ROLUL SFÂNTULUI BOTEZ ÎN VIAŢA DUHOVNICEASCA

CARTEA   A   DOUA

ROLUL SFÂNTULUI BOTEZ ÎN   VIAŢA DUHOVNICEASCA

Din cele spuse până aici se vede lămurit că viaţa duhov-nicească îşi are izvorul în Sfintele Taine. Acum vrem să arătăm modul în care fiecare din aceste Taine ajută la dobân-direa vieţii duhovniceşti. Şi pentru că viaţa în Hristos constă în unirea sufletului nostru cu Dumnezeu, n-avem decât să vorbim în cele următoare despre chipul în care fiecare Taină Sfântă ajută la unirea credincioşilor cu Hristos.
întâi de toate, pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate stările prin care a trecut şi El. Dar dacă e drept că Hristos a primit în Sine trup şi sânge lipsite de orice întinăciune a păcatului, tot aşa-i de adevărat că Cel ce prin fire a fost dintru-nceput Dumnezeu a îndumnezeit însăşi firea omenească pe care a luat-o şi, în sfârşit, Fiul lui Dumnezeu a murit şi a înviat în acest trup omenesc. De aceea, cel ce-şi doreşte unirea cu Hristos va trebui să se şi împărtăşească din trupul Lui, să şi guste din dumnezeirea Lui şi să-şi lege viaţa sa de moartea şi de învierea Domnu¬lui 1. Căci, într-adevăr, noi de aceea ne şi botezăm ea să ne îngropăm şi să înviem împreună ou El, de aceea ne ungem şi cu Sf. Mir ca să ajungem părtaşi cu El prin ungerea cea împărătească a îndumnezeirii şi, în sfârşit, de aceea mâncăm hrana cea preasfântă a împărtăşaniei şi ne adăpăm din dum¬nezeiescul potir, pentru ca să ne cuminecăm cu însuşi trupul şi sângele pe care   Hristos le-a luat   asupră-Şi.   Aşa că, la
1. în  original   μετασχεΐν   (a  se  împărtăşi),   μεταλαβεΐν   (a  participa) şi   «.οΐΜονηοαι   (a comunica).

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 49
drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S-a întrupat şi S-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a înviat pentru noi.
Dar, la urma   urmei,   de ce   să   schimbăm   noi ordinea
lucrurilor, începând noi unde a terminat El şi terminând noi
unde El a început ? Sigur că de aceea, fiindcă El S-a coborât pe Sine ca să ne înălţăm noi, pentru că în faţa noastră stăruie acelaşi drum : ca în timp ce El coboară, noi să urcăm2. Cu alte cuvinte, ca şi pe o scară, ultima treaptă a Lui   e prima pentru noi.  Căci Botezul înseamnă tocmai o naştere, Mirul, un izvor de tărie şi de lucrare, iar Pâinea vieţii şi paharul binecuvântării  euharistice  sunt într-adevăr mâncare  şi  băutură.
  Or, e un lucru peste putinţă să lucrezi sau să fii îngropat înainte de a te fi născut. Şi apoi, afară de aceasta, Botezul împacă pe om cu Dumnezeu, Sfântul Mir îi împărtăşeşte multe daruri minunate, iar puterea Mesei euharistice îi aduce sufletului însuşi trupul şi sângele lui Hristos. Se înţelege că, după cum înainte de a te fi împăcat ou prietenii nu poţi sta în mijlocul lor, tot aşa nici dacă eşti în stare de păcat şi de stricăciune nu te poţi împărtăşi din trupul şi sângele Domnului, de care sunt vrednice numai sufletele curate.
Iată de ce, întâi de toate ne spălăm, apoi ne ungem şi numai după ce ne-am curăţat de ajuns şi ne-am umplut de buna mireasmă a fiinţei lui Hristos, abia după aceea suntem primiţi şi noi la sfânta masă a împărtăşaniei 3. Dar deocamdată destul despre aceste lucruri. Acum să cercetăm pe rând roadele particulare ale fiecărei Taine şi, în primul rând, cum şi în ce măsură lucrează Bote¬zul la sălăşluirea acestei vieţi în sufletul nostru.
A primi Botezul înseamnă să te naşti întru Hristos, să începi o viaţă nouă sau să fii adus la viaţă din nimic. Despre
2. Cu  referire  la  Hristos,   ordinea   acestor  trei   Taine   este   tocmai
inversă faţă de cea referită la omilia Sfântului Atamasie,  Despre întru¬
parea Cuvântului 54, 3 (Migne 25, 192).
3. In   Biserica   Ortodoxă   toate   aceste   trei   Taine   se   împărtăşesc
credinciosului   în   aceeaşi   zi.   Expresia   «bună   mireasmă»   (εύωοεις)   pro¬
vine din Cântarea Cântărilor, adeseori repetată de Dionisie -Areo-
pagitul, P.G. 3, 404.
4 — Despre viaţa în Hristos

50 NICOLAE   CABASILA
aceasta ne putem asigura cu destule mărturii. în primul rând, din ordinea în care creştinul primeşte Sfintele Taine, căci Botezul e Taina cea dintâi pe care o primim, ca una care, înaintea celorlalte, ne sădeşte în suflet viaţa cea nouă4 ; în al doilea rând, din numirile care se dau acestei Taine, iar în al treilea rând, din slujbele şi cântările care se săvârşesc deodată cu Botezul.
Iată, aşadar, care e ordinea primirii Tainelor: întâi şi întâi Botezul, în al doilea rând Ungerea cu Sfântul Mir şi, în ai treilea rând, împărtăşirea cu Sfânta Euharistie. Că baia Botezului este începutul şi temelia vieţii in Hristos se vede de acolo că însuşi Mântuitorul, ca să arate până unde S-a pogorât, a primit întâi de toate Botezul3.
Dar şi numirile care se folosesc pentru Taina aceasta, oare nu ne spun şi ele acelaşi lucru ? într-adevăr Botezul este numit : «naştere», «renaştere», «creare din nou», «pe¬cete» ; dar tot aşa de bine i se mai spune şi «baie» şi «un¬gere» şi «luminare» şi «dar al lui Dumnezeu», — cuvinte care toate vor să spună unul şi acelaşi lucru, şi anume că primirea Botezului este prima condiţie pentru cei ce se află cuprinşi de dorinţa de a duce o viaţă în Hristos. Şi de fapt, cuvântul «naştere»G nici nu pare a însemna alt lucru decât tocmai aceasta. Cât despre cuvintele «naştere din nou» şi «creare din nou», ele ne spun că cei care prin mijlocirea Botezului au fost născuţi şi aduşi la o nouă viaţă avuseseră această viaţă încă de mai-nainte, dar au pierdut-o şi υ re¬găsesc prin această Taină — întocmai ca şi marmora unei statui stricate, pe care meşterul o ciopleşte din nou ca să i se dea frumuseţea de la început7. Dar şi în ce priveşte roadă spălării prin Botez, ea dă omului o formă şi o înfăţişare nouă,
4. N-am  putut avea   la  îndemână  lucrarea  lui  J.  Ysebaert,   Greek
Baptismal Terminology, Nijmegen,   1962. Naşterea  pe  caire ne-o  dă  Bo¬
tezul —   γεννηθήναι.
5. Cf. Cartea I, nota 53.
6. Grigorie de Nazianz, Oratio XII, 3 Migne P.G. 36, 361.
7. πλάσαων, άνάπλασιΐ.    Platon,   Tim.   42   D.;   Sf.   Grigorie   de  Nyssa,
Oratio catehetica magna 35, Migne P.G., 45, 92.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 51
şi anume pune pe sufletele omeneşti o pecete, un chip care le leagă de moartea şi de învierea Mântuitorului.
De aceea chipul acesta se şi numeşte «pecete», pentru că le însemnează cu chipul împăratului şi întru asemănare cu Dumnezeu. Şi întrucât forma îmbracă, aşa zicând, tot trupul şi ascunde părţile mai urâte, atunci îi spunem Botezului «baie» şi «haină». Tocmai pentru a arăta că acesta e rostul «hainei» şi al «pecetei»8. Sfântul Pavel vorbeşte câteodată că Hristos lasă în sufletele oamenilor tiparul înfăţişării şi al formei Sale, iar altădată îi îmbracă pe creştini precum cu o haină. Astfel se zice despre cel trecut la legea creştină că «s-a îmbrăcat întru Hristos» şi s-a botezat: «Fiii mei, pentru care din nou sufăr durerile naşterii, până în clipa în care Hristos va lua chip în voi» 9, iar în alt loc : «Iisus Hristos s-a înscris înlăuntrul sufletelor voastre, şi încă sub formă de om răstignit» 10. Tot Sf. Pavel scrie către Galateni următoarele : «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat» u. Aurul, argintul şi arama câtă vreme se înmoaie sub puterea focului, ne lasă să vedem numai materia goală, de aceea li se şi spune fiecăreia pe nume : aur, argint şi aramă. Dar de îndată ce aceste materii îşi primesc o anumită formă sub bătăile ciocanului, atunci nu mai sunt o materie goală, ci au luat deja o formă — aşa cum se aşază haina pe trup — şi din clipa aceea se iveşte o numire nouă : acuma avem o statuie sau un inel, iar aceste vorbe nu mai arată materia, ci numai soiul şi forma.
Poate că chiar din această pricină, fericita zi a Botezului este socotită de creştini ca «zi α numelui», deoarece tocmai în această zi suntem născuţi din nou şi pecetluiţi pentru o nouă vieţuire, iar sufletul nostru, care până atunci n-avea nici o formă şi nici o rânduială, îşi ia forma şi conţinutul. De  altfel,  în ziua  aceea  noi  suntem  cunoscuţi ca  «ai  Lui»,
8. «Pecetea»    e    şi    semnul   nerepetării,    al    indelebilităţii.
9. Gal. 4, 19.

10. Gal. 3, 1.
11. Gal. 3, 27.

52 NICOLAE   CABASILA
noi care «am cunoscut pe Dumnezeu sau mai degrabă am fost cunoscuţi de El» — după vorba Sfântului Pavel, căci în acea zi auzim pentru prima oară că ni se spune pe nume, ca şi când într-adevăr abia atunci am fi fost «cunoscuţi» a. Şi «a fi cunoscut» înseamnă a fi cunoscut de către Dumnezeu ca al Lui. Din această pricină spune David despre cei ce n-au nici o legătură cu viaţa duhovnicească : nici «nu voi pomeni numele lor pe buzele mele»13, căci cei ce fug de această lumină rămân necunoscuţi şi nebăgaţi în seamă. Şi nici cu ochii nu s-ar putea zări nimic dacă n-ar exista lumină, după cum nici un om nu poate spune că a fost cunoscut de Dumnezeu până nu s-a învrednicit să primească raza Bote¬zului. Pricina adevărată a acestor lucruri este că nu există nici un adevăr dacă nu-i dat la iveală de această Lumină ; de aceea se şi zice : «Domnul cunoaşte pe ai Săi» 14, iar în altă parte Mântuitorul spune că nu mai vrea să recunoască pe «fecioarele nebune» 15.
Botezul se mai numeşte şi «luminare», pentru că ne aduce viaţa cea adevărată şi ne face să fim cunoscuţi de Dumnezeu ; el ne apropie de lumină şi ne îndepărtează de răutăţile întunericului. întrucât e şi lumină, Botezul ne scaldă în baia strălucirii celei duhovniceşti şi, după ce ne-a curăţit pe deplin, ne dă puterea să gustăm lumina, iar pe deasupra alungă de la noi toată întunecimea păcatului, care, ca şi o negură, oprea raza ajutorului dumnezeiesc să cadă asupra noastră 16.
12. Galateni 4, 9. în Orient numele copilului e ţinut secret şi-1 dă
naşul numai  în timpul ceremoniei  Botezului. A se vedea şi cele spuse
de   Sf.   Grigorie  de  Nazianz  {Oratio  XL,   Migne  P.G.   36,   260)   despre
οΜου-αστήριον.   Se observă familiarizarea lui N. Cabasila cu noţiunile fizi¬
cii şi metafizicii aristotelice despre «materie» şi «formă». Aristotel, Meta¬
fizica VII, 1, 1029; Fizica II, 209 B.
13. Psalm 15, 4.
14. II Tim. 2,  19.
15. Mat. 25,  12.
16. Se pare  că Dionisie -Areopagitul a  fost  cel  care  a  ge¬
neralizat (Ierarhia III,   1, Migne P.G. 3, 425) numirea Botezului ca  «Lu¬
minare» şi «Arătare» (φώτισμα).

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 53
Aducându-ne naşterea cea după Duh, Botezul este un dar de la Dumnezeu, o «harismă», pentru că ce-ar putea aduce ca al său omul până nu s-a născut ? Doar întocmai ca şi la naşterea trupească, înainte de a fi primit Botezul, omul nici nu ştia ce să dorească, întrucât nu putem pofti decât lucruri de care ne-aducem aminte. Şi dacă nici o do¬rinţă nu se suise încă la inima noastră până atunci şi nici n-am ajuns să putem judeca înainte de-a fi început vârsta priceperii, — atunci sigur că nu poate fi vorba că Taina Bo¬tezului ar fi un dar, pe care noi ni-1 alegem. Auzim vorbin-du-se despre libertate şi despre strălucirea împărătească a Botezului şi ne ducem cu gândul la o viaţă fericită, aşa cum numai omul şi-ar putea-o închipui. Or, Botezul trebuie să ne facă să ne gândim la cu totul altceva, ceva care covâr¬şeşte şi înţelegerea, şi dorinţa noastră.
Botezului i se mai zice şi «ungere», pentru că el zu¬grăveşte pe sufletul nou-botezaţilor chipul lui Hristos, care s-a uns pentru noi. Taina Botezului întipăreşte în noi pece¬tea lui Hristos, fiindcă ungerea făcută cu îngrijire asupra tuturor părţilor trupului arată pe alesul Domnului, pe care-1 face asemenea lui Hristos, îi dă o formă creştină şi-i rămâne ca o pecete adevărată,
Din cele spuse până aici se vede lămurit că «pecetea» vrea să spună acelaşi lucru ca şi «naşterea», iar «haina» şi «baia», aşijderea; pe de altă parte, fiindcă darul, luminarea şi baia Botezului ne duc cu gândul la o naştere sau o nouă plăsmuire duhovnicească, urmează în chip lămurit că baia în duh însemnează unul şi acelaşi lucru cu naşterea, iar Bote¬zul este în acest  caz începutul vieţuirii noastre  în Hristos.
Dar şi slujbele şi cuvintele care însoţesc săvârşirea sfân¬tului Botez ne spun acelaşi lucru. Şi anume, deoarece cre¬dinciosul care se apropie de această Taină nu este încă îm¬păcat cu Dumnezeu şi nici desfăcut de vechea ruşine a păca¬tului, preotul se roagă întâi şi întâi lui Dumnezeu, să-i slobo-zească de muncile necuratului. Dar nu numai că preotul se

54 NICOLAE   CABASILA
roagă pentru el lui Dumnezeu, ci îl mai şi ia deoparte şi strigă să iasă din el tot necuratul17, pe care-1 biciuieşte şi-1 alungă, GU «un nume care e mai presus decât orice nume» . Aşa că mult trebuie celui chemat până când să ajungă la viaţă, până să se facă fiu şi moştean, ei care de atâta vreme se afla tot sub stăpânirea celui rău. Căci a te întovărăşi atâta vreme cu diavolul înseamnă a fi atât de departe de Dumnezeu, încât e tot una cu a fi mort. Din această pricină preotul suflă peste faţa celui ce se apropie de Botez, ca şi cum îna¬inte acesta n-ar fi avut viaţă 10. Şi ştim doar că suflarea în toate vremurile a închipuit viaţa. Lucrurile acestea însem¬nează ceva cu totul nou, anume că lepezi ce-ai moştenit sau ce ai avut şi-ţi întorci privirile spre o lume cu totul nouă.
Cel ce vrea să îmbrăţişeze legea creştină simte în sufle- tul său scârbă pentru cele din lumea aceasta şi, în schimb, preamăreşte pe cea viitoare ; se leapădă de o viaţă, ca s-o dobândească pe alta ; ocoleşte cu orice preţ pe stăpânul vieţii de pe pământ, ca să caute cu înflăcărare pe adevăratul stăpân al vieţii. Şi fiindcă se leapădă şi de trecut şi de prezent, omul vrea să ne arate că nu-i mulţumit cu nimic şi acum doreşte altceva, iar prin aceea că în locul trecutului el prea¬măreşte ceea ce-i va da Taina aceasta, însemnează că prin Botez omul începe o viaţă nouă, aşa cum vom vedea mai departe.
într-adevăr, când a intrat în casa cea sfântă a lui Dum¬nezeu, omul şi-a lepădat hainele şi şi-a scos încălţămintea, care sunt folositoare traiului pe pământ şi care închipuiesc viaţa trecută20. După aceasta, cel ce se botează se întoarce spre Apus, suflă o dată lung prin buzele sale, suflare care parcă vine din străfundurile întunericului său lăuntric; în acelaşi timp dă eu mâinile pe dinaintea feţei sale ca şi cum
17. Ε  vorba  de  exorcismele  sau lepădările  de  Satana.  A  se   vedea
Dr.   V.   Coman,   Exorciştii în  dreptul  bisericesc.  Braşov,   1945.
18. Filipeni 2, 10.
19. Fac. 2, 7.
20. Chirii al Ierusalimului, Cateheza II mistagogică, ed. cit., p. 549.

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 55
ar vrea să alunge pe duhul cel rău, oare parcă ar mai zăbovi undeva prin apropiere, şi în urmă îl scuipă în faţă pe acest părinte al fărădelegii şi al necurăţiei21. Aceasta însemnează că de acum încolo omul a rupt pentru totdeauna cu această prietenie plină de amărăciuni şi că de aici înainte faţă de ea nu va avea decât ură şi dispreţ.
Fugind de întuneric, omul aleargă acum spre lumină; privind spre Răsărit22, ochii lui caută soarele ; după ce a zdrobit cătuşele tiranului celui rău, el se prosternează în faţa împăratului lumii ; întorcând spatele vicleanului diavol, îşi recunoaşte de acum adevăratul stăpân, îi făgăduieşte supu¬nere şi slujire din tot sufletul şi mai presus de toate se leagă că va crede în El şi-L va recunoaşte de adevărat şi singur Dumnezeu. Iar adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu însem¬nează chiar începutul acestei vieţi fericite. Căci, bine spune Solomon înţeleptul : «A te cunoaşte pe Tine este rădăcina nemuririi» 23, după cum şi la început necunoaşterea lui Dum¬nezeu a dus la moarte. Căci Adam n-a vrut să cunoască iu¬birea de oameni a lui Dumnezeu, crezând despre El că-i răz¬bunător în loc să-i creadă atotbun. De aceea a crezut că în-sală pe Cel înţelept, netrăind cu înţelepciune, dar s-a păcă¬lit, fiindcă nevrând s-asculte de Stăpânul lumii s-a făcut pe sine rob fricos, iar urmarea a fost că din rai a fost alungat, de viaţă a fost lipsit, iar traiul şi I-a dus în suferinţă şi la urmă a trebuit să moară24. Aşadar, oricine se doreşte după viaţă adevărată, trebuie să se lase călăuzit de Dumnezeu, şi aceasta cu atât mai vârtos când e vorba să-L cunoască pe El.
Şi fiindcă e vorba să păşim pe drumul care duce la rai, nu trebuie să mai zăbovim, ci să aruncăm şi să lepădăm chiar şi hainele de pe noi, ca astfel să rupem întru totul cu  viaţa   de   aici.   Căci  numai   Adam,   lipsindu-se   de   haina
21'. Chirii al Ierusalimului,  Cateheza I mistagogică, p.  541—546.
22. Chirii al Ierusalimului, op. cit., p. 547.
23. Înţelepciunea lui Solomon, 16, 3.
24. Fac. 3, 22—23.


56 NICOLAE   CABASILA
aceea a ruşinii şi văzându-se în deplină goliciune, a ajuns să-şi piardă toate. Cât despre noi, dezbrăcându-ne de aceste haine de piele25 ca să ne întoarcem la o goliciune deplină, facem cu totul altceva decât a făcut Adam, însemnând prin aceasta că ne întoarcem iar la haina împărătească26 pe care o aveam la început. Cu alte cuvinte ajungem chiar la punctul prim şi la drumul de pe care Adam s-a abătut şi a căzut aşa de jos. Căci a te dezbrăca de ceea ce-i omenesc în tine, înT semnează să te duci spre lumina cea adevărată, fără ca să iei ceva de-al tău cu tine. Doar umbra morţii27 şi tot ceea ce lipseşte sufletele de razele cele dumnezeieşti este, întocmai ca şi hainele, un văl pus între lumină şi trupuri.
Ungerea cu untdelemn sfinţit are, se înţelege, şi o în-semnare deosebită, dar poate să cuprindă şi înţelesul următor, şi anume, ea ne duce cu gândul la stâlpul de piatră de la Betel, pe care Iacob, după ce I-a uns cu untdelemn, l-a în¬chinat lui Dumnezeu28. Ε drept că ungerea aceasta pomeneşte şi de ungerea pe seama poporului lui Dumnezeu, a regilor şi a preoţilor, dar care nu mai sunt de acum ai lor, ci trăiesc pentru Dumnezeu şi pentru cei pe seama cărora sunt trimişi. Tot aşa şi noi, după spălarea Botezului ne lepădăm de noi înşine şi chiar şi de viaţa noastră, ca să devenim numai ai lui Dumnezeu. Iată deci ce vrea să zică a te despuia de tine însuţi pentru ca să te faci una cu Dumnezeu. Pe lângă aceasta, ungerea e şi o icoană potrivită cu numele de creştin, nume care vine tocmai de la cuvântul grecesc «a unge»29. Şi când ne ungem ne facem şi noi asemenea cu Unsul Dom¬nului, căci doar Hristos însuşi este Cel care cu dumnezeirea Sa «a uns»  întreagă  omenirea,  făcându-ne astfel şi pe noi
25. δερμάτινος χιτών,     în   înţeles   de   unelte   ale   răutăţii  sau   cuget
al  trupului,   la   Grigorie  de   Nyssa,   Marea   cuvântare  catehetică   VII,   4,
apoi Despre suflet şi înviere, Migne P.G. 46, 14β.
26. Of. Cartea I, nota 84.
27. îs. 9, 1 ; Matei 4, 16. :
28. Fac. 28, 23.
29. In româneşte, termenii «Hristos» şi «creştin» provin de la ver¬
bul grecesc χρίζει   =  a unge.

DESPRE  VIATA  IN  HRISTOS 57
părtaşi la această ungere. Şi chiar această ungere duhovni¬cească o închipuie Taina Botezului, şi cel ce săvârşeşte asu¬pra credinciosului o astfel de lucrare sfântă ne-o lămureşte foarte bine prin aceea că vorbele pe care le spune la Botez ne aduc aminte de acelea prin care proorocul David vorbeşte despre ungere şi despre împărăţie. Căci preotul, ungând pe credincios, zice : «Unge-se robul lui Dumnezeu... cu untul de lemn al bucuriei», iar David preamărea cu sute de ani înainte pe Mântuitorul lumii, zicând : «Domnul însuşi, Dum¬nezeul Tău te-a uns pe Tine cu untul de lemn al bucuriei, alegându-te pe Tine între toţi părtaşii tăi» 30, înţelegându-ne pe noi, pe care, prin marea Lui iubire de oameni, ne-a făcut acum părtaşi la împărăţia Lui 31.
Dar până acum încă tot n-avem în noi viaţă. Tot ce-am spus până aici nu-s decât imagini, chipuri şi pregătire pen- tru adevărata viaţă. Când însă, după întreita afundare în apă, catehumenul se îmbracă în glasul cântării Treimii celei Sfinte, atunci îndată primeşte tot ce poate dori32 : se naşte, vine la lumina şi la zidirea cea adevărată — cum îi place proorocu¬lui David să rostească 33 —, primeşte pecetea cea sfântă, do-bândeşte întreaga fericire dorită şi se face lumină cel ce mai-nainte era întuneric, capătă viaţă cel ce nu exista, e primit în sălaşele lui Dumnezeu şi făcut fiu al Lui cel ce, din închisoarea şi robia cea mai de pe urmă, ajunge pe tron împărătesc. Căci apa Botezului nimiceşte viaţa dintâi, ca să nască din nou alta, mai bună, sugrumă pe omul cel vechi şi dă viaţă celui nou. Că lucrurile stau aşa, ne-o spun cei ce s-au  învrednicit  să  primească  Botezul,   dar  lucrul  se   vede
30. Ps·. 44, a
31. Idee similară la  Qrigen, In Cantlcum  Canticorum II, în P.S.B. Θ,
p. 325 apoi.  Contra Cels., VII  (Mignte P.G.  11,  1420).  Chirii al Ierusali¬
mului, Cateheza mistagogică III, 1, ed. cit., p. 355—556.
32. Potrivit  rânduielii  sfântului  Botez,   preotul  şi  naşul  înconjoară
cristelniţa şi analogul cântând de trei ori: «Câţi în Hristos v-aţi botezat,
în Hristos v-aţi şi îmbrăcat» (Galateni 3, 27) spre a pecetlui cu adevărat
«naşterea» sau «creştinarea» pruncului purtat în braţe.
33. Ps. 132, 16.

58 NICOLAE   CABASILA
tot aşa de bine şi din slujba rânduită pentru săvârşirea aces¬tei sfinte Taine şi din lucrările văzute care o însoţesc.
Căci scufundându-te în apă, îţi pierzi urma şi laşi să se înţeleagă că ai ajuns să te lipseşti de viaţa din aer. Iar a te lipsi de viaţă, e tot una cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat iarăşi la suprafaţa apei, ajungând din nou la lumină, înseamnă că te doreşti fierbinte după altă viaţă, iar după ce-ai dobândit-o trăieşti numai pentru ea. Din această pricină şi cerem în slujba Botezului ajutorul Făcă¬torului a toate, fiindcă acum dobândim din nou viaţa, iar o creare din nou e cu mult mai însemnată decât cea dintâi. Acum şi chipul lui Dumnezeu se întipăreşte mai bine în su¬flet decât odinioară, iar statura omului e făcută acuma şi mai întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de acuma chiar modelul ni se arată cu trăsături mai lămurite. Şi într-adevăr, când preoţii săvârşesc Taina naşterii din nou prin baia Bo-tezului şi cheamă prin cântări ajutorul Sfintei Treimi, nu spun atunci numai singur numele lui Dumnezeu — căci atunci lucrurile n-ar fi destul de lămurit şi de clar spuse —, ci cântă totodată cu mai deplină lămurire şi desăvârşire nu¬mele separat al fiecărei persoane  în  Sfânta Treime.
Dar mai este şi altă mărturie despre chemarea Sfintei Treimi. Chiar dacă Sfânta Treime a mântuit neamul ome¬nesc printr-o singură iubire de oameni, totuşi nu-i mai puţin adevărat că fiecare din persoanele dumnezeieşti a jucat un rol deosebit ; în vreme ce Tatăl primeşte împăcarea, Fiul este Cel ce face împăcarea, iar Duhul Sfânt este însăşi mulţimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor care s-au îm¬păcat cu El. Tatăl ne-a făcut slobozi, Fiul este Cel ce ne-a mijlocit slobozenia, iar Duhul Sfânt este chiar slobozenia însăşi, cum zice Sf. Pavel : «Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e şi slobozenia» :!4. Tatăl dă viaţă, Fiul este Cel prin care  am  dobândit-o,  iar  Duhul  Sfânt  este  Cel  ce  întreţine
34. II Cor. 3, 71 (ed. 1914).

DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 59
viaţa35. Doar şi când s-a creat dintru-nceput lumea, Sfânta Treime şi atunci lucra, noi însă nu puteam înţelege lucrul acesta decât numai prin icoană. Unul crea, Celălalt era mâna prin care se crea, iar Mângâietorul era suflarea Celui ce dă viaţă.
Dar de ce înşir aceste lucruri ? Pentru că numai cu pri¬lejul Botezului ni s-au descoperit mai lămurit cele privitoare la lucrarea fiecărei persoane dumnezeieşti în parte. Bine¬facerile pe care le împrăştiase Dumnezeu peste tot pământul au fost nenumărate ; n-ai putea găsi însă nici una, despre care să poţi spune că a dat-o Tatăl singur sau Fiul sau Duhul cel Sfânt, ci toate acestea erau lucrări ale întregii Treimi, în¬trucât erau săvârşite cu o singură putere, cu o singură în¬ţelepciune şi printr-o singură lucrare36. Căci deşi în planul de mântuire a lumii, întreagă Sfânta Treime a fost aceea care S-a descoperit, înnoind neamul omenesc, şi cu toate că Ea a fost aceea care mi-a dorit şi mie mântuirea, văzând înainte şi chipul în care această mântuire se va săvârşi, to¬tuşi, când e vorba de lucrare, Sfânta Treime n-a lucrat în comun. Căci lucrător nu e nici Tatăl, nici Duhul, ci numai Cuvântul. Singur El a luat asupră-Şi trup şi sânge, numai El a fost chinuit şi bătut, a murit şi a înviat, iar, ca o a doua naştere şi ca o nouă creare, ne-a întemeiat Botezul.
Drept aceea se cade ca toţi cei care se împărtăşesc de această creare din nou, în care ni s-a arătat Dumnezeu în trei ipostasuri deosebite, se cade, zic, să cheme, în săvârşirea slujbei Botezului, atât numele Tatălui, cât şi al Fiului şi al Sfântului Duh3~. Căci la urma urmei, de ce n-am scoate la iveală chiar în slujba Botezului însuşi planul tainic de mân¬tuire a lumii ? Dar oricum, chiar dacă cu gura nu-1 spunem, cu braţele tot îl săvârşim. Căci întreita scufundare şi întreita ridicare închipuie — cine nu  ştie ? —  moartea  cea  de  trei
35. Ioan 6, 63.
36. Ps.   Vasile  (-   Sf.  Grigorie  de  Nyssa),  Epistola  38,  Migne  P.G.
32, 325; 329.
37. Chirii al Ierusalimului Cateheza II mistagogică, trad. rom., p. 557 ;
Grigorie de Nyssa, Or. cat.   35, Migne P.G. 45, 92.

60 NICOLAE   CABASILA       '
zile şi scularea din morţi a Mântuitorului, care, şi una şi alta, sunt tocmai împlinirea iconomiei dumnezeieşti ! Doar nu în zadar cred că trâmbiţăm sus şi tare teologhisirea noastră despre Sfânta Treime, arătând şi cu braţele noastre — deşi pe tăcute — planul iconomiei de mântuire.
Căci la început dogmele au venit la cunoştinţa oamenilor pe calea predaniei, din gură în gură, în timp ce lucrarea mân¬tuirii a, ajuns să fie văzută de ochii oamenilor, ba a ajuns chiar să fie pipăită şi cu mâinile. Din această pricină Sf. Ioan Evanghelistul, cunoscând cele două firi ale Mântuitorului, a zis : «ceea ce era dintru început, aceea am auzit», ca pe urmă să adauge : «ceea ce am văzut cu ochii noştri şi mâinile noas¬tre au pipăit, aceea vă vestim, adică despre cuvântul vieţii de veci» χ. Dacă despre învăţătura Sfintei Treimi pare că este de ajuns să credem şi s-o mărturisim cu cuvântul — căci «ceea ce cu inima se crede spre dreptate, aceea se şi mărtu¬riseşte cu gura spre mântuire»39 —, în schimb, învăţătura de¬spre iconomie sau despre planul mântuirii trebuie s-o îm¬prospătăm adeseori şi s-o arătăm în afară şi prin fapte, căci stă scris că trebuie să păşim pe urmele Celui ce a murit şi a înviat pentru noi 40.
Iată, deci, pricina pentru care, pe de o parte, învăţătura despre Sfânta Treime o mărturiseşte cu gura, iar, pe de alta, patima şi moartea Mântuitorului le împlinim prin apa Bote¬zului asupra trupului nostru întipărind astfel asupra vieţii noastre chipul şi forma Dumnezeirii. Se vede, aşadar, în urma celor spuse mai înainte, că oricum l-am privi, şi ca rânduială, ca numire sau ca slujbă şi cântări bisericeşti, Botezul formează începutul vieţii celei în Hristos. Iar ce anume este această naştere la viaţă, vom vedea în curând. Căci când de unele ne lepădăm, iar pe altele le dobândim, pe unele le aruncăm, pentru ca pe altele să le câştigăm, când,
38. I   Ioan  I,   1;   Ioan   Damaschin,   Dogmatica,   trad.   rom.   III,   17,
p. 248.
39. Rom. 10, 10.
40. I Petru 2, 21.

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 61
adică, vom putea lămuri ce însemnează aceste treceri de la una la alta, atunci vom şti cu toată siguranţa ce însemnează a trăi în Hristos.
Am spus că, pe de o parte, există păcat şi om vechi, iar pe de alta dreptate şi om nou. Să arătăm mai lămurit ce însemnează aceste vorbe.
«Omul vechi» şi biruirea lui
Păcatul are două feţe şi el pune stăpânire cu amândouă : una constă în fapte, cealaltă în obişnuinţă, fapta păcătoasă nu durează mult, ci se termină de îndată ce a fost săvârşită. întocmai ca şi o săgeată, care după ce a străpuns, trece din¬colo, bineînţeles lăsând în urmă o rană în cei păcătoşi, ca o mărturie a răutăţii şi a stricăciunii şi ca un glas care cere judecată.
Obişnuinţa păcatului este, în schimb, tocmai repetarea deasă a faptelor rele 40 a. El e ca o boală încuibată înlăuntrul sufletului pe urma unei mâncări stricate. Acest păcat din obişnuinţă este statornic şi înlănţuieşte sufletul în nişte că¬tuşe cu anevoie de stricat, robeşte mintea, pe om îl îndeamnă să săvârşească numai rele, ducând la cele mai urâte fapte pe cei pe care-i prinde în mrejele sale, prin care păcatul s-a născut şi se naşte fără încetare, în acelaşi timp săvârşind răul şi fiind el însuşi o urmare a răului — ca într-un cerc. Lucrurile au ajuns de aşa fel încât păcatul nu mai are sfârşit, iar obiceiul rău dă naştere la fapte rele, care, înmulţindu-se, formează apoi ele însele o regulă de săvârşire a păcatelor. Şi, astfel, aceste două rele se ajută una pe alta şi cresc tot mai mari, după vorba apostolului : «păcatul a prins viaţă (în mine), iar eu am murit» 41.
Desigur răul n-a început nici ieri, nici alaltăieri, ci de când am venit pe pământ. Căci de când Adam s-a încrezut în
40 a. Noţiunile «faptă» sau lucrare (ενέργεια) şi «obişnuinţă» (έξις) sunt tipic aristotelice. Etica nicomahică I, 8, 1098 j IV, II, 1, 1120 etc. (trad. rom. Tr. Brăileanu, Bucureşti,  1944, p. 42,  119—120 etc).
41. Rom. 7, 9—10. Aceeaşi idee a «cercului vicios» («ca într-un cerc») o exprimă Cabasila şi în Viaţa St Teodora, Migne P.G.  150, 765.

62 NICOLAE   CABASILA
duhul cel rău şi şi-a întors faţa de la bunul său Stăpân, de atunci mintea i s-a întunecat, sufletul şi-a pierdut sănătatea şi tihna pe care o avusese. Dar din acel moment şi trupul s-a împerecheat cu sufletul şi a avut aceeaşi soartă ca şi el : s-a stricat şi el deodată cu sufletul, ca o unealtă în mâinile lu¬crătorului. Căci sufletul este atât de strâns legat de trup încât îl face şi pe acesta părtaş la tot ce simte el. Vrem mărturie ? Ruşinea pe care a încercat-o Adam a făcut îndată să-i ro¬şească obrazul, căci totdeauna când se întâmplă ca sufletul să fie încercuit de griji, atunci şi trupul suferă împreună cu el. Pe măsură, deci, ce firea îşi urma drumul ei, iar neamul omenesc se înmulţea, s-a întâmplat că, alături de celelalte daruri fireşti, s-a trecut asupra urmaşilor primului om, şi răutatea lui. Şi întrucât trupul nu numai că suferă influenţa patimilor sufletului, dar îi şi transmite acestuia din ale sale — şi sigur că pe de o parte sufletul se bucură şi suspină, iar pe de alta există oameni înţelepţi şi cinstiţi, fiindcă aşa le stă să¬dit în fiinţa şi trupul lor —, aşa stând lucrurile n-ar fi decât foarte firesc ca şi sufletul fiecărui om să moştenească răutăţile lui Adam, răutăţi care din sufletul aceluia au trecut în trupul lui, iar din trupul lui au trecut mai departe asupra sufletelor celor ce s-au născut trupeşte din el.
Acesta este «omul cel vechi» : sămânţa răutăţii părinţilor noştri dintâi, sădită în noi în clipa zămislirii noastre. Căci o singură zi din viaţa noastră nu ştim să fi fost lipsită de pă¬cat, ba încă nici înainte de a avea în noi suflarea vieţii n-am fost fără de răutate, căci după cum a zis proorocul : «Stricaţi am fost de când ne-am zămislit, rătăciţi am fost din pânte¬cele maicilor noastre»42. Şi mai rău decât atât; parcă nu ne-am fi săturat de acea tristă soartă lăsată de păcatul stră¬moşesc şi parcă nu ne-am fi mulţumit cu relele pe care le-am moştenit, ci cu atâta străşnicie ne-am dat răutăţii sporind această comoară a fărădelegilor, încât răutatea de-a doua în¬trecea pe cea dintâi, iar noi, urmaşii, am întrecut cu mult pilda
42. Psalm 57, 4 (formulare liberă).

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 63
strămoşilor noştri. Adâncul răutăţilor a fost că acestor fără-delegi nu li s-a pus nici o piedică, ci ele se întindeau fără încetare ca o pecingine. Poate chiar din pricina aceasta a fost cu neputinţă neamului omenesc să se poată vindeca singur — cu atât mai vârtos cu cât omul aproape niciodată nu ajun¬sese să guste bunătatea unei vieţi trăite în libertate, iar ne¬încercând o astfel de viaţă, el nici n-a putut ajunge s-o poată dori sau s-o poată căuta, fără a mai vorbi că nu era în stare să scuture jugul apăsător al păcatului43.
Tocmai de aceste îngrozitoare lanţuri, de pedeapsa ce ni se cuvenea, de boala păcatului şi de moarte — de toate aces¬tea Botezul este cel ce ne scapă şi încă cu plăcere : parcă to¬tul se şterge într-o clipă, atât de deplin şi de desăvârşit, încât nu mai rămâne nici o urmă de fărădelege44. Dar nu numai că Botezul ne slobozeşte de răutăţi, ci în locul acestora ne sădeşte în suflete cu totul altceva : dorinţa de mai bine. Prin moartea Sa, însuşi Domnul Hristos ne-a dat puterea să ni¬micim păcatul, iar prin învierea Sa din morţi ne-a făcut părtaşi la viaţa cea nouă. Căci moartea prin Botez, întocmai ca şi cea a Mântuitorului, omoară viaţa cea plină de răutăţi şi prin puterea ei de răscumpărare ne slobozeşte de orice pe¬deapsă pentru păcatele de care toţi eram vinovaţi în urma naşterii şi a vieţuirii noastre păcătoase.
Aşadar, Botezul ne scapă de păcat şi de obişnuinţa lui, făcându-ne în acelaşi timp şi părtaşi la binefacerile morţii ce¬lei de viaţă făcătoare a lui Iisus Hristos. Şi, fiindcă prin Bo¬tez ajungem să avem parte şi de înviere, Domnul Hristos ne dă şi o viaţă nouă, ba încă ne făureşte şi mădulare şi ne să¬deşte puteri cu care să lucrăm în această nouă viaţă şi care ne ajută să dobândim şi pe cea viitoare. De aceea şi pot zice că m-am scăpat de fărădelegi şi m-am făcut repede sănătos, cu atât mai vârtos, cu cât aici Dumnezeu este Cel ce a lucrat —
43. Idee   formulată   în   mod   similar   şi   de   Sf.   Grigorie   de   Nyssa,
in  Christi resurrectione oratio., I, Migne PG. 46,  608 D— 609 A.
44. Chirii al Ierusalimului, Cateheza II mistagogică (trad. cit. p. 551) :
«curăţeşte toate urmele păcatelor».

64 NICOLAE   CABAS1LA
ca unul Căruia nu-i trebuie timp îndelungat pentru astfel de lucrări — şi cu cât binele pe care-1 face omenirii în această viaţă nu-1 face numai acuma, ca să zicem că are nevoie de timp, ci este o lucrare săvârşită cu mult timp înainte. Căci Hristos nu de astăzi ne răscumpără de greşelile în care am căzut, nici nu ne pregăteşte abia astăzi leacul mântuitor, după cum nici mădularele şi puterile sufleteşti nu astăzi ni le să¬deşte spre a face bine, ci de multă vreme a îndeplinit aceste lucrări. Şi anume, de când S-a suit pe cruce, de când a murit şi a înviat, de atunci s-a dobândit oamenilor slobozenie din patimi, atunci s-a dat din nou chipul şi frumuseţea făpturii omeneşti, ba încă i s-au adăugat şi forme noi şi mădulare tinere. Acum n-avem decât să urmăm şi să înaintăm în viaţa harului. Şi aceasta, Botezul e în stare să ne-o dea : celor morţi viaţă, robiţilor, slobozenie, celor stricaţi, chipul frumu¬seţii celei nepieritoare.
Preţul de răscumpărare s-a plătit; de acum urmează să ajungem şi noi liberi. Mireasma Mirelui s-a revărsat şi a cu¬prins cu parfumul ei toată lumea45. Nu ne mai rămâne decât să tragem până în fundul plămânilor această bună mireasmă 46, căci puterea aceasta de-a respira ne-a dat-o însuşi Mântuito¬rul şi tot El ne-a dat şi puterea de a ne face liberi şi de a ne lumina. Pentru că, venind în lume, Mântuitorul nu numai c-a făcut să răsară lumina lumii, ci ne-a dat şi ochi ca să o vedem şi nu numai că a turnat în lume mireasma darurilor Sale, ci ne-a dat şi puterea de-a o simţi. Iar baia Botezului tocmai aceasta o face : trezeşte în cei spălaţi aceste simţiri şi aceste puteri adormite. Căci în apă ne scufundăm întocmai cum se scufundă o materie neputincioasă şi fără formă, dar când ie¬şim de acolo, ieşim îmbrăcaţi într-o formă de o frumuseţe neîntrecută.
De acum asupra noastră se revarsă o mulţime nesfârşită de bunătăţi, căci toate sunt pregătite pentru noi după cuvân-
45. Cântarea Cântărilor 1, 2.
46. II   Corinteni   2,   15.  Grigorie   de   Nazianz,   Oratio   XL,   Migne
P.G.  36,  400;  Dionisie   -Areopagitul,  Ierarhia  bisericească,  I,   12,
Migne P.G. 3, 1121.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 65
tul Scripturii : «ospăţul Meu este gata, juncii Mei şi cele în-grăşate s-au înjunghiat şi toate sunt gata : veniţi la nuntă» 47. La bucuria aceasta sărbătorească un singur lucru mai lipseş¬te : să vină cei chemaţi. Dacă ar răspunde la această chemare, s-ar simţi vreo lipsă în fericirea lor ? Desigur că nici una.
Dacă în viaţa de dincolo ne înfăţişăm înaintea lui Hristos după ce ne-am pregătit înainte, în schimb aici, pe pământ suntem gata îndată ce ne-am hotărât să ne înfăţişăm înaintea Domnului. în viaţa viitoare, când ne vom înfăţişa, va trebui să avem în suflet toate mărturiile faptelor bune ; aici e destul să ne înfăţişăm, pentru a primi totul. De aceea, dincolo, Mirele nu mai vrea să deschidă fecioarelor celor care în această via¬ţă au fost nebune/i8, câtă vreme aici sunt chemaţi la nuntă toţi păcătoşii49, să se bucure şi să se veselească. Din clipa când începe viaţa viitoare, va fi peste putinţă mortului să în-vieze, orbului să vadă şi leprosului să se facă sănătos, pe câtă vreme în viaţa de acum e de ajuns ca omul să aibă bunăvoin¬ţă şi râvnă pentru ca toate cele bune să urmeze, precum stă scris : «Eu pentru aceasta am venit în lume, ca lumea viaţă să aibă»50, iar în altă parte: «Lumina a venit în lume»51. In nespusa Lui iubire de oameni, cu toate că El singur a făcut toate pentru mântuirea noastră, Domnul ne-a dat şi nouă o parte din lucrarea prin care ne dobândim slobozenia aceasta, care constă în credinţa că prin Botez ne vom mântui şi că vrem să ne apropiem de această mântuire, aşa că mântuirea întreagă ni se socoteşte ca un rod al strădaniilor noastre, încât se pare că însuşi Domnul se simte dator să ne umple de atâtea binefaceri. Şi lucrurile merg până acolo că dacă s-ar întâmpla să murim îndată ce am primit Botezul, neducând cu noi de¬cât pecetea darului primit prin el, chiar şi atunci ne-ar încu¬nuna Mântuitorul cu laurii biruinţei, întocmai ca şi când noi înşine ne-am fi oştit pentru împărăţia cerească.
47. Mat. 22, 4.
48. Mat. 25, 1—12.
49. Pilde 9, 4.
50. Ioan 10, 10.
51. Ioan 3, 19.
5 — Despre viaţa în Hristos

66 ,       NICOLAE   CABASILA
«Viaţa cea nouă» r)
Iată, aşadar, în ce chip ne reînvie sufleteşte Botezul ! iar întrucât cel ridicat din baia acestui Botez dobândeşte şi o viaţă nouă, se cade să cercetăm ce fel de viaţă este aceasta. Ne putem închipui din capul locului că ea nu mai e totuna cu cea pe care am dus-o înainte, ci este mai desăvârşită şi mai potrivită cu chemarea noastră de oameni. Căci dacă şi acum am avea tot aceeaşi viaţă de mai înainte, ce nevoie am mai fi avut să murim ? Iar dacă viaţa cea nouă nu este mai ducă¬toare la desăvârşire, atunci de ce mai spunem c-am înviat ? Căci doar n-o fi această viaţă conformă cu a îngerilor, când ştim că omul n-are nimic comun cu îngerii. Ştim bine că omul este cel care a căzut, iar ca el să se facă înger după ce a căzut, aceasta nu mai însemnează că omul înviază. Aşa ceva ai" fi tot una cu o statuie ciuntită, al cărei bronz n-ar mai primi înfăţişarea de om, ci un cu totul alt chip. De aceea, e firesc lucru ca viaţa aceasta nouă să fie mai omenească, mai nouă şi mai desăvârşită decât cea dintâi, însuşiri pe care le do¬bândeşte numai acea viaţă pe care ne-a adus-o Mântuitorul. Ε nouă întrucât nu mai are nimic din felul de viaţă al omu¬lui vechi. Ε mai desăvârşită, întrucât întrece orice închipuire omenească ce vrea să se apropie de însuşi modelul cel dum¬nezeiesc al vieţii. în sfârşit, această viaţă se potriveşte cu fi¬rea noastră, căci a fost trăită de un om, care a fost într-ade¬văr om şi Dumnezeu, prin urmare lipsit de orice păcat, chiar şi de cel al firii omeneşti. Aceasta este pricina pentru care, atunci când ne reînnoim prin Botez, însăşi viaţa lui Iisus mijeşte în mădularele noastre şi tot aceasta este pricina pen¬tru care, în clipa când ieşim din baia Botezului, suntem spă-laţi de orice întinăciune a păcatului.
Dar şi alte mărturii putem aduce despre acest adevăr. Naşterea noastră cea prin Botez închipuie începutul vieţii ce va să vie. Dobândirea de noi mădulare şi de simţiri noi în-truchipează pregătirea pentru noua orânduire a vieţii ce ne aşteaptă. Or, pentru viaţa viitoare nu ne putem pregăti în alt chip decât câştigându-ne de aici, de jos, viaţa în Hristos,

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS                                 67
Care «s-a făcut Părinte al veacului ce va să vină» 52, după cum şi Adam este părinte al vieţii de acum prin aceea că a lăsat oamenilor ca moştenire viaţa cea pieritoare. Căci, după cum nici viaţa de aici n-am putea-o duce dacă n-am avea simţirea lui Adam şi puterile cerute oricărui om ca să trăias¬că, tot aşijderea nici în lumea fericirii de veci n-am putea ajunge fără a ne fi pregătit printr-o viaţă dusă în Hristos şi fără să fi vieţuit după chipul şi asemănarea Lui.
Dar Botezul mai este o naştere şi în alt înţeles. Dacă-i adevărat că Hristos se naşte în noi prin Botez, apoi tot aşa-i de adevărat că odată cu El ne naştem şi noi. Or este un lucru prea lămurit că cel ce dă naştere cuiva îi împărtăşeşte, tocmai viaţa sa proprie. Şi atunci iată de ce trebuie să ne mirăm : în viaţa de dincolo nu numai cei ce s-au botezat vor primi trupuri înnoite şi înviate întru nestricăciune, ci şi cei care nu s-au putut pregăti pentru acea viaţă prin mijlocirea sfintelor Taine, cu un cuvânt toţi oamenii. Pentru că e într-adevăr lucru minunat ca să se împărtăşească de învierea adusă în această lume de moartea lui Hristos până şi cei ce n-au primit Botezul, această singură cale prin care ajungem părtaşi la moartea cea de viaţă făcătoare. Căci dacă au fugit de doctor şi ajutorul lui nu l-au primit, lipsindu-se astfel de singura doctorie ce li s-a putut da, atunci ce pricină i-ar putea face vrednici să guste nemurirea ? Pentru că atunci una din două : ori că toţi oamenii se vor împărtăşi de toate bunătăţile53 ce ne-au venit prin moartea lui Hristos, adică vor învia, vor trăi şi vor împăraţi cu El şi vor dobândi feri¬cirea de veci — fără să se ceară din partea noastră nimic —, ori că atunci, desigur dacă nu depunem şi noi partea noastră de sforţare, nimeni nu se va mântui dacă nu va fi crezut in Mântuitorul lumii.
Iată ce se poate răspunde la întrebarea aceasta. învierea însemnează reînnoirea sau restaurarea în starea dintâi a firii
52. Isaia 9, 6.
53. Ps. 15, 2.

68 NICOLAE   CABASILA
omeneşti M. Or, aşa ceva nu poate fi decât un dar al lui Dum-nezeu. Căci după cum ne-a zidit fără voia noastră, tot aşa ne şi înviază fără să ceară ajutorul nostru. Dar ca să împărăţim împreună cu Hristos, să-L vedem faţă către faţă şi să ne unim cu El, acestea trebuie să formeze plăcerea strădaniilor noastre. Căci o astfel de bucurie n-o dă Dumnezeu decât celor care au voit-o, au iubit-o şi au dorit-o fierbinte55. în faţa unui lucru împlinit numai aceia care l-au dorit fierbinte se şi pot bucura deajuns. Cei ce n-au dorit aşa ceva nici nu pot gusta astfel de bucurii, căci cum te-ai putea bucura şi îndulci de un lucru împlinit, dacă nu i-ai fi simţit nevoia atunci când nu-1 aveai ? întocmai aşa e şi în viaţa duhov¬nicească : nu poţi dori şi nici nu poţi căuta să urmezi dacă n-ai fost în stare să-i vezi frumuseţea, după cum spune şi Scriptura despre Duhul Adevărului, că lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşteδ6. Şi dacă ara plecat din această viaţă orbi şi lipsiţi de simţirea şi puterea, care singure ne pot face să cunoaştem şi să iubim pe Mântuitorul, care singure ne ajută să-L dorim şi să ne pu¬tem uni cu El, atunci nu trebuie să ne mirăm de ce chiar dacă toţi vor fi nemuritori, nu toţi vor trăi în fericire. Căci toţi se împărtăşesc deopotrivă din darurile pe care Dumnezeu le face firii omeneşti, dar de răsplata ce împodobeşte sfor¬ţarea fiecărui suflet nu se vor învrednici decât cei ce au urmat lui Dumnezeu cu evlavie. Pricina este că Dumnezeu vrea binele tuturor fără deosebire şi împarte tuturor deopo¬trivă binefacerile Sale, fie că acestea sfinţesc vrerile, fie că înnoiesc firea cea omenească. Binefacerile cu care e îm¬podobită firea noastră sunt primite fără voie, de toţi oame¬nii, întrucât nu stă în puterea noastră să nu le primim, aşa încât Dumnezeu ne face bine fără voia noastră şi parcă
54. Despre   «reînnoirea    sau   restaurarea    firii»    vorbeşte   adeseori
Sf. Maxim Mărturisitorul, Către Talasie, filocalia 11, p. 130 şi urm.
55. Celor care «au căutat-o cu stăruinţăn,  cum zice acelaşi Maxim
Mărturisitorul, Cdfre Talasie, 59, cf. op. cit. p. 310 şi urm.
56. Ioan 14, 17.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 69
aproape ne sileşte în marea Lui iubire de oameni să le pri¬mim, ori de câte ori încercăm, fără să izbutim însă, să în¬depărtăm binefacerile Sale.
Iată, deci, cât e de mare darul învierii! Căci nu stă în puterea noastră nici să ne naştem, nici ca, după ce am mu¬rit, să înviem sau să rămânem tot morţi. Cât despre ceea ce stă în puterea voinţei omeneşti, adică alegerea binelui, ier¬tarea greşelilor aproapelui, bunătatea deprinderilor, curăţenia sufletului, privirea spre Dumnezeu, răsplata pentru astfel de fapte formează cea mai deplină fericire pentru om. Căci stă în puterea noastră să le îndeplinim ori să le ocolim, iar dacă le dorim, atunci vrednici suntem să şi luăm plata după această dorinţă. Dar dacă sufletul nostru nu doreşte o ase¬menea fericire — şi fără să vrem noi, nimeni nu ne poate sili să dorim sau să urâm ceva —, atunci cu ce drept am putea cere să gustăm din ea ? Şi aceasta pentru încă o pricină: atunci când s-a făcut ca un «prim născut între cei morţi»57 Mântuitorul — El singur — a slobozit firea omenească din stricăciune, iar când a intrat în Sfânta Sfintelor, «ca un îna-inte-mergător»58, a scos sufletul din fărădelegi, omorând pă¬catul, împăcând pe om cu Dumnezeu, surpând zidul vrajbei 59 şi sfinţindu-Se chiar şi pe Sine pentru ca, la rândul nostru, şi noi să fim sfinţiţi întru adevăr60. Urmează de aici că pe bună dreptate numai aceia se vor slobozi din fărădelegi şi din stricăciune, care, ca oameni, îşi schimbă firea şi stră¬duinţele după cele ale Mântuitorului şi care preamăresc în¬truparea şi patima Domnului, plecându-se poruncilor Lui şi voind numai ceea ce vrea El.
Cei ce nu s-au botezat au numai primul din aceste lu¬cruri, al doilea nu. Şi anume, au firea omenească la fel cu cei botezaţi, în schimb le lipseşte credinţa în mântuirea adusă de  Mântuitorul  şi  părtăşia aceluiaşi gând  şi  aceleiaşi  inimi
57. Col. 1, 18.
58. Evr. 6, 20.
59. Ef. 2, 14.
60. Ioan 17, 19.

70 NICOLAE   CABASILA
ca şi El. Unii ca aceştia, neavând aceeaşi voinţă cu Hristos, vor fi lipsiţi de iertarea păcatelor şi de cununa, dreptăţii, Altfel, nimic nu-i opreşte să ajungă şi ei slobozi, după .o altă libertate, şi nici să învieze până şi cu trupul, ca unii ce au aceeaşi fire omenească cu Hristos. Căci, de fapt. Bo¬tezul se face pricină numai a vieţii celei viitoare, nu şi a celei de acum.
} Acest dar care s-a dat oamenilor gratuit, în timp ce iertarea păcatelor şi cununile cereşti şi împărăţia cerească se dau numai acelora a căror vrere este împreună lucrătoare cu Domnul, care îşi potrivesc viaţa de aici cu cea de dincolo, vreau să zic cu a Mirelui, ca unii care se nasc din nou pe măsura lui Adam cel nou, strălucind de frumuseţea şi de Lu¬mina pe care Botezul le-a lăsat în ei, pentru că scris este că Hristos este «împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor». Unii ca aceştia ţin capul ridicat, ca nişte în¬vingători la alergări olimpice, întrucât coroana lor este În¬suşi Hristos ; deschid urechile căci aud pe Însuşi Cuvântul; deschid ochii şi văd Soarele ; inspiră în piept căci simt pe Cel ce este miros de bună mireasmă, «mir revărsat» peste lumea aceasta62, în sfârşit, îmbracă haina neprihănirii, căci iau parte la nunta Mirelui ceresc.
Dar cele spuse până aici ne fac să vorbim şi de alt lucru, pe care nu-1 putem trece sub tăcere.
Dacă într-adevăr dorinţa după Botez, credinţa în el şi primirea lui ne fac să dobândim toate bunătăţile legate de el, iar dacă, pe de altă parte, lepădarea acestor trei lucruri însemnează îndepărtarea de fericirea însăşi, atunci ce să zi¬cem de aceia dintre credincioşi, care, după ce l-au primit odată, s-au lepădat de el, au părăsit credinţa ce au avut-o la început, nemaivrând să cunoască pe Hristos şi pe urmă, după ce şi-au revenit în sinea lor, se întorc din nou la Biserică/ acest aşezământ sfânt ? Ar urma să-i aducem pe aceşti tră-
61. Ps. 44, 3 (ed. 1914).
62. Cântarea Cântărilor l, 3.

DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS
datori din- nou la baia Botezului şi să săvârşim din nou Taina, ca şi când sufletele lor ar fi pierdut tot ce câştigaseră prin Sfântul Botez ? Nu, ci rânduiala cere doar ca trupurile aces¬tora să le ungem cu Sf. Mir, nimic altceva adăugând şi în-scriindu-i din nou în cercul celor credincioşi63. Ce am putea spune în legătură cu acest fapt ? După credinţa noastră două lucruri : mai întâi că prin Taine am primit încă un ochi sau puterea de a vedea mai limpede ; în al doilea rând, că acesta e trebuincios pentru a intra în legătură cu Dumnezeu. Din¬tre acestea două, apostaţii sau cei căzuţi din credinţă pierd pe una, adică întrebuinţarea vederii, dar păstrează pe cea¬laltă, îndreptăţirea sau însuşirea sau puterea de a vedea. Şi aceasta din pricină că numai dacă vrem ne folosim de pu¬terea simţurilor noastre. în puterea mea stă să caut soarele ori să închid ochii în faţa luminii, pe câtă vreme a scoate ochiul şi a nimici cu totul această minunată lucrare, acest lucru nu mai ţine de puterea mea. Şi. dacă. nu putem nimici nici măcar una din puterile sufleteşti cu care ne-a înzestrat firea, atunci cu atât mai puţin am putea să nimicim unele ca acelea cu care însuşi Dumnezeu ne-a înzestrat64 atunci când ne-a adus din nou la viaţă. Dar şi gândul lăuntric care ne conduce, adică autonomia noastră, pe care Botezul o înnoieşte şi-i dă o nouă orânduială — fie că-i vorba de o libertate a cuvântului sau a voinţei, fie că-i vorba de cu totul altceva, de care ascultă toată puterea sufletului şi o îndrumează spre aceeaşi lucrare °3 —, nici acest gând, zic, nu admite vreo schimbare sau vreo silă străină, pentru că sufletul nu-mi poate birui personalitatea,  lucru pe  care nu-1 poate  săvârşi
63. Se  pare  că  aici   Cabasila   a   avut   o   scăpare.   Nici  ungerea cu
Sf. Mir nu se  repetă.  In schimb,  C. Armenopol prevede (P-G.,   150,   125)
că pentru readucerea  la Biserică  a  celor  eretici   «e  de  ajuns   ungerea
lor cu mir,  după ce au anatematizat erezia».
64. Rom.  11, 29. ■ .,
65. Puterea   de    conducere   a    sufletului    omenesc   ( T6 ήγεμονι-χ,όν,
principale cordis), principiu de ■provenienţă stoică, de care vorbea ade¬
seori şi Origen (In Canticum Canticorum I, P.S.B. 6, p. 317). '    .

72 NICOLAE   CABAS1LA
nici Dumnezeu însuşi, fiindcă din darurile Sale, Dumnezeu nu ne-a luat înapoi nici unul, cum Însuşi ne spune prin cu¬vântul Apostolului : «Căci darurile şi chemarea pe care ni le-a făcut Dumnezeu, nu ni le ia înapoi». El, ca noian al bu¬nătăţii, ne vrea numai binele, pe care ni-1 dăruieşte fără a aduce cea mai mică ştirbire libertăţii noastre .
Ei bine, aşa lucrează în noi şi Taina Botezului, dar fără a face vreo silă asupra voinţei noastre şi fără a o robi, ci, deşi stă ca o putere ascunsă în noi, totuşi nu poate opri de la râu pe cei ce stau sub puterea lui. Căci nici ochiul cel mai sănătos nu poate lumina pe cel ce vrea cu tot dinadinsul să zacă în întuneric. Că aşa stau lucrurile, ne arată credincioşii, care, după ce au primit Botezul şi toate binefacerile ce decurg din el, totuşi se lasă duşi în cea mai adâncă necredinţă şi fărădelege. Aceasta e şi pricina pentru care preotul nicicând nu botează a doua oară 67 pe cei ce ar mai avea nevoie de un astfel de Botez, dat fiindcă acestora nu li s-au retras încă darurile primite la naşterea cea de a doua. După câte ştim, unui astfel de om i se face doar Ungerea cu Sf. Mir, pentru a arăta că i se împărtăşeşte darul unei vieţi mai înduhovni-cite, mai în frică de Dumnezeu şi în dragoste de El, căci în felul acesta, viaţa este adusă la prima ei formă. De altfel şi Taina Sfântului Mir cu acest scop se dă, spre întărire 68. Dar se pare că am vorbit de ajuns despre astfel de lucruri. Să mer¬gem deci mai departe pe drumul firesc.
Se vede, aşadar, lămurit din cele spuse până aici, că acei ce s-au renăscut prin Botez trăiesc din însăşi viaţa în Hris¬tos. Dar ce este, de fapt, viaţa aceasta a lui Hristos ? Vreau să zic, ce este această lucrare, prin mijlocirea căreia sufletele
66. Altă   expresie   stoică   (αίιτεξούσιοί, )   mult   discutată   de   Origen,
P.S.B., 8, ρ. Ιββ sq.
67. Nerepetacea Botezului era un adevăr respectat de toţi. Sf. Gri¬
gorie  de Nazainz  îl subliniază  în  Oratio XL. In Sanctum Baptisma P.G.
36,  p.  408.  A  se  vedea   D.  Stăniloae,  Teologia   dogmatică  ortodoxă  III,
Bucureşti, 1978, p. 47.
68. Credem,   a   fi   fost   o  scăpare    afirmaţia   lui    Cabasila,   potrivit
căreia   ereticilor  care  se  reîntorc  la  Biserică  li  se   administrează   «din
nou» Mirungerea.

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 73
spălate în baia Botezului se împărtăşesc din însăşi viaţa lui Hristos ? Până acum încă n-am lămurit ce anume este viaţa lui Hristos. De altfel o întrebare de felul acesta covârşeşte ea însăşi puterea de înţelegere a omului.,
După cum zice Sf. Pavel69, această viaţă este «o putere a veacului ce va veni», o pregătire pentru viaţa cealaltă. Şi după cum, fără să ne fi apropiat de lumină nu ne putem da seama de minunata putere a ochilor şi de strălucirea culori¬lor şi după cum dacă nu te scuturi din toropeala somnului nu poţi să ai ochii ageri precum cel ce a fost treaz tot timpul —, tot aşa, e peste puterile noastre să cunoaştem încă de aici de jos ce sunt mădularele cele noi şi puterile, de care ne vom folosi numai în viaţa veacului viitor şi, de aceea, nu le putem cunoaşte frumuseţea atâta vreme cât trăim aici pe pământ. Pentru a putea înţelege aşa ceva ar trebui să avem alături o frumuseţe asemănătoare şi o lumină în-rudită.
In fond, noi suntem mădulare ale lui Hristos, în aceasta constă roadă Botezului. Dar nici strălucirea, nici armonia dintre mădulare nu se pot închipui fără cap. Căci dacă am tăia legătura dintre mădulare şi cap, atunci mădularele ni s-ar arăta în toată urâciunea lor şi fără nici un rost. Or, cât timp trăim aici pe pământ capul acestor mădulare stă undeva ascuns şi se va arăta abia în viaţa ce va veni. Atunci însă şi mădularele vor străluci împreună cu capul şi vor împrăştia şi ele aceeaşi lumină, arătându-se lămurit fiecare în parte, după cum a zis Sf. Pavel : «Voi aţi murit şi viaţa voastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu ; când însă Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru mărire»70. La fel zicea şi fericitul Ioan : «încă nu s-a arătat lămurit ce suntem, dar când se va arăta Domnul, atunci se va vedea că suntem şi noi la fel cu El» 71. De aceea, în viaţa de acum, noi nu putem înţelege cum vom
69. Evr. 6, 5.
70. Col. 3, 3, 4.
71. I Ioan 3, 2.

74 '    NICOLAE   CABASILA
trăi dincolo şi nici cum vor vieţui sfinţii, dar în cea mai mare parte, ei au mărturisit cu toţii că nici ei nu ştiu sau că şi ei cunosc cel mult «ca prin oglindă, în ghicitură, în parte», iar puţinul ce se poate cunoaşte nu se poate lămuri în cuvinte. Fireşte că cei curaţi la inimă cunosc ceva mai mult din tainele viitoare72, mai bine zis simt cumva, dar nici ei nu găsesc cuvântul sau vorba potrivită ea să arate şi altora ce este această taină mare a vieţii viitoare. Cam aşa ceva va fi auzit şi Apostolul, când a fost răpit până la al treilea cer : «Auzit-am cuvinte nespuse, pe care nici nu-i este îngăduit omului a le grăi» 73.
Ceea ce nu se poate cunoaşte şi spune despre viaţa aceea — care nu este ; decât înfăţişarea unor lucruri nevă-zute — este în primul rând îndrăzneala celor ce s-au apropiat de Botez, apoi îndreptarea vieţii celor ce au primit baia naş¬terii din nou şi s-au arătat astfel vrednici de numele lor (de creştini) şi, în sfârşit, puterea lor mai presus de fire, care biruieşte chiar şi legile omeneşti. Căci toate aceste lu¬cruri nu pot fi atribuite nici înţelepciunii omului, nici stră¬daniilor lui, nici naşterii şi nici  altui factor omenesc.
Puterea pe care ne-o dă Botezul. Pilda mucenicilor
Sufletul celor ce s-au botezat ajunge să înfrunte răutăţi atât de mari încât oamenii cu greu şi le pot închipui, ba nici trupul nu se mai sperie de un asemenea curaj, ci suferă atâ¬tea chinuri câte a vrut sufletul. Cu toate acestea ştim că puterea de răbdare a sufletului şi a trupului nu-i fără mar¬gini şi că nici unul şi nici celălalt nu sunt în stare să stea cu tărie în faţa oricăror suferinţe, de aceea, după ce din multele încercări au putut birui măcar pe unele, trupul a mu¬rit, iar sufletul a zburat. în schimb, trupurile şi sufletele Sfinţilor nimic nu le-a putut zdruncina, căci oricâte feluri de
72. I Cor. 13, 12.
73. II Cor. 12, 4.

DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 75
.munci şi de chinuri a putut plăsmui împotriva lor mintea omenească, ei pe toate le-au suferit şi le-au biruit cu răbdare, ba mai degrabă —: şi aceasta este nemaipomenit,— pe ei nici măcar nu i-a durut şi nici n-au suferit deloc. Căci ei n-au -dispreţuit viaţa omenească cu gândul că vor fi din greu răs¬plătiţi, nici nu s-au gândit că vor apuca o viaţă mai fericită şi nici pe unul nu i-a- îndemnat mintea sau judecata să su¬fere ei astfel de chinuri şi încă fără voie — cum suferă bol- navii pe doctor când îl văd cu fierul înroşit şi cu cuţitul ce taie rănile — nu, ci — lucru straniu i — le erau dragi ră-nile, ardeau de dorul de-a suferi, se duceau bucuroşi la moar¬tea cea dorită, fără a nădăjdui nimic altceva mai bun. Unii din ei porneau de bunăvoie spre ascuţişul săbiei, spre. schin¬giuiri şi spre moarte, iar după ce le gustau odată, le doreau şi mai fierbinte. Alţii mai bucuros au ales să îndure toată viaţa cele mai grele batjocuri şi suferinţe, să trăiască lipsiţi de orice tihnă şi în loc de hrană mai bucuros ar fi vrut să moară în fiecare zi. Până şi trupul urma acestei încercări :şi da şi el partea şa de ajutor, luptând chiar contra legilor sale fireşti. Şi creştini de felul acestora n-au fost numai doi .sau trei sau douăzeci şi nici numai bărbaţi sau oameni în puterea vârstei, ci au fost zeci şi sute de mii, într-un număr nesfârşit şi de orice vârste.
Şi aceasta se vede mai ales din pilda mucenicilor. Fie că aceştia s-au numărat în ceata celor ce au suferit înainte de prigoanele propriu-zise, fie că au dobândit viaţa cea adevărată de la Hristos tocmai în timpul acestor prigoane, aceşti ucenici mărturiseau toţi deopotrivă credinţa în Hristos înaintea celor ce-i prigoneau, chemau numele Domnului şi stri¬cau că doresc moartea, chemând într-un singur glas asupra lor pe călăi, ca asupra a nu ştiu ce pradă bună şi bărbaţi :Şi femei şi fete şi copii, oameni de toate stările şi de toate vârstele. Şi mai trebuie adăugat că nu în deşert am zis că mucenicii s-au ales din toate stările omeneşti, căci în faţa luptelor şi a suferinţelor omul obişnuit  cu o  viaţă  molatică
 se va purta la fel cu cel ce-şi câştigă traiul în sudoarea

76 NICOLAE  CABASILA
frunţii, după cum nici ostaşul, nici curteanul nu se vor uita cu acelaşi ochi la luciul săbiei şi la moarte.
Or, mucenicilor nimic n-a fost în stare să le scoată cu¬rajul minunat sau să-i oprească de a ajunge toţi unul ca şi altul, la cel mai înalt grad de înţelepciune M, pentru că pe ei una şi aceeaşi putere i-a plăsmuit şi le-a dat viaţă, încât au ajuns cu toţii la cel mai înalt grad de desăvârşire, iar Binele (suprem) l-au cunoscut şi l-au îndrăgit cu mult mai mult decât s-ar putea înţelege în chip firesc. Atât de mult, încât de dragul acestui Bine şi-au dispreţuit chiar viaţa lor. Până şi femei ce jucaseră în teatrele păgâneşti şi bărbaţi ce duseseră o viaţă destrăbălată, un şir nesfârşit de astfel de oameni au primit cu toţii cuvântul mântuirii celei de obşte, şi-au schimbat viaţa, au renăscut, şi-au schimbat dintr-odată_ felul de a trăi după pilda chipului celui prea frumos, încât parcă toată lumea şi-ar fi schimbat masca.
S-a întâmplat ca până şi unii oameni care nu primiseră încă Botezul să se prindă în hora acestor mucenici. Pe aceş¬tia neputându-i Biserica boteza în apele sale, i-a botezat în¬suşi Mirele Bisericii73. Pentru mulţi dintre mucenici Dom¬nul a trimis nori din cer76 sau a făcut să ţâşnească dintr-o dată apă din pământ spre a-i putea boteza. Pe cei mai mulţi însă îi va naşte a doua oară în chip cu totul nevăzut, căci dacă unele mădulare ale Bisericii, Pavel sau oricare altul,, împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos77, atunci nu-i nici o mirare dacă locul Bisericii îl ţine însuşi Capul ei. Căci dacă-se pare că unele din mădulare stau capului într-ajutor, atunci cu cât mai vârtos nu va adăuga de la sine Capul, de va lipsi
74. Din    bogata     literatură     encomiastic-ascetică,     potrivit     căreia
martiriul,  iar mai  târziu monahismul erau  socotite  «adevărata   filosofie»,
amintim  Origen, Exortaţie Ia martiriu, 34  (P.S.B.  8, p.  379);  Grigorie  de·
Nazianz,  Oratio XV. In Machabaeorum laudem Migne,  P.G. 35,  p.  913;
I. Rămureanu, Acte martirice, în P.S.B. 1Ί, p. 98.
75. Ε vorba de «botezul sângelui».
76. In chip legendar se relatează [Svnaxarium Ecclesiae Constanti-
nopolitane,  Bruxelles,   1900, p.   193)  despre Porfir  că  a  fost botezat  cu
apă  din nori.  Grigorie  de  Nazianz,  Oratio XXXIX,  Migne  P.G.  36,  356..
77. Col. 1. 24.     ,   . _ ;:... 1   ,, .    ...t.   ,
"- ~*-^*<*.

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 77
ceva mădularelor ? Dar cred că am spus aici destule. Să ne întoarcem în locul de unde am plecat.
N-ar mai avea nici un rost să arătăm că puterea prin care mucenicii au dobândit atâta îndrăzneală în luptă sau au alergat cu atâta grabă la moarte şi prin care au ajuns să ducă la bun sfârşit ceea ce au început, — o asemenea putere ar fi izvorât doar din firea omului. De aceea suntem siliţi să spunem că toate lucrările acestea sunt un rod al Sfântului Botez. Rămâne acum să vedem în ce chip poate lucra Botezul asemenea roade.
În ce chip lucrează Botezul asupra noastră
Se înţelege de la sine că toate suferinţele şi muncile acestea creştinii le primeau cu dragoste, fiindcă numai cine a fost rănit şi fermecat în inima sa de dragostea lui Hristos 78 a putut ajunge la o stare atât de neaşteptată. Şi oare dra¬gostea aceasta de ce era pricinuită ? Ce simţeau ei în timpul suferinţelor de le erau aşa de dragi şi de unde aveau ei atâta foc în sufletele lor ? La aceste întrebări vrem să răspundem acum.
In primul rând, se ştie că numai dacă ajungem să cu-noaştem un lucru, începem să-i şi iubim. Cunoaşterea naşte dragoste, pentru că înainte de a cunoaşte frumuseţea unui lucru nu putem să-i îndrăgim. Iar întrucât această cunoaştere este câteodată mai desăvârşită, iar altădată mai puţin de¬săvârşită, se înţelege că şi puterea dragostei este diferită. Când cunoaştem în toată deplinătatea binele şi frumosul, atunci îl şi iubim cu toată căldura şi cu toată puterea ce i se cade ; ceea ce însă nu cunoaştem pe deplin, aceea nici nu putem îndrăgi aproape deloc. Or, se poate vedea fără cea mai mică îndoială că Botezul sădeşte în sufletele credincioşilor o  anumită cunoaştere şi presimţire a lui Dumnezeu,  îi face
78. In text : τά χριστού φίλτρα . Am vorbit în introducere despre această «dragoste fermecătoare» de care ni se vorbeşte în Cântarea Cântărilor. Termenul φίλτρον (Liebestrank) e pomenit şi de Origen, Exortaţie la martiriu, 27 (P.S.B. 8, p. 372—3), dar el pere a fi fost popula-rizat de Teodoret, Interpretatio in Ps. 118, 265, Migne P.G. 80, 185, 3, p. 432 şi de Simeon Noul Teolog, Cele o sută de capete teologice şi practice I, 35 (Filocalia 6  ?1).

78 NICOLAE   CABASILA
să cunoască Bunătatea în toată plinătatea ei, să-i simtă pre-tutindeni strălucirea şi să soarbă din frumuseţea ei fără în¬cetare, într-un fel oarecare putem spune că din experienţa vieţii lor, unii oameni cunosc lucrurile în chip mai desăvâr¬şit decât dacă le-ar fi auzit de la vreun dascăl. Căci cunoaş¬terea omenească este de două feluri : una e câştigată din auzite, de la dascăli, iar a doua este aceea pe care o învăţăm· din păţaniile noastre personale. Primul fel de cunoaştere mi ne duce până acolo încât să pipăim lucrurile chiar cu dege¬tele noastre, ci cel mult ajungem ca prin mijlocirea cuvinte¬lor să vedem doar imaginea lucrurilor, iar nu lucrul însuşi în fiinţa lui. Or, în întreaga lume nu poţi afla două lucruri la fel, aşa încât unul să poată fi folosit ca o imagine a ce¬luilalt.
în acelaşi timp însă, cunoaşterea prin noi înşine sau din trăire ne duce până acolo încât să putem pune mâna chiar pe lucrul la care ne gândim şi în felul acesta însăşi forma lu¬crului se întipăreşte în sufletul nostru şi trezeşte în noi dorul după el, deoarece toată frumuseţea acelui lucru se vede în oglinda sufletului 79.
în primul fel de cunoaştere faptele ni se arată lipsite de orice formă. Abia ne alegem cu o imagine ştearsă şi nelămu¬rită faţă de alte multe fapte, cu care el mai vine în atingere şi atunci tot dorul nostru de a le cunoaşte nu se leagă decât de această imagine palidă. Aşa stând lucrurile, noi nu iubim acele fapte fiindcă ne-ar fi dragi şi nici ele nu ne ţin legaţi pe cât s-ar putea, din pricina foarte uşor de înţeles că noi nu am ajuns să le gustăm aproape deloc. Căci, pe cât e de mare deosebirea între lucruri şi imaginea sub care ni se întipăresc ele în suflete, pe atât e de mare şi dragostea noastră pentru ele. Şi atunci, dacă dragostea pentru Mântui¬torul lumii nu trezeşte în sufletele noastre nimic nou şi supra-
79. επιθυμία — dorinţa n-are aici numai întrebuinţarea obişnuită
(Platon, Protagoras, ρ. 31β, ed. Noica), oi şi cea de presimţire a veşni¬
ciei, cum a înţeles Grigorie de Nyssa : Despre suilet şi înviere PG. 46,
1-6 şi urm.     ■'■"'■''■ ··''· !

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 79
firesc, aceasta înseamnă că şi noi abia dacă am ajuns să-L· «cunoaştem» pe Domnul din ceea ce spun alţii despre Eh Or, cum am putea noi cunoaşte în toată adâncimea pe Acela, cu care nimic nu se mai poate asemăna şi care n-are nici o legătură cu nici un lucru din această lume, şi cum să pu¬tem cunoaşte toată strălucirea bunătăţii Lui, pe care s-a îndrăgim cu un dor aşa de mare ca şi această bunătate în¬săşi ?80. Dimpotrivă, aceia care au simţit pentru Domnul o dragoste atât de mare încât ea întrecea chiar puterile firii şi ducea pe om să săvârşească fapte care întrec orice închipuire omenească, pe unii ca aceştia i-a rănit în suflet însuşi Mirele cel Ceresc şi le-a pus în privire o scânteie din însăşi stră¬lucirea Sa dumnezeiască.
Ε limpede că adâncimea rănii arată cât e de mare as- cuţişul lăncii, iar flacăra dorinţei ne duce cu gândul la Cel care a rănit sufletul unui astfel de creştin81. într-atât este şi Noul Testament mai desăvârşit decât cel vechi, întrucât în vremea Legii celei vechi Dumnezeu a ajuns să fie cunoscut numai prin învăţătura oamenilor, pe câtă vreme astăzi Însuşi Hristos este de faţă şi întăreşte sufletele oamenilor, înnoin-, du-le cu puterea Sa. Căci numai prin mijlocirea cuvântului,. a învăţăturii şi a legilor, omul nu poate ajunge la ţinta sa cea adevărată. Dacă predica ar fi fost de ajuns, n-ar mai fi fost necesare faptele, şi încă fapte mai presus de fire, după cum n-ar mai fi fost nevoie nici ca Dumnezeu să se întrupeze^ să se răstignească şi să moară.
Adevărul acesta ni s-a arătat lămurit de la începutul creş- tinismului prin credinţa părinţilor noştri şi prin viaţa apostoli¬lor. Bucuroşi că au primit învăţătura creştină chiar din gura Mântuitorului şi că I-au fost martori la toate, şi la darurile pe care le-a revărsat peste oameni şi la câte a suferit pentru ei şi la moartea Sa, la înviere şi la înălţarea la Ceruri, cei!
80. O   întrebare   similară   a   formulat  şi  Sf.   Grigorie  de  Nyssa  în
Omilia IV la Cântarea Cântărilor (trad. rom., prof. D. Stăniloae, în P.S.B.,
29, p.  168).
81. Ideea similară la Grigorie de Nyssa, Cuvântarea catehetică XV:
προ? τά   γινόμενα   βλέποντε? τήν τοΰ   εΰεργούντοί   αναλοΤιζόμεσα   φΰσιν.    Prima
formulare pare a fi fost făcută de Origen, Migne P.G.   13, 83—&4.

80 NICOLAE   CABAS1LA
dintâi creştini de nici una din întâmplările acestea nu s-au mirat şi n-au văzut ceva nou, ceva peste fire, ceva mai măreţ sau ceva mai bun decât în Vechiul Testament, până când nu s-au botezat. Când însă au ajuns să primească Botezul şi Duhul cel Mângâietor a ajuns să se reverse în sufletele lor, atunci ei au devenit alţi oameni, oameni noi, însufleţiţi de viaţă nouă, şi, pildă făcându-se unii altora, au început să aprindă flacăra dragostei de Hristos atât în sufletele lor, cât şi în ale altora. Cu toate că viaţa de până atunci li s-a desf㬺urat în apropierea Soarelui de a cărui viaţă şi cuvânt se făcuseră părtaşi, în schimb ploaia binefăcătoare a razelor Lui încă n-au primit-o, pentru că încă nu primiseră Botezul82; Tot aşa a pregătit Dumnezeu pe toţi sfinţii care, odată ce L-au cunoscut, L-au şi iubit, nu numai mângâindu-se cu vorbe, ci prin puterea Botezului schimbându-şi chiar viaţa} El este Iisus pe care-L iubesc şi care îi plăsmuieşte din nou şi le orânduieşte viaţa, smulgându-le inima de piatră şi în-locuindu-le-o cu una de carne, simţitoare83, după cum spune şi Sf. Pavel că vor vedea de acum scris cuvântul «nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne, ale inimii» 84 şi Cel ce scrie aici nu mai scrie numai poruncile, ci se întipăreşte în noi El însuşi cu toată fiinţa Lui. Acest adevăr l-au mărturisit prin viaţa lor o mulţime nesfârşită de sfinţi * * *, oare, neputând să cunoască adevărul prin învăţătură omenească şi nici să înţe¬leagă din minuni puterea Celui ce a fost binevestit în lume, au ajuns să devină creştini desăvârşiţi din clipa în care au primit Botezul.
Astfel, în vremurile când legea lui Hristos ajunsese să' cuprindă aproape toată lumea, pe când glasul propovăduit- torilor se auzea la cât mai multe din popoarele lumii, când luptele muceniceşti ridicaseră peste tot trofee mai străluci- toare Dumnezeirii celei adevărate decât însăşi vestirea cuvân¬tului,  în  acele  vremuri,  zic,  fericitul  Porfirie,   cu  toate   că
82. Ideea similară şi la Grigorie de Nazianz, Oratio XXXIV.
83. Iezechiel IU, 1Θ ; Psalm 50, 12.
84. II Corinteni 3, 3.
* * * La fel Diadoh al Foticeii, care vorbeşte peste tot dej «trăire», de «experienţă», Fllocalia I, p. 338.

DESPRE  VIAŢA  ÎN   HRISTOS 81
fusese martor la mii de predici creştine, ca şi la biruinţele şi minunile făcute de vestitorii Evangheliei, rămânea cu toate acestea în rătăcire, iar minciuna o punea cu mult mai presus decât adevărul. Dar îndată ce s-a botezat — cu toate că s-a botezat în bătaie de joc 85 —, nu numai că s-a făcut în grabă creştin, dar s-a înşiruit îndată în hora mucenicilor. Fiind comediant de meserie, îşi luase îndrăzneala ca în faţa lumii, pe scena teatrului, să-şi bată joc de Taina Botezului, făcân-du-i pe toţi să râdă ; de aceea, acolo pe scena teatrului, s-a scufundat într-un vas cu apă, chemând asupra lui ajutorul Sfintei Treimi. Cu toate că unii din privitorii care erau de faţă la această privelişte au început să râdă, totuşi pentru comediant nu mai era de râs şi nici batjocura ce-o făcuse nu se mai prindea şi nu mai înveselea pe nimeni, căci ceea ce săvârşise el era într-adevăr o naştere şi o plăsmuire din nou, o Taină în toată regula. Când a ieşit omul din apa Botezului nu mai era comediant, ci era suflet de mucenic, un trup în¬tărit parcă cine ştie de când într-o nouă filosofie şi în sufe¬rinţe, o limbă care nu mai stârnea râsul lumii, ci îndârjirea tiranului. Şi iată aşa s-a întâmplat cu acela care o viaţă întreagă a fost numai comediant, iar dragostea lui pentru Hristos a fost aşa de mare, încât după chinuri groaznice a ajuns să moară râzând de bucurie, ca să nu mai trădeze nici cu buzele pe Cel pe Care-L iubea atât de mult.
Tot în acelaşi fel a ajuns să îndrăgească şi să cunoască pe Hristos şi sfântul Gelasie 8G. Se pare că la început el nu-şi ducea viaţa decât atacând cu ură şi cu duşmănie legea creş¬tină. Din clipa, însă, în care Hristos cel prigonit îi deschise
85. Sinaxarul  Bisericii  din  Constantinopol   cunoaşte   doi   «mimi»   cu
acest nume : unul pe vremea lui Iulian Apostatul, cinstit la 5 sept., care
«se botează» singur pe scenă, al doilea la 4 nov. oare e botezat de alţii,
sub Aurelian.  Cabasila combină datele din amândoi.  A se \'edea despre
el  în  Martirologiul   grec  la  data   de    16  sept.   In româneşte,   de  pildă,
Vieţile Slinplor, editura Mănăstirii Neamţ, 1807, p. 137.
86. Martirizat la data de 27 februarie 297, sub Diocleţian,  cum ne
spune Cluonicon Paschale (P.G. 92, 684—685).
Despre viaţa în Hristos

82 NICOLAE   CABAS1LA
ochiul sufletului şi-i arătă mărirea Sa, din acel ceas a în¬mărmurit în faţa frumuseţii ei atât de mari şi şi-a schimbat cu totul cugetul şi în locul duhului de ură de la început a dat loc unei dragoste nesfârşite. Şi, într-adevăr, dragostea aceea era o răpire în duh87, fiindcă pe cei care s-au agăţat cu toată fiinţa de El, Hristos îi duce până dincolo de mar¬ginile firii. La acest adevăr se gândea proorocul când zicea : «mulţi se vor răpi cu duhul când Te vor vedea», iar, privind parcă peste veacuri la Crucea şi moartea lui Hristos, acelaşi prooroc zicea : «pe cât se vor răpi în duh când Te vor vedea, pe atâta va fi dispreţuită frumuseţea Ta de toţi fiii oame¬nilor» 88.
Aşijderea şi vrednicul Ardalion s-a botezat şi el în glumă ca să facă privelişte celor de faţă prin aceea că juca rolul unui mucenic creştin pe scena teatrului. El era meşter în a stârni râsul şi în a face toate plăcerile celor dornici de glume şi desfătări. Or, el n-a primit Botezul numai prin aceea că a închipuit prin scufundarea sa icoana morţii lui Hristos, ci prin aceea că a suferit-o în trupul său. El şi-a pus în gând să imite buna mărturisire a mucenicilor şi, de aceea, comediant cum era, a cerut prietenilor săi să-i spân¬zure gol pe lemn. Când a ajuns însă să spună vorbele spuse de Hristos pe cruce şi s-arate oamenilor cum a simţit Acela durerea rănilor, dintr-odată fiinţa lui s-a schimbat, sufletul a început să simtă ce-i spuneau buzele, iar cu cugetul a ajuns să creadă tot ce săvârşea cu mădularele, ajungând să fie într-adevăr ceea ce voia s-arate : creştin. Şi aşa s-a întâm¬plat că, pe urma rănilor primite prin meşteşugul teatrului şi a graiului născocit atunci, şi anume pentru că a zis în bat¬jocură că îi este drag de Hristos, a ajuns într-adevăr să-L iu-
87. In    textîxa'zaQii b ερωί έχείνοί   —  răpire   în   duh   (era)   dragostea
aceea,  ceva  ca extazul platonic,  dar, desigur,  mult  deosebit.
88. Isaia 52, 14 (citare liberă).
89. A se vedea la 14 aprilie, după Sinaxarul Bisericii din Constan¬
tinopol la  1'8  aprilie. Canonul 51   Tmulan va   osândi   pe  «mimi».. Milaş,
Canoanele I, 2, Arad, 1Θ31, p. 419.

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 83
bească cu o dragoste care a trecut de la gură ca un foc şi i-a aprins inima.
 De obicei, binele vine la gură când prisoseşte în inimă °°. La Ardalion tocmai dimpotrivă : comoara bunătăţii s-a re¬vărsat de la gură la inimă. O ! cât e de negrăită puterea lui Hristos ! Căci, fără să-i fi arătat măcar cununa răsplătirii şi fără chiar să-i fi atras cu unele nădejdi într-o viaţă mai bună, Domnul I-a câştigat şi I-a lipit de Sine numai prin aceea că I-a imitat rănile şi înjosirile în aşa grad, încât a început să creadă lucruri pe care înainte numai auzindu-le, s-ar fi supărat. Dintr-odată Domnul I-a smuls din obişnuinţele cu care timpul I-a legat aşa de strâns, i-a schimbat cugetul chiar pe dos de cum fusese şi din omul cel mai înrăit şi mai stricat, face pe cel mai bun dintre toţi. Căci ce poate fi doar mai urât lucru decât un comediant şi ce poate fi mai înţelept decât un mucenic?91 Sau ce legătură poate fi între ei amândoi? Şi în chip firesc, cum s-ar putea ca din răni şi fărădelegi să se nască dragostea creştină ? Şi cum am putea noi îmblânzi şi schimba pe un păgân întărâtat tocmai cu aceleaşi mijloace care şi pe un credincios I-ar face să se îndepărteze de creş¬tinism ? Căci cine oare, având în faţă mulţimea de suferinţe ce-i va da viitorul, va putea să-i obişnuiască cu iubirea pe omul care o viaţă întreagă a fost numai ură, iar pe un duş¬man şi prigonitor, cine I-ar putea schimba în felul acesta în prieten şi ucenic ?
Se vede, aşadar, că în astfel de lucruri, lămurirea minţii a fost cu totul neputincioasă, de aceea vom spune că întreaga schimbare a săvârşit-o numai lucrarea tainică a Botezului. Doar Ardalion auzise deja vestirea Legii celei mântuitoare, ba încă fusese şi martor la multe minuni, fiindcă pe destui mucenici i-a văzut făcând mărturisiri de credinţă şi cu toate acestea parcă stătea tot mai orbit şi mai cu ură faţă de lu-
90. Matei 12, 34; Luca 6, 45; Ioan 7, 38.
91. Macarie  Egipteanul,  Omilia XVII,   10 trad.  C.  Iordăchescu,  Chi-
şinău,   1932, p.   1117 i  «adevăraţii  filozofi sunt   cei   stăpâniţi   de puterea
divină».

84     NICOLAE  CABASILA
mina credinţei, până ce a ajuns să se boteze, primind asu-pră-şi urmele rănilor92 lui Hristos, şi până ce a ajuns să mărturisească adevărata credinţă. Căci aceasta şi este una din roadele Botezului : a-L urma pe Hristos, mărturisindu-L şi în faţa lui Pilat şi stând tare până la cruce şi până la moarte. Se înţelege că pe Hristos îl putem urma şi numai dacă stăm de faţă la lucrarea şi la închipuirea mişcărilor din sfintele slujbe, dar pe urmele Lui păşim cu adevărat abia când dovedim la vreme potrivită că suntem în stare a pune la încercare prin fapte credinţa noastră, biruind orice pri¬mejdii.
Mulţi au fost cei care au căutat, de-a lungul vremilor, un leac pentru bolile de care suferă omenirea, dar numai moartea lui Hristos a fost în stare să ne-aducă viaţa şi sănă¬tatea cea adevărată. De aceea, dacă vrem să ne naştem din nou sau dacă vrem să trăim această viaţă fericită şi să ne îngrijim să ne refacem sănătatea, atunci n-avem decât să luăm acest leac 93 adus de Hristos şi, pe cât ne stă în putere, să mărturisim credinţa în El, să ne supunem suferinţei şi să răbdăm moartea. Aceasta este puterea pe care ne-o dă Legea cea nouă. In acest chip se naşte din nou creştinul şi ajunge la înţelepciunea cea minunată, mânat de dorul să¬vârşirii binelui, păstrând credinţa neclintită, după ce a c⺬tigat această credinţă nu prin puterea de înţelegere a minţii, şi schimbând viaţa nu prin asprimea poruncilor, ci, prin pu¬terea lui Dumnezeu, primindu-le şi pe una şi pe cealaltă, şi modelându-le după chipul cel fericit al lui Hristos «căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă, zice apostolul, în cuvinte, ci în puterea faptelor» 94, iar «cuvântul crucii pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu» 95.
92. In text «στίγματα».
93. φάρματ,ον.
94. I Cor. 4, 20.
95. I Cor. 1, 18; Rom. 7, 14.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 85
Botezul ne face să înţelegem ce înseamnă să iubim pe Dumnezeu
Pentru aceea şi este duhovnicească legea aceasta, fiindcă şi duhul nostru se supune, pe câtă vreme cea veche este o lege a literei, întrucât puterea ei stă în cuvânt, ceea ce şi face ca ea să fie doar o umbră şi închipuire a celei noi96, care este lucrare şi adevăr. Faţă de lucruri, litera şi cuvântul nu sunt decât nişte semne. Or, înainte de împlinirea lor, Dumnezeu a făgăduit aceste lucruri încă din vremuri depăr¬tate prin graiul proorocilor : «Voi face un legământ nou, nu ca acela pe oare l-am încheiat cu părinţii lor». Şi anume în ce fel ? — Ne spune tot proorocul : «Iată legămân¬tul pe care-1 voi încheia cu casa lui Israil şi a lui Iuda : voi pune legea Mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie» 98. Şi aceasta, sigur, nu înţelegându-se că e vorba de trimişii Mei, ci prin Mine însumi : «nimeni nu va mai ajunge să înveţe pe fratele sau pe aproapele său zicându-le : «caută de cunoaşte pe Domnul», «ci ei înşişi Mă vor cunoaşte toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare» ". Când a ajuns să cu¬noască acest lucru, David proorocul lasă să-i scape de pe buze aceste fericite cuvinte : «Am cunoscut că mare este Domnul» l0°, vrând adică să spună că prin trăirea vieţii mele, iar nu auzind de la alţii, am ajuns să cunosc aşa ceva ; de aceea ne şi îndeamnă să facem şi noi tot aşa, zicând : «Gustaţi şi vedeţi, că bun este Domnul» 1Oi. Deci, cu toate că i-a cântat bunătatea pe toate strunele, proorocul crede că cuvintele sunt neputincioase spre a-L cunoaşte pe Domnul, de aceea îi tri¬mite pe ascultătorii săi să trăiască ei înşişi această cunoaştere.
O astfel de cunoaştere rodeşte Sfântul Botez în sufletele celor ce l-au primit : pe Făcător îl face cunoscut făpturii, pe
96. Evr. 10, 1.
97. Ieremia 31, 31—33.
98. Ieremia 31, 33:
99. Ieremia 31, 34.

100. Psalm 134, 4.
101. Psalm 33, 9.

86 NICOLAE   CABASILA       ·
Cel ce este însuşi Adevărul îl arată minţii, iar minţii îi dă pe cel ce singur e vrednic să fie dorit. De aceea mare e do-rinţa, nespus farmecul şi nesfârşită dragostea pe care le tre¬zeşte această taină în noi, fiindcă în ea nu mai rămâne nimic de dorit, totul e plăcut, totul se lucrează aievea în noi şi încă cu toată plinătatea. Dar să vorbim mai lămurit.
Dumnezeu a pus în adâncul sufletelor dorinţa de a atinge tot binele pe care ele îl doresc, de a cunoaşte tot adevărul pe care-l caută, bineînţeles un adevăr lipsit de rătăcire102, căci nimeni nu se bucură când se vede înşelat, după cum nimeni nu-i vesel când se rătăceşte sau când află numai rău in loc de bine. Dar cu toată această puternică dorinţă din noi, încă nu ni s-a întâmplat să gustăm vreodată binele şi adevărul în toată curăţenia. Mai mult, ceea ce socotim noi că e bine şi adevărat nu-i într-adevăr aşa cum le socotim, ci de cele mai multe ori e chiar dimpotrivă. Aşa că nici măcar nu ne-am putea închipui de ce e atât de mare puterea dragostei, adân¬cimea bucuriei, mrejele dorinţei după Dumnezeu şi flacăra acestei dorinţe, dacă ceea ce ar trebui să ne fie drag şi să ne-aducă bucurie ar lipsi cu desăvârşire.
într-adevăr, ceea ce dorim pe pământ noi nu ni se îm-plineşte deplin nicicând şi nicăieri. Pentru aceia, însă, care au gustat din trupul Mântuitorului, ceea ce au dorit li s-a împlinit, căci parcă şi inima omenească aşa a fost zidită dintru-nceput, mare şi largă ca un rezervor, ca să poată cu¬prinde într-însa pe însuşi Dumnezeu. Aceasta este pricina pentru care nimic din cele de jos nu ne poate sătura 103, nici
102. Mai mult decât erosul platonic, Origen şi alţi scriitori creştini
au subliniat  acest   «dor  nespus»   după  cunoaşterea  lui  Dumnezeu* prin
iubire. Contra Celsum III, 40 trad. rom., p.  198. Sf. Vasile : Regulile pe
larg, 2, Migne P.G. 31, 90β.  Dionisie Ps. Ajreop.,  Despre Numele divine,
X,  1, Migne P.G. 3,  937,  dar mai ales Maxim   Mărturisitorul,  Mistago-
gia 1, 5, ed. Stăniloae,  1973, p. 100,  114;   132—-158;  «omul»  -  Biserica
tainică.
103. Despre   aoeast  dorinţă  nestăvilită  după  desăvârşire  (έπέχταοιί),
pe  care  nimic m-o  poate  sătura  (χοροί),   au  vorbit,   după  Origen,   mai
ales  Părinţii oaipedocieni :   Sf.  Vasile  cel Mare  (P.G.   29,   398 ·,  30,   144;
31, 396), dar mai ales Sf.   Grigorie   de Nyssa   în Viaţa lui Moise şi în
Cântarea Cântărilor (P.S.B, 20,  94—95;  H17,  13&—7 «te.).

DESPRE  VIAŢA  ÎN   HRISTOS 87
nu poate pune capăt dorinţelor noastre, ci veşnic rămânem însetaţi, ca şi când nu ni s-ar împlini nici una din dorinţele care ne mistuie. Toate acestea pentru că sufletul omenesc este însetat după desăvârşire, după apa cea veşnică, şi atunci cum ar putea să-i sature această lume a noastră, trecătoare ? La acest lucru se gândea Domnul când spunea femeii sama-rinence : «Oricine va bea din această apă va înseta din nou ; cel ce va bea însă din apa, pe care Eu îi voi da-o, acela nu va mai înseta în veac» 104. Singură apa aceasta pune capăt dorinţelor sufletului omenesc, după cum zice şi Psalmistul : «Sătura-mă-voi, când se va arăta slava Ta» 1()5.
Dacă ochiul a fost făcut anume ca să caute lumina şi să se sature de ea, iar urechea pentru sunete şi toate cele¬lalte după rostul lor, atunci dorinţa sufletului se împlineşte numai când găseşte pe Dumnezeu. Se vede că aşa este sortit sufletului să nu-şi afle liniştea decât în Hristos 106, căci sin¬gur El este şi Binele şi Adevărul şi tot ceea ce poate bucura pe om. Aceasta este şi pricina pentru care Dumnezeu nu ne lasă să îndrăgim ceva, căci dintru-nceput ni s-a sădit în suflete puterea de a iubi, precum şi dorul de a afla bucuria şi pacea, după care veşnic însetează firea noastră, fără a le putea găsi aici pe pământ, iar drept facere de bine nu ne-a vărsat în suflet altceva decât dorinţa de a face voia Lui şi ceea ce ne dă apa înnoirii duhovniceşti. Fiindcă din bună¬tăţile acestei vieţi, care nu sunt decât un joc de cuvinte mincinoase, nici una nu ne-aduce în suflet dragostea şi bucuria. Pentru că până şi ceea ce ne-ar părea bun, nu-i decât un mincinos idol al adevărului. Dimpotrivă, în lumea Duhului, unde nu există nici o piedică, dragostea se poate arăta în toată măreţia şi nespusa ei frumuseţe, iar bucuria e atât de mare, încât nici nu poate fi cuprinsă în cuvinte. Şi
104. 1 Ioan 4, 13—14.
105. Psalm 15, 15.
106. Ε cunoscută afirmaţia similară a Fer. Augustin din prima carte
din Con/essiones,  I,   1,  ed.  P.  Knoll,   Vindobonense,    18θ8,   ρ.  1.  Ν.  Ca-
basila o putea lua fie de la Grigorie de Nyssa, fie de la Fer. Augustin.


88 NICOLAE   CABASILA
ce-i mai important, Dumnezeu aşa a rânduit lucrurile ca El să fie şi dragostea şi bucuria noastră. De aici urmează, cred, că, vorbind despre măreţia şi măsura acestor simţiri, vorbim despre însăşi Bunătatea cea nesfârşită.
Dar să spunem ceva tocmai despre această măreţie a iubirii şi despre marginea nesfârşită până la care poate ea merge.
Pentru toate bunătăţile pe care ni le dă, din partea noastră Dumnezeu nu cere în schimb decât dragostea. Dacă I-o dăm, El ne scapă de orice datorie cu care I-am fi fost datori. In acest caz, cum să nu fie mai însemnat decât orice lucru, ceea ce, prin mijlocirea Dumnezeului Celui drept, pri¬mim ca preţ egal al bunurilor celor nesfârşite ? Se vede, aşadar, cu toată limpezimea, că o dragoste adâncă aduce cu sine şi o bucurie nesfârşită — bucuria vine doar în urma dragostei —, iar o bucurie nesfârşită numai dintr-o dragoste tot aşa de mare se poate naşte. Se vede că în sufletele ome¬neşti sălăşluieşte o minunată şi nesfârşită putere de a iubi şi de a se bucura, putere care intră în lucrare din clipa în care Cel bun şi prea iubit este de faţă : aceasta este ceea ce numeşte Mântuitorul «bucurie deplină» 107. De aceea şi când coboară Duhul cel Sfânt în vreun suflet oarecare, prin¬tre darurile pe care le primeşte acela din înălţimea cerului, primul loc îl ocupă dragostea şi bucuria. Căci «roadă duhului este dragostea, bucuria...» 108.
Atunci când vine spre noi Duhul lui Dumnezeu întâi ne face să-i simţim prezenţa, iar cine simte prezenţa Binelui, acela ajunge să-L îndrăgească, iar în chip firesc se va şi bucura de El. Pentru că şi atunci când Mânituitorul S-a pogorât trupeşte în mijlocul oamenilor, primul lucru pe care I-a cerut a fost ca oamenii să-L cunoască 108a. Aceasta a fost învăţătura şi predica Lui încă de la început. Ba, şi mai mult, pentru aceasta a şi ajuns să îmbrace haina omenească şi spre acest
107. Ioan 15, 11.
108. Galateni 5, 22.
108a. Ioan 17, 3.

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 89
scop a rânduit toate, «căci spre aceasta M-am născut, zice Domnul, şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturi¬sesc adevărul» 109. Bineînţeles că tot El era şi Adevărul, de aceea mai potrivit ar fi putut zice : «ca sa mărturisesc pentru Mine». Or, tot acelaşi lucru îl face Domnul şi cu cei ce s-au botezat : îi face s-aducă mărturie despre Adevăr, îi îndepăr¬tează de bunurile cele înşelătoare, iar Binele cel adevărat îl îndemnă şi îl descoperă, cu alte cuvinte, după cum însuşi spune, El se face pe Sine cunoscut lor 110.
Se vede, aşadar, din înseşi lucrurile acestea că Taina Botezului este un adânc adevăr şi că cei ce se botează, în felul acesta, viu, ajung să cunoască pe Dumnezeu. Iar dacă se mai simte lipsa, aducem şi mărturii mai multe şi mai întăritoare din viaţa acelor bărbaţi sfinţi care au adus drepte mărturii lui Dumnezeu în ce priveşte Botezul, apoi ne-am putea opri înainte de toate la acel Sfânt Ioan, al cărui suflet e străveziu ca o rază de soare, iar gura mai strălucitoare decât aurul (la Sf. Ioan Gură de Aur) m. Se cuvine să cităm aceste vorbe spuse de minunata limbă a lui : «Privind că într-o oglindă mărirea Domnului, noi ne schimbăm în însuşi chipul Lui» 112. Dar ce înseamnă oare acest lucru ? Dacă ni s-ar fi dat puterea de a face minuni, atunci aşa ceva ar fi mai uşor de înţeles. Or, ceea ce se petrece în noi nu-i greu de înţeles pentru cel ce are ochiul luminat al credinţei. Căci din clipa în care ne-am botezat, sufletul nostru curăţat prin Duhul Sfânt străluceşte mai tare decât chiar lumina soarelui» iar mărirea lui Dumnezeu nu numai că o privim, ci ajungem chiar să primim şi din strălucirea ei ; după cum argintul curat aşezat în razele soarelui străluceşte nu numai de la sine,. ci şi din cauza strălucirii luminii solare, tot aşa şi sufletul nostru, după ce s-a curăţit şi s-a lămurit şi mai tare decât argintul, atunci primeşte din însuşi Duhul Sfânt o nouă rază
109. Ioan 18, 37.
110. Ioan 14, 2.
111. Exprimare  laudativă la adresa Sf. Ioan Hrisostom.
112. II Cor. 3, 18.

90 NICOLAE   CABASILA
de mărire, încât dobândeşte o strălucire a sa proprie atât de mare, pe cât i-o poate da Duhul lui Dumnezeu».
Iar ceva mai departe : «Vrei să-ţi arăt şi mai lămurit acest lucru prin mărturiile apostolilor ? N-avem decât să ne gândim la hainele Sfântului Pavel, prin a căror atingere se făceau minuni, şi la umbra Sfântului Petru care avea puteri vindecătoare 113. Or, nici hainele şi nici umbra lor n-ar fi avut atâta putere, dacă apostolii înşişi n-ar fi purtat în ei chipul Împăratului veşnic şi dacă strălucirea lor n-ar fi împrumu¬tat-o din mărirea Lui cea neajunsă. Căci o haină împără¬tească îngrozeşte şi pe un tâlhar. Şi vrei cumva să vezi cum străluceşte această lumină şi prin trupul celor botezaţi ? Ne-o spune Scriptura : «aţintindu-şi privirile spre Ştefan au văzut faţa lui strălucind ca o faţă de înger» U4. Cu toate acestea, o astfel de lumină e nimic pe lângă lumina care fulgeră din lăuntrul nostru. Căci ceea ce Moise avea pe faţă, sfinţii aveau în suflet, sigur cu mai mare strălucire la Moise, şi asta din pricină că strălucirea lui Moise era simţuală, trupească, pe când a sfinţilor era nematerialnică. Şi precum ies din tru¬purile noastre fâşii de lumină şi se împrăştie peste obiectele din jur dându-le şi acelora din strălucirea lor, acelaşi lucru se întâmplă şi cu sufletele credincioşilor. Aceasta e pricina pentru care sufletele ce se bucură de daruri atât de mari ajung să se desfacă de pământ şi să nu mai viseze decât la cer 115. Dar vai ! Se cade cu tot dreptul să gemem cu amără¬ciune la gândul că, deşi moştenim un nume atât de ales, parcă nici nu înţelegem o mărire atât de mare, întrucât repede o pierdem şi ne lăsăm amăgiţi de lucruri pământeşti !, Pentru că această mărire negrăită şi înfricoşată abia dacă rămâne în noi o zi-două, iar după aceea o stingem, aducând
113. Fapte 5, 15;  19,  12.
114. Fapte   6,   15.   Nu-i   de   mirare   că   atât   hainele   Sântului   Pavel,
cât   şi   umbra   Sfântului   Petru   şi   strălucirea   feţei   Sfântului   Ştefan   le
întâlnim atât la  Sf.  Vasile (Omilia despre credinţă, P.G. 31,  469),  cât şi
la Sf. Grigorie Palama (In apărarea isihaştilor, ed. Meyendorff, Louvain,
1959, I, p. 177).
115. leş. 34, 30.

DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS 91
peste ea o iarnă cu groaznice viforniţe lumeşti, pe când razele duhovniceşti le ascundem sub nişte nori deşi» li(i.
Aşadar, în apa Botezului creştinii nu culeg numai o simplă cunoaştere a lui Dumnezeu, adică o idee şi o credinţă despre un Dumnezeu oarecare, ci această cunoaştere e mult mai desăvârşită şi mai vie. Se înţelege că tot aşa am lua în bătaie de joc lucrurile, dacă ara crede că această lumină vârâtă în sufletul nostru de Dumnezeu ca printr-un fulger, ne dă doar o cunoaştere obişnuită a lui Dumnezeu, după cum tot atâta de mult am greşi dacă am vedea în Botez o lumi¬nare continuă a cugetului. O asemenea lumină s-ar stinge în decurs de două-trei zile în mijlocul zgomotului şi al mulţi¬mii, în timp ce despre credinţă nu există om care să nu vadă că şi cel mai mic fapt tot cu ea îl facem şi de toate avem cunoştinţă : aşa se explică de ce suntem noi în stare să teolo-ghisim chiar şi când suntem ocupaţi cu alte lucruri ni. Mai mult încă, noi simţim că suntem în luptă cu toate pornirile noastre rele şi chiar dacă nu facem tot ceea ce-i bine, ştim totuşi tot ce trebuie spre a ne mântui şi spre a deveni înţe¬lepţi.
Se vede lămurit, deci, că dobândim cunoaşterea noastră despre Dumnezeu prin legătura nemijlocită cu El, din clipa când raza dumnezeiască a atins sufletul nostru118. Toate obiectele şi mişcările care însoţesc săvârşirea Tainei Bote-zului închipuie tocmai această luminare, căci toată slujba Botezului e o sărbătoare a luminilor : făclii, cântări, închi¬năciuni pe la icoane, arătări pline de biruinţă ; nimic ce n-ar
116. Omilia VII    Ia   Epistola   II   către   Corinteni,   Migne   PG.   61,
448.
117. O   astfel   de  «teologhisire»   directă,   imediată,   apropie   pe   Ca.
basila   de   Sf.   Grigorie  Palama.   Cf.   U.   Neri:   La  vita  in  Cristo,  p.   167,
cu referire la In apărarea isihaştilor I, 3, 42 a Sf. Grigorie Palama, ed.
P.  Hristou,  I  (Tesalonic,   1962),  p.  453—454.
118. Se ştie că Grigorie Palama socotea că prin rugăciune continuă
şi prin trăire dreaptă,  omul   poate  vedea   în  lumină,   ca  pe   Tabor,  pe
însuşi Dumnezeu (în apărarea isihaştilor I,  3, 24,  ed.  cit.,  p.  161, iar în
româneşte D. Stăniloae, Două   tratate   ale Si.   Grigorie Palama, Anuarul
18, Sibiu,  1933, p. 5—70). Cabasila vede posibil acest lucru plrîn mijlo¬
cirea Tainelor.

92 NICOLAE   CABASILA
fi bucurie. Până şi hainele de Botez strălucesc de curăţie şi sunt pe potriva celor ce vor vedea lumina, iar vălul ce aco¬peră capul închipuie pe Duhul Sfânt, pe când forma lui anunţă venirea Mângâietorului — căci e în formă de limbi de foc, sigur, pe cât se poate în acelaşi timp acoperi capul şi păstra forma în care s-au botezat apostolii încă de la începutul, predicii lor. Atunci adică, s-a aşezat pe o parte a trupului — şi anume pe capetele fiecăruia din apostoli se putea vedea Duh în formă de limbi de foc — tocmai spre a arăta că prin Taina aceasta ni se dă puterea de a mări pe Domnul cu limbă de foc. Căci doar rostul acestei coborâri a fost ca să bine-vestească şi să predice, celor care nu-L cunoşteau, pe Cuvân¬tul cel de o fiinţă cu El. Iar slujba unei limbi este tocmai tâlcuirea mişcărilor tainice din lăuntrul cugetului. De aceea se şi zice despre Cuvânt : «Eu Te-am preamărit pe Tine, Părinte» 119, iar despre Duhul Sfânt : «şi Acela Mă va prea¬mări pe Mine» m. La acest lucru ne gândim, deci, când vorbim că Duhul Sfânt s-a arătat Apostolilor în chip de limbi de foc. Cât despre vălul tainic de la Botez, el ne duce cu gândul la acea minune, la acea pomenire şi zi binecuvântată în care s-a făcut prima pogorâre a Duhului, pentru a ne face să înţelegem că cei ce au primit prima dată botezul Duhului Sfânt l-au trecut şi asupra urmaşilor lor, iar aceştia, celor de după ei şi aşa până azi. Şi sigur că acest dar nu va; înceta a ni sie trimite până în ziua când va veni însuşi Dătă¬torul lui. Atunci Domnul, după ce va îndepărta orice văl, va învrednici pe cei drepţi să-L vadă în toată plinătatea, iar nu numai ca acum, când nu-L putem vedea decât în măsura ce ne lasă să vedem vălul cel gros al trupului.
119. Ioan 17, 4.
120. Ioan 15, 26.
121. Credem   că   E.v.   Ivanka   (Sacramenlalmystik,   57   şi   84)   gre¬
şeşte  când atribuie lui  Cabasila  confuzia  că prin  «hrisma»  s-ar înţelege
numaidecât  Ungerea   cu  Sf.   Mir.   în   realitate   e  vorba   de   «haina   albă»
In   care   e   primit  neofitul.   (E.  Branişte:   Liturgica   specială,  Buc,   1980,
p. 372—374). Ε interesant simbolismul descris de Cabasila.

DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 93
Roadă acestei cunoştinţe a lui Dumnezeu este o bucurie
^negrăită şi o dragoste nesfârşită. Sigur, acestor puternice sim-ţăminte  se  datoresc  apoi  toate  lucrările   mari,  toate  faptele
însemnate, precum şi orice trecere biruitoare şi plină de triumf peste orice piedici. Pe cei înarmaţi cu astfel de arme nu-i pot doborî nici greutăţile şi nici ispitele plăcerii, pentru că o bucurie ca  aceea covârşeşte orice necaz ;  dar nici plă-
«cerile nu pot atrage şi nici înlănţui pe cei ce se lasă stăpâniţi şi cuprinşi de o dragoste atât de mare.
Iată, dar, pe scurt care sunt roadele Botezului : ştergerea păcatelor, împăcarea omului cu Dumnezeu, sălăşluirea lui Dumnezeu în om, deschiderea ochilor sufletului în faţa razei celei dumnezeieşti, cu un cuvânt, orânduirea vieţii în aşa fel
:încât să privească numai spre viaţa viitoare. De aceea, când numim Botezul «o nouă naştere», o facem cu tot dreptul, fiindcă prin el răsare în sufletul credincioşilor o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu. Or, tocmai în aceasta constă şi viaţa cea adevărată, izvorul şi rădăcina ei, fiindcă, după cum însuşi Mântuitorul a zis că «aceasta este viaţa cea veşnică : a
'Te cunoaşte pe Tine, Dumnezeul cel adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis» m. Şi tot aşa, adresându-se lui
^Dumnezeu, Solomon a zis : «A Te cunoaşte pe Tine, iată rădăcina nemuririi» 123. Şi dacă ar mai fi necesară încă o mărturie a minţii  omeneşti,  cine nu ştie că adevărata viaţă
a oamenilor şi rostul ei mai înalt stă mai ales în puterea minţii şi a cunoaşterii ? Iar dacă în judecată şi în cunoaştere stă tot rostul omului m, apoi sigur că această cunoaştere va trebui să fie cea mai desăvârşită şi mai lipsită de greşeli. Şi
• atunci, există oare o cunoaştere mai deplină şi mai bine ferită
«de greşeli decât aceea care duce la Dumnezeu, la Acela care
122. Ioan 17, 3.
123. Înţelepciunea lui Solomon 15, 3.
124. Principiu    apropiat    filosofiei    aristotelice    (Politica    2,    1253) :
«Dintre   toate   fiinţele   singur   omul   posedă   raţiunea».   Tot   aşa   zice   şi
■ Si.   Vasile   (Comentai la   psalmul  48,   trad.   rom.,   p.   285) :   «Raţiunea   e
ceva propriu numai omului».

94 NICOLAE   CABASILA
El  însuşi  deschide   ochiul   sufletului   şi-1   îndreptează   spre Sine ? Or,  tocmai aceasta este roadă Botezului.
Din tot ce am spus deci până aici, se vede lămurit că Taina Botezului este începătura vieţii în Hristos, că ea dă viaţă şi trăire oamenilor, şi anume singura vieţuire adevărată. Dacă această Taină nu lucrează în toţi cei botezaţi aceleaşi roade, de aici nu urmează că avem drept s-o învinuim c-ar fi neputincioasă : greşeala stă în oamenii care nu s-au pregătit bine pentru primirea harului sau au risipit comoara. De aceea, mai curând se cade să învinovăţim de acest lucru pe-cei care nu se apropie de ea cu vrednicia cerută, iar nu să-zicem că lucrarea Botezului e neputincioasă, câtă vreme ea este aceeaşi în toţi şi pentru toţi. Căci nu mai e nici o îndoială că revărsarea aceasta de daruri nu-i nici urmarea firii omeneşti, nici a strădaniei personale, ci numai şi numai a Botezului. Altfel cum ε-ar putea admite ca aceeaşi putere să lumineze şi în acelaşi timp să întunece, pe unii să-i facă locuitori ai cerului, iar pe alţii să nu-i poată nici măcar înălţa deasupra pământului ? Avem drept oare să învinuim soarele şi să nu-i recunoaştem strălucirea pentru că nu toţi îi văd razele ? (Despre aceste raze văzute numai de cei buni. vom mai vorbi). Tot aşa de amarnic am greşi dacă am zice că luminarea dă alte roade decât o arată însuşi numele.

VIAŢA IN HRISTOS SE DOBÂNDEŞTE PRIN SFINTELE TAINE

DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS
CARTEA I

VIAŢA IN HRISTOS SE DOBÂNDEŞTE PRIN SFINTELE TAINE
Viaţa în Hristos începe şi se dezvoltă cât timp trăim pe pământ, însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea» 1. De fapt, nici viaţa de aici, nici cea de din¬colo nu pot da, una fără cealaltă, fericire deplină sufletului omenesc. Căci pe de o parte, grijile trupeşti ale veacului ne întunecă viaţa, iar nestatornicia lumii acesteia nu ne lasă să moştenim aici pe pământ nestricăciunea — motiv pentru care Sfântul Pavel mai bucuros voia să se despartă de trup şi de viaţa aceasta, spre a se uni cu Hristos, căci zicea că e mult mai bine a fi împreună cu El 2 — iar pe de alta, viaţa viitoare n-ar aduce nici o fericire deplină pentru cei care, ajunşi dincolo, n-ar fi dus cu ei puterea şi mădularele sim¬ţurilor cu oare s-o poată gusta, căci ar rămâne într-o stare în care domneşte doar chinul şi moartea. Şi e firesc acest lucru, căci ochiului nu-i vine puterea vederii decât atunci când se vede în faţa luminii şi când soarele îl scaldă cu ra¬zele sale, după cum tot aşa de firesc e că şi cel lipsit de simţul mirosului nu poate gusta mireasma Duhului chiar dacă el s-ar fi vărsat peste toată lumea3. Căci dacă cu aju-
1. Matei 7, 22.
2. Filipeni 1, 23.
3. Imaginea   paulină    despre   ceea   ce-i   trupesc   (σάρχιον),   în   stare
să ne   «întunece»   cugetul,  o  întâlnim   deja  la  Ignatie   (Către  Efeseni
10,  3)  şi  Origen  (Exegetica m Ps. 77,  33, Migne  P.G. 2,   14).  Cel dintâi
scriitor creştin care a schiţat o  doctrină a unor  «simţuri duhovniceşti»
a fost Origen, In Ioannem XX, 33, Migne P.G. 14, 676.

22 NICOLAE   CABASILA
torul Sfintelor Taine vor putea avea parte la ziua judecăţii de însuşi Fiul lui Dumnezeu cei care L-au iubit şi au auzit de la El aceeaşi învăţătură pe care I-o dăduse Lui Tatăl4, apoi nu e mai puţin adevărat că, pentru aşa ceva, ei trebuiau să se fi împrietenit cu Domnul şi să-şi fi dobândit urechi pentru El încă de aici, de pe pământ. Doar nu vei avea de gând, omule, ca abia după ce vei fi trecut în cealaltă lume să te împrieteneşti şi să-ţi deschizi urechi duhovniceşti sau să-ţi găteşti haină de nuntă 5 şi alte lucruri trebuitoare nunţii la care eşti chemat, ci viaţa de aici trebuie să-ţi fie fabrica sau atelierul6 tuturor acelora. Cei care n-au făcut acest lu¬cru înaintea plecării din lumea aceasta, unii ca aceia n-au nici o legătură cu viaţa veşnică : mărturie sunt cele cinci fecioare nebune şi bărbatul chemat la nuntă, ca unii care nu şi-au putut câştiga nici untdelemn în candele, nici haină de nuntă.
Aşadar, aici pe pământ se naşte prin durerile facerii omul lăuntric7, omul cel nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, fiind ca un făt în pântecele maicii sale8, iar după ce a prins formă deplină, se naşte aşa-zicând a doua oară pentru cealaltă lume, desăvârşită şi neveştejită. Căci, după cum copilul trăieşte în pântecele maicii sale la întu¬neric, plutind şi pregătindu-se astfel după legile firii pentru viaţa plină de lumină a menirii lui normale de aici de pe pământ, tot aşa stau lucrurile şi în cele duhovniceşti, într-adevăr, acest lucru îl are în vedere Sfântul Apostol Pa-vel când scrie Galatenilor : «Fiii mei, pentru voi rabd din nou chinurile facerii, până ce, în sfârşit, chipul lui Hristos se va împlini în voi»9. Numai că pruncii n-ajung în pânte¬cele maicii lor nicicând măcar la simţământul şi la conştiinţa că trăiesc, pe când creştinul are în decursul vieţii lui pămân-
4. Ioan 15,  15.
5. Matei 22, 11 f 25, 1—13.
6. έργαστήριον.
7. «Omul lăuntric», Romani 7, 22.
8. Imagine   capitală   pentru   întreg   tratatul   lui   N.   Cabasila.
9. Galateni 4, 19.



DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS 23
teşti destule semne despre viaţa de dincolo. Explicaţia stă în faptul că adevărata viaţă, pentru făt, nu este aceea din în-tunericul pântecelui mamei, ci pe el îl aşteaptă alta, cea viitoare. în pântece încă nu s-a revărsat asupra lui nici o rază de lumină şi n-a primit nici un semn că ar mai fi1 şi o altă viaţă. Omul mare însă, creştinul, vede, dimpotrivă, alt¬ceva, şi anume că viaţa viitoare s-a revărsat şi s-a amestecat întru totul prin cea prezentă, iar Soarele măririi ne-a ră¬sărit şi nouă cu îmbelşugare, mireasma cerului s-a vărsat peste ţinuturile pline de miros greu în care trăim, iar spre mâncare s-a dat de acum şi oamenilor pâinea îngerilor10. Iată pentru ce sfinţilor li s-a dat încă de aici de pe pământ nu numai să gătească şi să-şi orânduiască traiul pentru viaţa viitoare, ci să şi trăiască după ea şi să o realizeze încă de aici. Căci scrie Sf. Pavel, într-un loc, lui Timotei41 : «Cuce¬reşte viaţa veşnică», iar în alt loc zice despre sine : «De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine» 12. La fel zice şi Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu13 : «Apă, vie ţâşneşte din mine, zicându-mi : Grăbeşte-te mai iute, spre Tatăl». De altfel e plină întreaga Sf. Scriptură cu astfel de rostiri. Ce altceva trebuie să înţelegem prin cuvintele, în care Însuşi' Dumnezeu, viaţa lumii, ne făgăduieşte însoţirea Sa până la sfârşit : «Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului» 14 ?
Domnul nostru Iisus Hristos nu s-a mulţumit să îm-prăştie sămânţa vieţii pe pământ1δ, pentru ca imediat după aceea să se retragă, lăsând oamenilor grija de a supraveghea creşterea ei, nici n-a aprins foc 16, pe care să-i lase în seama oamenilor să-i sporească  şi,  în  sfârşit,  nici  n-a adus foc şi
10. Psalm 77, 29.
11. I Timotei 6, 12.
12. Galateni 2, 20.
13. Sf.   Ignatie,   Către  Romani, VII,   citat  liber  {P.S.B.,   1,   p.   177).
14. Matei 28, 20.
15. Matei 13, 1—23 ; Luca 8, 5.
16. Luca,  12, 49. . .         ;

24 N1COLAE   CABASILA
sabie 17, ca să le dea oamenilor şi apoi să plece. Nu, ci însuşi Dumnezeu este cu noi, după cuvântul Apostolului : «Dumne-zeu este Cel ce lucrează în voi, El vă face şi să voiţi şi să săvârşiţi»18 orice lucru, aşa încât El însuşi aprinde focul şi-1 pune unde e lipsă, după cum tot El însuşi este cel ce mânuieşte sabia. Ca să nu mai lungim vorba, doar nu se va sumeţi securea faţă de cel ce o ridică19. Tot, aşa nici unul dintre noi nu va putea săvârşi vreun bine dacă n-ar fi ajutat de Bunătatea cea desăvârşită.
Dar nu numai atât. Domnul n-a făgăduit creştinilor numai să le stea într-ajutor, ci le-a făgăduit şi mai mult: că-şi face sălaş înlăuntrul lor20. Şi încă ce spun ? Când vor¬beşte despre unirea noastră cu Dumnezeu, Sfântul Pavel zice că atât ne va covârşi dragostea Lui, încât vom deveni împreună cu El un singur Duh : «Cel ce se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El» 21, iar în alt loc zice : «Ca să fiţi un trup şi un Duh, precum aţi şi fost chemaţi» 22. Căci pe cât de negrăită e bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi şi cu cât covârşeşte dragostea Lui faţă de oameni — încât amuţeşte şi limba a mai grăi «pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea» 23 —, tot pe atât de neîntrecută şi de neajunsă este şi unirea duhovnicească a credincioşilor cu Dumnezeu, încât mintea nu poate născoci nimic ca să se poată asemăna cu ea. De aceea şi Sfânta Scriptură are o mulţime de pilde, care să lămurească marea taină a acestei uniri neînţelese, deoarece într-una singură e limpede că nu se poate cu¬prinde un atât de mare adevăr24. Aşa, a fost asemănată uneori cu un mire  care intră într-o  cămară2,  alteori cu o
17. Matei 10, 34.
18. Filipeni 2, 13.
19. Isaia  10, 15.
20. Ioan 14, 23.
21. I Cor. 6,  17.
22. Efeseni 4, 4.
23. Filipeni 4, 7.
24. Sf.   Vasile,   De   Ude,   P.G.   31,   684:    «un    singur    cuvânt  nu-i
de ajuns».
25. Matei 25, 10.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 25
viţă de vie26, pe a cărei tulpină se reazemă mlădiţele, iar alteori cu o nuntă plină de taină şi, în sfârşit, altă dată cu unirea ce există între mădulare şi cap 27 — dar nici una din aceste imagini nu lămureşte deplin unirea duhovnicească a omului cu Dumnezeu, căci toate se dovedesc neputincioase în a arăta  toată  adâncimea  acestei  taine.
De fapt, orice prietenie duce în chip silit la o unire oarecare ; dar dragostea lui Dumnezeu cu ce s-ar putea ase¬măna ? Se pare că unirea şi legătura dintre soţi, pe de o parte, şi armonia ascultării mădularelor de cap, pe de alta, ar lămuri cel mai bine această unire tainică. Totuşi, până şi aceste imagini sunt slab grăitoare şi rămân departe de ceea ce ar trebui ele să spună.
Aşa, când e vorba de căsătorie, legătura ce o fac cei doi soţi nu-i poate uni în aşa fel încât să trăiască numai unul pentru altul şi să nu fie decât un singur suflet, cum se întâmplă cu unirea dintre Hristos şi Biserică. De aceea, când dumnezeiescul Apostol al neamurilor vorbea despre căsăto¬rie, zicând «taina aceasta mare este», a trebuit să adauge imediat: «iar eu zic în Hristos şi Biserică» ^, vrând prin aceasta să învedereze că plină de taină este nu atât unirea celor doi soţi, ci mai ales desăvârşita unire dintre Hristos şi Biserică.
Ε drept că şi mădularele unui trup sunt unite cu capul, (doar prin această unire şi trăiesc, căci, în clipa în care această unire s-ar strica, şi capul şi mădularele ar pieri), cu toate acestea, mădularele credincioşilor par că se leagă mai strâns de Domnul Hristos decât de capul lor firesc ; mai mult viază prin Fiul lui Dumnezeu decât prin buna potrivire în care trăieşte capul cu trunchiul omenesc. Şi aceasta se vede foarte lămurit din pilduitoarea viaţă a fericiţilor mucenici, care mai curând se bucurau să li se taie capul decât să se dezlipească de Hristos, ba răbdau chiar cu plăcere să li se
26. Ioan 15, 5.
27. Efeseni 5, 24—32.
28. Efeseni 5, 32.

26 NICOLAE   CABASILA
taie şi cap şi mădulare,  dar nu scoteau o singură vorbă  ca să se lepede de Fiul Tatălui ceresc.
Iată un lucru cu totul straniu : cum să te poţi uni cu altcineva mai strâns decât cu tine însuţi ? Şi totuşi aşa ceva e posibil, deoarece unirea tainică dintre Hristos şi Biserică e mai deplină şi decât cea dintre cap şi mădulare, din clipa în care sfinţii se leagă mai cu putere de fiinţa Mântuitorului decât de însăşi viaţa lor. Sfinţilor li-e mai drag de Mântuito¬rul decât de ei înşişi, după cum mărturiseşte Sfântul Pavel29, care mai curând doreşte să fie el însuşi anatema de la Hristos, numai să ştie că dobândeşte întoarcerea Iudeilor şi că ar preamări prin aceasta pe Dumnezeu.
Dacă, deci, dragostea unor oameni se poate ridica până la acea înălţime, apoi cine ar fi în stare să măsoare puterea dragostei dumnezeieşti ? Dacă şi oamenii stăpâniţi de păcate sunt în stare a săvârşi fapte de o aşa de mare re¬cunoştinţă faţă de Dumnezeu, ce va trebui să zicem atunci de puterea de a face bine a însăşi Bunătăţii întrupate ? Şi atunci, fiindcă dragostea dumnezeiască este negrăit mai pre¬sus decât cea omenească, urmează că şi unirea dintre dra¬gostea cea aprinsă a lui Dumnezeu, pe de o parte, şi sufletul omenesc, pe de alta, va întrece puterea de înţelegere a omu¬lui în aşa măsură, încât este cu neputinţă s-o tălmăceşti în cuvinte.
Dar să folosim şi altă imagine pentru a lămuri această unire dintre Dumnezeu şi sufletul omenesc.
De multe lucruri are nevoie trupul omenesc spre a se susţine în această viaţă : de aer, de lumină, de hrană, de îmbrăcăminte. Toate acestea întreţin în chip firesc trupul şi mădularele lui. Ei bine, niciodată nu avem lipsă în acelaşi
29. Romani 9, 3.
30. φίλτρο·»   τών   άνβρώπων, ο   expresie   mult   îndrăgită   de   Cabasila,
e  folosită  si  în  relaţiile  cu  unii  oameni.  In  acest  sens  e  folosită  şi  de
Sf.   Ioan  Hrisostom   pentru  a  zugrăvi iubirea   reciprocă   a  primilor   creş¬
tini,   Homiliae   U—Ui  In    Epistoîam   ad   Ephesios,   Migne   P.G.,    62,    12.
Totuşi  Cabasila   o   foloseşte  mai  ales   pentru  a  arăta   iubirea  lui  Dum¬
nezeu   fată   de   om   şi   cea   a   creştinului  faţă   de   Dumnezeu.

DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 27
timp chiar de toate aceste lucruri, ci de unele ne folosim acum, de altele altă dată, după cerinţele clipei şi ale împre¬jurărilor. Căci de haină am nevoie, ca îmbrăcăminte, iar nu spre hrană ; pentru a ne astâmpăra foamea, îi dăm trupului mâncare. In acelaşi fel în care nici lumina nu ni se dă să o respirăm, tot astfel nici aerul nu se poate schimba într-o rază de soare. Dar nici de simţuri şi nici de mădulare nu se foloseşte omul în fiece clipă, căci dacă-i vorba să ascultăm ceva, doar nu vom cere ajutorul ochilor şi al mâinilor. Aşijde-rea, degetele palmei ne ajută să pipăim, iar nu să gustăm, să auzim ori să vedem, căci astfel de trebuinţe le împlinesc alte puteri ale sufletului.
Când avem, însă, în vedere viaţa sufletească a celor ce petrec în Domnul, atunci aflăm că acestora Domnul le vine totdeauna într-ajutor, le împlineşte orice lipsă, este pentru ei totul şi nici nu îi rabdă măcar să-şi întoarcă privirea sau dorul în altă parte decât spre bunătatea Lui. Căci nu există trebuinţă omenească pe care Domnul să n-o împlinească creş¬tinului : El îi dă viaţă, îl creşte, îl hrăneşte, El este lumina şi suflarea lui, El îi deschide ochii, îi luminează şi le dă puterea să-L vadă şi pe El, Domnul. El e şi hrănitorul şi hrana sufletului nostru ; El e cel ce ne dă pâinea vieţii31, pâine care nu-i altceva decât însăşi bunătatea Lui, viaţă pen¬tru cei ce trăiesc, mireasmă pentru cei ce respiră, îmbrăcă¬minte pentru cei goi. Şi nu numai că sufletul nostru merge spre El, dar tot El ne-arată şi drumul, ca unul care ne este şi lăcaş de petrecere aici pe pământ, dar, în acelaşi timp, şi ţintă a călătoriei noastre prin lume. Noi suntem mădularele, El ni-e capul. De trebuie să luptăm, şi El luptă împreună cu noi ( συναγωνίζεσθαι ) ; de ne luăm la întrecere, El ne stă arbitru ( άγωνοθετής) ; de câştigăm, El ni se face cunună (στέφανος) de lauri 32.
31. Ioan  6,   35.  Pasaj   foarte   important  pentru   a   înţelege   concepţia
antropologică   creştină,   aşa   cum   o vede   Cabasila.
32. συναγω^ίζεσθαι, άγωνοθετής, στέφανοί.   imagini  întâlnite   la  Clement
Alexandrinul,    Protreptic    96,    trad.    rom.    P.S.B.    4,   p.   144,    dar    şi    la
Maxim   Mărturisitorul,  Scholia  in  Librum  De  Ecclesîastica  Hierarchia  3,
6, Migne P.G. 4,  132.

28 NICOLAE   CABASILA
Pe toţi din toate părţile ne-adună spre El şi nu rabdă să ne mai depărtăm nici cu gândul de la El şi nicidecum să mai îndrăgim pe altcineva decât pe El. Oriîncotro ne-am îndrepta dorinţele, El ne întâmpină şi ni le împlineşte ; ori într-o parte, ori într-alta, ori de intrăm, ori de ieşim, tot în mâna Lui cădem. «De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti; de mă voi pogorî la iad, Tu de faţă eşti; de mi-aş lua aripi şi-aş zbura pe nori până la marginile mării, şi-acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va sprijini dreapta Ta», zice Psalmistul33. Căci Domnul atrage la Sine pe toţi şi uneşte cu El tot sufle¬tul omenesc printr-o silă prea dulce şi scăldată în cea mai desăvârşită iubire de oameni. Îmi închipui că tot o astfel de silă a fost şi aceea cu care îndemna pe sluga Sa ca să umple casa cu cei chemaţi la nuntă : «Sileşte-i să intre ca să-mi umple casa» M.
Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră
Am arătat pân-acum destul de lămurit că pentru creştini viaţa în Hristos începe şi se trăieşte nu numai în veacul ce va să fie, ci încă şi în acesta de pe pământ. De aceea vom arata în cele următoare în ce chip am putea ajunge să trăim în amândouă vieţile, sau, cum zice Sfântul Pavel, «să umblăm întru înnoirea vieţii»33. Va trebui, prin urmare, să spunem care suflete se leagă aşa de strâns de Dumnezeu încât se unesc ou El şi ce poate fi această unire, pe care nu ştiu cum s-o numesc şi cum s-o tălmăcesc.
Lucrarea porneşte de la Dumnezeu ; din partea noastră se adaugă bunăvoinţa. A Lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună-lucrare. Cu alte cuvinte, întru atât putem noi dobândi unirea cu Dumnezeu, întrucât
33. Psalm 138, 8—10.
34. Luca 14, 23.
35. Romani 6, 4.


DESPRE VIATA  IN  HRISTOS 29
ne supunem harului şi întrucât nu «ascundem talantul»36 şi nu «stingem Duhul» 37 ce arde în noi. Adică să nu săvârşim nimic ce strică vieţii sufletului, căci orice de felul acesta aduce moartea. Căci atât bunăstarea omului, cât şi simţul lui de a face bine cer ca omul să nu ridice sabia contra lui, nici să fugă de fericire37 bis ori să arunce coroana biruinţei de pe capul său. Doar însuşi Domnul Hristos, care veşnic este printre noi, sădeşte în suflete în chip neînţeles rădăcinile vieţii duhovniceşti.
Căci, într-adevăr, Domnul este totdeauna de faţă şi ajută la creşterea acestor rădăcini de viaţă, care tot de mâna Lui sunt sădite. Se înţelege, El nu-i de faţă în mijlocul nostru aşa cum a fost când era pe pământ, cu acelaşi fel de viaţă, discutând, convorbind şi împărtăşind aceeaşi viaţă, ci într-alt chip, mai desăvârşit, unindu-ne atât de strâns cu El, încât devenim părtaşi şi împreună-vieţuitori cu El38, făcându-ne mădulare ale Lui şi formând un singur trup cu El. Căci, pe cât e de negrăită dragostea Lui de oameni, care ne-a îmbră¬ţişat pe noi nevrednicii şi ne-a făcut vrednici de binefaceri atât de mari, tot pe atât e de neîntrecută unirea desăvârşită a sufletului cu Dumnezeu, încât nici prin icoană, nici prin cuvânt nu se poate tâlcui. Şi tot pe atât de minunat este chipul în care Domnul este de faţă în viaţa noastră, ca şi multele binefaceri cu care El ne încarcă traiul, ca unul Care singur se scaldă în preamărire. Căci de fapt pe cei ce poartă în trupul lor chipul morţii — moarte pentru care şi-a dat viaţa Fiul Omului,— pe aceştia îi zideşte din nou, le dă iar formă şi îi face părtaşi la însăşi viaţa Lui.
Datorită Sfintelor Taine — care vestesc moartea şi în-groparea Domnului — ne naştem şi noi la viaţa duhovni¬cească, cu ajutorul lor creştem în ea şi ajungem să ne unim în  chip  minunat cu  însuşi  Mântuitorul  nostru.    Căci   prin
36. Matei 25, 25.
37. I Tesaloniceni 5, 19.
37 bis.  Expresie   luată  probabil  de  la  Dionisie  Areopagitul, Epistola VIU, 5, Migne P.G.  3,   1096,  «îl cheamă când fuge de fericire».
38. συζάω  -ase împărtăşi din aceeaşi viaţă. Sf. Grigorie de Nyssa,
Despre suflet şi înviere, Migne P.G., 46, 60 B.

30 NICOLAE   CABASILA
aceste lucrări sfinte viem, ne mişcăm şi suntem, cum spunea Sfântul Pavel39.
Astfel, Botezul este cel care ne dă însăşi fiinţa şi trăirea noastră întru Hristos, căci până nu primesc această Taină oamenii sunt morţi şi plini de stricăciune şi abia prin ea păşesc la viaţă.
La rândul ei, Ungerea cu Sfântul Mir desăvârşeşte pe noul născut la viaţa Duhului, întărindu-i puterile de care are nevoie aici pe pământ.
Iar dumnezeiasca Împărtăşanie susţine această viaţă, păstrând-o într-o stare înfloritoare. Şi aceasta, pentru că Pâinea vieţii de veci este cea care susţine puterile sufletului şi-1 întremează de-a lungul călătoriei lui. Pe scurt, sufletul trăieşte din această Pâine a vieţii, după ce şi-a primit fiinţa în baia Botezului şi întărirea prin Ungerea cu Sf.  Mir.
Şi astfel noi trăim în această lume văzută cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. De fapt, nu noi suntem cei ce ne-am mişcat sau ne-am ridicat mai aproape de Dumnezeu, ci Dom¬nul însuşi este cel ce s-a coborât şi a venit la noi40. Căci nu noi am căutat pe Domnul, ci El ne-a căutat pe noi, doar nu oaia a plecat în căutarea păstorului şi nici drahma în căutarea stăpânei sale41, ci însuşi Domnul a coborât pe pă¬mânt şi a găsit în om chipul Său42, a cutreierat locurile pe unde rătăcise oaia pierdută şi luând-o pe umeri a scăpat-o din rătăcire. Bineînţeles nu ne-a mutat în alt loc, ci lăsân-du-ne pe pământ ne-a făcut încă de aici locuitori ai cerului şi ne-a vărsat în suflete dorul după viaţa cerească, fără să ne
39. Fapte 17, 28.
40. Sf.   Vasile:   Despre   smerenie   (Migne   P.G.   31,    532):   «Nu   tu
eşti    cel   ce   ai    cunoscut   pe   Dumnezeu,   ci   Dumnezeu   cu   bunătatea
Lui  este  cel  ce te-a  cunoscut  pe  tine».
41. Luca 15, 4—10.
42. «Dispariţia   chipului,    stricarea    peceţii    dumnezeieşti    întipărită
în  noi   de   la   prima   zidire,   pierderea   drahmei...    ce   cuvânt   le-ar  putea
înşira ?»,  Sf. Grigorie de  Nyssa,  Despre rugăciunea domnească V,  P.S.B.
29, p. 445.

DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS 31
ridice la cer, ci doar aplecând cerurile şi pogorându-Se, după cum zicea proorocul : «Domnul a plecat cerurile şi S-a cobo¬rât pe pământ» 43.
Prin lucrarea acestor Sfinte Taine, Soarele Dreptăţii in¬tră, ca printr-o mare deschizătură a firii v\ în această lume întunecată şi omoară tot ce-i pieritor în ea, împrăştiind peste tot duh de viaţă nemuritoare, căci Lumina lumii45 biruieşte lumea, după cuvintele Lui : «Eu am biruit lumea»m, vrând, adică, să spună prin aceasta că trupul muritor şi stricăcios se face vrednic de o viaţă veşnică şi netrecătoare. Căci, după cum atunci când intră razele soarelui într-o cameră în care arde o lumânare, privirile tuturor sunt atrase de aceste raze a căror strălucire face să pălească cu totul pâlpâirile făcliei, tot astfel şi strălucirea vieţii viitoare, care-şi face loc în lu¬mea aceasta prin Sfintele Taine, covârşeşte în sufletele noastre orice farmec al vieţii trupeşti şi întunecă toată fru¬museţea şi strălucirea acestei lumi.
Aceasta este trăirea în duh, care e în stare să nimi-cească orice poftă a cărnii, după cuvântul Sfântului Pavel : «Cu Duhul să umblaţi şi să nu mai împliniţi pofta trupu¬lui» 47. Aceasta este calea48 pe care a rânduit-o Domnul când a venit la noi şi aceasta este uşa 49 pe care ne-a deschis-o tot El când a intrat în lume, iar când s-a înălţat la Tatăl n-a găsit cu cale să le închidă, ci de acolo din slava Sa tot pe aceeaşi cale şi pe aceeaşi uşă coboară între oameni. De fapt, mai curând am putea spune că însuşi Domnul e veşnic de faţă, şi acum şi în tot cursul vieţii noastre, spre a fi cre¬dincios făgăduinţelor ce ni le-a făcut. Am putea zice şi noi cum zicea patriarhul  Iacob că Sfintele  Taine sunt «casa  şi
43. Psalm 17,  11.
44. «Soarele dreptăţii», Matei 3, 20.
45. Ioan 8,  12.
46. Ioan 16, 33.
47. Galateni 5, 16.
48. Ioan  14, 4—6.
49. Ioan 10, 79.
50. Matei 28, 20.

32 NICOLAE   CABASILA
poarta Cerului» 51, prin care nu coboară numai îngerii — oare de fapt slujesc împreună cu noi la orice lucrare pe care o să¬vârşim —, ci pentru fiecare din cei botezaţi coboară şi Dom¬nul îngerilor52. Pentru aceea, când Domnul a binevoit să pri¬mească botezul de la Ioan — vrând prin aceasta să arate, ca într-o oglindă, măreţia Botezului pe care îl va înte¬meia Μ —, atunci a poruncit de s-au deschis cerurile spre a ne face să înţelegem că taina Botezului este aceea prin care ne învrednicim să vedem desfătările cereşti. Aşijderea, şi când zice că nimeni nu poate intra în viaţa de veci dacă n-a primit Botezul, şi atunci baia Botezului e închipuită ca o trecere şi ca o poartă. De aceea când striga proorocul Da¬vid : «Deschideţi-mi mie porţile dreptăţii»  cred că tocmai aceste porţi dorea să le vadă deschizându-se. Aceasta este ceea ce mulţi prooroci şi împăraţi au dorit să vadă55, dar care s-a putut împlini numai cu venirea pe pământ a însuşi deschizătorului porţilor acestora. Iată pentru ce, dacă i-ar fi fost dat lui David să intre pe uşa aceasta duhovnicească, n-ar fi ştiut cum să mulţumească lui Dumnezeu că a stricat pe¬retele despărţiturii, ci ar fi exclamat: «Deschideţi-mi porţile dreptăţii şi intrând în ele voi lăuda pe Domnul», deoarece, odată trecut pe această poartă, i-ar fi fost dat în măsură şi mai mare să cunoască marea bunătate a lui Dumnezeu şi ne^ grăita Lui iubire de oameni.
într-adevăr, este oare vreo mărturie mai puternică a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii Lui de oameni56 decât curăţirea sufletului nostru de întinăciunea păcatului prin spălarea cu apă, decât dobândirea împărăţiei cereşti prin Ungerea cu Sf. Mir sau, în sfârşit, decât ospătarea împreună
51. Facere 28, 18.
52. «Încă de la Botez fiecare creştin primim şi un înger», Origen,
în Mathaeus 1G, 27, Migne P.G. 13, 1-165.
53. Cu    alte   cuvinte,    termenul  προχαράττων   ne    dă    să   înţelegem,
crede   Cabasila,   că  botezul   lui   Hristos   a   prefigurat   şi   Botezul creşti¬
nilor.  Sf.   Chirii  al Ierus.,   Cateheza III  mistagogică,  trad.  rom.,  p.  556.
54. Psalm 117, 19.
55. Matei 13, 17.
56. Tit 3, 4. .

DESPRE  VIAŢA  ÎN   HRISTOS 33
cu Cel ce şi-a dat trupul şi sângele pentru noi ? Prin Sfin¬tele Taine oamenii ajung dumnezei şi fii ai lui Dumne¬zeu 57, iar firea noastră omenească, care altfel e praf şi ce¬nuşă, se învredniceşte de cinstea care numai Domnului I se cuvine, se ridică la atâta mărire, încât ajunge părtaşă la în¬săşi cinstea şi firea dumnezeiască. Cu ce s-ar mai putea ase¬măna această minune ? Ar putea născoci mintea omului ceva peste aceasta ? Atât e de mare puterea Tainelor lui Dumnezeu, încât întrece chiar şi stelele de pe cer58, ba cred că prin strălucirea şi măreţia ei covârşeşte orice altă făp¬tură şi zidire a lui Dumnezeu. De aceea, oricât ar fi de multe, de frumoase şi de măreţe făpturile zidite de Dum¬nezeu, ele sunt departe de înţelepciunea şi nesfârşita pri¬cepere a Făcătorului lumii, Care poate face lucruri şi mai desăvârşite în frumuseţe şi măreţie, mai desăvârşite chiar decât ar putea spune orice limbă.
Căci dacă s-ar putea ca Dumnezeu să zidească o făptură atât de plină de frumuseţe şi de bunătate, încât înţelepciunea şi puterea şi priceperea acestei făpturi să fie deopotrivă cu ale lui Dumnezeu, cu alte cuvinte desăvârşirea ei să se mă¬soare cu însuşi nesfârşitul veşniciei şi să fie ca o strălucire a bunătăţii Lui celei nemărginite, o astfel de făptură cred că ar trebui să întreacă în chip negrăit toate celelalte zidiri ale Lui. Or, dacă lucrarea lui Dumnezeu a constat întotdeauna din a face şi pe altul părtaş la bine şi după această lege a săvârşit toate cele trecute şi va săvârşi toate cele ce vor veni — doar bine spune Dionisie Areopagitul că binele cere să fie împărtăşit şi împrăştiat la cât mai mulţi59 —, adică, dacă buna plăcere a lui Dumnezeu vrea să facă părtaşi pe toţi de
57. Sf.   Vasile,   De   Spiritu   Sancto   9,   Migne   P.G.   32,   109:   «pţrin
Duhul Sfânt putem ajunge dumnezei» (θεό·ν γενέσθαι ).
58. Avacum 3, 3.
59. W. Gass trimite la Dionisie -Areopagitul, De&pre numele
divine, trad. rom.  1,   17.  Se vede  că Pontanus,  primul editor  al lui  Ca-
basiila,  a  confundat  lucrurile.  De  altfel  în  textul  grec nu există nici  o
trimitere la  Dionisie.  în realitate  e  vorba  de Sf.  Grigorie  de  Nazianz,
O/aiio  38,  Migne  P.G.   36,   20,  unde  se  citează  direct:   «binele  se  cere
împărtăşit şi împrăştiat»  (έδει χυθήναι).
3 — Despre viaţa în Hristos

34 NICOLAE   CABASILA
cât mai mult bine, şi anume tot binele pe caire-1 poate să¬vârşi, atunci e sigur că lucrarea Lui este cel mai măreţ şi mai frumos semn al bunătăţii Lui şi cea mai desăvârşită icoană a dragostei Lui de oameni. Or, aceasta nu-i altceva decât lucrarea Iconomiei prin care Dumnezeu a purtat tot¬deauna grijă de omenire ω.
Căci Domnul n-a făcut omenirii numai un bine ca ori¬care altul, ţinându-şi pentru Sine partea cea mai bună, ci ne-a făcut părtaşi la însăşi plinătatea Dumnezeirii61, încăr-cându-ne cu toată bogăţia darurilor care se revarsă din Fiinţa Lui. De aceea n-a greşit Sfântul Pavel când a spus că mai ales în Evanghelie «se descoperă dreptatea lui Dumnezeu» 62, căci dacă există o facere de bine şi o dreptate a lui Dumne¬zeu, apoi aceasta se arată tocmai la împărtăşirea tuturor din belşugul bunătăţilor şi al fericirilor dumnezeieşti, lată de ce Sfintele Taine pot fi numite, cu drept cuvânt, «porţi ale dreptăţii», deoarece tocmai bunătatea şi dragostea lui Dum¬nezeu faţă de omenire — care nu sunt decât reflexul drep- taţii3 şi a facerii Lui de bine — ne-au deschis porţile, prin care oamenii ajung la fericirea Cerului.
Dar în judecata şi în dreptatea Sa, Domnul a ales şi altă cale pentru a ne face părtaşi la biruinţa cerului : ne-a arătat adică şi uşa prin care să intrăm, şi calea spre a ajunge la ea. Căci nu ne-a smuls în chip silnic din ghearele diavolu¬lui ca pe nişte robi, ci s-a dat pe Sine preţ pentru noi, iar pe cel râu I-a pus în lanţuri, nu ca să-şi arate tăria Sa, ci pentru că aşa cerea dreapta judecată. Astfel a ajuns stăpân al casei lui Iacob, după ce nu prin silă, ci după dreptate a nimicit tirania celui rău, ce apăsa asupra sufletelor oameni¬lor. La acest lucru se gândeşte şi Psalmistul când zice : «Dreptatea  şi   adevărul   sunt   temelia  tronului   Tău,   Doam-
60. οίχοΜομία   —   planul   de    mântuire a   lumii   —   prin   întruparea
Domnului.    Despre    ea,    E.   Branişte :    N. Cabasila,    Tâlcuirea    Stintei
Liturghii, Bucureşti, 1946, indice.
61. Col. 2, 9.
62. Rom.  ), 17.
63. Ps. 117,  19.


DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 35
ne» u. Această dreptate nu numai că ne-a deschis nouă uşile cerului, dar însăşi Dreptatea întrupată S-a pogorât la noi. Căci în vremea de demult, înainte de a se fi coborât Domnul printre noi, nu exista nici o dreptate pe pământ. Aşa într-o zi, cum nu-I scapă Lui nici cea mai mică taină, s-a aplecat din înălţimea Cerului să vadă dacă va afla, oare, dreptate pe pământ şi n-a aflat deloc. «Căci, zice Psalmistul, toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este nici unul care să facă  binele,  nu este  până  la  unul»e5.
Iar când celor ce şedeau în întunericul minciunii şi în umbra morţii le-a răsărit adevărul, atunci şi dreptatea s-a pogorât din cer şi s-a arătat oamenilor pentru prima oară în (toată desăvârşirea ei. Atunci s-a făcut îndreptarea noastră, căci prin moartea pe cruce a Celui atotdrept s-a şters vina ce era asupra noastră, au căzut de pe noi cătuşele fărădelegi¬lor şi ale nedreptăţilor, la care singuri ne-am osândit, iar în urma acestei morţi răscumpărătoare a Domnului noi am ajuns să fim şi prieteni, şi aleşi ai Lui. Fiindcă prin moartea Sa, nu numai că Domnul ne-a slobozit din patimi şi ne-a făcut cetăţeni ai altei împărăţii, ci «ne-a dat şi puterea ca să ne facem fii ai lui Dumnezeu»67, unindu-ne cu El atât prin trupul pe care I-a luat asupră-Şi, cât şi prin Cel ce ni se împărtăşeşte sub forma Sfintelor Taine. Aşa că în acest chip însuşi Domnul face să răsară în sufletele noastre drep¬tatea şi viaţa Sa, dreptatea cea adevărată pe care oamenii ajung s-o cunoască şi s-o trăiască prin Sfintele Taine.
,-. Căci chiar dacă şi înainte de venirea Celui ce ne-a adus îndreptarea şi împăcarea au mai fost mulţi oameni drepţi şi iubiţi de Dumnezeu — ceea ce trebuie să recunoaştem —, to¬tuşi aceasta trebuie s-o înţelegem în legătură ou vremea lor, ca unii care au fost credincioşi şi nădăjduitori în vremile ce vor veni după ei, cu alte cuvinte ei trebuiau să stea pregătiţi
64. Ps. 8, 15 ; 88, 15.
65. Ps. 13, 3.
66. Ps. 84,  12 i îs. 9, 1.
67. Ioan 1, 12.

36

NICOLAE  CABASILA

şi, îndată ce va veni Dreptatea, să alerge spre Ea ; îndată ce va veni Plătitorul răscumpărării, ei să devină slobozi ; când va veni Lumina, ei să-şi deschidă ochii să vadă, iar când în¬suşi Adevărul se va descoperi trupeşte, atunci să nu se mai uite la «închipuirea» Lui, ci la El însuşi. Pe vremea aceea, cei drepţi se deosebeau de cei nedrepţi numai prin aceea că — după ce şi unii şi alţii purtau aceleaşi lanţuri şi îi apăsa aceeaşi tiranie a iadului — cei dintâi sufereau robia şi apă¬sarea doar de frică, dorind cu toată puterea nimicirea în¬chisorii şi ruperea lanţurilor lor, iar capul tiranului doreau să-i vadă căzut la picioarele lor, în vreme ce ceilalţi nu-şi dădeau nici măcar seama de viaţa îndobitocită pe care o du¬ceau, ci se bucurau de această robie. La fel cu aceştia din urmă au fost şi cei ce au trăit în binecuvântatele zile ale vieţii pământeşti a Mântuitorului : nici ei n-au fost bucuroşi să răsară Soarele Dreptăţii peste ei, ba au făcut tot ce-au putut ca să-i stingă sau chiar să-i oprească razele de a se împrăştia peste lume.
De aceea, era şi firesc ca atunci când a fost să se arate împăratul, primii să fie sloboziţi din tirania iadului, pe când ceilalţi să rămână şi mai departe în lanţurile patimilor. Căci bolnavii care vor cu orice preţ să-şi refacă sănătatea şi care cer bucuros şi cât mai grabnic să vină la ei doctorul, unii ca aceştia arată mai mult dor după sănătate decât cei care nu-şi dau seama nici de boala lor şi nu cer nici ajutorul doctorului. Pe cei dintâi, cred că, chiar înainte de a-i vizite, doctorul îi socoteşte aproape vindecaţi, bineînţeles dacă nu se îndoiesc de meşteşugul său doftoricesc. Or, în timpurile vechi tocmai în acest fel trebuie să înţelegem că a socotit Domnul pe unii drepţi şi aleşi ai Săi. într-adevăr, unii ca aceştia făceau tot ce erau în stare spre a săvârşi cât mai multă dreptate, de aceea în ziua în care a venit Mântuitorul ei s-au şi învrednicit de slobozirea din lanţurile robiei lor. Dar chiar aşa stând lucrurile, soarta lor nu era prea fericită. Căci ca unii care erau mai dinainte hotărâţi să trăiască după





DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 37
adevărata dreptate, ar fi trebuit s-ajungă în clipa morţii «în pace şi în mâna lui Dumnezeu», cum zice înţeleptul Solo-mon68. Or, cei care plecau din această lume se duceau cu toţii în iad. Când a venit însă în lume Stăpânul lumii, noi am primit dreptatea cea adevărată şi dragostea lui Dumne¬zeu, căci Domnul Hristos n-avea nevoie să le caute undeva departe, din clipa în care ele erau tocmai însuşirile firii Lui. Iar calea de la cer către pământ Domnul n-a aflat-o gata, ci El însuşi şi-a croit-o. Dac-ar fi aflat-o gata, ar fi însemnat că altcineva, înaintea Lui, a deschis-o ; or : «Nimeni nu s-a suit la cer, fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omu¬lui care este în cer» 69.
Şi atunci, din moment ce înainte de venirea Crucii nu exista nici iertare de păcate şi nici urmă de jertfă răscum-părătoare, oare despre ce fel de dreptate putea fi vorba în acele vremuri ? Căci înainte de a te fi împăcat cu prietenii nu e firesc să te poţi prinde în horă cu ei, iar înainte de a-ţi fi rupt cătuşele robiei, nu poţi avea dreptul să câştigi cununa alergătorilor. Sau, ca să fim mai scurţi, dacă mielul paştilor evreieşti a adus într-adevăr mântuirea, atunci de ce a mai fost necesară o a doua mântuire ? Căci dacă icoana şi în¬chipuirea desăvârşirii ar fi adus fericirea deplină, atunci Adevărul şi Viaţa nu ar mai fi avut rost să vină în lume. Ce rost mai avea moartea lui Hristos ca să împrăştie duşmă¬nia, să strice zidul de despărţire şi să strălucească pacea şi adevărul, dacă încă înainte de jertfa de pe Golgota ar fi fost cu putinţă să te faci drept şi prieten înaintea lui Dum¬nezeu ? 70
Dar să mai aducem o mărturie.
Odinioară Legea era cea care ne unea cu Dumnezeu, azi, credinţa şi harul. Urmează de aici că odinioară starea noastră
68. înţelepciunea lui Solomon 3, 1.
69. Ioan 3, 13.
70. Despre   raportul   dintre   Vechiul   şi   Noul   Testament,   dintre   tip
şi   antitip,   vorbeşte   Cabasila   adeseori   în   Tâlcuirea   Siintei   Liturghii,
trad. E. Branişte.

NICOLAE   CABASILA
faţă de Dumnezeu era aceea dintre rob şi stăpân, pe când azi, cea de fii şi de prieteni ai Domnului ; căci Legea e făcută pentru robi, câtă vreme harul, credinţa şi încrederea sunt pentru prietenii şi copiii familiei. Din toate cele spuse până aici, se învederează că Mântuitorul este «întâiul născut dintre morţi» 71 şi că dacă El nu ar fi înviat dintre morţi nici un om n-ar fi ajuns să guste din viaţă. De aceea El a fost începătorul sfinţirii şi îndreptării noastre, cum spune şi Sfân¬tul Pavel când scrie evreilor : «Domnul Hristos a pătruns dincolo de catapeteasmă până în Sfânta Sfintelor, ca un îna¬inte mergător al nostru»72. Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor şi S-a adus pe Sine, în locul nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine şi pe cei ce vor să fie părtaşi îngropării Sale, necerân-du-le să moară în chip firesc ca şi El, ci doar să mărturi¬sească moartea Domnului prin Botez şi să-L vestească prin Ungerea cu Sfântul Mir şi prin împărtăşirea cu Sfânta Taină ce se săvârşeşte pe altarul Bisericii, unde, în chip neînţeles, oamenii mănâncă trupul Celui ce a murit şi a înviat. Aşa că, după ce i-a făcut să intre pe porţile împărăţiei Sale, Domnul îi şi încoronează pe cei ce îi urmează.
Şi aceste «porţi» sunt cu mult mai însemnate şi mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porţile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă n-a trecut îna¬inte prin cele dintâi; porţile raiului stau încă închise, în timp ce celelalte sunt de mult deschise ; cele dintâi lasă pe om să intre, dar îl opresc de a mai ieşi, celelalte dau omului libertatea de a mai ieşi chiar după ce a intrat odată ; unele pot fi închise şi au şi fost închise, celelalte s-au dat în două părţi, catapeteasma s-a rupt73 şi zidul de despărţire a fost dărâmat 74.
71. Col.  1,  18.
72. Evr. 6, 20.
73. Matei 27, 51.
74. Ef. 2, 14 f Col. 1, 20.

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 39
De acum însă nu mai tragem linie de despărţire între porţile raiului şi ale harului şi nici catapeteasmă, nici zid despărţitor nu le va mai despărţi pe una de alta. Căci nu numai că s-au deschis porţile, ci, precum aşa de minunat zice evanghelistul Marcu, înseşi «cerurile s-au deschis»75, arătând prin aceasta că de acum n-a mai rămas nici uşiţă de despărţire, nici catapeteasmă şi nici altceva. Căci bine a spus Sf. Pavel că Cel ce a împăcat lumea de sus eu cea de jos şi a unit-o şi a împăciuit-o, iar peretele din mijloc al vrajbei I-a surpat, Unul ca acesta nu se poate minţi pe sine, iar porţile acestea, care pentru Adam s-au deschis întâia dată, au trebuit să se închidă din clipa în care Adam nu mai era în starea în care trebuia să rămână. După ce însă aceleaşi porţi au fost deschise din nou de însuşi Hristos, Cel care n-a săvârşit şi nici n-a putut săvârşi păcat — căci doar se spune că «dreptatea Lui rămâne în veac»76 —, urmează că de atunci aceste porţi trebuie să rămână deschise, pentru ca oamenii să intre prin ele la viaţa cea adevărată, iar odată intraţi acolo, ei nu vor mai ieşi. Căci însuşi Mântuitorul zice : «Eu am venit ca viaţă să aibă şi mai multă să aibă» 77. Or, viaţa pe care ne-a adus-o Domnul ne-a fost dată prin Sfintele Taine, cu ajutorul cărora noi ne facem părtaşi cu El prin moarte şi suferim împreună cu El, căci şi moartea numai aşa o putem înlătura. Pentru că fără a ne fi botezat cu apă şi cu Duh Sfânt nu putem intra în viaţă78, iar fără a mânca trupul Fiului Omului şi a bea sângele Lui nu putem avea viaţă întru noi 79.
Dar să ne întoarcem iar la ceea ce am spus mai sus. Nu putem începe o viaţă în Dumnezeu până nu vom fi murit păcatului, iar păcatul nu-1 poate omorî nimeni decât singur Dumnezeu. Fireşte că dacă omul de bunăvoia sa s-a lăsat bi-
75. Marcu  1,   10 ;  Ef.  2,  14 j   16;  Col.  1, 20;  II  Tim.  2,  13.
76. Ps.  110, 3.
77. Ioan 10, 10.
78. Ioan 3, 5.
79. Ioan 6, 53.

40 NICOLAE   CABASILA
ruit de rău, tot aşa va trebui să recâştige singur biruinţa. Dar din clipa în care a ajuns aproape un rob al păcatului, el nu mai este în stare de aşa ceva. Căci cum ne-am putea face mai buni atâta vreme cât rămânem robi ? Şi apoi chiar dacă am fi într-un fel oarecare mai mari decât diavolul, nu-i mai puţin adevărat că «nici o slugă nu-i mai presus de dom-nul său»81. Şi fiindcă, pe de o parte, omul care trebuia să scape de datoria care-1 apăsa greu pe suflet şi să câştige această biruinţă prin puterile lui ajunsese el însuşi rob al celor peste care el trebuia să fie stăpân, iar pe de altă parte fiindcă Dumnezeu ca stăpân atotputernic nu era cu nimic dator faţă de nimeni, urma că nici Dumnezeu, nici omul n-au deschis lupta cu diavolul, iar întrucât fărădelegea stăpânea mai departe lumea, viaţa cea adevărată nu putea răsări pe pământ, căci unul era cel ce datora şi ou totul altul cel care putea plăti datoria. Din această pricină a trebuit ca Dumne¬zeu şi omul să conlucreze, iar cele două firi au trebuit să se unească în una şi aceeaşi persoană, şi anume în aşa fel ca una din ele să fie biruită, iar cealaltă să iasă învingătoare.
Şi atunci iată ce s-a întâmplat : însuşi Dumnezeu vine şi în locul omului ia asupra Sa lupta contra fărădelegii, pen¬tru că de astă dată El era şi om. Ca om liber de orice păcat. El câştigă biruinţa asupra păcatului, căci este şi Dumnezeu, în felul acesta firea omenească se mântuieşte de rele şi c⺬tigă cununa de biruinţă  asupra păcatelor   în care  căzuse82.
80. Sf.   Vasile:   Comentat   la   psalmul   148   (trad.   rom.   p.   290—1):
«sufletul omenesc a căzut sub jugul greu al păcatului». Sf. Grigorie de
Nyssa :   Despre   rugăciunea   domnească,   t<rad.   D.   Stăniloae,   în   P.S.B.,
p. 445 sq.:  «omul a ales în  locul împreună-vietuirii cu Dumnezeu chi¬
nul tiranizării de către puterea stricătoare».
81. Mat. 10, 24.
82. O  serie  de  teologi   apuseni  în frunte   cu  Gass  însuşi  {op.  cit.,
p. 78), apoi Riviere, Le dogme de la Redemption, Louvain, 1931, φ. 281—
301 au susţinut că Nicolae Cabasila va ii fost influenţat în aceste pasaje
de   «doctrina   juridică   a   satisfacţiei»   formulată   de   Anselm   de   Canter-
bury. Ε meritul lui S. Salaville («Vues soteriologiques chez N. Cabasilas»,
în Revue des etudes byz., Buculreşti, 1943, p. 5—57) de a fi respins acest
neadevăr. Opera lui Anselm a fost tradusă în greceşte mult mai târziu,
încât Cabasila n-o putea consulta.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 41
Aceasta însă nu însemnează că toţi oamenii luptă şi câştigă biruinţe, deoarece ei n-au putut fi sloboziţi de cătuşele fără-delegilor decât prin mijlocirea dureroasă a lui Hristos, care a dat putere fiecăruia dintre oameni să omoare păcatul şi să devină părtaş la preamărirea Lui. Pentru a asigura deci cununa biruinţei, Mântuitorul a avut parte de răni, de cruce, de moarte şi de altele de felul lor şi chiar când I se îmbia bucuria, «a primit crucea, neţinând seamă de ocara ei» 83.
Pe de o parte însă, Mântuitorul n-a săvârşit nici o ne-dreptate pentru care să poată fi judecat, nici n-a făcut nici o fărădelege şi nici cel mai mic rău, care să dea curaj şi celui mai neruşinat denunţător să-i pârască, iar pe de altă parte, se ştie că răni şi ruşine şi moarte pot veni cuiva nu¬mai pe urma săvârşirii de păcate. Şi atunci, cum de a putut îngădui aşa ceva când ştim că Dumnezeu însuşi este iubitor de oameni şi atotmilostiv ? Căci nu-i de crezut că Cel atot-bun s-ar putea bucura de stricăciunea şi de moartea care stăpâneau în lume. De aceea faţă de păcatele omenirii El a răspuns cu suferinţa şi cu moartea, dar nu atât ca să-i pe¬depsească prin aceasta, cât mai curând ca să-i vindece. Se înţelege doar că Mântuitorului nu I s-ar fi potrivit o soartă ca aceea pe care a primit-o de bunăvoie pentru noi şi nici n-avea măcar urmă de slăbiciune, ca să aibă nevoie de vreo doctorie, ci tăria paharului plin cu amărăciune, pe care I-a băut, a trecut în noi şi a nimicit păcatul de acolo, iar sufe¬rinţa Celui nevinovat ne-a scăpat de marea datorie pe care noi  păcătoşii  trebuia s-o plătim lui Dumnezeu.
Şi fiindcă împăcarea adusă de Mântuitorul a fost mare şi minunată şi mult mai deplină decât răutăţile omeneşti, ea nu numai că a şters vrajba, dar a adăugat în folosul nostru atâtea binefaceri, încât şi cei mai lepădaţi de Dumnezeu şi mai împătimiţi, ca şi cei mai robiţi şi mai necinstiţi au fost ridicaţi până la slava cerului, iar cei de pe pământ au ajuns părtaşi   ai  împărăţiei  lui Dumnezeu.   Căci   moartea   Mântui-
83. Evrei 12, 2.

42 NICOLAE   CABAS1LA
torului nu poate fi îndeajuns preţuită, chiar dacă, din bună¬tatea Domnului, ea a ajuns să fie cumpărată de noi, ucigaşii, pe un preţ atât de mic. Domnul a vrut însă şi pe această cale să se preamărească în sărăcie şi necinste, să trăiască în toate ca un rob şi să fie vândut pe preţ de rob, ca astfel să do¬bândească preţul nelegiuirii. Şi într-adevăr, El a socotit că e o dobândă a suferi astfel de înjosire pentru noi oamenii, căci pe preţul de nimic cu care a fost vândut Mântuitorul ne-a făcut să înţelegem că moartea Lui pentru lume e un dar, un dar cu totul gratuit. El a murit de bună voie fără să fi nedreptăţit pe cineva, nici în viaţa Sa particulară, nici în cea publică, făcându-se izvor nesecat de binefaceri pentru ucigaşii Săi, izvor mai bogat chiar decât şi-au putut închipui şi dori aceşti ucigaşi.
Ce să mai lungim vorba ? Cel care a murit a fost chiar Dumnezeu. Sângele vărsat pe cruce a fost tot al lui Dumne¬zeu. Ce-ar putea fi mai preţios decât această moarte ? Dar în acelaşi timp, ce-ar putea fi mai înfricoşător ? Iată, prin ur¬mare, cât de adâncă a fost căderea omenească, încât pentru a o vindeca a fost necesară o doctorie atât de puternică ! De¬sigur pentru a se ispăşi fărădelegea se cerea o pedeapsă co¬respunzătoare, iar pentru a dobândi iertarea de batjocurile aduse lui Dumnezeu se cere o răscumpărare în stare să ştear¬gă fărădelegea. Căci dacă odată s-a dobândit împăcarea, atunci nimeni nu mai poate invoca vreo vină. Dar între oa¬meni nu se găsea nici unul care să nu aibă nici o vină şi să fie în stare să sufere pentru greşelile altora. Ba mai mult, nici un om singur şi nici omenirea întreagă — chiar dacă ar sufe¬ri de o mie de ori moartea — n-ar fi fost în stare să împace pe om cu Dumnezeu. Căci prin ce suferinţă ar fi în stare un rob nevrednic să răscumpere greşeala de a fi stricat în sine chipul împărătesc8'1 al Domnului, bătându-şi joc de el într-un
84. βασιλιχόί είχών, imagine devenită uzuală în Biserică, înce-pând din sec. IV. Eusetau, De Ecclesiastica Theologia 2, 7 (Migne P.G., 24, 912); Atanasie, Adversus arianos 3, 5, Migne P.G., 21, 332, în trad. rom. P.S.B. 15, p. 330 ; Sf. Grigorie de Nyssa, De Proiessione Christiana, Migne P.G. 46, 215 etc.

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 43
mod atât de josnic ? Pentru aceasta Domnul cel fără păcat, după ce suferă chinuri nenumărate, îşi dă şi viaţa, iar când este copleşit de răni, ca om, acelaşi Domn ia asupră-Şi şi ră¬nile omeneşti, făcându-i astfel liberi pe aceştia de greutatea fărădelegilor lor şi slobozind la libertate pe cei legaţi, ca Unul care n-avea nevoie s-o cucerească pentru Sine, fiind Stăpân şi Dumnezeu.
Iată, deci, cât de scump ne-a fost câştigată viaţa cea ade-vărată prin moartea Mântuitorului !
Cât despre mijlocul de a atrage în sufletele noastre o astfel de viaţă, aceasta nu se poate dobândi decât prin Sfin¬tele Taine : prin spălarea Botezului, prin Ungerea cu Sf. Mir. Prin mijlocirea acestor Sfinte Taine, Hristos vine la noi, Îşi face sălaş în sufletul nostru, Se face una cu el şi-l trezeşte la o viaţă nouă. O dată ajuns în sufletul nostru, Hristos sugru¬mă păcatul din noi, ne dă din însăşi viaţa Sa şi din propria Sa desăvârşire, ne face părtaşi la biruinţa Sa — o / cât e de nespusă bunătatea Lui ! —, după ce-am ieşit din baia Bo¬tezului ne pune pe frunte cununa de lauri, iar la ospăţul sfin¬tei Împărtăşanii ne mai declară şi biruitori împreună cu El !
Dar oare ce legătură este între cununa biruinţei, care de obicei e roadă multor strădanii, şi baia Botezului, Ungerea Mirului şi ospăţul Altarului ? Ceva este, căci chiar dacă nu ne luptăm şi nu ne străduim când săvârşim aceste Taine, nu-i mai puţin adevărat că atunci în sufletul nostru trăim această luptă, preamărim înfrângerea răului, adorăm şi slă¬vim biruinţele sau trofeele Mântuitorului şi-I mărturisim o adâncă şi neţărmurită dragoste. Ba mai mult, chiar rănile, loviturile şi moartea Lui devin ale noastre, iar trupul nos¬tru se schimbă în trupul Celui care a murit şi a înviat. De aceea, e şi firesc să ne bucurăm de bunătăţile ce decurg din suferinţele şi din moartea Lui. Dacă cineva, văzând căzut la pământ un tiran, de care toată lumea din jur striga că-i vrednic de judecată, s-ar apuca să-i laude, să strige că-i vrednic  să  poarte  cunună   pe   cap,  să-i   preamărească   viaţa

44 NICOLAE  CABASILA
plină de cruzimi, ba încă ar spune că e în stare să moară şi el împreună cu acel tiran, pentru că legile au fost nedrep¬te ou el şi că sentinţa s-a dat greşit, — iar pe deasupra, fără pic de ruşine şi fără să-şi mai ascundă răutatea, ar mai lua încă şi pe Dumnezeu de martor în această obrăznicie a lui —, ei bine, ce soartă ar merita un asemenea om ? Oare i-am da şi lui aceeaşi pedeapsă ca şi tiranului ? Se înţelege că da. Dimpotrivă, dacă altcineva îşi preamăreşte prietenul câşti¬gător la alergări, se bucură de câştigul lui, îi împleteşte cu¬nună de lauri, pune pe toţi cei din jur să-i aclame şi să-i aplaude, apropiindu-se cu toată dragostea de biruitor, I-ar săruta pe frunte, i-ar strânge mâna şi atâta ar sălta de bu¬curie ca şi cum el însuşi ar fi câştigat cununa de lauri, în cazul acesta, oare nu s-ar împărtăşi şi el din răsplata viteazu¬lui — cel puţin dacă judecătorii ar fi drepţi — exact în ace¬laşi fel în care cel dintâi s-a făcut vrednic de soarta tira¬nului ?
Căci, într-adevăr, dacă se cade să cerem de la cei răi să dea seama de faptele lor şi-i facem răspunzători de încli-nările lor păcătoase, ar fi nedrept să nu ţinem seamă de gândurile bune ale celor drepţi85. Dacă, pe deasupra, învin-gătorul n-ar avea nevoie de foloasele aduse de biruinţele sale şi nimic n-ar dori decât să vadă pe lăudătorul său acla¬mat de popor, iar în schimbul biruinţei sale mai bucuros ar dori să-i vadă pe prietenul său dobândind cununa de lauri, în acest caz oare n-ar fi lucru firesc şi drept ca, chiar fără strădanii şi primejdii, să ajungă să se încoroneze acest pri¬eten ? Tot aşa vom putea înţelege şi rostul Botezului, al Mi¬rului şi al împărtăşaniei în viaţa noastră. Căci şi noi, pe de o parte dispreţuim, urâm şi ne întoarcem privirile de la tiranul cel necurat, iar pe de altă parte pe Cel ce a câştigat biruinţa îl lăudăm, îl preamărim, admirăm biruinţa Lui şi ne plecăm în faţa strădaniilor Lui, iubindu-L din toată pu-
85. Desigur că «tiranul» nu poate fi decât diavolul, pe când «campionul câştigător» nu poate fi decât Hristos. El e şi «ţintă» (τέλος) şi «răsplată» (ίραίείον).

DESPRE VIAŢA   ÎN  HRISTOS 45
terea sufletului nostru, încât din prisosul acestor adânci simţăminte de dragoste îl primim ca pâine să ne cumine¬căm, ca mir să ne ungem, ca apă să ne spălăm de fărădelegi. Se vede, aşadar, lămurit că Mântuitorul a luptat pentru noi murind, pentru ca noi să biruim ; de aceea nu trebuie să ne pară ciudat şi nefiresc lucru ca prin mijlocirea Sfintelor Tai¬ne să câştigăm cununa biruinţei. Aşa, în ce priveşte Bote¬zul, noi suntem convinşi că el are tot atâta putere ca şi moartea şi îngroparea lui Hristos, de aceea îl primim cu toată graba şi bucuria. Dar şi Domnul — El care nu face oamenilor daruri fără însemnătate şi nu-i face vrednici de binefaceri mărunte — pe cei care au murit şi s-au îngropat loruşi prin Botez, îi face una cu El, şi nu numai că-i face vrednici de o cunună de biruinţă sau de o parte din mări¬rea Sa, ci li se dă pe Sine însuşi încununat cu toată strălu¬cirea biruinţei.
Când ieşim din apa Botezului, noi avem în suflete pe însuşi Mântuitorul nostru, şi încă nu numai în suflet, ci şi pe frunte, în ochi, ba şi în mădulare şi în cel mai ascuns ungher al fiinţei noastre, şi anume îl avem plin de mărire, curat de orice păcat şi lipsit de orice stricăciune, aşa pre¬cum a înviat, aşa cum S-a arătat apostolilor, precum era pe când S-a înălţat la cer şi, în sfârşit, aşa cum va fi când Se va întoarce iarăşi să ne ceară comoara ce ne-a încredinţat-o.
Prin mijlocirea acestei naşteri, prin Botez, noi am fost însemnaţi într-un fel oarecare cu însuşi chipul şi pecetea lui Hristos, care de acum încolo stăpâneşte toate intrările fiin¬ţei noastre, pentru ca nimic străin să nu mai pătrundă în noi. Cele două căi pe care se face respiraţia şi hrana trupu¬lui nostru sunt tot aceleaşi prin care Domnul pătrunde în sufletele noastre ; amândouă căile ne unesc cu fiinţa Sa, una sub  formă  de  ungere  de  bună mireasmă,  iar  alta sub
86. Acelaşi  φίλτρον   (iubire excesivă)  de care  am mai pomenit.

46 NICOLAE   CABASILA
formă de mâncare duhovnicească. Domnul devine suflarea noastră şi hrana noastră şi, astfel, unindu-Se cu noi şi ames-tecându-Se pentru totdeauna în unitatea fiinţei noastre, El Se face trupul nostru tainic şi în acest trup El ajunge cu vre¬mea să fie pentru noi ceea ce este capul pentru mădulare. Prin Domnul, noi ne facem părtaşi la toate binefacerile Du¬hului, pentru că El e capul nostru, şi ceea ce aparţine capu¬lui e firesc să treacă şi asupra mădularelor.
Poate că cineva s-ar mira că Dumnezeu nu ne-a lăsat să avem parte mai mare la suferinţele şi la moartea Lui. Se vede că a vrut să lupte El singur, dar când a fost vorba de cununa biruinţei, îndată ne-a făcut şi pe noi părtaşi la ea, Aici e taina nespusei iubiri de oameni a Fiului lui Dumne-zeu, iubire care covârşeşte toată mintea şi toată puterea de înţelegere87. Căci abia după ce Hristos S-a răstignit, ne-am putut uni şi noi cu Domnul, câtă vreme până ce nu murise, noi n-avusesem nici o legătură cu El. înainte de a muri, El era fiu prea iubit; în aceeaşi vreme noi eram nişte făcători de rele, robiţi patimilor şi înrăiţi la suflet. După ce, însă, Mântuitorul Şi-a dat viaţa pe cruce, dobândindu-ne răscum-părarea şi zdrobind cătuşele diavolului, din acel moment am primit slobozenie şi înfiere şi ne-am făcut mădulare ale trupului care are drept cap pe Hristos. Din această pricină, tot ce se ţine de cap, devine şi al nostru. Şi anume, prin baia Botezului ne curăţim de orice păcat, prin Taina Mirului ne facem părtaşi la darurile cele dumnezeieşti, iar prin Sfânta Cuminecătură dobândim părtăşie la însăşi viaţa Domnului Hristos. In ce priveşte viaţa noastră viitoare, ne va fi dat să o trăim ca nişte dumnezei în jurul marelui Dumnezeu88, să
87. Iubirea de oameni cea negrăită (τήί αρρήτου φιλαΜθρωπίαί) (a Dom¬
nului) depăşeşte orice judecată şi toată puterea de înţelegere.
88. Mineiul  lunii   August,   ziua   6,   la   praznicul   Schimbării   la   Fată;
irmosul   utreniei :   «la   a   doua   venire   a   Sa   Hristos   Se   va   arăta   ca   un
Dumnezeu între dumnezei».

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 47
devenim moşteni la aceleaşi bunuri ca şi El şi chiar să ajun¬gem să stăpânim împărăţia Lui — bineînţeles, dacă nu cumva ne vom orbi de bunăvoie în restul vieţii pământeşti şi dacă nu vom spinteca cu mâinile proprii haina noastră împără¬tească 89. Căci în cealaltă vreme a vieţii noastre numai un singur lucru ni se cere : să păstrăm binefacerile şi darurile împărtăşite de Hristos şi să nu lepădăm cununa, pe care cu atâtea oboseli şi strădanii ne-a împletit-o Mântuitorul. Doar aceasta şi este viaţa în Hristos, viaţă pe care o câştigă Tainele Sfinte, la care, bineînţeles, se adaugă şi strădania binevoitoare a omului90.
Dar, pentru a putea vorbi despre această viaţă în Hristos, se cade să tratăm întâi despre fiecare Taină în parte, iar în al doilea rând, despre rostul pe care-1 are în această lucrare şi voinţa omului.
89. Iarăşi χ
90. Această frază, cuprinzând pe de o parte rolul harului dobândit
prin   Sfintele  Taine,   iar   pe   de   altă   parte   contribuţia  omului   (  σπουδή),
face legătura primelor cinci cărţi cu cea de a şasea.

PARINTELE PAISIE AGHIORITUL DESPRE ANTIHRIST:

PARINTELE PAISIE AGHIORITUL DESPRE ANTIHRIST:

“Totul va deveni un spital de nebuni. Vin ani grei, vom avea incercari mari. Crestinii vor avea mare prigoana”

Despre Antihrist

“- Parinte, spuneti-ne ceva despre Antihrist. - Sa spunem mai bine despre Hristos… Cat putem, sa fim langa Hristos. Daca suntem cu Hristos, ne vom teme de Antihrist? Oare nu exista duh antihristic acum? Rau face duhul antihristic. Si daca se va naste si un monstru antihrist si va face unele neghiobii, va fi luat in ras la sfarsit. Se vor petrece multe evenimente. Poate veti apuca sa traiti si voi multe din semnele scrise in Apocalipsa. Incet-incet destule incep sa iasa la iveala. Strig si eu netrebnicul de atatia ani! Situatia este infricosatoare, ciudata. Nerozia a intrecut limitele. A venit lepadarea si ramane ca acum sa vina “fiul pierzarii” (2 Tes. 2,3). Totul va deveni un spital de nebuni. In harababura ce va stapani, fiecare stat se va ridica sa faca orice-i spune cugetul. Dumnezeu sa ajute, ca interesele celor mari sa fie astfel incat sa ne ajute. Din ce in ce vom auzi de ceva mai nou. Vom vedea facandu-se lucrurile cele mai neasteptate, mai nerationale. Numai ca evenimentele se vor derula cu repeziciune. Ecumenism, piata comuna, un stat mare, o religie dupa masurile lor. Acesta este planul diavolilor. Sionistii pregatesc pe cineva de Mesia. Pentru ei Mesia este imparat, adica va stapani aici pe pamant. Martorii lui Iehova si ei viseaza la un imparat pamantesc. Sionistii vor prezenta unul si martorii lui Iehova il vor primi. Vor spune “Acesta este“. Se va face mare zapaceala. In mijlocul acestei zapaceli toti vor cere un Mesia, ca sa-i mantuiasca. Si atunci vor prezenta pe unul care va spune: “Eu sunt Imam, eu sunt al cincilea Buda, eu sunt Hristos pe care-l asteapta crestinii, eu sunt acela pe care-l asteapta Martorii lui Iehova, eu sunt Mesia evreilor”. Va avea cinci “eu“-uri ! … Evanghelistul Ioan atunci cand in prima sa epistola spune: “Copiii mei… ca vine antihristul, iar acum multi antihristi s-au aratat…” (1 In. 2, 18), nu intelege ca asteptatul Antihrist va fi ca prigonitorii Maximian si Diocletian, ci ca
Antihristul cel asteptat va fi intr-un fel ca un diavol intrupat, care se va prezenta poporului israelian ca Mesia si va insela lumea. Vin ani grei, vom avea incercari mari. Crestinii vor avea mare prigoana. Si uita-te: oamenii nici nu inteleg ca traim in semnele vremurilor, ca pecetluirea inainteaza. Traiesc ca si cum nu s-ar intampla nimic. De aceea spune Scriptura ca va cauta sa insele, de va fi cu putinta, si pe cei alesi (Mt. 24,24; Mc. 13,22). Cei care nu vor avea intentie buna, care nu vor fi luminati, se vor insela in anii apostaziei. Pentru ca cel ce nu are harul dumnezeiesc, nu are claritate duhovniceasca, asemeni diavolului. - Parinte, sionistii cred cele despre Antihrist? - Acestia vor sa stapaneasca toata lumea. Ca sa le reuseasca scopul, folosesc vrajitoria si satanismul. Satanolatria o vad ca pe o putere, care ii va ajuta in planurile lor. Adica vor sa stapaneasca lumea cu putere satanica. Pe Dumnezeu nu-L pun in socoteala lor. Se vor binecuvanta asadar de Dumnezeu? Din asta Dumnezeu va scoate multe lucruri bune. Celelalte teorii satanice au tinut cel putin 70 de ani; ale acestora nici 7 ani nu vor tine. - Parinte, atunci cand aud despre Antihrist simt o frica inauntrul meu. - De ce te temi? Va fi mai infricosator decat diavolul? Acesta este om. Sfanta Marina l-a batut pe diavol si Sfanta Iustina a alungat atatia. La urma urmei noi n-am venit sa ne aranjam in aceasta lume.
Imparatul pamantesc al evreilor
Semnul ca se apropie implinirea proorociilor va fi daramarea templului lui Omar din Ierusalim. Il vor darama, ca sa rezideasca Templul lui Solomon, care, precum se spune, a fost zidit in locul acesta. In cele din urma sionistii il vor aseza acolo pe Antihrist ca Mesia. Am auzit ca evreii deja se pregatesc sa rezideasca Templul lui Solomon. - Parinte, evreii, desi citesc Vechiul Testament, cum de nu cred in Hristos? - Nu te duci sa le-o spui asta evreilor? Evreii au avut fanatism de la inceput. Ei inteleg, dar egoismul ii orbeste. Daca ar fi luat putin aminte, n-ar fi ramas nici un evreu (necrestinat). - Cele pe care le-au citit, cum le-au explicat? - Cum le-au explicat si cum le explica? Noimele duhovnicesti le fac materiale. De pilda, ceea ce spune proorocul Isaia “au inflorit pustiurile Iordanului” (Is. 35,2), sa vezi cum au explicat-o. Ca sa arate ca a inflorit pustiul, au intors inapoi un rau, au facut diguri, gradini, au sadit banani, lamai, portocali, au facut numai livezi, asadar spun ca “a inflorit pustiul”. Pe toate asa le explica. In timp ce cuvintele acestea ale Proorocului se refera la renasterea lumii prin Sfantul Botez, prin baia nasterii din nou. - Acum asteapta pe imparatul pamantesc? - Da, pe Antihrist. Rabinii stiu ca a venit Mesia si ca L-au rastignit. Am aflat de la o persoana ca, atunci cand un evreu trage sa moara, merge rabinul si-i spune la ureche: “Mesia a venit“. Vezi, ii mustra constiinta, pentru ca se simt vinovati, dar nu se smeresc. - Si ce castiga ca o spun in vremea aceea ? - Nimic. O spun asa, deoarece ii mustra constiinta si cred ca, spunand-o, sunt in regula. - Ceilalti nu aud? - Nu, caci i-o spun la ureche. Si unii copii ai evreilor s-au razvratit impotriva rabinilor. “Mesia a venit – spun ei; pe care Mesia il asteptati?”. In America un grup de tineri care se ocupa istoriceste de Sfanta Scriptura scot o revista in care este scris: “Mesia a venit. Celui care nu crede ca a venit Mesia ii vom trimite in dar revista, pana ce va crede. Cel care crede, sa trimita ajutor, ca s-o trimitem si altora ca sa creada“. - Acestia sunt evrei? - Da, evrei.
- Au devenit crestini? - Ei, daca au crezut tot e ceva. [este vorba, probabil de asa-numitii "evrei mesianici", nota noastra] - Se poate sa existe rabini crestini in ascuns? - Rabini sa fie crestini in ascuns? Daca se face crestin, mai ramane rabin? Adica sa invete pe evrei ca n-a venit Mesia si atunci cand trag sa moara sa le spuna ca a venit?
Pecetea – 666
- Parinte, peste cat timp se vor petrece aceste evenimente? - Intarzie din pricina ta si a mea, ca sa dobandim o stare duhovniceasca buna. Dumnezeu inca mai rabda, pentru ca de se vor intampla acum ne vom pierde amandoi. Nu se spune nicaieri in invatatura lui Hristos despre un anumit timp (Mt. 24,36; Mc. 13,32; F.Ap. 1,7; I Tes. 5,1;) insa Scriptura spune ca semnele vremurilor vor instiinta despre venirea lor (Mt. 24,29 s.u.; Mc.13,24 s.u; Lc.21, 25 s.u;). Sa fim intotdeauna gata si le vom vedea atunci cand se va apropia timpul. Atunci vom fi mai siguri. “Timpul si experienta le vor descoperi celor treji” (Sf. Andrei al Cezareii – “Explicarea Apocalipsei Sf. Ioan Evanghelistul“, Cap. 38, pg 106, 340C) – spune Sfantul Andrei al Cezareii. Mi-a cazut in mana o carte care avea pe coperta un 666 mare. Ei, oameni lipsiti de marime de suflet! O fac ca sa-l prezinte frumos pe 6 si sa obisnuiasca lumea cu el. Astfel, incet-incet va veni si pecetluirea. - Parinte, si nasturii ce se cos la haine se vand prinsi pe niste hartii care au numarul 666. - Mai, si diavolul asta! Pe cartelele de credit l-au pus de mult timp. Acum si pe nasturi. Multi pun pe 666 ca firma, ca sa fie preferate produsele lor. Unul il sprijina pe altul. Adica 666 sa ia de la 666. S-a scris ca atunci cand va circula reclama cu sarpele ce isi mananca coada, asta va insemna ca evreii vor stapani toata lumea. Acum si-au pus numarul si pe unele bancnote. 666 a cuprins si China si India. - Parinte, cum de stiu si totusi pun acest numar?
- Sfantul Evanghelist Ioan stia ce va face diavolul, precum si proorocii au proorocit ca-L vor vinde pe Hristos pentru “treizeci de arginti” (Zaharia 11, 1-13;), ca-L vor adapa cu otet (Ps. 68, 22), ca-I vor imparti hainele (Ps. 21, 19). Cu 2000 de ani in urma s-a scris in Apocalipsa ca oamenii se vor pecetlui cu numarul 666. “Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei; caci este numar de om. si numarul ei este sase sute saizeci si sase” (Apoc. 13,18). Pentru evrei numarul 666 este simbolul economiei. Evreii, precum se arata in Vechiul Testament, au pus impozit concret neamurilor pe care le-au supus in diferite razboaie. Impozitul anual era de 666 talanti de aur (3 Regi 10,14 si 2; Par. 9,13). Acum, ca sa supuna toata lumea, pun iarasi acest numar de impozit vechi, care se leaga de trecutul lor slavit. De aceea nu vor sa-l inlocuiasca cu alt numar. Adica 666 este simbolul lui mamona. L-au luat de la greutatea aurului – nu stiau aceasta ce o spune Sfantul Ioan in Apocalipsa – dar nu inceteaza sa fie mamona. Evanghelia insa spune: “sau Hristos sau mamona“. “Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui mamona” (Mt. 6,24). Lucrurile inainteaza in mod programat. In America cainii umbla fiind pecetluiti cu un emitator si, pac!, ii gasesc. Asa stiu unde se afla fiecare caine. Cainii care nu au marcaj si sunt fara stapan, ii omoara cu raze laser. Dupa aceea vor incepe sa-i omoare si pe oameni. Au pecetluit tone de pesti si-i urmaresc din satelit in ce mare sunt. Acum iarasi a aparut o boala, pentru care au aflat un vaccin care va fi obligatoriu si, ca sa-l poata face cineva, il vor pecetlui. Cati oameni nu sunt deja pecetluiti acolo cu raze laser, unii pe frunte si altii pe mana. Mai tarziu, cel care nu va fi pecetluit cu nr. 666 nu va putea nici vinde, nici cumpara, sau sa ia imprumut, sa fie numit intr-un post etc. Imi spune gandul ca Antihrist cu acest sistem vrea sa prinda toata lumea si, daca cineva nu este in sistem, nu va putea lucra etc., fie el rosu, fie negru, fie alb, adica toti. Va supraveghea astfel printr-un sistem economic care va controla economia mondiala si numai aceia care au primit pecetea cu numarul 666 vor putea avea acces la schimburi comerciale. Dar ce vor pati oamenii care se vor pecetlui!… Mi-a spus un specialist ca prin razele laser se pricinuiesc vatamari. Oamenii care se vor pecetlui vor atrage astfel razele soarelui si vor fi atat de vatamati, incat isi vor manca limbile de durere (Apoc. 16,10). Cei care nu se vor pecetlui vor petrece mai bine decat ceilalti, pentru ca Hristos ii va ajuta pe cei ce nu s-au pecetluit. Acesta nu este putin lucru!
- Parinte, cand ii va ajuta? Dupa aceste evenimente? - Nu, chiar atunci. - Parinte, daca nu vor putea vinde si cumpara, cum vor putea petrece mai bine? - Sa vezi, Dumnezeu stie un mod, il stiu si eu. Asadar…, m-a preocupat mult subiectul acesta si mi-a trimis dupa aceea… o telegrama. Mai, mai, cum ne iconomiseste Dumnezeu ! - Parinte, de ce pecetluirea se numeste si increstare? - Pentru ca nu este la suprafafa. Ce inseamna “a incresta“? Nu inseamna a trage linii adanci, crestaturi? Pecetluirea va fi increstare, pe care o vor pune mai intai pe toate produsele si dupa aceea vor impune sa se faca si cu raze laser pe mana sau pe fruntea oamenilor. Acum doi ani i-am spus unui medic din Toronto despre pecetluire si acum, mi-a spus acela, a citit intr-un ziar ca in loc de cartela cer amprentele (Staretul se referea la imaginea palmei ce inlocuieste cartela) de la mana. Ei inainteaza, dar nu putem spune ca va fi asta sau aceea. Unele televizoare trimise in ultimul timp in Grecia au si un aparat care urmaresc pe cei ce privesc la televizor. Peste putin toti cei ce vor avea televizor vor privi la televizor, dar vor fi vazuti si ei. Adica vor urmari si vor fi urmariti. Li se va controla astfel prin computer toata viata lor; ce spun, ce fac, totul. Vezi la ce fel de dictatura s-a gandit diavolul! La Bruxelles au o cladire intreaga cu 666, in care-si adapostesc computerul. Acest computer poate controla miliarde de oameni – sunt aproape 6 miliarde toata lumea. Toate le vor fi cunoscute printr-o rasucire de buton. Unii europeni s-au impotrivit, deoarece se tem de dictatura mondiala. Noi, ortodocsii, ne impotrivim, pentru ca nu-l vrem pe Antihrist si, fireste, nici dictatura. Ne asteapta evenimente, dar nu vor dura mult. Pe cat s-a vatamat Ortodoxia prin comunism, pe atat se va vatama si acum.
Explicarile proorociilor
- Parinte, unii spun: “Ceea ce este scris de la Dumnezeu, aceea se va face. Ce ne mai intereseaza altceva?” - Da, o spun, dar nu este asa, bre copile! si eu aud pe unii spunand: “Evreii nu sunt asa de prosti sa se tradeze cu 666, cand Sfantul Ioan Evanghelistul o spune clar in Apocalipsa. Daca ar fi fost asa, ar fi facut-o intr-un mod mai inteligent, mai ascuns”. Ei bine, carturarii si fariseii nu stiau Vechiul Testament? Anna si Caiafa nu stiau mai bine ca toti ca era scris ca Hristos va fi tradat pentru “treizeci de arginti”? De ce n-au dat 31 sau 29 de arginti si au dat “treizeci”? Deci erau orbiti. Stia Dumnezeu ca asa se vor petrece lucrurile. Dumnezeu toate le cunoaste de mai inainte, dar nu hotaraste de mai inainte – numai turcii cred in ceea ce este scris, in Kismet (in soarta, destin). Dumnezeu stie ca un anumit lucru se va face asa, insa omul il face din lipsa lui de minte. Nu Dumnezeu a dat porunca, ci vede pana unde va ajunge rautatea oamenilor si ca parerea lor nu se va schimba. Nicidecum ca asa a randuit Dumnezeu. Altii se ocupa cu proorociile si fac propriile lor talcuiri. Cel putin nu spun: “asa imi spune gandul“, ci spun: “asa este“, si apoi isi expun o serie de teorii proprii. Unii, iarasi, le explica dupa cum vor ei, ca sa-si indreptateasca patimile lor. Rastalmacind ceea ce a spus Sfantul Chiril: “mai bine sa nu se petreaca semnele lui Antihrist in zilele noastre” (Sfantul Chiril al lerusalimului “Cateheze”, Cateheza a XV-a catre cei ce vor sa se lumineze, cap. 18., Ed. Inst Biblic, 1945, p. 415.) , unul care vrea sa se indreptateasca pe sine si frica sa, spune: “A, vezi Sfantul Chiril s-a temut ca nu cumva sa se lepede; sunt eu mai presus de Sfantul Chiril? Prin urmare, chiar de m-as lepada de Hristos, nu e nimic…” Dar Sfantul a spus sa nu se petreaca, nu pentru ca se temea, ci pentru ca sa nu-l vada pe Antihrist cu ochii sai. Vezi ce face diavolul? Din pacate, unii “cunoscatori” infasa pe fiii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile, ca sa nu-i mahneasca. “Nu vatama asta; nu-i nimic. E suficient sa credeti launtric”. Sau spun: “nu vorbiti despre subiectul acesta – despre buletine si pecetluire – ca sa nu se mahneasca oamenii”. In timp ce de le-ar spune: “Sa incercam sa traim mai duhovniceste, sa fim mai aproape de Hristos si sa nu va temeti de nimic, si de va trebui vom si marturisi” – ii vor pregati oarecum. Daca cineva cunoaste adevarul, isi face probleme si se trezeste. Il doare pentru situatia de astazi, se roaga si ia aminte sa nu cada in cursa. Acum insa ce se intampla? In afara de faptul ca unii isi dau propriile lor talcuiri, se tem si ei ca oamenii lumesti, in timp ce ar fi trebuit sa se nelinisteasca duhovniceste si sa-i ajute pe crestini, aducandu-i la nelinistea cea buna si intarindu-i in credinta ca sa simta mangaierea dumnezeiasca. Ma mir cum de nu-si fac probleme dupa toate aceste evenimente ce se intampla? De ce nu pun cel putin un semn de intrebare la talcuirile mintii lor? Si daca il ajuta pe Antihrist in pecetluire, cum nu se gandesc ca atrag si alte suflete la pierzanie? Atunci cand Sfanta Scriptura spune: “… sa insele, daca e cu putinta si pe cei alesi” (Mc. 15,22), se refera la faptul ca se vor insela aceia care le explica pe toate numai cu mintea lor. Asadar, in spatele “sistemului perfect”, al “cartelei de ajutorare“, al computerului de asigurare, se ascunde dictatura mondiala, sclavia lui Antihrist.
“… ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte, incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei. Aici este intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei, caci este numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase“ (Apoc. 15, 16-18)”.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2002)