grigorie Palama descrie astfel
această stare: „Mai întâi mintea se miscă departe de Dumnezeu si se
întoarce spre celelalte creaturi; de câte ori vom deschide o usă patimilor,
14
mintea se va împrăstia imediat, preocupată fiind tot timpul de lucruri
trupesti si lumesti si asupra multimii plăcerilor si gândurilor împătimite ce
vin din ele”. Apoi, mintea căzând de la Dumnezeu, abate dorinta de la El si
de la poruncile Lui: „Când mintea rătăceste, dorinta este împrăstiată în
desfrâu si nebunie”.
În cele din urmă, vointa este chinuită si supusă patimilor. Astfel, omul
care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu după har, devine un ucigas
asemenea celor mai sălbatice fiare, asemănându-se mai degrabă cu un
scorpion sau cu o viperă.
Deci, în acest fel, cele trei puteri sufletesti se abat de la Dumnezeu si
în acelasi timp se pierde unitatea dintre ele. Dorinta ar vrea să se întoarcă
la Dumnezeu, dar vointa nu-i permite. Pofta ar vrea să se întoarcă la
Dumnezeu, dar mintea – neavând credintă în Dumnezeu – nu vrea să-L
iubească. Crestinii trebuie să lupte pentru această unitate a sufletului si să
o atingă în final prin „Rugăciunea lui Iisus”. Întoarcerea noastră la
Dumnezeu începe cu adunarea mintii. Scopul nostru este să despărtim
mintea de atractiile care o înconjoară si să o aducem înlăuntrul inimii, astfel
încât si pofta să fie adusă înapoi la Dumnezeu.
Refacerea chipului dumnezeiesc (treimic) al omului înseamnă deci
unirea (actiunea în comun, în consens) a mintii, inimii si vointei omului,
lucru care poate avea loc numai după despătimirea lor, curătirea lor (prin
rugăciunea isihastă în special). Iar realizarea asemănării omului cu
Dumnezeu înseamnă unirea omului cu Dumnezeu, îndumnezeirea lui.
Deosebirea radicală dintre „Rugăciunii lui Iisus”
si Yoga sau alte metode mistice orientale
1. În „Rugăciunea lui Iisus” se regăseste credinta în Dumnezeu care a
creat lumea si care o conduce si o iubeste. El este un Părinte iubitor,
care are grijă să mântuiască creatia Sa. Mântuirea se obtine în
Dumnezeu. Din acest motiv, când ne rugăm Îl implorăm zicând
„miluieste-mă!”. Autorăscumpărarea si autoîndumnezeirea sunt departe
de lucrătorul „Rugăciunii lui Iisus”, pentru că acesta este păcatul lui
Adam. El a vrut să devină Dumnezeu, nesocotind planul lui Dumnezeu
pentru el. Mântuirea nu este obtinută prin noi însine si „nu vine din noi
însine”, cum pretind sistemele filosofice omenesti, ci este atinsă în
Dumnezeu.
2. Cuvintele „Rugăciunii lui Iisus” cuprind la un loc, constiinta prezentei lui
Dumnezeu, constiinta păcătoseniei proprii si trebuinta de a fi miluit de
Iisus. Ele exprimă un raport al dependentei persoanei umane de mila
15
iubitoare a Persoanei Divine si nu de o fortă (Energie) impersonală,
ca în mistica altor credinte. Noi nu ne luptăm ca să întâlnim un
Dumnezeu impersonal, prin „Rugăciunea lui Iisus”. Noi nu căutăm
înăltarea spre nimicul absolut. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre
Dumnezeul Personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Natura divină si cea umană se întâlnesc în
Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuieste trupeste plinătatea
Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).
Asadar, antropologia si soteriologia crestină (învătătura despre om si
cea despre mântuirea lui), în monahismul ortodox, sunt strâns legate de
hristologie.
Noi îl iubim pe Mântuitorul Iisus Hristos si îi păzim poruncile Lui.
Acordăm mare importantă acestui aspect. Insistăm pe păzirea poruncilor
lui Hristos. El însusi ne-a spus: „Dacă mă iubiti, păziti poruncile Mele” (In
14, 15). Iubindu-L pe Hristos si păzind poruncile Lui, suntem uniti cu
întreaga Sfântă Treime.
3. Nu atingem o stare de mândrie prin rugăciunea neîncetată. Sistemele
filosofice orientale urmăresc înăltarea Sinelui (din iubire de sine si deci,
din mândrie).
Crestinii ortodocsi ajung la starea binecuvântată de smerenie, prin
„Rugăciunea lui Iisus”. Spunem „miluieste-mă” si ne considerăm mai răi
decât toti oamenii. Noi nu dispretuim pe nici unul dintre fratii nostri. Cel
ce lucrează „Rugăciunea lui Iisus” este străin de orice mândrie, pentru
că oricine este mândru, este nebun (Ps. 13, 1).
4. Mântuirea noastră nu este o notiune abstractă, ci este unire în Duhul
Sfânt, cu Hristos, cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime. Dar, această unire
totusi nu sterge latura noastră omenească. Nu suntem integrati
(dizolvati, desfiintati), din moment ce si noi suntem persoane.
5. Pe măsură ce se dezvoltă rugăciunea, ajungem la putinta de a ne
vedea si recunoaste greseala, putem să vedem si să distingem miscările
diavolilor, dar, în acelasi timp si lucrarea lui Hristos. Putem deci deosebi
duhurile. Recunoastem astfel lucrarea diavolului, care de multe ori se
schimbă chiar si într-un înger de lumină. Distingem, deci, binele de rău,
necreatul de creat.
6. Lupta pentru „Rugăciunea lui Iisus” este legată de curătirea sufletului si
a trupului de urmările stricăcioase ale patimilor. Nu tintim apatia stoică, ci
ne străduim să atingem starea de nepătimire lucrătoare, adică nu dorim
mortificarea patimilor, ci transformarea lor. Fără nepătimire, Dumnezeu
nu poate fi iubit si nu ne putem mântui. Dar, din cauză că această
dragoste a fost pervertită si deformată, noi ne străduim pentru
transformarea ei. Luptăm ca să schimbăm stările pervertite pe care
diavolul le-a creat în noi. Nu putem fi mântuiti fără acest război personal
16
care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. Potrivit Sfântului
Maxim Mărturisitorul: „Priceperea duhovnicească fără curătirea inimii,
este teologia diavolilor”.
7. Noi, crestinii ortodocsi, nu încercăm să ne călăuzim mintea spre
nimicul absolut, prin „Rugăciunea lui Iisus”, ci să o întoarcem spre inimă
si să coborâm harul lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în
tot trupul. „Împărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
După învătătura Sfintei Biserici Ortodoxe, nu trupul este în sine rău, ci
felul nostru de a gândi, care este după trup (trupesc). Nu trebuie să
încercăm să scăpăm de haina sufletului, după cum pretind sistemele
filosofice, ci trebuie să încercăm să o salvăm. În plus, mântuirea
înseamnă răscumpărarea întregului om, deci a sufletului si a trupului.
Noi nu avem ca scop distrugerea trupului, ci luptăm ca să-l
îndumnezeim. Noi nu dorim nici distrugerea vietii, nu aspirăm să
ajungem acolo unde nu este dorită viata, pentru a înceta astfel suferinta.
Noi practicăm „Rugăciunea lui Iisus”, pentru că însetăm după viata cea
vesnică si vrem să trăim vesnic cu Dumnezeu.
8. Nu suntem indiferenti la lumea din jurul nostru. Sistemele filosofice
orientale evită să înfrunte problemele oamenilor, pentru a-si putea
mentine pacea (si indiferenta!). Noi ne rugăm neîncetat pentru toti.
Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult, mântuirea noastră
înseamnă unirea cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte
persoane pe care le ajutăm pe calea mântuirii. Nu ne putem mântui prin
noi însine. O bucurie care este numai a noastră, fără să fie si pentru
ceilalti, nu este bucurie adevărată, ci egoism.
9. Nu dăm prea mare importantă tehnicilor psihosomatice si diferitelor
pozitii ale corpului. Considerăm doar că unele ajută la concentrarea
mintii în inimă, ceea ce de altfel este posibil să se realizeze si fără
aceste tehnici.
Valoarea de nepretuit a „Rugăciunii lui Iisus”
Noi nu luptăm pentru nepăsare, care este o stare negativă, ci pentru
dobândirea harului lui Dumnezeu.
Dacă curătirea si mântuirea se atinge prin „Rugăciunea lui Iisus”,
celelalte rugăciuni nu sunt potrivite sau necesare? Ele ne pot ajuta?
Bineînteles. Fiecare rugăciune are o putere uriasă. Este un strigăt al
sufletului. Harul lui Dumnezeu vine în noi potrivit credintei si strădaniei celui
care-L cere. Există mai multe feluri de rugăciune: rugăciunea liturgică,
rugăciunea individuală, rugăciune de multumire, de laudă, etc.
17
Totusi, „Rugăciunea lui Iisus” are o valoare nepretuită, pentru că,
după cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheită cu ajutorul căreia
putem pătrunde taine pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit,
si nici la inima omului nu s-au suit”. Adică, „Rugăciunea lui Iisus” poate
stăpâni mintea si o poate face să se roage fără încetare. Atunci mintea
devine fără de culoare, fără formă, fără contur si primeste într-un timp scurt
har peste har. „Rugăciunea lui Iisus” aduce mult har, mai mult decât chiar
psaltirea, pentru că este strâns legată de smerenie si de constiinta
păcătoseniei noastre.
Sfântul Grigorie Sinaitul spune că „Psaltirea este pentru cei care luptă
pentru curătirea inimii si pentru începători, în timp ce „Rugăciunea lui Iisus”
este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru sihastri”.
De obicei, odată cu psalmodierea vine si dezordinea, pătrunzând în
inimă egoismul si mândria pentru frumusetea vocii, pentru părerile pe care
le au ceilalti despre noi. Dar nu există nimic dinafară care să stârnească
mândria celui ce rosteste tainic „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul” în chilia lui. Pentru acest
motiv, sihastrii practică mai mult „Rugăciunea lui Iisus” si fac utreniile si
metaniile cu „Rugăciunea lui Iisus”.
„Rugăciunea lui Iisus” este destul de scurtă. Mintea se poate fixa mai
usor pe rugăciuni scurte.
„Rugăciunea lui Iisus” are o profunzime imensă, care nu poate fi
văzută dinafară. Mintea noastră are însusirea de a spori dragostea si de a
o dori, ceea ce o face să se concentreze asupra ei. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune că: „mintea rămâne statornică în lucrurile pe care o
sporesc si de aceea asupra acelora care o sporesc, îsi îndreaptă si dorinta
si dragostea, fie că sunt dumnezeiesti, fie trupesti si pătimase”. Mai mult,
aceleasi lucruri se întâmplă si cu cunoasterea. Ceea ce la prima vedere
este simplu, poate deveni un subiect de studiu îndelungat. Cu atât mai
mult, dulcele nume al lui Iisus. Poti medita toată viata asupra lui.
„Rugăciunea lui Iisus” este cea mai mare stiintă si cea mai înaltă formă,
prin care dobândim Teologia sau Vederea lui Dumnezeu, care este
izvodirea si sfârsitul rugăciunii curate, fructul ei binecuvântat.
Puterea „Rugăciunii lui Iisus” –
descoperirea si nimicirea duhurilor rele (patimilor)
Printre însusirile minunate si necuprinse de minte ale dumnezeiescului
nume al lui Iisus, se găseste si puterea de a izgoni pe demoni, lucru pe
18
care ni-l spune Însusi Domnul nostru Iisus Hristos (Marcu 16, 17)
Demonii pot sălăslui în om în două moduri:
1. În chip simtit, când locuieste cu fiinta lui în trupul omului si când
chinuieste si trupul si sufletul. În felul acesta, în om se poate afla unul
sau mai multi demoni (Marcu 5, 9). Acest om este un demonizat. Din
Sfintele Evanghelii aflăm că Domnul nostru Iisus Hristos vindecă
demonizatii. De asemenea, Sfintii Apostoli, ucenicii Domnului Iisus,
izgoneau pe diavoli din oameni cu puterea numelui Domnului Iisus.
2. În chip moral, satana petrece în om, când omul se face împlinitorul voii
diavolului. În felul acesta „a intrat satana în Iuda” (Ioan 8, 27), adică a
pus stăpânire pe mintea si vointa lui, s-a unit cu el în duh. În această
stare se află, tinând seama de gradul lor de păcătosenie, toti cei care sau
botezat în Hristos, dar s-au îndepărtat de El prin păcate. Astfel înteleg
Sfintii Părinti întoarcerea diavolului cu alte sapte duhuri, mai cumplite, în
templul sufletesc, din care s-a îndepărtat Duhul Sfânt, prin păcatele
omului (Matei 12, 43-45). Duhurile care intră în acest fel în om, pot fi
izgonite prin „Rugăciunea lui Iisus”, dacă vietuim în necontenită
pocăintă. Trebuie, deci, să ne îngrijim ca să izgonim duhurile diavolesti
intrate în noi, din pricina neglijentei si a păcatelor noastre, prin
„„Rugăciunea lui Iisus””.
Această rugăciune are Puterea de a învia pe cei omorâti de păcate si
de a-i izgoni pe demoni (Ioan 11, 25). „Rugăciunea lui Iisus” mai întâi
descoperă prezenta demonilor în om si apoi îi izgoneste.
Puterea satanei, când aude numele Domnului Iisus Hristos, chemat în
rugăciune de cel ce se roagă, începe să se clatine. Atunci, diavolul atâtă în
om toate patimile, căutând să-l întrerupă pe crestin de la rugăciune si să-l
înspăimânte. Sfintii Părinti arată că lucrarea patimilor si cea a demonilor
sunt legate între ele, căci demonii lucrează prin mijlocirea patimilor. Când,
în vremea „Rugăciunii lui Iisus”, vom simti o deosebită tulburare si fierbere
a patimilor, să nu cădem în deznădejde si tulburare din această pricină.
Dimpotrivă, să ne îmbărbătăm si să ne pregătim pentru o nevointă mai
puternică cu „Rugăciunea lui Iisus”, ca unii ce simtim în chip vădit că
rugăciunea a început să producă în noi lucrarea care îi este proprie.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pomenirea numelui Domnului nostru
Iisus Hristos îl atâtă la luptă pe diavol, căci sufletul ce se sileste în
„Rugăciunea lui Iisus” poate dobândi totul. Dar, mai întâi, omul va vedea
răul dinlăuntrul inimii sale si apoi binele. Această rugăciune dă pe fată
păcatul care este în noi si tot această rugăciune îl va nimici. Această
rugăciune va birui si va smulge, încetul cu încetul, puterea diavolului din
inima noastră”.
19
Isihasmul – calea de îndumnezeire a omului
Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu si în vederea ajungerii la
asemănarea cu Dumnezeu (Facerea, 1, 26; 5, 1). În traditia Sfintilor Părinti,
această asemănare înseamnă îndumnezeirea omului. De aceea, scopul
final al omului este ajungerea la îndumnezeire.
Sfântul Grigorie Palama spune că: „îndumnezeirea înseamnă vederea
luminii necreate”. Atunci când persoana umană ajunge la vederea Luminii
Necreate în Persoana Logosului – Cuvântul lui Dumnezeu, el ajunge la
îndumnezeire. Vederea Luminii necreate este unirea cu Dumnezeu,
îndumnezeirea persoanei umane (participare si comuniune cu
Dumnezeirea).
Contemplarea si îndumnezeirea oferă adevărata cunoastere a lui
Dumnezeu. Cunoasterea lui Dumnezeu si teologia nu sunt roade ale
ratiunii, ci o viată trăită dincolo de ratiune. Ele depăsesc întelegerea si
cunoasterea umană. Nu există vreun capăt al îndumnezeierii, ci o
progresie infinită. Singura metodă care duce la îndumnezeire si la vederea
Luminii Necreate este cea ascetică, care este după Hristos si întru Hristos.
Vom analiza, pe scurt, doar câteva elemente ale acestei metode
ascetice, care constituie ceea ce numim isihasm.
Sfintii Părinti spun că există trei etape ale desăvârsirii duhovnicesti:
curătirea inimii, iluminarea mintii si îndumnezeirea. Despătimirea sau
curătirea inimii înseamnă eliberarea ei de toate gândurile rele, detasarea
persoanei umane de plăcere si durere. Iluminarea mintii înseamnă
atingerea rugăciunii neîncetate a mintii, prin care omul scapă de ignorantă
si de uitare si, în acest fel, are mintea mereu îndreptată spre Dumnezeu.
Iar vederea lui Dumnezeu înseamnă contemplarea Dumnezeirii si
eliberarea omului de imaginatie.
Odată cu căderea omului, mintea sa s-a identificat si s-a supus ratiunii
si patimilor. Aceste două centre de cunoastere nu sunt identice, ci
functionează în paralel. Identificarea lor duce la întunecarea mintii si la
căderea omului. Ele sunt despărtite cu ajutorul isihasmului, prin limitarea
temporară a simturilor si a ratiunii, prin folosirea rugăciunii neîncetate a
mintii si a inimii, prin coborârea mintii în inimă. În acest fel, după un timp,
cu ajutorul lui Dumnezeu, persoana umană experiază isihia mintii, care
înseamnă a trăi în Domnul. Aceasta înseamnă că mintea s-a curătit de
gânduri si că nu are decât o singură activitate, cea a rugăciunii neîncetate.
Isihia mintii este o predanie a Sfintilor Părinti si mai este numită
„cunoasterea gândurilor” (când mintea omului devine mintea lui Hristos, ea
se poate contempla pe sine!).
Persoana umană, în drumul ei spre îndumnezeire, face mari eforturi
pentru a se elibera si de imaginatie. Aceasta nu înseamnă că persoana
20
umană scapă de imaginatie, ci doar că aceasta este inactivă.
Imaginatiile sunt văluri puse pe minte, care este ochiul sufletului,
împiedicând-o de la vederea Slavei Dumnezeirii.
Istorioară despre puterea „Rugăciunii lui Iisus”
Un frate, lucrător al rugăciunii mintii si a inimii, rugându-se a avut
următoarea vedenie: «A văzut cu mintea sa că se află în Iad, în Tartar,
acolo unde este locuinta tuturor demonilor. Acolo a văzut o cetate foarte
mare, care era plină de întuneric foarte gros si aproape pipăibil, despre
care, spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Acolo va fi întunericul cel din
afară”, deoarece nici o rază de lumină nu pătrunde acolo. Acolo a hotărât
Domnul să locuiască demonii, în vecii vecilor. Iar portile acestor cetăti erau
mari si puternice, fiind păzite de câtiva demoni înfricosători de urâti.
Înăuntrul cetătii locuiau demoni fără de număr. Unii dintre ei ieseau din
cetate, iar altii intrau, ca albinele în stup.
Fratele stătea lângă drum. Era aplecat, fruntea lui sprijinindu-se pe
genunchi, trupul lui fiind arcuit ca un pod, iar pieptul lui adâncit ca o boltă.
Astfel stând, fratele spunea cu durere, din inimă: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul”. Spunând
astfel rugăciunea, la fiecare rugăciune a sa, iesea din gura lui o flacără de
foc imaterială, care se îndrepta către un demon si-l ardea, încât demonul
rămânea pe loc ca „un bustean”. Spunând mai departe rugăciunea, alt
demon era ars de para de foc ce iesea din gura lui. Rugându-se fratele
astfel mai mult timp, a reusit cu Darul lui Dumnezeu să ardă mai multi
demoni, care stăteau în fata portilor iadului.
Demonii, care se aflau înăuntrul cetătii, vedeau că dispar demoni,
vedeau si sabia de foc a „Rugăciunii lui Iisus”, care îi nimicea, dar de unde
venea aceasta nu puteau afla, pentru că numele lui Dumnezeu îi ametea,
precum ameteste fumul albinele.
Atunci, au mers si au spus cele întâmplate împăratului lor, Satana,
care aflând de nenorocire, s-a tulburat foarte, dar se temea să iasă din
cetate, pentru a nu fi ars si el. A scos, însă, capul său necurat afară din
cetate, pentru a vedea ce se întâmplă si de unde vine sabia de foc. În
acele clipe, flacăra de foc a rugăciunii l-a atins în fată, arzându-l. Atunci, sa
retras repede înăuntru, închizând portile Iadului.
Iar fratele, venindu-si în fire si cugetând la cele întâmplate, se bucura
de nimicirea demonilor, slăvind si multumind Domnului nostru Iisus Hristos,
care a dat atâta har si putere celor care îl iubesc din tot sufletul si îl
cheamă din adâncul inimii în ajutor».
21
II. Suntem datori să ne rugăm
Datoria crestinilor de a spune „Rugăciunea lui
Iisus”
Dacă rugăciunea n-ar fi fost obligatorie, atunci Duhul Sfânt nu ne-ar fi spus
prin gura Sfântului Proroc David: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată
vremea” (Psalm 33,1; 102, 1-2) - Rugăciunea lui Iisus mai este numită si
rugăciunea de toată vremea sau rugăciunea isihastă. De asemenea, nici
Dumnezeiescul Apostol Pavel – gura lui Hristos – nu ne-ar fi poruncit:
„Rugati-vă neîncetat” (II Tesaloniceni 5, 17). Din aceste mărturii ale Sfintei
Scripturi, întelegem că trebuie să ne rugăm tot timpul si în orice loc, dar
mai ales în Biserică si în Sfintele Mănăstiri, unde este mai puternic darul
rugăciunii.
Dar, vor zice unii, cum putem să ne rugăm neîncetat, având atâtea
munci grele de făcut si o singură gură si un singur cuvânt? Prea Bunul
Dumnezeu, cel ce toate, cu negrăită întelepciune le-a făcut, acela din
început, ne-a înzestrat cu îndoit cuvânt si îndoită gură, spre a putea împlini
cele ce prin Duhul Sfânt avea să le ceară de la noi. În afară de gura
trupului nostru, avem si o gură tainică, a sufletului nostru. Deci, când
vorbim cu gura trupului, trebuie să ne rugăm tainic cu gura mintii. Putem să
utilizăm metaniile brătară, pentru a ne ruga în acest timp cu „Rugăciunea
lui Iisus”.
Dar, ne întrebăm, cum poate crestinul care vorbeste despre cele ale
vietii, când mănâncă sau când doarme, cum poate el să-L laude pe
Dumnezeu? La aceasta răspunde Sfântul Vasile cel Mare, că este o gură
de taină a omului, lăuntrică, prin mijlocirea căreia omul devine părtas
cuvântului - dătător de viată – al lui Dumnezeu, care este pâinea cea vie,
care s-a pogorât din Cer. Despre această gură spune Sfântul Proroc David:
„Gura mea am deschis si am aflat” (Psalm 118, 131).
Dumnezeu ne cheamă să deschidem această gură tainică pentru ca
sufletul să primească hrana cea vesnică, Harul Duhului Sfânt. Dar, în afară
de orice rugăciune tainică, Sfântul Isaac Sirul arată că orice gândire cu
frică de Dumnezeu, orice cugetare duhovnicească, orice grijă a mintii
pentru mântuire si orice muncă pe care o facem cu răbdare, smerenie si
dragoste crestină, spre folosul semenilor nostri si spre slava lui Dumnezeu,
22
este de fapt o rugăciune. El zice: „Se cuvine să cunoastem, fratilor, că
orice vorbire ce se face în taină si toată grija mintii pentru Dumnezeu si
toată cugetarea celor duhovnicesti, în rugăciune se preface. Ori cuvinte
citite de a-i spune, ori glasuri ale gurii spre doxologia lui Dumnezeu, ori
grija de mântuire în Domnul, ori închinăciuni ale trupului, ori cântare de
psalmi, prin cuvântare de stihuri si altele de acest fel, prin care se face
învătătura rugăciunii curate si din care se naste Dragostea fată de
Dumnezeu. Este bine să stim că si simtirea de Dumnezeu, fără cuvinte,
este o rugăciune”.
Când cineva munceste cu frică de Dumnezeu si spre folosul semenilor
si are prezenta lui Dumnezeu în minte, unul ca acesta se află întru simtirea
de Dumnezeu si este întru rugăciune. Dacă la această simtire de
Dumnezeu adaugă si cuvinte (rugăciuni), atunci este asemenea cu cel care
peste focul aprins mai pune lemne.
Domnul nostru Iisus Hristos este unicul mijlocitor pentru mântuirea
noastră obiectivă. Numele lui a împrumutat de la Dumnezeirea Sa o putere
Atotsfântă si Nemărginită. Asadar, dacă toată munca noastră o vom
face simtind prezenta lui Dumnezeu si rugându-ne Lui, atunci toată viata
noastră se va preface într-o rugăciune neîncetată, plină de nădejdea si
bucuria mântuirii.
Să muncim având în gura noastră „Rugăciunea lui Iisus”, în minte
vederea lui Dumnezeu si să ne rugăm neîncetat, oriunde am fi. Altfel spus,
să stăm cu mintea în inimă înaintea lui Dumnezeu si să ne rugăm.
Fără rugăciune lucrătoare si muncă binecuvântată, nimeni nu poate
să scape de actiunea patimilor si ale gândurilor provenite de la diavoli. Cei
care se nevoiesc în ascultare la Sfintele Mănăstiri, în viata de obste, mai
repede biruiesc patimile, căci prin muncă binecuvântată, răbdare si tăierea
voii lor, lovesc deodată patimile si prin lovituri repetate ajung să le omoare
desăvârsit. Pentru cei ce sunt în singurătate (pustie), lupta este numai cu
gândul, care este tot atât de slabă în lucrarea ei, ca lovitura pricinuită de
atingerea unei muste. De aceea, omorârea patimilor în singurătate se
prelungeste mult timp si aproape întotdeauna ea nu este propriu-zis o
omorâre, ci o amortire pe o anumită perioadă de timp, până când nevoitorul
se va întâlni cu cauzele patimilor. În acest caz, patimile ca fulgerele se
aprind si de nu se va trezi pustnicul cu putere mare, rugăciune si post
aspru, nu va rămâne nevătămat. Iată de ce Sfintii Părinti poruncesc să
biruim patimile cu post, prin lupta cu ele în viata de obste si numai după
aceea să mergem în pustie.
Mirenii care vor să lupte cu patimile, vor fi ispititi de cei din casa lor, de
oamenii cu care lucrează si cu care se întâlnesc. De aceea, ei trebuie să
aibă un duhovnic sporit la mănăstire si să asculte de el. Astfel, fiind sub
23
canonul duhovnicului si întărit prin darul Sfintei Mănăstiri, vor putea mai
usor să se mântuiască.
Asadar nu se cuvine să ne avântăm mai înainte de vreme spre o
sporire desăvârsită în rugăciunea înaltă, de care, după Sfântul Isaac Sirul:
„abia se învredniceste unul din zece mii”. Nouă, celor pătimasi si
neputinciosi, ne este destul să vedem măcar urma linistirii mintale, adică
rugăciunea mintii lucrătoare, prin care se alungă din inimă atacurile
vătămătoare si vrăjmase ale gândurilor rele. În aceasta constă lucrarea
noilor începători, prin care, dacă vrea Dumnezeu, se ajunge si la
rugăciunea înaltă, contemplativă.
Crestinii devin, prin Sfântul Botez, fii ai lui Dumnezeu după har
(Galateni 3, 27). Dumnezeu este Tatăl nostru, iar noi suntem copiii Lui prea
iubiti. Mama noastră duhovnicească este Maica Domnului. Asa după cum
un copil stă de vorbă cu mama lui si îi spune toate lucrurile pe care le face
si pe care vrea să le facă si se roagă ei, tot asa si noi trebuie să ne rugăm
Maicii Domnului – Mama noastră. Dumnezeu, pentru rugăciunile
Preacuratei Maicii Sale, ne va milui pe noi si ne va împlini cererile cele
mântuitoare.
Cădem în păcate, pentru că nu rezistăm ispitelor care vin de la trup,
de la oameni si de la diavoli. Si nu rezistăm la ispite, pentru că nu suntem
întăriti de harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu nu ne întăreste,
pentru că nu mergem la Biserică, nu postim, nu ne spovedim, nu ne rugăm
si nu ne împărtăsim cu Sfintele Taine.
Să ne rugăm pentru ceilalti cu „Rugăciunea lui
Iisus”
Există în lume atâta suferintă si atâtea rele, si atâta necunoastere a lui
Dumnezeu, care – după cum spun Sfintii Părinti – este cel mai mare păcat.
Pentru aceasta esti dator să te rogi si să plângi.
Atunci când crestinii „dorm”, preotul trebuie să-si pună mintea de
strajă, adică să vegheze si să se roage Lui Dumnezeu, pentru poporul Său.
Ca preot, ai si mai mare îndatorire de a te ruga pentru ceilalti, deoarece tu
esti acela căruia i-a încredintat Dumnezeu pe poporul său.
Câti oameni se risipesc! Câti sunt în pragul sinuciderii! Câti sunt pe
punctul de a comite crime îngrozitoare! Câti sunt deznădăjduiti în nevoi!
Trebuie să rostim „Rugăciunea lui Iisus”, pentru toti acesti oameni.
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-i pe robii Tăi” sau „pe robul Tău” -
pomenindu-i numele, dacă te rogi doar pentru cineva anume. După aceea
ar trebui să continuăm fără să mentionăm numele. Dumnezeu stie pentru
24
cine ne rugăm. Nu trebuie să ne gândim nici la problemele care-i
frământă. Spunem doar „miluieste pe robul Tău”.
Părintele Ierosch. Paisie Olaru învăta pe ucenici să zică: „Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”, ca să ne
izbăvească de egoism. Dar, rugăciunea pentru ceilalti, este un efort
necesar si pentru alt motiv. Când ne rugăm pentru altcineva, imediat
primim lămuriri de la Dumnezeu, despre ceea ce are în special nevoie si
putem lucra efectiv pentru mântuirea lui. Inima devine foarte sensibilă si
nespus de ageră în recunoasterea diavolului si, în acelasi timp, îsi trage
multă putere din rugăciune, pentru a alunga pe cel rău din ea. Astfel devine
un receptor al Duhului Sfânt. Mai mult decât atât, fiind încercat în războiul
asupra diavolului si având cunoasterea harului dumnezeiesc, poti cu mare
usurintă să intri în sufletul celuilalt si să pătrunzi în lumea interioară a celui
ce vine la spovedanie. Folosul este nespus de mare. El va pleca de la
scaunul de spovedanie alt om, usurat de patimile stiute si de cele nestiute.
Când, unde, cât si cum să ne rugăm ?
Să ne rugăm neîncetat, dar în special la orele 12, 15, 18, 21, 24, 3, 6
si 9. Rugăciunea care se face în acelasi timp, în mai multe locuri si de
către mai multi crestini, ne va curăta, va sfinti si va schimba duhul tării.
Înainte de a dormi, să spunem „Rugăciunea lui Iisus” pe respiratie, să
spunem Crezul si să ne însemnăm cu Sfânta Cruce. În acest fel, darul
Duhului Sfânt si Îngerul păzitor ne vor acoperi si sfinti.
Dacă, în loc să ne rugăm, vom citi cărti „usoare” si ne vom uita la filme
blestemate, mintea noastră se va spurca si vom avea visuri desfrânate si
duhul desfrânării ne va spurca în timpul somnului.
Cei care vin si se roagă la Sfintele Mănăstiri, vor reaprinde mai tare
focul Duhului Sfânt în inimile lor. Trebuie să ne rugăm neîncetat, pentru că
neîncetat suntem ispititi de patimile trupului si ale sufletului, de către
oameni si de către diavoli. Când ne rugăm, Harul Duhului Sfânt vine si
îndepărtează ispitele care vin asupra noastră.
Si, după cum spune un cuvios Părinte: „Când oala de mâncare se află
pe foc, nu se apropie de ea musca, dar când se răceste, vine musca si se
asează în ea. Tot astfel si de crestinul care este aprins cu focul Duhului
Sfânt, nu se apropie musca (diavolul)”.
Cel mai mult luptă diavolii pe crestinii care se roagă. Orice crestin,
când se roagă, poate observa cu mintea pe diavoli, care caută să-l
întrerupă de la rugăciune, rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii si la
toate păcatele pe care le-a făcut sau pe care le-ar putea face. „Căci stie
25
diavolul că nimic nu-l luptă mai tare, decât rugăciunea, cea către
Dumnezeu” (Avva Agathon, Pateric Egiptean, p.25).
În afară de slujbele Bisericesti, trebuie să-ti dedici anumite momente,
special pentru a practica „Rugăciunea lui Iisus”. Să începi putin câte putin
si să continui potrivit cu zestrea duhovnicească si harul ce-l simti. Se poate
începe prin rostirea rugăciunii o jumătate de oră înainte de răsăritul
soarelui si o jumătate de oră seara, înainte de culcare. Este necesar să
existe un program statornic, care să nu fie călcat în nici un chip, nici
măcar pentru lucruri bune. Este necesară, de asemenea, si o încăpere
linistită si izolată, unde să nu se audă zgomote si acolo să începi si să
lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”.
La început trebuie să-ti încălzesti inima sau să citesti o lucrare a
Sfintilor Părinti, din care să ne adunăm si să ne smerim. Apoi, fie cu buzele
sau cu mintea, sau cu inima, potrivit cu nivelul nostru duhovnicesc, să
spunem „Rugăciunea lui Iisus”. Cu timpul, momentele acordate „Rugăciunii
lui Iisus”, se vor mări si vor îndulci inima si vei tânji după ele. Dar la
început avem nevoie să ne silim pe noi însine să spunem rugăciunea, chiar
si pentru scurt timp. Ne va face mult bine. Este însă suficient ca să ne
rugăm putin timp? Nu este suficient, dar când există dorintă si smerenie,
Dumnezeu împlineste ceea ce lipseste rugăciunii. Pentru că dacă
Dumnezeu arată atâta milostivire pentru căderile noastre, nu va fi el
nespus de milostiv cu noi, în strădania noastră de a ne curăta si sfinti ?
Dumnezeu va împlini orice lipsă a noastră.
Pentru că cei din lume sunt ocupati cu multe griji, se poate ca într-o
oră de rugăciune să se bucure de mai multă binecuvântare decât multe
ore, ale unui călugăr pustnic.
Să stii că în timpul „Rugăciunii lui Iisus”, diavolul îti va aduce multe
ispite, ca să te întrerupă. Dar, mai trebuie să stii că Dumnezeu te încearcă
prin aceste ispite, ca să vadă dacă ai într-adevăr vointa să lucrezi
„Rugăciunea lui Iisus”. În asemenea cazuri, dacă te silesti, Dumnezeu va
veni în ajutorul tău si va îndepărta toate greutătile. Multe din gândurile,
chiar si cele bune, din timpul rugăciunii, pot veni de la cel rău. Dacă
diavolul îsi dă seama că suntem gata să părăsim „Rugăciunea lui Iisus”,
pentru alte lucrări, chiar dacă sunt bune, ne va aduce în minte multe
asemenea gânduri, în momentul în care ne rugăm ca să ne amânăm
rugăciunea.
Se întâmplă, uneori, să ne întoarcem la chiliile noastre obositi, după
ce am muncit mult si ne-am cheltuit întreaga energie pentru slujirea fratilor.
Ce ar trebui să facem în astfel de cazuri? În nici un caz, nu ar trebui să
renuntăm la „Rugăciunea lui Iisus”. Sfântul Simeon Noul Teolog ne
sfătuieste ca, în nici un caz, slujirea fratilor să nu fie motiv de a ne lipsi de
„Rugăciunea lui Iisus”, deoarece atunci pierdem multe. Nu trebuie să găsim
26
niciodată scuze, ca să amânăm rugăciunea. „În slujire, osteneste pe
măsura puterii tale, iar în chilia ta nevoieste-te în rugăciune, cu smerenie,
priveghere si lacrimi neîncetate. Si să nu ai în minte că astăzi am trudit
peste puteri si deci să scurtez rugăciunea, pentru oboseala trupului.
Fiindcă, îti spun că nu contează cât te ostenesti pentru altii, peste puterile
tale, căci a te lipsi de asa ceva atât de important cum este rugăciunea,
mare nesocotintă este”.
O jumătate de oră cu „Rugăciunea lui Iisus”, valorează cât trei ore de
somn adânc, de odihnă. Rostirea îndelungată a „Rugăciunii lui Iisus”,
odihneste pe om si-l linisteste. Chiar si din acest punct de vedere, este o
doctorie odihnitoare pentru trup.
Multi frati au necazuri si suferă pentru că lucrează mai mult cu
ratiunea, decât cu inima. Se chinuiesc căutându-si gândurile, pe când,
dacă trăiesc în har, gândurile vin pur si simplu. De aceea, se ceartă fratii si
nu au pace, iar atunci când sunt nedreptătiti se mâhnesc si nu se bucură
potrivit poruncii lui Hristos, deoarece nu au nici o legătură cu „Rugăciunea
lui Iisus”.
Să nu considerăm „Rugăciunea lui Iisus” ca pe ceva ocazional, ci
drept însăsi viata noastră. Oriunde vei fi, pe stradă, în masină sau în orice
altă parte, să spui „Rugăciunea lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul” si „Preasfântă Născătoare de
Dumnezeu, mântuieste-mă”. Trebuie să ne miscăm înlăuntrul rugăciunii. Iar
teologia si predica să ni se nască, înlăuntrul atmosferei celei sfinte. Trebuie
să avem propriul program, pe care să-l respectăm în fiecare zi. Când trăim
în acest fel, lumea are folos peste măsură.
Aceia care au întelegerea unui călugăr, simt nevoia să primească
binecuvântarea, orice lucrare ar avea. Si în toată viata lor să se
încredinteze unui povătuitor duhovnicesc, pentru ca acesta să vegheze
asupra lor si să-i îndrepte în tot ceea ce fac. Ar trebui să mergem des la
Sfânta Liturghie, pregătiti asa cum se cuvine, si să ne împărtăsim cu
Preacuratele lui Hristos Taine.
Sfânta Evanghelie ne învată cum si cât timp trebuie să ne rugăm.
Când Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus Sfintilor Apostoli: „Simone,
Simone, iată Satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar Eu m-am
rugat pentru tine ca să nu piară credinta ta” (Matei 31, 32) Sfântul Apostol
Petru a răspuns: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg si-n temnită si la
moarte”. După aceasta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a mers în Grădina
Ghetsimani ca să se roage, înainte de Sfintele Sale Patimi. Firea Umană a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuia să fie întărită înainte de Sfintele
Patimi. În timpul rugăciunii Sale, un înger s-a arătat si-L întărea (Matei 22,
43). Domnul Iisus Hristos „Fiind în chin de moarte, mai stăruitor se
ruga. Si sudoarea Lui s-a făcut ca picăturile de sânge care picurau pe
27
pământ. Si ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui si i-a aflat
adormiti”. Si le-a zis: Privegheati si vă rugati, ca să nu intrati în ispită
(Matei 26). Pentru că nu s-au putut ruga, puterea Dumnezeiască nu i-a
întărit si în fata ispitelor, Sfintii Apostoli s-au lepădat de Mântuitorul Iisus
Hristos. În fata ispitelor, a atacurilor diavolesti, a mortii nu putem rezista,
dacă nu suntem întăriti de Puterea Dumnezeiască. Iar Puterea
Dumnezeiască nu ne întăreste, dacă nu ne rugăm.
Prima conditie pentru a practica „Rugăciunea lui Iisus”:
Împacă-te cu aproapele tău ! (Matei 5, 23-25)
Cu privire la loc: este Biserica si camera ta:
“Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta si, închizând usa,
roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns...” (Matei 6,6)
În liniste totală. În singurătate. Totodată, se întelege si interiorizarea în
rugăciune care să-si găsească trăire, în suflet cu sârguintă, în minte cu
întelegere si în inimă cu simtire afectivă; cum zice Domnul: “Împărătia lui
Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 27, 21).
Cum să ne rugăm? Domnul Iisus ne învată: “Asa să vă rugati: “Tatăl
nostru...” “. Deci zicem la început „Împărate Ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”,
„Prea Sfântă Treime”, „Tatăl nostru...”. Si apoi “Rugăciunea lui Iisus” (Tes.
5, 17).
Stăm în genunchi sau pe un scăunel (înăltimea de cca. 30 cm) si
începem să rostim “Rugăciunea lui Iisus”, zicând rar “Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul”, cu căintă
si smerenie (căci suntem păcătosi), concentrati numai la aceste cuvinte, pe
care le zicem cu întelegere si nu gândim la nimic altceva (nici bine, cu atât
mai mult la cele rele).
În timpul exercitiului de rugăciune încetează orice miscare.
Nu căutati senzationalul.
Feriti-vă de orice imaginatie, vedenie si vis de la diavol. Nu închideti
ochii!
Durata exercitiului pentru începători este de 10-15 minute.
Multi dintre monahi si multe dintre monahii sunt râvnitori pentru a avea
practica rugăciunii continue. Ar rosti rugăciunea pustnicului “Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine, păcătosul”
mereu, dar se plâng de nereusită. Care e cauza? N-au persistentă. N-au
statornicie si stabilitate în actiune. Aceasta e o actiune bună si sfântă
pentru tot crestinul. E o nevointă care face parte din principala trăire de
monah. Si tu n-o iei în serios, ci superficial. Ia aminte căci nici o meserie
sau profesie nu se învată numai să încerci, ci trebuie să începi si să ai
continuitate din an în an si să te ridici din treaptă în treaptă. Altfel, nu
reusesti. Deci să nu zici: hai să încerc să mă deprind si eu cu rugăciunea
28
inimii. Ci, hai să încep rugăciunea inimii si să ajung practicant al
rugăciunii continue. Că de încercat a încercat si Iuda si a dat înapoi.
Urmează zilnic acest exercitiu de 10-15 minute, de 2-3 ori pe zi, si te
vei bucura de rezultate, sporind în rugăciune si viată de evlavie. Si în cursul
zilei, de câte ori îti vei aduce aminte, de esti la muncă, la birou, sau pe
cale, vei zice: “Doamne, Iisuse…”. Iar după un timp, vei observa că si
atunci când îti faci pravila particulară sau atunci când participi la cele 7
laude, vei observa că te poti coborî cu mintea în inimă si vei realiza
calitatea rugăciunii, lucru pe care îl dorim.
Nu mai zice că nu e pentru tine – căci esti păcătos. Începe de acolo,
din starea cea mai de jos unde te afli si te va ajuta Hristos. Înlătură
trândăvia si adaugă nevointă peste nevointă si vei reusi. „Dă-mi vointă să-ti
dau putere” zice Domnul. Îndrăzniti, Eu am biruit lumea – păcatul, zice
iarăsi Domnul. (In. 16, 33)
29
III. Mijloace de înlesnire si
sporire a rugăciunii
Despătimirea (curătirea inimii)
Cine vrea ca din inimă să curgă, ca dintr-un izvor nesecat, apa vie a
Duhului Sfânt, trebuie să se nevoiască ca să dobândească în inima sa
„Rugăciunea lui Iisus”. Cel care doreste să aibă în inima sa totdeauna
această rugăciune, trebuie să asculte despre pregătirea de care este
nevoie mai înainte de rugăciune si apoi să afle felul în care trebuie să
spună rugăciunea.
Deoarece Împăratul Ceresc – Domnul nostru Iisus Hristos – este curat
si mai presus de orice sfintenie, El nu va intra într-o inimă murdară si plină
de păcate. Trebuie, mai întâi, să ne pregătim curătind inima noastră,
pentru a-L putea primi pe Mântuitorul Iisus Hristos în ea. Iar, după ce îl
primim în inima noastră pe Domnul nostru Iisus Hristos, putem să spunem
rugăciunea si să o avem fără de încetare în inima noastră, bucurându-ne si
veselindu-ne duhovniceste.
Pregătirea inimii se face prin smerenie adâncă, asceza trupului
(post, priveghere, îngenunchieri, etc.), fapte bune (milostenie, etc.),
muncă binecuvântată, citire (Psaltire, Vietile Sfintilor, Biblia, etc),
împlinirea Poruncilor dumnezeiesti, participare la Sfânta Liturghie,
Sfânta Spovedanie si Sfânta Împărtăsanie.
După cum stările sufletului se prelungesc în atitudini exterioare si în
miscări trupesti, tot astfel si gesturile si pozitiile trupesti dacă sunt însotite
de concentrarea gândurilor asupra lor, au o influentă considerabilă asupra
stării sufletului. Un suflet smerit va face trupul să îngenuncheze, dar si o
îngenunchere cu gânduri de pocăintă îi va provoca o stare de smerenie în
suflet.
Citirea Psaltirii, a Imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, a
scrierilor Sfintilor Părinti ajută mult mintea să se adune si inima să se
încălzească duhovniceste (de la darul Duhului Sfânt). După aceasta este
mai usor si cu spor să se spună “Rugăciunea lui Iisus”.
Recomandăm crestinilor care vor să sporească în această sfântă
lucrare să participe cât mai des si cât mai mult posibil la Sfintele Slujbe si
binecuvântatele munci în mănăstirile care au părinti sporiti în Rugăciunea
lui Iisus. Amintim aici numai câteva din mănăstirile canonice cu posibilităti
mai mari de cazare:
30
Pentru bărbati: Frăsinei, Lainici, Antim, Neamt, Sihăstria Neamt,
Secu, Sihla, Petru Vodă, Bistrita (Neamt), Rarău, Sihăstria Rarău, Cetătuia,
Pojorâta, Putna, Cocos, Brâncoveanu, etc.
Pentru femei: Agapia, Văratic, Dragomirna, Căldărusani, Pasărea,
Techirghiol, etc.
Cei care pornesc de unii singuri într-o nevointă rapidă a “Rugăciunii
lui Iisus”, fără celelalte fapte bune crestine, curătitoare de păcate si fără
îndrumarea unui duhovnic iscusit, vor avea mari ispite de la trup, de la
oameni păcătosi si de la diavoli si în cele mai multe cazuri, ne spun Sfintii
Părinti, vor fi biruiti. Însă pe primele trepte ale “Rugăciunii lui Iisus”
(rugăciunea orală, rugăciunea mintii si rugăciunea mintii din inimă), poate
urca orice crestin ostenitor si iubitor de Hristos.
Sfintii Părinti recomandă “Calea Împărătească”, ca fiind calea cea mai
sigură pentru desăvârsirea crestină. Progresul încet dar sigur, pe măsura
curătirii inimii cu harul dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine si în celelalte
fapte bune crestine (inclusiv „Rugăciunea lui Iisus”), duc după o perioadă
mai lungă de timp, dar cu lupte duhovnicesti si ispite mai mici, la
despătimire.
Cel care ajunge la o măsură înaltă a rugăciunii află pace în trupul si
inima sa, fată de gândurile rusinoase, si duce o viată linistită, ca si cum ar fi
fără de trup, asemenea celui care se împărtăseste cu vrednicie cu Prea
Curatele Taine si care petrece în acea zi în pace si-n liniste, cugetând si
avându-L în fata ochilor mintii numai pe Hristos si care nu vrea să mai stie
nimic de lume, deoarece este stăpânit de Dragostea Dumnezeiască din
care a gustat sufletul său. Cei care îndrăznesc si lucrează acest fel de
rugăciune fără să aibă nici o pregătire si fără să ceară sfatul unui părinte
duhovnicesc, se aseamănă cu cei care îndrăznesc să se împărtăsească
nespovediti si fără vrednicie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, se
aseamănă cu cei care îndrăznesc să vină la nunta lui Hristos fără haine de
nuntă (Mt.22, 11-13), fără haina Duhului Sfânt. Sfânta Împărtăsanie îi
luminează, îi răcoreste si îi sfinteste pe cei care se împărtăsesc cu
vrednicie, iar pe cei care se împărtăsesc cu nevrednicie – îi arde, îi
întunecă si îi dă mortii. Rugăciunea inimii, celor care postesc, se
înfrânează si se smeresc, le dă pace sufletească si trupească si îi întăreste
în lucrarea Domnului, iar celor lacomi, neînfrânati si mândri, le orbeste
mintea si inima. Si dacă devin astfel fără măsură la cuget, adică limitati la
mintea lor, orbi la inimă si întunecati la suflet, li se pare răul bine si amarul
dulce. Unii ca acestia nu mai vor să ceară sfatul de la altcineva. Deoarece
satana care s-a sălăsluit în ei, din pricina înăltării mintii, îi învată cele ce
sunt ale sale. Si pe bună dreptate li se întâmplă aceasta, din cauza
mândriei lor. Pentru că acestia, în loc să culeagă rod copt si strugure dulce
31
din rugăciunea lor, ei vor culege rod necopt – prin necunoasterea lor, si
aguridă – pentru înăltarea părerii de sine.
Când se dezvoltă sensibilitatea duhovnicească lăuntrică în noi,
ratiunea este îndemnată să-l înteleagă pe Dumnezeu. Dar unirea mintii cu
inima poate fi făcută numai cu lucrarea Duhului Sfânt. Prin har, prin
pocăintă si prin împlinirea poruncilor dumnezeiesti sub înrâurirea harului,
mintea găseste inima si se unesc amândouă. Dar, cel care nu lucrează
lucrarea duhovnicească a rugăciunii mintii cu inima zdrobită, nu poate
ajunge la măsuri înalte, duhovnicesti. Si de îndată ce vede o fată frumoasă
sau alt lucru scump si frumos pe pământ, inima lui este cuprinsă de
această plăcere si este robit si se prinde de lucrul acela gândul lui, precum
se prinde pestele în undită. Si aleargă la acea plăcere păcătoasă, precum
aleargă câinele la borâtura sa, căutând să mănânce pe săturate, precum
se spune: „Si dorea să-si umple pântecele său cu roscovele din care
mâncau porcii”. A cărui parte să nu o avem, cu harul si cu iubirea de
oameni ai Domnului nostru Iisus Hristos. A lui fie slava si puterea, în vecii
vecilor. Amin !
Curătirea mintii si a inimii prin gânduri, înclinatii si fapte bune
Nu ajunge numai rugăciunea pentru curătirea mintii noastre. Nu ne
foloseste la nimic dacă ne rugăm, postim si priveghem zile întregi, iar
mintea noastră este plină de gânduri rele fată de aproapele. Din minte,
gândurile rele se pogoară în inimă si-l fac pe om fiară. Deoarece “din inimă
ies toate relele” (Matei 15, 19) si “din prisosul inimii vorbeste gura” (Luca 6,
45). Dumnezeu însă vrea să avem “inima curată”. Dar inima noastră este
curată atunci când nu îngăduim să treacă prin mintea noastră gânduri rele
fată de semenul nostru.
- O rugăciune spusă cu inima murdară, va murdări si rugăciunea, căci
gândul prea murdar învinge gândul rugăciunii.
- Dacă punem vin bun peste vin otetit, tot vinul se strică.
- Dacă punem mir peste ulei stricat, se strică tot mirul.
Nu ajunge să ne recunoastem starea cea rea în care am ajuns, ci
trebuie să lucrăm pentru curătirea noastră. Dacă nu primim gânduri viclene
si noi însine nu gândim rău, ci pentru orice ni se spune, orice vedem,
punem gândul cel bun, mintea si inima noastră se vor curăti. Si desi nu ne
vom elibera de gândurile noastre, vor exista si gânduri rele, însă nu se vor
lipi de mintea noastră curată.
Prin cuvântul “gând” în limbaj ascetic se întelege fie un gând simplu
ce trece prin minte, fie o miscare a sufletului spre bine ori spre rău, fie o
înclinatie bună sau rea, la care s-a ajus prin împreună lucrarea mintii, a
constiintei, a simtirii si vointei.
32
Deoarece gândim înainte de a face ceva, pentru ca lucrarea
fiecărui credincios să fie bună, trebuie ca dintru început să fim cu atentie,
să cercetăm gândurile, în asa fel ca să cultivăm gândurile cele bune si să
eliminăm pe cele rele. Atunci când crestinul cultivă numai gânduri bune si
îsi întăreste o stare bună, patimile încetează să mai actioneze. Patimile
sunt înrădăcinate adânc înlăuntrul nostru, iar gândul evlavios si harul lui
Dumnezeu ne ajută ca să nu fim robiti de ele. Gândurile bune nu atât
dezrădăcinează patimile, cât le războieste, putând chiar să le răpună.
Atunci când cineva tine, fie si pentru putin timp, un gând rău asupra
cuiva, orice lucru ar face (milostenie, post, priveghere, rugăciune, etc.) va fi
însotit de duhul răutătii sale. De aceea să ne străduim după putere, să
plantăm gânduri si înclinatii sufletesti bune, mai înainte ca diavolul să
planteze în noi gândurile lui rele, pentru ca inima noastră să fie locas al
Duhului Sfânt, ca rugăciunea noastră să fie însotită de mireasmă
duhovnicească. Un gând bun si curat are mai mare putere decât orice
nevointă, pentru că gândurile bune paralizează gândurile rele si diavolesti
înainte de atac.
Prin gândurile rele, de judecare si nedreptate asupra aproapelui,
împiedicăm venirea harului dumnezeiesc si lăsăm pe diavol să lucreze liber
asupra noastră. Însă gândurile curate pe care le cultivăm în inima noastră,
căutând ca să vedem părtile bune ale aproapelui, au mai mare putere
decât toată nevointa pe care am face-o si ne ajută mai eficient. Fiecare
crestin trebuie să ajungă să le vadă pe toate curate. Astfel, va ajunge într-o
stare în care le vede pe toate cu ochii duhovnicesti si nu cu ochii trupesti si
le va justifica în sensul cel bun.
Trebuie să luăm aminte ca să nu primim gândurile viclene ale
diavolului, ca astfel să întinăm locasul Duhului Sfânt, care se află în inima
noastră (1 Corinteni 6, 19 si 3, 6) si să ne întunecăm. Duhul Sfânt, când va
găsi inima noastră curată, va veni si se va sălăslui în ea, pentru că iubeste
curătia si bunătatea si de aceea este reprezentat de un porumbel.
Cel ce are sănătate duhovnicească va preschimba si răul în bine.
Omul duhovnicesc vede răul dar în acelasi timp vede binele si distinge că
răul este de la diavol si vine dinafară. Cu ochii sufletului îsi vede greselile
lui că sunt mari (bârna din ochi), iar greselile celorlalti le vede mici (paiul
din ochi) si în acest fel se smereste si primeste mult har.
Uneori gândurile viclene sunt de la diavoli, iar alteori însusi omul
gândeste în mod viclean. Si de multe ori diavolul creează anumite situatii
pentru ca oamenii să-si facă gânduri rele. Omul cel rău, care are gânduri
rele, tot timpul este mâhnit si întristat si totdeauna mâhneste si întristează
pe aproapele său cu această negreală din sufletul său. Un astfel de om
trebuie să înteleagă că are nevoie de curătie, ca să-i vină limpezimea
33
duhovnicească, curătia mintii si a inimii lui si ca rugăciunea lui să fie
primită de Dumnezeu.
Din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească.
Pentru că oamenii judecă lucrurile potrivit cu continutul pe care îl au
înlăuntrul lor. Dacă nu au un continut duhovnicesc, trag concluzii gresite si
îl nedreptătesc pe aproapele lor. Să ne aducem aminte de cei doi tâlhari
răstigniti împreună cu Hristos. Amândoi îl vedeau pe Mântuitorul Iisus
Hristos răstignit pe cruce, vedeau pământul cutremurându-se, cerul
întunecându-se, dar după gândurile pe care le-au avut, unul s-a mântuit, iar
celălalt s-a osândit. Însă trebuie să stim că gândurile bune trebuiesc
cultivate mai ales în familie, în scoală si în societate.
Trebuie să te ostenesti pe tine însuti, să te cercetezi, iar atunci când
vrăjmasul îti aduce gânduri rele, să le alungi prin rugăciune si împotrivire si
să le înlocuiesti cu gândurile cele bune. Când te vei nevoi asa, se va
cultiva dispozitia ta bună si înclinatiile tale vor deveni bune. Iar Dumnezeu
văzând dispozitia ta bună, se va milostivi si te va ajuta. Si astfel gândurile
rele nu vor mai avea loc în tine, vor pleca în mod firesc si vei avea numai
gânduri bune. Vei dobândi astfel obisnuinta spre bine, va veni bunătatea în
inima ta si astfel vei sălăslui pe Hristos înlăuntrul tău. Însă lucrul acesta nu
se face rapid, ci este trebuintă de timp si de nevointă continuă pentru ca
sufletul să ia cununa biruintei. Atunci războiul gândurilor (rele) va înceta
pentru totdeauna, pentru că războaiele gândurilor sunt izbucniri ale
dezordinii noastre lăuntrice pe care le exploatează diavolii.
Trebuie să te străduiesti să iubesti chiar dacă n-ai iubire. Faptele bune
întăresc gândul bun. Făcând mereu binele ajungem să si gândim numai
binele. Despre un sfânt părinte s-a spus că atât de mult a făcut binele,
încât nu mai stia ce este răul!
Ritmul respiratiei
Sfântul Nichifor recomandă ca după concentrarea mintii, aceasta să
fie introdusă în inimă odată cu inspiratia aerului care intră în plămâni. La
început, pentru a avea un mijloc (suport) de a introduce mintea în inimă,
Sfântul Ioan Scărarul ne spune ca să se lipească rugăciunea de respiratia
noastră.
Aceasta se realizează în doi timpi: când inspirăm, să urmărim cu
mintea coborârea aerului în plămâni si să spunem: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, iar când expirăm aerul să spunem:
„miluieste-mă pe mine, păcătosul !”. Acest lucru se face pentru a permite
mintii să se fixeze pe rugăciune si să se întoarcă în inimă.
34
Respiratia oferă însă o înlesnire doar din punct de vedere
psihologic nu si spiritual. Aceasta deoarece unirea mintii si a inimii poate fi
făcută numai cu lucrarea Duhului Sfânt. Primim har numai prin pocăintă si
prin împlinirea Poruncilor lui Dumnezeu. Atunci când mintea va intra în
cămara inimii si se va întâlni haric cu Mântuitorul Iisus Hristos, va simti o
bucurie duhovnicească deosebită, asemenea omului care a plecat de la
casa Tatălui Ceresc, în tara păcatelor, si acum s-a întors din nou acasă.
Când mintea se află în inimă nu mai are nevoie să se ajute de
respiratie, dar ea nu trebuie să lâncezească, ci să spună neîncetat
rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe
mine păcătosul !”. În acest fel, mintea nu mai este distrasă si rămâne
invulnerabilă la diferitele ispite si în fiecare zi îi creste dragostea pentru
Dumnezeu si pentru aproapele.
Pocăinta (încălzirea inimii). „Pulsul” inimii
Lupta este necesară pentru dobândirea darurilor „Rugăciunii lui Iisus”:
„Împărătia lui Dumnezeu se ia cu străduintă si cei ce se silesc, pun mâna
pe ea” (Matei 11, 12). Cea mai mare luptă a crestinului, pentru a dobândi
rugăciunea, este să-si adune mintea, să o despartă de lucrurile dimprejurul
ei, de obiecte si de întâmplări, de gândurile rele si de gândurile bune.
Pentru că mintea, când se desparte de Dumnezeu, îsi pierde sursa de viată
si devine moartă duhovniceste, precum este pestele ce a fost scos din apă.
Mintea noastră este asemenea „fiului risipitor” din Sfânta Evanghelie,
care vrând să plece din casa părintească, îsi ia partea de avere cu el
(dorinta si vointa), pe care o risipeste în desfrâu. Astfel, mintea noastră
risipitoare are si ea nevoie să se întoarcă „în sine”, de la distrugerea
păcătoasă a ei, ca să simtă dulceata si fericirea duhovnicească si să învie
din moartea păcatelor. Sfintii Părinti ne învată: „Pentru a-ti aduna mintea,
trebuie mai întâi să-ti încălzesti inima, gândindu-te la starea ta lăuntrică, la
păcatele săvârsite si la Judecata Înfricosătoare a lui Dumnezeu”. Fiul
risipitor a făcut un efort urias, pentru a-si obliga vointa să dorească
întoarcerea la Dumnezeu Tatăl. Si noi trebuie să facem la fel, cu
„Rugăciunea lui Iisus”, ca să devenim constienti de păcătosenia noastră.
Să ne simtim ca în ceasul Înfricosatei Judecăti, unde Dumnezeu ne va
judeca pentru toate păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul si cu fapta,
pentru păcatele pe care le-au făcut altii din cauza noastră, pentru faptele
bune, crestine, pe care nu le-am făcut, pentru faptele bune, crestine, pe
care nu le-au făcut altii, din cauza noastră. Trebuie să devenim constienti
de necesitatea curătirii de patimi. Nu trebuie doar să-ti doresti să-i vindeci
35
pe ceilalti, ci să crezi în acelasi timp, cu putere, că si tu – asemenea lor
– esti plin de patimi, ba chiar mai rău, pentru că fiecare patimă este un iad.
Cu aceste simtăminte, să strigăm si să plângem după mila lui
Dumnezeu, pentru că rugăciunea netulburată vine prin lacrimi. Trebuie să
stăruim si să chibzuim asupra acestui gând, ferindu-ne în acelasi timp de
orice imaginatie. Astfel, mintea noastră va coborî în inimă prin pocăintă,
ajutată fiind de darul Duhului Sfânt. Iar lacrimile duhovnicesti vor izvorî din
ochii nostri si vom spune rugăciunea fără tulburare. Când rostim
„Rugăciunea lui Iisus” cu atentia mintii fixată pe organul fiziologic al inimii,
ne întoarcem înlăuntrul nostru, în adâncul inimii, despărtindu-ne astfel de
lumea exterioară. Când mintea intră în inimă, ea trebuie să se lupte ca să
stea cât mai mult timp acolo. La început, mintea hoinară se simte stingheră
si strâmtorată în spatiul inimii. Dar, odată obisnuită cu acest lucru, nu-i mai
place să iasă afară, pentru că acolo în inimă se află Împărătia lui
Dumnezeu.
Pentru a ne încălzi inima în timp ce ne rugăm, trebuie deci să ne
gândim la păcătosenia noastră. Sfintii Părinti recomandă ca la început să
ne concentrăm mai mult pe cuvintele „miluieste-mă pe mine, păcătosul”,
cuvântul „păcătos” trebuind spus mai apăsat, pentru a-l simti mai bine.
Trebuie să mărim si să păstrăm această căldură a inimii si să ne folosim de
acest mare dar dumnezeiesc. Căldura inimii va ajuta mintea să fie fixată
pe cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, să coboare în inimă si să rămână
acolo.
Rugăciunea lui Iisus lipită de “pulsul” inimii.
O alternativă la „ritmul respiratiei” este „pulsul inimii”. În acest caz, nu
coborâm mintea în inimă, lipită (odată cu rugăciunea) de aerul respirat, ci
ne fixăm privirea pe locul inimii. Locul duhovnicesc al inimii (care nu
coincide cu inima de carne) se află la bărbati la două degete orizontale
deasupra sânului stâng, iar haric se simte ca un cui de foc si o durere în
locul duhovnicesc al inimii. Sfintii Părinti nu recomandă localizarea fizică a
locului inimii cu mâna, pentru că pot apare simtiri ce conduc la înselare.
Această metodă are 7 timpi (rugăciunea se rosteste rar, în 7 timpi, fiind
accentuat fiecare cuvânt): 1. Doamne, 2. Iisuse, 3. Hristoase, 4. Fiul lui
Dumnezeu, 5. miluieste-mă, 6. pe mine, 7. păcătosul.
Nu este vorba de bătăile inimii (pulsul sângelui), ci de bătăile
cuvântului la poarta inimii, de trăirea afectivă, în inimă, a fiecărui cuvânt al
rugăciunii. Astfel, bătând la usa inimii, spunând accentuat si cu pocăintă
fiecare cuvânt al “Rugăciunii lui Iisus”, deprindem inima să se deschidă
să conlucreze cu mintea, până simtim că inima se încălzeste haric si
că devine inimă de carne, nu inimă de piatră.
36
Cu timpul, această trăire (simtire) si bucurie a rugăciunii, o vom
avea si când vom citi si alte rugăciuni, realizând acum calitatea rugăciunii.
Când mintea se coboară în inimă, mintea zice cuvintele rugăciunii cu
întelegere, inima cu simtire afectivă, iar vointa cu sârguintă, astfel
realizând calitatea rugăciunii.
De semnalat este si faptul că “ritmul” inimii, spre deosebire de cel al
respiratiei, îsi are continuitate în toate treptele rugăciunii.
1. În faza începătoare – ca antrenare, deprindere.
2. În realizarea rugăciunii multiple (de cerere, de multumire sau de laudă).
Rugăciunea lui Iisus este doar o rugăciune de cerere, dar cea mai
eficace rugăciune pentru pocăintă.
3. În treapta înaltă – harisma rugăciunii („rugăciunea inimii” de sine
miscătoare), care lucrează în “ritmul” inimii (ca un ticăit de ceas), ca un
suspin al inimii miscate de Duhul Sfânt care îsi găseste sălas într-o
inimă curătită de zgura păcatului.
4. Rugăciunea cea mai înaltă, de unire cu Dumnezeu, este fără cuvinte,
dar cu afectiunea si căldura duhovnicească a inimii, precum copilul
care este alipit la sânul maicii sale, se simte odihnit si fericit, fără să
spună cuvinte.
Această practică a rugăciunii lui Iisus se recomandă fiecărui crestin care
vrea să-si mântuiască sufletul său. Nimeni să nu zică: “Nu încep, pentru că
eu nu voi putea realiza sută la sută”. Dumnezeu te va primi si vei avea
bucurii si trăiri duhovnicesti si cu saizeci la sută, si chiar cu treizeci la sută
(exemplu Pilda Talantului, Pilda Semănătorului, Pilda cu lucrătorii viei).
Când un om din lume îsi aminteste de supărarea pe care i-a făcut-o
altcineva si stăruie asupra acestui gând, simte ca o „muscătură” în inimă si
începe să plângă imediat. Acelasi lucru se va întâmpla si cu cel care se
gândeste că l-a supărat pe Mântuitorul Iisus Hristos si s-a îndepărtat prin
păcate de Darul Duhului Sfânt. Inima poate fi rănită adânc de un astfel de
sentiment. Si când inima este străpunsă de pocăintă, iar nu de o fortă
exterioară, doare mai mult decât orice rană făcută de trup (de aceea nu se
recomandă metode si tehnici care duc la o suferintă fizică a inimii si a
trupului; acestea nu numai că nu au nici un rezultat duhovnicesc - din
cauza lipsei de pocăintă a inimii, dar pot pricinui si îmbolnăvirea psihică si
fizică). Această rană păstrează continuu mintea în Dumnezeu si cel ce este
rănit astfel, nu poate să doarmă nici noaptea, simtindu-se de parcă ar fi pe
cărbuni aprinsi. De aceea el poate să rostească „Rugăciunea lui Iisus” cu
inima străpunsă timp de un sfert de ceas, iar apoi sufletul său aprins de
darul Duhului Sfânt îsi va aminti de Mântuitorul Iisus Hristos, ziua si
noaptea. Aceasta este rugăciunea neîncetată. Crestinul poate realiza
37
aceasta după câteva minute de rugăciune intensă, cu lacrimi, si poate
simti lucrarea „Rugăciunii lui Iisus” înlăuntrul său multe zile.
Este absolut necesar să ne recunoastem nevrednicia noastră, pentru
ca „Rugăciunea lui Iisus” să lucreze înlăuntrul nostru. Sporirea în
rugăciune depinde de sporirea cunostintei păcătoseniei noastre. Fără
această cunostintă, rugăciunea adevărată nu există. Deci, rugăciunea
trebuie împletită cu plângerea păcatelor noastre.
Sfintii Părinti învată că ridicarea noastră spre Rai este împletită cu
coborârea mintii înlăuntrul nostru. Cu cât coborâm mintea mai adânc în
inima noastră, cu atât descoperim necurătia din tainitele inimii noastre. Prin
pocăintă, Împărătia Cerurilor coboară înlăuntrul inimii noastre si o
transformă în Paradis. Doar prin pocăintă suntem călăuziti spre vederea
Împărătiei lui Dumnezeu. Îndemnul: „Pocăiti-vă că s-a apropiat Împărătia
Cerurilor” (Matei 3, 2) – este întotdeauna actual.
Dacă însă, crestinul ajunge la deznădejde, când se gândeste la
păcatele sale, înseamnă că diavolul i-a strecurat în minte ideea de
păcătosenie spre a-l arunca în deznădejde.
Gândeste-te că sufletul tău stă la Înfricosata Judecată în fata Dreptului
Judecător. Si de va fi găsit vrednic, va fi luat de îngeri si va fi dus în
Împărătia cea vesnică a lui Dumnezeu, de unde „au fugit durerea,
întristarea si suspinarea” (Isaia 35, 10). Iar de a vietuit în păcate, aude
glasul de tunet al lui Dumnezeu zicându-i: „să fie ridicat cel necredincios,
ca să nu vadă slava Domnului” (Isaia 37, 10). Atunci îl ajung pe el chinurile
iadului, tartarul, scrâsnirea dintilor, viermele cel neadormit al constiintei,
putoarea păcatelor, întunericul cel vesnic, vederea chipurilor înfricosătoare
ale dracilor, deznădejdea cea vesnică si focul cel vesnic si imaterial al
iadului, unde se va munci în vecii vecilor. Unde va fi atunci fala lumii
acesteia? Unde Slava desartă? Unde desfătarea? Unde nălucirea? Unde
odihna? Unde lauda? Unde bogătia? Unde rudeniile? Unde mama? Unde
părintii? Cine dintre acestia va mai putea să-l scoată pe cel care arde în
focul cel vesnic al iadului?
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre rugăciune: „Pentru ca
rugăciunea să fie roditoare, ea trebuie să se facă cu mintea adunată si cu
inima străpunsă de sentimentul pocăintei”. Rugăciunea trebuie făcută cu
mintea adunată, cu râvna sufletului pocăit si cu vointa încordată. Aceasta
este rugăciunea care urcă la Ceruri. Să ne însufletim astfel constiinta, să
ne muncim sufletul cu gândul la păcatele făcute, dar nu pentru a-l scârbi si
deznădăjdui, ci pentru a-l umple de râvnă si pentru a-l îndemna la
priveghere si rugăciune. Nimic nu îndepărtează mai mult delăsarea si
nepăsarea, precum chinul si suferinta care adună mintea împrăstiată la
cele din jur si o face să se întoarcă în inimă. Cel ce se roagă astfel, află
mare bucurie si pace în sufletul său.
38
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul atunci capătă îndrăzneală
în rugăciune, când este convins „că este mai rău decât toată zidirea”. Sfintii
Părinti leagă rugăciunea de chinul sufletului si de adunarea mintii. Mintea
trebuie să se reîntoarcă în ea însăsi din tulburarea ei, astfel încât să se
poată naste rugăciunea, din prea plinul pocăintei inimii.
Plânsul si lacrimile
Sfintii Părinti spun că plânsul este de două feluri: un plâns este fără
lacrimi si altul cu lacrimi.
Plânsul fără lacrimi este întristarea cea după Dumnezeu. Aceasta,
după Sfântul Apostol Pavel: „lucrează pocăinta fără părere de rău spre
mântuire” (II Cor.7, 10). Dacă păcatul naste întristare, trebuie să stim că
scârba, cea după Dumnezeu pentru păcat, mistuie păcatul. Dacă această
întristare se face din inimă, cu pocăintă, înaintea lui Dumnezeu, ea mistuie
păcatele (Sfântul Ioan Gură de Aur). Plânsul fără lacrimi este venirea în
sine a fiului risipitor (Luca 15, 17), iar acest plâns îl pot avea toti oamenii.
Plânsul cu lacrimi este „îmbrătisarea Părintelui Ceresc fată de cei ce
se întorc la pocăintă” spune Sfântul Grigorie Palama. Acest plâns cu lacrimi
este un dar al lui Dumnezeu, care se dă unora din mila Lui si pe care nu
toti pot să-l aibă.
Asadar, trebuie să stim că suspinele din inimă si mâhnirea mintii
pentru păcatele săvârsite alcătuiesc plânsul fără lacrimi. Acest fel de plâns,
la multi si de multe ori, s-a făcut înainte-mergător spre plânsul cel de-al
doilea, care vine cu izvorul lacrimilor, celor spre pocăintă.
Despre fericitul plâns cu lacrimi pentru păcate, Sfântul Ioan Scăraul
zice: „Lacrimile cele de după Botez, mai mare lucrare au decât însusi
Botezul. Căci Sfântul Botez face curătire si iertarea păcatelor ce s-au făcut
mai înainte de Botez, iar izvorul lacrimilor celor de după Botez le curăteste
si pe cele cu care ne-am întâlnit după Botez”.
Este de trebuintă să arătăm si de câte feluri sunt lacrimile. Aceasta
pentru a întelege că nu orice lacrimă este spre folosul mântuirii sufletelor
noastre:
1) - Mai întâi, sunt lacrimile care se nasc din dragostea pentru Dumnezeu,
care îngrasă si veselesc fata omului (Scara, Cuv.7, 7, Pateric, cap.6
f.99 verso).
2) - Al doilea fel sunt lacrimile cele din frica de Dumnezeu. Acestea usucă
pe om (Idem).
3) - Al treilea fel, sunt lacrimile care se nasc din pomenirea mortii (Scara
7, 36).
4) - Al patrulea fel de lacrimi sunt cele care se nasc din pomenirea
muncilor Iadului (Pateric, Cap.7,9 f.99, C.2, pentru umilintă, f.85).
39
5) - Al cincilea fel de lacrimi sunt cele care îi vin omului din cugetarea la
păcatele sale (Scara, cuv.7, 42).
6) - Al saselea fel de lacrimi sunt cele care-i vin omului din întristare si din
inima îndurerată (Scara, cuv.7, 65).
7) - Al saptelea fel de lacrimi sunt cele care vin de la Dumnezeu si lacrimi
care vin din nevointa omului (Scara, cuv.7, 25).
Aceste lacrimi, amintite până aici, sunt lacrimi bune, care aduc omului
curătire de păcate si mângâiere de la Dumnezeu, după cuvântul
Sfintei Scripturi care zice: „Fericiti cei ce plâng, că aceia se vor
mângâia” (Matei 5, 4).
8) - În afara acestor feluri de lacrimi, mai sunt lacrimile cele mijlocii, care
nici nu folosesc si nici nu osândesc pe om. Asa sunt lacrimile firesti,
cu care plâng părintii pe copii sau copiii după părinti, sau prietenul
după prieten sau cineva după rudenia sa.
În sfârsit, a treia categorie de lacrimi este cea a lacrimilor viclene,
rele si vătămătoare pentru suflet, cum sunt:
9) - Lacrimile cele din trufie (Scara, cuv.7, 44).
10)- Lacrimi care se nasc din mânie (Scara, cuv.7, 26-29).
11)- Lacrimi născute din scârbe si necazuri (Scara, cuv.7, 13).
12)- Lacrimi venite din pizmă si zavistie - Când cineva plânge din necaz
sau că nu se poate răzbuna pe altii care i-au făcut rău sau vreo
pagubă (Scara, cuv.7, 26).
13)- Lacrimi care vin de la duhul dezmierdării si al curviei (Scara cuv.15,
42-43).
14)- Lacrimi care vin de la diavolul slavei desarte (Scara 7, 23).
15)- Lacrimile pe care le aduce diavolul îmbuibării pântecelui. Aceste vin,
de obicei, când cineva este sătul si beat. Despre aceste lacrimi zice
Sfântul Ioan Scăraul: „Să pândim de multe ori si vom afla, făcându-se
în noi, un lucru amar si de râs chiar dracilor; căci săturându-ne ne
umilim si postind ne învârtosăm. Aici scopul dracilor este ca să ne
înselăm cu lacrimile cele neadevărate (Scara cuv.7, f.62-63).
Este bine să cunoastem că sunt lacrimi care vin omului din gândire si
cugetare si lacrimi care se fac fără de cugetare. Prin acestea deosebinduse
cele cuvântătoare de cele necuvântătoare. Lacrimile cele fără de
cugetare le au si dobitoacele, căci si ele plâng unele după altele, dar fără
să gândească.
Deci, se cade nouă ca să căutăm lacrimile cele bune, cu frică de
Dumnezeu, iar lacrimile cele vătămătoare să le lepădăm.
40
Astfel, cunoscându-ti greseala, cere iertare de la Dumnezeu si
începe a te ruga pentru binele celor care te-au necăjit si lasă toată
răzbunarea la Judecata si Dreptatea lui Dumnezeu.
Lacrimile cele bune le poate păzi omul, dacă se va păzi de vorba
multă, de glume, de râs, de mânie, de griji prea multe, de pomenirea răului
făcut lui de altii, de mâncare prea multă, de somn peste măsură, de betie si
de altele de acest fel (Pateric Egiptean, Cap.4, 9; Scara cuv.7, 9; 12, 4).
Iar dumnezeiescul părinte Efrem Sirul zice: „Fratii mei cei iubiti, să
plângem în rugăciunea noastră cât mai avem vreme, ca să ne izbăvească
pe noi Domnul de plânsul cel nesfârsit, de focul gheenei si de scrâsnirea
dintilor (Cuvânt din Proloage, dec.p.20).
Ascultarea
Fără un părinte duhovnicesc, nimeni nu poate înainta si nici nu poate
duce o viată curată. De aceea, ucenicul trebuie să caute un duhovnic sporit
în „Rugăciunea lui Iisus”, de care să asculte si să fie binecuvântat.
Duhovnicul îl va ajuta pe ucenic, atât cu cuvântul, cât si tainic, îl va
împărtăsi cu darurile rugăciunii.
După cum în viata lumească experientele se împărtăsesc din
generatie în generatie, la fel se întâmplă si în viata duhovnicească.
Duhovnicul fiind detinătorul darului „Rugăciunii lui Iisus”, îl va împărtăsi
ucenicului său, pe măsura cresterii sale duhovnicesti.
Ne facem ascultători, nu pentru a dispărea ca persoană, ci pentru a
face să dispară răul sălăsluit în noi, pentru a ne elibera de vointa proprie si
pentru ca Hristos să se nască duhovniceste în inima noastră. Ne facem
ascultători pentru a ne putea naste duhovniceste.
Ascultarea este necesară si datorită primejdiei de a cădea în păcate.
Avva Dorotei spune: „Nu sunt mai ticălosi, nici mai lesne porniti spre
cădere decât aceia care nu au pe nimeni ca să-i povătuiască pe calea
mântuirii. Crestinul care nu este povătuit de duhovnic, pe calea mântuirii,
cade usor în cursele vrăjmasului”.
La început, el are râvnă spre post si priveghere, spre isihasm si alte
fapte bune crestine. Apoi, putin câte putin, potolindu-se acea râvnă si
neavând pe cineva care să-l sfătuiască si să-i aprindă râvna, pe
neobservate se stinge râvna si cade în trândăvie si se face rob vrăjmasilor
săi, care-si bat joc de dânsul, după cum le este voia. Sfintii Părinti spun că:
„De vei vedea pe cel tânăr urcându-se la Ceruri, după voia sa, trage-l de
picior în jos, căci altfel îl va lua în stăpânire diavolii”.
Si în lume, crestinii pot să ajungă la măsuri înalte, duhovnicesti, si să
se umple de Lumina Dumnezeiască, dar trebuie să se roage mai mult.
41
Cel care a căzut în păcate mari nu mai poate să se roage, pentru
că a îndepărtat de la el Harul Duhului Sfânt. Însă, pentru întoarcerea sa,
trebuie să citească Scrierile Sfintilor Părinti si cărti duhovnicesti, prin care
Duhul Sfânt îi va lumina mintea.
Cel care s-a lepădat de lume si a venit la mănăstire, unde ascultă si
întreabă pe părintele său duhovnicesc, sporeste mult mai usor
duhovniceste, pentru că:
1) - În primul rând, nu lasă frâu liber imaginatiei si gândirii pentru a găsi
rezolvări lucrărilor pe care le face. În acest fel, îsi curăteste mintea nu
numai de gândurile cele rele si complexe, ci chiar si de cele simple,
adunând-o astfel mai mult spre „Rugăciunea lui Iisus”.
2) - În al doilea rând, se învată să întrebe si să asculte. Iar a întreba pe
părintele duhovnicesc, înseamnă a te mântui. Unde există ascultare, acolo
există smerenie, care este izvorul ascultării. Astfel, duhul mândriei,
diavolul, nu poate pătrunde si nu poate aduce înfricosare sufletului nostru.
În timpul urcusului duhovnicesc, în această sfântă lucrare, ascultarea
este absolut necesară.
Trebuie să începem să ne rugăm cu binecuvântarea unui părinte
sporit duhovniceste. Părintele este cel care ne călăuzeste, cel care
stabileste programul vietii noastre duhovnicesti si canonul. El ne ajută să
mergem pe calea împărătească a mântuirii.
Părintele duhovnicesc ne arată voia cea Sfântă a Lui Dumnezeu.
Crestinii care vor să sporească în „Rugăciunea lui Iisus”, trebuie să meargă
cât mai des la mănăstiri (să participe la slujbele de zi si de noapte, să se
spovedească si, dacă pot să stea mai mult timp, să participe si la muncile
binecuvântate). Aici vor primi mari binecuvântări ceresti si îsi vor vedea mai
mult ca oriunde patimile si neputintele în lumina Harului Dumnezeiesc.
Tăria Credintei si Ascultarea de staret si duhovnic.
Sfintii Părinti spun că războiul curătirii de patimi (nevointa) este, de
obicei, la fel de sălbatic cum au fost patimile înainte. Pentru fiecare plăcere,
omul trebuie să plătească la fel de multă durere. Există o legătură strânsă
între plăcere si durere în viata ascetică a părintilor. Plăcerea a adus si
căderea si durerea. Si tocmai această durere este cea care restaurează pe
om si-l vindecă. De asemenea, Sfintii Părinti ne spun că durata despătimirii
este, de obicei, la fel de lungă cu perioada cât am păcătuit.
Astfel, omul suferă mult. El plăteste pentru fiecare gând rău si plăcere,
măsura proportională de suferinte, astfel încât să se creeze un echilibru.
Întâmplări petrecute cu multi ani în urmă si pentru care am simtit plăcere,
fiind uitate între timp, apar acum cu toată tăria si mărimea lor. Se poate
ajunge chiar la dezgust si la deznădejde. Necredinta si marile probleme de
credintă, precum dumnezeirea lui Hristos si curătia Preasfintei Născătoare
42
de Dumnezeu si a Sfintilor îl frământă acum pe ascet. De multe ori,
aceste gânduri vin în timpul rugăciunii, fără ca luptătorul să vrea sau să stie
acest lucru. Alteori, vine gândul trândăviei sau gândul persistent să lase
locul acela si să plece de la Bătrânul său cu ideea că altcineva este mai
bun ca el.
De multe ori, o ură sălbatică (de la diavol) creste împotriva Staretului
său. Există cazuri când discipolul vine la staretul său si îi spune, cu lacrimi
si cu suspine: «Nu pot să explic aceasta, dar îti voi spune în lacrimi si cu
suspine: „Nu vreau să te mai văd. Cu cât te văd mai mult, cu atât o
răzvrătire groaznică mă cuprinde”». De multe ori vine si somnul, ca să
întrerupă rugăciunea. Darul Duhului Sfânt, care lucrează prin duhovnicul
nostru, îl face pe diavol să ne lupte cu gânduri de hulă asupra duhovnicului.
Pentru a rezista la astfel de ispite, trebuie să ai multă răbdare,
îndurare si curaj. Atletul rugăciunii nu trebuie să se lase clătinat. Trebuie să
opună imaginatiei invocarea numelui lui Iisus si să fie concentrat la
cuvintele rugăciunii. Nu trebuie să se gândească la nimic în timpul
rugăciunii, nici la lucruri bune, nici la lucruri rele. Când simte durere în
inimă, trebuie să aibă siguranta că a început tratamentul. Prin durere, este
creat un om nou, se naste la o viată nouă în Hristos. Si trebuie să
dispretuim gândurile de hulă. Doar în acest fel dispar. Gândurile hulitoare
sunt inspirate de diavoli. Ele nu sunt ale noastre. După cum ne spune
Mântuitorul nostru: „Nu poti sluji lui Dumnezeu si lui mamona” (Matei 6, 24).
Adică mintea noastră nu poate face două lucruri deodată. Nu poate să fie
îndulcită de nectarul preadulce al „Rugăciunii lui Iisus”, pe de o parte, iar pe
de altă parte, în timp ce se roagă să aibă gânduri de hulă. Ultimul este
atacul diavolilor. Dispretul este atunci necesar, si mărturisirea la Duhovnic.
Atunci, aceste gânduri dispar imediat, împreună cu diavolul care le-a
semănat.
Mai mult, la fel se întâmplă si cu gândurile persistente. Un gând ce
persistă mai ales în vremea rugăciunii, trebuie mărturisit. Astfel, sarpele
(diavolul) care se ascunde sub el, dispare imediat, ca sarpele când ridicăm
piatra.
Atletul rugăciunii trebuie să-si vadă Staretul în chipul lui Hristos. Si
prin putere Staretului si prin rugăciunile sale, este eliberat din sclavia
Egiptului si este salvat de tirania lui faraon, care sunt patimile. Ucenicul nu
trebuie să vadă neputintele Staretului, pe care diavolul le exagerează.
Ci el trebuie să vadă dragostea fată de Dumnezeu, fată de aproapele
său si trăsăturile lui bune. Sfântul Simeon Noul Teolog descrie această
atitudine: „Dacă vietuiesti într-o mănăstire, nu trebuie să vrei niciodată să fii
împotriva Părintelui tău duhovnicesc, care te-a tuns, chiar dacă îl vezi pe el
săvârsind adulter sau îmbătându-se, sau crezi că treburile mănăstirii sunt
prost conduse. Chiar dacă esti bătut de el, ocărât si înduri multe chinuri”.
43
Nu sedea cu cei care-l vorbesc de rău sau cu cei care cugetă răutăti
împotriva lui. Suferă până la sfârsit, fără să cercetezi greselile lui. Adună în
inima ta numai lucrurile bune si străduieste-te să vezi numai lucruri bune
despre el. Să-ti amintesti numai despre acestea. Dă vina numai pe tine.
Pentru că dacă se judecă duhovnicul, se pierde ascultarea si smerenia si
odată cu aceasta este pierdută însăsi mântuirea.
Mijlocirea Maicii Domnului
La Sfântul Botez, diavolul este scos din profunzimea inimii omului si
crestinul primeste Harul Duhului Sfânt si pe Mântuitorul Iisus Hristos în
inima sa (Galateni 3, 27), devenind astfel fiu al lui Dumnezeu după har
(Ioan 3, 1). Crestinii au un Tată sus în Cer – Dumnezeu Tatăl – si o Mamă
pe pământ – Maica Domnului. Crestinii sunt copiii lui Dumnezeu, preaiubiti,
iar mama lor duhovnicească este Maica Domnului.
Pentru că rugăciunile noastre nevrednice, pline de pofte si de păcate,
nu pot să ajungă la Dumnezeu, care este Sfintenia Absolută, Mântuitorul
nostru Iisus Hristos ne-a încredintat-o pe Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, ca să fie mijlocitoarea noastră la Cer.
Maica Domnului este Mireasa Dumnezeiască a lui Dumnezeu Tatăl,
Maica Dumnezeiască a lui Dumnezeu Fiul, Biserica vie a Duhului Sfânt,
Împărăteasa Cerului si a pământului, având locasul cel mai apropiat de
Prea Sfânta Treime. Maica Domnului este mai cinstită decât ceata a opta
îngerească, ceata heruvimilor si mai mărită fără de asemănare decât ceata
a noua îngerească – ceata serafimilor, fiind cea mai sfântă fiintă, deoarece
Dumnezeu S-a întrupat din ea, a luat Trup din trupul ei si Sânge din
sângele ei.
Maica Domnului este asa de unită mistic cu Fiul ei – Dumnezeul si
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, încât există o singură lucrare a Fiului lui
Dumnezeu si a Maicii Domnului. Lucrarea cea Dumnezeiască si necreată a
Fiului lui Dumnezeu îi uneste pe amândoi, neasemănat mai mult decât
leagă lucrarea sufletului, mădularele trupului. Sfântul Teofan al Niceii
spune că: „Activitătile Fiului lui Dumnezeu sunt mai unite cu Maica Lui,
decât inima ei – cu ea însăsi” Deci, lucrarea Maicii Domnului, în viata
Bisericii Ortodoxe, este lucrarea Dumnezeiască a lui Hristos.
În virtutea acestei uniri mistice si binecuvântări, rugăciunile cele
mântuitoare ale credinciosilor ajung la Dumnezeu prin Sfinti, prin Sfintii
Îngeri si prin Maica Domnului, iar darurile Dumnezeiesti vin de la
Dumnezeu, prin Maica Domnului, prin Sfintii Îngeri, prin Sfintele moaste si
Sfintele Icoane.
44
Numai prin Maica Domnului se comunică darurile Dumnezeiesti
Îngerilor, Sfintilor si credinciosilor din Biserica Ortodoxă a Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Aceasta este calea mântuirii, a unirii mistice a
credinciosilor cu Domnul nostru Iisus Hristos.
Când vrem să ne rugăm cu „Rugăciunea lui Iisus”, este bine să stăm
într-o cameră lipsită de stimuli externi (zgomote, lumină etc.)
Înainte de a începe să ne rugăm, trebuie să ne smerim mintea noastră
mândră si să ne încălzim inima, cugetând la multimea fărădelegilor noastre
săvârsite cu gândul, cu cuvântul si cu fapta. Apoi să ne gândim la păcatele
pe care le-au făcut altii din cauza noastră, la faptele bune crestine pe care
nu le-am făcut si la faptele bune crestine pe care nu le-au făcut altii din
cauza noastră, la chemarea de sfinti, pe care o avem (Romani 8, 14). Iar
dacă vom muri în această clipă, unde vom merge, având în vedere
multimea păcatelor noastre?
Smerindu-ne astfel mintea noastră mândră, să ne concentrăm atentia
în inima noastră, în locul în care s-a încălzit inima noastră si inspirând
aerul, să zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”. Retinând
apoi aerul, să zicem tainic: „pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu”. Apoi, expirând aerul să zicem: „miluieste-mă pe mine
păcătosul”. Spunând astfel rugăciunea, vom avea mijlocitoare a
rugăciunilor noastre pe Maica Domnului.
Pentru a ajuta mintea să se roage, putem să folosim metanii tip
brătară, cu 33 de noduri. Retinerea aerului, în timpul rugăciunii, trebuie să
se facă astfel încât să nu apară ameteală sau oboseală.
Spunând astfel „Rugăciunea lui Iisus”, mintea noastră se va reîntoarce
în inimă, unde mireasa – sufletul nostru, se va întâlni cu Mirele –
Mântuitorul Iisus Hristos, care se află în inima noastră de la Sfântul Botez.
Mijlocirea Duhului Sfânt.
Venirea si plecarea harului
Venirea harului
Pustnicii cunosc viclenia diavolului, dar îi cunosc si slăbiciunile si
lipsurile. Ei mai stiu, din experientă, ura lui Satan asupra oamenilor, dar si
dragostea lui Hristos pentru făptura Sa omenească. Dragostea lui
Dumnezeu pentru om este cea mai puternică armă în acest război cu
diavolii. Domnul Iisus Hristos vine blând în suflet si potrivit măsurii în care
El se apropie, dăruieste har si bucurie. După fiecare bătălie vine har
nespus si de neînteles si vine si bucurie, pace si liniste.
45
Adevăratul început al rugăciunii este căldura harică din inimă care
mistuie patimile si aduce fericire si bucurie sufletului, potrivit Sfântului
Grigorie Sinaitul. Noi simtim această căldură harică cu putere, pentru că
trăim o stare pe care n-am cunoscut-o mai înainte. Totul, înlăuntrul nostru,
devine calm si linistit. Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-mă!”, devine o doxologie – „Slavă Tie Doamne !”.
Apoi, înainte de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus” – pentru că
Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus, cu mintea concentrată în inimă,
este atinsă acum fără trudă si fără multă nevointă. De fiecare dată când
pronuntăm numele lui Iisus, atât de mult se îndulceste inima noastră si
vrem ca să nu pierdem cu nici un pret acest minunat dar divin.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Harul încântă deosebit de mult pe
ascetul rugăciunii, iar inima lui vibrează si tresaltă, din cauza acestei
bucurii, continuu, si el este, într-un fel, plin de entuziasm”. Iar această
încântare este denumită de părintii neptici „tresărirea si săltarea inimii”,
inspirată de harul divin. „Inima ta va tresări de câte ori harul te vizitează si
de câte ori Sfântul Duh lucrează mistic în sufletul tău, prin invocarea
rugăciunii inimii”. Sfântul Grigorie Palama spune: „Inima saltă cu entuziasm
pentru dragostea lui Hristos”.
După o luptă eroică si dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima
noastră si o linisteste. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de
progresul duhovnicesc al omului si de Energia Necreată (Harul Duhului
Sfânt) care lucrează potrivit Voii Sale pentru binele nostru. La început,
harul apare în diferite feluri în timpul rugăciunii. Harul este cunoscut si trăit
potrivit propriei Sale Vointe. Avem ca exemplu pe profetul Ilie Tezviteanul:
El a simtit la început „o vijelie năpraznică care despica muntii”. Apoi a simtit
„un cutremur si un foc”. Iar, în cele din urmă, „o adiere de vânt lin si acolo
era Domnul”.
Sfântul Grigorie Sinaitul spune că: „La cei începători, aflati în treapta
despătimirii, Sfântul Duh vine ca un duh de frică, ce distruge muntii
patimilor si zdrobeste inimile greu împietrite, dându-le lacrimi de pocăintă
pentru viata lor păcătoasă de dinainte”. La cei aflati pe treapta iluminării,
Duhul Sfânt vine ca un cutremur, ca o încântare, care face ca inima să
tresară de bucurie. Aceasta este tresărirea inimii. Iar, la cei aflati în treapta
îndumnezeirii, Duhul Sfânt vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumină
pasnică.
Începătorii primesc harul în parte, pe când cei desăvârsiti primesc
harul întreg. Harul Duhului Sfânt vine în noi, potrivit nevointelor si smereniei
inimii noastre.
46
Plecarea harului
Harul lui Dumnezeu vine si pleacă spre a se reîntoarce si a dispărea
din nou. Dumnezeu îsi trimite harul Său si apoi îl retrage. La începutul
acestor lupte duhovnicesti, intervalele dintre retragerea harului si revenirea
din nou sunt mai mari. Ele însă se scurtează după multă nevointă. Atletul
rugăciunii este obisnuit cu aceste vizite, dar si cu retragerea harului. De ce
se întâmplă acest lucru ?
Harul vine ca să mângâie si să îndulcească inima si pleacă spre a da
posibilitatea dobândirii pe mai departe a căutării Lui si a smereniei. Harul
se retrage pentru ca atletul rugăciunii să înteleagă că a fost un dar de la
Dumnezeu si el este total nevrednic să-L primească. Multi călugări cunosc,
din experienta trăirii lor, acest „joc al harului”, care poate dura mai multi ani.
Harul vine si pleacă! Când vine, Harul sprijină pe călugăr prin venirea
Sa si îl umple de mângâiere divină. Este ca si cum i-ar spune: „Sunt
aici”. Când pleacă, pleacă pentru că harul ce i-a fost dat trebuie să fie
asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie să se lucreze foarte mult si să
se facă multă rugăciune pentru a se asimila harul primit. Sunt călugări care
au primit harul divin, dar mai târziu l-au renegat. Astfel s-a întâmplat cu
Sfântul Apostol Petru. A primit mult har pe Muntele Tabor, dar, nefiind în
stare să-l asimileze, a ajuns să-L tăgăduiască pe Hristos.
Stadiul asimilării Harului este legat de o căutare chinuitoare a Lui.
Atletul rugăciunii stie acum că există harul si acest lucru îl face să-l
caute cu lacrimi. Plânge precum copilul ce-si caută mama, în timp ce ea
se ascunde de el. Atletul rugăciunii spune: „Unde esti tu, Lumina mea?
Unde esti bucuria mea? De ce m-ai părăsit si mi-ai lăsat inima în suferintă?
De ce ti-ai ascuns fata Ta de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când
mi-ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. Vino si acum si-mi arde păcatele ce
te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino si bucură-mă cu
venirea Ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi că sufletul meu este chinuit si
eu te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe
tine, cel ce esti pretutindeni si te caut îndurerat?”
Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru că s-a
mâniat pe un frate mai mare. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia
atunci a putut întelege suferinta lui Adam si a Evei, când au fost alungati
din Rai si au pierdut Harul Duhului Sfânt. Astfel, Sfântul Serafim de Sarov a
rămas o mie de zile si de nopti pe o stâncă, cerând harul divin. De aceea
harul se retrage, deoarece astfel mintea însetează după Dumnezeu si Îl
iubeste mai mult, având acum experienta dulcetei harului si a goliciunii pe
care absenta Lui o creează si amărăciunea păcatului. Si atunci îl caută, dar
cu credintă si nădejde.
După ce harul a învăluit mintea si a adus-o la extaz, harul o părăseste
apoi foarte repede, mai ales atunci când mintea este la începutul lucrării
47
sale de contemplatie. Venirea si plecarea harului mai are o trăsătură
salvatoare: vine pentru o vreme, îl curătă pe om de o patimă, si pleacă.
Apoi, vine din nou să-l curete de o altă patimă. Si tot asa, până când
crestinul devine capabil să-si curete vointa, cu ajutorul harului dumnezeiesc
dătător de viată. El spune: „De ce ti-ai ascuns fata de la mine si sufletul
meu este îndurerat? Când ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. De ce te-ai
ascuns de mine, precum norii ascund soarele? Vino din nou si-mi arde
păcatele! Vino si vezi că sufletul meu este chinuit. Te caut cu lacrimi. Unde
te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu te vede pe Tine, cel ce esti
pretutindeni? Te caut îndurerat”.
După multe lupte si nevointe, vine un timp când harul este statornic,
mai mult sau mai putin, înlăuntrul inimii, si atunci pacea dumnezeiască
domină netulburată. Atunci sufletul devine un nou Tabor. Raiul coboară pe
pământ. Împărătia lui Dumnezeu coboară în inimă, unde Sfânta Treime îsi
face sălasul. Omul ajunge astfel după chipul si asemănarea lui Dumnezeu.
Dacă nu esti încercat în cursele si atacurile diavolului, nu vei întelege
si nu vei putea pretui darurile pe care ti le face Sfântul Duh. Dacă nu
recunosti duhul diavolesc care ucide, nu vei ajunge la cunoasterea Duhului
care dă viată. Nu vei cunoaste cu adevărat pe dătătorul de viată – Hristos.
Cât de mare este iubirea lui Hristos! El stie să întoarcă înspre bine
mestesugirile diavolului, stie cum să scoată dulceata din amar, cum să
transforme ura diavolului în dragoste pentru Dumnezeu. Atunci întelegi că
oricare ar fi diavolul, în final el se sinucide. Se autodistruge. El luptă
împotriva oamenilor si Dumnezeu îi permite să facă aceasta, pentru că si el
este o persoană si de aceea are libertatea pe care Creatorul o respectă,
dar Dumnezeu îi îngrădeste lucrarea distrugătoare, prin dragostea si
mângâierea Sa.
Sfintii Părinti spun că, prin dragostea Sa, Dumnezeu preschimbă
mândria meschină în smerenie, care atrage harul Său. Adică, imediat ce
crestinul se mândreste, cade. După cădere, el se pocăieste, primind harul
divin si devine astfel mai smerit. În acest fel el se curătă putin câte putin,
chiar si de păcatul satanic al mândriei. Astfel putem repeta, pe bună
dreptate, că diavolul se autodistruge.
48
IV. Piedicile rugăciunii
Lucrarea părerii proprii
Nimeni nu poate deveni învătat în Rugăciunea lui Iisus, decât dacă
începe el însusi această sfântă lucrare sub binecuvântarea unui duhovnic
care are rugăciunea inimii.
Sfântul Ignatie Briancianinov, în cartea sa “Experiente ascetice”, vol. I
pag 247 spune că, toate felurile de înselare, ale amăgirii de sine si ale
înselării de către demoni, vin fie din lucrarea gresită a mintii, fie din lucrarea
gresită a inimii. Si din acestea, cea mai răspândită este lucrarea părerii
proprii.
Lucrarea gresită a mintii
Lucrarea gresită a mintii duce la înselare de sine si amăgire. Cel
înselat cu mintea se socoteste vas al harului dumnezeiesc si dispretuieste
mântuitoarele preîntâmpinări ale celor apropiati. Cel care se află în
“amăgire de sine” nu mănâncă, nu bea, nu doarme, umblă iarna dezbrăcat
si descult, are vedenii, pe toti îi învată si îi mustră cu o nerusinare plină de
îndrăzneală, fără nici o dreptate, fără rost, cu înfierbântarea trupească a
sângelui si îndemnat de această înfierbântare nenorocită, pierzătoare. Este
Sfânt si gata!
De multe ori, prin închipuire de sine, printr-o oarecare sfortare a
vointei, poate vedea tot ceea ce doreste. Însă la ei apare si lucrarea
demonilor care îsi uneste lucrarea lor cu lucrarea neîndestulătoare
omenească, adăugându-se lucrare la lucrare, pe temelia liberei vointe a
omului, care si-a ales si însusit o orientare mincinoasă. Se stie că la Sfintii
lui Dumnezeu, vedeniile li se dăruiau numai si numai prin bunăvointa si
lucrarea lui Dumnezeu, si nu după voia omului si propriile lui sfortări.
Vedeniile se dăruiau pe neasteptate, rareori, când era neapărată nevoie,
potrivit dorintei lui Dumnezeu si nu la întâmplare.
După cum ne învată Sfintii Părinti: “Începutul înselării este trufia mintii,
iar roada ei, trufia peste măsură”. Un părinte înselat fiind de diavoli si
crezând că împlineste cuvântul Sfintei Evanghelii, si-a tăiat mâna dreaptă
si a trimis-o unui staret din altă mănăstire. După aceasta, spunea altui
părinte că a văzut în vedenie că mâna a ajuns „Sfinte moaste”, că staretul
si părintii o sărută si primeau binecuvântare prin ea.
Nevointa aspră a celor aflati în înselare se însoteste de obicei de o
adâncă stricăciune sufletească si după aceasta se poate măsura văpaia
care îi mistuie pe cei înselati. Accesele de deznădejde pe care le trăiesc
49
cei înselati cu mintea vor fi din ce în ce mai puternice si în cele din urmă
deznădejdea îi va duce la iesirea din minti si în alte cazuri la sinucidere.
Sfântul Maxim Capsocalivitul spunea că: „Cel ce vede duhul amăgirii în
vedeniile care îi sunt înfătisate, foarte adesea este supus mâniei si iutimii.
Iar buna mireasmă a smereniei, ori a rugăciunii, ori a lacrimilor adevărate
nu încap într-însul. Unul ca acesta se laudă mereu cu virtutile sale, este
plin de slavă desartă si se dedă într-una, fără frică, patimilor viclene”.
Durerile de cap si de inimă. Când credinciosul se află la începutul
practicării „Rugăciunii lui Iisus”, el simte o durere în cap si în inimă, ca
parte a noilor sale lupte duhovnicesti. Durerea aceasta este normală si
apare datorită faptului că mintea nu este obisnuită cu această lucrare a
rugăciunii. Ea poate apărea si datorită pozitiei corpului.
Dar, de multe ori, diavolul se foloseste de această durere a inimii,
pentru a-l opri pe credincios din lucrarea rugăciunii. Deci, când simte
această durere în cap, credinciosul trebuie să stăruie în rugăciune.
Când simte durerea în inimă, nevoitorul trebuie să cumpănească si să
întrebe un duhovnic sporit în rugăciune, dacă nu a înaintat cumva
prematur, în lucrarea sa, folosind metode care îi depăsesc puterile.
Durerile din inimă trebuie să-l ajute pe credincios, arătându-i locul
unde să-si concentreze mintea, ca să ajungă astfel la rugăciunea
netulburată a inimii.
Trebuie să stăruim atunci când mintea este tulburată, pentru că
imediat după aceea începe curătirea. Lacrimile care izvorăsc din ochii
nostri, ne indică acest lucru.
Mintea noastră începe să se curete si să se coboare în inimă si atunci
încetează si suferinta. Nu trebuie să ne oprim din rugăciune dacă avem
durere în inimă. Pentru că diavolul, care este extraordinar de viclean,
mincinos si ticălos, ne seamănă în mintea noastră tot felul de gânduri,
pentru ca să ne întrerupă rugăciunea.
Atletul rugăciunii stie că vrăjmasul diavol este cel care îi sopteste:
„Opreste-te din rugăciune. Altfel vei înnebuni sau te vei îmbolnăvi de inimă
!”.
Era un frate, care de câte ori se ridica la rugăciune, era cuprins de
friguri si de dureri de cap. Dar el spunea: „Iată că sunt bolnav, pe patul de
moarte, asa că mă voi scula si voi face rugăciuni înainte de a muri”. Deci,
astfel gândind, fratele s-a ridicat la rugăciune si imediat ce a sfârsit de spus
rugăciunea, s-a îndepărtat fierbinteala. Si iarăsi, din nou asa gândind,
fratele s-a ridicat si a făcut rugăciune si l-a biruit astfel pe cel rău.
De aceea atletul rugăciunii trebuie să nesocotească orice durere.
50
Lucrarea gresită a inimii
Sunt pline de trufie dorinta nechibzuită si năzuinta de a vedea vedenii
cu o minte necurătită de patimi, neînnoită si nerezidită de către Duhul
Sfânt. Dar tot asa de pline de trufie si nechibzuite sunt dorinta si năzuinta
inimii, de a se îndulci de simtiri sfinte dumnezeiesti înainte de a se curăti de
păcate. După cum mintea necurată, care doreste a vedea descoperiri
dumnezeiesti, si neputând a le afla, si le alcătuieste prin închipuire de sine,
de multe ori fiind ajutată de diavoli si astfel se înseală si se amăgeste cu
ele, tot asa si inima necurată, dacă se va sili a gusta dulceata
dumnezeiască si alte simtiri duhovnicesti, nu le va găsi în sine si se va
amăgi si însela pe sine si intrând pe tărâmul minciunii, se va împărtăsi de
lucrarea diavolească, supunându-se înrăuririi lor si lăsându-se robită de
stăpânirea lor.
O singură simtire dintre toate simtirile inimii necurate, poate fi
întrebuintată la nevăzuta slujire a lui Dumnezeu: întristarea pentru
păcate, pentru cădere, pentru necurătie si pentru pierderea sufletului.
Această stare se numeste: pocăintă, plâns si străpungere a inimii. Despre
aceasta avem mărturie în Sfânta Scriptură: “Dacă ai fi voit jertfă, Ti-as fi
dat; arderile de tot, nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit,
inima înfrântă si smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Psalm 50, 17 – 19).
Această jertfă (a duhului umilit, a inimii înfrânte si smerite) îndepărtează, în
chip firesc, aducerea celorlalte jertfe. Simtământul de pocăintă, face să
amutească toate celelalte simtăminte necurate. Pentru ca jertfele celorlalte
simtăminte să se facă bineplăcute lui Dumnezeu, trebuie ca mai înainte să
se reverse harul lui Dumnezeu peste noi. Să ne îngrijim a ne înnoi prin
pocăintă. „Atunci va binevoi Dumnezeu jertfa dreptătii, prinosul si arderile
de tot, atunci vor pune pe altarul Tău vitei” (Psalm 50 ,20). Acestea sunt
simtirile renăscute prin pocăintă, ale crestinismului înnoit prin Duhul Sfânt.
De aceea cea dintâi poruncă dată de Mântuitorul Iisus Hristos
tuturor oamenilor este POCĂINTA. “Pocăiti-vă că s-a apropiat Împărătia
Cerurilor” (Matei 4, 17). Cel ce s-a milostivit de sine, îmbrătisând pocăinta,
se va face milostiv si fată de aproapele. De aceea dascălii Rugăciunii lui
Iisus recomandă încălzirea inimii si pogorârea mintii în inimă prin
pocăintă.
Dar a lua inimii simtământul de pocăintă poruncit ei de către
Dumnezeu, care îi este, în chip firesc si logic, neaparat trebuincios si a te
strădui să descoperi în inimă, în pofida rânduielii si asezămintelor
dumnezeiesti, acele simtiri care trebuiesc să se ivească în ea de la sine,
dar după curătirea prin pocăintă (si care au un alt caracter), aceasta este o
mare greseală în practicarea rugăciunii lui Iisus. Despre acest caracter al
simtirilor duhovnicesti, omul trupesc nu poate să-si facă nici o închipuire,
întrucât simtirile plăsmuite, se întemeiază întotdeauna pe simtămintele
51
cunoscute ale inimii, care nu cunoaste decât simtirile trupesti. O
asemenea inimă nici nu stie că există simtiri duhovnicesti. În această
nenorocire cad cei ce se nevoiesc la rugăciune fără pocăintă, încercând să
atâte în inimă iubirea de Dumnezeu (care ar fi însă o iubire artificială, fără
suport, fără să fii îmbrăcat în „haina de nuntă” a Duhului Sfânt, ceea ce
Dumnezeu nu acceptă), să simtă desfătare si extaz. Acestia dau singuri
apă la moara căderii lor, se fac străini de Dumnezeu si părtasi cu Satana si
cu timpul se umplu de ură împotriva Duhului Sfânt.
Acest fel de amăgire este înspăimântător, si este la fel de pierzător de
suflet ca si închipuirea de sine, dar mai putin vădit. Desi rareori duce la
nebunie si sinucidere, însă strică fără îndoială si mintea si inima.
Pe aceasta Sfintii Părinti au numit-o “părere”. La acest fel de înselare
se referă si Sfântul Apostol Pavel, când zice: “Nimeni dar să nu vă însele
printr-o prefăcută smerenie si printr-o fătarnică închinare la îngeri,
încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut si îngâmfându-se zadarnic cu
închipuirea lui trupească” (Col.4, 18). Cel care se află într-o astfel de
înselare, alcătuieste despre sine “părerea” că ar avea numeroase virtuti si
merite si că ar fi plin de Darurile lui Duhului Sfânt.
Cel aflat într-o astfel de stare se găseste pe de-a-ntregul de partea
tatălui închipuirii si minciunii - diavolul. Cel care se roagă silindu-se să
descopere în inimă simtirile omului duhovnicesc, dar neavând pocăintă, va
avea parte de simtirile trupesti la care se va adăuga si lucrarea
diavolească. Socotind astfel gresit simtirile trupesti si cele din lucrarea
diavolească ca izvorâte din har, el se va forma si se va întări în aceste
păreri mincinoase. În mod firesc dintr-o asemenea nevointă gresită va lua
nastere amăgirea de sine si înselarea diavolească.
Dintre simtirile sufletesti si trupesti ale inimii amintim: Duhul mândriei,
al Slavei desarte, al desfrânării, al mâniei, al ereziei... Un părinte spunea
rugăciunea lui Iisus cu duh de mândrie, folosind o metodă psihotehnică de
concentrare. Când la această lucrare a sa se adăuga si lucrarea
diavolească, se forma un duh de mândrie iar părintii cei duhovnicesti
pentru a scăpa de el, se îndepărtau la câtiva kilometrii distantă de
mănăstire.
Yoginii români care practică yoga si “rugăciunea lui Iisus” si fac
desfrânări si alte blesteme trupesti, cred că simtirile si vedeniile pe care le
au sunt de la Dumnezeu. În realitate sunt simtirile păcătoase ale inimii si
împărtăsiri de lucrările diavolesti. Cei care vor să afle simtirile duhovnicesti
ale inimii trebuie să meargă si să se roage în mănăstirile unde se află
părinti duhovnicesti care au ajuns la rugăciunea inimii. Acolo, pe măsura
pocăintei si a curătirii se vor împărtăsi de simtirile duhovnicesti ale inimii.
Să fie foarte limpede:
52
Cel ce socoteste că are lucrări duhovnicesti, virtuti, merite, daruri
harice, cel care se măguleste si se desfătează cu “părerea” va îngrădi
astfel lucrărilor duhovnicesti, virtutilor crestine si harului dumnezeiesc,
intrarea în el si va deschide larg poarta pentru îmbolnăvirea prin păcate si
pentru demoni.
*
* *
“Părerea” este alcătuită din socotinte mincinoase si simtiri mincinoase.
Pentru cei molipsiti de “părere” nu mai există nici o putintă de sporire
duhovnicească pentru că ei au nimicit pe altarul minciunii, însăsi principiile
pe care se întemeiază lucrarea mântuirii sale, si anume felul în care el
priveste adevărul. Cei care bolesc de o astfel de înselare, sunt beti de sine,
de starea lor de amăgire de sine, văzând în ea o lucrare harică. Ei sunt
pătrunsi peste măsură de cugetări semete si de trufie, dar par smeriti în
ochii multora care judecă după arătare si nu pretuiesc lucrurile după
roadele lor, precum a poruncit Mântuitorul Iisus Hristos. (Matei 7, 16; 2, 33)
si cu atât mai putin, după simtul duhovnicesc de care aminteste Sfântul
Apostol Pavel (Evrei 5, 14).
Sunt si stări duhovnicesti, care vin din harul dumnezeiesc, în care
crestinul gustă dulceata si bucuria duhovnicească, stări în care se
descoperă tainele crestinătătii si se face simtită în inimă sălăsluirea Duhului
Sfânt, stări în care nevoitorul lui Hristos se învredniceste de vederi
duhovnicesti. Acestea se ivesc la cei care au atins desăvârsirea crestină,
care s-au curătit si pregătit mai înainte prin pocăintă. Lucrarea treptată a
pocăintei se face arătată îndeosebi prin toate felurile de smerenie si
îndeosebi prin rugăciunea adusă din sărăcia duhului si din plânsul care
slăbeste în om treptat lucrarea păcatelor.
Atunci când patimile slăbesc (si aceasta se întâmplă cel mai adesea
spre sfârsitul unei vietii crestinesti), atunci încep să apară putin câte putin
stările duhovnicesti care se deosebesc de stările alcătuite de către:
“părerea de sine”. Mai întâi intră în casa sufletului plânsul cel din har, care
o curăteste si o luminează pentru primirea darurilor dumnezeiesti, care
urmează plânsului, potrivit asezămintelor legii duhovnicesti.
Omul trupesc nu poate nicidecum să-si închipuie stările duhovnicesti.
Cunoasterea acestor stări se află numai prin “cercare”. Iar Darurile
Duhovnicesti sunt împărtite cu dumnezeiasca întelepciune, care veghează,
ca vasul cel cuvântător (crestinul) ce trebuie să primească în sine darul, să
poată primi în sine fără vătămare puterea dumnezeiască (Matei IX, 7). În
timpurile noastre darurile duhovnicesti sunt împărtite cu cea mai mare
iconomie de Dumnezeu, pentru neputintele de care este cuprinsă astăzi
crestinătatea.
53
Darurile dumnezeiesti slujesc aproape numai spre a îndestula
trebuintele mântuirii. Dimpotrivă “părerea” îsi cheltuieste “roadele” sale, cu
o risipă neistovită si cu cea mai mare grăbire.
Semnul de obste al stărilor duhovnicesti este smerita cugetare si
adânca smerenie, unită cu gândul crestinului că este mai prejos decât toti,
având dragoste evanghelică fată de orice semen. În schimb cel înselat în
“părere” îl proslăveste pe Dumnezeu, numai cu scopul de a se proslăvi pe
sine, asa cum a făcut fariseul. Unii dintre cei înselati se înfrânează de la
înrobirea grosolană fată de patima dulcetii, dar asta numai pentru că în ei
precumpăneste păcatul păcatelor, mândria.
Din înselarea numită “părere” au apărut urmările pierzătoare: ereziile
schismele, necredinta si hula. Nefericita urmare văzută a acestora este
lucrarea gresită si vătămătoare pentru sine si pentru aproapele, un rău care
oricât ar fi de limpede si de întins, este putin băgat în seamă si înteles.
Deci toate felurile de înselare, ale amăgirii de sine si a amăgirii de
către demoni vin fie din lucrarea gresită a mintii, fie din lucrarea gresită a
inimii. Iar cea mai răspândită este lucrarea “părerii”.
De aceea se poate face legătura între starea de amăgire de sine si
înselare si întocmirea sufletească a acelor crestini care, lepădând
deprinderea Rugăciunii lui Iisus si îndeobste lucrarea mintii, se multumeste
doar cu rugăciunea cea dinafară, adică doar a lua parte la toate slujbele
bisericesti si a împlini fără stirbire pravila de la chilie, care este alcătuită
doar din cântare de psalmi si de rugăciuni, făcute cu gura si cu glasul.
Acestia nu pot scăpa de “păreri”. Semnul că “părerea” s-a furisat în acesti
crestini se arată atunci când ei încep să creadă despre sine că vietuiesc cu
luare aminte si adesea îi dispretuiesc pe ceilalti cu trufie, vorbind lucruri
urâte despre ei si se socotesc vrednici de a fi păstori duhovnicesti,
asemănându-se prin aceasta orbului care se apucă să arate calea altor
“orbi”.
Orice rugăciune făcută cu buzele si cu glasul este rodnică numai
atunci când este unită cu luarea aminte – lucru foarte rar întâlnit, pentru că
luarea aminte se deprinde mai înainte de toate prin lucrarea Rugăciunii lui
Iisus.
Înselarea diavolilor
Armele diavolilor
Când ne rugăm, diavolul luptă asupra noastră cu înversunare. De ce
ne războiesc diavolii si prin ce metode? Din Patericul Egiptean aflăm:
„L-au întrebat pe avva Agathon fratii, zicând:
54
- Care faptă bună întru petrecere are mai multă osteneală ?
Zis-a lor avva Agathon:
- Iertati-mă, dar socotesc că nu este altă osteneală mai mare ca
rugăciunea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voieste omul să se
roage, atunci voieste vrăjmasul diavol să-l întrerupă pe el. Căci diavolul de
nimic altceva nu se împiedică, fără numai de către rugăciunea cea către
Dumnezeu. Si toată petrecerea pe care o va face omul rămânând întru
dânsa, dobândeste odihna, iar rugăciunea, până la suflarea de pe urmă,
are trebuintă de nevointă”.
Sfintii Părinti ne învată că omul se găseste, dacă nu întotdeauna sub
stăpânirea demonilor, atunci în orice caz sub înrâurirea si permanenta lor
vrăjmăsie. Demonii se învârtesc mereu în jurul sufletului nostru si încearcă
prin orice mijloace să facă pe cel credincios să păcătuiască, fie prin simtiri
– când obiectul păcatului este aproape, fie prin imaginatie – când obiectul
păcatului este departe, sau prin răzvrătirea trupului.
Tacticile dusmănoase ale celui rău sunt cel mai evident prezente în
timpul rugăciunii. Cei care se angajează în acest război duhovnicesc, văd
pe diavoli luptând împotriva lor, cu furie, la fiecare pas. Îi văd folosindu-se
de toate mijloacele, ca să le întoarcă mintea de la Dumnezeu. Sfântul
Marcu spune: „Când diavolul vede că mintea se roagă în inimă, atunci
stârneste ispite mari si răutăcioase. El urăste de moarte pe oameni si ura
lui creste atunci când vede că oamenii tind să devină îngeri trupesti prin
rugăciune si să ocupe locul lor din Cer, de unde au căzut ei”. Scopul
„Rugăciunii lui Iisus” este ca să-L aducă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos
în inimile noastre si Împărătia lui Dumnezeu să lumineze scânteia harului
ce este acum acoperită de cenusa păcatului. Este împlinirea strigătului:
„Vie Împărătia Ta !”.
Când ne pregătim pentru rugăciune, diavolii, în acelasi timp, se
pregătesc de luptă si atacă. Însă, pustnicii sunt obisnuiti cu aceste ispite si
nu se înspăimântă când acestia atacă. Diavolul caută să distrugă unitatea.
El întruchipează spiritul distrugerii permanente si este începătorul ereziilor.
Dumnezeu vrea să unească, iar diavolul vrea să despartă. Dumnezeu vrea
ca să salveze, iar diavolul vrea ca să distrugă. El vrea ca să-l facă pe om
să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu si împotriva Dumnezeiestii
Biserici Ortodoxe.
Inima este întunecată de norul păcatului si lucrarea diavolilor din ea.
Pe suprafata inimii (nu înlăuntrul ei, pentru că numai Energia Necreată a
Sfântului Duh, fiind necreată, poate fi unită cu sufletul) diavolul si-a
proclamat autoritatea si stăpâneste totul. Câteodată pustnicii îsi simt inima
ca pe o grădină zoologică. Toate patimile lăuntrice sunt animale ce urlă.
Sfântul Grigorie Palama spune că astfel omul care este sortit să devină fiu
al lui Dumnezeu, după har, devine asemenea fiarelor sălbatice. Prin
55
„Rugăciunea lui Iisus”, atunci când mintea a asimilat preadulcele nume
al lui Iisus, ne străduim ca Mântuitorul Iisus Hristos să coboare în inimă, în
toată Slava Sa si să alunge pe diavol, care, după ce a acoperit harul ce-l
găseste acolo, întunecă din nou sufletul nostru, cu diferite patimi. Astfel,
sufletul este luminat de prezenta lui Hristos, primind „har peste har”.
Asadar, cu cât Domnul coboară mai mult în inimă, cu atât diavolul dispare
cu urlete si dureri. Să ne amintim de întâmplarea cu tânărul îndrăcit, când
Domnul a zis: „Duh surd si mut, îti poruncesc: Iesi din el si să nu mai intri în
el. Si răcnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit” (Marcu 9, 25-26). Este
normal ca diavolul să strige, să urle si să răcnească pentru că Domnul a
venit „să strice lucrările diavolului” (1Ioan 3, 8). Sfintii Părinti învată că
precum la răsăritul soarelui fiarele se ascund si fug în pesteri si în stânci, în
culcusurile lor, în acelasi fel diavolii fug si se ascund, când soarele harului
răsare în inima noastră.
Ei urăsc pe oameni si continuă să-i atace dinafara inimii, spre a obtine
victoria asupra credinciosilor, prin toate mijloacele, pentru ca apoi să se
reîntoarcă în inimă. Când harul lui Dumnezeu este ascuns: „Atunci se duce
si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decât el” (Matei 12, 45).
Imaginatia este cea mai vicleană armă a lui satan: să imagineze
trecutul si viitorul, să imagineze lucrările cele bune, să le imagineze pe cele
rele. Multime de gânduri vin si preocupă mintea, încât aceasta încetează
să mai mediteze la numele lui Iisus. Diavolul încearcă să facă pe om să nu
mai arate interes pentru Dumnezeu si să nu-si mai exprime dragostea. În
primul rând îl înduplecă să cheme în minte tot felul de greseli pe care le-a
comis în viata lui, în trecutul îndepărtat si cel apropiat.
Atacurile fizice ale diavolilor
O stăruintă deosebită este necesară în cazul somnului. În Sfântul Munte
sunt Părinti care si-au făcut un scaun cu un picior si, când adorm, cad la
pământ si astfel se trezesc. Iar altii, se plimbă prin chilie, cu un vas plin cu
apă.
Atletul rugăciunii trebuie să se opună trândăviei si fugii de realitate si
să aibă si multă răbdare. Răbdarea este necesară si când înfrunti atacurile
personale:
- Se pot auzi voci, zgomote, sunete înfricosate, provocate de diavoli,
ca să te întrerupă în rugăciune.
- Alteori, diavolul se apropie de tine si te cuprinde o frică teribilă, care
nu se compară cu frica pe care o simtim în prezenta criminalilor. Pentru că
însusi iadul se apropie.
- Diavolul ia forma diferitelor animale, ca să-l înspăimânte pe
nevoitorul crestin. Alteori, diavolii apar tinând foc în mână si amenintă să-l
ardă pe nevoitor.
56
Alteori, în timp ce atletul rugăciunii repetă „Rugăciunea lui Iisus”,
stând pe un scăunel, el simte două mâini gata să-l sugrume. El simte o
strâmtoare puternică care nu-l lasă să continue rugăciunea. Desi începe
„Rugăciunea lui Iisus”, el nu poate continua după cuvântul „Doamne”. Îi
este foarte greu să înceapă cuvântul mântuitor „Iisuse”. Se bâlbâie, dar
imediat ce reuseste să pronunte, cu mare greutate, întregul cuvânt, diavolul
dispare (pentru unele persoane este recomandabil să cânte în gând
rugăciunea, pentru că astfel, în spatiul dintre cuvintele rugăciunii vor
pătrunde mai greu alte gânduri).
Alti călugări povestesc că diavolii organizează chiar atacuri în masă,
ca să-i înspăimânte, să-i intimideze si să-i sperie. Mai ales atunci când
călugării se pregătesc de priveghere. Iată de ce este importantă
privegherea. Privegherea arde pe vicleanul diavol, distrugându-l. De aceea
vicleanul diavol întinde tot felul de curse, ca privegherea să nu aibă loc,
sau ca monahii să nu vină la priveghere.
Nu trebuie să ne gândim că suntem păcătosi si diavolul nu se mai uită
la noi. Acest gând poate fi folosit de vicleanul diavol împotriva noastră.
De multe ori, diavolul apare si vorbeste cu atletul rugăciunii. Îl
provoacă si încearcă să deschidă un dialog cu el. Uneori, îl învinovăteste.
Alteori îl laudă. Uneori îl ironizează, alteori interpretează anumite fapte
gresit. Cel neexperimentat în această luptă duhovnicească începe să
vorbească cu diavolul si răspunde la întrebările si momelile lui. Dar aceasta
este o greseală, mai ales la începători, pentru că cei fără de experientă, în
aceste situatii, sunt învinsi – chiar dacă pare că diavolul este pus pe fugă
de replicile lor. Confuzia si teama rămân. Mai târziu, când îsi amintesc
această întâlnire si tot ceea ce s-a spus, vor fi cutremurati si tulburati. Sfintii
Părinti învată - pe cei ce nu au experientă si puterea necesară – să nu
răspundă. Ei trebuie să fie indiferenti la vrăjmasul diavol si să-l
dispretuiască. La fel trebuie să facă si cu războiul gândurilor.
Dispretul împotriva diavolului si stăruinta în „Rugăciunea lui
Iisus”, sunt cele mai importante arme. Avem nevoie să stăruim în
„Rugăciunea lui Iisus”, în timpul acestor ispite si, în general, avem nevoie
să rămânem într-o stare de rugăciune. Să postim, să priveghem si să
muncim cu dreaptă socoteală. Toate acestea duc la smerenie. Dar, toate
acestea trebuie să le facem cu binecuvântarea duhovnicului.
Războiul nevăzut
Nicodim Aghioritul spune: Precum atunci când sunt chemati la război,
oamenii lasă toată grija cea lumească, asa si crestinii începători în cele
duhovnicesti, lasă toată grija cea lumească pentru Împăratul lor, Iisus
Hristos, si îsi caută un duhovnic iscusit. Adică nu mai stau la îndoială între
pretul acestei lumi întregi, dacă le-ar da-o cineva, si pretul sufletului
57
îndumnezeit pentru viata cea vesnică. Trebuie, deci, să aibă un
duhovnic iscusit, deoarece în cele duhovnicesti, tot ceea ce nu este din
povătuire rânduită si sub ocrotirea smereniei, duce la înselare si la o mai
mare cădere decât patimile.
Deci, de îndată ce începătorul duhovnicesc leapădă faptele omului
celui vechi sau lucrurile contra firii, va da de războiul gândurilor. A nu avea
gânduri este cu neputintă, precum cu neputintă este a opri vântul cu o
bucată de pânză. Iar dacă sunt vremuri fără furtună, aceasta este după
rânduiala Prea Înduratului Dumnezeu. Diavolul caută să-i aducă aminte de
cele vechi si să-i întoarcă iarăsi dragostea spre acelea. Cel mai adesea
dau război cu mintea gândurile si chipurile cele de rusine. Năvala de
gânduri rele nu trebuie, însă, să descurajeze pe începător. Toată grija lui
trebuie să fie aceasta: să nu primească nimic din cele ce i se nălucesc
mintii, ci tinerea de minte să-i fie Hristos, Maica Domnului si Sfânta Cruce.
Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi, adică a nu lăsa
pruncii babilonesti (gândurile rele) să intre si să se facă bărbati, căci greu îi
va mai putea scoate. Cum se arată, trebuie să-i lovească de piatra Hristos,
prin „Rugăciunea lui Iisus”, pentru ca să nu ajungă cu dânsii până la luptă
(Psalm 136, 9). Cei începători pot vedea cum numele Mântuitorului Iisus
Hristos îi izbăveste de asupreala diavolilor, ceea ce îi datorează cu o mai
mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, care le ia sau le usurează lupta lor.
Partea începătorilor este de a usca spinii patimilor din pământul inimii si de
a nu se sui cu mintea în văzduhul mândriei, pentru că acolo bat diavoli mari
si îi rup aripile.
Mintea trebuie să fie de strajă la portile simturilor, ca să nu intre focul
păcatelor în cetatea sufletului. Aceasta este partea ascetică sau
nevoitoare. Pentru unii, nevointa este mare, pentru altii usoară, pentru altii
tine toată viata, iar pentru cei care nu judecă pe nimeni si au gânduri bune
pentru toti oamenii, Mântuitorul Iisus Hristos le spune că: „fără de nevointă
intră în Împărătia Cerurilor”.
Toată lupta începătorului constă în atentia care nu trebuie să
adoarmă, căci un vrăjmas îi va semăna neghina în tarina inimii. Prin
urmare, pe măsură ce se va usca pământul inimii de mocirle, trebuie să fie
cu atentie mărită, căci altfel pâinea lui va fi amară. Fără uscarea izvoarelor
rele, fără scoaterea patimilor din rădăcină, iar locul lor ars cu lacrimi de
pocăintă, fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut diavolii patimilor,
nu este cu putintă de a ajunge în ceata a doua, a luptătorilor celor sporiti.
Până ce cu desăvârsire n-am întors mânia si pofta de la cele de aici,
unde zăceau contra firii, încă nu am scăpat de omul cel vechi, încă nu
avem sufletul fecioară si parte de crinul bunei vestiri a nasterii lui
Dumnezeu în noi.
58
Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârsite. Nu este
nimic de care să fie inima lor prinsă, nici chiar de ei însisi. Cât despre
patimi, singura lor avutie au risipit-o si au ajuns săraci de avutia aceea si sau
făcut ca un crin în pustie.
Celor din ceata sporitilor (treapta iluminării), după ce au fost întăriti în
Dragostea Dumnezeiască si au deprins mestesugul luptelor duhovnicesti,
le îngăduie Dumnezeu lupta cu diavolii. Cei ajunsi în această treaptă a
desăvârsirii crestine se află sub semnul fecioriei, al celor care s-au întors la
starea de copil fără de patimă, căci „prunc ni s-a arătat nouă Iisus Hristos,
iar copilul crestea si se întărea cu duhul, umplându-se de întelepciune si
harul lui Dumnezeu era în El”. Luceafărul de dimineată va răsări în inimile
lor (2Petru 1,19), căci Dumnezeu este Lumină. Iar Sfântul Prooroc Isaia
spune: „Atunci lumina ta va răsări ca zorile si tămăduirea ta se va grăbi
(Isaia 58, 8).
Cei din ceata desăvârsitilor, care au ajuns în treapta îndumnezeirii,
bat război cu diavolul si îl ard necontenit, cu sabia Duhului Sfânt
(rugăciunea). Dar, nu spre diavoli au cei desăvârsiti atintită privirea, ci toată
făptura lor, absorbită în Dumnezeu, se face ca un pârjol, într-un rug
nearzător si fiind strămutati de Dragostea lui Dumnezeu cu mintea în patria
cerească, ard pe stăpânitorul lumii acesteia – diavolul, în inimă, cu sabia
de văpaie a Duhului Sfânt. Lumina Dumnezeiască creste tot mai mult în
inima lor, iar pruncul Iisus se face bărbat desăvârsit si vine plecându-si
capul sub mâna zidirii Sale, arătându-le astfel smerenia Sa, ca pe un
Botez. Acum însă, vine si satana cu ispita sa: „Nu cumva avem o părere
înaltă, pentru îndrăznirea pe care o avem fată de Dumnezeu ? Cu un
cuvânt: Nu cădem în mândrie?” Pe toate acestea le arde însă ascultarea
desăvârsită de Dumnezeu, care luminează pe cei desăvârsiti, ca un soare
al dreptătii. Si, precum Iisus Hristos s-a făcut ascultător, până la moartea
pe Cruce, de Părintele Său, asa si în cei desăvârsiti, vointa lui Dumnezeu,
cea mai uriasă putere, poartă chipul celei mai desăvârsite lepădări de sine.
Astfel, vointa noastră se face smerenie, căci – după cum ne spune Sfântul
Isaac Sirul: „Desăvârsirea este o prăpastie de smerenie”.
Dar are diavolul un duh – duhul minciunii (căci al lui Dumnezeu este
Duhul Adevărului) si cu duhul minciunii ispiteste pe cei desăvârsiti. Nu
cumva îsi iubesc viata viitoare? Si vicleanul diavol îi arată îngeri de lumină
(2Corinteni 11, 14). Aici este bine-stiută o deosebire sigură între cele două
duhuri. Ele au câte o lumină, însă lucrarea lor este diferită. Lumina Duhului
Sfânt e Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul ce vine în lume,
pentru că ne luminează să ne cunoastem cu adevărat ce suntem, fată de
sfintenia lui Dumnezeu. În Lumina Adevărului ne vedem multimea
păcatelor noastre. Pe măsură ce sporeste Lumina lui Dumnezeu în noi,
vedem câtă stricăciune am făcut în vremea întunericului necunostintei si al
59
păcatelor. Si astfel ne vedem cei mai mari păcătosi. Sfintii sunt convinsi
de păcatele lor, de aceea, judecându-se pe ei însisi, vrednici de iad se văd,
dar mostenesc Raiul primind în dar mântuirea.
Diavolul minciunii are si el o lumină, însă la fel de mincinoasă ca si el.
Pe când lumina cea adevărată ne arată păcatele noastre si din ele ne
smerim până la Iad, duhul minciunii – cu lumina lui – ascunde păcatele din
ochii mintii noastre, pe care i-a înnegrit cu duhul mândriei, făcând pe cel
care pătimeste aceasta să se creadă fără de păcate si că este mântuit.
Înselati sunt cei mândri, care – închisi în nestiinta lor – sunt convinsi de
mântuirea lor, desi s-a întărit în ei întunericul cel mai dinafară al mândriei.
Privind viata sfintilor, ei se cred niste păcătosi, convinsi de păcatele
lor, chiar dacă fata le străluceste ca soarele. Cei desăvârsiti nu simt numai
păcatele lor, ci că se află în ei toate păcatele oamenilor (Galateni 6, 2-10).
În inima lor străbate durerea, suferă pentru durerile oamenilor, vor să se
jertfească pentru ei, vor să fie osânditi în locul lor. Aceasta este iubirea de
jertfă, pârjolul care aprinde cu darul Duhului Sfânt lumea, care cutremură
portile iadului si stârneste împotrivă toată vâlvătaia de ură sau ispita a
doua, prin durere.
Pe măsura sporirii darurilor dragostei dumnezeiesti în noi, pe aceiasi
măsură, diavolii aprind văpaia de ură asupra noastră. Dar, dacă îl rugăm
pe Mântuitorul Iisus Hristos, El va lupta pentru noi crestinii, biruind ca un
Dumnezeu. Pe cel desăvârsit, în timpul încercărilor, îl vor părăsi prietenii si
i se vor face potrivnici, îl vor huli, îl vor osândi cei din casa lui, va fi dat în
mâinile vrăjmasului. Viforul iadului va fi asupra lui, doar-doar îl va despărti
de Dragostea lui Dumnezeu. Acesta este focul celei mai mari încercări si
suferinte, în care îl curăteste Dumnezeu pe om, când însusi El se ascunde,
din Dragostea sa Dumnezeiască, si lasă să se prăvălească asupra lui
puhoaie de ură, care vor căuta să-l înghită. De Dragostea lui Dumnezeu,
însă, nimic nu-l mai desparte. El spune, împreună cu Sfântul Apostol Pavel:
„Cine ne va despărti pe noi de Dragostea lui Hristos? Necazul sau
strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
primejdia, sau sabia?”
Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâti toată ziua, socotiti am
fost ca niste oi de înjunghiere”. Dar, în toate acestea, suntem mai mult
decât biruitori, prin Acela care ne iubeste. Căci, sunt încredintat că nici
moartea, nici viata, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele
ce vor fi, nici puterile, nici înăltimea, nici adâncul si nici o altă făptură nu va
putea să ne despartă pe noi de Dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus
Hristos, Domnul nostru (Romani 8, 35-39). Iată ce trebuie să fie omul după
fire – un dumnezeu după har (Psalm 91, 6).
60
Să nu ne spăimântăm deci de acest război împotriva satanei căci
este un război duhovnicesc al cărui scop este mântuirea sufletului, iar
mântuirea sufletului trebuie să fie principala grijă a crestinului. Acest război
este „lupta noastră, nu împotriva cărnii si a sângelui, ci… împotriva
stăpânilor întunericului acestui veac si împotriva duhurilor răutătii de sub
cer” (Efes. 6, 12). „Câmpul de bătălie este inima noastră… Durata
războiului este toată viata noastră” (Nicodim Aghioritul). „Nu ne luptăm
trupeste… armele luptei noastre nu sunt trupesti” (2Cor.10, 3-4). „Stati deci
tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul si îmbrăcându-vă în platosa
dreptătii, încăltati picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În
toate luati pavăza credintei, cu care veti putea stinge toate săgetile
arzătoare ale vicleanului. Luati coiful mântuirii si sabia Duhului, care este
cuvântul lui Dumnezeu” (Efes.6, 14-17).
Numai după biruinta în acest război (singurul război sfânt!) vom putea
auzi „Pacea Mea o dau vouă” si „Slava Mea o dau vouă”. „Celui ce va birui
îi voi da să mănânce din pomul vietii care este în mijlocul Raiului lui
Dumnezeu… nu va avea moartea cea de-a doua (a sufletului)… îi voi da să
sadă cu Mine pe tronul Meu…” si va vedea un cer nou si un pământ nou
(Apoc.2:7,11; 3:21; 21:1)
Greseli în practicarea „Rugăciunii lui Iisus”
Iată câteva din greselile care pot apărea în practicarea „Rugăciunii lui
Iisus”:
· Ca si-n muncile trupesti, în practica rugăciunii crestinul trebuie să
aibă dreaptă socoteală. Altfel, postul aspru, asceza peste măsură, pentru a
primi darurile dumnezeiesti, îl vor duce pe nevoitor la mândrie si chiar la
iesirea din minti;
· Există unii oameni care practică „Rugăciunea lui Iisus” cu scopul
principal de a ajunge în scurt timp la vederea Luminii Dumnezeiesti, si
astfel îsi pierd râvna si deznădăjduiesc. Nevoitorul trebuie să stie că acest
lucru nu se întâmplă imediat si că această luptă durează multi ani.
Dumnezeu nu trece peste vointa noastră, deoarece suntem persoane si
avem vointă liberă, dar nici noi nu trebuie să fortăm libertatea lui
Dumnezeu, pentru că si Dumnezeu este Persoană si vine la noi atunci
când crede că este cu cuviintă, atunci când El vrea, conform planului Lui de
mântuire (a lumii si a fiecărei persoane în parte);
· Altă greseală este să dăm prea mare importantă metodelor
psihotehnice de practicare a „Rugăciunii lui Iisus”. Aceste metode, precum
sunt: inspiratia si expiratia, bătăile inimii, sunt doar metode generale, ca să
61
ne adunăm mintea si să o eliberăm de elementele străine naturii sale.
Aceste metode nu sunt miraculoase, dar ne sunt de folos, căci evită
împrăstierea mintii. Când mintea ajunge să fie concentrată si tinută cu
usurintă înlăuntrul ei, atunci toate aceste metode auxiliare devin
netrebuincioase.
· Alte greseli apar atunci când vrem să trecem repede de la o
treaptă a rugăciunii la alta. Unii oameni, sărind peste prima treaptă, trec
direct la a doua si nu reusesc prea mult. Altii sar de la prima treaptă la a
treia, unde înaintează mai ales pe respiratie. În acest caz inima trupească
s-ar putea să sufere si acest lucru poate duce la încetarea „Rugăciunii lui
Iisus”. Nu este o boală, bineînteles, dar totusi este posibil ca această
lucrare sfântă să se oprească.
· O altă ispită a „Rugăciunii lui Iisus” este cea legată de lacrimi.
Atunci când „Rugăciunea lui Iisus” rămâne în minte, ochii varsă multe
lacrimi. Dar acest lucru nu este întotdeauna obligatoriu. Rugăciunea poate
continua foarte bine si fără de lacrimi. Asadar, nu trebuie să deznădăjduim
în absenta lacrimilor, pentru că ele vor veni atunci când va îngădui
Dumnezeu. Si chiar dacă suntem inundati de ele, nu trebuie să le dăm
mare atentie si nici să arătăm altora aceste stări (cu exceptia duhovnicului).
Practica ascetică spune că atunci când vorbim despre astfel de stări, ele
încetează imediat si este nevoie de mult timp pentru a le dobândi din nou.
· De asemenea, nu trebuie să ne gândim prea mult în ce stadiu al
rugăciunii suntem. Pe orice treaptă am fi trebuie să continuăm cu
smerenie. Totodată, nu trebuie să ne mândrim, în timpul rugăciunii, cu
stările noastre – pentru că pierdem totul. Omul este un cersetor care umblă
după o bucată de pâine si apoi se mândreste că a obtinut-o în dar.
Smerenia este comoara tuturor virtutilor. Ea ascunde toate virtutile si
în final se ascunde si pe ea. Trebuie să evităm cu prudentă mândria în
viata duhovnicească, mai ales atunci când ea vine ca slavă desartă. Slava
desartă apare în toate virtutile noastre. Sfintii Părinti spun că slava desartă
este asemenea cu un vânzător (trădător) care deschide în ascuns portile
cetătii, pentru a fi jefuită de vrăjmasi. Nu contează câte virtuti sau câtă tărie
avem. Slava desartă ne dă în mâinile diavolilor. Si de aceea Sfintii Părinti
ne sfătuiesc ca să nu ne apucăm de vreo virtute care ne duce la slava
desartă. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că cea mai bună apărare pentru
atletul rugăciunii este să fie în starea de smerită cugetare, ca bucuria ce-i
vine din rugăciune să nu-l ducă la mândrie.
62
V. Mintea si inima
Sufletul omenesc are în creier puterea ratională si în inimă puterea
simtitoare.
Puterile rationale ale sufletului omenesc sunt în număr de cinci:
mintea, gândul, puterea cugetătoare, puterea alegătoare si puterea
hotărâtoare.
Iar puterile senzitive ale omului sunt tot în număr de cinci: văzul,
auzul, gustul, mirosul si pipăitul.
Persoana, ipostasul uman, cuprinde în el întregul firii: duhul, sufletul
si trupul. Omul trebuie să trăiască după duh, duhul fiind partea superioară
a sufletului. Toată alcătuirea omenească trebuie să devină duhovnicească
ca să dobândească asemănarea cu Dumnezeu. Duhul Sfânt este cel care
intră în unire cu Harul primit la Sfântul Botez, si tot el este acela care
introduce harul în inimă, centrul firii omenesti, care trebuie să fie
îndumnezeit. Fără inimă, care este centrul tuturor lucrărilor, duhul este
neputincios. Iar fără duh – mintea rămâne oarbă, lipsită de directie. Deci,
trebuie găsită o legătură armonioasă între minte si inimă, pentru a
organiza, pentru a zidi persoana umană în har, căci îndumnezeirea este un
proces constient.
Îndumnezeirea presupune o veghe neîncetată a mintii si o strădanie
continuă a vointei. Unirea mintii cu inima constă în unirea gândurilor
duhovnicesti ale mintii, cu simtirile duhovnicesti ale inimii (Sbornicul vol.II,
p.148).
Mintea - păzitorul inimii
Mintea omului (ochiul sufletului) este puterea sufletească cu care omul
cunoaste si întelege lucrurile. Iar Sfântul Antonie cel Mare spune că:
„Mintea care cunoaste pe Dumnezeu, este făclia care luminează sufletul”.
Puterea si capul sufletului este mintea care, desi este duhovnicească,
îsi are locul de petrecere în creierul omului. Mintea este partea cea mai
înaltă a firii omenesti, este facultatea contemplativă prin care omul tinde
către Dumnezeu. Mintea este partea cea mai personală a omului, principiul
constiintei si al libertătii sale.
Mintea este iconomul sufletului, căruia îi dă hrana pe care tu o oferi.
Când are pace si îi dai ceea ce doreste, ea le dă inimii.
63
Mia întâi, însă, se curătă pe sine de toate prejudecătile deprinse în
lume. Se eliberează de grijile vietii si, spunând continuu rugăciunea,
încetează de a mai rătăci precum meteoritii. Atunci s-a curătit, când nu mai
aleargă spre lucruri viclene si necurate, despre care auzise si văzuse în
lume.
După aceea, intrând si iesind din inimă prin rugăciune, curăteste
drumul si înlătură orice urâciune, viclenie sau necurătie. Astfel, mintea
declară război patimilor si demonilor care s-au cuibărit în inimă de multi ani,
nestiuti si nevăzuti până atunci si care se hrănesc cu patimile. Când mintea
si-a dobândit curătenia cea dintru început, le vede pe toate si ca un câine
latră, se luptă cu ele, ca un stăpân si păzitor al sufletului. Având ca armă
pe Iisus, îi loveste pe dusmanii diavoli, până reuseste să-i scoată în afara
inimii, unde acestia urlă ca niste lupi.
Pentru cei începători se recomandă rugăciunea orală (verbală).
Acestea sunt rugăciunile citite din cărtile de pravilă Bisericească (Ceaslov,
Acatistier, Psaltire, Sfânta Liturghie, cele sapte laude si ascultarea în viata
de obste).
Sfântul Simeon al Tesalonicului zice că după vârsta duhovnicească a
fiecăruia se recomandă si lucrarea duhovnicească a rugăciunii mintii si a
inimii. Dacă cineva începe înainte de vreme această înaltă rugăciune a
inimii, înainte de a se fi curătit de patimi, se osteneste si se tulbură în
zadar. Deci, nimeni să nu încerce să înceapă viata duhovnicească cu
rugăciunea contemplativă a inimii, ci cu rugăciunea lucrătoare, care constă
în metanii, închinăciuni, rugăciuni din Ceaslov, Psaltire, Acatistier si alte
cărti folositoare de suflet, ortodoxe, post, ascultare si smerenie fată de toti.
Aceasta formează viata cea lucrătoare, care este potrivită pentru toti
crestinii mireni si călugări.
Iar viata contemplativă, specifică mai ales călugărilor, constă în: paza
mintii, lucrarea mintii, rugăciunea mintii, rugăciunea inimii si
contemplarea sau privirile cele duhovnicesti ale mintii.
Paza mintii (trezvia) este un mestesug duhovnicesc care, cu ajutorul
lui Dumnezeu, izbăveste pe om de gânduri, de cuvinte si de fapte rele
(Filocalia 4, Sf. Isihie Sinaitul).
Lucrarea mintii este atunci când stăm cu atentia în inimă si prin
pomenirea lui Dumnezeu înlăturăm orice gând care ar încerca să pătrundă
în inimă.
Rugăciunea mintii este atunci când cineva se întăreste cu atentia în
inimă si de acolo înaltă rugăciunea către Dumnezeu. Rugăciunea mintii
este rugăciunea făcută cu luarea aminte de sine, fără gânduri, fără
imaginatii si cugete rele.
64
După cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, păzirea inimii
înseamnă de fapt păzirea mintii ca să nu plece din inimă: “Tineti inima sub
toată paza, ca nu cumva să iasă gândul despre Dumnezeu, ci printr-o
pomenire neîncetată si curată să se întipărească în sufletele noastre, ca o
pecete, gândul la Dumnezeu”. Pentru cei înaintati în rugăciune această
pecete se va numi rugăciunea cea de sine miscătoare. Zice Sfântul
Isaac Sirul: „Stai cu luare aminte în inimă si cu frica de Dumnezeu, înaltă
de acolo „Rugăciunea lui Iisus”, adică din adâncul inimii tale. Lucrând
astfel, asteaptă cu răbdare si cu smerenie zdrobirea inimii, cu un
simtământ de pocăintă, până când va veni si se va atinge de inima ta, harul
lui Dumnezeu, si va trezi în ea rugăciunea neîncetată, cea de sine
miscătoare, care murmură ca un pârâias si care va fi pentru tine ca un
paznic care străjuieste inima ta de orice necurătie si primejdie”.
Rătăcirea mintii
Iosif Sihastrul Vatopedinu ne învată că rugăciunea ciclică dinlăuntrul inimii
nu se teme niciodată de rătăcire. Celelalte rugăciuni presupun o oarecare
temere, deoarece apare foarte usor imaginatia.
Cât de mare este rătăcirea mintii si cât de greu de înteles! Pentru că
atunci când harul se apropie de om, mintea - „pasărea”, cum îi spune Avva
Isaac - caută să intre peste tot, să încerce totul. Începe cu zidirea lui Adam
si ajunge în profunzimi si înăltimi, de unde – dacă Dumnezeu nu-i spune –
ea nu se mai întoarce.
Când se înmulteste harul, mintea este răpită în vederea cea
dumnezeiască si inima se aprinde de iubirea cea dumnezeiască si arde
toată de dragoste dumnezeiască. Atunci, mintea se află în întregime unită
cu Dumnezeu, se topeste precum se topeste fierul când se apropie de foc.
Natura fierului nu se schimbă, dar atâta timp cât rămâne în foc este una cu
focul, iar când se scoate din foc, revine din nou în starea lui naturală de
material tare.
Atunci linistea domneste în minte si pacea se asterne în tot trupul.
Atunci omul se roagă cu cuvintele lui si cu rugăciuni alcătuite de el si se
urcă la vederea cea dumnezeiască, fără ca mintea să fie închisă în inimă.
Rugăciunea mintii este făcută pentru a veni harul. Când vine harul,
mintea nu se mai împrăstie. Si când mintea rămâne pe loc, foloseste tot
felul de rugăciuni, le încearcă pe toate.
Celelalte feluri de rugăciuni nu sunt gresite, dar se poate cădea usor
în greseală, dacă mintea nu s-a curătit pe deplin si primeste fel de fel de
65
imaginatii, în loc de vedere duhovnicească. Dacă pe malul mării se află
un izvor de apă curată, atunci când avem furtună pe mare, apa mării se
amestecă cu apa curată a izvorului. Oricât de întelept ai fi, nu poti să separi
apa curată. La fel se întâmplă si cu mintea, dacă o expunem furtunii
gândurilor.
Si mai ia aminte la următoarele: Demonii sunt duhuri. Sunt înruditi cu
duhul nostru si cu mintea. Iar mintea este cea care hrăneste sufletul –
pentru că mintea aduce orice vedere si miscare mentală în inimă; iar inima
este înselată prin amestec si confuzie, asemenea izvorului care se varsă în
mare. Atunci se întunecă si se înnegreste sufletul. Din momentul acela, în
locul vederii dumnezeiesti, el primeste continuu numai închipuiri. În felul
acesta au apărut rătăcirile si ereziile.
Când omul se umple de har si este mereu atent si nu se descurajează
niciodată, nu are încredere în sine, ci are frică de Dumnezeu cât trăieste,
atunci – de se apropie cel rău – întelege imediat că se întâmplă ceva
nefiresc, ceva anormal. În această situatie, toate puterile sufletului cer de la
Dumnezeu ajutor. Caută pe Cel care a adus toate de la nefiintă la fiintă si
care tine totul. Numai Acesta este în măsură să separe ape de ape.
Si, rugându-te cu lacrimi, înselăciunea dispare si înveti cum să fugi de
orice rătăcire. Apoi, trăind de multe ori astfel de experiente, devii ceea ce
se cheamă un om practic si fără măsură dai slavă lui Dumnezeu si-I
multumesti pentru că Îti deschide mintea ca să cunosti capcanele si
mestesugirile celui rău si să te feresti de ele.
Cel care va fi prins în rătăcire, dacă va face ascultare de un părinte
duhovnicesc, poate să scape de rătăcire si de diavol. De aceea vrăjmasul îl
sfătuieste si se străduieste mereu să-l convingă să nu se încreadă în
nimeni, ci să primească numai propriile gânduri, să creadă numai în
puterea lui de a distinge lucrurile si duhurile. Într-un astfel de cuget
nesmerit îsi face cuib egoismul, mândria cea luciferică a tuturor celor
rătăciti, care nu vor cu nici un chip să renunte la rătăcirea lor.
Asadar, Domnul Hristos – care este Lumina cea adevărată, să
lumineze si să îndrepte pasii tuturor celor rătăciti care nu vor cu nici un chip
să renunte la rătăcirea lor.
Inima – rădăcina si centrul vietii
Sfânta Scriptură arată că inima omului este mai adâncă decât toate
(Ieremia 17, 9-10), fiindcă ea poate fi izvorul cel fără de fund al tuturor
răutătilor (atunci când nu este păzită cu rugăciune si cu pocăintă), dar
poate deveni izvorul tuturor bunătătilor, atunci când este curătită de păcate.
66
Inima este izvorul vietii (Pilde 4, 23). De aceea: „Fericiti cei curati cu
inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
Inima este cea dintâi născută dintre mădularele trupului nostru. Ea
este rădăcina vietii. Inima este centrul vietii si al sufletului nostru. Pentru
aceasta si Dumnezeu ne-o cere, zicând: „Fiule, dă-mi inima ta” (Pildele 23-
26), iar înteleptul Solomon zice: „Cu toată străjuirea străjuieste inima ta”
(Pildele 4, 23). Altfel, inima se face izvor al mortii, în loc de izvor al vietii.
Inima - centrul întreit al puterilor omenesti
1) - Inima este centrul puterilor firesti ale omului.
a) - Inima este sediul, rădăcina si izvorul tuturor puterilor firesti ale
trupului, adică: puterea hrănitoare, puterea vietuitoare, puterea simtitoare,
puterea vietuitoare, puterea atrăgătoare, puterea păstrătoare, puterea
prefăcătoare, puterea eliminatoare, etc.
b) - Inima este centrul tuturor puterilor firesti ale sufletului omenesc:
b.1. Puterea voitoare
b.2. Puterea ratională – care este formată din cinci părti: minte,
gând care răsare din minte ca raza din soare, cugetare, alegere si
hotărâre.
b.3. Puterea poftitoare, numită si simtire.
b.4. Puterea mânioasă, numită si mânie.
b.5. Puterea cuvântătoare (cuvântul lăuntric).
Puterea cuvântătoare a sufletului nostru se află la două degete
orizontale deasupra sânului stâng si tine până la furca pieptului.
Puterea poftitoare se află în mijlocul inimii si tine până la buric.
Puterea mânioasă se află în mijlocul inimii.
Inima, în Traditia Bisericii Ortodoxe, nu este exclusiv sediul vietii
afective, ci este si sediul întelegerii (inima = adâncul mintii). O întelegere
care presupune si simtire. Inima este centrul omului integral, este locul
spiritului si, prin urmare, rădăcina vointei, a simtirii si a cunoasterii.
Astfel, în conceptia gnoseologică a Bisericii Ortodoxe, inima este
punctul de incidentă a prezentei divine si transcende atât viata afectivă, cât
si gândirea discursivă care este situată în creier.
Sfântul Evagrie Ponticul spune că: „Întelegerea, după cuvântul
înteleptului Solomon, rezidă în inimă, iar cugetarea în creier”. Acesta este
motivul care face ca nevoitorii duhovnicesti să aibă sentimentul nu numai
că pătrund, că trăiesc, ci si că înteleg tainele Dumnezeiesti. Întelegerea
este un aspect al lucrării mintii în inimă, ceea ce este cu totul altceva fată
de speculatia ratională propriu-zisă. Întelegerea singură, rămasă la
dimensiunile ei umane, nu va putea găsi niciodată în sine acea suficientă
care să-i îngăduie să ajungă la rezultate depline. Lucrarea rugăciunii si a
67
darului Dumnezeiesc îi conferă inteligentei valoare, îi valorifică functia
cognitivă, de cunoastere. Mintea care se uneste cu inima, prin actul
rugăciunii si darul Duhului Sfânt, depăseste speculatiile filosofice si teologia
ratională.
Mintea nu mai este acum singură, ci este restaurată în functia ei
integrală, alături de inimă. Prin Harul Dumnezeiesc, mintea va cunoaste
prin inimă. Iar, dacă vom pune la poarta inimii străjer pe minte, adică
gândul cel bun, el nu va lăsa să intre înăuntru păcatele celor cinci simturi,
iar patimile cele ce ies din inimă le va opri, ca să nu se facă păcate. Deci,
paza inimii constă în a pune gândul portar al inimii, pentru a opri orice gând
pătimas să intre în inimă.
Mintea care intră în inimă, la început se simte foarte strâmtorată, ca
într-o temnită. Dar, după ce se va deprinde cu această lucrare, se va simti
foarte bine, căci mintea are cămară firească inima.
2) - Inima este centrul puterilor mai presus de fire ale crestinului,
adică centrul duhovnicesc
Inima crestinului este centrul duhovnicesc al tuturor darurilor Duhului
Sfânt si al tuturor faptelor bune, crestine.
Darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, pe care l-am primit de la
Sfântul Botez, se află în inimă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune
că: „Împărătia lui Dumnezeu se află înăuntrul vostru” (Luca 7, 28). Iar
Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „... iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în
inimile noastre, prin Duhul Sfânt cel dăruit nouă” (Romani 5, 5).
Sfântul Macarie Egipteanul, referindu-se la lucrarea harului lui
Dumnezeu în inima crestinului, spune: „Când harul pune stăpânire peste
om, El stăpâneste peste toate părtile firii si peste toate gândurile. Căci
mintea si toate gândurile se găsesc în inimă si de aceea harul trece, prin
inimă, în toată firea crestinului”.
3) - Inima este centrul puterilor în afară de fire ale crestinului
Patimile si păcatele se numesc afară de fire, pentru că nu au fost
create de Dumnezeu si nici nu au fost de la început în om. Păcatele îsi au
sediul tot în inimă, după cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care
zice: „Din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, desfrânările, mărturiile
mincinoase, hulele...” (Matei 16, 19).
Iar Sfântul Diadoh al Foticeii spune: „Din Dumnezeiestile Scripturi si
din însăsi simtirea mintii, aflăm că înainte de Sfântul Botez, harul lui
Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar diavolul foieste
în adâncurile inimii, ascuns în gânduri” (Psalm 63, 6-7). În momentul în
care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul este scos din adâncurile
68
inimii si lucrează asupra crestinului din afară, iar Harul lui Dumnezeu din
inimă.
În inima omului se săvârseste războiul satanei, care, fiind nevăzut, nul
simt cei mai multi crestini.
După Sfântul Botez, deci, diavolul este scos din inimă, dar i se
îngăduie să lucreze asupra omului prin trup. Când harul lui Dumnezeu
părăseste pe om, pentru păcatele săvârsite sau din iconomie
dumnezeiască, diavolii foiesc ca niste serpi în adâncul inimii, neîngăduind
sufletului să caute spre binele dumnezeiesc. Când, însă, prin rugăciune,
harul dumnezeiesc pătrunde în inimă, atunci diavolii se strecoară ca niste
nori întunecosi prin portile inimii. Diavolul, rămânând în exterior, va
seduce pe om cu mândria, cu slava desartă si mai ales cu senzualitatea,
cu îngăduinta lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtutile
oamenilor.
Sfântul Simeaon Metafrastul spune că: „Astfel diavolul, prin libertatea
pe care o are de la Dumnezeu, împlineste o mare iconomie...”. „După
căderea lui Adam din har, cugetele omului s-au făcut pământesti si tind în
jos, iar cugetul omului care în Rai era simplu si bun, s-a amestecat cu
cugetul trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteste
acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă
mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu si nici să împlinească
Voia Sa cea Sfântă”.
Există în cei care se îndulcesc cu patimile simtirea unei iubiri pătimase
a trupurilor si un duh necurat, diavolesc, sălăsluit în însusi simtirea celui
luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului ca si cum
s-ar afla într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de
Dumnezeu, să dispretuiască aducerea aminte de chinurile iadului si să fie
nepăsător fată de Biserică si de rugăciune. Ajunge astfel ca un iesit din
minti si din sine si ametit de pofta desfrânării.
Sfântul Isaac Sirul ne învată că mintea usor se curăteste prin
rugăciune si citit, cu ajutorul Harului Duhului Sfânt, dar tot la fel de usor se
întinează prin pofte si păcate. Iar inima cu greu se curăteste de păcate prin
faptele bune, crestine, cu ajutorul harului dumnezeiesc, dar si cu anevoie
se întinează, deoarece cuprinde si tine în sine simtirile cele dinăuntru.
Inima este un organ al organelor în trup si mintea se foloseste prin
inimă de trup, ca de un organ. Iar Sfântul Macarie cel Mare spune că:
„Inima este primul organ trupesc al mintii. Ea este centrul tuturor puterilor
sufletului si ale trupului nostru, iar dacă o singură simtire sau putere a
sufletului se va întina, îndată întinăciunea ei se întinde si aleargă la inimă”.
Cum se explică citatul: „Eu dorm, dar inima mea veghează”? Cu
aceleasi lucrări cu care se ocupă omul în timpul zilei, inima se va ocupa în
timpul noptii, când mintea si fortele omului se odihnesc. Si acest lucru îl
69
putem vedea clar din visele noastre. Sfântul Vasile cel Mare spune că în
mare măsură nălucirile noptii (visele) sunt o reflectare a gândurilor noastre
de peste zi. Preocupările rele, din timpul zilei, dau nastere viselor rele. La
fel se întâmplă si cu faptele bune. Ascetul rugăciunii se gândeste toată ziua
la Dumnezeu, prin rugăciune, citit si fapta bună crestină. Amintirea lui
Dumnezeu prin faptă, repetarea „Rugăciunii lui Iisus”, este bucuria lui. El
face totul, fie că mănâncă, fie că bea, spre Slava lui Dumnezeu, după
cuvântul Sfântului Apostol Pavel. Este deci normal ca inima lui să se
gândească la Dumnezeu si să se roage, chiar si în timpul celor câteva ore
de odihnă din noapte. În acest fel, inima lui este întotdeauna trează.
Deci, inima crestinului este locul în care se lucrează toată
dreptatea, dar si toată nedreptatea. Inima este un vas care cuprinde toate
patimile, dar, în acelasi timp, se poate găsi în inimă Dumnezeu, Maica
Domnului, Îngerii, Sfintii, Visteriile Harului si Viata cea Vesnică.
Mai pe scurt, după faptele crestinului, în inimă se poate afla sau
Împărătia lui Dumnezeu, sau Iadul.
70
VI. Treptele si roadele
rugăciunii
Rugăciunea sufletului si a trupului.
Sfântul Ioan Scărarul ne spune că: „Rugăciunea, după calitatea ei,
este petrecerea si unirea mistică a omului cu Dumnezeu. Iar după lucrare,
este hrana sufletului, întărirea duhovnicească a inimii, împăcarea cu
Dumnezeu, maica si fiica lacrimilor duhovnicesti, podul care ne trece peste
ispite, focul care arde si alungă pe diavoli, lucrarea îngerească, luminarea
mintii, curătirea inimii, alungarea întristării si a deznădejdii, îmblânzirea
mâniei, oglinda sporirii duhovnicesti, descoperirea asezării sufletesti,
prevestitoarea răsplătirii viitoare, semnul slavei ceresti, vorbirea mintii cu
Dumnezeu, rodul bucuriilor duhovnicesti, urcusul mintii către Dumnezeu,
întrebuintarea cea mai bună si mai curată a mintii noastre, maica tuturor
virtutilor crestinesti”.
Trebuie stiut faptul că si trupul nostru trebuie să participe la lucrarea
rugăciunii. Pentru că si trupul trebuie să primească har. El trebuie să lupte.
Ba mai mult, se ajunge la starea de a primi har, prin nevointă, suferintă si
muncă binecuvântată. La „Rugăciunea lui Iisus” nu este de ajuns ca să
rostesti rugăciunea cu mintea, pentru a primi har, ci si trupul trebuie să
colaboreze. Căci omul are suflet si trup, iar trupul trebuie si el să fie
mântuit.
Ascultând, deci, ceea ce spun Sfintii Părinti, putem zice că cei care
refuză mijloacele rugăciunii, refuză esenta rugăciunii însăsi.
Toate acestea însă, trebuie făcute cu binecuvântarea părintelui nostru
duhovnicesc, pentru ca diavolul să nu ne poată însela. Lupta „Rugăciunii lui
Iisus” este grea, pentru că diavolul porneste război împotriva noastră,
atacându-ne după cresterea noastră duhovnicească, cu toate vicleniile
sale.
Treptele rugăciunii
Rugăciunea are mai multe trepte:
1) - Rugăciunea orală este cea dintâi treaptă a rugăciunii. Când ne
rugăm cu limba, cu gura si cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a
rugăciunii. Despre acest fel de rugăciune, Duhul Sfânt ne zice: „Cu glasul
meu către Domnul am strigat (Psalm 141,1) si aduceti Domnului roada
buzelor voastre” (Romani 10, 13; 8, 15). Dacă am fi multumiti să rămânem
numai în această treaptă a rugăciunii, atunci avem pomenirea lui
71
Dumnezeu numai în gura si pe limba noastră, iar cu mintea si cu inima
ne aflăm departe de El (Isaia 29, 13). Totusi, si acest fel de rugăciune este
necesar, pentru că astfel începem a ne învăta să ne rugăm. Acest fel de
rugăciune, pe care Sfintii Părinti o numesc „plugăria sufletului”, este
slavoslovie si rugăciune către Dumnezeu, care se face prin cântarea de
psalmi de tropare, de canoane sau alte rugăciuni care se află în Ceaslov,
Acatistier si alte cărti de slujbă.
Sufletul omenesc are două părti dominatoare – mintea si inima.
Mintea izvorăste permanent gânduri (Creierul uman este unealta ratiunii),
iar inima este unealta sentimentelor si a simtirilor.
2) - A doua treaptă a rugăciunii este Rugăciunea mintii. În această
treaptă a rugăciunii spunem rugăciunea cu mintea si întreaga noastră
atentie este concentrată la cuvintele rugăciunii, dar în minte. Când mintea
oboseste, o lăsăm să se odihnească si începem din nou să rostim
rugăciunea cu buzele. După ce mintea s-a odihnit, reîncepem rugăciunea,
concentrându-ne din nou toată atentia înlăuntrul mintii. Sfântul Nil ne
sfătuieste: „Aminteste-ti întotdeauna de Dumnezeu si mintea îti va deveni
Rai”.
3) - A treia treaptă a rugăciunii este Rugăciunea inimii. În această
treaptă a rugăciunii, „Rugăciunea lui Iisus” coboară în inimă, mintea si
inima fiind acum unite. Atentia este acum adunată în inimă si este
cufundată din nou în cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, dar mai înainte de
toate, înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută.
Rugăciunea pe care o zicem cu gura si o întelegem cu mintea si o
simtim cu inima, devine sferică (ciclică) în miscarea sufletului nostru.
Aceasta este rugăciunea inimii.
4) - A patra treaptă a rugăciunii este Rugăciunea de sine miscătoare.
Când se întăreste în inimă, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu miluieste-mă pe mine păcătosul”, de la o vreme inima se roagă
fără a mai zice cuvintele rugăciunii. În timp ce atletul rugăciunii mănâncă,
lucrează, vorbeste sau doarme, inima se roagă. Este ceea ce se spune în
Cântarea Cântărilor (15, 2) „Eu dorm, dar inima-mi veghează”.
Cel aflat în această treaptă a rugăciunii ajunge la ceea ce spune
Sfântul Apostol Pavel: „Neîncetat vă rugati” (Tesaloniceni 5, 17) Crestinul
care a ajuns la rugăciunea de sine miscătoare, oriunde ar fi si orice ar face,
inima lui se roagă neîncetat. Rugăciunea, când ajunge să fie de sine
miscătoare, toată viata omului este o rugăciune.
Când vorbeste cu oamenii, are în taină o altă gură de foc a Duhului
Sfânt din inima lui. Cu această gură el vorbeste cu Dumnezeu Aceasta
este gura Duhului Sfânt, după cum o numeste Sfântul Vasile cel Mare. Un
astfel de om, care a ajuns la rugăciunea de sine miscătoare, orice ar face
72
el, inima lui se roagă. Pentru că Duhul Sfânt, când se va sălăslui în om,
nu încetează din rugăciune: „Însusi Duhul se roagă pentru noi, cu suspine
negrăite” (Romani 7, 28).
Petrecerea celor curati este rugăciunea neîncetată, fiindcă gândurile
lor, întotdeauna sunt miscări dumnezeiesti.
5) - A cincea treaptă a rugăciunii este Rugăciunea cea văzătoare. Cel
care are această rugăciune ajunge să fie înalt văzător de Dumnezeu. Cu
mintea lui, el poate să vadă gândurile oamenilor, duhurile rele si îngerii.
6) - A sasea treaptă a rugăciunii este Rugăciunea în extaz sau în uimire.
În timpul acestei rugăciuni, omul se răpeste cu mintea la Cer. Fata lui se
face ca soarele si mâinile lui si degetele lui ca făcliile de foc si nu se mai
află pe pământ cu mintea, ci în Cer.
7) - A saptea treaptă a rugăciunii este Rugăciunea cea duhovnicească.
Dumnezeiestii Părinti numesc această rugăciune vedere duhovnicească si
Împărătie a cerului.
Rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii Ea
este o fire cu Dumnezeu. Despre această rugăciune spune Sfântul Apostol
Pavel: „Stiu un om oarecare care acum paisprezece ani s-a răpit până la al
treilea Cer si a auzit cuvinte care nu este cu putintă omului a le grăi. În trup
sau în afară de trup, nu stiu. Dumnezeu stie”. În această treaptă a
rugăciunii, mintea omului nu mai lucrează după a sa putere, ci este luată
de puterea Duhului Sfânt si dusă în slăvile ceresti si nu mai poate cugeta
ce vrea ea. Atunci mintea omului este dusă la descoperiri mari în Cer sau
în Iad, unde vrea Duhul Sfânt să o ducă. Astfel, omul ajunge la mari
descoperiri dumnezeiesti. Si când revine iar la starea lui cea dintâi, nu mai
stie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Sfântul Apostol Pavel.
Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, despre care spune dumnezeiescul
Părinte Isaac Sirul că de abia se învredniceste unul din neam în neam.
Un rugător desăvârsit trece prin toate aceste trepte de rugăciune, cu
darul lui Dumnezeu. Dar a urca omul singur pe aceste trepte, nu este în
puterea lui. A omului este numai vointa. Să voiască să se roage lui
Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de o înaltă lucrare dumnezeiască
depinde de darul lui Dumnezeu (Ne vorbeste părintele Cleopa, vol.I. 1995).
Roadele „Rugăciunii lui Iisus”
Sfintii Părinti spun că: „„Rugăciunea lui Iisus” este pâinea ce sprijină
pe nevoitor, apoi devine untdelemnul care îndulceste inima, iar în final ea
se face vinul ce îmbată pe ascet, adică îl duce la extaz si unire cu
Dumnezeu”.
73
Primul rod pe care Hristos îl dă ascetului, prin rugăciune, este
constientizarea stării lui păcătoase (luarea aminte). El încetează să mai
creadă că este bun si se consideră „urâciunea pustiirii care stă în locul cel
sfânt” (Matei 24, 15). Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul ascutit al
Duhului Sfânt care pătrunde până în adâncurile sufletului, asemenea
bisturiului unui chirurg, care pătrunde până la os. Ascetul descoperă atâta
necurătie în sufletul său, încât îl simte duhnind. Deci, orice a fost ascuns si
necunoscut pentru ascetul rugăciunii, acum îi este descoperit prin
„Rugăciunea lui Iisus”. Ca urmare a acestui fapt, el se consideră mai prejos
decât toti oamenii si văzând că iadul este locuinta sa vesnică, începe să
plângă duhovniceste, pentru moartea lui spirituală. Astfel, atletul
„Rugăciunii lui Iisus” nu vede păcatele celorlalti oameni, ci numai moartea
sa sufletească. Ochii lui devin fântâni de lacrimi duhovnicesti care se
revarsă din căinta inimii. El plânge ca un condamnat la moartea cea
vesnică si în acelasi timp strigă: Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila
Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! Miluieste-mă
Dumnezeule, după mare mila Ta! – Cu aceste lacrimi duhovnicesti începe
curătia mintii si a sufletului. Precum apa de ploaie limpezeste si curătă
pământul de mizerie, la fel si lacrimile duhovnicesti limpezesc si albesc
sufletul de păcate. Pentru că lacrimile de căintă sunt al doilea Botez.
Cel care se nevoieste în rugăciune, simte mângâierea dumnezeiască,
simte prezenta lui Hristos, care îi împărtăseste dulceata linistirii, pacea
netulburată, smerenia adâncă si dragostea dumnezeiască, nesfârsită
pentru toti. Mângâierea prezentei dumnezeiesti nu poate fi comparată cu
nimic omenesc. Cel care pătimeste multe dureri, boli, necazuri si îsi pune
nădejdea în Dumnezeu, simte cel mai mult mângâierea dumnezeiască. Din
acest motiv, unii pustnici evită cu insistentă mângâierea oamenilor, pentru
a putea simti dulceata covârsitoare si bucuria vesnică a mângâierii
Dumnezeiesti, lucru care este de neînteles de către cei lumesti.
Omul duhovnicesc primeste har si în suferintele pe care i le produc
ceilalti oameni. El se ridică spre cerul azuriu si plin de slavă al vietii
duhovnicesti, unde răutătile lumesti nu-l mai pot atinge. El nu mai este
afectat de defăimare, nedreptăti, dispret, învinuire, ci doar de căderea
duhovnicească a vreunui frate.
Al doilea rod al rugăciunii inimii este smerenia. După învătătura
Sfintilor Părinti, lucrători ai rugăciunii inimii, luarea aminte si smerenia sunt
cele dintâi roade ale rugăciunii. Acestea se obtin prin practicarea
stăruitoare a oricărui fel de rugăciune, dar îndeosebi prin practicarea
„Rugăciunii lui Iisus”, a cărei lucrare se află mai presus decât cântarea de
psalmi si decât celelalte rugăciuni vorbite.
Al treilea rod al rugăciunii inimii, care se naste – la rândul său – din
luarea aminte si smerenie, este umilinta. Iar, aceste trei roade ale
74
rugăciunii – adică: luarea aminte, smerenia si umilinta, precum si
adevărata rugăciune, sunt daruri ale lui Dumnezeu (Sbornic 1, p.193).
Al patrulea rod al acestei rugăciuni este adunarea gândurilor.
Al cincilea rod este evlavia.
Al saselea rod este frica de Dumnezeu.
Al saptelea rod – pomenirea mortii.
Al optulea rod este linistirea gândurilor.
Al nouălea rod este căldura harică a inimii.
Al zecelea rod este concentrarea atentiei în inimă.
Al unsprezecelea rod este privirea din ce în ce mai atentă asupra
păcătoseniei noastre, din care pricină sporeste în noi umilinta si se preface
în plâns duhovnicesc.
Al doisprezecelea rod este simtirea prezentei lui Dumnezeu, a mortii,
a Judecătii de Apoi si cugetarea la muncile iadului – miezul evlaviei
crestine ortodoxe.
Al treisprezecelea rod al „Rugăciunii lui Iisus” este dezlipirea noastră
de la lucrările frumoase ale lumii acesteia si rămânerea ei în inimă. Prin
această obisnuintă a mintii, de a rămâne în inimă, ea fuge si urăste
dulcetile simtite ale organelor si simturilor. Acest lucru îl adevereste Sfântul
Diadoh al Foticeii, zicând: „Cel ce intră de-a pururi în inima sa, se
întristează de toate cele frumoase ale vietii”. Căci cu duhul umblând, nu
mai poate sti de poftele trupului. De asemenea, se dezlipeste de rătăcirea
nălucirilor, de năvălirile gândurilor rele si urâte care se lucrează prin
imaginatie
Deci, mintea – coborându-si cu liniste lucrarea sa, lipsită de relele
arătate mai înainte si tinzând să se unească cu cuvântul cel înăuntru
asezat al inimii – se dezbracă astfel de tot idolul si chipul grosolan al
imaginatiei, din pricina strâmtorării locului inimii, după cum sarpele se
dezbracă de pielea sa.
Crestinul care îsi va obisnui mintea să rămână în inimă, va dori
totdeauna să-si încuie usa chiliei sale si să se linistească, să-si încuie usa
gurii si să tacă si să-si încuie usa lăuntrică a cuvântului celui înăuntru
asezat, spre a nu mai lăsa duhurile viclene să vorbească într-însul răutătile
si vicleniile voite de ele, prin care omul se face necurat în fata lui
Dumnezeu, Cel ce încearcă inimile si rărunchii. Pentru aceasta, ne
sfătuieste Sfântul Ioan Scărarul: „încuie usa chiliei pentru trup, usa gurii
pentru vorbirea cu oamenii si usa dinăuntru pentru duhuri”.
Al patrusprezecelea rod ce se naste din practicarea „Rugăciunii lui
Iisus”, constă în aceea că mintea, afundându-se în inimă si văzând acolo,
cu ochiul său gânditor, chipul urât si grozav, si înfătisarea urâtă cu care s-a
îmbrăcat prin necuviincioasele privelisti, prin urâtele auziri si prin purtarea
după voia simturilor si a lumii de care mai înainte s-a lăsat prinsă – după
75
cum arată Sfântul Grigorie al Tesalonicului, ea începe să câstige
smerenie, plâns si lacrimi. Si cum să nu se smerească ticăloasa, văzând
locul inimii sale întinat si înnegrit de un întuneric gros, ce i s-a pricinuit de
păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul si cu fapta.
Cuviosul Marcu zice, de asemenea: „Cel cuprins de gânduri oare cum
va vedea păcatul? Celui cuprins de gânduri i se acoperă ca si cu o negură
sufletul”. Iar acest întuneric îsi are începutul din întelegere rea si fapte rele.
„Cum să nu plângă si să nu se întristeze ticăloasa, văzând partea sa
cuvântătoare plină de atâtea gânduri trufase, de atâtea pofte
necuvântătoare, de atâtea gânduri hulitoare si drăcesti? Cum să nu plângă
ticăloasa, văzând partea sa poftitoare robită de atâtea gânduri urâte si
pofte necuviincioase, iar partea mânioasă cuprinsă de atâtea gânduri
viclene, urâte si pofte necuviincioase, văzându-si inima orbită de nesimtire,
pietroasă si rănită de atâtea răutăti?”. Căci, inima vede că omul său
dinăuntru nu este biserică a lui Dumnezeu si a harului Său, ci pesteră de
tâlhari si prăvălie de păcate si de draci. Pentru acesta, prin smerenie, plâns
si lacrimi, milostiv îl face pe Dumnezeu – care o usurează de patimi si o
izbăveste de năpădirile gândurilor drăcesti.
Al cincisprezecelea rod ce se naste si creste din „Rugăciunea lui
Iisus”, constă în faptul că prin întoarcerea mintii în inimă si zăbovirea ei în
inimă, prin privire gânditoare, străjuire, păzire si rugăciune, partea lăuntrică
a omului se face ca o oglindă curată, după cum ne învată Sfântul Calist –
în care mintea vede foarte clar aplecările rele ale inimii sale, bântuielile si
pândirile duhurilor necurate. Pe scurt, mintea începe să-si vadă toate
greselile sale, până la cele mai mici, fapt pentru care cheamă cu mare
durere pe Iisus spre ajutorul său, îsi cere iertare, se pocăieste, se
întristează, cade la Domnul si adaugă plâns peste plâns, smerenie peste
smerenie si face cât poate ca să se îndrepte si să nu mai păcătuiască. De
aceea spune Sfântul Ioan Scărarul: „Rugăciunea ta îti va arăta asezarea pe
care o ai”. Căci rugăciunea, fiind oglinda monahului celui cuvântător de
Dumnezeu, îi dă în vileag asezarea lăuntrică (Cuv.28).
Al saisprezecelea rod care se naste ca urmare a întoarcerii mintii
către inimă, este curătirea firii de către Dumnezeu, prin lucrarea cea mai
presus de fire a harului Duhului Sfânt. După cum Dumnezeiestii Părinti au
aflat unele chipuri si mestesuguri firesti spre a curăta firea omenească de
patimile cele afară de fire ce au intrat într-însa, cum ar fi: postul,
privegherea, culcarea pe jos, plecarea genunchilor, închinăciunile,
înfrânarea si celelalte nevointe si pătimiri ale trupului, în acelasi chip ei au
aflat si această cale a întoarcerii mintii către inimă, pentru a se curăta
deplin si cât mai repede, atât mintea cât si inima.
Mintea si inima sunt cele două părti domnitoare ale fiintei omenesti,
cele mai fine si mai usor de abătut către rău si, totodată, sunt cele care
76
miscă spre păcat si pe toate celelalte părti si mădulare mai grosolane si
mai greu de abătut ale trupului. Căci, mai întâi se miscă spre păcat părtile
mai fine si apoi cele mai mari si mai grosolane. De aceea, curătindu-se
cele dintâi, se curătă întreaga fire omenească de patimi, făcându-se astfel
mai lesnicioasă să primească harul si lucrarea lui Dumnezeu, cea mai
presus de fire. Calea aceasta curătă firea mai repede decât oricare,
deoarece are ca lucrare si îndeletnicire porunca cea mai mare,
sobornicească, si mai cuprinzătoare decât toate celelalte, aceea de a iubi
omul pe Dumnezeu din tot sufletul său, din toată inima sa, din toată virtutea
sa si din tot cugetul său. Mai ales pentru împlinirea acestei porunci, dar si
pentru celelalte, i se dă omului darul cel mai presus de fire al lui
Dumnezeu.
Al saptesprezecelea rod al rugăciunii gânditoare a inimii, constă în
aceea că – atunci când mintea se va obisnui să intre în inimă si să
vorbească împreună cu cuvântul cel asezat înăuntru, spre a afla voia lui
Dumnezeu si să se privească pe sine si toate puterile sale - ea se umple
de bucurie si veselie duhovnicească.
Prin această rugăciune de gând a inimii, omul poate să-si păzească
mintea si inima, dar nu desăvârsit curate si nepătimase. Acest lucru nu
numai în lume este anevoie, ba chiar si în pustie si în liniste, pentru
lenevirea noastră si căderea neamului omenesc, însă, după cum spune
Sfântul Ioan Scărarul, le poate păzi mai putin pătimase si, pe cât este cu
putintă, curate. Dumnezeu a dat omului porunca să-si păzească inima de
patimi si de gândurile rele, zicând: „ia aminte de sine, să nu se facă gând
ascuns în inima ta si nelegiuire” (Deuteromon 15, 9). Iar Solomon a zis: „Cu
toată străjuirea păzeste-ti inima, că dintru aceasta sunt iesirile vietii”
(Proverbe 4, 23).
Al optsprezecelea si cel mai mare rod al rugăciunii inimii este
câstigarea dragostei de Dumnezeu, care este maica tuturor virtutilor, ea
cuprinzând toate faptele bune, deoarece în dragostea de Dumnezeu se
cuprinde si dragostea fată de aproapele, după mărturia Sfântului Apostol
Ioan (1Ioan 4, 20-21). În aceste două porunci, adică în iubirea de
Dumnezeu si de aproapele, se cuprinde toată Legea si Proorocii (Matei 22,
40). În chip asemănător, marele Apostol Pavel, a arătat că dragostea este
plinirea Legii (Romani 13, 8-10).
Unitatea naturii a fost distrusă imediat după căderea protopărintilor
nostri Adam si Eva. Iar restaurarea unitătii umane a fost împlinită „în
Hristos”. El si-a întins palmele si a unit ceea ce era despărtit si asa a dat
putere fiecăruia dintre noi, după ce ne-am unit cu El, să trăim unitatea
naturii umane. Prin „Rugăciunea lui Iisus”, nevoitorul dobândeste dragostea
dumnezeiască si prin această dragoste sfântă este unit cu Hristos. Este
firesc pentru el, ca să iubească tot ceea ce iubeste Dumnezeu si să
77
dorească ceea ce doreste Dumnezeu. Iar Dumnezeu doreste ca toti
oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină (1 Tim.2, 43).
Acestea, si multe altele, sunt roadele rugăciunii celui ce se face
gânditor, prin întoarcerea mintii în inimă. Deci, fericit si de trei ori fericit este
acel suflet care este lucrător tainic al acestei sfinte rugăciuni. Unul ca
acesta cu adevărat se roagă în ascuns, în cămara inimii sale, si vorbeste
neîncetat cu Mirele – Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta va lua plată de la
Tatăl nostru cel ceresc, care vede rugăciunea lui făcută în ascuns si îl va
răsplăti la arătare, în ziua cea mare a Judecătii de Apoi, când se vor arăta
cele ascunse ale oamenilor (bune si rele).
Rugăciunea orală
si viata lucrătoare
Primul fel de rugăciune este rugăciunea cea mai de jos, adică
rugăciunea vorbită sau rugăciunea gurii. Desi este cea mai slabă
rugăciune, ea are temeiuri în Sfânta Scriptură: „Cu glasul meu către
Domnul am strigat” (Psalm 141, 1) „Si L-am înăltat pe El cu limba mea”,
„Aduceti Domnului roada buzelor voastre” (Romani 10, 13; Galateni 4, 6).
Rugăciunea gurii este începutul rugăciunii. După cum nici un lucru nu
este fără de început, afară de Dumnezeu, tot astfel si rugăciunea are un
început. Pentru cei care sunt la începutul rugăciunii, Sfintii Părinti le
rânduiesc acestora, ca împreună cu lucrarea poruncilor lui Hristos, să ia
parte la cântarea îndelungată a psalmilor, a canoanelor si a troparelor,
statornicite de Duhul Sfânt spre slavoslovia lui Dumnezeu în Biserică si ca
rugăciuni personale.
Această rugăciune orală ne este lăsată de Sfintii Părinti numai pentru
un timp, ca apoi, treptat, să trecem la treapta lucrării rugăciunii mintii, iar nu
să petrecem în rugăciunea cântată până la sfârsit. Sfântul Grigorie Sinaitul
zice: „Ce este mai copilăros decât faptul că rostim cu gura rugăciuni, ne
lăsăm ademeniti de o părere plină de bucurie, gândind despre noi că facem
ceva mare, măgulindu-ne numai pentru cantitate si hrănind prin aceasta pe
fariseul nostru cel dinăuntru”. Sfântul Grigorie zice că: „Dacă ne este
îngăduit să cântăm cu glasul, apoi pentru lenevirea si necunoasterea
noastră s-a făcut aceasta, cu scopul ca noi să începem si să ne ridicăm
până la adevărata rugăciune” (Sbornicul 2, 186).
Însă, numai această cântare cu gura si cu glasul din afară, nu poate
elibera pe om de patimile cele dinăuntru, după cum spune un avva din
Pateric: „dacă lucrarea dinăuntru, după Dumnezeu, nu-i va ajuta omului,
atunci în zadar se osteneste în cele dinafară”. Acest lucru îl arată si Sfântul
78
Isihie Sinaitul, zicând: „Dacă omul nu face voia lui Dumnezeu si legea
Lui înlăuntrul inimii sale, atunci nici în afară nu le va împlini cu usurintă”
(Filocalia, vol.4, p.85).
Sfântul Grigorie Sinaitul îi sfătuieste, pe cei care nu au sporit în
rugăciunea tainică a inimii, următoarele: „Unii ca acestia trebuie să citească
multe rugăciuni, petrecând neîncetat în multe si felurite rugăciuni. Chiar si
peste măsură, până când de la astfel de nevointă a rugăciunii, plină de
durere, se va încălzi inima lor si va începe în ea lucrarea rugăciunii
gânditoare cu mintea”. Iar cine va gusta, în sfârsit, din acest har, trebuie să
facă rugăciunea vorbită cu măsură si să petreacă mai mult în rugăciunea
mintii din inimă, după cum ne-au poruncit Sfintii Părinti. Iar Sfântul Grigorie
Sinaitul zice: „Noaptea sau ziua de te va învrednici Domnul si vei simti în
tine o rugăciune curată si nerisipită, lasă toate pravilele tale si sârguieste-te
din toată puterea să te lipesti de Domnul Dumnezeul tău, cu rugăciunea din
inimă, si El îti va da Lumina în inimă cu lucrarea duhovnicească”.
Iar în caz de slăbire sau de rătăcire, trebuie să se apuce din nou să
rostească rugăciuni multe cu gura si să citească mult din scrierile Sfintilor
Părinti. Si să facă aceasta până când se va încălzi iar în rugăciunea
lăuntrică.
Iar Sfântul Diadoh al Foticeii ne învată: „Când sufletul este plin de
rodurile sale firesti, îsi face cu glas mare si cântarea de psalmi si vrea a se
ruga mai mult cu gura, dar când se află sub lucrarea Duhului Sfânt, cântă si
se roagă întru toată destinderea si dulceata numai cu inima” (Filocalia
vol.1, p.367). Iar, când suntem apăsati de multă tristete, trebuie să facem
rugăciuni si cu glasul putin mai mare, lovind sufletul cu sunete în nădejdea
bucuriei, până când norul greu se va împrăstia de valurile melodiei
(Filocalia, vol.1, p.373).
Este adevărat si faptul că orice lucrare va face omul spre slava lui
Dumnezeu, aceasta este si are putere de laudă lui Dumnezeu. „Chiar si un
singur gând despre Dumnezeu, răsărit si întărit în mintea noastră, vine
totdeauna de la Dumnezeu în sufletele noastre”. Apoi zice: „Cel cu grijă
sfântă poate, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, să le facă toate spre
slava lui Dumnezeu, fiindcă fiecare lucru, fiecare cuvânt si fiecare miscare
a mintii are putere de laudă. De aceea, dreptul de mănâncă sau bea, sau
altceva de va face, toate acestea le face spre Slava lui Dumnezeu”. Zice
Marele Vasile, în tâlcuirea psalmului 118, la versetul: „Gura mea am
deschis si am tras duh” (v.131) că aici este vorba despre gura omului
lăuntric, prin care crestinul primeste cuvântul lui Dumnezeu, cel de viată
făcător, ca pe o pâine ce se pogoară din Cer:
Sfântul Isaac Sirul, vorbind despre această rugăciune, zice: „Sfintii
Părinti aveau obiceiul ca toate miscările cele bune si lucrările duhovnicesti
79
să le săvârsească cu rugăciune. Si mai zice: „Este cu cuviintă să
cunoastem cum că toată grija mintii pentru cele bune întru Dumnezeu si
toată cugetarea celor duhovnicesti, se consideră ca rugăciune si înlăuntrul
acesteia se cuprinde, ori de ai zice de vorbiri, de citiri, ori de glasuri ale
gurii spre slavoslovia lui Dumnezeu, ori grija cea cu mâhnire întru Domnul,
ori închinăciunile trupului, ori cântarea de psalmi, ori stihuri, ori altele din
celelalte prin care se face învătătura rugăciunii celei curate”.
Asadar, din Scrierile Sfintilor Părinti vedem că este si o rugăciune prin
fapte sau prin activitate, când omul se află lucrând fie cu mintea, fie cu
gura, fie cu trupul, orice faptă bună spre slava si plăcerea lui Dumnezeu.
Toate aceste fapte bune se consideră mai mult rugăciune dinafară si mai
putin dinăuntru, prin care omul slăveste cu mintea si cu inima pe
Dumnezeu si cu care, cei mai râvnitori si iubitori de Dumnezeu, se silesc
spre a ajunge la o unire si mai profundă cu El. Sfântul Serafim de Sarov,
arătând că în lucrarea faptelor bune din afară, intră si rugăciunea vorbită,
zice astfel: „Calea vietii celei lucrătoare o alcătuieste postul, înfrânarea,
privegherea, îngenuncherile, rugăciunea gurii si celelalte nevointe trupesti.
Acestea alcătuiesc calea cea strâmtă si cu scârbe care, după cuvântul lui
Dumnezeu, duc pe om la viata cea vesnică” (Matei 7, 14) Apoi, arătând că
de la această viată lucrătoare din afară, a faptelor bune si a rugăciunii cea
mai de jos, omul păseste pe treapta vietii contemplative si înalte, zice:
„Fiecare om care doreste să înceapă să petreacă viată duhovnicească,
trebuie să înceapă de la viata cea lucrătoare si pe urmă să ajungă la cea
contemplativă cu mintea” (Sbornicul 2, p.179).
Deci, viata lucrătoare ne ajută să ne curătim de patimile cele
păcătoase si să ne ridicăm la treapta desăvârsirii celei lucrătoare, iar prin
aceasta ne croieste drum spre viata contemplativă cu mintea. Acest lucru îl
adevereste dumnezeiescul Părinte Grigorie Teologul, zicând: „De
contemplare se pot apropia, fără primejdii, numai cei desăvârsiti în urma
încercărilor”.
Sfântul Ignatie Briancianinov, arătând cum trebuie evitată înselarea de
la diavoli, de către lucrătorii rugăciunii mintii si a inimii zice: „Rugăciunea
făcută cu gura, oricine ar face-o nu va cădea în înselarea vrăjmasului. De
aceea, mai întâi de toate, trebuie să ne tinem tare de rugăciunea făcută cu
gura, iar mai pe urmă de cea a mintii, făcută cu smerenie”. Rugăciunea
orală este utilă si când mintea noastră este risipită si tulburată de gânduri,
în timpul activitătilor zilnice sau când ne sculăm din somn cu mintea risipită.
Atunci să cântăm Doxologia, tropare si alte rugăciuni către Dumnezeu si
Preacurata Sa Maică si către Sfinti. Vom observa atunci că mintea noastră
începe să se adune si ne putem concentra mai usor la rugăciune.
Rugăciunile care străbat ca fulgerul spre Cer, sunt rugăciunile scurte,
stihuri din psalmi, din Acatiste si Prochimene:
80
· „Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă !”
· „Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară !”
· „Bucură-te, bucuria noastră, acoperă-ne pe noi de tot răul, cu
cinstitul tău acoperământ !”
Când nu avem timp să citim canonul de rugăciune, să spunem de
multe ori: Bucură-te Mireasă, Pururea Fecioară! Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-mă! De asemenea, să ne rugăm si către ceilalti sfinti la care
avem evlavie (Bucură-te Sfinte Ioane, Înaintemergătorule!, etc).
De câte ori ne rugăm cu credintă si smerenie: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu si ale tuturor sfintilor Tăi, miluieste-ne pe noi!” Dumnezeu ne
miluieste si ne întăreste cu darul Său. Pentru că după cum spune
Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Si care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul
pâine, oare îi va da piatră ?” (Luca 1, 11). Cei ce cer si se roagă cu
„Rugăciunea lui Iisus”, slăbesc puterea diavolilor si cutremură întreg iadul.
Dar a rămâne la această rânduială de rugăciune, care se face numai
cu gura, cu limba si cu buzele si a nu ne sili să învătăm să ne rugăm cu
mintea si cu inima, este o mare greseală si o mare pagubă duhovnicească
pentru sufletele noastre si, totodată, o abatere de la lucrarea dreaptă a
rugăciunii.
După o perioadă de timp, în care vom creste duhovniceste, vom
înainta pe celelalte trepte ale rugăciunii. Iar când rugăciunea se va pogorî
înlăuntrul inimii noastre, atunci cu usurintă vom împlini poruncile lui
Dumnezeu.
Rugăciunea mintii
si viata contemplativă
Mintea închisă în cuvintele rugăciunii
(mintea surdă, mută si oarbă)
Numele omenesc al Domnului nostru Iisus Hristos a primit de la
Dumnezeirea Sa o putere nemărginită si întru totul sfântă de a ne mântui
pe noi. Acestui Preasfânt nume, „Iisus”, i se pleacă tot genunchiul, al celor
ceresti si al celor pământesti si al celor de dedesubt. Cu alte cuvinte, al
îngerilor, al oamenilor si al diavolilor (Filipeni 2, 7-11).
Crestinul poate trece de la rugăciunea orală la rugăciunea mintii, de la
sine, firesc, cu conditia ca rugăciunea să fie făcută cu luare aminte.
Cele mai importante elemente ale rugăciunii mintii sunt:
81
1) - Luarea aminte la cuvintele rugăciunii ;
2) - Închiderea mintii la cuvintele rugăciunii ;
3) - Să se rostească cuvintele rugăciunii fără nici o grabă si cu zdrobirea
duhului, cu pocăintă ;
4) - Repetarea cât mai des a rugăciunii.
Înainte de a începe să ne rugăm, trebuie să ne smerim mintea noastră
mândră si să ne încălzim inima, gândindu-ne la multimea darurilor primite
de la Dumnezeu si la multimea fărădelegilor noastre, la ceasul Înfricosatei
Judecăti, când vom da seamă de toate păcatele făcute cu gândul, cu
cuvântul si cu fapta. Să ne gândim la a treia zi după moartea trupului, când
sufletul nostru va trece prin vămile vorbirii desarte, minciunii, vorbirii de rău,
lăcomiei, trufiei, mâniei, zavistiei, vicleniei, mândriei, vorbirii necuviincioase,
nesupunerii, cămătăriei, iubirii de bani, betiei, pomenirii răului, vrăjitoriei,
avortului, furtului, zgârceniei, desfrânării si preadesfrânării. Diavolii de la
fiecare vamă vor arăta sufletului toate păcatele făcute cu gândul, cu
cuvântul, cu fapta, etc.
Înainte de a începe lucrarea sfântă a „Rugăciunii lui Iisus”, să ne
amintim că în timp ce ne rugăm sunt cerute de la noi: dorintă fierbinte,
perseverentă în nădejde, mult zel si răbdare imensă, combinate cu credintă
în Dragostea lui Dumnezeu.
Începem cu: Slavă Tie Dumnezeul nostru, Slavă Tie. Pentru
rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu si ale tuturor sfintilor Tăi,
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Apoi
spunem: „Împărate Ceresc... Prea Sfântă Treime... Tatăl nostru, Psalmul
50 cu umilintă, cu pocăintă si părere de rău, urmat imediat de Crez”.
După aceasta, ne străduim să ne concentrăm mintea cu ajutorul
tăcerii si a linistii. Apoi, ne încălzim inima cu diferite gânduri lipsite de
imaginatie.
Iar după ce s-a încălzit inima si poate am vărsat lacrimi, începem să
spunem „Rugăciunea lui Iisus”. Adunându-ne mintea risipită, să spunem în
gând „Rugăciunea lui Iisus”, pe respiratie, astfel:
- inspirând aerul să spunem – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu”, iar mintea noastră să urmărească aerul, până ajunge în inimă
(când ne obisnuim cu rugăciunea putem renunta la urmărirea aerului);
- expirând aerul să spunem – „miluieste-mă pe mine, păcătosul”.
Rostim cuvintele rugăciunii încet si nu permitem mintii să rătăcească.
Cuvintele rugăciunii trebuie să vină unul după altul, fără interventia altor
gânduri si întâmplări.
- după ultimele cuvinte ale rugăciunii, „miluieste-mă pe mine
păcătosul!” începem imediat din nou: „Doamne Iisuse Hristoase…”, astfel
încât să formăm un zid care să împiedice pătrunderea diavolului.
82
Trebuie să fim foarte atenti, pentru că diavolul va căuta să spargă
unitatea rugăciunii si să pătrundă în minte prin gânduri si în inimă prin pofte
si mânie. Diavolul va căuta să facă o mică spărtură în sufletul nostru,
pentru a putea arunca un gând care să facă zadarnică toată această sfântă
lucrare a rugăciunii. Nu trebuie să-l lăsă să intre.
Putem începe a spune „Rugăciunea lui Iisus” cu voce tare, astfel încât
să o audă si urechile noastre, pentru că aceasta ajută mintea să se
concentreze si mai mult.
Dacă mintea oboseste când spune în întregime toată „Rugăciunea lui
Iisus”, o putem scurta astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă” sau:
„Doamne Iisuse” sau „Iisuse, miluieste-mă”.
Pe măsură ce crestinul progresează în lucrarea „Rugăciunii lui Iisus”,
el poate reduce cuvintele, insistând numai pe cuvântul Iisus, pe care-l
rosteste repetat: Iisuse ! Iisuse ! Iisuse al meu ! Darul Duhului Sfânt se va
pogorî peste el, umplându-l de dulceată si lacrimi duhovnicesti. Crestinul
trebuie să păstreze această dulceată duhovnicească si să spună
rugăciunea, chiar dacă timpul obisnuit consacrat rugăciunii s-a terminat..
Pentru a ne încălzi inima în timp ce ne rugăm, să ne gândim la
păcătosenia noastră. Sfintii Părinti recomandă să adăugăm cuvintele
„miluieste-mă pe mine, păcătosul”, cuvântul „păcătos” trebuind spus mai
apăsat, pentru a-l simti mai bine. Trebuie să mărim si să păstrăm această
căldură a inimii si să ne folosim de acest mare dar Dumnezeiesc. Căldura
inimii va ajuta mintea să fie fixată pe cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”,
să coboare în inimă si să rămână acolo.
Dacă cineva vrea să petreacă cât mai mult în rugăciune, trebuie să
urmeze sfaturile Sfintilor Părinti. El trebuie să se roage o oră, să citească
cărti sfinte o oră si să muncească fizic o oră. De asemenea, trebuie să
rostească „Rugăciunea lui Iisus” si atunci când munceste cu mâinile.
Mai mult, pozitia potrivită a corpului ajută si ea pe cel ce se roagă.
Sfintii Părinti recomandă ca atunci când ne rugăm timp mai îndelungat să
stăm pe un scăunel, să închidem ochii sau să-i fixăm pe pieptul nostru,
acolo unde se află inima. Sfântul Grigorie Palama dă exemplu pe Sfântul
Profet Ilie Tezviteanul, care s-a suit în vârful muntelui Carmel si s-a aplecat
la pământ, până ce a atins genunchii cu fata sa si astfel s-a rugat. În scurt
timp „cerul s-a întunecat de nori si s-a pornit vijelie si ploaie mare” (III Regi
18, 42-45). În acest fel putem să deschidem si noi Cerurile si Izvoarele
Harului Dumnezeiesc care va coborî în inimile noastre arse de păcate.
Sfântul Grigorie Purtătorul de Dumnezeu ne învată: „Nu-ti lăsa privirea să
hoinărească, ci fixeaz-o pe piept. Si, în această pozitie a corpului, adună-ti
în inimă puterea mintii, care este împrăstiată în afară”. Mintea noastră
trebuie să fie acum surdă, mută si oarbă, la orice gând, fie el bun sau
rău.
83
De asemenea, si locul în care ne rugăm are o importantă
deosebită, ca să nu fim deranjati din exterior. De asemenea, trebuie să se
tină seama de timpul potrivit pentru rugăciune. După o zi de muncă, întrun
mediu mai putin credincios, mintea omenească este plină de duhuri
lumesti si diavolesti. Duhul Sfânt, prin gura Sfântului Prooroc David, spune
că rugăciunea trebuie să o facem la miezul noptii, când mintea noastră
este mai putin tulburată. Din diferite motive, sunt zile si ore sterpe, care fac
dificilă lucrarea rugăciunii. În acele momente lucrarea rugăciunii devine
dificilă, obositoare si grea. Dar, dacă insistăm, Harul lui Dumnezeu ne va
ajuta să regăsim rugăciunea si să mergem fără sovăială mai departe, spre
îndumnezeirea noastră în har. Iată câteva căi care ne ajută să învingem
aceste zile si ceasuri sterpe si obositoare:
- Mai întâi, nu trebuie să ne pierdem în nici un chip nădejdea ;
- Apoi, trebuie ca în acele clipe să ne rugăm mai ales cu gura.
Numai oamenii perseverenti si plini de har pot să tină cu usurintă
mintea pe cuvintele rugăciunii si astfel să se roage netulburati. Noi, cei
slabi si plini de patimi, trebuie să facem mari eforturi si chiar să vărsăm
„sânge” (asceză, muncă si suferintă, binecuvântate). Când mintea noastră
este netulburată si împrăstiată, trebuie să cerem ajutor de la Dumnezeu.
Iar atunci când vârtejul gândurilor si al oboselii ne cuprinde, trebuie să
strigăm si noi ca Sfântul Apostol Petru: „Doamne, scapă-mă” (Matei 14,
30), „Iar Iisus întinzând îndată mâna, l-a apucat” (Matei 14, 31). Adică,
după o rugăciune arzătoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate aceste imagini
care vin să tulbure mintea, vor fi împrăstiate, consumate nevăzut în
flăcările Duhului Sfânt, prin numele lui Iisus. Nu trebuie să deznădăjduim, ci
trebuie să mergem mai departe, opunând rezistentă. Iar rezistenta noastră
trebuie să fie la fel de puternică, precum atacurile vrăjmasilor nostri,
diavolii.
Pentru ca să se elibereze crestinul de patimi si să le dezrădăcineze
din inima lui, este nevoie să dobândească în inimă (unde izvorăsc patimile)
rugăciunea mintii. Dacă nu va locui rugăciunea mintii în acel loc de unde
izvorăsc patimile, acestea nu vor putea fi îndepărtate. Dacă neglijează
rugăciunea stăruitoare a inimii, este pericol de a se ajunge la moartea
sufletească.
Deci, după cum vrăjmasul nostru diavol, cel fără de milă, luptă
împotriva noastră în multe chipuri, până în ceasul mortii noastre trupesti, la
fel si noi trebuie să-i stăm împotrivă cu numele lui Iisus, până la ultima
noastră suflare.
84
Călduri amăgitoare
Rugăciunea mintii este însotită, de multe ori, de anumite simtiri fizice,
care sunt deosebite de la om la om. Dacă nu se cunosc aceste simtiri
fizice, care se petrec înlăuntrul nostru, usor se poate cădea în rătăcire. De
aceea, Părintele Arhim. Sofian Boghiu ne spune că este nevoie de un
duhovnic.
Amintim doar de căldurile ce vin în vremea rugăciunii, spre a le
distinge: care vin de la firea noastră, care vin de la diavoli si care vin de la
Dumnezeu. Cine cunoaste bine deosebirea acestor călduri, va sti cum să-si
mânuiască atentia în vremea rugăciunii, de la un caz la altul si astfel va
putea usor să scape de înselare. Sfântul Calist - Patriarhul Ierusalimului –
spune că:
· Mai întâi vine o căldură de la rinichi, care ne încinge si care pare
o rătăcire. Însă aceasta nu este o înselare, ci o lucrare firească, născută
din lucrarea vointei. Dar dacă cineva crede că această căldură este de la
Har, acest lucru este cu adevărat o rătăcire. Căldura care vine de la rinichi,
a pătruns în noi prin căderea strămosilor nostri si îsi are începutul si
sfârsitul în rinichi, aducând sufletului asprime, răceală si tulburare. Oricare
ar fi această căldură, crestinul nu trebuie să o primească.
· Apoi vine o căldură de la pântece si dacă mintea o primeste se
pogoară în cugete de desfrânare. Acest fel de căldură este cu adevărat o
lucrare diavolească.
· Iar dacă tot trupul se încălzeste de la inimă, iar mintea rămâne
curată si fără de patimă, atunci acest lucru este cu adevărat o lucrare a
Harului.
· Iar dacă căldura este stârnită în noi de la diavoli, ea aprinde
inima si mădularele trupului spre pofta desfrânării, robind mintea cu
cugetele spurcate si momind-o spre desfrânare. Pe cât se ridică omul de la
momelile diavolilor, pe atâta vede mai clar din cele ce îi dă Domnul.
Când ne rugăm, mintea noastră trebuie să stea în partea de sus a
inimii si să privească în adâncul ei. Pentru că atunci când mintea stă în
susul inimii si lucrează rugăciunea înlăuntrul ei, ea se aseamănă cu un
Împărat care stă în înăltime si priveste liber asupra tuturor cugetelor rele,
care se află în inima sa si le sfarmă cu numele lui Iisus Hristos. Pe lângă
aceasta, fiind departe de pântece, poate scăpa mai usor de aprinderea
pătimasă a poftei, care se află în firea noastră prin căderea lui Adam.
Dacă începem rugăciunea cu luarea aminte la jumătatea inimii,
atunci, din pricina împutinării căldurii din inimă sau din neputinta mintii si a
răspândirii vederii, sau din pricina lucrării dese a rugăciunii, sau din cauza
războiului diavolesc, mintea singură, de la sine, cade spre pântece si se
85
amestecă cu căldura poftei, din pricina apropierii de ea, desi nu ar vrea
acest lucru.
Altii încep să facă rugăciunea cu mintea în josul inimii, lângă
pântece, si simt căldura desfrânării.
Altii, luându-se după învătături orientale se concentrează în mijlocul
pântecelui (buric); cei ce îndrăznesc să facă de acolo rugăciunea cu
mintea, să stie că există marele pericol să se umple de putoarea
desfrânării.
Deci locul inimii unde trebuie să ne concentrăm cu mintea pentru a ne
ruga se află haric, prin căldura duhovnicească pe care o simte mintea
izvorând din inimă. Iar din punct de vedere trupesc locul inimii se găseste
la două degete orizontale deasupra sânului stâng. La început nu ne putem
concentra si ruga cu rugăciunea lui Iisus, pentru că inima este plină de
păcate si duhul lumesc din jurul inimii noastre, nu permite mintii să se
pogoare în inimă si să simtă dulceata duhovnicească. De aceea la început
când ne rugăm nu simtim nimic sau simtim duhurile păcatelor. Dar pe
măsură ce se va curăti inima de păcate, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu
primit din Sfintele Taine si a faptelor bune crestine, mintea se va pogorî în
inimă prin pocăintă, simtind căldura duhovnicească si prezenta harică a lui
Dumnezeu.
Coborârea mintii în inimă
„Când începem să ne rugăm, trebuie să ne pogorâm din cap în inimă”
(Sbornicul 2, cap.47).
„Unirea mintii cu inima constă în unirea gândurilor duhovnicesti ale
mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii (Sbornicul 2, p.148).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Tu însă, când te rogi, intră
în cămara ta si închizând usa roagă-te tatălui tău, care este întru ascuns si
tatăl tău care vede în ascuns îti va răsplăti tie la arătare (Matei 26, 6). Sfintii
Părinti ne spun că această cămară este inima noastră.
Asadar, când omul se pregăteste, omorându-si patimile prin asceză si
muncă binecuvântată, va trebui să-si adune mintea de la lucrurile
exterioare si să-si plece capul până la nivelul pieptului si să încerce să
găsească acolo locul inimii. Si acolo, cu toată atentia, să înceapă să spună
„Rugăciunea lui Iisus”, cu putină sfortare si cu zdrobire de inimă. Să o
spună din adâncul inimii, după cum spune Sfântul Prooroc si Împărat
David: „Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne. Doamne, auzi glasul
meu”. În plus, în acele momente, mintea lui nu trebuie să se desprindă de
locul în care spune rugăciunea.
86
Iar când începe să se încălzească locul în care spune rugăciunea,
atunci concentrându-se pe acea căldură din inimă, să spună rugăciunea
mai atent, după cuvântul Sfintei Scripturi care spune: „Merge-vor din putere
în putere...”. Si, rugându-se astfel, începe să îl doară înlăuntrul pieptului,
acolo unde spune rugăciunea cu zdrobire de inimă, adică în adâncul fiintei
sale umane. Din acest moment, este clar că Mântuitorul Iisus Hristos a
venit si s-a sălăsluit în acea inimă, după cum ne-a spus în Dumnezeiasca
Evanghelie: „Unde sunt adunati doi sau trei în numele Meu, acolo voi fi si
Eu în mijlocul lor”. Tot asa, unde sunt adunate inima, mintea si atentia la
un loc si cercetează în comun si cu evlavie numele Mântuitorului Iisus
Hristos, acolo va fi prezent si Dumnezeu în mijlocul lor. „Eu si Tatăl
Meu vom veni la el si ne vom face sălas întru el”.
De acum încolo, rugăciunea se va spune cu usurintă, deoarece,
precum fierul înrosit bine în foc este prelucrat cu usurintă, tot asa se
întâmplă si cu inima omului. După ce inima este aprinsă de focul Sfântului
Duh, ea va spune rugăciunea cu multă căldură si cu multă usurintă.
După ce încetează această rugăciune, omul îsi vine în fire si îsi
cunoaste foarte bine propria fiintă, adică ia aminte si meditează la
gândurile si amintirile pe care le avea înainte de a-si zdrobi inima cu
rugăciunea si le află pe toate ca fiind capcane si buruieni ale diavolului.
„Rugăciunea lui Iisus” merge bine când căldura harică a lui Hristos
este înlăuntrul inimii noastre. Dar, în absenta căldurii harice, avem nevoie
de vâsle, adică de o stăruintă mai mare în rugăciune. Apoi trebuie să citim
scrierile Sfintilor Părinti, care ne vor aduna mintea. Trebuie să citim cărtile
duhovnicesti cu simtirea inimii si nu numai cu ratiunea. Trebuie să citim
cărti duhovnicesti care au fost scrise cu inima si care pot fi citite cu bucurie
din inimă. Este bine să avem alese mai dinainte tropare, care cântate sau
citite ne vor aduce căinta si care vorbesc despre păcătosenia noastră,
despre a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, despre dragostea
lui Dumnezeu, tropare prin care cerem lui Dumnezeu ajutorul. Sau trebuie
citite rugăciuni care ne aduc căintă, scrise cu darul Duhului Sfânt de Sfintii
Părinti (Plânsurile Sfântului Efrem Sirul).
Când nu ne putem ruga cu inima sau cu mintea, „Rugăciunea lui Iisus”
poate fi spusă cu gura. Putem să ne folosim, în aceste cazuri, si de
metanii. În aceste cazuri, vom avea mai putine roade duhovnicesti, dar nu
trebuie să stăm nici o clipă fără rugăciune, ci să căutăm să avem cel putin
această mică bucurie. În aceste cazuri, avem mai multă nevoie de răbdare
si de rezistentă.
Gândurile rele care ne vin în timpul rugăciunii pot deveni câstig pentru
noi, dacă le folosim la curătia noastră. Iată cum. Când diavolul vede că ne
rugăm si că încercăm să ne fixăm mintea pe cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”,
ca să ne tulbure, ne loveste în punctele cele mai sensibile, în locurile cele
87
mai slabe si care ne doare cel mai rău. Celui iubitor de plăcere îi
strecoară gânduri de voluptate, de desfrânare. Celui iubitor de bani îi
strecoară gânduri de zgârcenie. Celui ambitios – gânduri de mărire. Celui
mândru – gânduri de judecare a aproapelui. De aceea, din gândurile care
ne vin de obicei în timpul rugăciunii, ne putem da seama care ne sunt
punctele noastre duhovnicesti slabe. Ne putem vedea astfel necurătiile
dinlăuntrul nostru, existenta patimilor si astfel ne îndreptăm stăruinta
rugăciunilor în această directie:
Exemplu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă
pe mine desfrânatul !”
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine
mândrul !”
Cum să te mai poti mândri, când vezi si cunosti păcatele si neputintele
tale? Acest dar l-au avut toti sfintii care se socoteau pe ei desfrânati si
risipitori si cei mai păcătosi dintre toti păcătosii. Cum ai mai putea să te
mândresti atunci când nimic altceva nu mai doresti, decât să găsesti un mic
loc, o mică pesteră, unde să-ti pleci capul si să-ti plângi păcatele, până
când se va sfârsi petrecerea ta pe acest pământ. Atunci hula nu are loc
nicidecum înlăuntrul tău, nici în afara ta, deoarece demonii hulei, care îl
hulesc pe Dumnezeu prin oameni, sunt alungati din cugetul tău si
dimprejurul tău. În locul acestora, esti înconjurat de îngeri dumnezeiesti
care slăvesc puterea numelui lui Hristos împreună cu care si tu slăvesti
bunătatea lui Dumnezeu. Atunci grăirea în desert este atât de alungată de
la tine, încât nu ai să mai vrei să grăiesti si să vorbesti nici măcar cele de
trebuintă. Atunci fierberea râsului ti se pare ca o lucrare necuviincioasă si
întru-totul străină si nepotrivită cu starea sufletului tău, deoarece sufletul
tău culege în taină si cuviintă numele Domnului. Atunci, pofta de a bea si
de a mânca mult te dezgustă si o ocolesti, încât nu doresti să te saturi nici
măcar cu niste apă, nici cu o fărâmitură de pâine, ci numai atât mănânci si
bei cât să slujesti lui Dumnezeu cu curătenie si cu trezvie, mai curând ca
un fără de trup, decât cu trup. Măsura si cantitatea acestei simple hrane tio
spune rugăciunea însăsi, deoarece atunci rugăciunea nu numai că nu te
împiedică în chip nevăzut si nesperat de la săturarea acestei simple hrane,
alungând din cugetul tău pe demonul lăcomiei si al nesatului, ci nici gândul
tău nu primeste să se sature cu altceva mai mult decât cu harul lui
Dumnezeu.
Coborârea mintii în inimă prin pocăintă. Durerea inimii
Unirea mintii si a inimii poate fi făcută numai cu lucrarea Duhului
Sfânt. Primim har prin pocăintă si prin împlinirea Poruncilor lui Dumnezeu.
Sub înrâurirea harului, mintea găseste inima si se unesc amândouă.
88
Acesta este un pas important pentru dobândirea rugăciunii interioare si a
îndumnezeirii.
Din acest motiv, inima omului trebuie să fie înfrântă: „Inima înfrântă si
smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps.50, 18). Multi folosesc diferite
metode pentru a-si coborî mintea în inimă, dar pocăinta este calea cea
mai sigură. Deci, când plângem, când ne căim pentru păcatele noastre,
simtim o durere sau uneori o căldură în inimă. Sfintii Părinti, pentru că au
trăit rugăciunea inimii, au trecut prin acest stadiu al durerii inimii si i-au dat
o mare importantă. Această durere apare la cei ce practică „Rugăciunea lui
Iisus” si mai ales la cei care se roagă neîncetat.
Totusi, acest lucru trebuie să aibă loc treptat, pentru că este posibil ca
această durere, în inimile slabe si neobisnuite, să dea nastere unor ispite
foarte subtiri, care nu au consecinte serioase, dar care pot opri rugăciunea.
În cazul unor dureri mari în inimă, Sfintii Părinti ne învată să rostim
„Rugăciunea lui Iisus” cu voce tare. În cazul în care nevoitorul are inima
puternică, trebuie ca atentia sa să fie înlăuntrul ei, chiar dacă îl doare
inima. Aceste lucruri trebuie însă limpezite cu ajutorul unui părinte
duhovnicesc.
Durerea din inimă este naturală si mântuitoare, desi multi dintre cei
care se nevoiesc cu „Rugăciunea lui Iisus” cred că s-au îmbolnăvit de inimă
si de aceea merg să consulte un doctor. Dar doctorul nu găseste nimic
anormal, deoarece durerea aceasta este durerea harului, care arată că
rugăciunea a pătruns în inimă si lucrează acolo. Sfintii Părinti dau o mare
importantă acestei dureri, pentru că acest lucru dovedeste că mintea
coboară în inimă si se uneste cu ea, prin lucrarea Duhului Sfânt. De aceea
atletul rugăciunii trebuie să nesocotească orice durere.
Prin această durere, pacea este revărsată în suflet si în trup. Puterea
de întelegere a sufletului se limpezeste si nevoitorul dobândeste astfel
deosebirea gândurilor. Numai atunci putem noi discerne bine gândurile si
putem întelege mersul si sfârsitul lor. Deci, un isihast, fără să fi căzut în nici
un păcat, cunoaste perfect starea păcătosului. Acest lucru este cu putintă,
căci prin nevointă el ajunge să cunoască substraturile gândurilor celorlalti
oameni, începutul si sfârsitul lor. De aceea, un isihast, în timp ce se roagă
pentru cineva, poate sti aproape imediat în ce stare este acea persoană,
pentru că inima sa a devenit sensibilă prin lucrarea rugăciunii, el însusi
devenind văzător cu duhul.
După vărsarea lacrimilor, nesimtirea sufletului tău dispare, este
alungată deznădejdea privitoare la mântuirea ta, este îndepărtată lipsa de
evlavie a cuvântului, dispare nepurtarea de grijă pentru sufletul tău, dispare
putinătatea credintei inimii tale. În cugetul tău este atâta de curat, precum
este Cerul după risipirea norilor.
89
Acolo, în inimă, împărătea satana cu cei sapte stăpânitori,
deoarece sapte sunt păcatele cele de moarte, dar din momentul în care a
pătruns sabia numelui lui Hristos si a ajuns până acolo unde se face silirea
rugăciunii inimii, de îndată s-a înfricosat acel înfricosător tiran. S-a
înfricosat diavolul ca să nu fie înjunghiat si să nu fie ars de înfricosătorul si
nebiruitul nume al lui Dumnezeu, si el, si ostile lui. De aceea s-a ascuns în
cele mai adânci unghere ale pieptului si a tras perdea, pentru a nu fi văzut
că este ascuns acolo.
Deci, monahule care, cu darul lui Dumnezeu, ai înaintat cu lucrarea
rugăciunii inimii, până aproape de acest punct, te îndemn să-ti pui toată
puterea în rugăciune, pentru a sfâsia acea perdea a diavolului. Deoarece
acea perdea este făcută de mâna diavolului, este catastiful păcatelor, este
mărturia scrisă de satana, a păcatelor tale.
Dar dacă numai putin va neglija omul rugăciunea, atât de repede fuge
de la el durerea, încât el însusi se minunează cum a putut să o piardă,
pentru o clipă de neatentie. Această durere nimiceste patimile, alungă
demonii, linisteste mintea, îndulceste sufletul, mângâie cugetul si
încălzeste inima în cele ceresti. Această durere este pentru om un
învătător ceresc, care îl învată tainele dumnezeiesti si îl încredintează de
întelesurile ceresti.
Însă poate ai să te întrebi că ai silit de multe ori inima ta la rugăciune
si nu ai văzut niciodată lacrimile? Te cred că ti-ai silit inima la rugăciune,
dar cum ai silit-o? Când îti silesti inima la rugăciune si nu-ti vin lacrimile, să
stii că nu ai ajuns cu silinta ta până la durerea inimii si până la rănirea
aceea, încât să te doară locul inimii în care se lucrează rugăciunea cu
durere de negrăit, ca si cum ar fi tăiat locul acela al inimii tale, cu un cutit
ascutit.
Dar poate, oare, un crestin să se roage cu mintea coborâtă în inimă si
în acelasi timp să lucreze? Da, poate. În primul rând, mintea – când
coboară în inimă – nu este suprimată, ci este completată si se întoarce la
conditia ei naturală. Mintea se află împotriva naturii sale, când rămâne în
afară de esenta ei – în afara inimii. Prin rugăciune, mintea alungă toate
lucrurile străine naturii sale. Când mintea coboară în inimă, ratiunea poate
fi ocupată cu alte lucruri, fără ca să se îndepărteze din inimă. Spre
exemplu, în timpul Sfintei Liturghii, un preot lucrător al rugăciunii inimii
poate fi atent la o parte a ritualului liturgic sau poate spune unui diacon sau
unui alt preot ceva important pentru săvârsirea Sfintei Taine, fără ca mintea
lui să fie separată de inimă.
Doar când ratiunea hoinăreste spre gânduri păcătoase, mintea poate
fi ruptă complet de esenta ei - de inimă. Din acest motiv, un nevoitor al
90
„Rugăciunii lui Iisus”, pentru a nu fi vătămat de gânduri în timp ce spune
„Rugăciunea lui Iisus”, poate tine ratiunea ocupată, numărând metaniile.
Se poate spune „Rugăciunea lui Iisus” pe respiratie, smerindu-ne
mintea prin pocăintă.
Vămile inimii
Vama imaginatiei
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune, despre rugăciunea mintii din inimă,
următoarele: „În ordinea firească a desfăsurării puterilor noastre, în
trecerea de la cele dinafară la cele dinăuntru, spre inimă, prima vamă care
poate vătăma lucrarea rugăciunii, încercând să oprească mintea să se
pogoare în inimă, este vama imaginatiei”. De aceea, trebuie să ne ferim
de ea cât mai mult cu putintă.
Pentru ca să ajungem în chip multumitor, la adevăratul loc dinăuntru,
adică din inimă, trebuie să tinem minte că cea mai simplă lege a rugăciunii
este: să nu ne închipuim nimic. Cugetarea la lucrurile sfinte si
închipuirea lor sunt potrivite în vremea meditatiilor evlavioase, iar nu în
timpul rugăciunii. Pentru că imaginatiile, oricât de sfinte ar fi ele în timpul
rugăciunii, tin luarea aminte afară de inimă, iar atentia noastră trebuie să fie
înlăuntrul inimii.
Concentrarea atentiei în inimă este punctul de plecare a unei
rugăciuni făcute cum se cuvine si întrucât rugăciunea este calea prin care
ne suim la Dumnezeu, abaterea atentiei de la inimă este o abatere de la
această cale.
Când mintea noastră începe să se coboare în cămara inimii, pentru a
se întâlni acolo cu Mântuitorul Iisus Hristos, care se află în inima noastră
de la Sfântul Botez (Galateni 3, 27) începe războiul nostru cu păcatele
noastre, cu oamenii păcătosi si cu diavolii. Trebuie să ne rugăm cu
smerenie, în orice loc, dar mai ales în Biserică, până când darul lui
Dumnezeu se va pogorî si va lumina mintea noastră si va alunga pe
demoni.
Vama ratiunii
Dacă am trecut cu darul lui Dumnezeu de vama imaginatiei, vom
ajunge la vama ratiunii. De vama ratiunii este mai greu de trecut decât de
vama imaginatiei. Atât gândurile omenesti, cât si gândurile provenite de la
diavolii arhiconi, care cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, vor căuta să
întrerupă rugăciunea noastră, prin diferite gânduri si cugetări teologice,
filozofice si păcătoase.
91
De aceea, mintea noastră trebuie să se pogoare în inimă cu o
singură cugetare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemă
pe mine, păcătosul”. Mintea noastră poate fi coborâtă mai usor în inimă
zicând „Rugăciunea lui Iisus” pe respiratie si concentrându-ne atentia pe
căldura duhovnicească care apare în inimă. Si de această vamă a ratiunii
trebuie să trecem fără să ne oprim ca să cugetăm si astfel să ne putem
coborî cu darul lui Dumnezeu, cu mintea în inima noastră.
Cei care se opresc la această vamă a ratiunii, ajung la al doilea chip
neîndreptătit al rugăciunii, care are ca trăsătură deosebită faptul că mintea
rămâne în cap si vrea singură să pună rânduială si să le cârmuiască pe
toate cele din suflet. Din osteneala ei, însă, nu iese nimic. Mintea aleargă
după toate, însă nu poate învinge nimic, ci suferă numai înfrângeri.
Acesta este cel de-al doilea chip al rugăciunii si al luării aminte si al
folosirii atentiei în vremea rugăciunii. Cine doreste mântuirea, trebuie să fie
foarte atent si să observe vătămarea pe care si-o pricinuieste sufletului
oprindu-se la această vamă a ratiunii. Acest chip neîndreptătit al rugăciunii
este, totusi, mai bun decât cel dintâi. Cuviosul Teofan numeste acest fel de
rugăciune: rugăciunea mintii în cap.
Rugăciunea mintii din inimă
Al treilea chip al rugăciunii si al luării aminte este cel al rugăciunii
mintii din inimă, care se cuprinde în următoarele: Mintea, în timpul
rugăciunii, să petreacă fără iesire înlăuntrul inimii si de acolo, adică din
adâncul inimii, să înalte rugăciuni către Dumnezeu.
Asadar, trebuie ca mintea să se pogoare în inimă, goală de orice
închipuire, adică fără să imagineze sau să gândească simtit sau dinlăuntrul
său sau din afară, nici un lucru, chiar bun de ar fi. Aceasta fiindcă
Dumnezeu este afară de toate cele ce sunt simtite si gândite, si mai presus
de toate acestea. Pentru aceasta si mintea, care caută să se unească cu
Dumnezeu prin rugăciune, se cade să se facă afară de toate cele ce sunt
simtite si gândite si mai presus de toate acestea, ca să dobândească
unirea dumnezeiască. De aceea a zis si Dumnezeiescul Părinte Nil
Ascetul: „Să nu închipuiesti dumnezeirea în tine, rugându-te, nici oarecare
chip să lasi să se întipărească în mintea ta. Ci, cu nematerialnicie la Cel
nematerialnic adaugă-te si vei pricepe”.
Sfântul Dionisie Areopagitul, vorbind de cele trei miscări ale sufletului,
arată că întoarcerea mintii către inimă este nerătăcită. Căci după cum
cercul, făcându-si înconjurul, se întoarce la sine, în acelasi chip si mintea la
sine se întoarce si se face una. „Iar miscarea sufletului este ocolitoare
atunci când el intră întru sine de la cele de afară, si mintea printr-un
oarecare ocol, învelind în mod unitar puterile cele gânditoare ale sufletului,
92
îi dăruieste acestuia nerătăcirea”. Iar Sfântul Vasile cel Mare arată
acelasi lucru: „Mintea nerăspândindu-se spre cele dinafară si
nerevărsându-se prin organele simturilor spre lume, se întoarce către sine,
iar prin sine se suie către întelegerea lui Dumnezeu”. Atunci locuieste
înlăuntrul tău blândul si smeritul Iisus care întipăreste si pune în inima ta
blândetea si smerenia Lui.
Sfântul Grigorie Sinaitul spune următoarele despre rugăciunea mintii
din inimă: „Trebuie să vorbim cu Dumnezeu printr-o rugăciune curată din
inimă, ca si heruvimii”. Însă noi, nepricepând măretia, cinstea si slava
harului care ne-a renăscut si neîngrijindu-ne să crestem duhovniceste, prin
împlinirea poruncilor si să ajungem până la starea de contemplare cu
mintea, ne lăsăm târâti în bezna nesimtirii si a întunericului. Se întâmplă că
abia ne putem aduce aminte că există Dumnezeu.
Dar, cum ar trebui să fim noi, ca niste fii ai lui Dumnezeu după har?
Despre acestea, cel mai adesea fie că nu stim nimic, fie că nici nu ne
îngrijim ca să stim. Cine vrea să sporească în rugăciunea curată, făcută cu
mintea din inimă, se cuvine cu toată râvna să se ostenească la lucrarea
tuturor poruncilor lui Dumnezeu si îndeosebi la chemarea neîncetată a
numelui Domnului Iisus Hristos cu mintea în adâncul inimii.
Mângâierile Duhului Sfânt vin în inima omului prin durerile din osteneli,
după mărturia Duhului Sfânt care zice: „După multimea durerilor mele în
inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalm 93, 19). Cel ce
umblă fără suferintă, nu va primi roade, deoarece numai prin osteneală,
durerea inimii si prin nevointele trupesti se dă la iveală harul Duhului Sfânt
ce este dat fiecărui credincios la Sfântul Botez, har care, din pricina
nepăsării noastre fată de împlinirea poruncilor, se îngroapă în patimi si în
cenusa uitării. Har care, din negrăita milă a lui Dumnezeu, se redobândeste
prin pocăintă. Deci, se cade să nu fugim de osteneli din pricina durerilor
care vin odată cu ele, ca să nu fim osânditi pentru nelucrare si să auzim de
la Dumnezeu: „Luati de la el talantul” (Matei 25, 28).
Trebuie însă să stim că la început, pentru că inima este plină de pofte
si păcate, mintea noastră cu greu se va putea pogorî în inimă. Lucrarea
„Rugăciunii lui Iisus” trebuie însă continuată, până când inima se va curăta.
Pentru că, dacă nu sunt îndepărtate de la om patimile, atunci nu vor pleca
de la el nici demonii. Deoarece demonii au obiceiul de a se aduna acolo
unde sunt patimile, precum se adună mustele, acolo unde este rană urâtă
si apoi se va umplea de puroi.
Pentru a dobândi cineva rugăciunea mintii din inima sa, este necesar
să se roage lui Dumnezeu cu smerenie, chinuindu-si trupul cu munca
binecuvântată, metanii si post, pentru ca Dumnezeu să-i arate un părinte
duhovnicesc, care lucrează rugăciunea mintii din inimă si rugăciunea inimii
si de la care să o afle si el.
93
Cuvântul asezat înlăuntrul inimii
Puterea cuvântătoare a inimii noastre este pusă de Dumnezeu în
partea de sus a inimii. Aceasta este puterea prin care inima omului se
deosebeste de inima dobitoacelor.
Puterea si capul sufletului este mintea, care desi este duhovnicească,
totusi îsi are locul ei de petrecere în creier. Tot astfel puterea cuvântului
sau duhul omului, cu toate că este duhovnicesc, îsi are locul de petrecere
în piept, în partea de sus a inimii, care se găseste în partea sânului stâng,
cu două degete orizontale mai sus de el. Deci, pentru a face unirea mintii
cu inima, trebuie ca în vremea rugăciunii să tinem luarea aminte si atentia
în această parte, unde este puterea cuvântătoare a inimii. Acest loc al
inimii, găsit de Sfintii Părinti – mari rugători, este centrul duhovnicesc al
fiintei noastre.
Să ne rugăm cu cuvântul lăuntric din pieptul nostru. Când gura
noastră tace, noi vorbim, deliberăm si spunem rugăciuni si alte cuvinte în
pieptul nostru, unde vorbim cu noi însine. Trebuie să obligăm cuvântul
lăuntric să spună „Rugăciunea lui Iisus” si să oprească orice gând. După
ce vom spune o perioadă de timp „Rugăciunea lui Iisus” cu cuvântul
lăuntric, se va deschide intrarea mintii în inimă, asa după cum ne învată
Sfintii Părinti, care au cunoscut prin experientă aceste lucruri. Apoi,
împreună cu rugăciunea, vor veni toate virtutile: dragostea sfântă si pacea
duhovnicească prin care se vor împlini toate cererile mântuitoare cu
ajutorul Harului Dumnezeiesc.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune că, atunci când mintea se va pogorî
în inimă, să nu stea acolo numai să privească, ci prin cuvântul asezat
înăuntrul inimii, să se roage, zicând rugăciune tainică, adică: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul !” Si
nu numai atât, ci să miste puterea voitoare a sufletului nostru spre a zice
această rugăciune cu toată vointa si dragostea, prin cuvântul nostru
asezat înăuntru. Totodată, trebuie să luăm aminte, atât prin privirea
noastră gânditoare, cât si prin auzul gânditor, numai la cuvintele rugăciunii
si mai ales la întelesul lor.
Sfântul Nicodim Aghioritul arată apoi că la această întoarcere a mintii
către inimă si la intrarea ei în inimă cu rugăciunea gânditoare, trebuie să
unim mintea, cuvântul cel asezat înăuntru si vointa noastră, astfel încât
aceste trei părti ale sufletului nostru să fie una si cea una trei. Căci, în
chipul acesta, omul – care este icoana Prea Sfintei Treimi – se uneste cu
întâiul chip, după mărturia Sfântului Grigorie Palama care zice: Când
mintea cea una se va face întreită, rămânând totusi una, atunci se uneste
94
cu întreita unime dumnezeiască începătoare, închizând toată lucrarea
rătăcirii, asezându-se mai presus de trup, de lume si de tiitorul lumii
(diavolul).
Când omul va ajunge această fericire, de a se uni cu Dumnezeu în
acest chip, în inimă, îi va aduce lui Dumnezeu toată zidirea simtită si
gândită, căreia el îi este legătură si cuprindere. Aceasta deoarece atunci
locuieste înlăuntrul tău blândul si smeritul Iisus care întipăreste si pune în
inima ta blândetea si smerenia Lui. Sfintii Părinti spun că inima simte cea
dintâi prezenta lui Dumnezeu, prezenta harului si apoi stârneste si mintea.
De aceea, inima este cea dintâi care simte căldura si dulceata prezentei
Sfântului Duh. Iar lipsa Harului Dumnezeiesc din om este marcată prin
răceala si indiferenta inimii. Sfintii Părinti spun că: Dumnezeu este iubit mai
întâi cu inima si apoi cu mintea. În această privintă, porunca Dumnezeiască
ne spune: „Să iubesti pe Domnul Dumnezeul Tău, din toată inima ta si din
tot sufletul tău si din toată puterea ta si din tot cugetul tău” (Luca 10, 27).
Rugăciunea inimii
Prin rugăciunea inimii întelegem unirea mintii cu inima sau coborârea
mintii în inimă pentru a petrece acolo neîncetat cu Hristos, prin rugăciunea
cea de taină. Unirea mintii cu inima constă în a uni gândurile duhovnicesti
ale mintii cu simturile duhovnicesti ale inimii. Atunci se zămisleste
rugăciunea cea de foc a inimii, fără gânduri si fără imaginatie. Atunci se
face unirea duhovnicească între Mire si mireasă, între Hristos si inimă.
Atunci Hristos vorbeste tainic în inima noastră si diavolii nu mai au nici o
putere asupra noastră.
După învătătura Sfintilor Părinti, esenta lucrării în vremea rugăciunii
inimii este: «de a sta cu mintea în inimă si de a striga către Dumnezeu:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine
păcătosul !”» (Sbornicul II, p.343-344).
Unii, în vremea lucrării rugăciunii, se opresc la imaginatie, altii la
lucrarea mintii. Dar, pasul cel adevărat îl fac cei care, trecând peste aceste
popasuri, ajung cu mintea în inimă si se ascund în ea.
Dumnezeiescul Sfânt Părinte, Isaac Sirul, spune că linistea si
cugetarea la moarte ne ajută la rugăciunea inimii si la apropierea noastră
de Dumnezeu: „Linistea să o iubim noi, fratilor, până se va omorî lumea din
inima noastră. Totdeauna să ne aducem aminte de moarte, că prin aceasta
ne putem apropia de Dumnezeu în inima noastră”.
Sfântul Varsanufie, arătând că prin osteneală si durerea inimii se
agoniseste rugăciunea inimii spune: „Osteneste-te cu durere de inimă să-ti
agonisesti căldura duhovnicească si rugăciunea, si Dumnezeu ti le va da
95
pe amândouă. Numai să stii că uitarea le izgoneste pe acestea,
născându-se în noi din nepăsare si din lene.
Sfântul Părinte Isaac Sirul spune că cel nemilostiv nu-si poate curăta
inima de patimi: „Fie întru tine, frate, totdeauna biruind cumpăna
milosteniei, până când vei simti acea milă pe care o are Dumnezeu către
lume. Căci inima nevirtuoasă si nemilostivă niciodată nu se curăteste”. Iar,
în alt loc, arătând folosul simtirilor duhovnicesti ale inimii, zice: „Inima care
a primit simtirea celor duhovnicesti si a vederii veacului viitor, se face cu
nestiintă întru pomenirea patimilor, tot în asa fel în care omul sătul de
hrana bună se îngretosează de hrana proastă care ar fi pusă înaintea lui”.
Apoi arată că de nu va urî omul din inimă păcatul, nu poate să se
izbăvească de el: „Până când nu ar urî din inimă cu adevărat cineva pricina
păcatului, nu se slobozeste de dulceata lucrării lui”. Despre folosul cel mare
pe care îl are omul din rugăciunea făcută cu inima, zice: „Cel ce voieste a
vedea pe Domnul înlăuntrul său, trebuie să lucreze ca să-si curete inima
prin necontenita pomenire a lui Dumnezeu”, pentru că „înfricosător este
dracilor si iubit de Dumnezeu si îngerilor Lui, cel ce cu râvnă fierbinte caută
în inima sa pe Dumnezeu, noaptea si ziua”.
Sfântul Isaac Sirul, arătând că cine va ajunge la petrecerea cu
rugăciunea curată a inimii, ajunge la capătul tuturor faptelor bune, zice:
„Când se va învrednici cineva de petrecerea neîncetată în rugăciunea
inimii, a ajuns la capătul tuturor faptelor bune si de aceea s-a făcut locas al
Sfântului Duh. Dacă cineva nu a primit cu adevărat darul Mângâietorului,
nu poate să petreacă în rugăciunea aceasta si să o săvârsească cu
odihnă”.
Episcopul Sfânt Ignatie Briancianinov, un mare lucrător al rugăciunii
inimii, spune că rugăciunea inimii are două perioade, terminându-se prin
rugăciunea curată, care este încununată de nepătimire în cei nevoitori,
cărora Dumnezeu a binevoit ca să le-o dea.
În prima perioadă, cel care se roagă este lăsat să se roage numai cu
puterile lui proprii; harul lui Dumnezeu, fără îndoială, îl ajută pe cel ce se
roagă, însă nu-si descoperă prezenta Sa. În acest timp, patimile ascunse
din inimă se pun în miscare silindu-l pe lucrătorul rugăciunii la nevointa
smereniei. Biruintele si înfrângerile se înlocuiesc unele pe altele, iar vointa
liberă a omului si slăbiciunile lui se arată cu toată limpezimea.
În a doua perioadă, harul lui Dumnezeu îsi arată simtită prezenta si
lucrarea sa, unind mintea cu inima si dând puterea de a se face rugăciunea
fără risipire, cu lacrimi duhovnicesti si cu căldură duhovnicească, din inimă.
Acum atentia mintii din timpul rugăciunii atrage inima spre învoire si când
se întăreste atentia, învoirea inimii se transformă într-o unire a inimii cu
96
mintea. În sfârsit, în timpul atentiei care s-a unit cu rugăciunea, mintea
se pogoară în inimă pentru cea mai adâncă liturghie a rugăciunilor (Sbornic
2, p.263).
Rugăciunea curată
Progresul în rugăciune se poate judeca după obiectul rugăciunii, după
concentrarea mai mult sau mai putin desăvârsită si după starea de liniste a
sufletului care se roagă. După Sfântul Isaac Sinul, progresul în rugăciune
se măsoară după împutinarea cuvintelor si înmultirea lacrimilor (Fil. Rom. I,
pag. 144). „Lacrimile din rugăciunea ta, sunt un semn al milei lui
Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul tău în pocăinta ta”.
Sfântul Evragrie recomandă ca mai întâi să ne rugăm ca să ne curătim
de patimi, în al doilea rând ca să ne izbăvim de nestiintă si de uitare si în al
treilea rând să ne izbăvim de toată ispita si de părăsire (a lui Dumnezeu).
(Fil. Rom. I. Pag. 80). Acestor trei feluri de rugăciune, deosebite după
cuprinsul lor, le corespunde cele trei faze ale urcusului duhovnicesc:
despătimirea, iluminarea si îndumnezeirea.
Rugăciunea curată este rugăciunea desăvârsită, este rugăciunea
pe care o face mintea care a ajuns la capacitatea de a alunga usor si
pentru multă vreme orice gânduri în vreme ce se roagă. Prin rugăciunea
inimii – rugăciunea curată se întelege unirea mintii cu inima, sau coborârea
mintii în inimă pentru a petrece acolo neîncetat cu Hristos prin rugăciunea
cea de taină. Părintii cei duhovnicesti spun că rugăciunea este respiratia
sufletului, fiindcă prin ea omul respiră în Duhul Sfânt. Prin această
respiratie a sufletului în Duhul Sfânt, începe în inima omului viata crestină. (
Sbornicul II, p. 423 – 428).
Unirea mintii cu inima, constă în a uni gândurile duhovnicesti ale mintii
cu simtirile duhovnicesti ale inimii. Atunci se zămisleste rugăciunea cea de
foc a inimii, fără gânduri si fără imaginatii. Atunci se face unirea
duhovnicească între Mire si Mireasă, între Hristos si inima noastră. Atunci
Hristos vorbeste tainic în inima noastră si diavolii nu mai au nici o putere
asupra noastră. Rugăciunea desăvârsită, este rugăciunea curată, pentru că
nu mai are nici un obiect si nu mai foloseste nici un cuvânt, ci mintea
adunată din toate, este constientă că se află în fată cu Dumnezeu.
Dar la această rugăciune ajunge crestinul numai după ce a dobândit
libertatea de patimi. Pentru că nici măcar gândurile nevinovate nu mai
trebuie să tulbure mintea în vremea rugăciunii desăvârsite.
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: “Strâmtă este poarta si îngustă
este calea care duce la Împărătia Cerurilor”. Această cale strâmtă este
viata nevoitoare si ascetică în Dumnezeu spre care se îndreaptă oricine
doreste în această lume Împărătia Cerurilor. Viata ascetică naste în om
97
omorârea patimilor, iar omorârea patimilor naste înstrăinarea mintii de
lume si de vrăjmăsia diavolilor. Sfântul Isaac Sirul arătând folosul simtirilor
duhovnicesti ale inimii zice: “Inima care a primit simtirea celor duhovnicesti
si a vederii veacului viitor se face cu nestiintă întru pomenirea patimilor, tot
în asa fel în care omul sătul de hrana bună se îngretosează de hrana
proastă care ar fi pusă înaintea lui”.
Cine reuseste să-si omoare patimile printr-o vietuire nevoitoare, în
sufletul său va străluci o rază dumnezeiască, care înstrăinează mintea sa
de lumea aceasta si îl îndeamnă spre împotrivirea si lupta cu diavolii. Iar
înstrăinarea de lume si împotrivirea si ura fată de diavoli, nasc nădejdea si
încrederea în Dumnezeu. Din acea clipă omul va cere ajutorul lui
Dumnezeu, pentru a-l birui pe diavol. Si cere ajutorul lui Dumnezeu
neîncetat, deoarece diavolul nu încetează a purta război cu omul până în
ceasul mortii trupesti a acestuia. De aceea si omul cere lui Dumnezeu să-i
dea ajutorul si puterea pentru a se putea împotrivi totdeauna la toate
atacurile diavolului si să se păzească astfel nevătămat de săgetile ascunse
si înfricosate. Iar Dumnezeu îi va da ajutor mereu la cererea sa deoarece
spune: “Cereti si vi se va da”. Si astfel ajutorul permanent pe care îl cere
omul de la Dumnezeu pentru a birui mereu pe neadormitul demon, nu este
altul decât cercetarea neadormită si neîncetată a rugăciunii mintii si a
inimii, care dacă se va da omului de la Dumnezeu Tatăl, va prinde rădăcini
în inima curată, asa cum prinde rădăcină sământa care cade în pământ
bun. Iar sământa rugăciunii îndulceste mintea, încălzeste inima si dă
mângâiere sufletului cu Harul ei dumnezeiesc. Asa încât, de acum, sufletul
începe să dea roade din rugăciunea inimii mai întâi 30, apoi 60 si la sfârsit
100. Acest lucru se întâmplă astfel deoarece rugăciunea inimii, nu se dă
omului la o măsură desăvârsită de la început. De multe ori Dumnezeu nu
ne dă de îndată ceea ce cerem, pentru a ne arăta noi stăruinta noastră
până la sfârsit, devenind astfel mai fierbinti în rugăciune ca la început.
La rugăciunea curată ajunge mintea care nu mai are nici o
imaginatie, nici o idee, nici un gând decât gândul fără formă la Dumnezeu.
Acum mintea ne nu mai cere decât mila lui Dumnezeu, simtindu-l ca pe
Stăpânul de a cărui milă depinde. Dacă i se cere celui ce se străduieste
după desăvârsire, să-si facă rugăciunea neîncetat, chiar dacă o pomenire
cât mai deasă a numelui lui Iisus nu exclude gândurile nevinovate, aceasta
se face ca un mijloc de mentinere a mintii în curătie (Sf. Marcu Ascetul, Fil.
Rom. Pag. 304) si pentru că nu poate ajunge nimeni la rugăciunea curată,
dacă nu s-a obisnuit să aibă neîncetat pe Dumnezeu în cuget (prin
„Rugăciunea lui Iisus”), dacă nu i-a devenit dulceată gândul la Dumnezeu.
De aceea rugăciunea curată, este flacăra care se ridică din ce în ce mai
des, din focul rugăciunii neîncetate.
98
Sfântul Isaac Sirul spune că atunci încetează din minte chiar si
miscarea rugăciunii, căci mintea este răpită de dumnezeirea si măretia
Mântuitorului Iisus Hristos, a cărui prezentă o simte. Sfântul Marcu Ascetul
spune că starea aceasta se numeste deschiderea inimii, pentru faptul că
ea este străbătută de dragostea fată de Iisus (Fil. Rom. I pag. 299).
Sfântul Isaac Sirul arată care este semnul celor desăvârsiti în
rugăciunea inimii: “Când se va misca pomenirea lui Dumnezeu în mintea
lui, îndată inima se porneste spre dragostea lui Dumnezeu, iar ochii lui
izvorăsc lacrimi duhovnicesti cu îndestulare, căci dragostea are obiceiul de
a aprinde lacrimi din pomenirea celor iubiti. Unul ca acesta niciodată nu se
lipseste de lacrimi, fiindcă nu-i lipseste niciodată prilejul care îl aduce spre
pomenirea lui Dumnezeu, astfel încât si-n somn vorbeste cu Dumnezeu.
Căci dragostea are obiceiul de a lucra unele ca acestea în această viată”.
Sfântul Isaac Sirianul, fiind întrebat despre semnul celor ce sunt
desăvârsiti în curătia inimii, care se face pe cât este cu putintă omului pe
pământ, îndeosebi prin rugăciunea curată a inimii spune: “Când va vedea
cineva că toti oamenii sunt buni si nu ar vedea pe cineva necurat, acela
este cu adevărat curat cu inima”. Unul ca acesta împlineste cuvântul
Sfântului Apostol Pavel care zice: “mai înalti decât pe sine a socoti pe toti
deopotrivă cu inima curată” (Filipeni 2,3). De asemenea, unul ca acesta
ajunge si la cuvântul care zice: “Ochiul cel bun, nu va vedea pe cele rele”
(Avraam 1,13).
Căldura si lumina lui Hristos
Postul curătă trupul de lucrarea si de materia poftei celei rele,
osteneala trupului mortifică patimile cărnii, iar smerenia adâncă aduce
harul dumnezeiesc în inimile noastre. Iar odată venit harul rugăciunii,
acesta va lumina sufletul, inima si mintea noastră, cu razele luminoase si
strălucitoare ale Duhului Sfânt, care izvorăsc în chip sensibil din
Mântuitorul Iisus Hristos.
Iar dacă mintea este luminată, atunci omul distinge ce este folositor
pentru suflet si ceea ce este vătămător. Si, precum cel ce merge noaptea,
având cu sine o lumină, vede drumul si nu se rătăceste, tot astfel si cel
care îsi luminează mintea cu lumina adevărată a lui Hristos distinge drumul
adevărat si drept, care-l conduce la Hristos, de drumul cel amăgitor si
rătăcitor, care-l aduce la diavol si la iadul cel vesnic.
Când ne îndepărtăm de dragostea sfântă Dumnezeiască, atunci va
împărăti în noi dorinta lumii, plăcerea trupească si rătăcirea diavolească.
Aceasta înseamnă că de aici înainte vom petrece în desfrânare si în
99
nepurtarea de grijă fată de cele duhovnicesti, având adormită constiinta
noastră, iar vederea sufletească va fi întunecată si adormită.
Dacă suntem depărtati cu duhul de cele ceresti, pentru a putea apoi
să ne îndepărtăm de cele rele, de care suntem biruiti si pentru a putea
sufletul să-si amintească de cele ceresti cu care are asemănare si pentru a
se ridica cugetul omului de la cele sensibile la cele tainice, de la cele
văzute la cele nevăzute, de la cele materiale la cele nemateriale, de la cele
stricăcioase la cele nestricăcioase, este nevoie ca inima noastră să fie
zdrobită cu „Rugăciunea lui Iisus”.
În acest fel, mintea noastră se va uni cu inima, prin numele Domnului
nostru Iisus Hristos, precum se uneste făina cu apa si devine pâine, prin
lucrarea focului – adică prin lucrarea Harului Dumnezeiesc.
Rugăciunea, ca si stiinta vietii duhovnicesti, se învată prin lucrare practică
si nu prin însusirea vreunei teorii cu mintea. De aceea, trebuie să ne rugăm
neîncetat (Tesaloniceni 5, 17), în tot locul, dar mai ales în Biserică si în
Sfintele Mănăstiri.
Căldura pe care o simt unii trăitori si care se revarsă în inimă de la
Dumnezeu, este ca un mir binemirositor. Această căldură începe cu
rugăciunea în inimă si se sfârseste cu rugăciunea tot în inimă, dând
sufletului sigurantă si roade duhovnicesti. La cei care trăiesc o astfel de
lucrare dumnezeiască, din cauza căldurii îmbelsugate, apare o puternică
transpiratie, iar din inimă porneste o sfântă lucrare, care miscă mintea la
cele dinăuntru, ca să strige des: Doamne Iisuse ! Doamne Iisuse ! Pentru
că inima se deschide des, mintea nu poate să zică toată rugăciunea. În
aceste momente, de la această sfântă lucrare a rugăciunii, se naste în
inimă o frică plină de evlavie si se pogoară în suflet o mare mângâiere de
la lucrarea cea sfântă a harului. Inima saltă si din ea izvorăsc lacrimi pline
de dulceată duhovnicească. Atunci inima dă în clocot de prea multă lucrare
sfântă. Uneori apare o lumină dumnezeiască, care este imaterială si albă si
care este atât în exteriorul cât si în interiorul inimii.
Se petrec în inimă, în acest timp, si alte taine. Mintea vede întreaga
zidire si uimită de lucrurile sfinte si de contemplarea tainelor dumnezeiesti,
înaltă slavoslovii din adâncul inimii, care nu se pot descrie în cuvinte. Omul
devine astfel îndumnezeit de această miscare harică.
După aceasta, mintea se răpeste la Cer într-o vedere dumnezeiască,
văzând taine înfricosate si preaslăvite.
Cuviosul Iosif Sihastrul spune: „Cel care are mintea si inima curate, de
obicei în vremea rugăciunii, fără programare sau determinare, este cuprins
de Lumina imaterială si nezidită, fină si foarte albă, care inundă tot omul
interior si exterior”. Însă Lumina aceasta Dumnezeiască nu este ca aceea
firească pe care o are soarele sau ca lumina artificială pe care o produc
100
oamenii, ci este o lumină minunată, albă, imaterială, care nu este
numai în exterior, precum cea naturală ce înlesneste celor ce au vederea
ochilor să vadă în afară, ci Lumina Dumnezeiască, se află si-n interior,
înlăuntrul omului, usurându-i greutatea firească a trupului si schimbându-l
astfel, încât nu mai stie dacă mai are trup, sau greutate, sau limită.
Când mintea omului se va curăta si ilumina, pe lângă faptul că ea are
lumina proprie, fără adăugirea harului dumnezeiesc, cu care vede de
departe pe diavoli, precum spun Sfintii Părinti, însă adăugându-se pe
deasupra iluminarea harului Dumnezeiesc, acesta poate rămâne
permanent în ea, răpind-o în contemplatii si vedenii, după cum vrea
Dumnezeu. Această lumină dumnezeiască cuprinde pe om mai presus de
fire, încât acesta nu mai simte nici greutate, nici grosime, nici măcar
patimă. Apoi, îi răpeste mintea lui, încotro vrea harul. În acest timp,
simturile lui nu mai lucrează si nici mintea, ci urmează numai calea Sfintei
Lumini. Nimic altceva nu face decât se minunează. (Bătrânul Sihastru Iosif,
Iosif Vatopedinul).
Lumina necreată si lumina diavolului
Însă să nu încerce cineva să-si nălucească în mintea sa Lumina
Dumnezeiască, pentru că îsi va iesi din minti si va ajunge de batjocura
diavolilor.
Pocăinta si smerita cugetare sunt arme indispensabile pentru a putea
cineva ajunge la rugăciunea curată. Nevoitorul trebuie „să-si tină mintea în
iad si să nu deznădăjduiască” (ne învată Cuviosul Siluan Atonitul).
Întristarea pentru păcate, constiinta păcătoseniei, a nimicniciei noastre si
nădejdea în Milostivul Dumnezeu, sunt trăsăturile Ortodoxiei. Trebuie
subliniat însă si faptul că nu toti pot trăi în tristete adâncă de păcate,
deoarece este necesară o nemaipomenită tărie si mângâiere a harului
dumnezeiesc, pentru a nu fi zdruncinati. Însă, pe cât este posibil, trebuie să
trăim cu totii această fericită stare. Este, de asemenea, necesară
ascultarea de un bătrân (staret). Totul, chiar si cele mai mici lucruri trebuie
făcute cu binecuvântarea si călăuzirea lui înteleaptă, mai ales în cazul
vederii Luminii necreate. Pentru că atunci când omul umblă singur, fără
binecuvântarea trebuincioasă, este ispitit de diavol. El trăieste înlăuntrul
său dorinta nesatisfăcută de a vedea Lumina necreată, crezând că acest
lucru reprezintă desăvârsirea si doreste să ajungă la aceasta cât mai
repede.
Sfântul Diadoh al Foticeii spune că nevoitorul să nu urmărească să-si
trăiască viata ascetică în dorinta de a vedea Lumina necreată – “ca nu
cumva să afle satana sufletul gata pentru înselare”. Nevoitorul primeste, în
timp ce se roagă, gânduri de la diavoli: cum că în curând va vedea Lumina
Necreată. Multă grijă este necesară în această situatie delicată si
101
primejdioasă. El trebuie să se oprească din rugăciune si să se mustre
sever: “Cum îndrăznesti, fiind atât de josnic si de ticălos, să-ti doresti a
vedea Lumina Necreată !” Cea mai mare primejdie este aceea ca cineva să
se considere vrednic a vedea Lumina Necreată (Dumnezeiască). “Vai, că
diavolii, ucigasii sufletului meu, vin ca să mă distrugă”. Atunci, imediat darul
Duhului Sfânt va alunga pe diavoli.
De multe ori, diavolul, ca să-i satisfacă ambitia călugărului si să-l lege
si mai usor, aduce chiar lumină în chilia sa. Nu este însă Lumina Necreată
a Duhului Sfânt, ci lumina creată a diavolului. Dar cum pot fi deosebite cele
două lumini ? Există mai multe posibilităti de a distinge cele două lumini:
• Mai întâi, dacă călugărul a ajuns la vederea Luminii, prin ascultare.
Calea ascultării desăvârsite este chezăsia că vederea luminii este
dumnezeiască. Atletul rugăciunii trebuie să încredinteze toate
întrebările sale, legate de vederea luminii, unui bătrân nepătimitor si care
poate deosebi duhurile. Gândul că nu trebuie să-l întrebe pe duhovnic, este
de la diavol, care urmăreste să-l tină în întuneric, greseală si robie.
• În al doilea rând, Domnul a zis despre falsii prooroci: “după
roadele lor îi veti cunoaste” (Matei 7, 16). Deosebiri limpezi despre Lumina
Necreată si lumina creată sunt date de roadele pe care le aduce în suflet
fiecare dintre ele. Lumina dumnezeiască aduce în suflet liniste, pace,
smerenie si constiinta ticălosiei noastre. Profetul Isaia, când a văzut Slava
lui Dumnezeu, a exclamat: “Vai mie, că sunt pierdut ! Sunt om cu buze
spurcate si locuiesc în mijlocul unui popor cu buze spurcate. Si pe Domnul
Savaot l-am văzut cu ochii mei” (Isaia 6, 5). Dimpotrivă, vederea luminii
diavolesti stârneste mândria, slava desartă, gândul că am atins
desăvârsirea, judecarea aproapelui. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune:
“Cunoaste deci că lucrările harului sunt vădite si diavolul chiar de s-ar
preface, nu le poate mânui; nu poate avea blândete, nici răbdare, nici
smerenie, nici dispret fată de lume, nici nu poate stinge plăcerile sau
patimile, aceasta este numai lucrarea harului”. Lucrarea diavolului este
mândria, trufia, lasitatea si orice alt rău.
Pe lângă mândrie, vederea luminii diavolesti aduce si tulburare.
Lucrarea Duhului Sfânt izvorăste pace, curaj si linistea trupului si sufletului,
în timp ce lucrarea diavolului deschide drumul fricii si tulburării. Sfântul
Isaac Sirul spune că orice tulburare este o ciumă a diavolului, pentru că
aceasta transmite celorlalti ceea ce are el în fire. Duhul Sfânt este prin firea
lui un aducător de pace si aduce pace. În timp ce diavolul este prin fire un
duh de tulburare si transmite tulburare si frică.
• În al treilea rând, sufletul nu acceptă imediat lumina diavolului, ci la
început este sovăitor. Vederea Luminii Necreate dă sigurantă si este
imediat acceptată. Ea vine pe neasteptate si nu este îndoială dacă este
adevărată sau nu.
102
• În al patrulea rând, între cele două lumini este diferentă chiar
si de culoare. Sfintii Apostoli, care au fost martori pe Muntele Tabor, în
timpul schimbării la fată a Mântuitorului Iisus Hristos au spus că: “...a
strălucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”
(Matei 17, 2). Dimpotrivă, culoarea luminii diavolesti este mai rosiatică,
potrivit mărturiei Sfintilor Părinti.
• În al cincilea rând, cele două lumini sunt diferite între ele si prin
formă. Cei care au privit Lumina Necreată, au văzut-o fără formă, fără chip,
într-o formă fără formă (Sf. Simeon Noul Teolog), iar dacă ar lua vreo
formă, aceasta ar fi ca discul soarelui: «„ca o lumină rotundă, senină si
„dumnezeiască”», fără formă sau chip. Iar cu vederea luminii diavolesti se
întâmplă exact invers.
Sfintii Părinti ne învată să nu ne învoim imediat cu orice incident care
se întâmplă în timpul rugăciunii noastre. Numai după multe încercări si cu
sfatul duhovnicului să acceptăm ceva, ca fiind de la Dumnezeu. Trebuie să
întrebăm duhovnicul despre toate aceste încercări si numai după multe si
îndelungi lupte, potrivit harului ce-l dobândim, vom fi în stare să deosebim
greseala de adevăr. Otetul si vinul arată la fel, dar se deosebesc la gust.
Tot astfel si atletul rugăciunii dobândeste, pe măsura trecerii anilor,
priceperea de a simti deosebirea între cele două lumini.
Sfântul Simeon Noul Teolog arată că Dumnezeu apare ca Lumină
Necreată si aceasta aduce în suflet dulceată duhovnicească. Iar ucenicul
îsi întreabă duhovnicul care poate să deosebească duhurile si care este
cunoscător al lui Dumnezeu, despre ce a văzut si astfel se convinge că a
văzut Lumina Necreată.
Dumnezeu este Lumina Necreată, iar vederea lui Dumnezeu este
Lumină si Dumnezeu se descoperă în Lumină. În acele momente, privitorul
se minunează, nestiind cine a apărut si neîndrăznind să întrebe: - Cine esti
Tu? El nu îndrăzneste a-si ridica ochii, pentru a-I vedea măretia, ci stă
tremurând în genunchi, stiind că a apărut cineva… Când ne dăruim
lacrimilor pocăintei, nevointei, smereniei, Lumina Necreată ne conduce
putin câte putin la cunoasterea lui Dumnezeu.
„Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
103
„Rugăciunea inimii” de sine miscătoare
Cum a dobândit Sfântul Maxim Kavsocalivitul darul
rugăciunii inimii
Sfântul Maxim Kavsocalivitul avea multă sete de a dobândi
rugăciunea inimii si o ruga mereu pe Maica Domnului să-i dăruiască acest
dar al rugăciunii. Si i-a dat Dumnezeu după inima lui si i-a împlinit dorinta
lui. Iată cum s-a întâmplat.
I s-a arătat lui Maica Domnului si aceasta i-a spus: „Maxime, urcă în
Vârful Athonului, pentru a primi darul rugăciunii inimii”. Si a urcat Sfântul si
a primit ceea ce dorea cu atâta ardoare. A urcat, dar cum a urcat ? A urcat
însetat, a urcat înfometat, a urcat nedormit, chinuindu-si trupul, a urcat
descult, cu credintă fierbinte, cu smerenie multă si cu netărmurită evlavie.
A urcat având inima curată si mintea curătită. A urcat cu nădejde vie si cu
căldură în inimă. A urcat până în vârf si a udat pământul cu lacrimi fierbinti
si multe.
A urcat, dar nu a primit de îndată darul cel mult dorit.
A coborât, deci, în Biserica Maicii Domnului întristat, dar nu
dezamăgit. Si iarăsi a urcat cu mai multă credintă, cu mai multă evlavie, cu
mai multă smerenie, cu mai multă rugăciune, cu mai multă căldură, cu mai
multă foame si cu îndoită sete a sufletului si a trupului, cu mai multe lacrimi
si cu hotărârea că dacă nu se va învrednici de darul mult râvnit, să nu mai
plece din Vârful Athonului, nici să mănânce, nici să bea apă si nici să de
ochilor săi somn, nici amorteală pleoapelor sale, după cum scrie:
„Cuvioase părinte, nu ai dat somn ochilor tăi, nici amorteală pleoapelor tale,
până când n-ai eliberat de patimi sufletul si trupul tău. Venind dar Hristos
împreună cu Tatăl si-au făcut în tine sălas”.
Acestea erau luptele cele văzute ale cuviosului.
Dar luptele cele nevăzute pe care le avea cu nevăzuti demoni, cine ar
putea să le povestească ?
Deoarece demonii, când au observat că Sfântul râvneste să
primească darul rugăciunii inimii, au ridicat aproape toate cetele diavolesti,
pentru a-l tulbura si a-l înfricosa pe sfânt, pentru ca din cauza fricii sfântul
să fugă, fără a primi rodul stăruintelor sale. Demonii se năpusteau asupra
lui în număr nesfârsit, cu strigăte si zgomote asurzitoare. Si alte
nenumărate semne înfricosătoare trimiteau demonii în mintea cuviosului,
pentru a-l face să fugă de frică, dar acesta a rămas neclintit, până ce a
primit ceea ce râvnea.
În Vârful Athonului a coborât Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
tinând în bratele sale pe pruncul Iisus, înconjurată de nenumărati îngeri. Iar
104
Vârful Athonului i se părea sfântului mai cuprinzător decât cerurile. Si
pe bună dreptate, i se părea astfel, deoarece coborâse acolo Împărăteasa
cerurilor, împreună cu Fiul ei si Dumnezeu cel neîncăput de Ceruri.
Iar Sfântul, văzând cu ochii săi pe Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, a căzut la pământ si i s-a închinat de trei ori, spunând de
fiecare dată: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară bucură-te, ceea ce esti
plină de daruri Marie, Domnul e cu tine. Binecuvântată esti tu între femei si
binecuvântat este rodul pântecelui tău, pentru că ai născut pe Mântuitorul
sufletelor noastre”. Si atunci Maica Domnului a dat cuviosului, cu
preacuratele sale mâini, artos sfânt, pe care, luându-l cu evlavie, cuviosul la
mâncat.
Atunci, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a făcut nevăzută de la
fata Sfântului, iar acesta – în timp ce mânca pâinea sfântă – a simtit în
inima sa fierberea si clocotirea rugăciunii. Iar, din acel ceas, si când
dormea si când era treaz, rugăciunea clocotea în inima lui, îndulcindu-i
sufletul, încălzindu-i inima si luminându-i ochii mintii, ajungând să fie
luminat astfel încât vedea cu ochii lui în întunericul noptii atât de bine, ca si
când ar fi strălucit soarele în plină zi. Si, de multe ori se ridica si era purtat
prin aer cu trupul, ca un vultur.
Iar tâlcuirea acestei istorioare ne arată că darul rugăciunii neîncetate a
inimii se dă celui care urcă în Vârful Athonului. Adică primeste de la
Dumnezeu măsura deplinătătii rugăciunii inimii acela care petrece o
vietuire înaltă, neprihănită si curată. Aceasta este o vietuire chinuitoare
pentru trup, dar odihnitoare si mângâietoare pentru suflet. O vietuire care
înaltă mintea la cer, precum este înăltat Vârful Athonului între nori.
„Durerile roadelor tale vei mânca, fericit vei fi si îti va fi bine”. Adică,
prin suferinte, prin osteneli, prin strădanii si prin celelalte nevointe în care te
pui la încercare pe tine însuti, luptând zi si noapte cu patimile tale, până
când le dezrădăcinezi din inima ta, pentru a se sădi de sus, în aceeasi
inimă, pomul rugăciunii duhovnicesti si al cugetării duhovnicesti.
Prin toate acestea, ti se pregăteste în suflet rod ceresc, rod
nestricăcios, rod duhovnicesc, mai dulce decât mierea. Cine gustă din
acest rod este fericit cu adevărat, deoarece nu va flămânzi în veac, trăind
el în Hristos si Hristos trăind în el. Atunci va face numai voia lui Dumnezeu,
care va fi si voia lui („Iubeste si fă ce vrei” spune Fericitul Augustin”), va
avea mintea lui Hristos („Noi, crestinii, avem mintea lui Hristos, iar mintea
lui Hristos e Duhul Sfânt” spune Sf. Chiril din Alexandria) si va avea iubirea
lui Hristos, căci Hristos trăieste în inima lui („Dacă mă iubiti veti fi în Mine si
eu în voi”). Cine ajunge aici este realmente unit cu Hristos.
105
Întrebări privind practicarea
Rugăciunii lui Iisus
P.C.Părinte Arhimandrit Mina Dobzeu de la Catedrala Episcopală „Sf.
Apostoli Petru si Pavel” din Husi, care are binecuvântarea Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (nr. 7155 / 12.11.1993) ca să predice
si să învete în România despre Rugăciunea lui Iisus.
Pentru cei care vor să-i adreseze întrebări în scris sau să discute
personal în legătură cu învătarea si practicarea Rugăciunii lui Iisus, dăm
adresa P.C. Sale. Mânăstirile si asociatiile crestin ortodoxe, pot să-l invite
pentru a-i învăta si a le răspunde la întrebările referitoare la practicarea
Rugăciunii lui Iisus. ( Arhim. Mina Dobzeu, Mânăstirea « Sf. Apostoli Petru
si Pavel », str. Mihail Kogălniceanu nr. 19, cod 6575 Husi, Jud. Vaslui; tel.
035.481694 ).
De asemenea, întrebări privind practicarea „Rugăciunii lui Iisus” puteti
trimite si Părintelui Ieroschimonah Dionisie Ignat din Sf. Munte Athos
(Chilia „Sf. Gheorghe” – Colciu, P.O. BOX 25, Karyes 63086, Sf. Munte
Athos, Greece);
Precum si Ierodiaconului Paraschiv Cleopa (Mănăstirea Rarău, loc
Crucea, Jud .Suceava, cod 5931; e-mail: cristiancleopa@hotmail.ro)
Sau la adresa Asociatiei Pentru Isihasm (OP 4 CP4, 2300 Făgăras,
jud. Brasov; e-mail: rugulaprins@go.ro).
106
Rugaciunea lui Iisus
de
Ierodiacon Cleopa Paraschiv
***************************************
FOLOSITI TEXTUL DOAR DACA AVETI CERTITUDINEA CA
ESTE CONFORM CU ORIGINALUL ROMANESC. PENTRU
ACEASTA PROCURATI-VA LUCRAREA DOAR DE LA
PERSOANE DE INCREDERE CARE AU VERIFICAT
INTEGRITATEA TEXTULUI, SAU DESCARCATI-O DE PE
SITEURILE
http://www.angelfire.com/space2/carti/
http://www.megaone.com/patristica/carti/
Rugati-va pentru cei ce au trudit la realizarea
acestei versiuni digitale.
**************
APOLOGETICUM
2003
**************