DESPRE DIVORŢ DUPĂ CANOANELE SFINŢILOR PĂRINŢI

CANONUL 48 APOSTOLIC

Dacă vreun mirean, lepădînd-o pe muierea sa, va lua pe alta sau pe cea lepădată de altul, să fie afurisit! (Soborul al Vl-lea a toată lumea, canonul 87; Anchira, Canonul 20; Cartagina, canonul 113 [107]; Sfîntul Vasile cel Mare, Canoanele 9, 21, 35, 77).

TÎLCUIRE

Fiindcă şi Domnul a spus în Evanghelie că oricine îşi va lăsa muierea, fără numai din pricină de curvie, o face pe ea să prea-curvească. Şi oricine o va lua pe cea lăsată prea-curveşte (Matei 5, 32; 19, 9), pentru aceasta şi dumnezeieştii Apostoli, urmînd rînduirii Domnului, zic întru acest Canon al lor: Orice mirean ce se va despărţi de muierea sa, fără numai din pricină de curvie (adică de prea-curvie, căci aici Evanghelistul, în loc de „prea-curvie”, a înţeles „curvie”, şi vezi despre aceasta Canonul al IV-lea al Sfîntului Grigorie de Nisa), şi va lua pe alta slobodă de nuntă, să se afurisească! La fel să se afurisească şi dacă - după ce se va despărţi de muierea sa fără pricină de curvie - va lua altă muiere despărţită şi aceea de bărbatul său fără pricină de curvie, adică de prea-curvie. Acestea însă ce le-am zis pentru bărbat trebuie a se înţelege şi pentru muierea ce-şi va lăsa bărbatul fără pricină de curvie şi va lua pe altul.

Iar orice bărbat sau muiere care s-au despărţit fără pricină binecuvîntată şi s-au căsătorit a doua oară, ca nişte prea-curvari se cuvine a se canonişi şapte ani cu neîmpărtăşirea, după Canonul 87 al Soborului al VI-lea. Canonul 20 al celui din Anchira şi Canoanele 77 şi 37 al marelui Vasile. Citeşte şi Canonul 102 al Soborului din Cartagina, care hotărăşte că, dacă bărbatul şi muierea se vor despărţi fără pricină de curvie, ori trebuie să rămînă văduvind, ori să se împace şi să se unească, precum zice şi Apostolul Pavel. În cea dintîi către Corinteni. capitolul 7, stih 11.

Bibliografie: Pidalion, Tipografia Sfîntei Mănăstiri Neamţu, 1844

ALT CUVÎNT AL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂSĂTORIE

(La vorba Apostolului: Femeia este legată prin lege atîta vreme cît trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul. Însă mai fericită ar fi dacă ar rămîne cum este (1 Corinteni 7, 39-40).)

În altă zi, Fericitul Pavel ne aşeză legea despre căsătorie şi drepturile ei, scriind şi zicînd aşa către corinteni: Iar pentru care mi-aţi scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Iar din pricina prea-curviei, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare să-şi aibă bărbatul său (1 Corinteni 7, 1-2). De aceea am spus şi eu tot ce era de trebuinţă pentru înţelegerea acestor cuvinte. Dar este nevoie să vorbesc cu voi iarăşi despre acelaşi lucru, fiindcă şi astăzi, acelaşi Sfînt Apostol Pavel pomeneşte de dînsul. Şi l-aţi auzit pe el strigînd şi zicînd: Femeia este legată prin lege atîta vreme cît trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul. Dar mai fericită este de va rămîne aşa, după părerea mea. Şi socotesc că şi eu am Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 7, 39-40).

Deci să urmăm lui şi astăzi, şi să vorbim împreună despre această învăţătură; căci, urmînd lui Pavel, prin el vom urma în totul şi lui Hristos, fiindcă şi el nu sie-şi, ci Aceluia urmînd, a scris toate. Şi nu este lucru neînsemnat ca o căsătorie să fie bine înfiinţată, altminteri este izvor de nenumărate rele pentru cei ce nu se folosesc de ea cum trebuie. După cum femeia este un ajutor, tot aşa, adesea, se face şi vrăjmaş. Şi, după cum căsătoria este un liman, tot aşa poate aduce şi naufragiul, nu prin firea sa, ci prin sufletul acelora care se folosesc rău de ea. Acela care păzeşte legile hotărîte ale ei găseşte casa şi femeia lui ca o mîngîere şi liberare de toate necazurile care i se întîmplă, fie în piaţă, fie oriunde; iar acela care ia lucrul cu nesocotinţă şi fără judecată, chiar dacă se bucură de multă linişte în afară, intrînd în casă, vede numai stînci şi pietre. Trebuie deci, pentru că este vorba de treburi aşa de însemnate, să dăm mare luare-aminte acestor cuvinte: cel care îşi ia femeie trebuie să facă acest lucru după legiuirea lui Pavel sau, la drept vorbind, după legiuirea lui Hristos.

Ştiu negreşit că multora cuvîntul li se va părea nou şi neaşteptat şi de aceea nu voi tăcea, ci mai întîi vă voi citi legea şi apoi voi încerca să înlătur contrazicerea ce pare că este aici. Care este legea pe care ne-a dat-o Pavel? „Femeia este legată de lege”, deci, cît îi trăieşte bărbatul, nu trebuie să se despartă şi să-şi ia alt soţ, încheind o a doua căsătorie. Şi bagă de seamă că foloseşte numai cuvinte desluşite, cu toată îngrijirea. Nu zice: Să trăiască la un loc cu bărbatul cît timp trăieşte acesta ci: „Femeia este legată de lege cît timp trăieşte bărbatul ei”; încît - chiar dacă i se dă carte de despărţire, chiar dacă părăseşte casa, chiar dacă se duce la altul - este legată prin lege şi una ca aceasta este prea-curvă.

Aşadar - dacă bărbatul ar voi să-şi depărteze nevasta, sau femeia să-şi lase bărbatul - să-şi amintească această vorbă şi să se gîndească că Pavel este de faţa şi o urmăreşte, zicîndu-i cu tărie: „Femeia este legată de lege”. Căci, aşa cum robii fugiţi tîrăsc după ei lanţul, chiar cînd au părăsit casa stăpînului, tot aşa şi femeile, cînd părăsesc pe bărbaţi, sînt încătuşate de lege, care le urmăreşte şi le învinuieşte de prea-curvie, învinovăţind şi pe cel ce a luat-o, cu vorbele: „Ce aţi făcut este prea-curvie, căci femeia este legată prin lege cîtă vreme trăieşte bărbatul ei”. Şi: Cel ce va lua pe cea lăsată săvîrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32).

Cînd însă are voie să se căsătorească a doua oară? Cînd i-a murit bărbatul, atunci este liberă din lanţ. Arătînd aceasta, nu a adăugat: „Dacă a murit bărbatul ei, este liberă să se căsătorească cu cine vrea”, ci „dacă a adormit”, avînd în gînd nu numai a o mîngîia pe cea văduvă, ci şi a o face să nu mai ia un al doilea soţ. „Nu a murit soţul tău, ci doarme!” Cine nu aşteaptă pe un om adormit? De aceea zice: „Dacă a adormit, slobodă este să se căsătorească cu cine vrea.” Nu zice să se mărite, ca să nu pară că o sileşte. Nici nu o împiedică, dacă vrea, să se căsătorească a doua oară; nici nu o sileşte, dacă nu vrea, ci îi citeşte Legea, zicînd: „Slobodă este să se căsătorească cu cine vrea.” Şi, zicînd că este slobodă după moartea bărbatului, a arătat că, atîta vreme cît trăia acela, era roabă şi supusă legii şi, chiar dacă ar fi primit mii de cărţi de despărţire, s-ar fi făcut vinovată de prea-curvie. Robilor le este îngăduit să-şi părăsească stăpînii în viaţă, dar femeii nu-i este îngăduit să-şi lase bărbatul cîtă vreme trăieşte el, fiindcă această poftă este prea-curvie. Să nu-mi citeşti legile făcute de legiuitorii lumii acesteia, care învaţă să dai carte de despărţire şi să te desfaci de femeie, căci nu după acestea are să te judece Dumnezeu în acea zi, ci după acelea pe care El Însuşi le-a pus. Nici chiar legile din afară (lumeşti) n-au hotărît aceasta cu desăvîrşire şi ele însele pedepsesc fapta, încît şi de aici se vede că înfierează acest păcat. Ele pedepsesc cu pierderea de avere pe cel ce a fost pricina despărţirii. Şi, negreşit, cînd legiuiesc aşa, nu îndeamnă să faci lucrul acesta.

Dar Moisi? Şi el a hotărît aceasta pentru aceeaşi pricină, (dar) tu ascultă pe Hristos cum zice: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decît a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra întru Împărăţia Cerurilor (Matei 5, 20); şi, mai departe: Tot cel ce-şi va lăsa femeia sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvîrşească prea-curvie; şi cine va lua pe cea lăsată săvîrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32). De aceea a venit Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, de aceea a luat chip de rob, de aceea şi-a vărsat scumpul sînge, a stricat moartea, a şters păcatul, a dat harul prea îmbelşugat al Duhului: ca să te aducă pe tine spre o înţelepciune mai mare!

Pe de altă parte, nici Moisi n-a statornicit despărţirea cu desăvîrşire, dar a fost silit să ia în seamă slăbiciunea celor pentru care legiuia, pentru că erau aplecaţi spre omoruri, şi umpleau casele cu sîngele rudelor lor şi nu cruţau nici pe ai lor, nici pe străini. Şi, ca să nu-şi sugrume femeile în ascuns, cînd nu le mai iubeau, de aceea a orînduit să le lase, ca să înlăture o nelegiuire mai mare: uşurinţa omorurilor. Cum că erau vărsători de sînge, ascultă chiar pe Prooroci, care spun: Cei ce zidiţi Sionul cu sînge, şi Ierusalimul cu strîmbătăţi (Miheia 3, 10) Şi iarăşi: Sîngiuri cu sîngiuri se amestecă (Osea 4, 2) Şi iarăşi: Mîinile voastre sînt pline de sînge (Isaia 1, 15). Şi că erau sîngeroşi nu numai faţă de străini, dar şi de ai lor, şi aceasta o arată Proorocul, zicînd: Şi au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor diavolilor (Psalmi 105, 37). Cei care nu cruţau pe copiii lor nu ar fi cruţat nici pe femeile lor. Ca să nu facă aceasta a legiuit Moisi aşa.

De aceea, şi Hristos - cînd l-au întrebat iudeii, zicînd: Pentru ce dar Moisi a poruncit să i se dea carte de despărţire, şi să o lase pe ea? (Matei 19, 7) - arătînd că acela a făcut lege care nu este potrivnică cu a Sa, a zis: Pentru învîrtoşarea inimii voastre v-a dat voie Moisi să lăsaţi pe femeile voastre, dar dintru început nu a fost aşa (Matei 19, 8), Cel care i-a făcut la început, bărbat şi femeie i-a făcut (Matei 19, 4). Vrea să spună că, dacă lucrul acesta ar fi fost bun, Dumnezeu n-ar fi făcut numai un bărbat şi o femeie; ci, făcînd pe Adam singur, i-ar fi făcut două femei, ca, dacă ar fi voit să lase pe una, să o ia în schimb pe cealaltă. Dar chiar prin chipul în care a fost făcută lumea a adus legea pe care eu o scriu acum. Şi care este aceea? Femeia pe care a luat-o fiecare de la început, pe aceea să o ţină toată viaţa. Această lege e mai veche decît aceea despre despărţire şi anume cu cît este de la Adam pînă la Moisi.

Este însă de preţ să ascultaţi şi acea lege pe care a pus-o Moisi în această privinţă: De îşi va lua cineva femeie şi va locui cu ea, dar ea nu va afla har înaintea lui, pentru că a aflat întru ea lucru urît, îi va scrie ei carte de despărţire, i-o va da la mînă şi o va slobozi pe ea din casa lui (Deuteronomul 24, 1). Vezi, nu zice: „să-i scrie” şi: „să-i dea”, dar ce zice? „Şi va scrie carte de despărţire şi i-o va da la mînă.” Multă deosebire e între aceasta şi aceea: căci, cînd se zice: „să-i scrie” şi: „să-i dea”, este vorba de hotărîre şi poruncă; iar cînd se zice: „Şi va scrie carte de despărţire şi i-o va da în mînă”, este vestirea unui fapt, iar nu aducerea unei legi hotărîte. Dacă cuiva - zice el - îi greşeşte femeia sa, şi o trimite pe ea din casa sa, iar ea, gonită fiind, se face nevasta altui bărbat; şi dacă chiar bărbatul din urmă o va urî, şi îi va scrie carte de despărţire şi i-o va da la mînă, şi o va slobozi din casa lui; sau va muri acest din urmă bărbat al ei care a luat-o pe ea ca femeie, bărbatul ei cel dintîi care a alungat-o nu va putea să o întoarcă pe ea şi să o ia ca soţia a lui (Deuteronomul 24, 2-4). Apoi - arătînd că nu laudă fapta, nici nu o socoteşte drept căsătorie, dar că s-a coborît pentru slăbiciunea lor - după ce zice: Nu va putea bărbatul cel dintîi, care a alungat-o, să o întoarcă şi să o ia de soţie, a adăugat. ...după ce a fost pîngărită (Deuteronomul 24, 4), lămurind prin acest chip de vorbire că a doua căsătorie, făcută cînd trăia primul bărbat, este mai curînd o pată necurată decît o căsătorie. Iată de ce nu a zis: „după ce s-a măritat iarăşi.” Vezi că vorbeşte la fel cu Hristos? Apoi a spus şi pricina: ...pentru că aceasta este urîciune înaintea lui Dumnezeu (Deuteronomul 24, 4).

Deci, cu Moisi, aşa stă lucrul. Însă Proorocul Maleahi arată aceasta mult mai lămurit chiar decît Moisi - ori, mai bine, nu Maleahi, ci Dumnezeu prin Maleahi - zicînd aşa: (Dumnezeu) nu mai caută la prinoase şi nu mai binevoieşte să le primească din mîinile voastre (Maleahi 2, 13). Apoi, (după întrebarea „de ce?”), zice: Din pricină că Domnul a fost martor între tine şi femeia tinereţilor tale, faţă de care tu ai fost viclean (Maleahi 2, 14). Apoi, ca să arate mărimea răului şi cît nu merită iertare cel ce a făcut aceasta, sporeşte la urmă învinovăţirea, zicînd aşa: (Aceasta era) tovarăşa ta şi femeia legămîntului tău (Maleahi 2, 14). Oare nu i-a făcut El ca să fie o singură făptură cu trup şi suflet? (Maleahi 2, 15). Priveşte cîte drepturi îi pune: mai întîi, vîrsta: „femeia tinereţii tale”; apoi, apropierea: „tovarăşa ta”; apoi, chipul zidirii: „o singură făptură cu trup şi suflet”. La toate astea, adaugă aceea ce e mai mare decît toate, anume vrednicia Ziditorului, căci aceasta însemnează zicerea „oare nu i-a făcut El?.” Vrea să spună că nu poţi spune că pe tine te-a făcut Dumnezeu, iar pe ea nu Dumnezeu, ci vreun altul mai prejos decît El. Unul şi Acelaşi v-a făcut pe amîndoi aşa cum sînteţi; aşa că, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru aceasta fiind ruşinat, păstrează dragostea către ea. Căci - dacă adesea aceasta a fost pricină de iubire între robii certaţi, faptul că amîndoi slujesc unuia şi aceluiaşi stăpîn - cu atît mai mult trebuie să se facă între noi, cînd amîndoi avem acelaşi Ziditor şi acelaşi Stăpîn. Ai văzut cum şi în Vechiul Testament se găsesc oarecum începuturile învăţăturii celei noi? Căci - după ce multă vreme au trăit sub lege, fiind nevoie să înainteze către învăţături mai desăvîrşite, pe cînd legea lor se apropia de sfirşit - atunci Proorocul, în vremuri potrivite, îi povăţuieşte spre această învăţătură. Să ne supunem deci acestei legi bune, şi să ne scăpăm pe noi de toată ruşinea şi nici să ne alungăm femeile, nici să primim altele, depărtate de alţii. Cu ce faţă ai să priveşti tu pe bărbatul acelei femei? Cu ce ochi ai să priveşti pe prietenii şi slugile acelui om? Căci, dacă acela care a luat pe soţia unuia care a murit suferă şi este mîhnit numai pentru că a văzut chipul celui răposat, ce fel de viaţă va duce cineva văzînd în viaţă pe bărbatul aceleia cu care trăieşte? Cum va intra în casă? Cu ce simţire, cu ce ochi va privi pe femeia aceluia, care acum este a sa?

Mai curînd nu o vom socoti nici ca soţia unuia, nici ca a altuia: o femeie destrăbălată nu este femeia nimănui. Ea a călcat în picioare învoiala cu acela şi a venit la tine nu după o lege poruncitoare. Ce mare nebunie ai face dacă ai aduce în casă un lucru plin de atîtea rele! Este oare lipsă de femei? De ce să alergăm la cele oprite, cînd sînt multe pe care am putea să le luăm după legi cuviincioase şi cu cugetul curat? De ce să ne stricăm casele, de ce să aducem lupte obşteşti, făcîndu-ne peste tot vrăjmaşi gata să ne învinuiască cu nenumărate învinuiri? De ce să ne necinstim viaţa şi, ceea ce este mai grozav decît toate, de ce să ne gătim în ziua judecăţii pedeapsă neînlăturată? Ce vom răspunde Celui ce are să ne judece atunci cînd, punînd legea la mijloc şi citind, va zice: „Ţi-am poruncit să nu iei o femeie lăsată de altul, spunîndu-ţi că fapta este prea-curvie (Matei 5, 32). Cum ai îndrăznit să faci o căsătorie oprită de lege?” Ce vom zice şi ce vom răspunde? Căci acolo nu eşti slobod să învîrteşti cum vrei legile, cum se întîmplă cu cele hotărîte de veacul acesta, ci eşti silit ca, tăcînd şi în lanţuri, să te vîri în focul gheenei, cu femeile cele stricate şi cu acei care n-au cinstit drepturile căsătoriei altora. Căci şi acela care şi-a depărtat femeia fără pricină de prea-curvie, şi acela care s-a căsătorit cu una depărtată, trăind bărbatul ei, vor lua pedeapsa cu cea alungată. De aceea vă înştiinţez, vă rog şi vă sfătuiesc: Bărbaţi, nu goniţi pe femeile voastre! Femei, nu lăsaţi pe bărbaţii voştri, ci ascultaţi pe Sfîntul Apostol Pavel cum zice: Femeia, cît timp trăieşte bărbatul ei, este legată (de dînsul); iar dacă va muri bărbatul, este de sine stăpînă ca să se mărite cu cine voieşte, numai în Domnul (să se mărite). (1 Corinteni 7, 39).

Ce îndurare vor avea aceia care - după ce Pavel îngăduie şi a doua căsătorie după moartea bărbatului, şi lasă atîta libertate - îndrăznesc să facă de acestea înainte de sfîrşitul primului bărbat? Ce apărare mai rămîne celor care-şi iau alţi bărbaţi, trăindu-le bărbaţii, sau acelora care, avînd femeia lor acasă, se duc la femeile destrăbălate? După cum o femeie cu bărbat, dacă se dă unuia care n-are femeie - fie acesta rob, fie liber - este vinovată de prea-curvie, tot aşa şi bărbatul cu femeie, dacă greşeşte fie cu o femeie publică, fie cu o altă femeie care n-are bărbat, este vinovat de prea-curvie. Să fugim deci şi de acest chip de prea-curvie! Căci ce vom putea spune? Cum vom îndrăzni să tăgăduim acestea? Ce apărare vom aduce? Pofta trupului? Dar femeia de care am avut parte este de faţă şi ne lipseşte de această apărare. De aceea sînt aşezate căsătoriile, ca să nu cădem în prea-curvie. Şi încă nu numai femeia, dar şi alţii mulţi, care au aceeaşi fire ca şi a noastră, ne lipsesc de această apărare. Căci, cînd tovarăşul tău de robie - avînd acelaşi trup, fiind stăpînit de aceeaşi poftă, aţîţat de aceeaşi nevoie - nu vede altă femeie, ci rămîne mulţumit numai cu a sa, ce fel de apărare vei avea tu, punînd înainte pofta? Şi de ce să vorbesc de cei ce au femei? Gîndeşte-te la cei ce trăiesc toată viaţa în feciorie, care nu s-au căsătorit niciodată şi s-au arătat cu totul curaţi. Cînd alţii sînt curaţi fără să se căsătorească, ce fel de iertare mai ceri tu, care te întinezi şi după ce te-ai căsătorit? Să audă aceste vorbe şi bărbaţii, şi femeile, şi văduvele, şi căsătoritele, căci către toate vorbeşte Pavel, şi legea aceea zice: Femeia, cît timp este în viaţă bărbatul ei, este legată (de dînsul); iar dacă va fi murit bărbatul, este de sine stăpînă ca să se mărite cu cine voieşte, numai în Domnul (1 Corinteni 7, 39). Soţiile, fecioarele, văduvele, cele căsătorite a doua oară - într-un cuvînt, toate femeile - pot trage folos din această vorbă. Soţia nu va vrea să fie a altuia, auzind că este legată de bărbatul ei cît trăieşte acesta. Aceea care, după ce şi-a pierdut bărbatul, ar voi să lege a doua căsătorie să nu facă aceasta uşuratic şi fără multă gîndire, ci după legile aşezate de Pavel, care zice: „Liberă este să se căsătorească, dar numai în Domnul”, adică cu înfrînare şi curăţie. Iar dacă voieşte să ţină legătura încheiată cu cel mort, va asculta ce cununi i se păstrează şi va cîştiga o mare bucurie, căci: mai fericită este dacă rămîne astfel (1 Corinteni 7, 40).

Vezi cît de folositor este acest cuvînt, care se coboară pentru slăbiciunea unei femei şi nu lipseşte pe altele de laudele meritate? Ceea ce a făcut pentru căsătorie şi pentru feciorie, aceasta a făcut şi pentru prima şi a doua căsătorie. Căci, după cum n-a oprit căsătoria, ca să nu îngreuneze pe cei prea slabi, nici n-a silit, ca să nu lipsească de cununile hotărîte, pe aceia care voiesc să-şi păstreze fecioria. A arătat că bună este căsătoria, dar a învederat că mai bună este fecioria. Tot aşa şi aici: iarăşi ne pune trepte, arătînd că văduvia este mare lucru şi foarte înalt, iar a doua căsătorie mai prejos; pregăteşte deci pe cei puternici şi pe cei care vor să intre în luptă, iar pe cei slabi nu-i lasă să cadă.

Iar cînd a zis: Mai fericită este dacă va rămîne aşa (1 Corinteni 7, 40), ca să nu crezi că legea este omenească pentru că spune: ...după sfatul meu, a adăugat: Şi socotesc că şi eu am Duhul lui Dumnezeu. Aşa încît nu vei putea zice că este gînd omenesc, ci descoperire a harului Sfîntului Duh şi lege dumnezeiască. Să nu socotim deci că vorbeşte Pavel: Duhul Sfînt ne-a aşezat nouă această lege. Iar cînd zice „cred”, nu însemnează că n-ar şti ce să zică, ci vorbeşte ca unul neîndrăzneţ şi ca unul ce se umileşte singur. A spus că este „mai fericită”, dar cum va fi mai fericită n-a hotărît, căci dăduse destule lămuriri cînd a arătat că Duhul Sfînt i-a încredinţat descoperirea. Şi, dacă vrei să găseşti lămuriri, vei găsi aici mare bogăţie de dovezi tari şi vei vedea că văduva este mai fericită nu numai în viaţa viitoare, dar chiar în viaţa de acum. Şi mai cu seamă acest lucru îl ştia Pavel, care a spus acelea şi despre fecioare. Rugîndu-le şi sfătuindu-le să iubească fecioria, zicea aşa: Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă. Bine este pentru om să fie aşa (1 Corinteni 7, 26). Şi iarăşi: Fecioara, de se va mărita, n-a greşit. El înţelege prin „fecioară” nu pe una care s-a lipsit de căsătorie, ci pe una care nici nu s-a măritat, dar nici nu s-a făgăduit a-şi păstra fecioria. Numai că unele ca acestea vor avea aprindere în trup. Eu însă vă cruţ pe voi (1 Corinteni 7, 28). Prin această singură şi simplă vorbă, el a lăsat ascultătorului să cîntărească în sufletul său greutăţile naşterii, grija de copii, neliniştea, bolile, moartea fără vreme, vrăjmăşiile, supunerea la nenumărate păreri, răspunderea pentru greşelile altora, necazurile fără număr căzute pe un singur suflet. De toate aceste rele scapă cea care îmbrăţişează înfrînarea şi, alături de aceasta, va mai avea şi o mare răsplată gătită în viaţa viitoare.

Deci, ştiind toate acestea, să ne silim a fi mulţumiţi cu prima căsătorie şi, dacă avem de gînd să facem o a doua, să o facem în chip cinstit, după legile Domnului. De aceea a zis: „Slobodă este să se mărite cu cine vrea”, iar apoi a adăugat: „...numai în Domnul”, dînd învoire şi întărind învoirea, dar punînd peste tot hotare şi legi; tot aşa, pentru ca femeia să nu aducă în casă bărbaţi pîngăriţi şi stricaţi, sau actori sau de cei aplecaţi spre destrăbălare, ci de cei cinstiţi, modeşti, credincioşi, ca toate să se facă spre lauda Domnului. Şi - fiindcă multe femei, murindu-le bărbaţii dintîi şi făcînd mai întîi prea-curvie, luau pe alţii şi se gîndeau la alte lucruri înjositoare - de aceea a adăugat vorba: „numai în Domnul”, aceasta pentru ca a doua căsătorie să nu aibă nimic (păcătos), fiindcă numai aşa vor putea să scape de pedepse. Cel mai bun lucru din toate ar fi să aştepte pe cel mort şi să păzească legea începută cu el, să iubească înfrînarea, să stea cu copiii rămaşi şi să aibă parte de mai mare bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu. Iar dacă ar voi să se unească cu alt bărbat, să o facă cu modestie, cu cinstire şi după legile cuviincioase; căci şi aceasta este liber, numai aprinderea şi prea-curvia sînt oprite. Să fugim deci de ele şi dacă avem femeie, şi dacă nu sîntem însuraţi; să nu ne necinstim viaţa noastră, nici să trăim o viaţă dispreţuită; să nu ne întinăm trupul, nici să vîrîm mustrare în cugetul nostru. Căci cum vei putea să te duci la biserică, după ce ai fost la femei destrăbălate? Cum să-ţi ridici la cer mîinile cu care ai îmbrăţişat pe o desfrînată? Cum să-ţi mişti limba şi să te rogi cu gura cu care ai sărutat o femeie prea-curvă? Cu ce ochi te vei uita la prietenii tăi care mai au ruşine? Dar ce spun eu de prieteni? Chiar dacă n-ar şti nimeni, tu singur ar trebui să roşeşti, şi să te ruşinezi şi să-ţi fie silă de singurul tău trup. Dacă asta n-ar fi adevărat, atunci de ce alergi la băi după acest păcat? Nu pentru că te socoteşti mai necurat decît orice murdărie? Ce altă învederare mai mare cauţi pentru necurăţia ta? Sau ce hotărîre ceri să-ţi dea Dumnezeu, cînd tu însuţi care ai greşit ai astfel de păreri despre faptele tale?

Că se cred singuri necuraţi, îi laud mult şi îi încuviinţez, dar că nu se duc la adevăratul chip de curăţire îi mustru, şi pentru aceea îi învinovăţesc Dacă necurăţia ar fi numai a trupului, într-adevăr, l-ai curăţa pe el cu spălări în baie; însă, cînd ţi-ai întinat sufletul şi l-ai făcut necurat, caută o curăţire care să poată scoate pata lui. Dar ce fel de baie este pentru astfel de păcate? Calde izvoare de lacrimi, gemete ieşite din fundul inimii, mustrare necurmată, rugăciuni stăruitoare, milostenii bogate, căinţă pentru păcatul făptuit, pază să nu cazi iarăşi; aşa se spală firea păcatului, aşa se curăţeşte pata sufletului şi, dacă n-am făcut aceasta, chiar dacă am trece prin toate izvoarele rîurilor, nici cea mai mică parte din păcatul nostru nu vom putea să spălăm. Însă este mai bine ca nici să nu încercăm acest păcat înjositor. Dar, dacă cumva am alunecat, să luăm aceste leacuri, făgăduind mai întîi că nu vom mai cădea în astfel de păcat. Căci dacă, după ce am greşit, învinuim cele făptuite, dar iarăşi cădem în ele, de nici un folos nu ne va fi curăţirea. Fiindcă acela care se spală şi apoi iarăşi se întinează în aceeaşi mocirlă, şi acela ce dărîmă ceea ce a clădit şi cel ce clădeşte ca să dărîme n-au nici un cîştig, ci lucrează în vînt şi se chinuiesc. Şi noi deci, ca să nu cheltuim în vînt şi zadarnic, să ne curăţim de păcatele făcute înainte şi să petrecem toată viaţa ce ne-a mai rămas în curăţie, şi cinste şi în celelalte fapte bune; pentru ca, şi pe Dumnezeu avîndu-L milostiv, să dobîndim Împărăţia Cerurilor, prin darul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia mărire în vecii vecilor. Amin!

NICODIM AGHIORITUL - DESPRE CE SE CADE A FACE CINEVA CÎND VA FI RĂPIT CU OCHII

CUVÎNTUL SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE CE SE CADE A FACE CINEVA CÎND VA FI RĂPIT CU OCHII

Iar dacă un fur ca acesta va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei, adică al poftei celei urîte să se întipărească în sufletul tău. Şi cum asta? Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune - acest lucru fiind mai puternic, căci „a Domnului este mîntuirea” (Psalmi 3, 8), după cuvîntătorul de psalmi - sau să-ţi întorci închipuirea spre un alt gînd oarecare. Că idol pe idol şi închipuire pe închipuire se şterg. Căci - zice înţelepciunea populară - „cui pe cui scoate.” o astfel de lucrare se vede că făcea şi Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu: „Vederea m-a răpit pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut şi am scăpat de încercare.” Auzi! A stat - zice - idolul păcatului, şi nu s-a întipărit în închipuire, iar omul s-a slobozit numaidecît de ispită, adică de învoirea şi drept urmare, de fapta păcatului.

Sfîntul Ioan Gură de Aur şi Sfînta Singlitichia te sfătuiesc să foloseşti următorul meşteşug pentru a scăpa de patima ta, adică de idolul acelei feţe care s-a întipărit în închipuirea ta şi cu care diavolul nu încetează a te supăra: scoate, cu mintea, ochii idolului aceluia, scoate-i carnea de pe obraji, taie-i buzele, scoate-i pielea de deasupra, care se arată a fi frumoasă, şi gîndeşte-te că ce se ascunde dedesubt este atît de greţos, încît omul nu suferă a o vedea fără urîciune şi îngreţoşare. Nu este altceva decît o căpăţînă despuiată şi un os înroşit, plin de sînge şi înfricoşat la vedere. Că Gură de Aur zice: „Nu lua aminte nici aici la floare, ci treci mai în adînc cu gîndul şi, ridicînd cu gîndul de jur-împrejur pielea cea frumoasă, ia aminte la cele ce zac sub ea” (Omilia a şaptea la Epistola a II-a către Corinteni). Iar prea-înţeleapta Singlitichia zice: „De se iveşte în cămările minţii o nălucire de vedere necuvioasă, se cade a o schingiui cu cuvîntul: astfel, să se taie ochii acelui idol, să i se scoată carnea din obraji, să i se taie şi buzele şi să se vadă închegarea cea urîtă de oase goale, şi astfel să se socotească ce era de fapt cea dorită. Astfel poate fi oprit gîndul de la rătăcirea cea deşartă. Căci cea iubită nu era nimic decît numai sînge şi oarecare flegmă amestecată. Trebuie însă să ne închipuim în gîndul nostru că din toată fiinţa celui îndrăgit izvorăsc răni greu mirositoare şi putrezite şi, ca să spun pe scurt, se înfăţişează ochilor celor lăuntrici asemenea unui mort. Căci aşa se cade a ne îndepărta de dulcea pătimire” (Marele Atanasie în Viaţa Sfîntei Singlitichia).

Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Buna Vestire, Bacău, 2000

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN CASIAN - DESPRE DUHUL CURVIEI ŞI AL POFTEI TRUPEŞTI

A doua luptă o avem împotriva duhului curviei şi al poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintîi vîrstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflîndu-se şi în suflet şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobîndirea desăvîrşitei neprihăniri şi adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor şi osteneala şi lucrul mîinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastîmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate însă, foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gîndurile murdare, Căci dintru aceasta purced, după cuvîntul Domnului, gînduri rele, ucideri, preacurvii, curvii (Matei 15, 19) şi celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rînduit de fapt nu numai spre rînduirea trupului, ci şi spre trezvia minţii, ca nu cumva, întunecîndu-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gînduri.

Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţie duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine aşadar, după cuvîntul Domnului, să curăţim mai întîi partea cea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată (Matei 23, 26). De aceea să ne sîrguim, cum zice Apostolul, „a ne lupta după lege şi a lua cununa” după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpînului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om, pînă ce nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperămîntul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărîtările trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omului (ca să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor Îngerilor, de nu-l va ridica de la pămînt şi din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu Îngerii cei netrupeşti, decît prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe pămînt fiind şi petrecînd, au după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri (Filipeni 3, 20).

Iar semnul că au dobîndit desăvîrşit această virtute, îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă. Şi de aceea trebui să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se întîmplă în somn, sînt o dovadă a trîndăviei noastre pînă aici şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întîmplă în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi pricinile bolii, zicînd: Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dînsa, a şi preacurvit cu ea în inima sa (Matei 5, 28). Prin aceasta a îndreptat nu atît ochii cei curioşi şi desfrînaţi, cît sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvîntul înţelepciunii nu zice: Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi, ci Cu toată străjuirea păzeşte inima ta (Proverbele lui Solomon 4, 23), aplicînd leacul străjuirii mai ales aceluia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte. Aşadar aceasta să fie paza cea dintîi a curăţiei noastre: de ne va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui (Facerea 3, 15), adică începutul gîndului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gîndului, să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris: în dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pămîntului (Psalmi 100, 10), adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gîndurile păcătoase de pe pămînt, care este inima noastră, după învăţătura Domnului; şi pînă ce sînt încă prunci, fiii Babilonului, adică gîndurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră (Psalmi 136, 9), care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lîngă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfîntul Vasile, Episcopul Cezareei Capadociei, zice: „Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic nu sînt”. El ştia că darul fecioriei nu se dobîndeşte numai prin depărtarea cea trupească de muiere, ci şi prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se cîştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu putem cîştiga desăvîrşit virtutea curăţiei, de nu vom dobîndi mai întîi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţa adevărată nu ne putem învrednici, cîtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să desăvîrşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvînt al Apostolului şi vom pune capăt cuvîntului: Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12, 14). Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicînd: Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau (Evrei 12, 16). Pe cît este aşadar de cerească şi de îngerească virtutea sfinţeniei, pe atît este de războită cu mai mari bîntuieli de potrivnici. De aceea sîntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrînarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Babilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţîţările poftei, cu roua venirii Sfîntului Duh. Pe lîngă acestea armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.

Bibliografie: Filocalia, volumul I, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE CURĂŢIE

Păcat era curvia cînd stăpînea Vechiul Legămînt; era păcat ca necinstire a firii, ca rea întrebuinţare a unei însemnate însuşiri a firii, ca încălcare a legilor firii. Încălcarea era socotită atît de însemnată, că cel vinovat de ea era pedepsit cu moartea. În Legământul cel Nou, acest păcat a dobîndit o nouă greutate, fiindcă trupurile omeneşti au dobîndit o nouă vrednicie. Ele s-au făcut mădulare ale trupului lui Hristos, şi călcătorul curăţiei necinsteşte de acum pe Hristos, strică unirea cu El, preface mădularele lui Hristos în mădulare ale curviei (1 Corinteni 6, 15). Curvarul este pedepsit cu moartea sufletească. De la cel căzut în păcatul curviei se depărtează Sfîntul Duh; cel care a păcătuit e socotit căzut într-un păcat de moarte, într-un păcat ce înstrăinează de mîntuire, într-un păcat care e chezăşie a unei pierzanii de neocolit şi a veşnicelor chinuri din iad, dacă acest păcat nu e tămăduit la bună vreme prin pocăinţă.

Ce este curăţia? E o virtute potrivnică patimii curviei; este înstrăinarea trupului de căderea cu fapta în păcat şi de toate faptele care duc la păcat, înstrăinarea minţii de gîndurile şi visările curveşti, iar a inimii, de simţămintele şi înclinările curveşti, după care urmează şi înstrăinarea trupului de pofta trupească. Unii spun că a cădea în curvie cu trupul şi a cădea în ea cu mintea şi cu inima sînt nelegiuiri de aceeaşi greutate şi însemnătate. Ei îşi întemeiază această părere pe cuvintele Mîntuitorului: tot cela ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dînsa în inima sa (Matei 5, 28). Greşită părere! Aceste cuvinte au fost spuse spre a arăta deplină porunca Vechiului Legămînt; ele au fost spuse celor ce socoteau păcat doar curvia trupească, nepricepînd că gîndurile rele, printre care se numără şi gîndurile de curvie, ies din inimă şi spurcă pe om (Matei 15, 19-20), despart de Dumnezeu (Înţelepciunea lui Solomon 1, 3), răpesc curăţia, mijlocul vederii lui Dumnezeu. Desfătarea de gînduri şi simţăminte curveşti este curvie a inimii şi spurcare a omului, ce îl face netrebnic spre părtăşia cu Dumnezeu, iar curvia trupului este schimbarea întregii fiinţe omeneşti prin împreunarea cu un alt trup (1 Corinteni 6, 16), este desăvîrşită înstrăinare de Dumnezeu, e moarte, e pierzanie. Pentru a ieşi din cea dintîi stare, omul are nevoie să se trezească; pentru a ieşi din cea de-a doua, trebuie să învie, trebuie să se nască din nou prin pocăinţă. [...]

Grăit-a Sfîntul Isaac Sirul: „Cel care nu se depărtează din voia sa de pricinile păcatului este tras de păcat împotriva voii sale.” Această pravilă, care priveşte îndeobşte viaţa monahală, este deosebit de însemnată pentru cei care au intrat în luptă cu firea căzută. De folos este nouă să nu vedem deloc rodul de a cărui gustare ne-am lepădat. Din această pricină, pravilele Sfinţilor Părinţi opresc intrarea femeilor în mănăstiri de bărbaţi, precum se ţine şi acum în Sfîntul Munte Athos. În viaţa Sfîntului Ioan Scărarul se spune că, prin vieţuirea pustnicească şi înstrăinarea de căutarea la faţă, a stins de tot, în sine văpaia poftei. Toţi Sfinţii Părinţi s-au străduit, după putinţă, să nu aibă de-a face cu femei, şi această purtare ne-au predanisit-o în cărţile lor mîntuitoare de suflet, de Dumnezeu insuflate. Părinţii, ştiind cît de lesne se poticneşte omul, nu se încredeau nici în sfinţenia lor, nici în bătrîneţele lor adînci şi neputinţa vîrstei de a păcătui. Pînă la sfirşitul vieţii, ei nu au contenit a se depărta de pricinile păcatului: această depărtare este cel mai puternic mijloc de biruinţă asupra păcatului. Ajungînd Preacuviosul Sisoe cel Mare la bătrîneţe adîncă, ucenicul lui, Avva Avraam, l-a îmbiat să se mute undeva mai aproape de oameni. A răspuns bătrînul de nouăzeci de ani: „Să ne sălăşluim unde nu sînt femei.” Ucenicul a întîmpinat: „Dar unde este locul în care să nu fie femei, afară de pustie?” Stareţul a grăit „Du-mă, dar, fiule, în pustie.” Înclinarea cea bună a voii omului se întăreşte departe de sminteli, primeşte o neobişnuită putere şi tărie; dimpotrivă, fiind în .apropierea smintelilor, începe să slăbească puţin cîte puţin, şi în cele din urmă se perverteşte cu totul. Astfel, gheaţa se întăreşte din ce în ce mai mult pe ger; cînd este supusă căldurii, însă, se topeşte şi piere. Fraţilor! Se cade nouă să ne îndepărtăm de cunoştinţa, mai ales apropiată, cu femeile, de vederea deasă şi împreună-vorbirile dese cu ele. Voi, care v-aţi hotărît să biruiţi firea! Pricepeţi că această biruinţă nu este cu putinţă dacă vom fi supuşi neîncetat înrîuririi firii, aţîţînd în noi înşine lucrarea ei.

Preacuviosul Pimen cel Mare a zis cuiva care era luptat de patima curviei: „Dacă monahul îşi va înfrîna pîntecele şi limba şi va păzi străinătatea, nu va muri de moartea sufletească ce atinge pe oricine cade în curvie. Prin numele de străinătate se înţelege aici îndepărtarea de viaţa împrăştiată, de purtarea slobodă, de cunoştinţele multe şi apropiate, din care se aprinde pofta trupească. Preacuviosul Isaia Pustnicul spunea că războiul curviei se întăreşte din următoarele cinci pricini: grăirea în deşert, slava deşartă, somnul mult, împodobirea cu veşminte şi îmbuibarea. Dintre pricinile aţîţării patimii curviei, cu deosebită putere lucrează şi deosebit de vătămătoare sînt două: călcarea străinătăţii şi îmbuibarea. E greu de spus care din ele e mai pierzătoare! Cel ce s-a supus şi robit uneia dintre ele nu va putea să ţină piept în lupta împotriva firii sale. Pentru dobîndirea curăţiei este neapărat nevoie de lepădarea acestor pricini, a amîndurora. După ce am luat aminte în chip deosebit la păzirea de pricinile de căpetenie ale aţîţării poftei, să nu le trecem cu vederea nici pe cele de rangul al doilea, să ne păzim şi de ele. Şi o pricină de mai mică putere dobîndeşte o deosebită putere prin obişnuinţă, atunci cînd nu luăm seama la ea. De pildă, unii postesc, trăiesc în însingurare şi neagonisire, roagă pe Dumnezeu pentru înfrînarea poftelor firii lor, dar, totodată îşi îngăduie să grăiască de rău, să certe, să osîndească pe aproapele, să-şi bată joc de el; ajutorul lui Dumnezeu se depărtează astfel de la ei; rămîn de capul lor şi nu află putere să se împotrivească imboldurilor păcătoase ale firii căzute. [...]

Sfinţii Părinţi poruncesc să păzim capul şarpelui (Facerea 3, 15), adică să luăm seama la gîndul păcătos chiar de la începutul lui şi să îl lepădăm. Aceasta s-a spus cu privire la toate gîndurile păcătoase, dar mai cu seamă la cel al curviei, care are ca împreună lucrătoare firea căzută şi care, din această pricină, are asupra noastră o deosebită înrîurire. Preacuviosul Casian Romanul porunceşte monahului începător să mărturisească fără întîrziere stareţului gîndul păcătos ce îi vine. Acest mijloc e minunat; el este cel mai bun pentru începător dar şi pentru cel sporit rămîne în unele împrejurări foarte trebuincios şi totdeauna folositor, întrucît strică în chip hotărîtor prietenia cu păcatul la care atrage firea bolnavă. Fericit cel ce poate întrebuinţa cu lucrul acest mijloc! Fericit începătorul care a aflat stareţ că­ruia să îi poate descoperi gîndurile sale! Monahilor care nu au putinţa de a merge mereu la un stareţ, Părinţii le poruncesc să lepede fără întîrziere gîndul păcătos care se iveşte, fără a intra de fel în vorbă ori ceartă cu el (acestora urmîndu-le negreşit atragerea de către păcat) şi să tindă la rugăciune. Acest mijloc a fost întrebuinţat cu foarte mare reuşită şi roadă de către Preacuvioasa Maria Egipteanca, precum se vede din viaţa ei. „Dacă cineva”, spune Preacuviosul Nil Sorski, „în orice necaz întîlnit şi în faţa oricărui gînd adus de către vrăjmaşul, va striga plîngînd după ajutor la bunătatea lui Dumnezeu, degrab va simţi linişte, dacă se va ruga întru înţelegere.” „Precum este în firea focului să mistuie vreascurile, aşa este şi în firea lacrimilor curate să nimicească toată întinăciunea trupului şi a duhului”, a spus Sfîntul Ioan Scărarul. Cînd sîntem în singurătate, dacă ne năpădesc gîndurile şi visările curveşti şi trupul ni se aprinde în chip neobişnuit, trebuie să cădem în genunchi şi chiar cu faţa la pămînt înaintea sfîntelor icoane, urmînd Sfîntei Maria Egipteanca, şi cu lacrimi să îl rugăm pe Dumnezeu ca să ne miluiască. Cercarea nu va întîrzia să dovedească apropierea lui Dumnezeu faţă de noi şi stăpînirea Lui asupra firii noastre; aceasta ne-o va aduce credinţa vie, iar credinţa vie ne va însufleţi cu o putere neobişnuită şi ne va aduce biruinţă statornică. [...]

Îndeobşte, Părinţii cei mai înzestraţi cu dreaptă socotinţă au recunoscut că, în lupta cu poftele firii, înfrînarea de la mîncare şi celelalte nevoinţe trupeşti trebuie săvîrşite cu înţelepciune şi măsură; că pofta trupească este doar înfrînată de nevoinţele acestea, iar de biruit este biruită prin smerenie şi rugăciune înlăcrimată, ce atrag harul Dumnezeiesc la nevoitor; că marile nevoinţe trupeşti sînt mai mult vătămătoare decît folositoare atunci cînd ele, slăbind peste măsură puterile trupeşti, împiedică de la îndeletnicirea cu rugăciunea, plînsul şi faptele smereniei. [...]

Un monah din schit, Preacuviosul Agaton, care era vestit pentru darul dreptei socotinţe duhovniceşti, a fost întrebat cu privire la patima curviei. El a răspuns: „Mergi, aruncă puterea ta în praf înaintea lui Dumnezeu, şi vei afla odihnă.” Răspunsuri asemănătoare au dat în astfel de împrejurări şi alţi mari Părinţi. Drept şi adevărat este răspunsul lor! Dacă numai Dumnezeu poate să schimbe firea, atunci conştiinţa vătămării pricinuite firii de păcatul strămoşesc şi smerita rugăciune pentru tămăduirea şi înnoirea firii de către Ziditorul ei este cea mai puternică, cea mai lucrătoare armă în lupta cu firea. Această armă slăbeşte prin nădăjduirea în sine, la care duce nevoinţa trupească prisositoare şi nepotrivită cu puterile trupeşti ale nevoitorului. Preacuviosul Casian Romanul bagă de seamă că „războiul cu patima poftei trupeşti este de neocolit pentru suflet pînă cînd sufletul nu va cunoaşte că acest război este mai presus de puterile sale, că nu este cu putinţă a primi izbîndă asupra lui prin nevoinţa şi sforţarea proprie, fără ajutor şi acoperămînt de la Domnul.” [...] Putem să ne smerim cu duhul numai atunci cînd vom vedea în noi înşine căderea omenirii, robia ei, neomenoasa domnie a dracilor şi a morţii veşnice asupra noastră; doar atunci putem striga către Dumnezeu prin rugăciune şi plîns din adîncul inimii, din tot sufletul, şi putem atrage la noi prin această tînguire, prin această recunoaştere a pierzaniei şi a neajutoratei noastre neputinţe, harul Dumnezeiesc. Drept aceea, războaiele ce se aprind în noi ajută la sporirea noastră duhovnicească dacă ne luptăm bărbăteşte şi nu ne lăsăm biruiţi cu puţinătate de suflet. [...]

Atunci cînd harul Dumnezeiesc începe să ne ajute deja în chip vădit, primul semn al acestei ajutorări este neîncuviinţarea gîndului, după cum spune Sfîntul Ioan Scărarul; adică se arată în minte, puţin cîte puţin neîncuviinţarea faţă de gîndurile şi închipuirile păcătoase în locul încuviinţării de mai înainte, din care luau naştere imboldul păcătos şi înfrîngerea de fiecare dată cînd pentru împotrivire nu era întrebuinţată o silinţă deosebită.

Voi cei feciorelnici, adică cei ce n-aţi gustat din moartea sufletească prin căderea în curvie cu fapta! Păziţi fecioria voastră ca pe o comoară de mult preţ: dacă veţi duce după rînduiala dreaptă viaţa monahală, nu veţi întîrzia să simţiţi aşa numita de către Sfinţii Părinţi „lucrarea duhovnicească”, adică lucrarea Sfîntului Duh asupra sufletului, care este împărtăşită de către suflet trupului şi ne încredinţează prin cercare că trupurile noastre sînt făcute pentru desfătări duhovniceşti, că ele s-au coborît la împreună-simţirea cu desfătările dobitoceşti din pricina căderii, că ele se pot întoarce la împreună-simţirea cu desfătările duhovniceşti prin mijlocirea adevăratei pocăinţe. Vai! Oamenii, care trîmbiţează multele lor cunoştinţe, au pierdut pînă şi cunoştinţa faptului că trupul e în stare de simţire duhovnicească. Cînd li se vesteşte despre această putinţă a trupului, ei ascultă cu neîncredere, ca şi cum ar auzi o învăţătură nouă şi ciudată! Cercetaţi scrierile Sfinţilor Părinţi: veţi găsi în ele această învăţătură. După ce aţi luat cunoştinţă pe scurt cu ea, o veţi afla în Sfintele Scripturi. Răscumpărarea dăruită omenirii de Dumnezeu, plină de adevărate şi negrăite bunătăţi, este mărturisită de acestea; noi, însă, mulţumindu-ne cu nişte cunoştinţe superficiale despre literă, nu vrem să dobîndim cunoştinţele cele din cercare, cunoştinţe care cer răstignire (Galateni 5, 24), şi ca atare ne lipsim de cunoştinţele vii. Se schimbă simţirea inimii ce s-a împărtăşit de desfătarea duhovnicească. O astfel de inimă începe să simtă scîrbă faţă de patima dezmierdării, să se împotrivească plină de osîrdie imboldurilor şi insuflărilor acesteia, să strige plîngînd către Dumnezeu pentru izbăvirea din acest noroi al păcatului.

Voi, cei ce aţi fost aduşi de Pronia lui Dumnezeu în stare de văduvie, care doriţi sau sînteţi nevoiţi să purtaţi jugul acestei stări! Nu vă opriţi a alerga cu rugăciune fierbinte şi smerită către Dumnezeu, şi El vă va da biruinţă atît asupra firii cît şi asupra obiceiurilor voastre, care au întărit şi sprijină puterea şi dreptul firii. Nu vă daţi în lături a răbda necazul cel vremelnic al luptei cu voi înşivă: acest necaz nu înseamnă nimic faţă de mîngîierea care apare în urma biruinţei, nu înseamnă nimic înaintea acelui simţămînt de libertate ce apare în suflet în urma biruinţei.

Voi, cei ce vă aflaţi în prăpastia preacurviei şi a dezmăţului! Ascultaţi glasul ce vă cheamă la pocăinţă şi primiţi de la Doctorul Cel Atotputernic, Dumnezeu, atotputernica doctorie a pocăinţei cu care vă îmbie El. Această doctorie a făcut din preacurvari pilde ale întregii înţelepciuni, şi din dezmăţaţi - Sfinţi şi Drepţi. Ea a prefăcut vase ale diavolului în vase ale Sfîntului Duh, şi mulţi păcătoşi care s-au pocăit au lăsat departe înapoia lor în stadia sporirii duhovniceşti nevoitori care nu ştiau ce înseamnă păcatul de moarte. Vrednicia fiecărui creştin este Răscumpărătorul, şi este mai presus de oameni prin vrednicia sa cel ce şi L-a însuşit cu adevărat pe Răscumpărătorul. [...]

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR DESPRE DESFRÎNARE

SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂSĂTORIE

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂSĂTORIE

[...] Fiindcă am vorbit mult despre căsătorie, arătîndu-vă că este adevărată prea-curvie să-ţi depărtezi femeia sau să iei pe una alungată, cîtă vreme trăieşte bărbatul cel dintîi. Şi vă aminteam legea lui Hristos, care zice: Cine va lăsa pe femeia sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvîrşească prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată săvîrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32). Şi am văzut [atunci] pe multe plecîndu-şi capul, lovindu-se peste faţă şi neputîndu-şi nici măcar să-şi ridice privirea. Ei bine, atunci, ridicîndu-mi ochii spre cer am zis: „Binecuvîntat este Dumnezeu, pentru că glasul meu nu izbeşte urechi moarte, ci cuvintele mele pătrund cu multă greutate în inimile ascultătorilor.”

Bine ar fi să nu greşim deloc, dar nu este puţin lucru pentru mîntuire să suferi greu după păcat, să recunoşti greşeala sufletului tău şi să-ţi mustri cugetul cu multă tărie; o astfel de căinţă este o parte de îndreptăţire şi te povăţuieşte pe drumul nepăcătuirii. De aceea se bucură Pavel cînd îi întristează pe cei păcătoşi, nu pentru că i-a întristat, ci pentru că prin întristare i-a îndreptat. Acum mă bucur nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că aţi fost întristaţi spre pocăinţă; căci întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire fără de căinţă (2 Corinteni 7, 9-10). Deci, fie că v-aţi îndurera de păcatele voastre, fie de ale altora, sînteţi vrednici de nenumărate laude. Cînd cineva se întristează pentru păcatele altora, arată simţire apostolică şi urmează pe Fericitul care zice: Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? (2 Corinteni 11, 29). Iar acela care se căieşte mult pentru păcatele sale a stins pedeapsa hotărîtă pentru cele făptuite şi prin această durere s-a făcut mai tare pentru viitor. De aceea - cînd v-am văzut cu capul plecat, gemînd şi lovindu-vă faţa - şi eu m-am bucurat, gîndindu-mă la rodul cel mult al acestei suferinţe. Pentru aceea, şi astăzi vă voi vorbi despre acelaşi lucru, încît cei ce ar voi să se căsătorească să se gîndească mult la cea ce fac. În adevăr, dacă atunci cînd avem să cumpărăm o casă, sau robi, ne interesăm mult de stăpînii dinainte, ne îngrijim de starea caselor, de înfăţişarea trupului şi de caracterul sufletului [robilor], cu atît mai mult trebuie să arătăm multă băgare de seamă cînd e vorba de ales o femeie. Casa, dacă este rea, poţi să o vinzi iarăşi, şi tot aşa poţi să înapoiezi vînzătorului robul găsit neîndemînatec; dar ca să înapoiezi iarăşi femeia luată celor ce ţi-au dat-o nu se poate, ci eşti silit să o ţii în casă toată viaţa; iar dacă te scapi de ea depărtînd-o, te faci pricină de prea-curvie, după legea Domnului. Deci, cînd ai de gînd să-ţi iei femeie, să citeşti nu numai legile lumeşti, dar şi pe cele bisericeşti, căci după acestea şi nu după acelea ai să fii judecat de Dumnezeu în ziua judecăţii viitoare. Dispreţuindu-le pe cele lumeşti, de obicei ai de pierdut o sumă de bani; dar, dacă le calci pe cele bisericeşti, aduci sufletului chinuri veşnice şi focul nestins al gheenei.

Cînd ai de gînd să-ţi iei femeie, tu alergi cu mare grabă la legiuitori lumeşti şi, învîrtindu-te pe lîngă ei, cercetezi cu toată îngrijirea ce se va întîmpla dacă femeia moare fără copii, dacă are un copil, doi sau trei, cum să-şi folosească averea cît trăieşte tatăl ei şi cum după moartea lui, şi ce se va cădea fraţilor ei din moştenire şi ce soţiei, cînd aceasta va fi stăpînă pe toată averea şi cînd va trebui să dea din ea tuturor. Şi multe altele de felul acesta îi întrebi pe ei şi cercetezi, căutînd în toate chipurile să nu cadă vreo parte din bunurile soţiei la vreo rudă a ei. Deşi, după cum am spus mai sus, chiar dacă ţi-ar ieşi ceva greşit, toată paguba va sta în pierderea de bani; cu toate astea nu laşi nimic din ele necercetate. Oare nu este fără rost să arătăm atîta rîvnă pentru o tocmeală de bani, iar cînd e vorba de primejduirea sufletului nostru şi de seama pe care o vom da acolo sus, să nu avem nici o grijă pentru un lucru care cere, mai mult decît oricare altul, muncă, grabă şi grijă?

De aceea, îndemn pe cei ce au de gînd să se însoare, să se sfătuiască cu Fericitul Pavel şi să citească legile pentru căsătorie aşezate de acela, învăţînd mai întîi ce îndeamnă el să faci cînd ai parte de o femeie rea şi desfrînată, dată la beţie, cicălitoare, fără judecată sau avînd vreun alt neajuns. Căci, dacă vezi că el îţi dă voie să o alungi şi să aduci alta în locul ei dacă găseşti în ea vreuna din aceste împrejurări, să fii sigur că nu e nici o primejdie; iar dacă nu-ţi dă acest drept şi îţi porunceşte că, afară de prea-curvie, să o iubeşti şi să o ţii la tine, chiar cu toate celelalte neajunsuri, atunci întăreşte-te pe tine în gîndul că trebuie să înduri toată răutatea femeii tale. Iar de îţi pare grea şi nesuferită această poruncă, dă-ţi toată silinţa să-ţi iei o femeie bună, înţeleaptă, ascultătoare, ştiind că, luînd una rea, urmează unul din acestea două: sau să înduri o supărare necurmată sau, dacă nu vrei asta, să te faci vinovat de prea-curvie, alungînd-o. Cine va lăsa femea sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvîrşească prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată săvîrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32).

Dacă ne-am pătruns de acestea înainte de căsătorie şi am cunoscut bine aceste legi, vom avea mare grijă să ne alegem de la început o femeie virtuoasă şi potrivită cu firea noastră. Astfel, nu vom cîştiga doar aceasta, că nu o vom alunga niciodată, dar o vom iubi cu multă dragoste, aşa cum ne îndeamnă Pavel. Cînd a zis: Bărbaţi, iubiţi-le pe femeile voastre (Efeseni 5, 25), nu s-a oprit la aceasta, ci ne-a dat şi măsura dragostei: cum Hristos a iubit Biserica. Şi, spune-mi, cum a iubit-o Hristos? Că S-a dat pe Sine pentru ea. Aşa că, dacă trebuie să mori pentru soţia ta, să nu mai stai la tocmeală: căci, dacă Stăpînul a iubit-o pe roabă într-atît, încît şi pe El S-a dat pentru ea, cu atît mai mult trebuie ca tu s-o iubeşti pe tovarăşa ta de robie. Dar să vedem, nu cumva frumuseţea soţiei sau virtutea sufletului l-a fermecat pe bărbat? Nu putem spune aceasta! Cum că a fost urîtă şi necurată, ascultă următoarele, [căci] - după ce a zis: S-a dat pentru ea - a adăugat: Ca să o sfinţească pe ea, curăţind-o cu baia apei în cuvînt (Efeseni 5, 26). A arătat că înainte a fost murdară şi întinată, şi nu de o murdărie obişnuită, ci de cea mai grozavă necurăţie: era plină de grăsime, de fum, de sînge şi de tot felul de pete. Cu toate acestea, nu s-a dezgustat de urîţenia ei, ci i-a vindecat rănile, i-a schimbat chipul, i-a îndreptat formele, i-a dres neajunsurile. Fă şi tu la fel: chiar dacă soţia ta ar greşi cu mii de păcate în faţa ta, uită-le pe toate, iartă tot; chiar dacă are o fire rea, îndrepteaz-o cu dulceaţă şi bunătate, ca şi Hristos Biserica, [căreia] nu numai că i-a şters necurăţenia, dar a dezbrăcat-o de bătrîneţe, dezbrăcînd pe omul cel vechi, care căzuse în toate păcatele. Aceasta înţelege Apostolul Pavel prin vorbele. Ca să o pună înainte pe ea Lui-Şi Biserică mărită, neavînd întinăciune, nici zbîrcitură (Efeseni 5, 27). N-a făcut-o numai frumoasă, dar şi tînără, nu numai la trup, dar şi la suflet şi voinţă. Şi a învrednicit-o nu numai de această cinste, căci, primind-o fără chip, nu S-a scîrbit de urîţenia ei, dar S-a şi dat pe Sine morţii şi a adus-o pe ea la o frumuseţe de necrezut. Şi, chiar după aceasta, văzînd-o adesea necurată şi întinată, nu a gonit-o, nici nu a rupt lanţul căsătoriei, ci a binevoit să o îngrijească şi să o îndrepteze. Căci, spune-mi, cîţi n-au greşit după ce au primit credinţa, şi, cu toate acestea, nu S-a scîrbit de ei? Ca pildă stă acela care, în Corint, făcuse cea mai mare desfrînare şi care era din fiii Bisericii. N-a tăiat acel mădular, ci l-a vindecat. Biserica Galatenilor a ieşit toată din calea cea bună şi a căzut în iudaism; cu toate acestea, n-a lepădat-o, ci, îngrijind-o prin Pavel, a adus-o iarăşi la starea dîntîi. Tot aşa, dacă se iveşte vreo boală în trupurile noastre, nu tăiem mădularele, ci depărtăm boala. Aşa să facem şi cu femeia: dacă vreuna ar fi plecată spre prea-curvie, să nu o alungăm, ci să depărtăm răutatea. Şi este mai cu putinţă să îndreptezi o femeie decît să vindeci un mădular vătămat, pe care nu-l tăiem, deşi ştim că nu e cu putinţă vindecarea lui. Mulţi au picioarele sucite, cu fluierele strîmbe, şi mîini uscate şi ochi cu albeaţă; cu toate acestea, nici ochiul nu şi-l scot, nici piciorul nu şi-l taie, nici mîna nu şi-o retează. Şi, deşi acestea sînt nefolositoare şi fac ruşine celorlalte mădulare, le păstrează, pentru că sînt legate de trup. Oare nu este fără rost să ai atîta grijă cînd îndreptarea şi folosul nu este cu putinţă, dar să te împotriveşti vindecării cînd sînt bune nădejdi şi lesnicioasă schimbarea? Neajunsurile trupului sînt peste putinţă de îndreptat, dar o voinţă stricată poţi să o îmbunătăţeşti.

În zadar vei spune că boala femeii tale este de nevindecat, că ea, cu toate îngrijirile, vrea să urmeze aplecările ei rele. Nu este o pricină binevenită pentru a o alunga: căci, din faptul că nu poţi să vindeci un mădular, nu urmează că trebuie să-l tai. Iar femeia este unul din mădularele tale: [...] vor fi amîndoi un trup, zice Scriptura (Facerea 2, 24). Iar cînd e vorba de un mădular [trupesc], odată ce leacurile sînt neputincioase în faţa bolii, nu mai trebuie nici o îngrijire. Dimpotrivă, dacă bolnavul este însăşi femeia ta, chiar dacă boala ei nu se va putea vindeca, ai în vedere că tu vei primi plată pentru lecţiile şi pentru îngrijirile tale. Şi, chiar dacă n-am culege nici un rod, Dumnezeu va şti să plătească răbdarea noastră, pentru că temerea Sa ne-a făcut să arătăm atîta încordare, să îndurăm cu dulceaţă neajunsurile tovarăşei noastre, să îndreptăm acest mădular al nostru. Mădular chiar al nostru, zic, şi mădular nedespărţit: de aceea trebuie să-l iubim mai ales. Aceasta ne învaţă Sfîntul Pavel, cînd zice: Bărbaţii sînt datori să-şi iubească femeile ca pe trupurile lor înseşi. Cel ce îşi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Că nimeni nu şi-a urît trupul său vreodată, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica; că mădulare sîntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5, 28-30). Vrea să spună că, după cum Eva este născută din coasta lui Adam, tot aşa şi noi sîntem născuţi din coasta lui Hristos. Într-adevăr, aceasta însemnează din carnea şi din oasele Sale. Iar pentru Eva ştim toţi că a fost născută din coasta lui Adam, căci Scriptura spune lămurit cum Dumnezeu a trimis somn lui Adam, a luat una din coastele lui şi i-a făcut lui femeie. Acum, prin ce ne încredinţăm că Biserica este zidită din coasta lui Hristos? Şi acest lucru, tot Scriptura îl arată: cînd Hristos a fost răstignit sus pe cruce şi a murit, unul din ostaşi a împuns coasta Lui cu suliţa, şi îndată a ieşit sînge şi apă (Ioan 19, 34), şi din acel sînge şi din acea apă s-a întocmit Biserica. Chiar Hristos mărturiseşte aceasta, zicînd că: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Sîngele este duhul. Şi ne naştem din apa botezului şi ne hrănim cu sînge. Vedeţi cum noi sîntem din oasele şi din carnea Sa, născuţi, crescuţi cu sîngele şi cu apa Sa? Şi, după cum femeia s-a zidit după ce a adormit Adam, tot aşa şi Biserica s-a zidit din coasta lui Hristos cînd El murise.

Şi nu numai pentru aceasta trebuie să ne iubim femeia, fiindcă este mădular al nostru şi are început al zidirii din noi, ci şi pentru că Dumnezeu a aşezat lege, zicînd. De aceea, va părăsi omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup (Facerea 2, 24). Din aceeaşi pricină ne-a citit legea şi Pavel, ca să fim împinşi din toate părţile către această dragoste. Priveşte înţelepciunea apostolică: ne îndeamnă la dragostea femeilor nu numai după legile dumnezeieşti sau numai după cele omeneşti, dar vorbeşte şi de unele, şi de altele, pe rînd; aşa că sufletele înalte şi pline de înţelepciune sînt împinse să iubească prin încredinţări cereşti, iar sufletele slabe dimpotrivă, prin temeiuri pămînteşti şi fireşti. Pentru aceasta, el se sprijineşte mai întîi pe înţelepciunea lui Hristos şi începe îndemnul său astfel. Iubiţi femeile voastre cum Hristos a iubit Biserica. Dar ceea ce vine este omenesc: Oamenii trebuie să iubească pe femeile lor cum îşi iubesc trupurile lor. Urmarea este a lui Hristos: Că mădulare sîntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5, 30). Apoi, iarăşi vin temeiuri pămînteşti. Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup (Efeseni 5, 31). Şi, după ce a citit această lege, zice: Taina aceasta mare este (Efeseni 5, 32). În ce fel este mare?, întrebaţi voi. În aceea că o fecioară, închisă pînă atunci în camera ei, poate să-şi iubească şi să-şi preţuiască, din prima zi şi ca pe însuşi trupul ei, soţul pe care nu l-a văzut niciodată înainte; şi iarăşi, pentru că, din prima zi, bărbatul pe care ea nu l-a văzut niciodată pune înaintea tuturor lucrurilor o femeie cu care el înainte nu schimbase un cuvînt şi o pune înaintea prietenilor, cunoscuţilor, a tatălui şi a mamei sale. Să vorbim acum de părinţi. Dacă li se întîmplă, afară de această împrejurare, să piardă niscaiva bani, se întristează, se îndurerează şi duc înaintea judecăţii pe cei ce i-au păgubit; iar omul pe care ei nu l-au văzut niciodată, nici nu l-au cunoscut, primeşte de la ei, odată cu fecioara lor, şi o zestre destul de mare. Şi se bucură făcînd aceasta şi nu socotesc ca pierdere ceea ce au dat. Cînd îşi văd fiica plecată din casă şi luînd cu dînsa şi o parte din averea lor, nu simt nici părere de rău, nici necaz, nici durere, ba încă mulţumesc şi socotesc că li s-au împlinit dorinţele. Pavel ia seama la toate acestea şi - văzînd cum cei doi soţi îşi părăsesc părinţii pentru a se lipi unul de altul şi cum noua însoţire capătă o mai mare putere decît vechea obişnuinţă de la părinţi - gîndeşte că aici nu-i vorba de un fapt omenesc, ci că Dumnezeu seamănă această dragoste în suflete şi insuflă acea veselie atît părinţilor, cît şi soţilor. Ca urmare, a zis: „Taina aceasta mare este”. După cum copilul care se naşte îi recunoaşte de la început pe părinţii săi, înainte de a putea vorbi, tot aşa soţul şi soţia, fără să fie apropiaţi, fără să fie îndemnaţi, lămuriţi asupra datoriilor lor, de la vederea dintîi se şi unesc.

Apoi, văzînd că acelaşi lucru s-a făcut cu Hristos şi cu Biserica, Apostolul se miră mult. Şi cum s-a petrecut aceasta? După cum bărbatul părăseşte pe tatăl său şi îşi caută femeie, tot aşa Hristos a părăsit tronul părintesc şi a venit la mireasă. În loc de a ne chema sus, S-a coborît El singur către noi. Iar prin acest cuvînt, „El a părăsit”, să nu înţelegeţi o despărţire, ci o coborîre, căci, chiar fiind cu noi, era şi cu Tatăl Său. De aceea a zis Pavel: „Taina aceasta mare este”. Mare, negreşit, chiar dacă s-ar face numai pentru oameni. Dar, cînd văd că aceasta este adevărată şi cu privire la Hristos şi Biserică, atunci sînt mişcat şi mă minunez. De aceea - după ce a zis: Taina aceasta mare este - a adăugat: Eu însă zic de Hristos şi de Biserică (Efeseni 5, 32). Tu ştii acum ce taină este căsătoria, ştii ce chip de faptă mare este; gîndeşte-te deci mult şi cu îngrijire şi nu căuta bogăţie cînd te căsătoreşti. Nu socoti căsătoria ca un negoţ, ci ca întovărăşire a două vieţi.

Am auzit pe mulţi zicînd: „Cutare era sărac, căsătoria l-a îmbogăţit, a luat o femeie bogată; trăieşte acum în strălucire şi îmbelşugare.” Ce spui, omule? Tu vrei ca femeia să-ţi aducă bani? Poţi să spui asta fără ruşine şi fără să roşeşti, nu te ascunzi în fundul pămîntului, cînd cauţi aşa mijloace de cîştig? Aşa vorbeşte un soţ? Numai o singură însărcinare are femeia: să-i păzească pe cei născuţi, să aibă grijă de veniturile tale şi de casa ta. De aceea ţi-a dat-o Dumnezeu, ca să te îngrijească în acestea, ca şi în toate celelalte. Pentru că viaţa noastră cuprinde două feluri de lucrări, cele obşteşti şi cele de casă, Dumnezeu a împărţit sarcina între om şi femeie: ei i-a dat conducerea casei, lui - toate treburile obşteşti, toate cele care se făptuiesc în afară: judecăţi, sfătuiri, conducerea armatei şi celelalte. Femeia nu poate să poarte lancea, să arunce săgeata, dar poate să ţină furca, să ţeasă pînză, să pună rînduială în întreaga casă. Nu e în stare să dea o hotărîre într-un sfat, dar poate să-şi dea părerea într-ale casei, pe care bărbatul le împarte cu ea. Ea nu poate să mînuiască bine banii obşteşti, dar poate să-şi crească bine copiii, comoara mai scumpă decît toate; poate să vegheze la lucrul şi la purtarea slugilor, să dea încredere bărbatului, să-l descarce de toate grijile pe care le cere o gospodărie, adică de cămară, de ţesut, de mîncare, îmbrăcăminte şi celelalte care nu sînt nici potrivite, nici uşoare pentru bărbat, dacă ar vrea să le ia el asupră-şi. Este o parte din bunăvoinţa şi înţelepciunea dumnezeiască faptul că acela care se pricepe bine în lucrurile mari se arată neputincios şi nepriceput în lucrurile mici, pentru ca omul să aibă nevoie de femeie. Într-adevăr, dacă Dumnezeu l-ar fi zidit pe bărbat deopotrivă îndemînatic în amîndouă sarcinile, neamul femeilor ar fi fost dispreţuit; şi, pe de altă parte, dacă ar fi dat femeilor ocupaţii mai înalte şi mai de preţ, ele s-ar fi umplut de trufie. De aceea nu a încredinţat pe amîndouă numai unuia, ca nu cumva soarta celuilalt să fie mai înjosită şi zadarnică; şi n-a împărţit deopotrivă însărcinările, ca să nu se ivească între ei luptă de întîietate şi femeile să nu ceară de la bărbaţi întîiul rang. Ci, ca să îngrijească şi de unire, şi de întîietate, a împărţit fiecăruia însărcinarea sa astfel încît partea bărbatului să fie mai de folos şi mai însemnată, iar a femeii mai mică şi mai jos puţin; aşa că nevoile vieţii ne îndeamnă să o cinstim [pe femeie], iar micimea însărcinării sale nu o lasă să se ridice împotriva bărbatului său.

Ca urmare, să căutăm toţi de aici înainte un singur lucru: virtutea, ca să ne bucurăm de pace, să gustăm mîngîierile unirii şi ale dragostei necurmate. Dacă te căsătoreşti cu o femeie bogată, iei mai degrabă un stăpîn pe cap decît o femeie. Afară de aceasta, prin firea lor, femeile sînt pline de deşertăciune, de mîndrie şi de dorinţa de a-ţi lua ochii; dacă le mai vine în ajutor şi averea, în ce chip le vor mai putea suferi bărbaţii lor? Dimpotrivă, acela care ia o femeie de seama lui sau una mai săracă decît el îşi ia un ajutor, un tovarăş şi cu adevărat aduce fericirea în casa lor. Lipsa de avere o îndeamnă pe femeie să fie supusă bărbatului întru totul, să i se plece şi să-l asculte în toate, aşa că piere pricina de ceartă, luptă, îngîmfare, neînţelegeri, şi se săvîrşeşte legătura păcii, unirii, iubirii şi a înţelegerii. Pace deci şi bun trai, iar nu bani! Căsătoria nu este făcută ca să ne umplem casa de lupte şi bătăi, să trăim în mijlocul certurilor, să muncim în neînţelegeri şi să ne facem viaţa nesuferită, ci ca să ne dea un ajutor, să ne deschidă un liman, un adăpost, să ne mîngîie în întristare, să găsim mulţumire în vorba cu femeia noastră. Cîţi bogaţi nu s-au văzut mai îmbogăţiţi prin zestrea femeii, dar lipsiţi deodată şi pentru totdeauna de pace şi fericire printr-o căsătorie care făcea din masa lor o arenă, un teatru de lupte zilnice? Şi dimpotrivă, cîţi săraci nu s-au văzut, uniţi cu femei încă mai sărace, care se bucură de pace şi sînt fericiţi să trăiască, pe cînd mulţi bogaţi, în mijlocul belşugului, îşi doresc moartea, ca să scape de femeia lor, şi nu cer decît scăparea de o viaţă atît de nesuferită? Aşa este de adevărat că banii nu folosesc la nimic, dacă n-ai o soţie virtuoasă. Dar ce să mai vorbim de pace şi înţelegere? Aceluia care nu se gîndeşte decît să cîştige bani adesea pătimeşte rău, fiindcă a luat în căsătorie o femeie mai bogată decît el. Cînd îşi sporeşte strălucirea traiului pe măsura zestrei primite, moartea fără de vreme a soţiei vine de-l sileşte să dea înapoi părinţilor zestrea întreagă; atunci, asemenea naufragiaţilor care nu scapă decît cu trupul din valuri, nenorocitul - după atîtea certuri, lupte, neînţelegeri, procese - abia scapă din încurcătură numai cu trupul şi libertatea sa. Şi, după cum neguţătorii nesătui îşi pierd totul în naufragiu pentru că au încărcat corabia cu multe mărfuri şi i-au pus o greutate mai mare decît puterea ei, tot aşa şi cei care urmăresc căsătorii bogate, pe cînd cred că-şi măresc avuţia prin zestrea femeii, o pierd şi pe aceea pe care o avuseseră mai nainte. Este destul o clipă şi o izbitură de val ca să se scufunde o corabie; tot aşa, moartea timpurie a femeii este destulă ca să aducă soţului sărăcia şi doliul.

Gîndindu-ne bine la toate acestea, să nu mai căutăm bani, să căutăm virtutea, cinstea, smerenia. O femeie smerită, virtuoasă, înţeleaptă, fie chiar fără avere, va şti să se folosească de sărăcie mai bine decît alta de bogăţie; dimpotrivă, o femeie rea, neînfrînată, cicălitoare, chiar dacă ar găsi în casă mii de comori, le va risipi mai repede decît orice furtună şi va aduce pe capul bărbatului, odată cu sărăcia, şi nenumărate nenorociri. Să nu căutăm deci bogăţie, ci o femeie care să folosească bine averea noastră.

Află mai întîi care este pricina căsătoriei şi de ce ne-a fost lăsată, şi nu cere nimic mai mult. Care este pricina căsătoriei şi în ce scop a fost hotărîtă de Dumnezeu? Ascultă ce zice Pavel: Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa (1 Corinteni 7, 2). N-a zis „pentru ca să uşurezi sărăcia” sau „pentru ca să dobîndeşti bogăţie”; dar ce? Pentru ca să fugim de aprindere, să potolim pofta, să trăim în curăţie, să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, mulţumindu-ne numai de femeia noastră. Iată darul căsătoriei, iată rodul, iată cîştigul. Nu da drumul la mult ca să alergi după puţin, căci banii sînt puţin lucru în faţa curăţiei. Singura pricină care trebuie să ne îndemne la căsătorie să fie hotărîrea de a fugi de păcat, de a scăpa de orice aprindere; orice căsătorie deci trebuie să ţintească să ne ajute la păstrarea curăţiei. Şi va fi aşa, dacă vom lua în căsătorie femei care să ne îndemne către multă evlavie, multă înfrînare şi multă înţelepciune. Căci frumuseţea trupului, cînd nu are ca tovarăş virtutea sufletului, îl va putea ţine pe bărbat 20 sau 30 de zile, dar nu va merge mai departe, căci va da pe faţă răutatea ascunsă şi atunci tot farmecul va fi spulberat. Dimpotrivă, acelea în care străluceşte frumuseţea sufletului n-au nici o teamă de fuga vremii, care le dă prilej în fiecare zi să-şi descopere frumoasele lor însuşiri; [faţă de acestea], dragostea soţilor se face mai vie, legătura dintre ei se strînge mereu. În această stare de lucruri şi înaintea acestei vii şi fireşti iubiri, orice fel de aprindere este aruncată departe; chiar gîndul de neînfrînare nu va intra niciodată în mintea bărbatului legat de femeia sa prin dragoste. Îi va fi credincios pînă la sfîrşit şi astfel, prin curăţia sa, va coborî asupra casei sale bunăvoinţa şi sprijinul dumnezeiesc. Iată căsătoriile pe care le făceau drepţii în vremurile vechi, mai aplecaţi către virtute decît către bogăţie. Şi că lucrul acesta este adevărat, vă voi arăta printr-o pildă o astfel de căsătorie: Avraam era acum bătrîn şi vechi de zile, şi Domnul îl binecuvîntase întru toate. Atunci a zis Avraam slugii celei mai bătrîne a casei sale, care era mai mare peste toate ale sale: Pune mîna ta sub coapsa mea! Şi te voi jura pe Domnul Dumnezeul cerului şi al pămîntului ca feciorului meu Isaac să nu-i iei femeie din fetele Hananeilor, între care locuiesc eu. Ci vei merge în pămîntul unde m-am născut eu, la neamul meu, şi de acolo vei lua femeie fiului meu Isaac (Facerea 24, 1-4). Vedeţi ce grijă la acest om virtuos, la acest drept, pentru căsătorie? N-a chemat femei rele, cum fac cei de acum, nici babe bune de gură, ci a încredinţat acest lucru în mîna slugii sale. Şi chiar acesta este un semn al marii înţelepciuni a Patriarhului: că a putut să crească o astfel de slugă căreia să-i încredinţeze o însărcinare atît de mare. În sfîrşit, femeia care îi trebuie lui nu este nici o femeie bogată, nici o femeie frumoasă, ci o femeie virtuoasă, şi de aceea pune pe sluga sa să facă o cale atît de lungă. Luaţi în seamă şi priceperea slugii! El nu zice: „Ce însărcinare îmi dai tu? Cînd noi sîntem înconjuraţi de atîtea neamuri la care se găseşte mulţime de fete de oameni bogaţi, alese, frumoase, tu mă trimiţi într-o ţară aşa de depărtată, printre oameni necunoscuţi? Cu cine voi vorbi? Cine mă va cunoaşte? Şi dacă îmi întind curse, dacă mă înşeală? Căci nu e nimic mai uşor de înşelat decît un străin.” El n-a zis nimic de acestea, ci, dînd la o parte toate, s-a oprit numai la bănuiala care se iveşte de la început în minte: neîmpotrivindu-se stăpînului său, a arătat supunere; [apoi], întrebînd numai ceea ce trebuia să ştie, şi-a arătat priceperea şi prevederea. Care este acest lucru, ce a întrebat pe stăpînul său? Dar de nu va vrea fecioara - a zis el - să vină cu mine în pămîntul acesta, întoarce-voi pe fiul tău acolo în pămîntul de unde ai ieşit? (Facerea 24, 5). Avraam i-a răspuns: Ia aminte să nu întorci pe fiul meu acolo. Domnul Dumnezeul Cerului şi al pămîntului - Cel ce m-a luat din casa tatălui meu şi din pămîntul în care m-am născut, Cel ce mi-a grăit şi s-a jurat mie, zicînd: îţi voi da pămîntul acesta ţie şi seminţiei tale - Acesta va trimite pe Îngerul Său înaintea ta, şi vei lua femeie feciorului meu de acolo (Facerea 24, 6-7). Vedeţi credinţa Patriarhului? Nu s-a rugat nici de prieteni, nici de rude, nici de vreun altul, ci i-a dat pe Dumnezeu ca tălmăcitor şi ca tovarăş de drum. Apoi, voind să întărească pe slugă, în loc să-i spună numai: „Domnul Cerului şi al pămîntului”, adaugă: „Care m-a scos din casa tatălui meu.” „Adu-ţi aminte - zice el - cum am făcut atîta drum, cum, părăsindu-ne ţara, am găsit mai multă mulţumire în pămînt străin, cum cele fără putinţă s-au făptuit în totul.” Şi nu numai în înţelesul acesta zice: „Cel ce m-a luat din casa tatălui meu”, ci vrea să-i arate că Dumnezeu îi este datornic. „Noi sîntem creditorii lui - zice Avraam - şi chiar El a făgăduit: „Îţi voi da ţie acest pămînt şi seminţiei tale.” Aşa că, chiar dacă am fi nevrednici, ne va ajuta, pentru că a făcut învoială nemincinoasă cu însăşi gura Sa; va înlătura toate piedicile dinaintea noastră şi va aduce la îndeplinire dorinţele noastre.” Zicînd acestea, a trimis sluga.

Ajungînd în ţara care îi fusese hotărîtă, slujitorul nu a întrebat pe nici un locuitor al cetăţii, n-a intrat în vorbă cu oameni şi nici cu femei. Dar băgaţi de seamă cum îşi vorbeşte lui singur. El se ridică pentru rugăciune şi zice: Doamne Dumnezeul stăpînului meu Avraam, fă cale bună înaintea mea astăzi (Facerea 24, 12). Nu zice „Doamne Dumnezeul meu”; dar cum zice? „Doamne Dumnezeul stăpînului meu Avraam.” „Eu, zice, nu sînt decît un nevoiaş, dar mă acopăr cu stăpînul meu, căci nu vin pentru mine, nu sînt decît trimisul său; ia în seamă credinţa lui şi ajută-mi să duc pînă la capăt sarcina dată.”

Acum, ca să nu credeţi că el vorbeşte ca un creditor care îşi cere dreptul său, ascultaţi vorbele care urmează: Fie-Ţi milă de stăpînul meu Avraam (Facere 24, 12). Adică: Chiar dacă am avea mii de drepturi, ne rugăm ca să avem totul prin bunătatea Ta, nimic ca plată a datoriei Tale. Şi ce cere el? Iată, eu stau la fîntîna apei, şi fetele celor ce locuiesc în cetate ies ca să scoată apă. Şi fecioara căreia eu voi zice: Pleacă urciorul tău să beau!, iar ea va zice mie: Bea tu, şi cămilele tale le voi adăpa, pînă ce vor înceta toate a bea, aceea să fie pe care Tu ai rînduit-o robului Tău Isaac; şi întru aceasta voi cunoaşte că ai făcut milă cu stăpînul meu Avraam (Facerea 24, 13-14).

Vedeţi înţelepciunea slugii? Ce semn pune el? Nu zice: „Dacă voi vedea pe una dusă într-un car tras de catîri, tîrînd în urma sa o ceată de eunuci, înconjurată de robi numeroşi, frumoasă şi strălucitoare de farmecul tinereţii, aceea este pe care ai gătit-o pentru sluga ta.” Ce zice însă? „Fecioara căreia îi voi zice: Pleacă vasul tău să beau!” Ce faci tu, omule? O astfel de femeie cauţi tu pentru stăpînul tău, o femeie care cară apă şi vrea să-ţi vorbească? „Da, răspunde el, căci nu m-a trimis să caut bogăţie, nici neam mare, ci bune însuşiri ale sufletului. Se găsesc mai des cărătoare de apă care au o virtute desăvîrşită, pe cînd altele, stăpîne pe bogate locuinţe, sînt pline de patimi şi foarte rele. Dar după ce va cunoaşte el virtutea acestei femei? După semnul pe care l-a arătat.” Dar cum să pricepi virtutea prin acest semn? El este foarte mare şi cu totul sigur, căci învederează milostenia, încît orice altă dovadă este de prisos. Vorbele slugii însemnează deci acest lucru, deşi el nu-l spune pe faţă. „Eu, zice, caut o fecioară aşa de milostivă, încît să ducă la capăt toate însărcinările de care este în stare.” Şi nu pe nedrept căuta o astfel de soţie: ci, trăind într-o casă unde înflorea mai mult primirea de oaspeţi, el voia înainte de toate să găsească o femeie potrivită cu firea stăpînilor săi. Ca şi cum ar fi zis: „Noi voim să aducem la noi o femeie ale cărei mîini să fie deschise pentru oaspeţi, ca să nu fie luptă şi certuri cînd bărbatul va face milostenii din averea sa, după pilda tatălui său şi va aduce în casă străini; [căci] aşa se va întîmpla, dacă femeia este cicălitoare şi nu-l lasă să facă [aceasta], cum se întîmpla în multe case. Dintru început vreau să mă încredinţez dacă ea este primitoare de oaspeţi, căci de aici vine toată fericirea noastră. Prin iubirea de oaspeţi a dobîndit, din cer, stăpînul meu pe mirele de azi, prin aceasta s-a făcut tată. A jertfit un viţel şi a primit un copil, a frămîntat făină, şi Dumnezeu i-a făgăduit urmaşi aşa de numeroşi ca şi stelele. Deci, pentru că din primirea de străini ne-au venit nouă în casă toate bunătăţile, caut această faptă bună înaintea tuturor celorlalte.” Să avem în vedere că omul nu a primit doar apa cerută, ci să ne gîndim că el a aflat ce este un suflet bun, care dă nu numai ce i se cere, ci şi ceea ce nu i s-a cerut.

Dar încă nu sfîrşise el a cugeta acestea în mintea sa, zice, cînd iată că ieşi cu ulciorul pe umăr Reveca (Facerea 24, 15), şi aşa se împlini acea vorbă a Proorocului: Pînă să isprăveşti tu de vorbit, Eu sînt de faţă (Isaia 58, 9). Iată cum Dumnezeu binevoieşte să împlinească rugăciunile oamenilor evlavioşi mai înainte ca ele să fie sfîrşite. Ca urmare, şi tu, cînd vei vrea să te căsătoreşti, nu alerga la oameni sau la femei care îşi fac meşteşug din nenorocirile altora şi nu caută nimic altceva decît să capete un cîştig. Aleargă la Dumnezeu, şi El te va ajuta în căsătoria ta, căci avem făgăduinţa Lui: Căutaţi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Şi să nu zică nimeni: „Cum pot să-l văd eu pe Dumnezeu, cum pot să vorbesc cu El şi să-l întreb lămurit?” [Acestea sînt] gînduri ale sufletului fără credinţă. Pentru Dumnezeu totul este o clipă şi n-are nevoie de vorbă ca să îndeplinească tot ce voieşti. Şi tocmai aceasta s-a întîmplat cu sluga lui Avraam: n-a auzit nici un glas, n-a văzut nici o faţă. În picioare, lîngă fîntînă, se ruga, şi îndată a fost ascultat: Dar încă nu sfîrşise el a cugeta acestea în mintea sa, cînd iată că ieşi cu ulciorul pe umăr Reveca, fata lui Batuil feciorul Milcăi, femeia lui Nahor, fratelui lui Avraam. Aceasta era foarte frumoasă la chip, fecioară, pe care nu o cunoscuse vreun bărbat (Facerea 24, 15-16). De ce-mi vorbeşte de frumuseţea trupului? Ca să pricepi mai bine marea ei curăţie, ca să înţelegi frumuseţea sufletului ei. Minunat lucru este curăţia, dar mult mai minunat încă atunci cînd este unită cu frumuseţea trupului. De aceea Scriptura, înainte de a povesti istoria lui Iosif şi curăţia sa, vorbeşte mai întîi de frumuseţea trupului său, zicînd: Iosif însă era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă (Facerea 39, 6); şi numai după aceea ne arătă înfrînarea tînărului, zicînd că această frumuseţe nu l-a adus la neînfrînare. Căci, după cum frumuseţea nu este întotdeauna pricina aprinderii, tot aşa nici urîţenia nu este pricină de înfrînare. Multe femei împodobite cu toate farmecele trupului au strălucit şi mai mult pentru că au fost curate; altele iarăşi, urîte şi pocite, au avut încă mai multă urîţenie în suflet şi s-au necurăţit cu nenumărate păcate. Nu în înfăţişarea trupului, ci în suflet şi voinţă se găseşte atît pricina faptei bune, cît şi a păcatului.

Nu fără scop a numit-o de două ori fecioară pe Reveca. După ce a zis: „Fecioară era”, a adăugat: „pe care nu o cunoscuse vreun bărbat.” Pentru că multe fecioare îşi păstrează trupul neatins, dar au sufletul plin de neînfrînare, dorinţă de strălucire, curse ca să tragă din toate părţile o mulţime de iubiţi în jurul lor, priviri făcute ca să înflăcăreze nădejdile tinerilor, vîrtejuri şi capcane de tot soiul. Şi de aceea Moisi - vrînd să arate că Reveca nu era asemenea cu aceste fete, ci că era fecioară şi cu trupul, şi cu sufletul, a adăugat: „fecioară, pe care nu o cunoscuse vreun bărbat.” Cu toate că erau multe prilejuri ca oamenii să o cunoască: mai întîi că era frumoasă, apoi din felul slujbei pe care o îndeplinea. Dacă ar fi rămas pururea în camera sa, ca fetele de astăzi, dacă nu s-ar fi arătat în lume, dacă n-ar fi ieşit niciodată din casa părintească, lauda că nici un om nu o cunoscuse n-ar fi fost aşa de mare. Dar, dacă ţi-o închipui mergînd prin lume, nevoită să se ducă în fiecare zi la fintînă, o dată, de două şi de mai multe ori - şi totuşi nici un bărbat să nu o cunoască, numai atunci vei pricepe bine preţul laudei. S-au văzut multe fete care nu erau nici frumoase, nici plăcute, şi pe care le urmau o mulţime de slugi, pierdute, cu toate acestea, pentru că au trecut o dată sau de două ori prin piaţa publică. Ce vei zice dar, de aceea care iese în fiecare zi din casa părintească şi nu numai ca să se ducă în piaţă, ci la fîntînă, să aducă apă, drum pe care eşti silit să ai mii de întîlniri? Nu este cu adevărat vrednică de toată lauda noastră? Cînd nici aceste drumuri neîntrerupte, nici farmecul care o înfrumuseţează, nici trecătorii care o întîlnesc pretutindeni - nimic, într-un cuvînt - nu pot să-i atingă curăţia?; cînd ea îşi păstrează sufletul şi trupul departe de orice stricăciune, cînd păzeşte curăţia mai bine decît femeile care stau închise în casa lor; cînd, în sfîrşit, se arată asemenea cu aceea pe care o cerea Pavel, zicînd: Să fie sfîntă la trup şi la suflet? (1 Corinteni 7, 34).

Şi, pogorîndu-se ea la fîntînă, şi-a umplut vasul şi a pornit înapoi. Atunci, sluga lui Avraam a alergat înaintea ei şi i-a zis: Dă-mi să beau puţină apă din vasul tău! Iar ea a zis: Bea Domnul meu! Şi, grăind, şi-a lăsat vasul pe braţe şi l-a adăpat pînă a încetat a bea. Şi a zis: Şi cămilelor tale voi scoate apă pînă ce vor bea toate. Şi, grăind, a deşertat vasul în adăpătoare, şi iarăşi a alergat la fîntînă să scoată apă, şi a adăpat toate cămilele (Facerea 24, 16-20). Mare era iubirea de străini a acestei fecioare, mare curăţia ei, şi amîndouă acestea sînt bine arătate atît prin vorbele, cît şi prin faptele ei. Ai văzut cum curăţia nu-i vatămă întru nimic milostenia, dar nici milostenia curăţia sa?! Că nu s-a aruncat înaintea străinului, că nu i-a vorbit ea întîi însemnează că era cuviincioasă; că nu a tăcut la întrebările puse şi nici nu s-a împotrivit cererii aceluia însemnează multă milostenie şi iubire de oameni. Într-adevăr, după cum s-ar fi arătat îndrăzneaţă şi neruşinată dacă ar fi mers mai întîi ea la el sau i-ar fi vorbit mai înainte de a fi întrebată, tot aşa, dacă l-ar fi trecut cu vederea cînd era rugată, s-ar fi arătat crudă şi neomenoasă. N-a făcut nici una din acestea: nici n-a depărtat milostenia prin curăţie, nici n-a nimicit prin milostenie lauda curăţiei, ci a arătat aceste două fapte bune în întregime: curăţia, aşteptînd întrebarea străinului şi iubirea de oaspeţi, săvîrşită într-un chip mai presus decît orice laudă, cum am zis. Cum să numesc pe aceea care dă atît de mult? Negreşit, darul său nu era decît apă, dar aceasta era tot ce avea atunci la îndemînă. Căci obişnuim să judecăm pe oamenii făcători de bine nu după bogăţia darului, ci după averea pe care o au. Dumnezeu a lăudat pe omul care a dat un pahar de apă rece şi a zis că femeia care a aruncat doi bănuţi a dat mai mult decît toţi, pentru că a jertfit tot ce avea atunci. Tot aşa, şi Reveca a dăruit acestui străin tot ceea ce putea să-i dăruiască.

Şi nu fără scop zice Scriptura că ea „se grăbi”, „alergă” şi altele asemenea, ci ca să se arate dragostea ei, ca una care nu era nici îndatorată, nici silită, ca una care dăruia fără întîrziere şi silă. Şi aceasta nu este fără preţ! De cîte ori n-am văzut şi noi trecători, pe care i-am rugat să se oprească o clipă şi să ne lase să aprindem lumină de la ei sau să ne dea puţină apă pentru setea noastră, şi de cîte ori nu ne-au respins cu neruşinare? Dimpotrivă, Reveca, nemulţumindu-se numai să aplece străinului ciutura, îşi ia însărcinarea să scoată apă pentru toate cămilele, punîndu-şi astfel, cu cea mai mare bunătate, chiar trupul său în slujba iubirii de străini. Nu numai fapta ei, dar şi graba îi învederează virtutea. Îl numeşte „domn” pe un necunoscut văzut pentru întîia dată, şi - după cum socrul ei, Avraam, nu întreba pe călători cine sînt, din ce familie, unde merg, de unde vin, ci făcea fără întîrziere milostenie cu ei - tot aşa nici Reveca nu întrebă: „Cine eşti tu, din ce familie? De ce ai venit aici?” Ci, dînd nenumărate semne de milostenie, nici nu ia în seamă celelalte lucruri. Aşa cum negustorii de pietre scumpe şi zarafii caută în totul doar cum să cîştige bani de la acei ce cumpără şi nu-i priveşte nimic altceva, tot aşa, nici Reveca nu caută decît să culeagă rodul iubirii de oaspeţi, să primească în întregime cîştigul hotărît. Ea ştie bine că oaspetele trebuie cinstit cu osebire, că el are nevoie de o primire grabnică, fiindcă întîrzierea noastră îl face neîndrăzneţ; dacă îl obosim cu o mulţime de întrebări nepotrivite, se înfricoşează, se dă îndărăt şi se apropie de noi cu silă. De aceea, nici Reveca nu s-a purtat aşa faţă de slujitor, precum nici socrul ei Avraam faţă de străinii călători, [pe care căuta] să nu-i sperie, ci se mulţumea să se îngrijească de ei, după care le da drumul. De aceea a primit el într-o zi Îngeri în casa lui; dacă i-ar fi copleşit cu întrebări, cîştigul lui ar fi fost mult mai mic. Într-adevăr, ne minunăm de el nu că a primit Îngeri, ci că i-a primit fără să-i cunoască. Dacă i-ar fi îngrijit ştiind cine sînt, nu făcea nimic de mirare: măreţia unor astfel de oaspeţi ar fi făcut îndatoritor şi omenos şi pe omul cel mai crud şi mai nesimţitor. Acesta e lucrul de mirare: că, socotindu-i pe ei nişte oameni de rînd, le-a arătat atîta îngrijire. Tot aşa a făcut şi Reveca: ea nu ştia numele slugii, pricina călătoriei sale, gîndul pe care îl avea ca să o ceară în căsătorie; ea nu vedea decît un călător şi un străin. Aşa că rodul milosteniei sale a fost cu atît mai mare, cu cît ea a îngrijit cu o bunăvoinţă desăvîrşită pe un om cu totul necunoscut, rămînînd însă credincioasă legilor buneicuviinţe. Nici neruşinare, nici îndrăzneală, nici silă, nici mînie; a ştiut să-şi facă datoria fără să treacă peste marginea cuvenită. Aceasta înţelege şi Moisi cînd zice: Iar omul o socotea pe ea şi tăcea, ca să cunoască, îndreptase Dumnezeu calea lui, sau nu? (Facerea 24, 21). Ce însemnează „o socotea”? Asta însemnează că îi privea statura, mersul, înfăţişarea, vorbirea - în sfîrşit, totul - cu o mare grijă, căutînd să citească, din mişcări, firea sufletului. Şi nu a fost destul: face şi altă încercare. După ce i-a dat să bea, nu s-a oprit, ci a întrebat-o: A cui fată eşti? Spune-mi de este la tatăl tău loc, să sălăşluim noi? (Facerea 24, 23). Ce a răspuns ea? Cu răbdare şi cu dulceaţă i-a spus numele tatălui său şi nu s-a supărat, ca să-i zică: „Dar tu cine eşti, îndrăzneţule care întrebi aşa de iscoditor de casa noastră?” I-a răspuns: Sînt fiica lui Batuil, fiul Melhei, pe care l-a născut ea lui Nahor. Paie şi fin mult este la noi, precum şi loc de sălăşluit (Facerea 24, 25). Şi acum, ca şi atunci cînd fusese vorba de apă, ea îi dădu mai mult decît cerea. Atunci cînd el nu voia decît să bea, ea ceru să-i adape şi cămilele şi le-a adăpat. Acelaşi lucru şi aici: el întreabă numai dacă este loc pentru oaspeţi, ea îi răspunde că sînt paie, fin şi celelalte, prin aceasta îndemnîndu-l şi trăgîndu-l spre casă, ca să cîştige preţul iubirii de oaspeţi. Să nu ascultăm aceasta nici cu uşurinţă şi nici fără luare aminte, ci să ne gîndim la noi înşine, să ne punem în locul lor şi atunci tot aşa vom socoti şi noi fapta bună a Revecăi. Adesea, cînd adăpostim pe prieteni şi cunoscuţi, ne vine greu şi, dacă şederea lor se lungeşte o zi sau două, iată-ne supăraţi. Reveca ducea cu mare bucurie în casa lor un necunoscut şi un străin, şi avea să se îngrijească nu numai de el, dar şi de atîtea cămile ale lui.

Însă, după ce a intrat oaspetele, luaţi în seamă înţelepciunea lui: cînd i-a dat pîine să mănînce, el a zis: Nu voi mînca pînă ce nu voi grăi cuvintele mele (Facerea 24, 33). Vedeţi cît de grabnic şi de cumpătat a fost? Apoi, cînd i-a dat voie să vorbească, să vedem în ce chip îi vorbeşte? Oare i-a spus că are un stăpîn de neam mare, cinstit de toată lumea, întîiul locuitor din părţile sale? Dacă ar fi voit să vorbească aşa, n-ar fi fost de loc încurcat, într-adevăr, oamenii din ţară aceea cinsteau pe Avraam ca pe un rege. Dar el nu spune nimic [de acest fel], trece peste cinstea omenească şi nu împodobeşte pe Avraam decît cu cinstea dumnezeiască, zicînd: Sluga lui Avraam sînt eu. Domnul a binecuvîntat pe stăpînul meu foarte, şi l-a mărit, şi i-a dat lui oi şi boi, argint şi aur, slugi şi slujnice, cămile şi asini (Facerea 24, 34-35). Dacă aminteşte de bogăţii, nu o face ca să arate că Avraam este în belşug, ci ca să se vadă că este iubit de Dumnezeu. Nu voia să-l laude că era bogat, ci fiindcă primise toate acestea de la Dumnezeu. Apoi, a vorbit despre tînăr. Şi Sarra, soţia lui, i-a născut un fiu în bătrîneţele lui (Facerea 24, 36). Prin aceasta, a lăsat să se înţeleagă felul naşterii, arătînd că naşterea i-a fost dată după rînduială dumnezeiască, în afară de legile firii. Tot aşa şi tu, fie că îţi cauţi o soţie sau un soţ, cercetează înainte de toate dacă este iubit de Dumnezeu, dacă este plin de bunătatea cerească. Căci, dacă se găsesc acestea, toate celelalte vin singure; iar neavînd nimic din acestea, chiar dacă are o mare avere, nu-i nici un cîştig. Apoi, ca să nu fie întrebat de ei de ce nu a luat în căsătorie pe nici una din ţara lui, a adăugat: Şi m-a jurat stăpînul meu, zicînd: Să nu iei femeie fiului meu din fetele Hananeenilor, între care locuiesc eu în pămîntul lor. Ci să mergi la casa tatălui meu şi la neamul meu, şi vei lua soţie feciorului meu de acolo (Facerea 24, 37-38).

Dar nu vreau să aduc aici toată istoria, căci mi-e teamă să nu vă supăr. Să trecem la sfîrşit. După ce a povestit cum s-a oprit la fintînă, cum s-a rugat de fată, cum i-a dat mai mult decît a cerut el, cum a fost mijlocitorul său; în sfîrşit, după ce a povestit totul pe larg, a încetat din vorbă. Ceilalţi, după ce au ascultat această povestire, n-au stat nici o clipă la îndoială şi fără întîrziere, ca insuflaţi chiar de Dumnezeu, au dat pe fiica lor îndată. Laban şi Batuil răspunseră: De la Domnul a ieşit lucrul acesta; nu vom putea grăi ţie împotrivă, nici rău, nici bine. Iată, Reveca este înaintea ta; ia-o şi te du, şi să fie femeia feciorului stăpînului tău, după cum a grăit Domnul (Facerea 24, 50-51). Cine nu se va mira? Cine nu va rămîne izbit de mirare, gîndindu-se la numărul şi la greutatea piedicilor ridicate într-o clipă? Trimisul era un străin şi o slugă; drumul de făcut era foarte lung; nici mirele, nici tatăl său, nici una din rudele sale nu erau cunoscuţi de ei. Erau destule greutăţi ca să împiedice căsătoria. Cu toate acestea, nimeni nu o împiedică şi, ca şi cum Isaac ar fi fost un vecin, o cunoştinţă, un prieten de demult, ei i-au dat pe fiica lor cu o întreagă încredere: mijlocitor era Dumnezeu. Într-adevăr, să încercăm a face ceva fără ajutorul Său: ceea ce ne părea uşor şi lesne ne va pune în cale numai prăpăstii, şi strîmtori şi mii de nenorociri. Deci nimic să nu facem, nici să zicem, pînă ce n-am chemat pe Dumnezeu şi nu L-am rugat să ne ajute în aceea ce vrem a săvîrşi, după cum a făcut această slugă.

Să vedem acum, după ce a luat-o, cum a prăznuit nunta. Oare a înşirat după el chimvale, şi fluiere, şi danţuri, şi tobe, şi flaute, şi tot ce se obişnuieşte în astfel de împrejurări? Nimic din acestea! Singur primise pe Reveca, singur a adus-o, fără alt tovarăş decît Îngerul care îl întovărăşea, îndeplinind rugăciunea pe care Avraam o făcuse lui Dumnezeu, de a apăra călătoria slugii sale, cînd acela părăsise casa lui. Şi tînăra fecioară era dusă la soţul ei fără să audă nici flaut, nici liră, nici alt instrument, dar cu capul acoperit de binecuvîntările cereşti, cunună mai bogată în strălucire decît stema cea mai scumpă. Era dusă la bărbatul ei îmbrăcată nu cu ţesături de aur, ci cu curăţie, credinţă, milostenie, în sfîrşit, cu toate faptele bune. Era dusă la bărbatul său nu pe un car acoperit, nici pe vreun alt scaun împodobit, ci pe spinarea unei cămile. În acea vreme, fecioarele, pe lîngă virtuţile lor, aveau şi sănătate trupească. Într-adevăr, mamele lor nu le creşteau cum este obicei astăzi şi nu stingeau sănătatea lor cu băi, parfumuri, sulimanuri, haine moi şi, în sfîrşit, prin multe alte chipuri de zădărnicii, care mai repede le moleşesc. Dimpotrivă, ele le supuneau la cele mai aspre încercări. De aceea aveau o frumuseţe înnăscută a trupului şi de bun soi, căci aveau totul de la fire, nimic străin. Şi se bucurau de o sănătate neatinsă de nimic, iar farmecele lor erau de neînchipuit, pentru că trupul lor nu era niciodată chinuit de boală şi trîndăvia le era necunoscută. Greutăţile, oboseala, obişnuinţa de a face totul singure, gonind trîndăvia, le dădeau putere şi sănătate nezdruncinată. De aceea erau şi mai plăcute bărbaţilor şi mult mai iubite, pentru că găseau în ele multă înţelepciune.

Reveca era deci pe o cămilă; apropiindu-se [de sălaşurile lui Avraam], mai-nainte ca să ajungă [acolo], a ridicat ochii, l-a văzut pe Isaac şi a sărit jos de pe cămilă. Vedeţi putere? Vedeţi uşurinţă? A sărit jos de pe cămilă! Aşa era vigoarea, care se unea cu înţelepciunea, la fecioarele din acea vreme! Şi a zis slugii: Cine este omul acela, care merge pe cîmp spre întâmpinarea noastră? Şi a zis sluga: Acesta este stăpînul meu. Atunci ea îşi luă vălul şi se acoperi (Facerea 24, 65). Recunoaşteţi peste tot smerenia ei, admiraţi-i ruşinea şi neîndrăzneala!

Şi a dus-o Isaac în cortul mamei sale, Sarra; şi a luat pe Reveca, şi aceasta s-a făcut femeia lui, şi a iubit-o pe dînsa. Şi s-a mîngîiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra (Facerea 24, 67). Aceste cuvinte - „şi a iubit-o pe dînsa, şi s-a mîngîiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra” - nu le citesc eu degeaba: am voit să înţelegeţi ce farmec avea Reveca, încît a avut parte de atîta iubire. Şi cine n-ar fi iubit o femeie atît de înţeleaptă, atît de cinstită, de omenoasă, de binefăcătoare, de dulce, o femeie aşa de curajoasă cu inima, aşa de tare cu trupul?

Nu am spus acestea ca să fiu ascultat sau ca să fiu aplaudat de voi, ci ca să aţîţ rîvna voastră. Voi, părinţilor, urmaţi prevederea Patriarhului, care a vrut să dea fiului său o femeie cu adevărat virtuoasă; n-a căutat nici bogăţie, nici neam mare, nici frumuseţe, nici altceva, decît frumuseţea sufletului. Voi, mamelor, aşa să creşteţi pe fiicele voastre. Iar voi, tinerilor care voiţi să vă luaţi soţii, să prăznuiţi nunta cu această cuviinţă: departe să fie de voi jocurile, zgomotele de rîs, glumele lumeşti, flautele, şi întreagă acea măreţie diavolească şi orice îi poate semăna; să rugaţi numai pe Dumnezeu să fie mijlocitorul vostru în toate faptele voastre. Dacă vom săvîrşi aşa toate faptele noastre, nu va fi nici despărţire, nici bănuială de prea-curvie, nici cuvînt de gelozie, nici bătăi, nici certuri, ci vom gusta toate dulceţile păcii şi unirii, la care se vor adăuga cu siguranţă toate faptele bune. După cum, atunci cînd bărbatul şi femeia sînt neuniţi, nu e nimic sănătos în casa lor, chiar dacă lucrurile ar merge bine, tot aşa, cînd domneşte pacea şi unirea, nimic nu va fi neplăcut, chiar dacă s-ar ivi mii de furtuni în aceeaşi zi. Dacă căsătoriile se vor face astfel, şi copii vor putea fi crescuţi în lucrarea faptelor bune. Cînd femeia va fi cinstită, înţeleaptă şi împodobită cu toate virtuţile, va putea să cîştige cu totul un bărbat pe care să-l şi stăpînească prin puterea dragostei ei, şi, cînd l-a cîştigat, să găsească în el un tovarăş plin de rîvnă pentru creşterea copiilor. Şi va îndemna chiar pe Dumnezeu să privească cu grijă asupra lor. Atunci cînd chiar Dumnezeu ajută astfel de gospodării aşa de bine îndreptate, îngrijind chiar el de sufletele copiilor, toate chinurile vor pieri, totul va fi iubire în casă, ca şi în sufletele stăpînilor. În acest chip, fiecare, împreună cu casa sa - înţeleg cu femeia, copii şi slugile sale - va putea să străbată pînă la capăt, fără primejdie, viaţa de aici şi să intre la sfîrşit în Împărăţia Cerurilor, pe care doresc să o dobîndim cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu care este mărirea şi puterea Tatălui, împreună cu Sfîntul şi de viaţă dătătorul Duh, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!