MÂNDRIE ȘI SMERENIE CAPITOLUL V

CAPITOLUL V

 MÂNDRIE ȘI SMERENIE

Tot cela ce înalță pre sine se va smeri,
iar cela ce smerește pre sine se va înălța.
/Lc. 18:14/
Deci dacă eu, Domnul și Învățătorul,
am spălat picioarele voastre,
și voi datori sânteți unul altuia
a spăla picioarele. Că pildă am dat vouă,
ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți.
/In. 13:14-15/
163
arhim. SERAFIM
Alexiev
Introducere
În viață sânt două căi. Una este largă și plăcută. Ea duce în sus și îl
ispitește pe om spre înălțimi amețitoare. Dar odată pornit pe calea
aceasta, nici nu vei simți cum te cufunzi în bezna adâncă a iadului.
Aceasta este calea mândriei. Cealaltă cale este îngustă, anevoioasă.
Ea coboară până în adâncuri, trecând prin multe necazuri și
umilințe, dar dacă vei alege această cale, cu cât vei coborî mai mult,
cu atât mai mult te vei înălța cu ajutorul lui Dumnezeu - până ce, pe
nesimțite, te vei înălța chiar până la înălțimile Raiului. Aceasta este
calea smereniei. Cât de paradoxal! Urci pe calea mândriei, cobori
mai prejos decât dobitoacele! Cobori pe scara smereniei, te faci
asemenea îngerilor și te înalți până la cer! Paradoxal, dar adevărat,
căci chiar Domnul Iisus Hristos ne spune: „Tot cela ce înalță pre sine
se va smeri, iar cela ce smerește pre sine se va înălța.” /Lc. 18:14/
În veacul acesta grosolan, al culturii materialiste, când oamenii au
devenit robi vrednici de milă ai betonului și oțelului, când totul se
mișcă într’o goană înfrigurată către întunecatul și necunoscutul
„înainte,” când suflă viforul nimicirii a toate, când mările și oceanele
clocotesc din pricina delfinilor uriași de oțel ce le străbat, când
pământul se cutremură de tunete, când cerul vuiește de zgomotul
ucigaș al monștrilor apocaliptici ce varsă flăcări și seamănă distrugere
și moarte, când cumplita moarte, cu o seceră uriașă în mâini,
a ieșit printre oameni la înfricoșat seceriș, când toți sânt cuprinși
164
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
de ură, unii față de alții - într’un cuvânt, astăzi, când pământul se
înconvoaie sub apăsarea propriilor noastre patimi dezlănțuite, mai
are, oare, rost să vorbim despre mândrie și smerenie? Mai are, oare,
cine să asculte? Mai are cine să înțeleagă? Nu sânt, oare, cuvintele
înțelepciunii Evangheliei în deplină potrivnicie cu părerile lumii?
Mândria este prețuită de societatea modernă ca fiind cel mai puternic
impuls al progresului personal și al avântului național. Omul
fără cinstire de sine, o societate fără conștiința cinstei și a vredniciei,
și un popor lipsit de mândrie națională sânt socotite a fi osândite la
distrugere și dispariție. Într’o astfel de atmosferă, cine va mai asculta
cuvintele lui Hristos: „Cine va înălța pre sine se va smeri?” Lumea
de astăzi se deosebește de cea de odinioară. Povețele evanghelice
pline de blândețe sânt înăbușite de vârtejul lumii înnebunite într’o
activitate însuflețită. Sirenele uzinelor grăiesc într’o limbă diferită de
cea a Sfinților Părinți, acești minunați înțelepți ai Bisericii. Aflată în
întrecere, lumea de astăzi aleargă să atingă țeluri amețitoare, uitând
de singurul țel suprem al vieții omului - întoarcerea la Dumnezeu.
De aceea, în lumea de astăzi, Evanghelia este asemenea unui om fără
adăpost care își caută sălaș în inimile oamenilor, dar pretutindenea
vede cum i se închid ușile în față. Omul de astăzi nu dorește să
primească învățăturile evanghelice. El nu iubește smerenia și o
privește zeflemesitor, socotind-o a fi o resemnare. Astfel, valorile s’au
amestecat, au fost răsturnate, așa încât mândria, această rădăcină
ucigătoare a tuturor patimilor, este înălțată la rangul de cult, iar
smerenia, maica tăcută a tuturor virtuților, este dată batjocurii.
Omul de astăzi s’a îndepărtat de Hristos mai mult decât oricând.
Dar nu cere, oare, acest fapt ca, astăzi, mai mult decât oricând să i se
vorbească acestuia despre Dumnezeu? Evenimentele însângerate ce
au loc astăzi mărturisesc limpede până unde poate merge omenirea
pe drumul amețitor al mândriei și al disprețului față de smerenie.
165
arhim. SERAFIM
Alexiev
Tocmai acestea întăresc predica Creștină adevărată. Cu toate acestea
oamenii tânjesc în continuare după Dumnezeu. Sărmana inimă a
omului, cu toate schimbările care s’au întâmplat în împrejurările
exterioare ale vieții, rămâne neschimbată. Când cugetă la nebunia
faptelor și lucrărilor ei, fără voie se cutremură, tulburată de grozăvia
propriilor ei invenții, într’o năzuință nedeslușită începe să tânjească
după ceva veșnic, mai înalt, bun și dumnezeiesc, care să o scoată din
labirintul întunecat al contradicțiilor omenești, înspre lumina lină
a molcomei și netulburatei veșnicii. Nu sânt, oare, aceste dorințe
nedeslușite o năzuință nemărturisită după Dumnezeu, după adevărurile
Sale veșnice, descoperite în Evanghelie? Nu sânt ele, oare, o
sete după împăcarea cu propriul cuget și cu Dumnezeu?
Într’adevăr, mulți oameni s’au îndepărtat deja atât de mult de
Dumnezeu, încât au ajuns vrăjmași înverșunați ai credinței, ai lui
Dumnezeu și ai Cerului. Ei simt, fără îndoială, un pustiu chinuitor,
o ultimă aducere-aminte a lui Dumnezeu pe care l-au uitat - dar în
înverșunata lor mândrie își râd de cei credincioși și, cu învârtoșare,
pier prin obraznica
tăgăduire a toate. Există însă și oameni care,
chiar dacă sânt departe de Dumnezeu, nu și-au pătat cugetul, nu au
înăbușit glasul inimii lor, și care, conduși de setea lor, caută Adevărul
veșnic. Ei ar fi bucuroși dacă, în obșteasca dezorientare de astăzi, li
s’ar arăta calea cea veșnică. Și-ar găsi atunci adevărata bucurie în
ascultarea dumnezeieștilor cuvinte ale Evangheliei, care dezleagă
taina firii potrivnice a omului, ce sânt leac pentru păcat și dau toate
îndrumările de trebuință pentru mântuire. În cele din urmă,
în haosul
care a cuprins lumea de astăzi, există oameni buni, care, în ciuda
tuturor acestor lepădări ale omului modern, merg pe calea către cer și
află mare mângâiere în a asculta cuvântul lui Dumnezeu - trebuie ca
ei să se întărească în credință, să cerceteze calea pe care au pornit, ca
nu cumva să fie una strâmbă, și astfel, mângâiați, înnoiți în nădejde,
166
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
să meargă în continuare pe calea pe care și-au ales-o. Cercetarea
căii alese în viață este necesară pentru că inima omului, vătămată
de păcat, înclină întotdeauna spre rătăcire.
De câtă trudă nu este
nevoie până ce aceasta se tămăduiește și luminează pe deplin? Sânt
mulți Creștini care în chip părut doresc binele, dar până la urmă
săvârșesc tot răul. Ei par a căuta să afle mântuirea, dar fără să știe,
descoperă dintr’odată că merg pe calea mândriei și a pierzaniei.
Viața duhovnicească este o călătorie pe o mare necunoscută, în
care pândesc din toate părțile primejdii: aici furtuni, dincolo stânci
scufundate, mai încolo vârtejuri de ape și curenți ascunși. Cât de
atent și cunoscător trebuie să fie cineva pentru a nu pieri? Pentru
toți acești oameni care însetează după învățătură duhovnicească
și mântuire, să ne fie îngăduit a înfățișa cele două căi osebite ale
vieții: cea a mândriei și cea a smereniei. Atunci când semănăm,
nu toate semințele pier, nu toate sânt ciugulite de păsările cerului.
Mare parte din ele cad totuși și pe pământ bun. Dacă nu am avea
această încredințare, ce semănător ar mai porni la semănat? Iar în
semănatul duhovnicesc deseori se întâmplă și minuni, cu ajutorul
lui
Dumnezeu. Cine știe? Poate chiar sămânța căzută pe piatră va afla
acolo o crăpătură și va răsări! Adesea pe stâncile golașe ale munților
cresc minunați pini uriași.
Pri mul păcat și cea dint âi virtute
Știți, oare, iubiți cititori, care este cel dintâi păcat care a apărut în
lume? Înainte chiar de a fi fost furturi, minciuni, înșelăciuni, ucideri,
desfrânări, lăcomie, grăire de rău, mânie, pizmă și celelalte, a fost
mândria. Unul dinte primii și cei mai luminoși îngeri ai lui Dumnezeu
- Lucifer - s’a mândrit înaintea lui Dumnezeu și s’a socotit asemenea
Celui de Sus. Dar această mândrie nu l-a înălțat, ci l-a doborât
în
167
arhim. SERAFIM
Alexiev
cele mai de jos ale pământului. În loc să ajungă dumnezeu, a devenit
satana cel întunecat. Această mândrie a pus început răului în lume.
Din ea s’au născut și toate celelalte păcate. Ea a fost cea care a
pierdut neamul omenesc. Ea este temelia iadului, izvorul patimilor,
cheia păcatului, pricină a căderii, cale spre pierzanie. Satana a pus
stăpânire pe împărăția întunericului și s’a așezat pe tronul mândriei.
El i-a împins și pe oameni spre mândrie și prin aceasta a semănat în
lume toate nelegiuirile.
Domnul Iisus Hristos, Care a venit pe pământ să piardă lucrurile
diavolului, /I Io. 3:8/ ne-a arătat leacul împotriva mândriei:
smerenia. Aceasta este cea dintâi virtute pe care El a propovăduit-o în
minunata Sa predică de pe munte. Fericirile încep cu dumnezeieștile
cuvinte: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția
cerurilor.” /Mt. 5:3/ După mărturia obștească a Sfinților Părinți,
cei săraci cu duhul sânt cei smeriți.
168
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Mândria
Despre mândrie îndeobște
Să privim, mai întâi de toate, mândria. Mândria! Care dintre noi
nu a întâlnit-o? Care dintre noi nu s’a înțepat în spinii ei? Cine nu
a îndurat batjocura și biciuirile ei? Cu toții o cunoaștem din viața
noastră, căci o întâlnim adeseori. O aflăm pretutindenea unde
trăiesc oameni. Aleargă pe străzi, se arată trufașă și îngâmfată prin
piețe, pășește plină de sine prin locurile publice. Tronează plină de
importanță în fotoliile moi ale instituțiilor. Intră chiar și în biserică,
vădește o trufie fariseică. Pătrunde până și în chiliile călugărilor.
Ea răzbate din orice om de vază, se ivește aproape la fiecare
fereastră. Este plină de sine, trufașă, sulemenită și fardată, și trece
încrezătoare și mulțumită de sine pentru a fi văzută de toți. Firea ei
nu îi îngăduie să se ascundă. Ea vrea să strălucească și să uimească.
Vrea să fie obiectul atenției și al admirației tuturor. Ea singură se
arată pe sine și, pentru a fi văzută de pretutindenea, caută să stea la
înălțime. Mândria caută să urce tot mai sus. Uneori chiar se avântă
spre culmi amețitoare.
Când diavolul l-a ispitit pe Iisus Hristos, a făcut-o pe înălțimea unui
munte. Nu s’a coborât în adâncul suferințelor și umilințelor, așa cum
Dumnezeu Tatăl a făcut mai târziu cu Mântuitorul, ci l-a ridicat pe
loc înalt, făgăduindu-i lucruri mari: îmbelșugare, slavă omenească
169
arhim. SERAFIM
Alexiev
și stăpânire asupra lumii întregi. Făcea multe făgăduințe, dar putea
el, oare, să dea ceva? Nu, pentru că el însuși nu are nimic, decât
numai răutatea, mândria și focul iadului.
Așa cum a făcut duhul cel viclean cu Iisus Hristos, ridicându-l pe
muntele înalt al ispitelor, așa face și cu noi; ne ridică pe înălțimi,
ne cumpără cu făgăduințe mincinoase și înșelătoare, ne prinde cu
laude lingușitoare, ne trufește în ochii noștri, ne prorocește belșug,
bogății și slavă, ne așază pe un loc înalt, ce nu ne este propriu, unde
ni se poate face ușor rău de înălțime și de unde ne poate doborî cu
ușurință în prăpastia veșnicei pierzanii. Și cu cât ne ridică mai sus
pe scara mândriei, cu atât mai adânc ne va azvârli de acolo și cu atât
mai îngrozitoare va fi prăbușirea.
Treptele mândriei - slava deșartă
Trei sânt treptele mândriei. Cea dintâi, nevătămătoare la prima
vedere, este slava deșartă. Diavolul este viclean și nu-l înalță pe om
dintr’odată la o înălțime amețitoare, ci caută, mai întâi, să trezească în
el năzuința după dobândirea slavei. Slava deșartă înseamnă căutarea
slavei omenești celei păguboase, goale, deșarte. Mare cunoscător al
virtuților și patimilor omenești și fin psiholog al vieții duhovnicești,
Sfântul Ioan Scărarul socotește că slava deșartă și mândria sânt
momente diferite în creșterea aceleiași patimi. După cuvintele sale:
„osebirea dintre aceste două patimi este aceeași ca dintre prunc și
bărbat… Slava deșartă este începutul, iar mândria sfârșitul.” Omul
iubitor de slavă deșartă a simțit gustul dulceței otrăvitoare a slavei
omenești și de aceea caută numai lingușiri și laude. Această patimă
își arată întreaga sa vrăjmășie față de Dumnezeu încă din pântecele
mamei. Iubitorul de slavă deșartă caută și însetează după slavă deși
aceasta aparține numai Dumnezeului celui Veșnic. /Deut. 32:3;
170
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Lc. 2:14/ Cuvântul lui Dumnezeu strigă totdeauna și pretutindenea:
„Fie slava Domnului în veci!” /Ps.103:31/ Psaltirea, mai cu seamă,
este plină de preamărire adusă lui Dumnezeu și de cununi de laudă
pentru lucrările Lui minunate. /Ps.135,137,145 - 150/ Și iată, iubitorul
de slavă deșartă uită că și el este chemat să aducă slavă Ziditorului.
El, sărmanul, îndrăgostit de sine, se crede el însuși dumnezeu și
caută slavă pentru sine. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul are dreptate
atunci când îl numește pe omul iubitor de slavă deșartă „slujitor de
idoli credincios.” Și mai neobișnuit este faptul că slava deșartă se
poate strecura chiar și în sufletul credincios și evlavios. Un astfel de
om începe să se laude chiar și cu faptul că îl slăvește pe Dumnezeu.
Slava deșartă nu cunoaște nici un fel de opreliști și hotare. Ea găsește
pretutindeni prilej de iubire și laudă de sine. Sfântul Ioan Scărarul
a dezvăluit acesta în chip deosebit în următoarele cuvinte: „Soarele
cu îndestulare strălucește tuturor. Și slava deșartă se bucură de
toate meșteșugirile. Cum? Eu zic: Postind, mă măresc în deșert,
și dezlegându-mă ca să nu fiu cunoscut, ca un înțelept iarăși mă
slăvesc în deșert. Cu haine strălucite îmbrăcându-mă, de aceasta
mă biruiesc. Și în cele proaste schimbându-mă, iarăși mă slăvesc în
deșert. Grăind, mă biruiesc, și tăcând, iarăși m’am biruit. Cât dacă
vei arunca jos pre aceasta carea este cu trei ciulini, ea drept în sus
cu ciulinul stă.”16
Mare nenorocire este slava deșartă, căci în toate își poate afla hrană.
Cu ce nu se laudă, oare, un om? Cu bogăția sa, cu frumusețea, cu
mintea, cu darurile, cu veșmintele, cu virtuțile, ba chiar și cu patimile
sale - toate pot sluji ca prilej de slavă deșartă. Îndeosebi femeile au
slăbiciunea de a se lăuda și a se bucura când sânt lăudate.
Atât de adânci sânt rădăcinile slavei deșarte în inima omului încât,
dacă acesta nu are nimic anume cu care să se laude, începe să se
16 Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuvântul XXI, Pentru slava deșartă cea în multe chipuri.
171
arhim. SERAFIM
Alexiev
mândrească cu funda, cu pălăria sa, sau chiar cu pana de la pălărie.
Priviți-i pe cei mici! Până și în inimile lor curate începe, încă de
timpuriu, să răsară floarea otrăvitoare a slavei deșarte. Fetițele se
laudă cu rochițele,
brățările și păpușile lor, iar dacă li se spune cumva
că hăinuțele sau jucăriile lor nu sânt frumoase se simt rănite și încep
să plângă. O, câtă slavă deșartă umple inima unui băiețel care
a primit îngăduința de a purta puțin ceasul unchiului! El iese afară
la prietenii lui de joacă și începe să se laude în fața lor. Nu îngăduie
nimănui să atingă prețiosul obiect. Iar când uimirea și pizma încep să
se zugrăvească pe chipurile celorlalți, atunci slava deșartă și bucuria
micuțului trufaș nu mai are granițe. Dacă slava deșartă răsărită în sufletul
încă nevinovat al copilului nu este grabnic înăbușită, va crește
curând și va deveni boală primejdioasă pentru acel suflet.
Slava deșartă nu face deosebire de neam sau clasă socială. Așa
cum o boală poate atinge pe oricine, tot astfel și slava deșartă se
poate încuiba în orice om. Oamenii însemnați află în măreție prilej
de slavă deșartă. Dar și simplii muritori știu să afle în sine ceva
cu care să se mărească. Blaise Pascal, cu adâncimea cugetului său,
exprimă acest fapt în următoarele cuvinte: „Vanitatea este atât de
adânc înrădăcinată în inima omului, încât și ostașul, și slujitorul, și
bucătarul, și hamalul se laudă, și fiecare vrea să aibă admiratorii săi.
Și filosofii vor să îi aibă pe ai lor; și aceia care scriu împotriva acestui
lucru vor să câștige slavă, pentru că au scris bine; și aceia care citesc
cele scrise vor să se mărească cu aceasta,
pentru că le-au citit; și eu,
care scriu acestea, poate am aceeași dorință; și poate o vor avea și
aceia care vor citi acestea scrise de mine…”
Aici, în ironia lui Pascal, se poate distinge durerea sa în fața situației
dureroase în care se află sufletul omului căzut. Și într’adevăr, slava
deșartă este rezultat al căderii. Până la căderea în păcat, cei dintâi
oameni, în Rai, nu cunoșteau nici mândria, nici slava deșartă. Câtă
172
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
vreme omul a fost vrednic de fericire, nu a căutat slavă, ci dădea
slavă Ziditorului său. De când a ajuns vrednic de plâns, a început să
înseteze după a fi fericit și lăudat de alții.
Întâlnim slava deșartă nu numai la cei din lume, ci și la oamenii
duhovnicești. Iar dacă la mireni ea este primejdioasă, la oamenii
duhovnicești este aducătoare de pierzanie. Pe lângă aceasta, demn
de remarcat este și faptul că slava deșartă îl poate sili pe om să
se nevoiască, să se trudească, să se roage, să postească și să dea
milostenie. Dar toate aceste nevoințe duhovnicești sânt la fel de
nefolositoare celui stăpânit de slavă deșartă pe cât este de nebunesc
a turna apă într’un urcior spart. Fariseii, despre care ne vorbește
Sfânta Evanghelie, nu săvârșeau ei, oare, din dorință de slavă deșartă,
toate faptele bune? Și în loc să primească răsplată de la Dumnezeu
pentru nevoințele lor, ei au auzit din gura lui Hristos cuvintele pline
de osândă: „Vai vouă, cărturari și Farisei fățarnici!” /Mt. 23:14/ Cel
ce se slăvește pe sine, chiar de va săvârși cea mai bună faptă, nu are
nici un folos din aceasta, dacă va căuta slava omenească.
Pentru aceea și Iisus Hristos îi povățuiește pe ucenicii Săi: „Luați
aminte, milostenia voastră să nu o faceți înaintea oamenilor, spre a fi
văzuți de dânșii; iar de nu, plată nu veți avea dela Tatăl vostru carele
este în ceruri. Deci, când faci milostenie, să nu trâmbițezi înaintea
ta, precum fac fățarnicii în adunări și în ulițe, ca să se slăvească de
oameni: amin zic vouă că își iau plata lor. Iar tu, făcând milostenie,
să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca să fie milostenia ta întru
ascuns; și Tatăl tău, cel ce vede întru ascuns, acela va răsplăti ție
întru arătare.” /Mt. 6:1-4/
Mântuitorul îndeamnă la aceeași păzire cu luare aminte de slava deșartă
și în rugăciune, și în post, precum și îndeobște în săvârșirea
tuturor faptelor bune și bineplăcute. Nu în zadar slava deșartă este
asemuită de unii Sfinți Părinți cu o mică furnică târâtoare. Oricât de
173
arhim. SERAFIM
Alexiev
mică ar fi ea, poate distruge marile roade ale virtuților. „Furnica,”
spune Sfântul Ioan Scărarul, „așteaptă să se isprăvească strânsul
grâului și slava deșartă să se adune bogăția.” Prin bogății, aici,
trebuie să se înțeleagă truda duhovnicească și virtuțile dobândite.
Furnica se bucură că va avea prilejul să fure un bob, iar slava deșartă
se bucură că se va putea lăuda cu nevoințele săvârșite. Dar prin
puterea legilor duhovnicești, în clipa în care te lauzi cu binele pe
care l-ai săvârșit, l-ai și pierdut. Pentru că dacă vei căuta slavă de
la oameni, îți primești deja răsplata aici și te lipsești de răsplată în
ceruri. Sfântul Episcop Theofan Zăvorâtul numește slava deșartă cel
mai vătămător și lingușitor vrăjmaș.
„Acesta îl face pe om să fie asemenea unui muncitor care, oricât ar
câștiga, risipește de îndată tot câștigul, fără să lase ceva și pentru
ziua de mâine. Cel ce se slăvește pe sine și-a câștigat deja răsplata
și nu are ce să aștepte a mai primi în viitor. El este totdeauna gol,
asemenea aceluia care risipește tot ce are. Gol se va înfățișa și în lumea
de dincolo. Numai păcatele sale îl vor însoți, iar faptele bune,
care i-ar fi putut fi de folos pentru a covârși păcatele, nu vor avea
nici o valoare. Iată cât de ucigătoare este paguba pricinuită de slava
deșartă.”
Nebunia slavei deșarte constă în aceea că acesta te silește să te
trudești în zadar, răpindu-ți răsplata pentru trudă. „Sihastrul ce se
mărește în deșert,” spune plin de înțelepciune Sfântul Ioan Scărarul,
„îndoit se nedreptățește pre sineși, că și trupul își topește, și plată
nu dobândește.” Omul stăpânit de slavă deșartă seamănă cu găina
cea proastă. De cum a ouat un ou ea se laudă, cotcodăcind, astfel
încât să fie auzită. Dar în felul acesta nu-și face decât sieși rău, căci
de cum o aud, oamenii îi și iau oul. Tot astfel și dracii răpesc de la
omul stăpânit de slavă deșartă binele săvârșit. Creștinul iubitor de
slavă deșartă este întotdeauna nechibzuit, după înțelepciunea dum174
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
nezeiască. Din deșertăciune, el se laudă înaintea tuturor cu bogățiile
pe care le-a adunat. Și cel care își arată multora comorile, acela
negreșit va fi jefuit de hoți.
Lupta cu slava deșartă
Nevăzutul ațâțător al gândurilor de slavă deșartă în noi este
izvoditorul mândriei, vrăjmașul nostru neîmpăcat - diavolul. El
insuflă supușilor lingușitori să gâdile auzul sufletelor stăpânite de
slavă deșartă cu plăcute laude, fie pentru a dobândi anumite foloase,
fie pentru a păgubi pe trufașii iubitori de slavă. Dar sânt și lingușeli
care izvorăsc din inimi bune și iubitoare, însă neluminate. Un
adevărat Creștin învățat, care știe ce pustiire poate pricinui într’un
suflet iubitor de slavă chiar și o singură laudă, nu-și va îngădui niciodată
să lingușească și să ațâțe slava deșartă. Adeseori, noi ne
lingușim reciproc, fie pentru că dorim să ajungem prietenii cuiva,
fie din dorința trufașă de a primi (ca răspuns) înapoi laudă pentru
noi, fie pentru că nu înțelegem subțirimile vieții duhovnicești și
primejdiile care vin din slava deșartă.
„Domnul ascunde de la ochii noștri de multe ori și pre lucrurile
bune care le avem. Iar bărbatul lăudător, iar mai vârtos înșelător,
prin laudă pre ochii noștri i-a deschis, și aceștia deschizându-se,
bogăția nevăzută s’a făcut de la noi.”
Astfel ne grăiește Sfântul Ioan Scărarul. După cuvintele sale,
„lingușitorul este slujitor al dracilor, al mândriei de mână ducător,
al umilinței prăpăditor, al lucrurilor celor bune pierzător, al căii
celei drepte rătăcitor. «Că cei ce vă fericesc pre voi, vă înșeală pre
voi», zice Prorocul.” /Is. 3:12/
Dar cum să luptăm cu această slavă deșartă care răsare atât de ușor
în sufletele noastre și care aduce atâta desfătare inimilor noastre
175
arhim. SERAFIM
Alexiev
orgolioase? Când auzim un cuvânt de laudă trebuie să ne amintim,
după sfatul Sfinților Părinți, de fărădelegile noastre și de îndată ne
va smeri cugetul că oamenii ne laudă pentru că nu ne cunosc în toată
jalnica noastră stare sufletească. Atunci apare chiar simțământul
mântuitor că nu merităm laude, ci mustrări, pedepse și rușine,
împreună cu gândul la Înfricoșata Judecată a lui Dumnezeu, când
se vor descoperi toate faptele noastre tainice și se vor osândi toate
păcatele noastre pline de rușine. Frica lui Dumnezeu este cel mai
puternic vrăjmaș al slavei deșarte.
Dacă, însă, slava deșartă se naște în noi nu în urma laudelor venite
din afară, ci țâșnește singură din străfundurile stricatei noastre inimi
și ne șoptește cu glasul ei lingușitor: „Vezi cât de deștept ai fost?
Vezi cât de bun te-ai arătat a fi? Vezi cât de înțelept te-ai dovedit?,”
atunci, după sfatul Sfântului Episcop Theofan Zăvorâtul, trebuie
de îndată să începem lupta împotriva simțământului slavei deșarte
răsărit în sufletul nostru.
„Luptați-vă și veți birui! spune el. Cel dintâi lucru pe care trebuie
să-l faceți este să înțelegeți și să simțiți că gândul acesta (adică slava
deșartă) este vrăjmaș (al sufletului). De aceea, numaidecât ce acesta
se ivește, alergați și chemați această înțelegere și acest simțământ.
Sufletul, negreșit, va încerca ură față de acest gând și această ură îl va
îndepărta. Simțământul de ură față de slava deșartă poate fi asemuit
cu o lovitură dată cuiva în piept. Cel lovit cu putere în piept va cădea
la pământ; așa și gândul, biruit de ură, aleargă afară din suflet.”
Pe lângă aceasta, înțelegerea limpede a ceea ce sântem de fapt, a cât
de puțin am făcut și a cât de mult ne-a mai rămas de făcut, ne poate
smeri și ne poate aduce trezvia.
„Dacă vei face ceva bun, ne sfătuiește Sfântul Dimitrie al Rostovului,
ferește-te de lauda de sine! Căci de te vei lauda, vei pierde degrabă, din
pricina slavei deșarte, tot ceea ce ai agonisit prin truda ta, iar harul
176
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
lui Dumnezeu te va părăsi. Căci din laudă se naște înălțarea de sine,
din aceasta - căderea, iar din cădere - despărțirea de Dumnezeu.”
De aceea, este chiar mai bine să nu faci nimic vrednic de laudă pe
pământ, decât, săvârșind ceva, să te înalți. „Mai bun este înaintea lui
Dumnezeu un păcătos smerit decât un drept mândru.” Preaînțeleptul
Solomon spune: „Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu
inimă înaltă, și cel ce-și pune mâna în mână cu nedreptate nu se va
îndreptăți.” /Pil. 16:6/ Slava deșartă este izgonită de adevărata și
adânca cunoaștere de sine. De obicei, pentru ce ne lăudăm noi? Din
pricină că ne măsurăm cu cei mai mici decât noi. Dar dacă ne vom
măsura cu cei mai mari decât noi, oare cât de neîndemânatici, cât de
răi și cât de necugetați ne vom arăta a fi? Și atunci se va curma în
noi prilejul slavei deșarte. De vom cugeta dacă săvârșim toate cele
pe care sântem datori a le săvârși și dacă am săvârșit cum trebuie
puținul nostru bine, ne vom încredința că nici aici nu vom găsi nici
un temei pentru slavă deșartă. Sfântul Dimitrie al Rostovului ne spune,
în chip minunat: „Mulți sânt cei ce au săvârșit multe virtuți, și-au
împărțit averile, s’au lepădat de bogății, au făcut lucruri vrednice
de laudă, au luminat lumea, i-au înțelepțit pe oameni, i-au izbăvit
pe mulți și tot nu s’au mărit. Iar tu, fără să fi săvârșit ceva bun, fără
să fi făcut vreun lucru bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, pentru
nimic, nebunește, te lauzi. Așadar, nu te lăuda de unul singur, ci
caută dacă cumva Dumnezeu te laudă. Deoarece dacă săvârșești
vreun bine, Dumnezeu îl va cunoaște și fără mărirea ta de sine.
Iar
dacă îi este bineplăcut, te va mări și fără să vrei… El nu va lăsa pe
nimeni nerăsplătit.”
În alt loc, Sfântul Dimitrie al Rostovului lâmurește într’un chip
minunat același gând: „De te vei lăuda singur, toți vor începe să
te disprețuiască. Iar dacă nu te vei lăuda singur, Dumnezeu și toți
oamenii o vor face. Dacă vei tăcea despre tine, Dumnezeu va vorbi
177
arhim. SERAFIM
Alexiev
despre tine. Dacă, însă, singur te vei mări, Dumnezeu va tăcea
despre tine și te va îndepărta.”
Sfântul Proroc și împărat David a grăit prin Sfântul Duh cuvinte
minunate, pe care toți cei ce doresc să se izbăvească de slava
deșartă trebuie să le țină minte și să le rostească des. El spune într’o
dumnezeiască vedere, în rugăciune: „Nu nouă, Doamne,
nu nouă, ci
numelui tău dă slavă…!” /Ps.113:9/ Însuși Mântuitorul ne-a învățat
cum să ne tămăduim de boala iubirii de slavă: „Așa și voi, când
veți face toate cele ce s’au poruncit vouă, ziceți că: Robi netrebnici
sântem, căci ce eram datori a face am făcut.” /Lc. 17:10/ În ce chip
minunat este tăiată, aici, din adânc, rădăcina slavei deșarte prin
cuvintele: când veți face toate! Cine dintre noi se poate lăuda că a
făcut totul? Nimeni! Se găsește în cele din urmă o privință, ba chiar
mai multe, în care șchiopătăm. Iar dacă slava deșartă este oprită și
osândită chiar și atunci când am făcut totul, cu atât mai mult este
dacă se naște din ceva mărunt: din faptul că am zis o glumă foarte
reușită, din pricină că am cântat frumos sau că haina noastră are o
croială deosebită și ne stă bine cu ea!
Orice om care se va privi cu trezvie și în adâncime își poate da seama
că nu are nici un motiv să se laude, pentru că nu are nimic al său; totul
i-a fost dat. Numai păcatele sânt ale lui, pentru că el le-a săvârșit,
fără ajutor străin. Dar nu se poate spune același lucru și despre
virtuți, pentru că tot binele adevărat, bineplăcut lui Dumnezeu, se
săvârșește cu ajutorul lui Dumnezeu, cu sprijinul harului ce ni se
împărtășește prin Sfânta Taină a Botezului. „Fără de mine,” spune
Mântuitorul, „nu puteți face nimic” /In. 15:5/ Cât de adâncă este
Descoperirea Creștină! Numai ea ne învață că nu avem dreptul să ne
mărim cu virtuțile noastre, deoarece toate acestea au fost dobândite,
cu adevărat, și prin lucrarea voii slobode a omului, dar mai ales cu
ajutorul puternic al harului lui Dumnezeu. Fără de acest har, cele
178
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mai mari strădanii ale libertății noastre nu ar ajunge pe culmea desăvârșirii,
la care s’au înălțat sfinții. Prin acest cuget Creștin al lor, rostit
cu o limpezime desăvârșită de Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele:
„Cu harul lui Dumnezeu sânt ce sânt,” /I Cor. 15:10/ se lămurește
ciudatul paradox potrivit căruia cei ce aveau cel mai mult cu ce să se
laude, cei ce au atins desăvârșirea virtuții, cei ce au săvârșit chiar și
minuni, se socoteau a fi păcătoși și robi netrebnici ai lui Dumnezeu.
Tot binele pe care îl vedeau la ei, pe deplin îndreptățit, îl puneau pe
socoteala bunătății și ajutorului venit de la Dumnezeu.
„E rușine să se mândrească cineva cu podoabă străină, spune plin
de înțelepciune Sfântul Ioan Scărarul, dar e nebunia cea mai de
pe urmă să se fălească, prin închipuirea de sine, cu darurile lui
Dumnezeu. Fălește-te numai cu înfăptuirile tale dinainte de
naștere. Căci cele de după naștere Dumnezeu ți le-a dăruit, ca și
nașterea însăși. Numai virtuțile ce le-ai înfăptuit fără minte sânt ale
tale. Căci mintea ți-a dăruit-o Dumnezeu. Arată nevoințele purtate
fără trup, numai din sârguința ta. Căci trupul nu e al tău, ci al lui
Dumnezeu. Nu te încrede, până ce nu vei primi hotărârea, văzând
pe acela care, chiar după intrarea în cămara de nuntă, a fost legat de
mâini și de picioare și aruncat în întunericul cel mai din afară. /Mt.
22:13/ Nu-ți înălța grumazul, odată ce ești pământesc. Căci mulți
au căzut din ceruri, măcar că erau sfinți și nematerialnici.”
După mărturia Sfinților Părinți, nu au fost cruțați de slava deșartă
nici marii oameni bineplăcuți lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul
ne povestește despre vedenia duhovnicească a unui bărbat sfânt
și văzător cu duhul, vedenie în care este zugrăvită, cu o deosebită
veridicitate psihologică, atât viclenia subțire a ispitelor slavei
deșarte, cât și înțeleapta trezvie a nevoitorilor care se luptă cu slava
deșartă.
„A însemnat oarecarele din cei ce puteau să vadă, ne spune Sfântul
179
arhim. SERAFIM
Alexiev
Ioan Scărarul, și văzând, mi-au povestit cum că «șezând eu,» zice,
«în soborașul meu, dracii slavei deșarte și ai mândriei venind, au
șezut lângă mine de amândouă părțile. Și unul adică îmi împungea
coasta mea cu degetul lui cel măreț în deșert, îndemnându-mă să
povestesc vreo vedere, sau vreo lucrare, pre carea o făcusem în
pustie. Și după ce pre acesta l-am scuturat de la mine, zicând «Să se
întoarcă înapoi și să se rușineze cei ce voiesc mie rele,» /Ps. 39:14/
îndatăși cel de-a stânga la urechea mea îmi zicea: «Bine, bine ai făcut.
Și mare te-ai făcut, că pre maica mea cea fără de rușine o ai biruit.»
Către carele, eu, cu dreaptă socoteală, pre stihul cel de-aci înainte
iarăși luându-l, am zis: «Să-și poarte îndatăși rușinea cei ce zic mie:
Bine, bine.»”
Iată cum se luptau Sfinții Părinții cu slava deșartă. Prin învățăturile
și pilda lor, ei ne învață cum trebuie să ne luptăm și noi cu această
slăbiciune primejdioasă a duhului nostru, ca să ne izbăvim, cât mai
este vreme, de treapta de început a pierzătoarei mândrii. Pentru
că dacă slava deșartă nu va fi dezrădăcinată din sufletele noastre,
aceasta va crește mai repede ca pleava, va înăbuși tot ceea ce este
sfânt și bun, și va trece către o treaptă mai înaltă de creștere, se va
învechi, va deveni obicei și maică a tuturor roadelor pierzării, se va
preface în soarta noastră veșnică și amară.
Trufia
A doua treaptă a mândriei este trufia. Satana este cel ce îl așază pe
omul trufaș pe o treaptă mai înaltă decât cea pe care se află iubitorul
de slavă deșartă. De aceea, aici și plăcerea este mult mai mare, dar
și amețeala pricinuită de înălțime este mai puternică. Trufia se naște
din slava deșartă, așa cum fluturele se naște din omidă. Dacă slava
deșartă se mulțumește să se agațe, trufia zboară în înalt, asemenea
180
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
fluturelui. Omul slavei deșarte se mulțumește numai să iubească
totul la propria lui persoană, pe când trufașul este atât de îndrăgostit
de sine, încât nu numai că își admiră la nesfârșit propriile calități,
dar chiar nu îi place aproape nimic din ceea ce vede la ceilalți. El
gândește despre sine că este cel mai deștept, cel mai vrednic, cel mai
desăvârșit. Iubitorul de slavă deșartă așteaptă numai laude și din ele
se desfată; trufașul nu știe de ce să se mai bucure: de laudele care îi
sânt aduse sau de umilințele pe care el le aruncă asupra celorlalți.
Iubitorul de slavă deșartă se simte bine și în cercul restrâns, local, al
prietenilor săi mincinoși și lingușitori. Dacă aceștia nu există, atunci
se desfată chiar și cu laudele pe care singur și le aduce: „Vezi, cât
ești de frumos! Ce ținută dreaptă ai! Ce podoabe frumoase porți!
Cât de frumos cânți!” ș.a.m.d. Omul trufaș nu se mulțumește să-și
știe întâietatea. El nu se satură nici cu recunoașterea venită din partea
celor apropiați lui. El vrea să fie cunoscut de un cerc cât mai larg
de oameni. Vrea să strălucească, să lumineze, să fie cinstit de toți.
Și pentru că vede că trufia celorlalți stingherește zborul propriei
sale trufii, începe să umilească și să osândească pe toți și pe toate.
Dacă vede cumva o patimă la vreun rival de-al său, îl dă în vileag
cu cruzime în fața tuturor, iar gândul tainic pe care-l are este următorul:
„Vedeți cum e acela?! Cât de rele sânt faptele lui! Cât de
josnic îi este sufletul! Eu nu sânt ca el!” Dacă vede la rivalul său
virtuți, nu numai că nu se pleacă înaintea lor, dar chiar râde de ele
cu un dispreț amar. Dacă vreun rival al său este dăruit cu daruri și
se remarcă prin ceva, atunci îl va numi mândru și iubitor de slavă.
Dacă este evlavios, îl va huli ca fiind fățarnic. Dacă este econom și
modest în îmbrăcămintea pe care o poartă, îl va numi zgârcit. Și
în plus va căuta ca toți ceilalți să fie de acord cu el. Slava deșartă
are o vedere obtuză și se mulțumește numai să-și vadă calitățile
și să culeagă laude pe seama lor. Trufia are un orizont mai larg de
181
arhim. SERAFIM
Alexiev
cuprindere. Ea nu rabdă nimic care să o umbrească. Iubitorul de
slavă deșartă trăiește mai puține clipe amare decât cel trufaș. La
omul iubitor de slavă deșartă, pedeapsa se află mai mult ascunsă
dincolo de mormânt. În schimb, pentru cel trufaș, chinul pricinuit
de trufie începe încă de aici, de pe pământ. Cel mai adesea, și pizma
este strâns legată de trufie, care poartă cu sine propria pedeapsă. Cel
trufaș este și mânios. Iar cel mânios singur își ațâță focul suferinței
lui. Trufia se aprinde de la focurile iadului. Ea făgăduiește victimelor
sale mari desfătări, îmbătare amețitoare, mărire în ochii celorlalți,
când de fapt nu duce decât la rușine înaintea oamenilor înțelepți și
depărtare de Dumnezeu. Omul trufaș, oricât de deștept ar părea în
ochii proprii, nu este, de fapt, decât un biet nebun. El crede că va
afla o desfătare înaltă pentru sufletul său în satisfacerea propriei trufii,
dar precum un drog, ca și cum ar lua opiu, se otrăvește singur pe
sine prin trufie. Câte neliniști, câte griji, câte patimi înfierbântate nu
vom afla în sufletul omului trufaș, iubitor de mărire! Acesta crede
că are întotdeauna dreptate. Dar, oare, pot toți oamenii din lume să
fie de acord întru toate cu el? Și, iată, de cum se vede contrazis, clocotește
și începe să sufere. Este îndrăgostit de sine însuși și vrea ca
și ceilalți să-l cinstească, să se minuneze de el. Dar poate el să-i facă
din toți oamenii admiratori ai săi? Unii încep să-l critice, alții chiar
să îl dea în vileag. Iar el nu poate să îndure așa ceva și începe să
sufere cumplit. Numeroase sânt suferințele trufiei nebunești, încă de
aici, de pe pământ, dar nespus mai grele sânt suferințele pricinuite
de aceasta în lumea de dincolo. „Tot cela ce înalță pre sine, se va
smeri,” spune Mântuitorul. Pentru trufie, dreptatea cerească a ales
cea mai cumplită pedeapsă, umilința - și anume umilința veșnică și
nesfârșită.
Trufia este o trăsătură diavolească. Așa cum diavolul își află
desfătarea în pricinuirea de suferințe și necazuri oamenilor, tot
182
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
astfel și cel trufaș caută ca prin acoperirea cu rușine, osândirea și
necinstirea adusă celorlalți să rămână el la loc de cinste printre
oameni. Trufia își aduce singură laudă.
Tot astfel se lăuda și Fariseul în biserică, osândindu-l pe Vameșul
care se pocăia. Trufia nu suportă alte păreri, nu poate îndura
să fie criticată... Cel trufaș își vede numai propriile calități și se
supraestimează. Despre ceilalți vorbește cu mândrie, uneori cu
bunăvoință, rareori cu îngăduință, dar cel mai adesea cu dispreț.
Îi subapreciază pe cei egali lui. Este crud și grosolan cu cei aflați
mai prejos decât el, iar pe cei mai talentați decât el sau cu cei aflați
în funcții mai înalte se poartă cu respect și milă, dar dacă se prinde
într’o discuție mai deschisă cu ei, veți vedea că, dintre toți aceștia,
tot pe sine se va pune pe întâiul loc.
Desigur, și în trufie există felurite trepte și nuanțe. Unul este
trufaș într’o măsură mai mică, altul este pârjolit de mărire de sine.
Unul simte că trufia este o patimă, dar fiind neputincios sau lipsit
de voința de a lupta cu ea, o ascunde cu dibăcie, pe când un altul
este trufaș cu nerușinare. Aici joacă un rol însemnat și măsura de
dezvoltare a minții, educația și cultura generală a celui stăpânit de
această patimă. Cel neînvățat va fi un prost trufaș. Intelectualul este
un trufaș rafinat, dacă putem spune așa. Cel neînvățat se va certa
în chipul cel mai grosolan dacă este contrazis sau dat în vileag cu
ceva. Cel cu educație va căuta să te cucerească prin anumite calități
ale lui, în așa fel încât să te câștige ca slujitor al iubirii lui de mărire.
Dar și intelectualul, sub înrâurirea mândriei care mocnește în
el, se poate folosi de mijloacele grosolane ale celui needucat. Și la
unul, și la celălalt, patima rămâne, în esența ei, una și aceeași. Ea este
asemenea șarpelui - dacă o calci, te mușcă.
În societate, unde se discută unele probleme de interes obștesc, cel
trufaș se va vădi prin faptul că îi place întotdeauna să-și impună
183
arhim. SERAFIM
Alexiev
propria părere. El este dispus oricând să se contrazică cu ceilalți,
găsește întotdeauna ceva de obiectat, este un mare maestru în
critică și se simte nespus de jignit dacă tocmai el este cel criticat sau
contrazis. Trufașul iubește batjocura. El găsește întotdeauna ceva de
zeflemisit la ceilalți. Neajunsurile caracterelor acestora sânt, mai cu
seamă, jucăria preferată pentru gura lui necurată. Dacă însă nu află
nimic de obiectat la vreun om desăvârșit, începe să batjocorească
nasul sau bărbia strâmbă a acestuia. Omul trufaș poate crește în
mândria sa până acolo încât să ajungă a-i batjocori pe toți și pe toate,
mai puțin propria persoană.
Trufia îi face pe oameni răi, neprietenoși, arțăgoși, ținători de minte
ai răului, mânioși, neiertători și veșnic dușmănoși. Puneți doi
oameni mândri să trăiască împreună. Așezați-i într’un palat mare
și frumos! Prea mici li se vor părea spațioasele încăperi. Nu se vor
putea suferi unul pe celălalt. Se vor certa neîncetat. Fiecare dintre ei
va socoti că el are dreptate. Dacă ciocnești două pietre de cremene,
vor ieși scântei, nu făină. Cel trufaș nu se va domoli niciodată. Dacă
cineva îi va da un sfat bun, fiți siguri că nu-l va urma. Va face fiecare
tot după voia sa, chiar dacă această nechibzuință îi va pricinui mari
necazuri.
Trufia tulbură liniștea familiilor, a satelor, însângerează șezătorile,
nunțile și oamenii, răzvrătește orașele, aprinde lumea întreagă și îi
învrăjbește pe oameni unii cu alții.
Nimic nu nimicește viața în prietenie și rânduielile în comunitate mai
mult ca trufia. Ea aduce destrămare, căci nu cunoaște nici smerenia,
nici dragostea - singurele care unesc, contopesc și zidesc. Tot omul
trufaș își este sieși un fel de dumnezeu. Și așa cum dumnezeirii i
se acordă o grijă și o cinstire deosebită, tot astfel și el, dintre toți
oamenii, vrea jertfe și cinstire, respect față de persoana proprie, fără
să se simtă prin aceasta dator cuiva cu ceva. Un astfel de om, odată
184
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ce s’a înrădăcinat definitiv în această mărire de sine, aducătoare de
pierzanie, poate ajunge cu ușurință și la cea de a treia și cea mai
înfricoșată treaptă a mândriei - mândria împotriva lui Dumnezeu
Însuși.
Mândria împotriva lui Dumnezeu
Până la această treaptă s’a înalțat Lucifer, cel fără de măsură. Dar
această înălțime a fost atât de amețitoare chiar și pentru el, încât nu a
putut rămâne acolo și a căzut. Și el a „zis întru cugetul tău: În cer mă
voiu sui, deasupra stelelor cerului pune-voiu scaunul meu, […] fivoiu
asemenea celui preaînalt.” /Isa. 14:13-14/ Dar această mândrie
l-a pogorât în cele mai de jos ale pământului.
Prin înșelăciune i-a ispitit satana spre o astfel de mândrie și pe
strămoșii noștri, în Rai. „Veți fi ca niște dumnezei!” /Fac. 3:5/ le
spune el. Și cei dintâi oameni, care au pornit pe rătăcitoarea cale a
mândriei, au căzut, și au căzut adânc, încât nu s’au mai putut ridica
singuri și a trebuit ca Însuși Fiul lui Dumnezeu, Iubirea Întrupată,
să se pogoare pe pământ spre a ne răscumpăra și mântui. Veți fi ca
niște dumnezei! Ce ademenire mare și minunată doar în chip părelnic!
Cine nu și-ar dori să fie ca Dumnezeu! Dar problema este că
diavolului nu îi stă în putință să ne facă asemenea lui Dumnezeu. El
este mincinos. Făgăduințele lui sânt deșarte. Ademenindu-ne către
înălțimi, ne aruncă de acolo tocmai în adâncuri. Adam și Eva au
vrut să fie asemenea lui Dumnezeu. Dar ce s’a întâmplat? În unele
privințe ei au căzut chiar mai prejos decât dobitoacele. Se vede
limpede din istoria nefericiților lor urmași întărirea acestui trist
adevăr. Și iată, din clipa amarnică a Căderii din Rai, oamenii merg
ca niște orbi pe calea mândriei, neîncetat însetează să se înalțe și
neîncetat cad. Și cu cât se înalță mai sus, cu atât cad mai rău. Întregul
185
arhim. SERAFIM
Alexiev
zbucium al lumii însângerate în care trăim astăzi își are obârșia în
nebuneasca mândrie. Ea este pricinuitoarea tuturor marilor căderi
ale omului contemporan. Câți scriitori, câți filosofi, câți politicieni,
câți cuceritori au uitat, orbiți de mândrie că, totuși, și ei sânt simpli
muritori și au purces la săvârșirea de fapte mărețe și peste puterile
lor! Și, înălțându-se împotriva lui Dumnezeu, și-au sfârșit sărmana
lor viață ori în boli îngrozitoare, ori cu totul nimiciți, ori în deplină
umilință, nebuni - și toți, dimpreună, în Iad! Domnul, celor mândri
le stă împrotivă. /Iac. 4:6/ Duhul mândriei contrazice întotdeauna și
nu vrea să primească învățătură de la nimeni. El este tiranic, foarte
iubitor de sine și crâncen. Cel mândru ar vrea mai degrabă să i se ia
viața decât să fie dat în vileag și umilit. El dorește să conducă, și să
fie competiție. Vrea să fie asemenea lui Dumnezeu.
„Chiparosul nu-și pleacă ramurile ca să se întindă pe pământ. Nici
monahul cu inima mândră, ca să facă ascultare,” spune Sfântul
Ioan Scărarul. Cel mândru nu va recunoaște niciodată că este
vinovat de ceva.
Un bătrân foarte cunoscător îl povățuia duhovnicește pe un frate ce se
trufea la spovedanie. Iar acesta, orb fiind cu duhul, i-a zis: „Iartă-mă,
părinte, dar nu sânt mândru.” Auzind acestea, preaînțeleptul bătrân
îi răspunse: „Și ce altă dovadă mai vădită a patimii acesteia mai vrei,
fiule, decât cuvântul ce l-ai spus: nu sânt mândru?”
Neamul omenesc cel căzut al veacului acestuia nu vrea să recunoască
mândria ca păcat, ci o socotește a fi o virtute. Atât de mult
a încurcat omul înțelesul cuvintelor, încât nu batjocorește satanica
mândrie, ci smerenia. El socotește a fi un lucru firesc atunci când
cineva dă dovadă de mândrie. A fi mândru se impune ca o datorie și
ca o pricină de laudă. Orice om, astăzi, trebuie să aibă ca țel propria
sa demnitate, să-și păstreze cinstea, să-și apere propria persoană.
Dar dincolo de toate aceste cuvinte - cinste, vrednicie, ambiție, se as186
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
cunde nebuneasca mândrie. Vădiți-l pe acest „cavaler” al „nobilului”
orgoliu în păcatele sale! Nu va putea îndura o astfel de jignire cu
smerenie Creștină, ci de îndată se va înfuria și va clocoti. Și în văpaia
„nobilei sale mânii” va străluci chipul mândriei lui satanice. Dacă
mândria este o calitate morală atât de înaltă, de ce Iisus Hristos nu
spune nicăieri: „Fiți mândri asemenea Mie! Apărați-vă cinstea!,” ci
poruncește tocmai dimpotrivă: „Învățați de la mine, că sânt blând și
smerit cu inima,” /Mt. 11:29/ „ci de te va lovi cineva preste obrazul
drept, întoarce lui și pre celălalt.” /Mt. 5:39/ Nu, mândria este
întuneric, iar întunericul nu are părtășie cu lumina! După cuvintele
de Dumnezeu înțelepțitului Sfânt Ioan Scărarul,
cel mândru nu
are nevoie să fie ispitit de diavol, „căci el s’a făcut sieși și diavol, și
vrăjmaș.” Precum iubește diavolul aurul, așa și cel mândru își apără
patima ce se ascunde înlăuntrul lui. Acesta nu rabdă, cum am spus,
nici o mustrare. Iar după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul „cel ce
alungă mustrarea își arată dragostea pentru păcat.” Pentru aceasta
omul mândru de astăzi a ajuns la o cădere atât de adâncă, din pricina
faptului că prin „nobila sa mândrie” a alungat orice îndrumare și a
ascuns în spatele cinstei sale toate necurățiile!
„Al celor înalți lucru este a suferi cu vitejie și cu bucurie ocărârile,”
spune același sfânt părinte. Cei mândri sânt neliniștiți, au duhul
pornit într’o stare războinică. Dacă totul se desfășoară în favoarea lor,
ei se înalță până la ceruri. Însă dacă se abate asupra lor vreun necaz,
cârtesc groaznic și îi învinovățesc pe toți. Dacă li se întâmplă vreo
nenorocire se pornesc chiar a-L huli pe Dumnezeu. Cel mândru este
antihrist, luptă împotriva lui Dumnezeu. Începe cu „nevinovata”
slavă deșartă și poate ajunge la deplina îndrăcire. Sfântul Avvă
Dorothei ne istorisește despre un frate de mănăstire din vremea
sa, care, apucând pe calea mândriei, și-a sfârșit viața nebun. La
început se mândrea înaintea celor
asemenea lui, iar când ceilalți frați
187
arhim. SERAFIM
Alexiev
aduceau laudă altcuiva înaintea lui, el îl defăima și spunea: „Cine
este acesta? Eu nu cunosc decât pe Avva Macarie.” După o vreme
însă, a început să osândească și pe sfântul Macarie: „Cine este Macarie?
Nu știu decât pe Sfântul Vasile și pe Sfântul Grigorie.” Dar
monahul cel mândru nu s’a oprit aici. Nu după multă vreme,
el a
început să grăiască de rău în inima sa și pe acești mari sfinți și să
socotească ca îndreptători duhovnicești numai pe Sfinții Apostoli
Petru și Pavel. Avva Dorothei, văzând cum crește mândria în acest
frate, i-a spus acestuia: „Frate, în curând vei defăima și pe aceștia.”
Și întocmai, așa s’a și întâmplat. Fratele cel mândru a început să
spună: „Și cine sânt Petru și Pavel? Nu sânt nici aceștia nimic, afară
de Sfânta Treime.” În cele din urmă s’a mândrit și asupra lui Dumnezeu
- și așa s’a îndrăcit.
Adevărat grăiește Sfântul Ioan Scărarul, când spune că „mândria
este lepădare de Dumnezeu, aflătură a dracilor, defăimare a
oamenilor, maică a osândirii, strănepoată a laudelor, a ieșirii din minte
înaintemergătoare, de căderi pricinuitoare, pricină a epilepsiei, izvor
al mâniei, […] pricinuitoare a nemilostivirii, […] amară luătoare
de seamă, judecător fără de omenie, împrotivă luptătoare lui
Dumnezeu, rădăcină a hulei.”
Și în zilele noastre sânt mulți oameni care se înalță pe sine chiar și mai
presus de Dumnezeu Însuși și îndrăznesc să hulească Preasfântul
Său nume. Nu sânt oare ateii și necredincioșii astfel de oameni, care,
asemenea nebunului din Psalmi, spun: „Nu este Dumnezeu”? /Ps.
13:1/ Mulți contemporani ai noștri, din mândrie oarbă și prostească
nu vor să creadă. Ei socotesc o înjosire a se supune adevărurilor credinței
Ortodoxe. Neputând să îndure batjocura necredincioșilor
că cred în „basmele Bisericii,” ei se numesc pe sine necredincioși,
oameni care s’au slobozit de orice rațiune omenească, căci credința
este una dintre acele însușiri rare care îl înalță pe om mai presus
188
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
de animale. Fără credință, omul cu ușurință cade moral și se face o
mlaștină a celor mai respingătoare miazme ale patimilor și păcatelor.
Săraca omenire de astăzi, pornită pe calea agonisitoare de pierzanie
- calea mândrei necredințe, nu face decât să ajute la venirea grozăviilor
apocaliptice, care se vor abate asupra ei pentru lepădarea de
credința Ortodoxă, din pricina necinstirii, a patimilor și a mândriei
satanice!
Mândria pierzătoare
Mândria este rădăcina și obârșia tuturor păcatelor. „Toate marile
năpaste,” ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „care au venit asupra
întregii lumi își au obârșia în mândrie.” De asemenea, toate relele
și grozăviile care de acum încolo se vor abate asupra pământului
păcătos și care și-a avut începutul în cel de al II-lea Război Mondial
își vor avea și ele începutul tot în mândrie. Orice cădere, după
mărturia Sfinților Părinți, este prevestită de mândrie. Și Cuvântul
lui Dumnezeu ne spune limpede: „Înainte de surpare povățuiește
semeția, și înaintea căderii, gândirea cea rea.” /Pil. 16:18/ Știind
aceasta, binecinstitorul popor ortodox Bulgar a izvodit, în duhul
Scripturii, zicala: „Cel ce sare foarte sus, cade foarte rău.” Pedeapsa
ce se abate asupra celui mândru este prăbușirea lui.
Mândria se poate strecura și în viața duhovnicească înaltă a
Creștinului și să nimicească toate lucrurile lui bune și înaltele virtuți
dobândite. Aceasta se vede limpede din următoarea pildă.
„În veacul al IX-lea, scaunul episcopal din Edessa era ocupat de
marele bineplăcut lui Dumnezeu Sfântul Theodor. În apropierea
orașului se nevoia în vremea aceea un stâlpnic minunat, pe nume
Theodosie. Acesta era om duhovnicesc, iar pentru înaltele sale
nevoințe monahicești primise de la Dumnezeu darul înainte189
arhim. SERAFIM
Alexiev
vederii. Episcopul Edessei îl cerceta adesea pe stâlpnic, pentru a
avea cu acesta convorbiri duhovnicești. Odată, Sfântul Theodor îl
întrebă: „Duhovnicescule
părinte, câți ani ai de când viețuiești pe
acest stâlp? Și, care este lucrul pustnicirii tale, să nu ascunzi de mine,
pentru Domnul?” Iar bătrânul, suspinând din adâncul inimii și de
lacrimi cuprinzându-
se, i-a răspuns: „Pentru certarea Domnului,
îți voiu arăta ție, însă tu să nu spui nimănui, până ce Domnul mă
va slobozi pe mine din viața aceasta. Eu, în zilele tinerețelor mele,
lepădându-mă de lume, împreună cu fratele meu cel mai mare,
slujind în mănăstire ca la trei ani, am dorit să fim la liniște. Și, cu
sfatul duhovnicescului nostru părinte, am ieșit la pustietate și am
aflat peșteri, nu departe unul de altul, și acolo pustniceam, numai
cu verdețuri hrănindu-ne, iar sâmbăta și Duminica, împreună ne
rugam și din verdețuri, la un loc, gustam, și iarăși ne despărțeam.
Însă îngerii lui Dumnezeu ne mângâiau pe noi.
Iar într’o zi, umblând prin pustie, osebiți unul de altul, și adunându-
ne verdețuri, am văzut pe fratele meu stând în uimire și cu semnul
Crucii însemnându-se pe sine, apoi sărind locul acela, fugind și
intrând în peștera sa. Iar eu, mirându-
mă de săritura și fuga lui cea
iute, m’am dus la acel loc să cunosc ce rău a văzut fratele meu, de a
fugit. Și am văzut
o grămadă de aur vărsată și, făcând rugăciune și
dezbrăcându-mi mantia, am luat aurul și abia l-am dus pe el în peștera
mea, dar fratelui meu nu i-am spus. Apoi, m’am dus în cetate și
am cumpărat o casă bună și am zidit biserică și am făcut mânăstire
și am adunat patruzeci de călugări și casă de îngrijire a bolnavilor
am făcut. După aceea, aflând un bun gospodar, l-am pus pe el egumen
și am dat toate în mâinile lui și ca la o mie de galbeni, iar o mie
am împărțit-o săracilor și nu mi-am lăsat mie nici un galben. Deci,
lăsând pace egumenului și sărutând pe frați, m’am dus în pustie să
caut pe fratele meu.
190
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Dar mi-a venit mie un gând de mândrie că, adică, fratele meu
n’a putut să gospodărească bine bogăția ce o aflase, iar eu lucru
bineprimit la Dumnezeu am făcut. Și văzând peștera fratelui meu,
mă tulburam cu gândurile mândriei, socotindu-mă pe mine mai
bun decât dânsul. Și iată a venit la mine îngerul cel ce umbla
împreună cu mine de la început și, căutând la mine cu ochi mânios,
mi-a zis: „Pentru ce te mândrești? Îți spun ție, că toată osteneala ta,
de atâta vreme, la zidirea bisericii și a mânăstirii și la toate cele câte
le-ai făcut, nu se aseamănă cu săritura fratelui tău, când a sărit pe
deasupra grămezii celei de aur pe care o aflase. Că nu peste aur a
sărit, ci peste prăpastia bogatului, din Evanghelie,
a sărit, /Lc. 16:26/
ca și Lazăr cel sărac, și a venit ușor la locul unde ședea Avraam. El
s’a sârguit să placă lui Dumnezeu, iar tu oamenilor. Drept aceea
fără de asemănare mai înalt decât tine este, iar tu nicidecum nu vei
ajunge la locul lui, măcar că te crezi adevărat pustnic. Ci, iată, nu vei
vedea fața lui în toată viața ta, nici împreună-petrecerea cu mine nu
o vei dobândi, până ce vei îmblânzi pe Dumnezeu cu multe lacrămi
și cu sfărâmare de inimă, și atunci mă vei vedea pe mine și te vei
mângâia.” Acestea zicându-mi, s’a făcut nevăzut de la ochii mei.
Iar eu, sârguindu-mă, am ajuns la peștera fratelui meu, însă n’am
putut să-l vad pe el și am strigat, tânguindu-mă și smerindu-mă,
până ce n’am mai putut plânge. Deci, șapte săptămâni am plâns
în pustia aceea, rugând pe sfântul înger ca să se milostivească
spre suspinarea și plânsul meu. Iar întru a șaptea zi a săptămânii
a șaptea, mi-a venit un glas, zicându-mi: „Se cade ție să mergi
în cetatea Edessei și să te sui pe stâlpul cel aproape de biserica
Sfântului Gheorghe și acolo să te pocăiești, până ce se va milostivi
spre tine Domnul.” Și plângând, am venit patruzeci de zile până
aici și pe acest stâlp suindu-mă, m’am liniștit. Și vreme de patruzeci
și nouă de ani stând aici, cu multe gânduri m’am luptat, iar în anul
191
arhim. SERAFIM
Alexiev
al cincizecilea, spre seară târziu, într’o sâmbătă, o lumină dulce
mi-a strălucit în inimă și mi-a gonit întunerecul cel pătimaș, apoi
toată noaptea cu lacrămi am privegheat. Iar în ceasul al treilea din
zi, Duminica fiind, s’a făcut glas către mine de la înger: „Pace ție și
mântuire!” Iar eu, mângâiat cu inima, am căzut cu lacrimi, zicând:
„Pentru ce m’ai lepădat de la fața ta și de fratele meu m’ai despărțit?
Și iată zac, de multe ispite fiind cuprins.” Iar îngerul, apucândumă
de mână, m’a ridicat pe mine și mi-a zis: „Pentru gândul tău,
m’am depărtat de la ochii tăi, de vreme ce ai defăimat pe fratele
tău, dar nu te-am părăsit, păzindu-te pe tine, precum mi-a poruncit
mie Dumnezeu. Iar, acum, că te-ai smerit, Și-a adus aminte de tine
Dumnezeu și mi-a poruncit mie ca să fiu cu tine și în veacul acesta
și în cel viitor. Încă, iată, ți-a dăruit ție Dumnezeu un dar, ca să vezi
pe cei drepți și pe cei păcătoși. Viu este și fratele tău, dar numai în
veacul cel de acolo te vei vedea cu dânsul.”17
Auzind acestea, Episcopul Edessei a dat slavă lui Dumnezeu, Care
cu înțelepciune îi izbăvește pe robii Săi din tot păcatul.”
Din această pildă grăitoare, luată din Viețile Sfinților, se vede
limpede cât de păgubitoare este mândria. Ea este ucigătoare a vieții
duhovnicești. Tot ea împiedică harul lui Dumnezeu să se pogoare
asupra noastră. Căci după graiurile Cuvântului lui Dumnezeu:
„Dumnezeu celor mândri le stă împrotivă, iar celor smeriți dă har.”
/I Pet. 5:5/ Mândria îndepărtează harul de la cei ce o primesc. Ea
este beznă duhovnicească. Lumina învățăturii lui Hristos nu poate
avea nici o părtășie cu ea. Așa precum lumina și întunericul nu pot fi
împreună în același loc, tot astfel nici harul și mândria nu pot viețui
împreună în aceeași inimă. Legile omenești nu pedepsesc mândria,
dar legea lui Dumnezeu o face, căci este potrivnică lui Dumnezeu
și dă naștere tuturor necazurilor. Nici unui om nu îi stă în putință
17 Proloagele, luna Ianuarie în 7 zile, Mitropolia Olteniei, Craiova, 1991.
192
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
să îi îndrepteze pe cei mândri. Pe aceștia numai Dumnezeu îi poate
înțelepți și supune, deoarece cel mândru nu primește nimic de
la semenii lui, oamenii. Cele mai bune leacuri împotriva mândriei
sânt necazurile și suferințele în viață, pe care Dumnezeu le îngăduie
spre binele nostru. Astfel de încercări sânt bolile îngrozitoare, ruina
neașteptată, moartea unuia dintre cei apropiați și altele. Bineînțeles,
aceste însemnate leacuri nu lucrează ca prin farmec. Ele pot fie să
tămăduiască, fie să otrăvească. De fapt, numai de voia slobodă a
omului ține felul în care le va folosi. Dacă nu va cârti și nu va începe
să hulească pe Dumnezeu, dacă va înțelege că din pricina mândriei
lui și a multelor sale păcate, după vrednicie i-au fost trimise din ceruri
suferințele, el se va tămădui sufletește. Fericiți cei ce în necazurile
lumești văd mila lui Dumnezeu față de ei! Pe ei, Dumnezeu degrabă
îi va tămădui. Dar vai celor care, în ciuda a toate, rămân mândri.
Ei sânt pierduți fără putință de scăpare! Iar pentru că necazurile
lumești s’au arătat a fi neputincioase în a-i înțelepți, muncile veșnice
ale iadului îi vor îmblânzi în lumea de dincolo. Dar atunci totul va fi
prea târziu și în zadar!...
193
arhim. SERAFIM
Alexiev
Smerenia
În deplină potrivnicie cu mândria stă smerenia. Așa cum mândria
este izvorul tuturor patimilor, așa și smerenia este maica tuturor
virtuților. Sfântul Ioan Gură de Aur numește smerenia temelia
pe care „se poate înălța fără nici o primejdie orice altceva” bun și
mântuitor pentru noi. „Și iarăși, dacă această temelie lipsește, chiar
dacă cineva s’ar înălța, prin viața sa, până la ceruri, tot ce a zidit cu
ușurință se nimicește și rău sfârșit va avea.”
Omul a fost zidit pentru smerenie, nu pentru mândrie. O cunoaștere
de sine mai adâncă și mai adevărată îl poate încredința de aceasta.
Dumnezeu a rânduit toate cele ce-l înconjoară pe om astfel încât
să-i slujească spre smerire, nu spre mândrie. Priviți, de pildă, cât
de neputincios este omul care
tocmai s’a născut! De câtă trudă este
nevoie pentru creșterea și educarea lui! Ce animal, întreabă Sfântul
Tihon din Zadonsk, are trebuință de atâta îngrijire, până ce crește
mare, precum omul?
Multe vietăți își agonisesc singure hrana de îndată după ce s’au
născut, pe când omul cât de multă vreme este purtat, îmbrăcat de
mâini străine, hrănit, încălzit și ferit de munci străine! În alt loc,
același sfânt ne spune: „Ne naștem goi și în lacrimi; trăim în scârbe,
năpaste și păcate; murim cu frică și suspine; sântem îngropați în pământ
și ne prefacem în țărână.”
Iar Sfântul Simeon Noul Cuvântător de Dumnezeu, zugrăvind starea
194
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
umilă și jalnică a omului, spune că întreaga noastră viață este „luptă
cu patimile, iar înlăuntrul său, încă înainte de patimi, omul poartă
necurăție și duhoare”… „Poate fi oare ceva mai lipsit de chibzuință
decât omul, care, văzându-se cuprins de lepră, se mândrește că
poartă veșminte strălucitoare și aurite?”… Da, cunoașterea de sine
duce, după mărturia tuturor Sfinților Părinți, la smerenie. „Fii la fel
de smerit,” spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, „precum te-a zidit
Dumnezeu!” și ca adaos, amintesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
„Și ce ai, carea nu ai luat? Iar dacă și ai luat, ce te lauzi ca și cum
n’ai fi luat?” /I Cor. 4:7/
Smerenia ce se naște din cunoașterea de sine nu chinuie, nu asuprește
sufletul, ci îl îndeamnă la umilință și recunoștință față de Dumnezeu,
Care este atât de bun cu noi, sărmanele Sale făpturi neputincioase.
Smerenia nu este o resemnare lipsită de nădejde, o pierdere a
personalității lipsite de voință, ci un avânt înflăcărat spre lumină. Ea
este cale luminoasă spre Rai, izvor de bucurii fără de sfârșit, dobândire
a dumnezeieștii desăvârșiri și umplerea vieții goale a omului
cu frumusețe și înțeles dumnezeiesc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sub
îndrumarea Sfinților Părinți, vom încerca în rândurile ce urmează să
zugrăvim tocmai aceasta.
Nu este virtute mai încântătoare decât smerenia. Ea este izvor al
tuturor binecuvântărilor, rădăcină a tot binele, maică a tuturor
virtuților. Și totuți, în ciuda tuturor acestor înalte calități ale ei,
smerenia se ascunde, asemenea parfumatului toporaș în tufele
înflorite ale celorlalte virtuți, de parcă ea nu înseamnă nimic și nu
slujește la nimic. Dacă mândria poate fi asemuită cu stâncile înalte
de munte, goale și neroditoare, smerenia este ca o grădină înflorită
sau o întinsă țarină roditoare, care se întinde în depărtare, printre
vâlcele. Pe înălțimi nu crește nimic. Acolo domnește veșnic frigul. În
văi se coc fructele dulci și grânele pentru hrană. Sfântul Ioan Gură
195
arhim. SERAFIM
Alexiev
de Aur îi asemuiește pe cei mândri cu vârfurile înalte și neroditoare
ale munților, iar harul lui Dumnezeu cu apa. Așa precum apa curge
în jos, ocolește dealurile înalte și caută să se verse în locul cel mai
de jos, astfel și harul lui Dumnezeu îi ocolește pe cei mândri și se revarsă
asupra celor smeriți. Smerenia este rază a harului, venită din
Rai. Și prin ce schimbări cerești trece sufletul când pătrunde în el raza
harului! Până de curând cufundat în întunericul nopții păcatului,
el se trezește dintr’odată îmbrăcat în lumină. Iar în această lumină
omul smerit începe să-și vadă propriile sale păcate și pornește să
se curățească de ele, pe când, înainte să fie înveșmântat de lumina
harului, toate în el i se păreau a fi în orânduială deplină. Și acest
lucru este firesc să fie așa; numai lumina de sus omul își poate vedea
păcătoșenia. Într’o încăpere întunecată aerul nu pare plin de praf, ci
întotdeauna proaspăt și curat. Dar de îndată ce pătrunde în încăpere
o rază de soare, vedem dintr-odată cât praf plutește prin ea. Astfel,
smerenia îl face pe om să-și vadă starea vrednică de plâns în care se
află și îl împinge să pornească la îndreptarea sa. Ea curăță inima de
mulțimea patimilor, împodobește sufletul cu florile dumnezeieștii
virtuți și astfel, treptat, ea naște toate virtuțile, fiind singura care
rămâne în umbră, căci aceasta este firea ei - să nu se arate, să nu
fie slăvită de oameni. Este asemenea rădăcinilor copacilor: în afară
dă roade minunate, însă ea rămâne ascunsă în adâncul pământului.
Căci dacă rădăcinile vor ieși din pământ, spre a fi văzute, copacul nu
va mai avea fructe și se va usca. Astfel este și smerenia. Dacă începe
să se arate, virtuțile dispar, iar omul piere duhovnicește. Una din cele
dintâi calități ale smereniei este blândețea. Omul cu adevărat smerit
este blând nu numai atunci când toți sânt atenți și amabili cu el, ci și
atunci când este hulit și defăimat. El nu se tulbură, nu se înfurie, ci
pe toate le rabdă în tăcere. Cel smerit nu poate să nu fie blând, căci
îl liniștește harul lui Dumnezeu ce se odihnește în el. Se spune că
196
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
marea, care este veșnic învolburată și agitată, se îmblânzește când
asupra ei se lasă ceață deasă. Asemenea se întâmplă și cu sufletul
neliniștit al omului, când asupra lui se pogoară harul Sfântului Duh.
Și un astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, neliniștile
sânt însușiri ale sufletelor mândre. Sfântul Ioan Scărarul spune:
„în inimile blânde se odihnește Dumnezeu; iar sufletul neliniștit
sălaș diavolului este.” Dumnezeu iubește pe cei smeriți; acestora
El li se descoperă și întru ei binevoiește! În Vechiul Legământ, El
spune: „Spre cine voiu căuta, fără numai spre cel smerit și lin, și care
tremură de cuvintele mele.” /Isa. 66:2/
Omul smerit își vede neîncetat neajunsurile. El nu osândește
pe nimeni, nu cercetează păcatele celorlalți, nu ia în batjocură,
se socotește pe sine ca fiind cel mai rău dintre toți oamenii. Este
ascultător și supus față de toți. Slujește cu bucurie tuturor. Nu se
mânie atunci când ceilalți primesc onoruri, nu pizmuiește slava
celuilalt, căci el pentru sine nu caută foloase lumești. Privirea sa este
îndreptată către cer. El caută să fie bineplăcut lui Dumnezeu și de la
El așteaptă milă în ziua Înfricoșatei Judecăți. Omul smerit rabdă cu
bărbăție disprețul celorlalți și socotește sincer că acesta i se cuvine.
Se poartă cu blândețe, sinceritate și plin de dragoste cu oamenii
josnici, căci cei smeriți întotdeauna au o blândețe minunată. Iar
sufletul smerit, după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, este „scaun
al blândeții.” Omul smerit nu are gânduri rele. Chiar dacă ar avea
un astfel de gând, ar fi degrabă alungat. Cel smerit nu cunoaște
viclenia. El nu se preface a fi binevoitor, căci este într’adevăr așa, nu
caută să obțină foloase prin lingușiri și să fie pe placul oamenilor,
căci nu are nevoie de acestea. El disprețuiește laudele și se bucură
când este umilit, deoarece vrea să se facă următor Domnului Iisus,
Care pentru a noastră mântuire „s’au deșertat pre sine, chip de rob
luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se; și cu înfățișarea
197
arhim. SERAFIM
Alexiev
aflându-se ca omul, s’au smerit pre sine, ascultător făcându-se până
la moarte, iar moarte de Cruce.” /Fil. 2:7-8/
Omul smerit nu vrea să fie mai presus de Învățătorul său. Așa
cum Fiul lui Dumnezeu, la Cina cea de Taină, S’a ridicat, S’a încins
cu ștergar, Și-a suflecat mânecile și a început să spele picioarele
ucenicilor Săi, întocmai și cel smerit este gata să slujească tuturor
ca un rob, fără să vadă în asta vreun merit. Căci el își amintește de
povața Mântuitorului: „Deci dacă eu, Domnul și Învățătorul, am
spălat picioarele voastre, și voi datori sânteți unul altuia a spăla
picioarele. Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi
să faceți.” /In. 13:14-15/
Omul smerit se teme de laude, în care se ascund atâtea primejdii
pentru suflet! El caută adâncurile smereniei, și acolo se simte bine. Un
astfel de om nu vorbește mult, nu dorește să-și arate înțelepciunea,
ci tace și răspunde cu blândețe.
„Începutul neslavei deșarte, spune Sfântul Ioan Scărarul, este
păzirea gurii și iubirea necinstirii; iară mijlocul este curmarea
tuturor meșteșugirilor celor gândite ale slavei deșarte; iară sfârșitul
(de este cu adevărat și adâncului vreun sfârșit) este ca pe cele ce
ajută către necinstire să le meșteșugească fără de smintire înaintea
mulțimii.”
Omul smerit nu se tulbură din pricina cuvintelor bune pe care lumea
le spune despre el. De este lăudat, nu socotește
că lauda i se cuvine
lui, căci simte că nu înseamnă nimic. De este vorbit de rău, el se
socotește pe sine a fi mult mai rău și își spune în cugetul său: „Ei nu
mă cunosc, căci altminteri și mai rău ar vorbi despre mine.” Dacă
este clevetit și osândit, nu se neliniștește și nu-și caută îndreptățire,
căci se gândește la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi cercetate
după moarte nu numai faptele, ci și gândurile oamenilor. Sfinții
plini de adâncă înțelepciune, care au ajuns la desăvârșire datorită
198
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
smereniei lor, nu se supărau niciodată pe cei ce le aduceau ocări.
Dimpotrivă, ei vedeau în aceștia niște binefăcători ai lor și de aceea
îi iubeau din suflet și se rugau pentru ei. Ei nu au urmărit atingerea
vreunui țel lumesc și nu s’au temut că își vor pierde bunul-nume,
și de aceea când erau huliți răbdau, așteptând ca îndreptățirea să vină
de la Dumnezeu. Noi însă, de obicei, ne mâniem aprig împotriva
celor care ne aduc defăimare, pentru că ținem la părerea oamenilor
despre noi și legăm de ea toate foloasele de care ne bucurăm.
Sfântul Serafim din Sarov, care cu iscusință s’a pogorât în adâncurile
smereniei, ne învață să nu ne tulburăm atunci când sântem ocărâți;
iar dacă este cu neputință să nu ne tulburăm, atunci trebuie ca măcar
să ne înfrânăm limba, după cuvintele Psalmistului: „turburatu-m’am
și nu am grăit.” /Ps. 76:4/ Ca pildă de înaltă smerenie și nemâniere,
Sfântul
Serafim ni-l zugrăvește pe Sfântul Grigorie al Neokesariei.
Aflându-
se odată într’un loc obștesc, o oarecare desfrânată a început
a-i cere plată pentru păcatul pe care, chipurile, acesta îl săvârșise cu
ea. Fără mânie, sfântul spuse cu blândețe unuia dintre însoțitorii
săi: „Plătește-i degrabă prețul pe care îl cere!” De îndată ce primi
plata necuvenită, femeia a fost luată în stăpânire de un duh viclean.
Atunci, sfântul, răspunzând răului cu bine, a alungat prin rugăciune
duhul din ea.
O pildă minunată de adâncă smerenie avem și în viața Sfântului
Spiridon al Trimithundei. Deși era episcop și cinstit de toți ca om
drept și făcător de minuni, Sfântul Spiridon viețuia modest și se
îmbrăca foarte simplu. Odată, la chemarea împăratului, a mers la
curtea acestuia. Aici, una dintre slugi, socotindu-l un călugăr simplu
și sărac, a început să-l batjocorească, l-a oprit să intre și chiar l-a lovit
peste obraz. Sfântul Spiridon, plin de bunătate, l-a întors și pe celălalt.
Toți sfinții s’au osebit printr’o astfel de smerenie adâncă. Erau
lipsiți de răutate ca porumbeii și numai într’o singură situație se
199
arhim. SERAFIM
Alexiev
aprindeau de mânie sfântă: când se întâlneau cu oameni mândri ce
nu se îndreptau și cu tovarășii lor, ereticii.
Sfântul Ioan Scărarul dă o definiție minunată: „În smerenie nu se
află nici cea mai mică urmă de dispreț, nici cârtire sau împotrivire,
fără numai atunci când privește credința.” Și cei smeriți se pot
aprinde de râvnă, însă numai atunci când trebuie să apere comoara
credinței Ortodoxe. Aceasta dovedește limpede că smerenia nu
este vreo nepăsare, ci o adâncime în care, asemenea apelor unui
ocean, se adună forțe uriașe care luptă împotriva celor mai puternici
vrăjmași ai omului și ai mântuirii acestuia, cu dracii
cei nevăzuți, cu
patimile dinlăuntrul nostru și cu ereticii, acești diavoli văzuți din
afara noastră. Numeroasele însușiri ale smereniei se vădesc deosebit
de limpede în pilda următoare.
„Într’o mănăstire viețuia un părinte sfânt cu numele Agathon, vestit
prin virtuțile sale: smerenia și răbdarea. Odată, au venit la el câțiva
frați hotărâți a-l ispiti. Aceștia i-au spus: «Părinte, mulți vorbesc că
ești clevetitor și că neîncetat osândești
pe semeni.» A cugetat bătrânul
în sinea sa la acestea și și-a zis în gândul său: «Oare nu am osândit
niciodată, măcar în gând, pe frații mei?» Și le-a răspuns: «Adevărat
este că sânt clevetitor și osândesc!» «Mai mult decât aceasta, ești
și curvar!,» au continuat frații. Avva Agathon și-a amintit
atunci
de cuvintele Domnului «că tot cela ce privește la femeie spre a o
pofti pre ea, iată a preacurvit cu dânsa în inima lui» /Mt. 5:28/ și
a recunoscut smerit: «Adevărat este, sânt curvar!» Astfel, frații au
înșirat multe păcate, învinuind pe Sfântul Agathon că le-a săvârșit, și
de care acesta se recunoștea deplin vinovat. În cele din urmă, frații
i-au spus sfântului: «Nu vom ascunde de tine și aceasta, că mulți te
socotesc a fi și eretic!» Atunci ochii smeriți ai sfântului s’au aprins
de râvnă dumnezeiască, iar acesta, cu mâna ridicată, le zise: «Nu!
Viu este Dumnezeu! Martor îmi este că nu sânt eretic!» S’au mirat
200
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
frații de acest răspuns hotărât și neașteptat, și l-au rugat pe bătrân
să-i lămurească de ce a încredințat la toate învinuirile dintâi, iar
pe ultima a respins-o atât de hotărât. Atunci, Sfântul Agathon le-a
spus: «Păcatele cele dintâi de care m’ați învinuit le-am primit ca să
dobândesc smerenie și ca să nu aveți o părere înaltă despre mine; pe
cel din urmă însă, nu l-am primit, pentru că erezia este despărțire
de Dumnezeu, iar eu păzesc sfânta credință, ca să nu pier împreună
cu ereticii!»”
Toți acei Sfinți Părinți care au luptat neînfricați împotriva vrăjmașilor
Ortodoxiei nu au încetat nici o clipă să fie întru totul smeriți cu
inima. Și sfinții mucenici, care, plini de îndrăzneală, au mărturisit
numele lui Hristos, batjocorind nebunia chinuitorilor lor idololatri,
au purtat adânc în sufletele lor conștiința smerită că sânt păcătoși.
Din toate acestea se vede că smerenia poate fi și este o luptă înaltă.
Dar chiar și în râvna sa sfântă pentru slava lui Dumnezeu, omul smerit
nu devine trufaș sau semeț, ci își păstrează smerenia pentru că
știe că tot ce are este primit în dar de la Dumnezeu, și îl poate pierde
dacă se mândrește cu el.
Cei mândri sfârșesc întotdeauna în chip amarnic. Cela ce s’a urcat
în vârful plopului, acela negreșit va cădea și își va sparge capul.
Cel smerit nu cade niciodată. Și cum ar putea să cadă? El se află
mai jos decât pământul! Mândria este asemenea unui balon de
săpun, se umflă și zboară în înalt, dar într’o clipită se sparge și
dispare. Smerenia însă este asemenea copacului binecuvântat:
cu cât rădăcinile îi sânt mai adânc înfipte în pământ, cu atât mai
înalt crește. Așa cum asupra celor mândri se abate blestemul lui
Dumnezeu: „Tot cela ce înălță pre sine se va smeri,” tot astfel și în
cei smeriți se împlinește binecuvântarea dumnezeiască: „Cel ce smerește
pre sine se va înălța.”
201
arhim. SERAFIM
Alexiev
Treptele smereniei
Așa precum mândria are trei trepte, tot astfel și smerenia are trei.
Cele dintâi urcă ca să-l doboare pe om, pe când celelalte trei se
pogoară pentru a-l înălța pe acesta. Iată cum definește minunatul
Sfânt Stareț Ambrozie al Optinei aceste trei trepte: „Treapta cea
dintâi a smereniei este să te supui față de mai marii tăi și să nu te
înalți peste cei mai mici ca tine. Să ne oprim o clipă luarea aminte
asupra acestor cuvinte! Ce regulă de aur pentru rânduiala socială
sânt aceste cuvinte! Oare nu pe ele se ridică toată bunăstarea
societății și orice orânduire de stat? Ele lămuresc întocmai cele spuse
de Sfântul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supuie stăpânirilor celor
mai înalte” iar „cel ce se împrotivește stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu
se împrotivește.” /Rom. 13:1-2/
Mândria este răzvrătire. Ea nu se supune nimănui, și astfel se arată
a fi nimicitoare a rânduielii sociale. Smerenia, dimpotrivă, încă
din cele dintâi vădiri ale ei, se arată ca temelie trainică pe care se
întemeiază împreuna-viețuire a oamenilor. Dar cât de puțin sântem
pătrunși noi, oamenii, de conștiința trebuinței de a urca măcar
această treaptă a smereniei! Cât de mulți sânt cei care se împotrivesc
stăpânirii: elevii neascultători la școală, cetățenii nedisciplinați,
Creștinii ce nu ascultă de Biserică. Toți aceia care într’un fel sau
altul se împotrivesc oricărei forme de autoritate sânt încă departe
de adevărata smerenie.
A doua treaptă a smereniei este să fim supuși celor asemenea nouă
și să nu ne înălțăm înaintea celor mai mici decât noi. Dacă treapta
dintâi, chiar dacă este de neapărată trebuință, ni se pare a fi greu de
atins, cea de a doua ni se înfățișează a fi cu mult mai anevoioasă.
În ce chip să te supui celor egali ție? Ființa noastră, obișnuită să
poruncească, să fie lăudată și cinstită, se împotrivește din toate
202
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
puterile ei unei astfel de smerenii. Mândria nu ne îngăduie să ne
supunem celor asemenea nouă. Iubirea de sine ne împiedică să ne
privim ca fiind asemenea celor mai mici decât noi. Simțământul
demnității personale ne împinge să nu ne supunem, ci să poruncim,
să conducem. Cum mă voi supune eu celor asemenea mie? Oare nu
sânt eu mai deștept decât ei? Nu sânt eu mai bun, mai talentat? Iată
în ce chip cugetă fiecare dintre noi. și prin aceasta arătăm cât de
departe sântem de adevărata smerenie și cât de prinși sântem în
mrejele mândriei.
A treia treaptă și cea mai înaltă a smereniei o urcăm atunci când
ne supunem și celor mai mici decât noi și ne socotim a fi nimic,
asemenea dobitoacelor, nevrednici să ne aflăm printre oameni.
Aceasta, însă, ni se pare de-a dreptul cu neputință! Dar de fapt
această treaptă a fost atinsă de sfinți. Ei toți s’au socotit a fi cei
mai păcătoși, nevrednici de a viețui între oameni, și credeau cu
adevărat în felul acesta despre ei înșiși. Iată, în Vechiul Legământ,
dreptul patriarh Avraam, care se învrednicise chiar să vorbească
cu Dumnezeu, se socotește pe sine „pământ și cenușă.” /Fac. 18:27/
Sfântul Proroc și Împărat David, care a scris minunații psalmi
și a fost dăruit cu darul proorociei, cel ce este și strămoșul după
trup al Mântuitorului Iisus Hristos, a spus cu adâncă smerenie
despre sine: „iar eu sânt vierme și nu om.” /Ps. 21:6/ Iar Sfântul
Apostol Pavel, care a trudit mai mult decât
toți Sfinții Apostoli la
răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, cu smerenie de neînțeles
pentru noi se numește pe sine „născut fără de vreme, […] mai
micul apostolilor, carele nu sânt destoinic a mă chema apostol”
/I Cor. 15:8-9/ și se socotește pe sine în chip neprefăcut drept
cel dintâi dintre cei păcătoși. /I Tim. 1:15/ Iar sfântul nostru, Îngerul
Bulgariei, mijlocitorul nostru al tuturor, care prin nevoința
sa deosebită s’a proslăvit, care în post și rugăciune a îndurat arșiță
203
arhim. SERAFIM
Alexiev
și ger în muntele Rila, care neîncetat a scăldat stâncile cu lacrimile
sale, care în viețuire asemenea îngerilor a petrecut, care, încă în viață
fiind, minuni a săvârșit spre ajutorul celor din neamul său, ale cărui
moaște nestricăcioase se odihnesc până astăzi în Mănăstirea Rila,
săvârșind minuni și dăruind ajutor tuturor celor ce cu credință i se
roagă, acest înger preschimbat în trup omenesc, își începe Testamentul
său lăsat fraților din obștea mănăstirii prin următoarele cuvinte:
„Eu, smeritul și păcătosul Ioan, care nu am săvârșit nici o faptă bună
pe pământ, nu am aflat suflet de om când am venit întâi în pustia
Rilei, ci numai fiare sălbatice și păduri neumblate...”
Numai printr’o astfel de smerenie desăvârșită s’au învrednicit
toți sfinții de harul desăvârșit al lui Dumnezeu. Harul se dă după
măsura smereniei. Cu cât e mai adânc vasul smereniei, cu atât mai
mult har adună.
La smerenia desăvârșită se ajunge prin coborârea în adâncurile
umilinței. Acest fapt ni-l dezvăluie însuși Mântuitorul prin cuvintele:
„care dintre voi va vrea să fie întâiu, să fie vouă rob.” /Mt. 20:27/
Dumnezeu îl iubește pe cel ce se străduiește să ajungă măcar la întâia
treaptă a smereniei. De bună seamă, mai mare răsplată primește cel
ce se află pe cea de a doua treaptă. Dar cel mai bineplăcut în ochii
lui Dumnezeu este acela care a urcat până la cea de a treia treaptă a
smereniei, adică se socotește pe sine a fi ultimul dintre oameni, și se
supune chiar și celor mai mici decât el.
Minunatul Sfânt Theodosie de la Pecerska, egumen al Mănăstirii
Pecerska-Kiev, care era iubit și cinstit încă din timpul vieții
pământești ca bineplăcut al lui Dumnezeu, mergea des la Kiev, la
Cneazul Iziaslav. Odată, plecat cu o treabă
mănăstirească, l-a prins
seara la curtea cneazului. Acesta dorea să-l oprească să înnopteze la
el în palat, dar Sfântul Theodosie a stăruit să se întoarcă la mănăstire.
Atunci, cneazul a poruncit să i se pregătească o mică trăsură, iar unul
204
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
dintre slujitorii vizitii să-l ducă pe Părintele Theodosie la Lavra
Pecerska. Trăsura avea un singur loc, iar vizitiul nu avea unde
să se așeze. Când obosea, încăleca pe cal, iar după ce se odihnea,
continua să mâne caleașca pe jos. O astfel de trăsură fusese gătită
și Sfântului Theodosie. Când Cuviosul s’a urcat în ea, vizitiul a
început să mâne calul cu cârtire în suflet, nemulțumit că în loc
să se odihnească va trebui să-l conducă noaptea întreagă pe acest
călugăr necunoscut. Au ieșit din cetate. Tânărul vizitiu privi la
Cuvios și, înșelat de îmbrăcămintea simplă a acestuia, l-a socotit a
fi un călugăr simplu și îi spuse: „Părinte, coboară și mână caleașca
și lasă-mă pe mine să urc în ea!” Sfântul Theodosie îi răspunse fără
să se împotrivească: „Bine, fiule, așa să fie!” și s’a dat jos din trăsură.
Iar tânărul s’a urcat ca un stăpân și curând a început să sforăie.
Noaptea întreagă a mânat Sfântul Teodosie trăsura, osteninduse
mult. Dimineața, toți care se întâlneau cu egumenul pe drum,
atât oameni de vază cât și țărani, se închinau cu cinstire înaintea
slujitorului lui Dumnezeu, pentru că îl cunoșteau. Tânărul se
minuna, văzând acestea. Nu pricepea de ce oamenii se închinau
înaintea acestui „simplu monah.” S’au apropiat de Lavra Pecerska.
Aici se auzise că egumenul sosește de la Kiev, așa că întreaga
obște i-a ieșit înainte ca să-l întâmpine. Frații, după obicei, au făcut
metanie înaintea întâi-stătătorului și părintelui lor duhovnicesc.
Atunci, vizitiul începu să fie cuprins de spaimă: „Cine este acesta
căruia toți monahii îi arată atâta cinste?!” se întreba el. Și pricepând
că este egumenul, vestitul Theodosie, s’a cutremurat de frică, căci
se aștepta să fie pedepsit.
Sfântul Theodosie a mers însă la el cu blândețe, l-a luat cu dragoste
de mână și l-a dus la trapeză, unde a poruncit să fie bine hrănit. Iată
câtă bunătate și smerenie avea Sfântul Theodosie de la Pecerska!
205
arhim. SERAFIM
Alexiev
Măreția smereniei
Mintea căzută și întunecată a omului a reușit să răstoarne totul cu
susul în jos. Patima cea mai ucigătoare, în care își au obârșia toate
celelalte păcate, mândria, omul a înălțat-o pe treapta unei credințe,
iar virtutea mântuitoare a smereniei o batjocorește, socotind-o un
lucru nedemn de spiritul liber și superior al omului.
Oamenii au dat smereniei felurite nume rele, menite a o batjocori și
a o face respingătoare printre oameni. Este numită resemnare, lipsă
de caracter, apatie ș. a. Toate aceste nume arată necunoașterea de
care dau dovadă cei ce disprețuiesc smerenia. De fapt, în smerenie se
ascunde o măreție deosebită. Sfântul Isaac Sirul o numește „veșmânt
al lui Dumnezeu:” „Căci Cuvântul, carele s’au întrupat, într’însa s’au
înveșmântat, și printr’însa asemenea nouă s’au făcut (luând firea
noastră omenească). Cela ce se înveșmântează în smerenie, întru
adevăr se face asemenea Celuia Ce din înălțimea sa pogorâtu-s’au,
Celuia ce bună-săvârșirea măririi sale au acoperit și Slava sa întru
smerenie o au ascuns, ca zidirea să nu piară arsă de lumina sa. Căci
nici o zidire nu ar fi putut a-l vedea, dacă Dânsul nu ar fi primit o
parte dintr’aceasta, ca astfel să aibă
părtășie cu ea.”
Așa grăiește Sfântul Isaac Sirul, pomenind măreția lui Dumnezeu,
de neîndurat pentru oameni, de pe muntele Sinai, când a dat lui
Moisí cele două table ale celor Zece Porunci - când muntele întreg
s’a cutremurat de prezența lui Dumnezeu și nimeni nu a îndrăznit
să se apropie, temându-se să nu moară. Dumnezeu este și în Noul
Legământ același Dumnezeu mărit și înfricoșat, îmbrăcat însă
în veșmântul smereniei. El se pune pe Sine la îndemâna tuturor.
Asemenea
lui Dumnezeu, și marii sfinți își ascund minunatele
lor virtuți și puterile harului în smerenie, se sălășluiesc în adâncă
smerenie printre frații lor și, socotindu-se cei dintâi dintre păcătoși,
206
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
vorbesc și viețuiesc împreună cu păcătoșii. Astfel, aluat bun fiind,
amestecându-se cu ceilalți, le împărtășesc și acestora din virtuțile
lor, îi câștigă pentru Dumnezeu
și îi mântuiesc.
Cel smerit este iubit de toți și prin aceasta se vădește în el ceva
deosebit, vrednic de iubire. Sfântul Isaac Sirul spune: „Nimeni nu
îl urăște pe cel smerit, nu îl vatămă prin cuvânt, nu-l disprețuiește;
toți îl iubesc, pentru că și Dumnezeu îl iubește. El pe toți îi iubește
și toți îl iubesc pe el. Toți pretutindenea îl caută, oriunde se apropie
este întâmpinat și cinstit ca un înger de lumină. Numai oamenii
câștigați de satana îl disprețuiesc pe cel smerit, căci smerenia
dumnezeiască este potrivnică drăceștii lor înțelegeri despre lume.
În schimb, dobitoacele necuvântătoare și fiarele sălbatice ascultă
și
se supun cu adâncă smerenie, parcă pentru a umple golul și pentru
a cinsti măreția smereniei, tăgăduită de slujitorii diavolului. Multe
sânt pildele de sfinți, plini de smerenie, la care veneau lei însetați
de sânge, urși și alte fiare, și se așezau înaintea lor ca niște miei
blânzi. Într-un chip deosebit de interesant ne deslușește acest fapt
minunat Sfântul Isaac Sirul. El spune: „Cel smerit se apropie de
fiarele sălbatice, iar când privirea acestora se oprește asupra lui, cruzimea
lor se îmblânzește; se apropie de el, socotindu-l stăpânul lor,
scutură din cap și din coadă, și îi ling mâinile și picioarele, pentru că
au simțit la el acea bună-mireasmă pe care o răspândea și Adam în
Rai, înainte de căderea în păcat.
Această mireasmă plăcută ne-a fost
luată, dar, prin venirea sa, Mântuitorul Hristos ne-a dat-o îndărăt, a
înnoit-o în noi.” Aceasta este mireasma bineplăcută cu care este uns
neamul omenesc.”
Înălțimea smereniei se vădește în faptul că Dumnezeu o prețuiește mai
presus decât orice și o răsplătește în cea mai înaltă măsură. Oamenii
prețuiesc bogăția, iar Dumnezeu sufletul smerit. Dobândirea celei
mai adânci smerenii înseamnă în ochii lui Dumnezeu dobândirea
207
arhim. SERAFIM
Alexiev
desăvârșirii. Nici o nevoință nu se poate asemui cu smerenia. Fără
ea, și rugăciunea, și milostenia, și postul sau înfrânarea sânt lipsite
de preț. Iar smerenia singură, fără aceste nevoințe,
este de mare preț.
Nevoințele singure ne pot duce la mândrie
și ne pot duce la pierzanie,
precum l-au pierdut pe Fariseu.
Smerenia însă ne poate mântui și
fără alte nevoințe,
așa cum l-a mântuit pe tâlharul de pe Cruce, pe
săracul Lazăr
și pe mulți alții, desfrânați, vameși și păcătoși, de la
Hristos până astăzi. Smerenia este calea cea mai scurtă către mântuire.
De bună seamă, nevoințele și faptele bune nu sânt lipsite de
valoare. Ele pot grăbi dobândirea mântuirii și ne pot învrednici a
dobândi milă și mai mare de la Dumnezeu - însă numai dacă sânt
împletite cu smerenia. Fără de smerenie, sânt nefolositoare. Smerenia
este sarea virtuților. Așa precum fără sare peștele capătă miros urât,
tot astfel și faptele bune, lipsite de smerenie, devin stricăcioase.
Smerenia este un bun de mare preț, pentru că ne face fii ai lui
Dumnezeu, ne duce în Împărăția cerurilor și ne deschide ușile
Raiului. Sfântul Ioan Scărarul spune răspicat: „Pocăința îl trezește pe
om, plânsul bate la porțile Raiului, iar sfânta smerenie le deschide!”
Oare câți păcătoși nu au întrecut pe mulți păruți drepți în împărăția
cerurilor? Tâlhari, curvari, hoți, mincinoși și tot felul de păcătoși
au ajuns, prin smerenie, sfinți. Iată calea mântuirii pentru toți oamenii
- sfânta smerenie! Ea este mijlocitoare puternică înaintea lui
Dumnezeu, căci aduce iertare de multe păcate și agonisește mari
bunătăți. Este de ajuns ca cel ce a greșit să se smerească, spre a fi de
îndată primit în comuniune cu Dumnezeu. Mulți sânt cei ce greșesc,
dar, smerindu-se, își reînnoiesc legătura lor cu cerul!
Și marele drept, sfântul proroc și împărat David a păcătuit odată
greu, săvârșind preacurvie și ucidere. El a strigat înaintea Prorocului
Nathan, care îi aducea mustrare: „Greșit-am Domnului!,” și de
îndată a auzit: „Domnul au ridicat păcatul tău!” /II Împ. 12:12-13/
208
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Biruit de puterea smereniei și de măreția milosteniei lui Dumnezeu,
Sfântul Împărat David a scris minunatul Psalm de pocăință:18 „Miluiește-
mă, Dumnezeule, dupre mare mila ta,” în care a vădit adânca
cugetare că Dumnezeu nu vrea de la noi nici o altă jertfă, fără numai
inimă zdrobită și smerită. „Că de ai fi voit jertfă, aș fi dat,” îi spune
David lui Dumnezeu, și urmează: „arderi de tot (pe care Sfântul
Ioan Scărarul le tâlcuiește a fi flămânzirea, însetarea, postul și alte
nevoințe) nu vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul zdrobit; inima
zdrobită și smerită Dumnezeu nu va defăima.” /Ps. 50:18-19/
Potrivit Sfântului Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu, aceasta
este singura jertfă pe care Dumnezeu nu o respinge, „cunoscând că
omul nimica al său are, ca jertfă să aducă.” „Prin această jertfă s’au
mântuit, se mântuiesc și se vor mântui toți împărații, boierii, cei de
neam ales, cei proști, înțelepții, neștiutorii de carte, bogații, săracii,
hoții, nelegiuiții, zgârciții, curvarii, ucigașii și tot felul de păcătoși.”
Atât de puternică și înaltă este smerenia, încât îl poate milostivi pe
Dumnezeu, când se mânie, ca să șteargă toate păcatele. „Numai
pentru această jertfă,” spune Sfântul Simeon Noul Cuvântător de
Dumnezeu, „se întâmplă toate bolile, scârbele, greutățile, chiar și
căderea, pătimirile sufletești și cele trupești care le însoțesc” - toate
au același țel: să ne smerească înaintea lui Dumnezeu, pentru ca
prin aceasta să ne mântuim.
Mărit lucru este smerenia, îndeosebi pentru că într’însa se ascunde
slava lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune: „Smerește-te pe sineți
și vei vedea întru tine Slava lui Dumnezeu.” Aceasta înseamnă:
„Smerește-te, și te vei înălța! Umilește-te înaintea tuturor oamenilor,
și Dumnezeu te va așeza la loc de cinste în Împărăția cerurilor! Fugi
de cinstiri, și cu cinste te vei încununa în Rai! Fii slugă și celor mai
mici decât tine, și Dumnezeu te va proslăvi!”
18 Psalmul 50.
209
arhim. SERAFIM
Alexiev
Minunate îndrumări în această privință ne dă Sfântul Isaac Sirul:
„Stăruiește să fii disprețuit, și te vei umple de dumnezeiască cinste…
Mustră-ți cinstea ca să ai cinstire, însă nu o iubi, căci vei fi necinstit.
Când omul aleargă după cinste, aceasta se depărtează de la el,
iar când omul fuge de ea, cinstea începe a-l căuta și a propovădui
înaintea tuturor smerenia lui. Dacă disprețuiești cinstirea și nu vrei
să primești cinste, Dumnezeu te va vădi… Fericit cel ce întru toate
se smerește, căci acela se va înălța… Când cineva însetoșează
și flămânzește pentru Dumnezeu, Acesta îl va hrăni din bunurile
Sale. Când omul va umbla gol pentru Dumnezeu, va fi îmbrăcat
de Acesta în veșmântul slavei și al nestricăciunii. Cel ce a sărăcit
pentru Dumnezeu, cu bogăția Sa se va mângâia. Smerește-te pe
sineți pentru Dumnezeu, și fără să cunoști în ce chip, se va înmulți
slava ta!... Dacă smerenia îl înalță și pe cel prost și pe cel neînvățat,
cu cât mai multă cinstire va aduce celor mari și celor ce se bucură de
cinstire? Fugi de slava deșartă și te vei preamări!…”
Paradoxul smereniei
De smerenie este legat un minunat paradox: cu cât un om devine
mai virtuos, cu atât se simte mai păcătos. Dar nu vedem, oare,
același paradox și în cazul mândriei, numai că întors înspre păcat?
Cu cât se mândrește omul mai mult, păcătuind prin aceasta, cu
atât se socotește pe sine mai drept. Înțeleptul Pascal a înțeles foarte
bine acest lucru și l-a exprimat astfel: „Există numai două feluri de
oameni: unii drepți, care se socotesc pe sine păcătoși, și alții păcătoși,
care se socotesc a fi drepți.”
Ne este totuși lesne de înțeles de ce păcătoșii cei mândri se socotesc a fi
singuri drepți. Ei se amăgesc tocmai din pricină că mândria i-a orbit.
Însă este de neînțeles de ce Creștinii cei virtuoși, îndeosebi sfinții, ce
210
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
au ajuns la o treaptă înaltă a desăvârșirii, care au fost învredniciți
și cu darul facerii de minuni, s’au socotit mari păcătoși! Puteau ei,
oare, să-și vadă propria desăvârșire? Au fost ei neprefăcuți în înțelegerea
păcătoșeniei lor? Nu s’au smerit ei, cumva numai pe dinafară,
din deprindere? Sau în adâncul lor, după neștiute de noi legi
ale vieții duhovnicești, simțeau întru totul neprefăcut întreaga lor
sărăcie cu duhul? Sfântul Tihon al Zadonskului, aruncând lumină
tocmai asupra acestei probleme, scrie: „În adevărata smerenie se
vădește o sete și o foame neîncetată după harul lui Dumnezeu; căci
smerenia nu privește la cele pe care le are, ci cugetă și caută la cele
pe care nu le are. Așa cum cei ce învață din cărți și de la dascăli, cu
cât sporesc mai mult în învățătură și se deprind cu aceasta, cu atât
mai mult își văd propria neștiință, deoarece mai multe sânt cele pe
care nu le cunosc decât cele pe care le-au învățat, tot astfel și cei ce
învață la școala înțelepciunii dumnezeiești se văd cu atât mai săraci
cu duhul, cu cât se împărtășesc mai mult de darurile lui Dumnezeu;
pentru că își văd multele lipsuri și, pentru aceasta, caută smerenie
și suspine.”
Astfel se deslușește priceperii noastre de ce se numeau sfinții pe
sine păcătoși, fără vreo urmă de fățărnicie. Numai cel mândru, din
pricina orbirii duhovnicești și a necunoașterii, se socotește pe sine
drept. Creștinul smerit, care a dobândit înțelepciune adâncă, cu
ascuțita sa străvedere duhovnicească, vede la el mulțime de păcate
și neajunsuri. Toți sfinții au fost mari înțelepți duhovnicești și, de
aceea, toți s’au socotit mari păcătoși.
„În mănăstirea unde se nevoia minunatul Avvă Dorothei, un
pelerin a auzit spunându-se că cu cât este mai aproape un om de
Dumnezeu, cu atât se simte mai păcătos - și și-a arătat îndoiala în
această privință: „Cum poate un sfânt să se socotească păcătos?”
Atunci Avva Dorothei l-a întrebat: „Ce ești tu în cetatea ta?” „Sânt
211
arhim. SERAFIM
Alexiev
printre cei dintâi dintre mai-marii cetății!,” răspunse acesta. „Dar
dacă vei merge în marea cetate a Chesariei, cum vei fi socotit?” „Cel
din urmă dintre căpeteniile cetății!.” „Dar dacă vei merge în cetatea
și mai mare a Antiohiei?” „Acolo voi fi numărat cu oamenii de
rând!,” spuse omul. „Dar dacă vei merge la Constantinopole și te vei
înfățișa înaintea luminatei fețe a împăratului, cum vei fi socotit?,”
l-a întrebat mai departe Avva Dorothei. Pelerinul îi răspunse: „Ei,
acolo voi fi de-a dreptul un nimeni!”Atunci Avva Dorothei îi spuse:
„Iată, așa și cu sfinții: cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu
atât se socotesc mai păcătoși.”
Este ceva foarte firesc în conștiința păcătoșeniei și nevredniciei
dreptului. Orice virtute omenească, fără ajutorul lui Dumnezeu, este
precum o stea măruntă care clipește în noaptea întunecată a vieții.
Stelele strălucesc numai noaptea, când este întuneric. Dar de îndată
ce răsare Soarele, ele își pierd strălucirea și pier. Așa și cu oamenii.
Atâta vreme cât se află în noaptea păcatelor, departe de Dumnezeu,
ei strălucesc, se mândresc cu una sau cu alta. Dar de îndată ce Dumnezeu
răsare în sufletele lor, ei se sting degrabă și văd că sânt nimic
înaintea măreției lui Dumnezeu. Aceasta este, de fapt, smerenia,
când omul stă nevăzut înaintea lui Dumnezeu și, în ciuda virtuții
sale, se socotește a fi nimic, fuge de slavă și cinstiri, și nu rabdă laude
deșarte pentru sine, îndreptând neîncetat spre Dumnezeu toată
slava și lauda. Cei ce fac aceasta sânt slăviți de Dumnezeu în pofida
dorinței lor, pentru că Dumnezeu spune în Vechiul Legământ: „Pre
cei ce vor slăvi pre mine, voiu proslăvi.” /I Împ. 2:30/
Smerenia fățarnică
Dar pe lângă adevărata smerenie există și o smerenie mincinoasă.
Aceasta este „smerenia” deșartă, care își aruncă privirea de jur
212
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
împrejur ca să vadă dacă cumva a zărit-o cineva, dacă se vorbește
despre ea, sau este pizmuită. Ea nu este altceva decât mândrie
înveșmântată în haine smerite. Numai pe dinafară are înfățișarea
smereniei, însă pe dinlăuntru clocotesc toate patimile. Cel cu
adevărat smerit este întotdeauna liniștit și în pace; nu se bucură
de laudele ce i se aduc, nici nu se necăjește din pricina umilințelor.
Pe când smeritul cel mincinos caută, printr’o părută evlavie, slava
omenească. El a văzut că smerenia aduce laude și cinstiri celor care o
au - așa că și-a pus masca smereniei, spre a se mări și el într’acest chip.
Un astfel de om arată că nu a înțeles nimic din esența smereniei. Lui
îi place să spună despre sine: „O, eu, păcătosul! o, eu, nevrednicul!”
Dar în același timp așteaptă ca ceilalți să se împotrivească și să-i spună
că nu este adevărat, că nu este păcătos. Iar dacă este contrazis
în acest fel, se simte bine. Dar dacă ceilalți sânt de acord cu el și îi
spun: „Așadar tu însuți recunoști că ești păcătos! Sânt adevărate,
deci, cele ce se spun despre tine?,” de îndată se arată nemulțumit,
jignit și începe a întreba: „Dar ce se spune despre mine?” O astfel de
smerenie nu este mântuitoare, ci fățarnică și de aceea este socotită
a fi o greșeală mai rea decât mândria. „Nu cel ce se hulește pe sine
dă dovadă de smerită cugetare,” spune Sfântul Ioan Scărarul „ci
cel ce, văzându-se hulit de altul, nu-și micșorează dragostea față
de acesta.”
Smerenia fățarnică nu este primejdioasă atât pentru oamenii din
lume, căci adeseori ei nu iubesc nici adevărata smerenie - cum ar
putea fi atrași de măsluirea ei prin fățarnica smerire? Acest fel de
smerenie este mai primejdioasă pentru oamenii duhovnicești, mai
cu seamă pentru monahi, a căror cale este îndeosebi cea a smereniei.
Pentru că adevărata smerenie cu anevoie se dobândește, monahii se
prefac adesea a fi smeriți, din dorința de a dobândi slavă grabnică și
ieftină. Adeseori, chiar și Creștinii evlavioși cad pradă acestei ispite
213
arhim. SERAFIM
Alexiev
- păruta smerenie. Pentru a ne feri de această smerenie mincinoasă
și păguboasă, Sfinții Părinți ne sfătuiesc să nu zicem nimic de la noi:
nici de bine, nici de rău, ci să fim cu luare aminte la sufletul nostru
și să ne luptăm lăuntric cu toate mișcările păcătoase ale acestuia.
Dacă sântem dojeniți, să tăcem și să nu ne îndreptățim, căci de nu o
vom face, se va ivi mândria. Dacă sântem lăudați, să păstrăm iarăși
tăcerea și să nu ne împotrivim, căci altfel se va ivi fățărnicia. Trebuie
să căutăm a dobândi smerenia lăuntrică, care nici nu se tulbură din
pricina mustrărilor, nici nu se clatină din pricina laudelor.
Preacuviosul Ambrozie de la Optina istorisește despre un monah
care neîncetat spunea despre sine: „O, eu, cel nevrednic! Odată
egumenul, venind la trapeză și văzându-l, l-a întrebat: «Dar atunci
ce cauți aici, cu sfințiții părinți?» Monahul, jignit, i-a răspuns: «Dar
nu sânt și eu unul dintre ei?»”
Spre deosebire de aceasta, adevărata smerenie lucrează în chip cu
totul osebit. Iată o pildă: „Un monah oarecare, având adâncă smerenie
și viață sfântă, a sosit în vizită la o mănăstire. A intrat în biserică să se
roage, iar când frații s’au așezat la cina frățească a dragostei, a luat și
el loc. Unii dintre
frați au început să se întrebe: «Dar acesta ce caută
aici?» și i-au spus monahului: «Ridică-te și ieși afară!» El s’a ridicat și
a ieșit. Alții dintre frați însă, mâhnindu-se-se din pricina izgonirii
acestuia, l-au chemat înapoi. Fără a arăta în vreun fel că s’ar fi simțit
jignit, el s’a întors. Apoi unul dintre frați l-a întrebat: «Spune-ne, ce
ai gândit și ce ai simțit când ai fost izgonit, iar apoi chemat îndărăt?»
Aceasta le-a răspuns: «Mi-am amintit că sânt asemenea unui câine
care iese când este izgonit și vine când este chemat.»”
Aceasta este adevărata smerenie. Smerenia fățarnică are părtășie cu
aceasta pe cât au paiele cu aurul.
Foarte frumos a zugrăvit smerenia mincinoasă Sfântul Tihon al
Zadonskului. El spune: „Sânt oameni care pe dinafară se arată
214
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
smeriți, însă pe dinlăuntru nu sânt așa. Mulți renunță la feluritele
trepte și titluri ale lumii acesteia, dar nu vor să renunțe la buna părere
pe care o au despre ei înșiși; se leapădă de cinstirile și rangurile
lumești, dar vor să adune cinstiri pentru sfințenia lor. Multora nu le
este rușine să se numească pe sine păcătoși înaintea oamenilor, sau
chiar cei mai păcătoși dintre toți, însă nu vor să audă aceste cuvinte
de la alții - și, de aceea, se numesc astfel numai cu gura. Alții își
îndoaie spatele ca o seceră, dar înlăuntrul lor se înalță cu cugetul.
Alții se pleacă până la pământ înaintea fraților, dar rămân neclintiți
în inimile lor. Un altul poartă rasă sfâșiată, dar nu vrea să-și sfâșie
inima. Mulți vorbesc puțin și cu glas scăzut, iar alții defel nu vorbesc,
dar în inimile lor îi hulesc neîncetat pe semenii lor. Unii își acoperă
trupul cu rasă și cu mantie, dar inima nu doresc să și-o acopere. În
același chip, ei arată și alte semne ale smereniei!... Aceștia toți, însă,
nu au smerenie în inimi pentru că, deși poartă semnele smereniei,
le lipsește tocmai înțelesul lor (simțământul sincer de smerenie în
adâncul inimii) - ele nu sânt altceva decât fățărnicie. Astfel de oameni
sânt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin, însă când
se golește de aer, se vădește că a fost gol. Sau, după cuvintele lui
Hristos, aceștia se aseamănă „mormânturilor celor văruite, carile din
afară se arată frumoase, iar dinlăuntru pline sânt de oasele morților
și de toată necurăția.” /Mt. 23:27/ De aceea trebuie ca omul să aibă
în lăuntrul inimii sale smerenie, precum și toată evlavia. Pentru că
Dumnezeu judecă după „sfaturile inimilor” /I Cor. 4:5/ și nu după
cele părelnice, nu după cum ne arătăm noi înaintea oamenilor.”
Sfinții Părinți ne dau toate aceste îndrumări ca să ne păzească de
primejdia smereniei fățarnice, care nu numai că nu aduce omului
mântuirea, ci îi agonisește mai mari pedepse. Singura mântuitoare
este adevărata smerenie. Prin toate celelalte nevoințe, dacă nu sânt
presărate cu sarea adevăratei smerenii, nu ne putem mântui. Însă,
215
arhim. SERAFIM
Alexiev
având adevărata smerenie, ne putem mântui și fără nevoințe. Un
mare nevoitor din vechime a prorocit că în vremile din urmă nu vor
mai fi ostenitori aspri sau mari nevoitori, ci adevărații Creștini se
vor mântui numai prin smerenia lor. Și unii dintre ei vor ajunge la
mare desăvârșire doar cu aceasta.
216
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
CONCLUZIE
Iubiți cititori !
Am schițat înaintea ochilor noștri cele două căi ale vieții: mândria și
smerenia. Poate că se vor găsi unii care citind cele de mai sus, vor da
din mână și vor spune disprețuitor: „Prostii!...,” zvârlind cartea la o
parte și alungând din mintea lor toate cele citite. Astfel de oameni,
prin lipsa dorinței de a fi învățați, își vădesc mândria. Calea lor duce
neabătut la pierzanie. Dar poate că vor fi și dintre cei ce vor sorbi
cu smerenie fiecare cuvânt, însetați de înțelepciune duhovnicească,
de povață și mântuire. Ei pășesc pe calea smereniei, care îi va
duce la Dumnezeu. Noi, după puterea poruncii lui Dumnezeu, ne
simțim datori să spunem tuturor - și celor mândri, și celor smeriți
- cuvântul lui Dumnezeu, care poate fi rezumat la următoarele: Nu
există altă cale de mântuire și de înălțare duhovnicească în afară de
calea smereniei. Cel ce vrea să înțeleagă aceasta, să înțeleagă! Lumea
modernă, a cărei atenție este astăzi prinsă de „lucruri mult mai importante,”
nu mai are nici dorința, nici vremea de trebuință pentru
a asculta povețele bisericești cele „plictisitoare,” atât de străine
năzuințelor omului zilelor noastre! Dar cel ce de la Dumnezeu este,
ascultă cu bucurie orice îndrumare duhovnicească; el este străin de
păgâneasca vâltoare a lumii de astăzi și știe ce o așteaptă pe aceasta
și pe oameni, din pricina necredinței și a mândriei. În Apocalipsa
Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, în preafrumos chip se
217
arhim. SERAFIM
Alexiev
spune: „Cel ce nedreptățește mai nedreptățească, și cel ce spurcă mai
spurce, și cel drept mai facă dreptate, și cel sfânt mai sfințească-se. Iată
viu degrab, și plata mea cu mine, ca să dau fieștecăruia dupre cum
va fi lucrul lui.” /Apoc. 22:11-12/ Acesta este adevărul neschimbat!
Hristos va veni pentru a doua oară în această lume păcătoasă ca
să facă judecata Sa cea de pe urmă, spre a-i smeri pe cei mândri și
spre a-i înălța pe cei smeriți. „Fericiți cei ce fac poruncile lui” /Apoc.
22:14/ Aceștia veșnic vor fi cu El, în patria cerească după care atât
au însetat, „ca să fie stăpânirea lor preste lemnul vieții și pre porți să
intre în cetate.” /Apoc. 22:14/
Amin!

ÎNȚELESUL SUFERINȚELOR CAPITOLUL VI

CAPITOLUL VI

 ÎNȚELESUL SUFERINȚELOR

Veniți către Mine toți cei osteniți și
împovărați, și Eu voiu odihni pre voi.
/Mt. 11:28/
219
arhim. SERAFIM
Alexiev
Una dintre întrebările cele mai arzătoare este cea a înțelesului
suferinței. Mulțime de oameni se întreabă: De ce ne-a zidit Dumnezeu
ca să suferim în lumea aceasta felurite boli, scârbe, nenorociri,
neplăceri și neizbândiri, de patimi în lăuntrul nostru, din pricina
oamenilor răi în afară, de pizma semenilor, de ura vrăjmașilor?
Pentru cei ce nu cred în Dumnezeu, lumea aceasta este o vale fără
de nădejde a necazurilor. Viața, pentru ei, este o tristă simfonie de
vaiete și tânguiri. Unii chiar, în deznădejdea lor, spun că nu există
alt iad dincolo de mormânt, că iadul este aici pe pământ. Astfel,
scârbele de pe pământ, neluminate de nădejdile Descoperirii cerești,
duc la un pesimism deplin. Și cel mai înfricoșat lucru în astfel de
cazuri este că suferințele nu ascund într’însele nici un înțeles care să
le ușureze, de aceea ele apasă îndoit.
Ne vom osteni în cele ce urmează să cercetăm suferințele în lumina
Dumnezeieștii Descoperiri.
Am fost zidiți spre chin sau spre bucurie ?
Înainte de toate, trebuie să ne fie limpede un lucru: Dumnezeu ne-a
zidit nu pentru durere, ci pentru bucurie. Unde îl vedem noi mai
întâi pe om? În Rai! După mărturia Sfintei Scripturi, mai cu seamă
a Noului Legământ, omul este menit pentru Rai, și nu pentru
iad. Faptul că mulți pier nu înseamnă că așa au fost vrerile lui
Dumnezeu pentru om. Nu! „Dumnezeu dragoste este.” /I In. 4:8/
220
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
El nu vrea moartea păcătosului, /Iez. 33:11/ ci dimpotrivă, ca
„toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie.”
/I Tim. 2:4/ Plină de mare însemnătate este următoarea împrejurare:
la Înfricoșata Judecată, Mântuitorul va spune drepților: „Veniți
binecuvântații Părintelui meu, moșteniți împărăția cea gătită vouă
de la întemeierea lumii.” Iar păcătoșilor le va spune: „Duceți-vă de
la mine, blestemaților, în focul cel vecinic, carele este gătit diavolului
și îngerilor lui.” /Mt. 25:34,41/
De aici se vede limpede că după planul cel bun al lui Dumnezeu,
Raiul a fost pregătit pentru oameni, iar iadul pentru diavoli.
Adam
Și iată că Dumnezeu l-a așezat pe Adam în Rai. În acest minunat
loc al bucuriilor, omul cel dintâi era nespus de fericit, căci se afla în
preajma lui Dumnezeu. Fericirea este la Dumnezeu. În afara Sa sau
departe de Dânsul nu există nici o bucurie adevărată și trainică. În
Împărăția lui Dumnezeu, în care Dumnezeu singur va împărăți, nu
va fi nici o scârbă.
„Va șterge Dumnezeu toată lacrăma de la ochii lor.” /Apoc. 7:17/
Adam a fost fericit în Rai atâta vreme cât s’a aflat lăuntric în legătură
cu Dumnezeu, prin har. Dar de unde s’au ivit durerile? Din păcat.
De cum a păcătuit Adam, a început să se chinuiască, chiar dacă încă
era în Rai. Păcatul își poartă în sine pedeapsa. Diavolul îi pierde pe
prietenii săi, pe cei care îi împlinesc voia. Cugetul îl mustră pe cel
ce merge împotriva lui Dumnezeu și calcă poruncile Sale. Înainte
ca Dumnezeu să-l izgonească pe Adam din Rai, acesta, lăuntric, l-a
părăsit de unul singur, călcând legea lui Dumnezeu și pierzând harul.
El a început să sufere din clipa în care a căzut. Și, astfel, nu Dumnezeu
este vinovat de suferința lui Adam, ci Adam însuși! Dumnezeu l-a
zidit pentru bucurie, iar el a ales suferința.
221
arhim. SERAFIM
Alexiev
Creștinii
Dar unii vor spune: dacă Adam a păcătuit, de ce trebuie să suferim și
noi astăzi din pricina lui? Pentru că sântem copiii lui și, astfel fiind,
împărtășim soarta părintelui nostru dintâi. Acest răspuns se referă
numai la o parte a problemei, cea obiectivă. Dar aici este și o altă
parte, cea subiectivă. Tocmai în ea se cuprinde puterea și mângâierea
credinței noastre. Noi nu suferim din pricina vreunei trebuințe care
nu ține de noi. Fiecare își făurește propria soartă. În puterea acestui
fapt, nu sântem datori a fi părtași la toate nenorocirile și suferințele
cărora le-a căzut pradă Adam, din vreo „fatală nevoie.” Putem, dacă
vrem, să alegem altă cale în viață - nu calea neascultării și a mândriei,
care l-a dus pe Adam la pierzanie, ci calea ascultării și a smereniei, și
să fim încă de aici, de pe pământ, fericiți. Acest lucru, în parte, a fost
cu putință încă din vremea Vechiului Legământ. Și atunci au fost
drepți, ca de pildă Sfântul Împărat David, care au aflat în dorirea
lor după Dumnezeu bucuria pierdută a vieții omenești. Cu atât mai
mult este cu putință acest lucru în Noul Legământ, după venirea
lui Iisus Hristos, Care pentru aceasta S’a pogorât pe pământ - să
înnoiască și să renască firea omenească cea căzută în păcat, să ne
întoarcă harul și fericirea cea pierdută a Raiului!
Cuvântul lui Dumnezeu dă mărturie despre Mântuitorul și despre
faptele Sale cele minunate și pline de har: „Iar câți au priimit pre
dânsul, dat-au lor stăpânire copii ai lui Dumnezeu să se facă, celora
ce cred întru numele lui.” /In. 1:12/ Să ajungi fiu al lui Dumnezeu
- nu este oare aceasta întocmai cu a te întoarce în Raiul cel pierdut?
Nu înseamnă aceasta chiar mai mult? Iată cât de bun este Dumnezeu
cu noi, fiii lui Adam. El ne-a dat putința de a ocoli nefericita soartă
a strămoșului nostru, numai să vrem aceasta. Adam a fost dăruit de
Dumnezeu cu voie slobodă, dar a dat o rea folosință libertății sale,
222
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
a călcat legea lui Dumnezeu și de aceea a început să sufere. Și noi
avem de la Dumnezeu acest mare dar, libertatea. Dacă îmbrățișăm
legea lui Dumnezeu, dacă ne supunem voia păcătoasă voii sfinte a
lui Dumnezeu, nu vom suferi ca Adam, ci vom gusta încă din viața
aceasta bucuriile Raiului, iar în veacul ce va să vină vom fi veșnic
fericiți împreună cu cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu. Mărturie
despre aceasta sânt sfinții. Ei încă de pe pământ au trăit ca-n Rai,
căci au fost neîntrerupt în tainică unire cu Dumnezeu, niciodată nu
s’au lepădat de legea Sa și prin smerenie și ascultare au stat tare în
har, care i-a făcut nemăsurat de fericiți. Unul dintre cei mai luminoși
sfinți, ce a murit acum mai bine de un veac, Sfântul Serafim din Sarov,
ajunsese la o așa de mare bucurie pe pământ, încât aceasta se revărsa
peste hotarele sufletului său și-i mângâia pe toți cei ce veneau la el
cu credință. Sfântul Sarovului îi întâmpina pe toți cu care se întâlnea
prin cuvintele: „Ce te aduce la sărmanul Serafim, bucuria mea?” Pe
fiecare om, pe fiecare păcătos chiar, Sfântul Serafim îl numea „bucuria
mea.” Ardea într’o stare de fericire și bucurie atât de mare,
încât se simțea mereu ca în ziua Învierii. Iată de ce adesea, chiar și
în toiul iernii fiind, le spunea celor cu care se întâlnea: „Hristos a
înviat, bucuria mea!” Mai mult, Sfântul Serafim din Sarov a viețuit
într’o minunată pace și cu animalele. La el venea un urs uriaș din
pădure, ca să mănânce pesmeți din palmă. Pe Sfânt îl întovărășeau
păsările pădurii. Nu amintește aceasta de starea lui Adam în Rai?
Cu atât mai minunată este starea drepților acolo sus în ceruri!
Bucurie în neca z
Și astfel, noi nu suferim din pricina unei trebuințe. Suferința în sine
nu este nimic altceva decât îndepărtarea de Dumnezeu. Împreună
cu Dumnezeu, chiar și în iad ar fi bine. Se știe că înainte de venirea
223
arhim. SERAFIM
Alexiev
lui Iisus Hristos nici un drept nu a putut intra în Rai. Prin urmare,
drepții Vechiului Legământ care au murit întru credință s’au dus în
iad, unde au așteptat să fie izbăviți. Dar chin nu s’a atins de ei, căci
erau cu Dumnezeu. În cartea Înțelepciunii lui Solomon se spune:
„Iar sufletele drepților sânt în mâna lui Dumnezeu, și nu se va
atinge de dânsele muncă. Părutu-s’au întru ochii celor fără de minte
a muri […] iar ei sânt în pace.” /Înț. Sol. 3:1-3/
Fără Dumnezeu, chiar și în Rai ar fi înspăimântător.
Iată, aceasta este pricina tainică a suferinței: îndepărtarea de
Dumnezeu și părăsirea lui Dumnezeu. Dacă este cu Dumnezeu,
omul este fericit și spune cu Psalmistul: „Că ce este mie în cer? și
de la tine ce am voit pre pământ?” /Ps. 72:24/ Izvorul bucuriilor
este Dumnezeu, iar izvorul suferințelor, diavolul. De aceea și
suferințele, care ne vin din voia lui Dumnezeu în viața aceasta
vremelnică, ascund în sine bucurie și duc spre slava cerească, numai
de le vom răbda cu credință și nădejde în buna purtare de grijă a
lui Dumnezeu. Și dimpotrivă, vremelnicele bucurii păcătoase, cu
care ne ademenește
diavolul, ascund în sine otravă, și sfârșitul
lor este dezamăgirea deplină. Cel ce urmează lui Dumnezeu, și
în suferință este fericit, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Ca
niște întristați, dar pururea bucurându-ne.” /II Cor. 6:10/ Însă cel
ce urmează diavolului, și în bucuriile
sale pământești este nefericit.
Cât de mulți necredincioși duc în lumea aceasta o părelnică viață
bună. Dar pătrundeți în inimile lor! Veți vedea într’însele atâta
suferință, atâta pustietate! Adevărat este că nici drepții nu sânt
lipsiți de suferință în viață. Însuși Mântuitorul
a spus mai înainte
Apostolilor săi: „În lume necaz veți avea” /In. 16:33/ și Sfântul
Apostol Pavel grăiește nemijlocit: „Toți cari voiesc cu bună-cinstire
a viețui întru Hristos Iisus, prigoni-se-vor.” /II Tim 3:12/ Dar cât
de deosebite sânt aceste suferințe, prigoniri și pătimiri pentru
224
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Hristos și întru Hristos de suferințele celor necredincioși! La
aceștia, suferințele duc la deznădejde și disperare, iar la cei drepți la
nădejde și bucurie. Suferințele celor fără credință sânt furtuni care
pustiesc totul, pe când lacrimile credincioșilor sânt ca o ploaie liniștită,
dătătoare de har, ce ajută să crească și să înflorească în suflet
cele mai frumoase flori ale virtuților. Iată ceea ce este neobișnuit
în scumpa noastră credință Creștină: ea aduce bucurii și în suferințe.
Preschimbă și necazurile în fericire.
La Cina cea de Taină, cu puțin înainte ca Iisus Hristos să părăsească
viața pământească, le-a lăsat poruncă iubiților Săi ucenici, ca un dar
preascump, necazurile și lacrimile: „Amin, amin zic vouă că voi
veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura; voi vă veți
întrista, ci întristarea voastră spre bucurie se va face.” /In. 16:20/
Dar El a făcut aceasta nu pentru a osândi la suferințe nemângâiate
pe iubiții Săi ucenici, ci pentru a zugrăvi pe fondul acesta întunecat
al suferinței, încă și mai strălucitoare, bucuria negrăită ce-i așteaptă.
„Întristarea voastră spre bucurie se va face,” /In. 16:20/ le-a spus,
„și bucuria voastră nimenea va lua de la voi.” /In. 16:22/ O astfel
de bucurie veșnică, pe care nimeni nu o poate lua, o poate da numai
Hristos. În propovăduirea Sa de pe munte, i-a numit fericiți pe cei
pe care lumea aceasta păcătoasă îi socotea ca fiind cei mai vrednici
de plâns. „Fericiți cei săraci cu duhul… Fericiți cei ce plâng…
Fericiți cei blânzi… cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate…
cei prigoniți pentru dreptate…” și așa mai departe. /Mt. 5:3-11/
Tuturor acestora Mântuitorul le spune: „Bucurați-vă și vă veseliți!”
/Mt. 5:12/ Ce lucru de mirare! Să te bucuri când ești nefericit, sărac,
neputincios, prigonit, îndurerat, disprețuit, urât, clevetit! Lumea,
până la Hristos, nu știa să se bucure de astfel de nenorociri. Dar
iată, acum totul s’a prefăcut prin puterea Dumnezeului-Om. Acum
și suferința după Dumnezeu naște bucurie. „Celora ce iubesc pre
225
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dumnezeu toate împreună-lucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Pentru
cei credincioși durerea și-a pierdut vena sa otrăvitoare. Liniștita
nădejde a înlocuit amara drojdie a suferințelor. Ele nu mai sânt de
acum grele, cu neputință
de purtat, căci dau roade dulci. Bucurați-vă
și vă veseliți, căci aceste suferințe sânt foc curățitor, în care aurul se
face și mai curat! Aceste suferințe sânt ciocanul cu care sculptorul
face sculptura și mai frumoasă. Aceste suferințe sânt potecile
strâmte și pline cu spini care duc către vârfurile însorite și zările
Raiului. Bucurați-vă și vă veseliți, căci însuși Iisus Hristos a sfințit cu
nevoința Sa calea pătimirii! Bucurați-vă și vă veseliți, „căci pentru
Hristos s’a dăruit vouă nu numai în El a crede, ci și pentru dânsul
a pătimi.” /Fil. 1:29/ Cuvântul lui Dumnezeu numește suferința
pentru Dumnezeu dar. Ea este însemnul aleșilor lui Dumnezeu. Ea
este medalie a celor iubiți ai lui Hristos. Când Sfinții Apostoli au
fost întemnițați pentru că propovăduiau învățătura lui Hristos, când
apoi au fost judecați de sinedriul Iudeilor, bătuți și amenințați să
nu vorbească despre numele lui Hristos, și când, în cele din urmă,
au fost sloboziți, ei au ieșit „bucurându-se de la fața soborului, căci
pentru numele lui [Hristos] s’au învrednicit a se necinsti.” /F. Ap.
5:41/ Astfel, cei dintâi Creștini au socotit suferințele pentru Hristos
o mare cinste și s’au bucurat întru dânsele. În acest duh au învățat
și Sfinții Apostoli pe următorii credincioși a lui Hristos. De pildă,
Sfântul Apostol Iacov scrie: „Toată bucuria socotiți, frații mei, când
în multe feluri de ispite cădeți.” /Iac. 1:2/ După cum dă mărturie
Sfântul Dimitrie al Rostovului, „prin cuvintele «feluri de ispite»,
se înțeleg aici orice dureri, întristări, nenorociri, prigoniri, fărădelegi,
boli, sărăcire, suferințe, care se întâmplă fie din îngăduința lui
Dumnezeu, fie din răutatea omenească, fie firesc, fie întâmplător,
fie prin lucrare diavolească.” În toate aceste împrejurări, Sfinții
Apostoli
îi povățuiau pe Creștini să se bucure și să încredințeze
226
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Domnului durerea lor. Ce înțelegere înaltă și desăvârșită aveau cei
dintâi Creștini asupra suferințelor și a înrâuririi lor harice pentru
sufletul care le îndură cu răbdare!

Mucenicii

Istoria nu cunoaște nevoințe mai uimitoare decât cele ale Sfinților
Mucenici, care cu bucurie și cu cântare pe buze au mers la moarte
pentru Răscumpărătorul lor. Neînfricarea lor și pregătirea pentru
orice chin adeseori îi dezarmau pe chinuitori, încât aceștia erau
siliți să se minuneze cu glas tare: „Ce este această nouă învățătură
care face muncile noastre pline de bucurie chiar și în cele mai grele
dureri? Ce este această putere care-i face să iubească și pătimirile?
Cine este acest Dumnezeu nou și necunoscut care le insuflă atâta
bărbăție, încât nu numai că nu fug de moarte, ba chiar și-o doresc?”
Într’adevăr, neobișnuite erau toate acestea în ochii păgânilor. Să fii
neînfricat înaintea morții - o puteau și eroii, și ostașii lor. Dar să-ți
dorești moartea ca pe un bun mai mare decât viața, ca o ușă prin
care se intră la Dumnezeu, așa cum și-a dorit-o Sfântul Apostol
Pavel /Fil. 1:23/ - era un lucru de neînțeles și înfricoșător pentru necreștini.
Ei nu puteau să priceapă această nouă învățătură, în care
mormântul nu înseamnă sfârșitul vieții, ci un adăpost de moarte. Și
pe cât de neobișnuit era acest lucru pentru păgâni, cu atât mai firesc
era pentru Creștini, a căror bărbăție minunată își lua puteri din
această taină descoperită de Dumnezeu: „Căci de viem, Domnului
viem, și de murim, Domnului murim. Deci sau de viem sau de
murim, ai Domnului sântem. Că spre aceasta Hristos și au murit,
și au înviat, și au viețuit, ca să stăpânească și pre cei morți și pre cei
vii.” /Rom.14:8-9/ „Iar Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor, că
toți lui viază.” /Lc. 20:38/
227
arhim. SERAFIM
Alexiev
Pentru păgâni, moartea era plină de beznă și deznădejde. Chiar dacă
și la ei, într’un loc sau altul, a luminat gândul de nemurire, această
nemurire nu a fost nici pe departe atât de adevărată și atât de plină
de bucurie precum ne-o descoperă Dumnezeul-Om și Sfinții săi
Apostoli. Sfântul Apostol Pavel, de pildă, grăiește: „Cele ce ochiul
nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s’au suit,
acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pre dânsul.” /I Cor. 2:9/
Moartea de acum nu mai este înspăimântătoare pentru credincioșii
și lucrătorii faptelor bune, căci printr’însa se intră în lumea bucuriei
unde Dumnezeu a gătit bunuri negrăite aleșilor Săi. Iar aleșii
lui Dumnezeu sânt cei ce singuri L-au ales, din sloboda lor voie,
în viața aceasta, pe Dumnezeu. Acești aleși ai lui Dumnezeu, știind
că Dumnezeu a binevoit a-i face urmași ai Cereștii Sale Împărății,
au răbdat cu bucurie aici pe pământ, pentru sfântul Său nume,
toate suferințele de scurtă durată, amintindu-și cuvintele Sfântului
Apostol Pavel: „socotesc că nu sânt vrednice pătimirile vremii de
acum a se asemui cu cea viitoare slavă carea se va descoperi nouă.”
/Rom. 8:18/ În același duh, și Sfântul Serafim din Sarov i-a spus
unuia dintre oamenii duhovnicești apropiați lui: „Bucuria mea!
Dumnezeu a gătit pentru noi o slavă așa de mare și atâta fericire
în ceruri, că dacă întreagă această încăpere ar fi plină cu viermi, și
ei ar mânca trupul nostru, și noi de vii am putrezi, tot ar trebui să
îndurăm cu bucurie aceste chinuri, pentru Împărăția Cerurilor!” Așa
au răbdat toți sfinții cu bucurie, credință și nădejde în purtarea de
grijă cea bună a lui Dumnezeu. Ei nu s’au spăimântat de suferințele
vremelnice care îi apropiau de Dumnezeu, ci se temeau numai de
păcat - care rupe sufletul de har și de bucurie, aruncându-l în bezna
veșnicelor suferințe.
228
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Credința și dragostea sfinților
Nouă, celor de astăzi, ni se pare uimitor cum toți sfinții au fost tari
și de neclintit în bine, cum s’au bucurat și în suferințe, cum s’au
hotărât a lupta cu păcatul, „împotrivindu-se până la sânge,” /Evr.
12:4/ cum au fost gata chiar să moară - numai să nu calce poruncile
lui Dumnezeu. Pentru noi, bărbăția, lepădarea de sine și înaltele
virtuți ale sfinților sânt o taină nedezlegată, pentru că astăzi nici pe
departe nu-l iubim pe Domnul cu atâta înflăcărare cum l-au iubit ei,
pentru că am iubit păcatul în locul Domnului. Cine a gustat că este bun
Domnul, /I Pet. 2:3/ acela pe toate le lasă, pe toate le uită și neîncetat,
cu sete neostoită, aleargă la acest izvor bun al nesfârșitelor bucurii.
Dragostea față de Dumnezeu este o putere uriașă. Dacă păcătoasele
patimi omenești obișnuite sânt în stare să-l împingă pe om la uitarea
tuturor primejdiilor și suferințelor, numai spre a-și satisface dorințele
nebineplăcute lui Dumnezeu, atunci ce putere cerească îi cuprinde
pe cei ce se înflăcărează cu iubire de serafimi după Dumnezeu! Iată,
de pildă, cel cuprins de patima îmbogățirii, nu doarme nopți întregi,
cugetând la cum să-și sporească bogăția, se tulbură, suferă, face
călătorii lungi și primejdioase peste mări și munți - și pe toate acestea
le îndură cu bărbăție, în numele lui Mamona.
Omul rănit de iubirea
de slavă deșartă se frământă cum să se răzbune, este gata, chiar cu
riscul de a muri, să se înfățișeze la duel. Cel împătimit de curvie știe
că va plăti cu sufletul său acest păcat de moarte, dar este pregătit chiar
și pentru chinurile veșnice, numai de-și va împlini iubirea de păcat.
Dacă păcătoasele desfătări pământești pot birui teama de suferințe,
atunci, oare, dragostea cerească față de Dumnezeu nu va putea izgoni
șovăiala în fața necazurilor vremelnice,
trecătoare, de scurtă durată,
în fața chinurilor și a prigoanelor prin care se dobândește fericirea
cea veșnică a Raiului? Toți sfinții au așteptat să meargă în Împărăția
229
arhim. SERAFIM
Alexiev
Cerurilor, au crezut cu tărie în Dumnezeu, și într-această credință
au aflat puteri prin care s’au ridicat deasupra neputințelor lor
omenești și s’au întărit în trudnica nevoință a virtuților. Slăbiciunile
și înclinațiile lor păcătoase s’au veștejit la umbra harului precum
iarba deasupra căreia o pădure deasă și puternică a împletit ramuri
viguroase. Mângâierile pe care Dumnezeu le-a trimis lor le-au dat
aripi ca să zboare ușor către cer. Prin apropierea de Dumnezeu, ei
au gustat bucuriile Raiului încă din viața aceasta. Purtând, după
cuvintele lui Hristos, Împărăția Cerurilor înlăuntrul lor, /Lc. 17:21/
ei au socotit a fi neînsemnate suferințele vremelnice, pricinuite lor de
oamenii răi, nu au căzut în cârtire, mânie, răzbunare sau în vreo altă
patimă necurată, ci în fiecare clipă au luat seama, cu ajutorul harului
lui Dumnezeu care-i călăuzea, cum să făptuiască spre împlinirea voii
lui Dumnezeu. Ei au păstrat și în cele mai grele încercări o cumpătare
minunată și, ca niște adevărați împărați, și-au stăpânit simțurile,
cugetele și dorințele; cu voia lor întărită în bine, și-au îndreptat toate
puterile sufletești către bine. Sfântul Serafim din Sarov, de pildă,
a fost atacat odată de tâlhari. Aceștia veniseră să-i jefuiască coliba
pustnicească din pădure, socotind că vor afla într’însa mulți bani.
După ce au scotocit toată chilia și nu au aflat nimic, de mânie, l-au
bătut atât de crunt pe sfânt, încât acesta abia a rămas viu și întreg, iar
apoi a mers gârbovit toată viața. Dar chiar și în aceste grele suferințe,
Sfântul Serafim
nu s’a abătut de la calea dumnezeiască. Când tâlharii
au fost prinși, el, cu mare stăruință și cu lacrimi în ochi, a cerut
stăpânirii să nu fie pedepsiți din pricina lui, păcătosul!
Păcatele noastre
Dacă comparăm felul cum ne purtăm noi în împrejurări asemănătoare
cu cele ale sfinților, vom vedea cât de departe sântem de
230
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pilda lor. Mai sus am arătat că Adam a început să pătimească
din pricină că a folosit rău voia slobodă dată lui de Dumnezeu,
supunând-o păcatului. Sfinții nu au întrebuințat rău acest mare dar
al lui Dumnezeu, voia slobodă, ci au căutat întotdeauna ca faptele
lor să fie după legea lui Dumnezeu. De aceea, ei au aflat bucurie și
în suferințe. Noi, astăzi, asemenea lui Adam, dăm neîncetat o rea
întrebuințare voii noastre slobode, păcătuind și călcând în picioare
poruncile lui Dumnezeu. De aici și toate suferințele noastre, de
aici și lipsa mângâierii noastre într’însele. Dar oare cu care dar al
lui Dumnezeu nu s’a deprins omul modern să păcătuiască înaintea
Sa și să-i fie necredincios? Iată, Dumnezeu ne-a dăruit sănătate, ca
printr’însa să putem să slujim și Lui, și semenilor noștri! Iar noi
folosim rău acest dar prețios de la Dumnezeu, întrebuințându-l spre
păcat și spre viclenie. Dumnezeu ne-a dăruit bogății ca printr’însele
să slujim fraților Săi mai mici. Dar noi și bogățiile le folosim rău!
Dumnezeu ne-a dat virtuți, ca printr’însele să-l putem preaslăvi.
Dar noi, adesea, cu aceste calități, necinstim sfântul nume al lui
Dumnezeu. Îndeajuns este să amintim, de pildă, pe acei scriitori
care-și folosesc darul spre a-i huli pe Dumnezeu și pe sfinți. Nu
este, oare, tot o folosire rea a darurilor primite de la Dumnezeu
și uimitoarele realizări ale tehnicii de astăzi, prin care în loc să se
zidească, să se ridice bunăstarea omenirii, au putința de a nimici
din văzduh orașe întregi și de a ucide sute și mii de oameni pașnici?
Adesea, toate bunurile și toate însușirile pe care le-am primit de la
Dumnezeu le punem în slujba satanei. Printr’însele căutăm slavă
de sine și desfătări, printr’însele ne aducem mulțumire de sine,
printr’însele ne trufim, printr’însele îi vătămăm și pe semenii noștri.
Mergem, astfel, pe calea cea largă și pierzătoare care duce la iad. Iar
Dumnezeu, Cel Bun, Cel ce are dragoste îmbelșugată, nu vrea să
pierim, ci să ne mântuim și să ajungem la cunoașterea adevărului.
231
arhim. SERAFIM
Alexiev
/1 Tim. 2:4/ Dar cum să ne mântuiască? Binefacerile Sale către
noi, darurile Sale, îndelunga Sa răbdare, nu ne înțelepțesc și nu ne
îndreaptă. Atunci El caută în alt chip mântuirea noastră. Vede că
folosim spre rău bunătatea și binefacerile Sale, și atunci ne trimite
dureri și pedepse, ca măcar așa să ne trezească, să ne înțelepțească și
să ne aducă către Sine.
Pedepsele lui Dumne zeu 19
Dumnezeu este nesfârșit de înțelept, bun și luminos. Tot ceea ce
face El este bine. Și durerile ni le trimite spre binele nostru. Noi nu
putem întotdeauna să înțelegem acest lucru în toată adâncimea și
dreptatea lui, încă din viața aceasta. Dar dacă am putea să privim
din cer păcătoasele noastre cărări pământești, dacă am putea
vedea de la înălțimea lui Dumnezeu și cu îndelunga lui vedere
ce fel de foc al iadului ne aprindem prin faptele cele rele, singuri
am încuviința că ne rămân numai două căi: fie să fim azvârliți în
chinurile veșnice, fie să fim înțelepțiți, învățați prin pedepse vremelnice
și suferințe în viața aceasta. Față de chinurile veșnice din
iad, cele de aici par o adevărată milostivire din partea lui Dumnezeu,
atât de ușoare și lesne de purtat sânt! Atât de mântuitoare!
Atât de trebuincioase pentru îndreptarea noastră! Dacă într’o școală
elevii sânt mereu neastâmpărați și se împotrivesc pedepselor, dacă
împiedică desfășurarea cursurilor și, în felul acesta, se vatămă și pe
ei și pe colegii lor - nu va dăuna, oare, înaltei lucrări a învățării și a
educării copiilor, acel dascăl care ar răbda toate aceste neorânduieli
din slăbiciune de caracter și bunăvoință? Și nu ar fi oare el de folos
acestei lucrări dacă ar fi mai „rău” cu elevii, adică dacă i-ar pedepsi pe
19 Pedeapsa, în Greacă pedevsis, înseamnă o mustrare cu scop pedagogic, de
îndreptare, nu o ispășire sau răzbunare împotriva unor greșeli. (n.ed.)
232
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
cei ce fac neorânduială, asigurând astfel rânduiala, buna învățătură
și educația în școală? Toată această lume este o uriașă școală, iar noi
sântem elevi în ea. Dacă vom fi sinceri, vom recunoaște că sântem
niște elevi foarte răi, neliniștiți, nesupuși, care ne facem voia proprie.
Cum poate Dumnezeu să ne învețe Sfânta Sa Lege dacă avem o astfel
de purtare rea, decât numai prin trimiterea pedepselor? Așa cum
învățătorul aspru este bun, la fel și Dumnezeu care ne pedepsește
este bun. La încheierea școlii, elevul conștiincios își spune: „Slavă
lui Dumnezeu că învățătorul nostru a fost atât de aspru și a cerut
atât de mult de la noi. El ne pedepsea, dar măcar ne-a învățat ceva!”
Încheindu-și calea pământească, sufletul credincios spune Domnului
cu ușurare și recunoștință: „Bine este mie că m’ai smerit, ca să mă
învăț îndreptările tale.” /Ps. 118:71/ Îți mulțumesc, Doamne, că m’ai
pedepsit și prin aceasta m’ai mântuit! Văzute de sus, suferințele pe
care Dumnezeu ni le trimite în viață sânt o adevărată fericire. Sântem
încă prea departe de culmile dumnezeiești, încă alergăm în văile de
aici, încă sântem foarte încâlciți în grijile vieții vremelnice pentru a
putea înțelege cu dreptate, încă de pe acum, întreaga însemnătate
pedagogică și mântuitoare a suferințelor. Dar va veni, poate, și
ziua în care vom binecuvânta bățul cu care Domnul ne-a bătut.
Deocamdată însă, cât sântem școlari, cugetăm încă școlărește. De
aceea nu este îndreptățită înțelegerea noastră cârtitoare a suferințelor
vieții. Cât sântem în trup, prețuim mai mult interesele și foloasele
noastre pământești, uitând de suflet și de năzuințele lui cele veșnice.
Dumnezeu, însă, Care știe că întreaga noastră viață pământească va
trece ca floarea câmpului și care ne învață
că sufletul cel nemuritor
este cel mai de preț lucru al nostru, ne trimite adesea dureri trupului
ca să ne mântuiască sufletul - așa cum Sfântul Apostol Pavel a
poruncit Corinthenilor ca omul curvar să fie dat satanei, „spre
pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască.” /I Cor. 5:5/ O, de-am
233
arhim. SERAFIM
Alexiev
ști noi cât de folositoare sânt suferințele pentru mântuirea sufletelor
noastre, singuri le-am alege în locul plăcerilor și desfătării lumești!
Într’un loc, Iisus Hristos spune: „Eu sânt buciumul viței cel adevărat
și Tatăl Meu lucrătorul este. Toată vița carea nu aduce roadă întru
Mine, scoate pre ea, și toată carea aduce roadă, curățește pre ea, ca
mai multă roadă să aducă.” /Io. 15:1-2/
O curățește. Ce înseamnă aceasta? Cum se curățește via? Ea se
curățește prin tăiere și altoire. Iar dacă via începe să fie tăiată, părțile
tăiate încep să plângă. Plâng pentru că suferă. Dar dacă acea vie ar
ști că lucrătorul o taie spre binele ei, ca s’o ferească de nerodire, ca
să nu fie tăiată de la rădăcină și aruncată în foc, dacă ar putea să se
vadă încărcată toamna cu ciorchini grei și dulci, ea ar striga: „Binecuvântate
lacrimi, binecuvântate suferințe care m’au făcut atât de
roditoare!”
Cârtirea este de la diavol
Iată cu ce scopuri înalte și purtătoare de grijă ne trimite Dumnezeu
suferințele! Avem însă un vrăjmaș cumplit, care caută să strice tot
ce e bine și să facă rău. Acesta este diavolul. El l-a mințit pe Adam
în Rai că va ajunge dumnezeu dacă va gusta din roadele cele oprite
ale pomului cunoștinței binelui și răului. Adam a gustat, a cunoscut
răul, a pierdut binele și nu s’a făcut dumnezeu, ci a căzut mai jos
decât dobitoacele, în unele privințe. Astfel, diavolul i-a insuflat
neascultare față de Dumnezeu, Care îi dăduse poruncă să nu mănânce
din acest pom, și astfel l-a dus la pierzanie. Iar acum, când
Dumnezeu ne trimite iarăși suferințele spre binele nostru, diavolul
caută să strice și acest bine, încât nici din ele să nu avem folos, ci
numai vătămare sufletului nostru. Dar cum caută să facă el aceasta?
Viclene și subțiri sânt mrejele Celui Viclean. Când Dumnezeu ne
234
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
trimite suferințe spre înțelepțirea noastră, ca să ne atragă către Sine
și să ne despartă de Cel Viclean, diavolul ne învață să cârtim împotriva
lui Dumnezeu și prin aceasta, în mijlocul suferințelor, ne ține în
puterea sa. Astfel, el își atinge un îndoit țel întunecat: vom rămâne
și aici în suferințe, căci nu avem putere să le îndepărtăm, vom fi și în
veacul ce va să vină în chinurile iadului, căci am cârtit - și, prin cârtire,
am pierdut roadele suferințelor. Cârtirea este ca bruma de toamnă
care, când cade, distruge toată truda grădinarilor. Puțini înțeleg cât
de pierzătoare pentru suflet este cârtirea. Aproape toți o socotesc un
păcat mic. De fapt, se poate să aibă înfățișarea unui păcat mic, dar
are multe urmări triste. În vremea toamnei, înainte să cadă bruma,
grădinarii cei bătrâni și iscusiți, văzând semnele răcirii vremii, își
cheamă tinerele ajutoare să culeagă ardeii și roșiile. Tinerii râd: „De
ce să le culegem? Vremea este încă atât de frumoasă!” Dimineața următoare,
însă, văd că a dat prima brumă și a prăpădit grădinile. Rup
un ardei, caută să-l încerce, dar acesta este amar ca otrava, nu poate
fi mâncat! Puțină nebăgare de seamă a dus la pierderea întregii lor
osteneli... La fel, și cârtirea mănează toate virtuțile sufletului și face
amare toate roadele pline de har ale suferințelor. Adeseori, cârtirea
poate ajunge, din înrâurirea diavolului, la nemulțumire și chiar la
hulă împotriva lui Dumnezeu. Nu ați văzut, oare, oameni nefericiți,
aflați în suferință, căzuți la pat, care mult timp, cu îndelungă-răbdare
și-au purtat crucea, dar din insuflarea diavolului, dintr’odată, încep
să cârtească, să fie nemulțumiți, și chiar să-l hulească pe Dumnezeu?
Sărmanii, prin aceasta nu-și ușurează soarta, ci dimpotrivă, și-o fac
mai rea, căci suferă și aici, și în veacul ce va să vină se vor chinui din
pricina hulelor împotriva Ziditorului, dacă nu se pocăiesc de acest
păcat mare a lor. Diavolul i-a prins în mrejele sale și-i ține strâns,
dacă nu se vor desprinde cu putere din ghearele lui.
235
arhim. SERAFIM
Alexiev
Evloghie și săracul cel slăbănog
În minunata carte „Lavsaiconul” a Episcopului Paladie al
Elenopolisului se istorisește o întâmplare plină de tâlc. Un oarecare
monah, anume Evloghie, se întreba ce cale de nevoință călugărească
să aleagă. Viața mănăstirească nu îi era pe plac, iar pentru
însingurarea pustnicească nu se hotăra. Pe când șovăia el așa, a
văzut un oarecare olog, care nu avea nici mâini, nici picioare, zăcând
lepădat în uliță. Săracul avea numai limbă ca să ceară milostenie
trecătorilor. Evloghie s’a oprit, a privit la el și s’a rugat lui Dumnezeu,
făgăduindu-se lui cu acestea: „Doamne, pentru numele tău, voi lua
pe acest slăbănog și-l voi odihni pe el până în ziua morții lui, ca și eu,
pentru aceasta, să mă mântuiesc. Și-mi dă mie, Doamne, răbdare ca
să slujesc lui.” Deci, apropiindu-se de slăbănog, i-a zis lui: „Voiești,
prietene, ca să te iau în casa mea și să te odihnesc pe tine?” și i-a
zis lui slăbănogul: „Adevărat, stăpâne, voiesc!.” Evloghie l-a suit
pe slăbănog pe un catâr, l-a dus la sărăcăcioasa lui casă și l’a îngrijit
pe el în toate trebuințele lui. Așa au petrecut cincisprezece ani. Iar
Evloghie îi slujea ca unui părinte și-l iubea pe el cu totul: îl spăla, îl
hrănea și-l purta cu mâinile sale. Însă după acei cincisprezece ani,
din lucrarea diavolului, slăbănogul s’a răzvrătit într’atât, încât a
început cumplit a se mânia și a-l defăima pe Evloghie: „Tu ești rob
și de la stăpânul tău ai fugit, că avuția lui i-ai furat și acum, arătând
că ești milostiv, luându-mă pe mine în casa ta, voiești, prin mine, a
te mântui! Aruncă-mă iarăși pe ulițe! Eu carne vreau să mănânc!”
Iar răbdătorul Evloghie i-a adus lui carne, însă, văzând-o, acesta a
răcnit iarăși: „Nu mai pot să mai fiu numai cu tine singur, ci popor
vreau să privesc. De ce mă ții aici ca un întemnițat? Du-mă de unde
m’ai luat!” Dracul îl mânia în așa măsură, încât dacă ar fi avut mâini,
și-ar fi luat viața.
236
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Atunci Evloghie, plecând, s’a dus să ia sfat de la niște călugări
nevoitori și binecinstitori, zicând: „Ce voi face, că în deznădăjduire
m’a adus pe mine slăbănogul acesta? Să-l lepăd pe el iarăși în uliță?
Dar m’am făgăduit lui Dumnezeu și mă tem. Iar de nu o voi face,
îmi va amărî întreaga viață și mă pune în mare încercare.” Și i-au zis
lui aceia: „Să mergi la Marele Antonie, ia-l într’o corabie pe slăbănog
și-l du la mănăstire, așteaptă până ce va ieși din peșteră și lasă-i lui
hotărârea. Cere-i sfatul și fă după cum îți va spune, căci Dumnezeu
îți va grăi printr’însul.” Iar Evloghie, închinându-se, i-a ascultat pe
dânșii, urcând cu corabia pe Nil până la mănăstire, la Marele Antonie.
Acesta era în pustie, unde se nevoia, dar în scurtă vreme s’a întors
în mănăstire. Era seară. Mult norod îl aștepta pe Sfântul Antonie,
care a ieșit degrabă. Deși nimeni nu-l înștiințase despre numele oaspeților
săi, a strigat în întunericul nopții: „Evloghie! Evloghie! Evloghie!”
Călugărul din Alexandria tăcea, socotind că Sfântul Antonie
pe vreun alt cunoscut lui îl strigă, tot Evloghie. Dar Antonie
a rostit iarăși cu glas mare: „Ție îți vorbesc, Evloghie, cel venit
din Alexandria.” Evloghie s’a cutremurat și a strigat: „Rogu-te, ce
poruncești?” Antonie zise: „Pentru ce ai venit?” Răspunse Evloghie:
„Cel ce ți-a descoperit numele meu, ți-a descoperit și pricina.” Îi zise
Antonie: „știu pentru ce ai venit, dar spune înaintea tuturor fraților,
ca să audă și ei!” Spuse Evloghie: „Pe acest slăbănog l-am aflat lepădat
pe uliță și m’am făgăduit lui Dumnezeu să-l îngrijesc în boala
lui, ca și eu să mă mântuiesc prin el și el să fie odihnit de mine. Și
iată, sânt cincisprezece ani de când sântem împreună, și osteneală
multă îmi face mie acum. Pentru aceasta am venit la Sfinția ta, ca să
mă înveți ce să fac eu și să te rogi pentru mine, căci acum cumplit
mă ostenește.” Iar Antonie i-a grăit lui cu glas greu și mânios: „Oare
îl vei lepăda? Dar Hristos nu se va lepăda de el. Cu adevărat vrei
să faci aceasta? Tu îl vei lepăda pe el, dar Domnul îl va socoti mai
237
arhim. SERAFIM
Alexiev
bun decât tine.” Și aceasta auzind, Evloghie s’a înspăimântat. Iar
lăsând pe Evloghie, Marele Antonie a început a bate prin cuvânt pe
slăbănog, grăind lui: „Șchiopule și slăbănogule, nevrednic cerului și
pământului! Cum îndrăznești a te împotrivi lui Dumnezeu? Au nu
știi că Hristos este cel ce-ți slujește ție? Cum îndrăznești a-l huli pe
Hristos? Au doară nu pentru Hristos s’a robit Evloghie pe sine a-ți
sluji ție?” Iar, după ce l-a mustrat și pe acesta prin cuvinte, a mai
tăcut puțin. Și, după aceasta, i-a învățat pe amândoi și le-a zis lor:
„Să mergeți cu pace și să nu vă depărtați unul de altul! Că ispita v’a
venit vouă de la satana, de vreme ce știu că amândoi sânteți aproape
de sfârșit și vrednici de cununi veți fi de la Hristos. Deci, de acum nimic
rău să nu mai gândiți, că atunci când va veni îngerul și nu vă va
afla pe voi împreună la același loc, lipsiți de cununi veți fi...” Iar ei
îndată s’au întors acasă, și după patruzeci de zile a murit Evloghie,
iar, după acesta, la nici trei zile, a murit și slăbănogul, ducându-se
amândoi la Dumnezeu.
Răbdare și smerenie
Cât de multă învățătură cuprinde această istorisire vrednică de
crezare! Amândoi eroii ei pătimeau în viață, schilodul suferea
de greaua lui neputință, iar Evloghie de bună voie, slujind celui
schilod! Pe amândoi îi aștepta mare răsplată în cer, pentru ducerea
cu răbdare a crucilor lor. Dar cel viclean căuta să piardă osteneala
celor doi, îndemnându-i să cârtească. De aceea Sfântul Antonie i-a
mustrat cu asprime pe amândoi. Iar apoi, descoperindu-le cât de
aproape le este sfârșitul, i-a sfătuit să rabde, ca să nu-și piardă cununile,
din înrâurirea drăcească. Prin răbdarea lor, cei doi s’au mântuit
cu adevărat. Nu cârtire, ci răbdare în suferințe vrea Dumnezeu de la noi.
„Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.” /Lc. 21:19/
238
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ne-a poruncit Mântuitorul, căci „prin multe necazuri se cade nouă a
intra în Împărăția lui Dumnezeu.” /F. Ap. 14:22/ În această Împărăție
a lui Dumnezeu nu se intră cu mândria care ne învață să cârtim, ci
cu smerenia care ne îndeamnă să răbdăm. Nu există învățători mai
buni spre smerenie decât necazurile. De aceea, însuși Dumnezeu ne
trimite suferințele, ca să ne smerim înaintea lui. Nimeni nu s’a mântuit
prin mândrie. Căci „Dumnezeu celor mândri le stă împrotivă, iar celor
smeriți dă har.” /I Pet. 5:5/ Porțile Împărăției Cerurilor sânt foarte
joase, încât cel mândru nu poate intra prin ele. Printr’însele poate trece
slobod numai cel smerit și zdrobit în suferințele vieții. Mândria este un
păcat foarte josnic înaintea lui Dumnezeu. Diavolul nici nu a ucis, nici
nu a furat, nici nu a săvârșit desfrânare sau alt păcat. El doar s’a trufit
- și acest singur păcat l-a făcut din înger al luminii, satană întunecat.
Spre a ne izbăvi de această mândrie pierzătoare, Dumnezeu ne trimite
suferințe
puternice, spre a ne smeri. Cât de mult trebuie să-i mulțumim
lui Dumnezeu pentru necazurile pe care ni le trimite, care ne smeresc
și ne mântuiesc! „Smeriți-vă subt cea tare mână a lui Dumnezeu, ca să
înalțe pre voi la vreme” /I Pet. 5:6/ spune Sfântul Apostol Petru. Iar
Psalmistul grăiește: „Fericit este omul, pe carele vei certa, Doamne, și
din legea ta vei învăța pre el.” /Ps. 93:12/ Prin necazuri, Dumnezeu ne
păzește de multe și mari nenorociri. Cei care nu cunosc ce este boala,
necazul, neizbândirea, se trufesc și uită de sine.
Să ne amintim de Napoleon Bonaparte. La începutul veacului al XIXlea,
el era cea mai vestită personalitate din lume. A cucerit aproape
întreaga Europă. Nimic nu l-a putut opri și nu l-a putut împiedica
în expedițiile sale de cucerire. Orice armată vrăjmașă se risipea
înaintea puterii sale precum fulgerul. Și, iată, ajuns în fața zidurilor
Moscovei, a poruncit în orbirea sa trufașă să se scrie pe un steag:
„Cerul este al tău [al lui Dumnezeu], pământul este al meu!” Din
acea zi au început pentru Napoleon nenorocirile. Generalul Kutuzov
239
arhim. SERAFIM
Alexiev
l-a zdrobit și a nimicit restul jalnicei sale oștiri, izgonind-o peste
hotarele Rusiei. Atunci, pe un alt steag, ofițerii ruși au poruncit
să se scrie: „Spatele este al tău, iar biciul este al meu!” Steaua lui
Napoleon a apus de pe bolta cerească. Marele conducător de oști
și-a sfârșit viața surghiunit pe insula Sfânta Elena. Și acolo, smerit
de dreapta lui Dumnezeu, el a scris vestitele cuvinte: „Alexandru,
Cezar, Carol cel Mare și eu am întemeiat mari împărății, dar pe ce
temelie ne-am înălțat creațiile geniului nostru? Pe putere. Numai
Iisus și-a întemeiat împărăția pe iubire, încât și astăzi sânt milioane
de oameni gata să moară pentru El.”
Se istorisește despre un preot Rus foarte evlavios că i-a spus odată
unui enoriaș, care trăia în îndestulare și nu știa ce înseamnă necazul
și suferința: „Dumnezeu te-a părăsit, fericitule nefericit! Roagă-te,
să vină să te cerceteze cu vreo pedeapsă ca să te izbăvești din trufia
și îndestularea ta de sine!” Nu după multă vreme, casa acelui bogat
a ars. Acesta a plâns mult și, cugetând la cuvintele bunului preot, a
întâmpinat cu smerenie pedeapsa de la Dumnezeu, care pentru el a
fost o adevărată binecuvântare dumnezeiască, căci din ziua aceea
s’a făcut un bun Creștin. Astfel, prin necaz s’a mântuit omul acesta.
Într’însul s’au împlinit cuvintele lui Moisí: „Întru necazul tău… te
vei întoarce la Domnul.” /Deut. 4:29-30/ O, câtă înțelepciune aduc
în viață suferințele! Numai prin ele se înțelepțește omul, după cum
grăiește Psalmistul: „Mai înainte de ce m’am smerit, eu am greșit;
pentru aceasta cuvântul tău am păzit.” /Ps. 118:67/
Psal mul 72
În minunata Carte a Psalmilor, blândă mângâietoare pentru toată
inima aflată în suferință și care caută pe Dumnezeu, se găsește
un psalm precum balsamul pentru rănile sufletului, slăbind și
240
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
tămăduind durerile acestuia. Acesta este Psalmul 72. În el, de
Dumnezeu însuflatul cântător dă răspuns chinuitoarei întrebări: De
ce adesea necredincioșii au viață bună pe pământ și nu știu ce este
durerea, pe când cei drepți suferă? Iată și cuvintele Psalmistului:
„Cât este de bun Dumnezeul lui Israíl, celor drepți la inimă. Iar
mie puțin de nu mi s’au alunecat picioarele, puțin de nu s’au vărsat
pașii mei. Că am râvnit asupra celor fără de lege, pacea păcătoșilor
văzând. Că nu este chin întru moartea lor.”
Luați aminte! Numai până la moartea lor nu este suferință pentru
ei! Iar după moarte? O, atunci vor începe chinurile veșnice pentru
necredincioșii care nu s’au pocăit! Mai departe, psalmistul urmează
prin a zugrăvi trufașa lor purtare pe pământ: „și întărire [este] în
bătaia lor. Întru ostenelele oamenilor nu sânt și cu oamenii nu vor
lua bătăi. Pentru aceasta a cuprins pre ei mândria lor până în sfârșit,
îmbrăcatu-s’au cu nedreptatea și cu păgânătatea lor. […] Iată aceștia,
păcătoșii și cari se îndestulează în veac, au cuprins avuție. Și am zis:
Au doară în deșert am îndreptățit inima mea, și am spălat întru cei
nevinovați mâinile mele? Și am fost bătut toată ziua, și mustrarea
mea în dimineți. (adică: Oare în zadar m’am nevoit și am viețuit
cu credincioșie?)… Și am socotit să cunosc aceasta, osteneală este
înaintea mea. Până ce voiu intra la sfințitorul lui Dumnezeu
și voiu
înțelege spre cele de apoi ale lor.”
Iată unde poate fi înțeleasă taina vieții, în lăcașul cel sfânt a lui
Dumnezeu! Și, apoi, sfârșitul ne dă dezlegarea tuturor tainelor.
Sfârșitul încununează lucrarea! Aici vin cele mai pline de tâlc
gânduri ale cântătorului de Dumnezeu însuflat. El grăiește mai
departe: „Însă pentru vicleșugurile lor ai pus lor rele, doborât-ai
pre ei când s’au înălțat. Cum s’au făcut întru pustiire; îndatăși s’au
stins, pierit-au pentru fărădelegea lor. Ca visul celui ce se deșteaptă,
Doamne, în cetatea ta chipul lor de nimica vei face. […] Că iată cei
241
arhim. SERAFIM
Alexiev
ce se depărtează pre sineși de la tine vor pieri, pierdut-ai pre tot cel
ce curvește de la tine.”
Păcătoșii fericiți
Tocmai prin aceste cuvinte insuflate de Dumnezeu, primim
răspunsul la anevoioasa întrebare: De ce sânt fericiți cei
necredincioși? Răspunsul este: Fericirea lor este vremelnică pe
acest pământ, căci sânt păcătoși neîndreptați, pe care Domnul i-a
părăsit, fiindcă nici suferințele nu i-ar mai putea îndrepta. Pe căi
lunecoase i-a pus Dumnezeu și i-a doborât când se înălțau. Noi
știm că copiii în timpul iernii caută povârnișurile alunecoase, ca
să se dea pe ele cu sania. Și cât de plăcut le este când alunecă în
jos pe ele! Dar dacă în calea lor este vreo piedică, deși zboară în
jos ca săgețile, cei nechibzuiți cad în groapă, își sparg capul, își
frâng mâinile sau picioarele! Și atunci abia văd cât de scump i-a
costat această plăcere! Dar este prea târziu! Asemenea este și cu
bunăstarea necredincioșilor neîndreptați din lumea aceasta. Și ei
alunecă pe sania ușoară a reușitelor lor necontenite, pe calea cea
largă a plăcerilor și se desfată cu veselie de-a lungul întregii lor
vieți. Pentru ei nu există opreliști neplăcute. Ei zboară în jos ca
săgețile… spre pierzanie! O, de-ar fi în calea lor opreliști! Negreșit
le-ar strica rânduiala, i-ar chinui, dar ar însemna pentru ei o
adevărată binecuvântare, căci i-ar opri și i-ar feri de alunecarea lor
în prăpastia fără de fund a pierzaniei veșnice! O, de-ar fi pentru ei
suferințe! De n-ar fi existența lor pământească numai încântare și
bucurie! Atunci și-ar aminti cu drag de Dumnezeu și s’ar mântui.
Dar vai! „Nu este chin întru moartea lor.” /Ps. 72:4/ Pentru ei,
suferințele sânt păstrate până după moartea lor. Și când mor, adică
la vremea când se trezesc din scurtul și fericitul, dar mincinosul
242
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
lor somn pământesc, vor vedea că toate bunurile pământești, toate
bucuriile și desfătările au dispărut, așa cum piere visul după trezire,
și cu amărăciune vor înțelege că chipul lor de nimic s’a făcut… dar
va fi târziu, prea târziu!...
Suferințele sânt fericire
De aici se vede limpede ce fericire mare sânt pentru noi suferințele
vieții. Așadar, vom mai cârti când Dumnezeu îngăduie necazurile?
Nu, ci vom săruta mâna nevăzută care ne pedepsește.
„Că pre carele iubește Domnul, îl ceartă, și bate pre tot fiul pre
carele priimește. De veți suferi certarea, ca unor fii vouă se va afla
Dumnezeu. Căci care fiu este pre carele nu-l ceartă tatăl? Dară de
sânteți fără de certare, căreia toți s’au făcut părtași, iată dar că sânteți
copii din curvie, iar nu fii.” /Evr. 12:6-8/
Nu se află nici măcar un sfânt care să nu fi mers pe calea pătimirilor,
până la mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să nu socotim
când ni se aduc ispitiri drept un semn că Dumnezeu ne-a părăsit și
ne-a disprețuit, ci aceasta să ne fie încredințare că Domnul se grijește
de noi, căci prin îngăduirea acestor ispitiri ne curățește păcatele!”
Dumnezeu nu l-a uitat pe cel căruia îi trimite suferințe și încercări,
ci tocmai prin aceasta își arătă apropierea de el.
„Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pre cei smeriți cu
duhul va mântui. Multe sânt necazurile drepților, și din toate acelea
va izbăvi pre ei Domnul.” /Ps. 33:17-18/
Cu cât este mai adânc necazul, cu atât mai aproape fi-vom de
Dumnezeu, cu cât mai întunecată este noaptea, cu atât mai puternic
străluci-vor stelele! Toți cei aflați în necazuri și smeriți sânt plăcuți
lui Dumnezeu. Oare Dumnezeu îi va lăsa pe ei? Nu, nu-i va părăsi
nici în lumea aceasta, nici în cea viitoare. Iată, pe toți cei ce suferă
243
arhim. SERAFIM
Alexiev
îi cheamă cu blândețe să vină la Dânsul: „Veniți către Mine toți cei
osteniți și împovărați, și eu voiu odihni pre voi.” /Mt. 11:28/ Încă din
Vechiul Legământ, Domnul a dat o minunată mângâiere poporului
Său iubit: „Au doară uita-va muierea pre copilul ei, au nu va avea
milă de odrasla pântecelui ei? Iară de va și uita muierea acestea, ci
eu pre tine nu te voiu uita, zice Domnul.” /Is. 49:15/
Pentru fiecare fiu credincios al Său, însuși Dumnezeu grăiește prin
gura Psalmistului: „Că spre mine a nădăjduit, și voiu izbăvi pre el;
acoperi-voiu pre el, că a cunoscut numele meu. Striga-va către mine,
și voiu auzi pre el, cu dânsul sânt în necaz, scoate-voiu pre dânsul
și-l voiu slăvi.” /Ps. 90:14-15/
Nu sânt, oare, toate acestea, o adâncă mângâiere pentru fiecare
inimă ce suferă? Creștine, tu, care vei afla aceste rânduri și le vei
citi, află prin ele mângâiere în durerea ta, dacă suferi! Să știi că
Dumnezeu numai pe cei ce și-au vândut sufletele diavolului ca
să dobândească de la acesta toate bucuriile și plăcerile pământești
nu-i pedepsește! Dumnezeu numai pe cei ce nu sânt ai Săi nu-i
pedepsește, așa cum orice tată nu este îngrijorat de îndreptarea
și educarea copiilor străini!
Fiecare tată își pedepsește fiii săi.
Dacă Dumnezeu îți trimite încercări și necazuri, nu te întrista
fără mângâiere, „ci te bucură că ești fiul Său, că El se îngrijește de
mântuirea ta!” Întristează-te, nu este un păcat! Dar întristează-te cu
credință! Plângi, dar nu fără mângâiere! Varsă-ți durerea înaintea
Domnului, dar nu cârti. „Aruncă spre Domnul grija ta, și el te
va hrăni.“ /Ps. 54:25/ „Rabdă pre Domnul; îmbărbătează-te, și
să se întărească inima ta, și rabdă pre Domnul.” /Ps. 26:20/ Prin
suferințe, Dumnezeu te tămăduiește și te pregătește pentru slava
cea mare ce va să vină!
244
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Sfântul Ioan cel Milostiv și fe meia
Cei mai adânci lucrători de taină ai credinței au prețuit suferințele
ca niște mângâieri ale lui Dumnezeu, niște încredințări ale dragostei
nespuse a lui Dumnezeu, ale grijilor părintești și purtătoare de grijă
ale lui Dumnezeu - pe care noi, în lumea aceasta, nu le putem încă
înțelege pe deplin, dar care privite din viața viitoare ni se vor părea
ca binecuvântare a lui Dumnezeu. Predania Bisericii istorisește
că Sfântul Ioan cel Milostiv, sfârșind într’o zi Dumnezeiasca Slujbă,
a băgat de seamă că o femeie plânge amarnic într’un colț al
bisericii. L-a privit pe diaconul său și i-a spus: „Mergi și adă pe
femeia aceea, să vedem de ce este atât de plânsă: oare bărbatul ei
a murit sau copiii îi sânt bolnavi, sau vreo altă nenorocire i-a trimis
Dumnezeu?” Diaconul a mers și a adus-o pe aceea la sfânt. Când
Patriarhul Ioan cel Milostiv a întrebat-o de ce plânge, nemângâiată,
ea i-a spus: „Cum să nu plâng, sfinte Vlădică! Iată, sânt trei ani de
când nici un necaz nu s’a mai abătut asupra mea. Dumnezeu parcă
ne-a uitat cu totul. Nici o boală nu este în casa noastră, nici boul
nostru nu s’a pierdut, nici vreo oaie nu a murit și casnicii mei au
început să trăiască fără grijă și cu nepăsare. Mă tem ca nu cumva să
pierim din pricina vieții noastre în bunăstare. Iată, de aceea plâng!”
Sfântul Vlădică s’a minunat de răspunsul ei și l-a preaslăvit pe
Dumnezeu. Așa priveau odinioară Creștinii suferințele, ca o venire
a lui Dumnezeu, și se îndurerau când nu aveau suferințe! Și dacă ei
aveau nevoie de încercări în viață, spre a nu uita de Dumnezeu și a
nu se răci de Dânsul, cu atât mai trebuincioase și mai mântuitoare
sânt suferințele pentru noi, Creștinii de astăzi, care ne-am cufundat
în păcate! Dumnezeu nu ne-ar trimite în viață dureri, dacă nu ar
avea puterea să ne mântuiască de chinurile veșnice ale iadului.
245
arhim. SERAFIM
Alexiev

Suferințele sânt un leac

Suferințele sânt leacuri amare cu urmări bune. Ele vindecă feluritele
noastre păcate, mai cu seamă mândria, și ne smeresc. Când doctorul
îl vindecă pe cel bolnav, el nu îi dă dulciuri, ci leacuri amare. Dacă cel
bolnav este înțelept, primește aceste doctorii amare cu recunoștință și
fără cârtire, știind că ele îl vor tămădui. Numai copiii cei neînțelepți
se încruntă și nu vor să bea leacurile tămăduitoare din pricină că sânt
amare la gust! Cât de mult ne asemănăm acestor copii neînțelepți,
atunci când cârtim împotriva suferințelor și necazurilor vieții
pe care ni le trimite Dumnezeu! Trebuie să ne amintim în clipele
celor mai grele necazuri de dreptul Iov, care fără vină a suferit și, în
ciuda acestui fapt, a răbdat cu bărbăție toate nenorocirile care s’au
revărsat asupra sa fără să cârtească sau să-l hulească pe Dumnezeu.
Și-a pierdut și averea, și turmele, și slugile, și copiii săi. Primea una
după
alta cumplitele vești despre nenorocirile ce se abăteau asupra
lui, însă, la fiecare veste rea, rostea minunatele cuvinte: „Domnul au
dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, așa s’au și făcut: fie
numele Domnului binecuvântat. Întru acestea toate ce s’au întâmplat
lui, nu a păcătuit Iov înaintea Domnului, nici a socotit
neînțelepție
la Dumnezeu.” /Iov 1:21-22/
Răbdare până la sf ârșit
Prin suferințe, Iov mare s’a făcut și s’a mântuit. Nu toate suferințele
însă sânt de folos sufletului, nu toate îl înalță și-l duc în Împărăția
Cerurilor, ci numai acelea care sânt îndurate cu răbdare, cu
mulțumire, cu nădejde în Dumnezeu și fără cârtire. Mare răbdare
trebuie să aibă cei pătimitori spre a aștepta să vadă roadele verzi
și amare care atârnă de crengile vieții virtuoase, cum încet, sub
246
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
înrâurirea soarelui dreptății cel dătător de har, se coc și se prefac
în roadele dulci ale desăvârșirii și ale mântuirii. Mare răbdare se
cade a avea cei aflați în suferință pentru a nu deznădăjdui și, din
pricina nerăbdării lor, roada să cadă înainte de vreme, necoaptă,
amară și acră. În acest caz, suferința lor a fost zadarnică. Numai
„cela ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.” /Mt. 24:13/
După învățătura Sfântului Efrem Sirul, „Creștinul trebuie să stea
în mijlocul feluritelor necazuri și ispite ca pe o nicovală, care, deși
neîncetat este lovită, totuși nu fuge de la locul ei, nici nu se strică,
ci rămâne la fel de tare.” Nu ne putem mântui fără suferințe, căci
cum altfel ne va cerca Dumnezeu dacă am fost tari și neclintiți în
bine? Multe lucruri din viața noastră le rânduiește Dumnezeu așa
încât omul să fie ispitit, încât voia lui cea slobodă să se vădească,
și astfel, prin răbdarea tuturor încercărilor, să afle mântuire. Căci,
după cuvintele Sfântului Macarie cel Mare: „ceia ce viețuiesc în
pătimiri și ispite, și până la sfârșit le rabdă, nu vor pierde Împărăția
Cerurilor.”
Se istorisește despre un sfânt că, asemenea Sfântului Apostol
Pavel, a fost răpit cu duhul și luat la ceruri, unde a văzut lăcașurile
cele luminoase ale drepților. S’a oprit sfântul în fața unei cămări
minunate în care strălucea fericitul suflet al unui drept, și l-a întrebat
pe locuitorul ceresc: „Ce-ai fost tu pe pământ?” El i-a răspuns: „Am
fost lepros și neîncetat am mulțumit lui Dumnezeu pentru această
milă.” Iată care sânt roadele suferințelor răbdate cu mulțumire și
fără cârtire! Unii se tulbură la gândul dacă nu cumva suferințele
lor sânt deșarte și neroditoare pentru mântuirea sufletelor lor.
Ei își spun: Sfinții au răbdat pentru Hristos și de aceea au fost
încredințați că prin răbdarea suferințelor își mântuiesc sufletele.
Dar noi suferim sau pentru păcatele noastre, sau din pizma
oamenilor răi, sau din vreo întâmplare. Și pentru că nu suferim
247
arhim. SERAFIM
Alexiev
pentru Hristos, suferințele ne apasă ca fiind lipsite de rost - și, prin
nefolosul lor, îndoit mai mult ne chinuiesc. Trebuie să răspundem
la acestea că în lume nimic nu este întâmplător, fără voia sau
îngăduința lui Dumnezeu. Nici un fir de păr de pe capul tău nu
va cădea fără voia lui Dumnezeu. /Lc. 12:7/ Dacă suferim pentru
păcatele noastre, dar răbdăm și ne căim înaintea lui Dumnezeu,
aceste suferințe ne curățesc de pedepsele viitoare
din lumea de dincolo și ne mântuiesc.
Tâlharul care s’a mântuit a fost răstignit pe Cruce de-a dreapta lui
Hristos, pentru păcatele sale. Dar prin răbdare și pocăință, a intrat în
Rai. Suferințele sânt pentru suflet ceea ce este focul pentru minereu.
Minereul, amestecat cu pământ, pietre și alte necurății, se curățește
când este trecut prin foc. Sufletul tulburat de păcate se limpezește
când trece răbdător prin suferințe. Chiar dacă păcătosul nu suferă
pentru Hristos precum mucenicii, dar este cuprins de dorința de a
se mântui, dacă se smerește în necazurile sale, dacă se căiește pentru
păcatele săvârșite și spune: „Pentru fărădelegile mele eu merit mult
mai multe suferințe decât mi-a trimis milostivul Dumnezeu” - atunci
aceste suferințe ale sale îi vor fi socotite ca pătimiri pentru Dumnezeu
și-l vor mântui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „sufletul se curățește
când rabdă scârbe pentru Dumnezeu.” Apa cea tulbure nu se
poate limpezi până ce nu trece prin filtrul nisipului. Tot astfel, nici
sufletul nu se poate curăți până nu trece prin suferință… Potrivit
cuvintelor Sfântului Dimitrie al Rostovului, de suferim fără vină,
din pricina răutății oamenilor răi, și mulțumim lui Dumnezeu, și nu
cârtim, ne va fi socotită ca o suferință pentru Hristos și ne va încununa
cu cunună mucenicească. Astfel, fiecare suferință poate deveni o
pătimire pentru Dumnezeu.
248
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX

Sfântul Efrem Sirul

Dar care dintre noi, cei de astăzi, se poate lăuda că suferă fără vină?
Nu e oare fiecare nenorocire a noastră o pedeapsă dreaptă de la
Dumnezeu, pentru fărădelegile noastre văzute sau ascunse, pentru
păcatele noastre cele cunoscute și necunoscute? Păcatele noastre
sânt peste măsură de multe. Și dacă Dumnezeu nu ne pedepsește în
clipa în care le săvârșim, este din pricină că Dumnezeu așteaptă să
ne pocăim. Iar dacă vede că în noi nu există pocăință, ne trimite pedepse.
Adesea ne gândim că suferim fără vină, dar dacă pătrundem
mai adânc, ne aflăm vina.
Odată, Sfântul Efrem Sirul a pornit pe cale către o cetate. Pe drum,
s’a oprit într’un sat și s’a abătut să înnopteze la o văduvă bătrână,
bună Creștină, pe care o cunoștea de mai demult. Văduva l-a
întâmpinat foarte bine, l-a ospătat cu lapte de la singura vacă pe
care o avea, iar dimineața l-a dus pe cale. În cetate, Sfântul Efrem
a aflat o mare zarvă. Era zi de târg. Sfântul Efrem s’a amestecat în
mulțime, ca să vadă ce și unde se vinde. Într’un loc unul își lăuda
marfa, altundeva
striga un altul, dincolo un al treilea se târguia
zgomotos cu cumpărătorii… Însă, după o vreme, pe neașteptate,
o ceată de ostași a prins un grup de oameni între care se găsea
din întâmplare și Sfântul Efrem. Toți au fost puși în temniță. S’a
vădit mai târziu că aceștia erau niște tâlhari care coborâseră din
munți, se amestecaseră cu poporul și unelteau să jefuiască în toiul
zarvei și al învălmășelii. Dar străjerii i-au aflat la vreme și i-au
oprit. În încăperea întunecată
și umedă a temniței, tâlharii strigau,
blestemau, și se plimbau mânioși încolo și-ncoace. Sfântul Efrem,
așezându-se liniștit într’un colț, osebit de ei, se ruga cu smerenie
la Dumnezeu, neînțelegând nenorocirea ce se abătuse asupra lui.
Nebăgat în seamă de nimeni, el vorbea în rugăciune cu Dumnezeu
249
arhim. SERAFIM
Alexiev
și întreba cu durere în suflet: „Doamne, pentru ce m’ai adus în
temnița aceasta? Cei de aci primesc răsplata cuvenită faptelor lor,
au fost prinși și întemnițați pentru nelegiuirile lor, dar eu… pentru
ce?” Multă vreme s’a rugat și a plâns așa Sfântul Efrem. În cele din
urmă, a adormit. Și iată că în somnul lui aude un glas: „Îți amintești
că atunci când erai la văduva cea săracă, ai uitat să închizi când ai
ieșit poarta de la drum? În curte păștea vaca văduvei. Vaca aceea a
ieșit pe poartă și s’a pierdut! Și de la ea se hrănea sărmana femeie.
Iată, de aceea a îngăduit Dumnezeu să suferi și tu!”… Sfântul
Efrem a tresărit și s’a trezit. Și-a amintit că toate fuseseră așa cum
i s’au descoperit în vis. Și atunci a ridicat mâinile sale către ceruri,
a proslăvit pe Dumnezeu și i-a mulțumit că e pedepsit cu dreptate
pentru păcatul său fără voie și neștiut…
Oare care este numărul păcatelor noastre cele fără voie? Cât de
multe sânt cele cu voie? Și dacă un păcat fără voie al Sfântului
Efrem nu a rămas nepedepsit, oare ne va cruța pe noi Dumnezeu,
cu toate păcatele noastre cele făcute cu știință? Păcatele noastre
sânt atât de multe, încât merităm să ne muncim veșnic în iad. Dar,
iată, Bunul Dumnezeu a găsit o cale pentru a ne învrednici Raiului,
ne-a trimis suferințele și necazurile de scurtă durată din viața
trecătoare, pe care
vrea să le răbdăm cu pocăință și fără cârtire.
Dumnezeu amestecă suferințele cu bucurii, omoară amărăciunea
necazurilor cu dulceața mângâierilor cerești, iar noi tot cârtim! O,
dacă am putea să vedem cât de cumplite sânt păcatele noastre, am
mulțumi cu cutremur pentru îngăduința lui Dumnezeu, înțelegând
că „nu dupre fărădelegile noastre au făcut nouă, nici dupre păcatele
noastre au răsplătit nouă.” /Ps. 102:10/
250
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Partea de -a dreapta și cea de -a st ânga
Pentru cei care, cu toate acestea, se chinuie, tulburați fiind din pricină
că suferă fără vină, vrednicul de pomenire cuvios de la Optina,
marele Stareț Ambrosie, ne dă o învățătură minunată.
Tâlcuind cuvintele Mântuitorului: „Ci de te va lovi cineva preste
obrazul drept, întoarce lui și pre celălalt,” /Mt. 5:39/ el cugetă astfel:
„În chip obișnuit, omul lovește cu mâna sa dreaptă, astfel încât palma
cade pe obrazul stâng al celui lovit. Iar Hristos spune: „De te va lovi
cineva preste obrazul drept…” Putea Atotștiutorul să nu ia în seamă
aceste amănunte caracteristice? Bineînțeles că nu! Și dacă totuși a
spus: „De te va lovi cineva preste obrazul drept,” înseamnă că dacă
te vatămă vreodată cineva atunci când ai dreptate și ești nevinovat,
întoarce-i și celălalt obraz, adică partea stângă, amintește-ți de
păcatele și nedreptățile tale și ți se va stinge tulburarea că pătimești
în chip nedrept.”
Chiar de ni se va întâmpla să pătimim, întru totul nevinovați fiind,
și atunci, după învățătura și cuvântul lui Dumnezeu și al Sfinților
Părinți, nu trebuie să cădem pradă deznădejdii, ci dimpotrivă, să ne
bucurăm.
„Că aceasta har este, de rabdă cineva întristăciune pentru cugetul
lui Dumnezeu, pătimind pre nedrept. Că ce laudă este de veți răbda
bătaie,
păcătoși fiind? Ci bine făcând și pătimind, de veți răbda,
aceasta e har înaintea lui Dumnezeu.” /I Pet. 2:19-20/
Pilda cea mai mare de suferință fără vină este însuși Iisus Hristos,
„lăsându-ne pildă, ca să urmăm urmelor lui.” /I Pet. 2:21/ În Viețile
Sfinților sânt zugrăvite o mulțime de mișcătoare suferințe pe nedrept,
251
arhim. SERAFIM
Alexiev
îndurate cu răbdare nemaiauzită pentru numele lui Hristos. Cel ce
vrea să-și mângâie inima cu astfel de pilde, să citească viața Sfântului
Pimen, cel cu multe dureri, sfânt din Lavra Pecerska (7 August) și
a Cuviosului Dula, purtătorul de chinuri (15 Iunie). Vom pomeni
aici numai o întâmplare, legată de marele Sfânt și bineplăcut al lui
Dumnezeu Macarie.
Viețuia el ca monah într’o peșteră de lângă cetatea Alexandriei,
unde bine se nevoia. Ziua întreagă împletea coșuri și se ruga lui
Dumnezeu. La el venea un Creștin binecinstitor, mijlocitor între el și
cetate. El ducea coșnițele Sfântului Macarie în Alexandria, le vindea
acolo și cumpăra din banii câștigați pesmeți și altele de trebuință
sfântului. Astfel a trăit vreme îndelungată în liniște și tăcere Sfântul
Macarie. Iar mijlocitorul său se lăuda neîncetat în cetate, printre
cunoscuți: „Ah, ce om cunosc, un adevărat înger în trup! Cât de
sfânt trăiește! și cum se nevoiește!”… La scurtă vreme după aceasta
însă asupra peșterii liniștite a Sfântului Macarie s’a abătut o furtună
îngrozitoare. O oarecare fecioară din oraș a rămas însărcinată.
Când, după ceva vreme părinții ei au văzut aceasta, foarte îngrijorați
au întrebat-o: „De ce ai adus așa rușine în casa noastră? Cu cine
ai păcătuit?” Fata, tulburată, nu a vrut să-l vădească pe adevăratul
vinovat și, ca să-l ascundă, a spus: „Acel pustnic, Macarie, a făcut
aceasta!” Părinții au fost cutremurați și tulburați până în adâncul
sufletului. În curând s’a răspândit în întreaga cetate vestea despre
ce a săvârșit Macarie. Oamenii dădeau târcoale mijlocitorului său
și îi reproșau: „Îl lăudai pe Macarie că este sfânt și iată ce a făcut! A
nenorocit o fecioară. Nu e sfânt, ci mincinos și fățarnic!” Plecându-și
capul, mijlocitorul nu știa ce să răspundă, dar în sinea sa nu putea
crede că blândul și temătorul de Dumnezeu monah Macarie a putut
să facă un păcat atât de mare. Părinții tulburați ai fecioarei au mers
la Macarie, l-au scos cu sila din peștera lui, l-au dus în oraș și, în bat252
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
jocură și mustrare obștească, au hotărât să-l poarte așa pe cele mai
zgomotoase ulițe ale cetății. Întreaga Alexandrie a aflat despre cele întâmplate.
Săracul Macarie, tulburat de ispita ce l-a ajuns deodată, s’a
încredințat voii lui Dumnezeu și a hotărât să nu se îndreptățească, ci
să rabde totul pentru Domnul. Cetatea s’a însuflețit. L-au purtat pe
sfânt pe cele mai îmbulzite ulițe. De pretutindeni se auzeau șușoteli
și batjocuri la adresa monahului fără apărare. Oamenii schimbau
priviri și râdeau batjocoritor. Unii îl loveau pe Sfântul Macarie cu
pietre, alții se apropiau de el și îl scuipau pe față. Iar el, cu capul
plecat, mergea acoperit de necinste, hulit de către toți și se ruga în
taină la Dumnezeu. Seara, judecătorii cetății au hotărât: Macarie
se va îngriji de întreținerea fecioarei și a copilului, după ce se va
naște. Sfântul Macarie s’a întors în peștera sa și, rămânând singur,
s’a așezat iarăși să împletească coșuri. Multă vreme a împletit și s’a
rugat lui Dumnezeu. În cele din urmă a venit vremea să doarmă, dar
Sfântul Macarie a început să plângă și să-și spună sieși: „Macarie,
Macarie, nu ți se cuvine să dormi ca până acum, de acum înainte va
trebui să muncești îndoit mai mult, căci trebuie să întreții și femeie.
Apoi și copilul te așteaptă.” Astfel, fără cârtire, Sfântul Macarie
și-a purtat crucea cea grea și aducătoare de rușine, îngăduită de
Dumnezeu, trimițând cu rânduială în fiecare săptămână bani pentru
întreținerea fecioarei - căci așa glăsuia osânda judecătorilor cetății.
Dar nu așa a hotărât și judecata lui Dumnezeu. Domnul a vădit curând
nevinovăția celui bineplăcut al Său. A venit vremea ca fecioara
să nască. S’a chinuit ea, ceasurile treceau, chinurile ei se întețeau - și
ea tot nu putea să nască. Au trecut câteva zile în astfel de suferințe
groaznice. Fecioara se afla înaintea morții. Atunci a înțeles că nu
poate să nască pentru că a clevetit om nevinovat, s’a căit înaintea lui
Dumnezeu, a mărturisit totul și a arătat cine este adevăratul vinovat.
Și încă în ceasul acela ea a născut. Părinții și rudele care se aflau în
253
arhim. SERAFIM
Alexiev
preajma ei au fost nespus de tulburați și înfricoșați. Au început să se
căiască că au batjocorit într’atât un om nevinovat, și toți se minunau
de răbdarea lui. Nevoința lui a crescut înaintea ochilor lor la măsuri
uriașe. Și-au amintit cum a răbdat el fără cârtire rușinea, cum s’a
lăsat batjocorit și scuipat, cum nu s’a îndreptățit. Așa că au hotărât
să meargă la el și să-i ceară iertare. Auzind aceasta mijlocitorul lui,
cuprins fiind de mare bucurie, a alergat înaintea tuturor la peștera
Marelui Macarie, unde l-a aflat pe sfânt împletind liniștit coșuri și
rugându-se. El a strigat: „Bucură-te, Părinte Macarie! Nevinovăția ta
s’a făcut vădită!,” și i-a povestit tot, și cum vin oamenii din cetate ca
să-i ceară iertare. Iar Sfântul Macarie, în loc să se bucure, a strigat:
„Vai mie, căci am pierdut răsplata cea cerească!” - și a alergat, ascunzându-
se în alt loc, ca să nu fie slăvit de oameni.
Iată cât de minunate au fost nevoințele sfinților în suferințe! În
mijlocul lor, și mai mult au strălucit ei în lumina cea cerească. S’au
sfințit încă și mai mult, scăldați în propriile lor lacrimi. Și dacă au
îndurat cu atâta bărbăție acele necazuri la care au fost supuși fără
vină, ce putem spune despre noi, cei de astăzi, care suferim din
vina nenumăratelor noastre păcate și, cu toate acestea, cârtim! Nu
trebuie să cârtim, ci să ne minunăm de milostivirea lui Dumnezeu,
care prin suferințele vremelnice caută să ne facă vrednici de Rai. „Că
pre carele iubește Domnul, îl ceartă, și bate pre tot fiul pre carele
priimește.” /Evr. 12:6/ Ca să ne primească în Împărăția sa cea
Cerească, Dumnezeu ne încearcă și ne pedepsește puțin în această
viață. Suferințele vremelnice ne izbăvesc de muncile veșnice, oricât
de osebite ar fi unele de celelalte. Dar tocmai într’aceasta se ascunde
înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu. Cunoscându-le, mulți
sfinți s’au rugat lui Dumnezeu ca să-i pedepsească în viața aceasta
scurtă, și în cea veșnică să-i miluiască. Sfântul Efrem Sirul grăiește:
„Pedepsește-mă aici, Mântuitorule, și dincolo mă iartă!” Iar noi
254
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
vrem ca și aici, și acolo să fim numai în bucurii și plăceri. Dar este
cu neputință! Să ne închipuim că Dumnezeu ne spune să alegem
una din cele două, fie să suferim o zi ca să fim apoi întreaga viață
sănătoși și fericiți, fie să ne veselim și să trăim în ospețe o singură zi,
și după aceea întreaga viață să fim nefericiți și bolnavi. Ce am alege?
Fără îndoială, cea dintâi: să fim numai o zi în suferință și viața întreagă
în bucurii. Ei bine, nu se întâmplă așa și cu viața noastră?
Viața noastră pământească este ca o zi dacă o asemănăm cu veșnicia.
Cu atât mai bine este să suferim aici și să îndurăm fără cârtire
necazurile, iar dincolo să ne aflăm la loc de bucurie! Sfântul Ioan
Gură de Aur, minunându-se că Dumnezeu este atât de milostiv în
purtarea sa de grijă, spune: „El a rânduit ostenelile pentru aici, unde
viața este scurtă, iar cununile le-a păzit pentru cele ce vor fi, unde
viața este veșnic tânără și nemuritoare!”
Un ceas în iad
Sfântul Episcop Theofan Zăvorâtul ne înfățișează o pildă plină
de multă învățătură, care deslușește mai bine decât orice altceva
adevărul că suferințele răbdate fără cârtire, aici, pe pământ, slobozesc
sufletul păcătos de muncile veșnice din lumea de dincolo.
„Un om zăcea greu bolnav de ani mulți și le răbda pe toate cu
bărbăție. Când trupul lui a început să putrezească, nu a mai putut
îndura durerile mari și mirosul greu, și a strigat: „Doamne, nu mai
pot răbda! Ia-mi sufletul!” În aceeași clipă, i s’a înfățișat un înger al
Domnului și i-a spus: „Domnul a auzit rugăciunea ta. Dar pentru
că după judecata dreaptă a lui Dumnezeu îți rămâne să suferi încă
un an pe pământ ca să te curățești pe deplin de păcatele tale, El îți
lasă să alegi una din două: sau încă un an să te chinui bolnav, sau
trei ceasuri să-ți fie dus sufletul în iad. Bolnavul s’a gândit:
„Un an
255
arhim. SERAFIM
Alexiev
întreg încă de chinuri în patul acesta este de neîndurat! Nu, mai bine
în iad vreme de trei ceasuri”… Îngerul i-a luat sufletul, l-a închis în
iad și l-a lăsat singur. De îndată ce îngerul a zburat, a pierit și ultima
scânteiere de lumină din acel înfricoșat loc al chinurilor. Bolnavul
auzea numai vaietele deznădăjduite ale păcătoșilor, care se chinuiau
în focul cel veșnic, vedea cum se perindau înaintea lui chipurile
pline de răutate ale dracilor și, simțindu-se singur și părăsit de toți,
începu să strige deznădăjduit - dar la țipetele lui răspundea numai
ecoul surd al beznei întunecimii iadului. Nimeni nu i-a sărit în ajutor,
căci fiecare păcătos era ocupat cu propriile chinuri. Astfel, bietul
bolnav a început să sufere în chip de neîndurat. Clipele treceau ca
ceasurile, ceasurile ca zilele, zilele ca anii. I se părea că se muncește
de veacuri întregi în temnița iadului și a deznădăjduit că se va
mai izbăvi vreodată din acest loc cumplit al chinurilor. A început să
geamă și să urle din toate puterile… În cele din urmă, s’a revărsat
asupra lui o lumină lină și s’a arătat îngerul. „Cum te simți aici,
frate?” l-a întrebat acesta. Iar bolnavul, în chinurile sale, i-a răspuns
cu amărăciune: „N’am crezut că un înger poate minți!” „Cum așa?”
l-a întrebat îngerul. Iar bolnavul a urmat: „Mi-ai făgăduit că după
trei ceasuri mă vei scoate de aici. Și iată că veacuri întregi au trecut
în aceste chinuri ale mele!” „Ce veacuri?,” i-a răspuns cu un zâmbet
blând îngerul. „A trecut numai un ceas, îți mai rămân încă două
ceasuri de ședere în iad.” „Încă două ceasuri?” a strigat îngrozit
bolnavul. „A trecut numai un ceas? O, nu mai pot răbda! Nu mai
am putere! Dacă Dumnezeu are milă de mine, rogu-te, ia-mă de
aici! Mai bine să sufăr pe pământ ani și veacuri… Sânt gata să sufăr
acolo chiar și până la a Doua Venire, doar scoate-mă de aici!” Îngerul
i-a spus atunci: „Bine. Dumnezeu a îngăduit să te chinui în iad
ca să vezi din ce munci vrea El, din dragostea Sa, să te mântuiască
prin durerile tale vremelnice, ca, știind aceasta, să nu cârtești în
256
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
suferințele tale.” La auzul acestor cuvinte, bolnavul a deschis ochii,
s’a trezit iarăși în trupul lui și din acea zi a răbdat cu dulceață boala
sa grea, care a început să i se pară un nimic, nespus de ușoară față
de chinurile veșnice ale iadului.”

Cititori îndurerați !

Voi, care citiți aceste rânduri, luați învățătură pentru inimile voastre
chinuite din aceste cuvinte dumnezeiești înfățișate în multe locuri,
cuvinte luate din Sfânta Scriptură și din pildele minunate ale
Sfinților bineplăcuți lui Dumnezeu. Nu sânteți singuri în suferința
voastră. Ascultați făgăduința Domnului: „Cu dânsul sânt în necaz;
/Ps. 90:15/ Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pre cei
smeriți cu duhul va mântui;” /Ps. 33:17/ Întru carea bucurați-vă,
deși acum, pentru puțină vreme, trebuință ar fi a vă întrista întru
multe feluri de ispite.” /I Pet. 1:6/
Osteniți-vă să nu cârtiți! Amintiți-vă de răbdarea lui Iov și de smerenia
lui David! Nu ne sânt trimise fără rost necazurile pe pământ. Celor
cercați prin suferință, Domnul „roadă de pace a dreptății dă.” /Evr.
12:11/ Cuvântul lui Dumnezeu mărturisește: „Pentru că necazul
nostru ușor și curând trecător, vecinică și preste măsură greutate a
slavei lucrează nouă.” /II Cor. 4:17/ Amintiți-vă că Dumnezeu este
dragoste și că El, când pedepsește, iubește cel mai mult, căci prin
pedepsire își arată grija pentru voi și caută să vă mântuiască. De
aceea, „Dumnezeu […] nu va lăsa pre voi să vă ispitiți mai mult
decât puteți, ci împreună cu ispita va face și sfârșitul, ca să o puteți
suferi.” /I Cor. 10:13/
Dumnezeului nostru, Care ne mângâie și întru pedepse,
fie slava în veci. Amin.