capitolul III. Omul nou
Astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor ci, pur şi simplu, de zămislirea unui om nou, stăpîn atotputernic al destinului său şi al istoriei, conştient de sensul sau de absurditatea ambelor, dar asumîndu-le deopotrivă, într-o asemenea tensiune profundă, cînd omul îşi împinge revolta pînă la dorinţa de a se reface pe el însuşi, adevărul lui Dumnezeu ar putea fi auzit mai bine ca oricînd. Răspîndirea acestui adevăr le cere martorilor lui două lucruri: întîi, să dea o nesfârşită atenţie omului revoltat şi tragicei lui singurătăţi (în ideea de a începe cu el un dialog valabil); apoi, să prezinte adevărul pe limba şi la nivelul acelui om. În acest caz, Cuvântul lui Dumnezeu, regăsirea kerigmei evanghelice, va fi cu siguranţă mai eficient decît orice abstracţiune, mai ales ieşită dintr-un sistem teologic.
Pozitivismul ştiinţific, existenţialismul, materialismul marxist sau pur şi simplu bunul simţ al omului de pe stradă caută cu pasiune “omul nou”, conducătorul, eliberatorul care ar ţine în mînă soarta lumii şi ar putea răspunde la ce şi cum-ul vieţii omeneşti. Se cunoaşte adagiul evanghelic “dacă un orb îl îndrumă pe altul, amîndoi vor cădea în groapa” de dincoace de om. Trebuie să vedem cinstit dacă aspiraţiile actuale antrenează vreun progres real şi, dacă da, în ce sens.
1. EŞECUL UMANISMULUI ATEU
Redusă la propriile sale mijloace, materia umană rămîne identică de-a lungul secolelor şi se împotriveşte oricărei discipline impuse. “De bine ce se schimbă, nu se schimbă nimic” spune proverbul francez. Mai rău, observăm o redutabilă regresiune spre simius sapiens – “maimuţa savantă” care merge cu bomba atomică în mîini: un soi de neprevăzută mutaţie antropologică survenită de-a-ndoaselea. “Zeul dansator” al lui Nietzsche riscă să se plictisească teribil văzînd evoluţia regresivă spre acest homo stupidus teoretizat de doctrinari. Plin de clarviziune, filosoful Berdiaev constata în chip inatacabil că Dumnezeu şi copilul său – omul – sînt corelativi. “Acolo unde Dumnezeu e absent, nici omul nu există”, acesta ar fi bilanţul religiei omului.
Omul apare întotdeauna ca o fiinţă divizată, sfâşiată de pasiunile sale, neâmpăcată cu propriul destin, deci incapabilă să confere un sens morţii. Psalmistul o ştie prea bine şi se miră că Acela îşi aduce aminte de o creatură atît de mizerabilă. Nu există o a treia cale. În afara acestui Cineva divin, Heidegger vede cu profunzime solitudinea tragică a omului strivit de griji şi de moarte: Sein zum Tode, “viaţa-întru-moarte”. De aceea, după el, atunci când se depăşeşte pe sine, omul devine un “zeu neputincios”.
În ciuda încercării hegeliene şi marxiste de a stabili un termen istoric pentru apariţia “omului nou”, fenomenologia şi existenţialismul şi-au arătat îndoielile faţă de acest om, descriindu-l ca pe o fiinţă zdrobită, care trăieşte într-un “univers casat”. Masa strivitoare a descoperirilor îl face incapabil de a construi o ierarhie a valorilor, sau de a întrezări vreun sens. O nemaipomenită bogăţie de consum se însoţeşte cu o izbitoare sărăcie a sentimentului moral şi religios. Aflat în culmea bogăţiilor sale, omul nu mai ştie cum să se orienteze şi să se poarte. Asemenea unui copil răsfăţat cu cadouri, îngropat în bunuri, omul intră în posesia propriilor sale avuţii. Precum automobilul, nici un obiect nu are menirea de a fi păstrat, ci doar schimbat cu altul mai bun. Nimic nu mai durează. Se pune atunci întrebarea: pentru ce am toate aceste bunuri şi ce voi face cu ele? Îngrijorat, neliniştit, omul îşi pune întrebări; chiar şi pentru un ateu, ca Merleau-Ponty, “omul este condamnat la un sens” – ceea ce vrea să spună că demnitatea proprie îl obligă să găsească o viziune nouă, adică pe de-a-ntregul gândită.
2. MESAJUL EVANGHELIEI
Simpla reflecţie nu e suficientă pentru a raspunde la întrebările lumii. Trebuie să faci apel la actul de credinţă, la acea “înnoire a intelectului prin Hristos” (I Corinteni 2, 16) despre care vorbeşte Sfântul Pavel. Conflictul ideologiilor secularizate, ca şi acela dintre oamenii singuratici nu are soluţie. El cere un al treilea partener de dialog, un Mângâietor şi Apărător, pentru ca “omul-pus-în-situaţie” să fie privit cu ochii lui Dumnezeu, sau, cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, “cu ochii porumbelului”.
Evanghelia este foarte limpede: “Eu, Lumină, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămînă în întuneric” (loan 12, 46). Iar dacă Hristos pleacă din lume, El îşi lasă Cuvântul în miezul istoriei (loan 12, 48). Cuvînt al vieţii, El nu este o doctrină imobilă, ci locul viu al unei Prezenţe. Iată de ce oricare mărturisitor al Evangheliei este în primul rând prezent şi actual, stînd în ascultarea lumii vizibile, dar interpretând-o în duhul celei invizibile; el asigură astfel convergenţa dintre viziunea lui Dumnezeu asupra istoriei şi aspiraţiile fireşti ale umanismului modern.
Martorul le spune tuturor: Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru; Dumnezeu este prezent în toate întâmplările lumii, numai voi nu ştiţi şi nu vedeţi nimic. Dumnezeu îi interpelează pe oameni în largul situaţiei lor istorice, ceea ce demonstrează contemporaneitatea lui lisus cu omul fiecărei epoci. Dumnezeu se adresează omului secolului XX din interiorul umanismului. Şi al valorilor sale.
Geniul lui Teilhard de Chardin constă în a fi descris istoria cosmosului ca pe o evoluţie orientată către om. Dacă omul nu mai este centrul astronomic al universului, el se află acum în vârful acestuia pentru că, prin om, evoluţia cosmosului devine conştientă de sine. Dacă Vechiul Testament se îndrepta către Mesia, după Cincizecime, timpul eclezial este orientat către acele novissima parusiale purtîndu-l pe om către desăvîrşirea noii creaturi – o noutate reală, căci Dumnezeu Însuşi se face nou — ecce Homo, Om absolut – fiind urmat de toată lumea.
Nu e vorba de a “cârpi” sau de a “drege” omul vechi. Omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi, spune Sfântul Pavel (II Corinteni 4, 16). Metamorfoza palingeneziei este radicală: “Omule, ia seama la ce eşti! Priveşte-ţi regeasca demnitate!” exclamă Sfântul Grigorie de Nyssa. “Ce este omul?” se întreabă Sfântul Pavel. “L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste Iucrurile mâinilor Tale” (Evrei 2, 7). În gândirea Părinţilor omul este – după chipul celor trei slujiri ale lui Hristos – rege, preot şi profet. “Rege datorită strunirii patimilor, preot pentru a-şi jertfi trupul, profet graţie cunoaşterii marilor mistere”. Legea fundamentală a Evangheliei anunţă cu bucurie: “Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”, căci “dacă cineva este în Hristos, este făptură nouă” (II Corinteni 5, 7). De aici înainte, ceea ce contează este “făptura cea nouă” (Galateni 6, 15). Scriptura se încheie cu această mărturie a Domnului: “Iată, noi le facem pe toate” (Apocalipsa 21, 5).
Prin măreţia mărturisitorilor şi a martirilor săi, creştinismul este mesianic, revoluţionar, exploziv. Evanghelia spune că, de vreme ce chipul lumii vechi trebuie adus la cele noi, Împărăţia se ia cu asalt.
3. SFINŢENIA NOUA DIMENSIUNE A OMULUI
Creatura cea nouă, omul cel nou – aceste expresii sînt sinonime ale sfinţeniei. “Voi toţi, cei chemaţi sfinţi”, spune Sfântul Pavel. Sare a pămîntului şi lumină a lumii, sfinţii sunt farurile sau călăuzele omenirii. Aceşti martori, cînd strălucitori, cînd obscuri şi ascunşi, asumă deplin istoria. “Prieteni răniţi ai Mirelui”, martirii sînt “spicele de grâu secerate de regi pe care Domnul le-a pus în hambarele Împărăţiei”. Sfinţii preiau mesajul martirilor pentru a ilumina lumea. Dar cum chemarea Evangheliei se adresează fiecărui om, Sfântul Pavel îi numeşte pe toţi credincioşii “sfinţi”.
Dacă aşa cum spune Origen, Biserica de după întrupare este “plină de Treime”, Biserica de după Cincizecime este plină de sfinţi. Slujba Tuturor Sfinţilor ridică toate barierele: “Îi cânt pe prietenii Domnului meu, pentru ca oricine voieşte, să li se alăture”. Invitaţia este adresată fiecăruia: Sfîntul loan Hrisostom proclamă chemarea urbi et orbi spunînd că “norul martirilor ne iese în întîmpinare tuturor”.
Sfinţenia devine o caracteristică a Bisericii: Unam sanctam. Iar comuniunea sfinţilor exprimă sfinţenia lui Dumnezeu: “Pe chipul sfinţilor străluceşte Lumina Ta, Hristoase Dumnezeule”. Dar ce înseamnă sfinţenia? Dacă toate cuvintele desemnează cele lumeşti, sfinţenia nu are referinţă omenească. Sfinţenia este specifică lui Dumnezeu. “Sfânt este Numele Său” spune Isaia (57, 15). Înţelepciunea, puterea, sau chiar dragostea au analogii în viaţa umană, dar sfinţenia este prin excelenţă semnul alterităţii divine. “Tu solus Sanctus, numai Dumnezeu este sfânt” (Apocalipsa 15, 4). Pe de altă parte, porunca divină este foarte precisă: “Fiţi sfinţi, precum Eu sunt sfânt”; fiindcă este Sfântul absolut. Dumnezeu ne face sfinţi făcîndu-ne să participăm la sfinţenia Lui (Evrei 12, 20).
Aceasta este lucrarea ultimă a iubirii divine: “De acum nu vă mai numesc slugi [...], ci v-am numit pe voi prieteni” (loan 15, 14-15). Suntem în miezul noutăţii: atras de magnetul divin, omul este înscris pe orbita Infinitului. Dumnezeu îl ia pe om din lumea aceasta, dar îl repune în lume ca sfânt, ca receptacol al teofaniilor şi izvor al sanctităţii cosmice.
În ebraică etimologia cuvântului “sfinţenie” sugerează, prin chiar rădăcina termenului, separaţia, dislocarea, apartenenţa totală la dumnezeire, sau alegerea pe care Dumnezeu o face în vederea unei vocaţii mundane precise. Imnul Sanctus, rostit de Isaia, suscită teroarea sacră şi dezvăluie distanţa infinită care separă sfinţenia transcendentă a lui Dumnezeu de “praful şi pulberea” omului (Geneză 18, 27). Prin taina Întrupării Dumnezeu transcende propria transcendenţă, iar umanitatea Sa îndumnezeită devine “consubstanţială”, imanentă şi accesibilă omului, plasîndu-l în “apropierea lui arzătoare”.
În Vechiul Testament, teofaniile marcau anumite zone privilegiate în care Dumnezeu se dezvăluia fulgerător; acelea erau nişte “locuri sfinte”, asemenea “rugului aprins” (Exod 3, 2). Dar, de la Cincizecime încoace, lumea întreagă este încredinţată sfinţilor pentru ca “rugul aprins” să capete dimensiuni universale. “Tot pămîntul este al Meu”, spune Domnul. Odinioară, omul auzea porunca: “Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Exod 3, 5); o porţiune de pămînt era sfinţită pentru că fusese atinsă de sfinţenia divină. O veche întruchipare iconică a Sfântului loan Botezătorul marchează trecerea într-o nouă ordine: icoana îl arată pe Înainte-mergător păşind peste haosul absolut al pămîntului murdărit de păcat, dar pe unde trece, solul se transformă din nou în paradis. Icoana vrea să spună: „Pământule, fă-te iarăşi curat, căci picioarele care te colindă sunt sfinte.”
Un sfânt, un om înnoit, desfide obişnuitul şi vetustul, aşa încît noutatea lui le pare multora scandal şi nebunie. Pentru praxisul marxist, un sfânt este un om inutil, căci la ce ar putea el servi? Ori, tocmai această “inutilitate”, mai exact acesta disponibilitate totală faţă de Transcendent este cea care pune, într-o lume amnezică, întrebările vieţii şi ale morţii. Un sfânt, chiar şi cel mai izolat şi ascuns, “îmbrăcând goliciunea pustiului”, poartă pe umerii săi tot greul pământului şi noaptea păcatului, protejând astfel lumea de mânia lui Dumnezeu. Atunci când lumea râde, lacrimile sfântului pogoară peste oameni milostivirea divină. Înainte de a muri, un pustnic a rostit rugăciunea din urmă ca pe un amin menit să pecetluiască slujirea: “Fie ca toţi să se mântuiască, iar pămîntul să cunoască izbăvirea…”. Intrând în “comuniunea păcatului”, sfinţii îi trag pe toţi păcătoşii către “comuniunea sfinţilor”.
Ceea ce în mod sigur îi scandalizează pe necredincioşi nu sunt atât sfinţii, cât faptul înfricoşător că nu toţi creştinii sunt sfinţi. Leon Bloy spunea pe bună dreptate: “Nu există decît o singură tristeţe şi anume că nu suntem cu toţii sfinţi”. La rîndul lui Peguy scrie: “Am avut sfinţi şi sfinte de toate felurile, numai că acum ne trebuie un alt chip”. Simone Weil accentuează şi mai mult această nevoie de calitate cu totul specială: “Lumea de azi are trebuinţă de sfinţi, de sfinţi nemaivăzuţi, de sfinţi care să aibă geniu…”.
4. MARTORUL
Pentru a înţelege această exigenţă, trebuie să auzim din nou cuvântul lui Hristos transmis de Evanghelia Sfântului loan (13, 20). Cînd Hristos părăseşte această lume, ne lasă în schimb Biserica, ne lasă “trimisul” chemat să-i continue lucrarea mîntuitoare; atunci, El pronunţă aceste cuvinte pline de sensuri teribile: “Cel care primeşte pe Cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. Vedem prea bine, destinul lumii, mântuirea sau pierzania ei, depind de atitudinea Bisericii, adică de atitudinea fiecărui creştin. Dacă lumea îl primeşte pe unul de-al nostru, ea intră în comuniune cu Cel ce ne-a trimis. Acest cuvânt te înfioară. Către ce măreţie, şi către ce prezenţă deschisă fiecărui om ne cheamă acest cuvânt pentru ca lumea să-l primească? Vom putea oare înţelege ce gest a făcut Pavel refuzând mîntuirea proprie de dragul mântuirii poporului său? Mărturia şi sfinţenia noastră sînt oare echivalente cu această dragoste mîntuitoare?
lisus le cere ucenicilor şi prietenilor săi să se veselească cu o bucurie intensă, ale cărei raţiuni stau dincolo de om, în simplul şi tulburătorul fapt al existenţei lui Dumnezeu (loan 14, 28). Răsunetul primenit al chemării şi mântuirea lumii rezidă în această bucurie limpede a iubirii dezinteresate, care se dăruieşte pe de-a-ntregul şi fără reţineri. Nu atât pragmaticul şi utilitarul “te iubesc pentru a te mântui”, ci declaraţia curată: “te mântuiesc pentru că te iubesc”. Astfel, geniul nostru este chemat să descopere felul sau arta de a fi acceptat, ascultat şi primit de întreaga lume. Sfântul Pavel a descoperit această artă, de vreme ce spune: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Predicile nu mai ajung: ceasul istoriei ne indică ora la care nu mai trebuie doar să vorbim despre Hristos, pentru că ni se cere să devenim una cu Hristos, transformîndu-ne în tot atîtea sedii ale prezenţei şi ale cuvântului Său.
5. UN SFÂNT DIN ZIUA DE AZI
Mulţimea caută neîncetat “semne şi minuni”, însă Domnul spune: “Nu vor primi nimic”. Un sfânt al zilelor noastre este un om ca toată lumea, dar fiinţa lui este o întrebare de viaţă şi de moarte adresată celorlalţi. Aşa cum frumos spune Tauler: “Unii suferă martiriul de-a dreptul prin sabie, alţii cunosc martiriul care îi încununează pe dinăuntru”, în chip nevăzut. Alţii mărturisesc acum cu riscul propriei vieţi, mărturia lor fiind această tăcere grăitoare. Mai există unii chemaţi să mărturisească în faţa opiniei publice şi a lumii, adică în faţa redutabilei indiferenţe a maselor. Kierkegaard spunea că întîia predică a unui preot ar trebui să fie şi ultima, ea reprezentînd un scandal în urma căruia preotul este aruncat la marginea societăţii “oamenilor de bine”.
Ne trebuie sfinţi care să ştie să scandalizeze, întrupând nebunia lui Dumnezeu pentru a evidenţia, de pildă, prostia cosmonauţilor marxişti plecaţi să-i caute pe Dumnezeu şi pe îngeri printre galaxii.
Un om nou nu e deloc un supraom sau un taumaturg. El este despuiat de orice “legendă”, dar reprezintă mai mult decît o legendă: un asemenea om este actual, întrucît mărturiseşte că Împărăţia îi este deja deschisă. Totuşi, avertismentul Evangheliei: “Cine are urechi de auzit, să audă!” – rămâne valabil. Spre deosebire de imaginile vedetelor şi de portretele Şefilor de Stat tămâiaţi pretutindeni, sfântul este umil, asemenea tuturor, dar privirea, cuvântul şi faptele sale “traduc în ceruri” grijile omeneşti şi coboară pe pământ surâsul Tatălui.
6. SFÂNTUL ŞI NATURA LUMII
Creştinii – spunea Sfântul Pavel – “Îl preaslăvesc pe Dumnezeu în trupul lor” (I Corinteni 6, 11-20): “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31). Există aşadar un nou tip, s-ar putea spune un “stil evanghelic” de a face chiar şi lucrurile zilnice cele mai obişnuite. Ţăranul de pe câmp, savantul care studiază structura atomului îşi pot purifica gesturile şi privirile prin rugăciune, căci materia cu care au de-a face este şi ea “făptură nouă”; şi aşa este datorită atitudinii schimbate a omului, “pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricaciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 18-23). Aşteptare anxioasă a naturii care se întinde, asemenea unei priviri, de jos în sus, “precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânului ei” (Psalm 122, 2). Suferinţa naturii nu este durerea unei agonii, ci aceea a unei naşteri.
Hristos a înlăturat cele trei bariere: a naturii sclerozate, a păcatului şi a morţii; El a preschimbat stavila în “trecere” pascală, “prefăcînd moartea în somn al privegherii şi trezindu-i pe cei vii”. Elementele naturale îşi păstrează aparenţa, dar sfinţenia opreşte ciclul lor steril, îndreptîndu-le către scopul pe care Dumnezeu l-a fixat fiecăreia dintre creaturile Sale. Parabola biblică – mashal – ne introduce admirabil în lumea înnoită a lui Dumnezeu: semănătorul miroase a pămînt reavăn, femeia pune drojdia în aluat; alteori întîlnim bobul de grîu, viţa de vie sau smochinul. Lumea sensibilă ne iniţiază în cele mai adânci mistere ale creaţiei divine. Folosind lucrurile acestei lumi şi arătîndu-le destinaţia, Liturghia operează o de-profanare, o de-vulgarizare a fiinţei cosmice. Prin irumperea puterilor transcendente, liturghia “străpunge” opacitatea lumii închise învăţîndu-ne că toate au o finalitate liturgică: pămîntul primeşte trupul Domnului, piatra astupă taina mormântului Său înainte de a fi răsturnată îngeri în faţa mironosiţelor, lemnul Crucii devine Arbore al Vieţii, ziua ne aminteşte lumina Schimbării la Faţă a Domnului, grîul şi vinul converg în sfinţirea darurilor euharistice “spre vindecarea trupului şi a sufletului”, măslinul produce uleiul mirungerii, iar apa izvorăşte din baptisterii, pregătită fiind pentru lavacrum – baia regeneratoare a vieţii veşnice. Toate ne vorbesc despre Întrupare, şi totul se desăvîrşeşte în Domnul. Liturghia integrează acţiunile cele mai elementare ale vieţii: a mânca, a bea, te spăla, a vorbi, a face, a te împărtăşi, a trăi şi în sfârşit a muri pentru Înviere. Ea restituie acestor acţiuni sensul şi adevărata lor destinaţie: aceea de a fi pietre din Templul cosmic al slavei lui Dumnezeu. Psalmii descriu un fel de dans sacru în care “munţii tresaltă ca berbecii, iar colinele se mlădie precum mieii”: e aspiraţia secretă a oricărei fiinţe )rnice să-şi cîâte Creatorul.
Sfântul Ambrozie le arată catehumenilor pericolul de a dispreţui sfintele taine, sub pretextul că ele se folosesc de o materie obişnuită. În realitate, lucrările dumnezeieşti nu sunt perceptibile, ci doar „însemnate în sfera vizibilului”. Pentru Părinţi, Biserica este noul paradis în care Duhul Sfânt face din sfintele Taine nişte “arbori ai vieţii” şi unde stăpînirea sfinţilor asupra cosmosului este în chip misterios restaurată. Prin Taine, vechea natură se eliberează şi, umbrită de Duh, se pregăteşte pentru o nouă germinaţie, adică pentru renaşterea Împărăţiei ca “pământ nou”, aşa după cum tot ea născuse – în Fecioara Maria – firea Noului Adam.
7. SFÂNTUL PRINTRE OAMENI
Părinţii ne spun că monahii sunt pur şi simplu cei care iau în serios mântuirea lumii, care merg până la capătul credinţei, bine ştiind că aceasta este capabilă, aşa cum spune Evanghelia, să mute munţii. După aceiaşi Părinţi, orice credincios poate deveni un “monah interiorizat” care – fie că este căsătorit sau celibatar – găseşte echivalentul exact al voturilor monahale în toate împrejurările vieţii sale personale. În acest caz, simpla lui existenţă, prezenţa lui singură, dar deplină, reprezintă deja un scandal pentru conformismul unei lumi aşezate, constituind o mărturie care izbăveşte de plictisul şi mediocritatea vieţii curente. În Rusia comunistă, un adevărat credincios este un surâs al lui Dumnezeu, o gură de aer curat în ambianţa de plictis creată de atâţia doctrinari fanatici.
Un om înnoit este, înainte de orice, un om rugăciunii, o fiinţă liturgică: omul care cîntă Sanctus, cel care îşi rezumă viaţa prin cuvîntul Psalmistului: “Îl preaslăvesc pe Dumnezeu atît cât sunt viu”. În contextul ateismului de stat, episcopul rus i-a îndemnat de curând pe credincioşii care nu pot avea o viaţă liturgică regulată să devină ei înşişi biserici, prelungind liturghia în viaţa lor zilnică; ei trebuie să-şi transforme existenţa în slujire, să arate celor necredincioşi un chip luminat de surâsul liturgic şi să asculte tăcerea Cuvântului pentru a-L face mai puternic decît vorbele compromise.
O asemenea prezenţă “liturgică” sfinţeşte orice parte a lumii şi contribuie la adevărata pace, despre care vorbeşte Evanghelia. Rugăciunea unui asemenea om înnoit se răsfrânge peste ziua de mâine, peste fructele pământului, peste efortul savantului şi peste osteneala fiecărui om. În uriaşa catedrală care este universul lui Dumnezeu, omul – preot al vieţii sale, muncitor sau învăţat – face din întreaga omenire o ofrandă, o doxologie, un cântec. Astăzi, când în Rusia sovietică persecuţiile se înăspresc, într-un climat de tăcere martirică, o splendidă şi surprinzătoare rugăciune circulă printre credincioşi, chemîndu-i să-L “mângâie pe Duhul Sfânt” prin dragostea şi lepădarea lor de sine: “Miluieşte-ne pe noi, binecuvintează-ne laolaltă, pe noi, tîlharii şi samaritenii, pe cei ce ne prăbuşim în cale şi pe preoţii care trec nepăsători, pe toţi cei asemenea nouă, călăi şi victime, pe cei care blesteamă şi pe cei blestemaţi, pe cei care ţi se împotrivesc şi pe cei care se închină în faţa iubirii Tale. Adună-ne pe toţi în Tine, Părinte Drept şi Sfânt…”
Părinţii Bisericii spun că orice credincios este, în felul său, un “bărbat apostolic”. Credinţa lui corespunde textului de la sfîrşitul Evangheliei după Marcu, aparţinând “celui care calcă peste şerpi, vindecă orice boală, mută munţii şi învie morţii dacă aceasta este voia lui Dumnezeu” (Marcu 16, 17-18). Doar să trăiască cu simplitate plenitudinea credinţei şi să nu se îndepărteze de la ţinta sa. Da! Trebuie spus şi iarăşi spus fără încetare, că această vocaţie nu este expresia unui romantism mistic, ci ascultare faţă de cel mai direct şi realist înţeles al Evangheliei. Şi nu e vorba nici de marii sfinţi, nici de aleşii speciali. Toate aceste fapte amintind măreţia unor minuni stau la îndemîna credinţei noastre, iar chemarea h Dumnezeu – a cărei putere sporeşte prin slăbiciunea noastră – se adresează fiecăruia dintre noi. A deveni alt om depinde de hotărîrea imediată şi fermă a spiritului nostru, de credinţa noastră care spune cu smerită simplitate DA, urmându-L cu voioşie pe Hristos: abia atunci, totul va fi posibil şi se vor putea face minuni.
E vorba despre o atitudine de linişte cucernică, de smerenie, dar şi de tandreţe pasionată. Nişte asceţi atît de severi precum sfinţii Isaac Sirul şi loan Scărarul, spuneau că trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu aşa cum îţi iubeşti logodnica; pentru Kierkegaard, “trebuie să citim Biblia aşa cum un tânăr citeşte scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul că aceasta este scrisă pentru el”. E normal deci să te îndrăgosteşti de creaţia lui Dumnezeu să descifrezi sensul divin, dincolo de absurditatea aparentă a istoriei; e normal să te transformi în lumină, să fii revelaţie şi profeţie.
Minunat de existenţa lui Dumnezeu, omul o nou este întrucâtva atins de nebunia despre care vorbeşte Sfântul Pavel, o stare concretizată în umorul “nebunilor pentru Hristos” – singurul capabil să dizolve apăsătoarea seriozitate a doctrinarilor. Dostoievski spunea că lumea riscă să piară nu din cauza războaielor, ci din plictiseală: diavolul iese din-tr-un căscat mare cît lumea…
Omul cel nou este, de asemenea, cel pe care credinţa îl eliberează de “marea spaimă a secolului al XX-lea”: teaama de bombe, teama de cance, frica de moarte. E un om a cărui credinţă este mereu un mod de a iubi lumea si de a-L urma pe Domnul până la pogorârea Iui în iad. Dumnezeu lasă deoparte logica lui proprie, căreia îi adaugă – fără logica lui proprie, căreia îi adaugă – fără a contraria Dreptatea – o dimensiune nouă, iar noi trebuie să păstrăm intact secretul ultim al condescendenţei Sale. A fi alt om înseamnă a-L anunţa toată viaţa pe Cel care vine, aflându-Se deja în sinea vestitorului Său. Înseamnă să fii, aşa cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, plin de “beţia sobră” care te îndeamnă să spui oncărui trecător, “Vino şi bea”. Omul înnnoit este cel care cântă, împreună cu Sfântul loan Scărarul: “Dragostea Ta mi-a rănit sufletul, iar inima mea e pârjolită de flăcări; merg înainte slăvindu-Te…”
Creştinismul – religie a noutăţii absolute – este exploziv. În împărăţia Cezarului ni se cere să găsim Împărăţia lui Dumnezeu, iar Evanghelia vorbeşte despre violenţa celor care iau cu asalt cerurile. Unul dintre semnele cele mai sigure ale apropierii Împărăţiei este unitatea lumii creştine. Această unitate a constituit dorinţa, rugăciunea şi îndîrjirea arzătoare a patriarhului Athenagoras în timpul providenţialei sale întâlniri cu papa Paul al Vl-lea, survenită la Ierusalim, în ianuarie 1964. Trebuie să medităm la cuvintele lor despre “acea iubire fraternă în stare să afle noi chipuri de manifestare”, dat fiind că “lumea creştină a trăit în bezna despărţirii, iar ochii credincioşilor s-au săturat să sfredelească întunericul”. Minunea nu poate veni decât de la Dumnezeu, însă depinde de transparenţa sincerităţii şi de curăţia inimii noastre.
Icoană a tuturor perfecţiunilor, lisus Hristos este singurul Episcop suprem, dar şi singurul laic suprem, de vreme ce El este Sfântul, adică omul cel nou prin excelenţă. Iată de ce rugăciunea Sa împărătească perpetuează dorinţa tuturor sfinţilor: aceea de a preaslăvi într-un suflet Sfânta Treime şi de a-i reuni pe toţi oamenii în jurul unui singur Potir euharistic. Filantropia divină e dornică să împartă cu noi această bucurie care nu mai aparţine acestei lumi, fiindcă inaugurează Ospăţul împărătesc. În miezul existenţei, acolo unde are loc întîlnirea frontală cu Cel-ce-vine, omul ia chipul lăuntric pe care i-l dă veşnicia divină. Ajuns pe treapta de sus a dorinţelor, el nu poate decît să repete magnificul gând al lui Evagrie, care descrie astfel pe “omul Zilei a opta”:
“El este rupt de toate şi unit cu toate,
Nepătimitor dar plin de regească simţire,
Îndumnezeit, dar crezîndu-se pe sine pleavă a
lumii.
Şi fericit mai presus de orice,
Dumnezeieşte de fericit…”
Iubirea nebuna a lui Dumnezeu
Astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor ci, pur şi simplu, de zămislirea unui om nou, stăpîn atotputernic al destinului său şi al istoriei, conştient de sensul sau de absurditatea ambelor, dar asumîndu-le deopotrivă, într-o asemenea tensiune profundă, cînd omul îşi împinge revolta pînă la dorinţa de a se reface pe el însuşi, adevărul lui Dumnezeu ar putea fi auzit mai bine ca oricînd. Răspîndirea acestui adevăr le cere martorilor lui două lucruri: întîi, să dea o nesfârşită atenţie omului revoltat şi tragicei lui singurătăţi (în ideea de a începe cu el un dialog valabil); apoi, să prezinte adevărul pe limba şi la nivelul acelui om. În acest caz, Cuvântul lui Dumnezeu, regăsirea kerigmei evanghelice, va fi cu siguranţă mai eficient decît orice abstracţiune, mai ales ieşită dintr-un sistem teologic.
Pozitivismul ştiinţific, existenţialismul, materialismul marxist sau pur şi simplu bunul simţ al omului de pe stradă caută cu pasiune “omul nou”, conducătorul, eliberatorul care ar ţine în mînă soarta lumii şi ar putea răspunde la ce şi cum-ul vieţii omeneşti. Se cunoaşte adagiul evanghelic “dacă un orb îl îndrumă pe altul, amîndoi vor cădea în groapa” de dincoace de om. Trebuie să vedem cinstit dacă aspiraţiile actuale antrenează vreun progres real şi, dacă da, în ce sens.
1. EŞECUL UMANISMULUI ATEU
Redusă la propriile sale mijloace, materia umană rămîne identică de-a lungul secolelor şi se împotriveşte oricărei discipline impuse. “De bine ce se schimbă, nu se schimbă nimic” spune proverbul francez. Mai rău, observăm o redutabilă regresiune spre simius sapiens – “maimuţa savantă” care merge cu bomba atomică în mîini: un soi de neprevăzută mutaţie antropologică survenită de-a-ndoaselea. “Zeul dansator” al lui Nietzsche riscă să se plictisească teribil văzînd evoluţia regresivă spre acest homo stupidus teoretizat de doctrinari. Plin de clarviziune, filosoful Berdiaev constata în chip inatacabil că Dumnezeu şi copilul său – omul – sînt corelativi. “Acolo unde Dumnezeu e absent, nici omul nu există”, acesta ar fi bilanţul religiei omului.
Omul apare întotdeauna ca o fiinţă divizată, sfâşiată de pasiunile sale, neâmpăcată cu propriul destin, deci incapabilă să confere un sens morţii. Psalmistul o ştie prea bine şi se miră că Acela îşi aduce aminte de o creatură atît de mizerabilă. Nu există o a treia cale. În afara acestui Cineva divin, Heidegger vede cu profunzime solitudinea tragică a omului strivit de griji şi de moarte: Sein zum Tode, “viaţa-întru-moarte”. De aceea, după el, atunci când se depăşeşte pe sine, omul devine un “zeu neputincios”.
În ciuda încercării hegeliene şi marxiste de a stabili un termen istoric pentru apariţia “omului nou”, fenomenologia şi existenţialismul şi-au arătat îndoielile faţă de acest om, descriindu-l ca pe o fiinţă zdrobită, care trăieşte într-un “univers casat”. Masa strivitoare a descoperirilor îl face incapabil de a construi o ierarhie a valorilor, sau de a întrezări vreun sens. O nemaipomenită bogăţie de consum se însoţeşte cu o izbitoare sărăcie a sentimentului moral şi religios. Aflat în culmea bogăţiilor sale, omul nu mai ştie cum să se orienteze şi să se poarte. Asemenea unui copil răsfăţat cu cadouri, îngropat în bunuri, omul intră în posesia propriilor sale avuţii. Precum automobilul, nici un obiect nu are menirea de a fi păstrat, ci doar schimbat cu altul mai bun. Nimic nu mai durează. Se pune atunci întrebarea: pentru ce am toate aceste bunuri şi ce voi face cu ele? Îngrijorat, neliniştit, omul îşi pune întrebări; chiar şi pentru un ateu, ca Merleau-Ponty, “omul este condamnat la un sens” – ceea ce vrea să spună că demnitatea proprie îl obligă să găsească o viziune nouă, adică pe de-a-ntregul gândită.
2. MESAJUL EVANGHELIEI
Simpla reflecţie nu e suficientă pentru a raspunde la întrebările lumii. Trebuie să faci apel la actul de credinţă, la acea “înnoire a intelectului prin Hristos” (I Corinteni 2, 16) despre care vorbeşte Sfântul Pavel. Conflictul ideologiilor secularizate, ca şi acela dintre oamenii singuratici nu are soluţie. El cere un al treilea partener de dialog, un Mângâietor şi Apărător, pentru ca “omul-pus-în-situaţie” să fie privit cu ochii lui Dumnezeu, sau, cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, “cu ochii porumbelului”.
Evanghelia este foarte limpede: “Eu, Lumină, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămînă în întuneric” (loan 12, 46). Iar dacă Hristos pleacă din lume, El îşi lasă Cuvântul în miezul istoriei (loan 12, 48). Cuvînt al vieţii, El nu este o doctrină imobilă, ci locul viu al unei Prezenţe. Iată de ce oricare mărturisitor al Evangheliei este în primul rând prezent şi actual, stînd în ascultarea lumii vizibile, dar interpretând-o în duhul celei invizibile; el asigură astfel convergenţa dintre viziunea lui Dumnezeu asupra istoriei şi aspiraţiile fireşti ale umanismului modern.
Martorul le spune tuturor: Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru; Dumnezeu este prezent în toate întâmplările lumii, numai voi nu ştiţi şi nu vedeţi nimic. Dumnezeu îi interpelează pe oameni în largul situaţiei lor istorice, ceea ce demonstrează contemporaneitatea lui lisus cu omul fiecărei epoci. Dumnezeu se adresează omului secolului XX din interiorul umanismului. Şi al valorilor sale.
Geniul lui Teilhard de Chardin constă în a fi descris istoria cosmosului ca pe o evoluţie orientată către om. Dacă omul nu mai este centrul astronomic al universului, el se află acum în vârful acestuia pentru că, prin om, evoluţia cosmosului devine conştientă de sine. Dacă Vechiul Testament se îndrepta către Mesia, după Cincizecime, timpul eclezial este orientat către acele novissima parusiale purtîndu-l pe om către desăvîrşirea noii creaturi – o noutate reală, căci Dumnezeu Însuşi se face nou — ecce Homo, Om absolut – fiind urmat de toată lumea.
Nu e vorba de a “cârpi” sau de a “drege” omul vechi. Omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi, spune Sfântul Pavel (II Corinteni 4, 16). Metamorfoza palingeneziei este radicală: “Omule, ia seama la ce eşti! Priveşte-ţi regeasca demnitate!” exclamă Sfântul Grigorie de Nyssa. “Ce este omul?” se întreabă Sfântul Pavel. “L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste Iucrurile mâinilor Tale” (Evrei 2, 7). În gândirea Părinţilor omul este – după chipul celor trei slujiri ale lui Hristos – rege, preot şi profet. “Rege datorită strunirii patimilor, preot pentru a-şi jertfi trupul, profet graţie cunoaşterii marilor mistere”. Legea fundamentală a Evangheliei anunţă cu bucurie: “Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”, căci “dacă cineva este în Hristos, este făptură nouă” (II Corinteni 5, 7). De aici înainte, ceea ce contează este “făptura cea nouă” (Galateni 6, 15). Scriptura se încheie cu această mărturie a Domnului: “Iată, noi le facem pe toate” (Apocalipsa 21, 5).
Prin măreţia mărturisitorilor şi a martirilor săi, creştinismul este mesianic, revoluţionar, exploziv. Evanghelia spune că, de vreme ce chipul lumii vechi trebuie adus la cele noi, Împărăţia se ia cu asalt.
3. SFINŢENIA NOUA DIMENSIUNE A OMULUI
Creatura cea nouă, omul cel nou – aceste expresii sînt sinonime ale sfinţeniei. “Voi toţi, cei chemaţi sfinţi”, spune Sfântul Pavel. Sare a pămîntului şi lumină a lumii, sfinţii sunt farurile sau călăuzele omenirii. Aceşti martori, cînd strălucitori, cînd obscuri şi ascunşi, asumă deplin istoria. “Prieteni răniţi ai Mirelui”, martirii sînt “spicele de grâu secerate de regi pe care Domnul le-a pus în hambarele Împărăţiei”. Sfinţii preiau mesajul martirilor pentru a ilumina lumea. Dar cum chemarea Evangheliei se adresează fiecărui om, Sfântul Pavel îi numeşte pe toţi credincioşii “sfinţi”.
Dacă aşa cum spune Origen, Biserica de după întrupare este “plină de Treime”, Biserica de după Cincizecime este plină de sfinţi. Slujba Tuturor Sfinţilor ridică toate barierele: “Îi cânt pe prietenii Domnului meu, pentru ca oricine voieşte, să li se alăture”. Invitaţia este adresată fiecăruia: Sfîntul loan Hrisostom proclamă chemarea urbi et orbi spunînd că “norul martirilor ne iese în întîmpinare tuturor”.
Sfinţenia devine o caracteristică a Bisericii: Unam sanctam. Iar comuniunea sfinţilor exprimă sfinţenia lui Dumnezeu: “Pe chipul sfinţilor străluceşte Lumina Ta, Hristoase Dumnezeule”. Dar ce înseamnă sfinţenia? Dacă toate cuvintele desemnează cele lumeşti, sfinţenia nu are referinţă omenească. Sfinţenia este specifică lui Dumnezeu. “Sfânt este Numele Său” spune Isaia (57, 15). Înţelepciunea, puterea, sau chiar dragostea au analogii în viaţa umană, dar sfinţenia este prin excelenţă semnul alterităţii divine. “Tu solus Sanctus, numai Dumnezeu este sfânt” (Apocalipsa 15, 4). Pe de altă parte, porunca divină este foarte precisă: “Fiţi sfinţi, precum Eu sunt sfânt”; fiindcă este Sfântul absolut. Dumnezeu ne face sfinţi făcîndu-ne să participăm la sfinţenia Lui (Evrei 12, 20).
Aceasta este lucrarea ultimă a iubirii divine: “De acum nu vă mai numesc slugi [...], ci v-am numit pe voi prieteni” (loan 15, 14-15). Suntem în miezul noutăţii: atras de magnetul divin, omul este înscris pe orbita Infinitului. Dumnezeu îl ia pe om din lumea aceasta, dar îl repune în lume ca sfânt, ca receptacol al teofaniilor şi izvor al sanctităţii cosmice.
În ebraică etimologia cuvântului “sfinţenie” sugerează, prin chiar rădăcina termenului, separaţia, dislocarea, apartenenţa totală la dumnezeire, sau alegerea pe care Dumnezeu o face în vederea unei vocaţii mundane precise. Imnul Sanctus, rostit de Isaia, suscită teroarea sacră şi dezvăluie distanţa infinită care separă sfinţenia transcendentă a lui Dumnezeu de “praful şi pulberea” omului (Geneză 18, 27). Prin taina Întrupării Dumnezeu transcende propria transcendenţă, iar umanitatea Sa îndumnezeită devine “consubstanţială”, imanentă şi accesibilă omului, plasîndu-l în “apropierea lui arzătoare”.
În Vechiul Testament, teofaniile marcau anumite zone privilegiate în care Dumnezeu se dezvăluia fulgerător; acelea erau nişte “locuri sfinte”, asemenea “rugului aprins” (Exod 3, 2). Dar, de la Cincizecime încoace, lumea întreagă este încredinţată sfinţilor pentru ca “rugul aprins” să capete dimensiuni universale. “Tot pămîntul este al Meu”, spune Domnul. Odinioară, omul auzea porunca: “Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Exod 3, 5); o porţiune de pămînt era sfinţită pentru că fusese atinsă de sfinţenia divină. O veche întruchipare iconică a Sfântului loan Botezătorul marchează trecerea într-o nouă ordine: icoana îl arată pe Înainte-mergător păşind peste haosul absolut al pămîntului murdărit de păcat, dar pe unde trece, solul se transformă din nou în paradis. Icoana vrea să spună: „Pământule, fă-te iarăşi curat, căci picioarele care te colindă sunt sfinte.”
Un sfânt, un om înnoit, desfide obişnuitul şi vetustul, aşa încît noutatea lui le pare multora scandal şi nebunie. Pentru praxisul marxist, un sfânt este un om inutil, căci la ce ar putea el servi? Ori, tocmai această “inutilitate”, mai exact acesta disponibilitate totală faţă de Transcendent este cea care pune, într-o lume amnezică, întrebările vieţii şi ale morţii. Un sfânt, chiar şi cel mai izolat şi ascuns, “îmbrăcând goliciunea pustiului”, poartă pe umerii săi tot greul pământului şi noaptea păcatului, protejând astfel lumea de mânia lui Dumnezeu. Atunci când lumea râde, lacrimile sfântului pogoară peste oameni milostivirea divină. Înainte de a muri, un pustnic a rostit rugăciunea din urmă ca pe un amin menit să pecetluiască slujirea: “Fie ca toţi să se mântuiască, iar pămîntul să cunoască izbăvirea…”. Intrând în “comuniunea păcatului”, sfinţii îi trag pe toţi păcătoşii către “comuniunea sfinţilor”.
Ceea ce în mod sigur îi scandalizează pe necredincioşi nu sunt atât sfinţii, cât faptul înfricoşător că nu toţi creştinii sunt sfinţi. Leon Bloy spunea pe bună dreptate: “Nu există decît o singură tristeţe şi anume că nu suntem cu toţii sfinţi”. La rîndul lui Peguy scrie: “Am avut sfinţi şi sfinte de toate felurile, numai că acum ne trebuie un alt chip”. Simone Weil accentuează şi mai mult această nevoie de calitate cu totul specială: “Lumea de azi are trebuinţă de sfinţi, de sfinţi nemaivăzuţi, de sfinţi care să aibă geniu…”.
4. MARTORUL
Pentru a înţelege această exigenţă, trebuie să auzim din nou cuvântul lui Hristos transmis de Evanghelia Sfântului loan (13, 20). Cînd Hristos părăseşte această lume, ne lasă în schimb Biserica, ne lasă “trimisul” chemat să-i continue lucrarea mîntuitoare; atunci, El pronunţă aceste cuvinte pline de sensuri teribile: “Cel care primeşte pe Cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. Vedem prea bine, destinul lumii, mântuirea sau pierzania ei, depind de atitudinea Bisericii, adică de atitudinea fiecărui creştin. Dacă lumea îl primeşte pe unul de-al nostru, ea intră în comuniune cu Cel ce ne-a trimis. Acest cuvânt te înfioară. Către ce măreţie, şi către ce prezenţă deschisă fiecărui om ne cheamă acest cuvânt pentru ca lumea să-l primească? Vom putea oare înţelege ce gest a făcut Pavel refuzând mîntuirea proprie de dragul mântuirii poporului său? Mărturia şi sfinţenia noastră sînt oare echivalente cu această dragoste mîntuitoare?
lisus le cere ucenicilor şi prietenilor săi să se veselească cu o bucurie intensă, ale cărei raţiuni stau dincolo de om, în simplul şi tulburătorul fapt al existenţei lui Dumnezeu (loan 14, 28). Răsunetul primenit al chemării şi mântuirea lumii rezidă în această bucurie limpede a iubirii dezinteresate, care se dăruieşte pe de-a-ntregul şi fără reţineri. Nu atât pragmaticul şi utilitarul “te iubesc pentru a te mântui”, ci declaraţia curată: “te mântuiesc pentru că te iubesc”. Astfel, geniul nostru este chemat să descopere felul sau arta de a fi acceptat, ascultat şi primit de întreaga lume. Sfântul Pavel a descoperit această artă, de vreme ce spune: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Predicile nu mai ajung: ceasul istoriei ne indică ora la care nu mai trebuie doar să vorbim despre Hristos, pentru că ni se cere să devenim una cu Hristos, transformîndu-ne în tot atîtea sedii ale prezenţei şi ale cuvântului Său.
5. UN SFÂNT DIN ZIUA DE AZI
Mulţimea caută neîncetat “semne şi minuni”, însă Domnul spune: “Nu vor primi nimic”. Un sfânt al zilelor noastre este un om ca toată lumea, dar fiinţa lui este o întrebare de viaţă şi de moarte adresată celorlalţi. Aşa cum frumos spune Tauler: “Unii suferă martiriul de-a dreptul prin sabie, alţii cunosc martiriul care îi încununează pe dinăuntru”, în chip nevăzut. Alţii mărturisesc acum cu riscul propriei vieţi, mărturia lor fiind această tăcere grăitoare. Mai există unii chemaţi să mărturisească în faţa opiniei publice şi a lumii, adică în faţa redutabilei indiferenţe a maselor. Kierkegaard spunea că întîia predică a unui preot ar trebui să fie şi ultima, ea reprezentînd un scandal în urma căruia preotul este aruncat la marginea societăţii “oamenilor de bine”.
Ne trebuie sfinţi care să ştie să scandalizeze, întrupând nebunia lui Dumnezeu pentru a evidenţia, de pildă, prostia cosmonauţilor marxişti plecaţi să-i caute pe Dumnezeu şi pe îngeri printre galaxii.
Un om nou nu e deloc un supraom sau un taumaturg. El este despuiat de orice “legendă”, dar reprezintă mai mult decît o legendă: un asemenea om este actual, întrucît mărturiseşte că Împărăţia îi este deja deschisă. Totuşi, avertismentul Evangheliei: “Cine are urechi de auzit, să audă!” – rămâne valabil. Spre deosebire de imaginile vedetelor şi de portretele Şefilor de Stat tămâiaţi pretutindeni, sfântul este umil, asemenea tuturor, dar privirea, cuvântul şi faptele sale “traduc în ceruri” grijile omeneşti şi coboară pe pământ surâsul Tatălui.
6. SFÂNTUL ŞI NATURA LUMII
Creştinii – spunea Sfântul Pavel – “Îl preaslăvesc pe Dumnezeu în trupul lor” (I Corinteni 6, 11-20): “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31). Există aşadar un nou tip, s-ar putea spune un “stil evanghelic” de a face chiar şi lucrurile zilnice cele mai obişnuite. Ţăranul de pe câmp, savantul care studiază structura atomului îşi pot purifica gesturile şi privirile prin rugăciune, căci materia cu care au de-a face este şi ea “făptură nouă”; şi aşa este datorită atitudinii schimbate a omului, “pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricaciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 18-23). Aşteptare anxioasă a naturii care se întinde, asemenea unei priviri, de jos în sus, “precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânului ei” (Psalm 122, 2). Suferinţa naturii nu este durerea unei agonii, ci aceea a unei naşteri.
Hristos a înlăturat cele trei bariere: a naturii sclerozate, a păcatului şi a morţii; El a preschimbat stavila în “trecere” pascală, “prefăcînd moartea în somn al privegherii şi trezindu-i pe cei vii”. Elementele naturale îşi păstrează aparenţa, dar sfinţenia opreşte ciclul lor steril, îndreptîndu-le către scopul pe care Dumnezeu l-a fixat fiecăreia dintre creaturile Sale. Parabola biblică – mashal – ne introduce admirabil în lumea înnoită a lui Dumnezeu: semănătorul miroase a pămînt reavăn, femeia pune drojdia în aluat; alteori întîlnim bobul de grîu, viţa de vie sau smochinul. Lumea sensibilă ne iniţiază în cele mai adânci mistere ale creaţiei divine. Folosind lucrurile acestei lumi şi arătîndu-le destinaţia, Liturghia operează o de-profanare, o de-vulgarizare a fiinţei cosmice. Prin irumperea puterilor transcendente, liturghia “străpunge” opacitatea lumii închise învăţîndu-ne că toate au o finalitate liturgică: pămîntul primeşte trupul Domnului, piatra astupă taina mormântului Său înainte de a fi răsturnată îngeri în faţa mironosiţelor, lemnul Crucii devine Arbore al Vieţii, ziua ne aminteşte lumina Schimbării la Faţă a Domnului, grîul şi vinul converg în sfinţirea darurilor euharistice “spre vindecarea trupului şi a sufletului”, măslinul produce uleiul mirungerii, iar apa izvorăşte din baptisterii, pregătită fiind pentru lavacrum – baia regeneratoare a vieţii veşnice. Toate ne vorbesc despre Întrupare, şi totul se desăvîrşeşte în Domnul. Liturghia integrează acţiunile cele mai elementare ale vieţii: a mânca, a bea, te spăla, a vorbi, a face, a te împărtăşi, a trăi şi în sfârşit a muri pentru Înviere. Ea restituie acestor acţiuni sensul şi adevărata lor destinaţie: aceea de a fi pietre din Templul cosmic al slavei lui Dumnezeu. Psalmii descriu un fel de dans sacru în care “munţii tresaltă ca berbecii, iar colinele se mlădie precum mieii”: e aspiraţia secretă a oricărei fiinţe )rnice să-şi cîâte Creatorul.
Sfântul Ambrozie le arată catehumenilor pericolul de a dispreţui sfintele taine, sub pretextul că ele se folosesc de o materie obişnuită. În realitate, lucrările dumnezeieşti nu sunt perceptibile, ci doar „însemnate în sfera vizibilului”. Pentru Părinţi, Biserica este noul paradis în care Duhul Sfânt face din sfintele Taine nişte “arbori ai vieţii” şi unde stăpînirea sfinţilor asupra cosmosului este în chip misterios restaurată. Prin Taine, vechea natură se eliberează şi, umbrită de Duh, se pregăteşte pentru o nouă germinaţie, adică pentru renaşterea Împărăţiei ca “pământ nou”, aşa după cum tot ea născuse – în Fecioara Maria – firea Noului Adam.
7. SFÂNTUL PRINTRE OAMENI
Părinţii ne spun că monahii sunt pur şi simplu cei care iau în serios mântuirea lumii, care merg până la capătul credinţei, bine ştiind că aceasta este capabilă, aşa cum spune Evanghelia, să mute munţii. După aceiaşi Părinţi, orice credincios poate deveni un “monah interiorizat” care – fie că este căsătorit sau celibatar – găseşte echivalentul exact al voturilor monahale în toate împrejurările vieţii sale personale. În acest caz, simpla lui existenţă, prezenţa lui singură, dar deplină, reprezintă deja un scandal pentru conformismul unei lumi aşezate, constituind o mărturie care izbăveşte de plictisul şi mediocritatea vieţii curente. În Rusia comunistă, un adevărat credincios este un surâs al lui Dumnezeu, o gură de aer curat în ambianţa de plictis creată de atâţia doctrinari fanatici.
Un om înnoit este, înainte de orice, un om rugăciunii, o fiinţă liturgică: omul care cîntă Sanctus, cel care îşi rezumă viaţa prin cuvîntul Psalmistului: “Îl preaslăvesc pe Dumnezeu atît cât sunt viu”. În contextul ateismului de stat, episcopul rus i-a îndemnat de curând pe credincioşii care nu pot avea o viaţă liturgică regulată să devină ei înşişi biserici, prelungind liturghia în viaţa lor zilnică; ei trebuie să-şi transforme existenţa în slujire, să arate celor necredincioşi un chip luminat de surâsul liturgic şi să asculte tăcerea Cuvântului pentru a-L face mai puternic decît vorbele compromise.
O asemenea prezenţă “liturgică” sfinţeşte orice parte a lumii şi contribuie la adevărata pace, despre care vorbeşte Evanghelia. Rugăciunea unui asemenea om înnoit se răsfrânge peste ziua de mâine, peste fructele pământului, peste efortul savantului şi peste osteneala fiecărui om. În uriaşa catedrală care este universul lui Dumnezeu, omul – preot al vieţii sale, muncitor sau învăţat – face din întreaga omenire o ofrandă, o doxologie, un cântec. Astăzi, când în Rusia sovietică persecuţiile se înăspresc, într-un climat de tăcere martirică, o splendidă şi surprinzătoare rugăciune circulă printre credincioşi, chemîndu-i să-L “mângâie pe Duhul Sfânt” prin dragostea şi lepădarea lor de sine: “Miluieşte-ne pe noi, binecuvintează-ne laolaltă, pe noi, tîlharii şi samaritenii, pe cei ce ne prăbuşim în cale şi pe preoţii care trec nepăsători, pe toţi cei asemenea nouă, călăi şi victime, pe cei care blesteamă şi pe cei blestemaţi, pe cei care ţi se împotrivesc şi pe cei care se închină în faţa iubirii Tale. Adună-ne pe toţi în Tine, Părinte Drept şi Sfânt…”
Părinţii Bisericii spun că orice credincios este, în felul său, un “bărbat apostolic”. Credinţa lui corespunde textului de la sfîrşitul Evangheliei după Marcu, aparţinând “celui care calcă peste şerpi, vindecă orice boală, mută munţii şi învie morţii dacă aceasta este voia lui Dumnezeu” (Marcu 16, 17-18). Doar să trăiască cu simplitate plenitudinea credinţei şi să nu se îndepărteze de la ţinta sa. Da! Trebuie spus şi iarăşi spus fără încetare, că această vocaţie nu este expresia unui romantism mistic, ci ascultare faţă de cel mai direct şi realist înţeles al Evangheliei. Şi nu e vorba nici de marii sfinţi, nici de aleşii speciali. Toate aceste fapte amintind măreţia unor minuni stau la îndemîna credinţei noastre, iar chemarea h Dumnezeu – a cărei putere sporeşte prin slăbiciunea noastră – se adresează fiecăruia dintre noi. A deveni alt om depinde de hotărîrea imediată şi fermă a spiritului nostru, de credinţa noastră care spune cu smerită simplitate DA, urmându-L cu voioşie pe Hristos: abia atunci, totul va fi posibil şi se vor putea face minuni.
E vorba despre o atitudine de linişte cucernică, de smerenie, dar şi de tandreţe pasionată. Nişte asceţi atît de severi precum sfinţii Isaac Sirul şi loan Scărarul, spuneau că trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu aşa cum îţi iubeşti logodnica; pentru Kierkegaard, “trebuie să citim Biblia aşa cum un tânăr citeşte scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul că aceasta este scrisă pentru el”. E normal deci să te îndrăgosteşti de creaţia lui Dumnezeu să descifrezi sensul divin, dincolo de absurditatea aparentă a istoriei; e normal să te transformi în lumină, să fii revelaţie şi profeţie.
Minunat de existenţa lui Dumnezeu, omul o nou este întrucâtva atins de nebunia despre care vorbeşte Sfântul Pavel, o stare concretizată în umorul “nebunilor pentru Hristos” – singurul capabil să dizolve apăsătoarea seriozitate a doctrinarilor. Dostoievski spunea că lumea riscă să piară nu din cauza războaielor, ci din plictiseală: diavolul iese din-tr-un căscat mare cît lumea…
Omul cel nou este, de asemenea, cel pe care credinţa îl eliberează de “marea spaimă a secolului al XX-lea”: teaama de bombe, teama de cance, frica de moarte. E un om a cărui credinţă este mereu un mod de a iubi lumea si de a-L urma pe Domnul până la pogorârea Iui în iad. Dumnezeu lasă deoparte logica lui proprie, căreia îi adaugă – fără logica lui proprie, căreia îi adaugă – fără a contraria Dreptatea – o dimensiune nouă, iar noi trebuie să păstrăm intact secretul ultim al condescendenţei Sale. A fi alt om înseamnă a-L anunţa toată viaţa pe Cel care vine, aflându-Se deja în sinea vestitorului Său. Înseamnă să fii, aşa cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, plin de “beţia sobră” care te îndeamnă să spui oncărui trecător, “Vino şi bea”. Omul înnnoit este cel care cântă, împreună cu Sfântul loan Scărarul: “Dragostea Ta mi-a rănit sufletul, iar inima mea e pârjolită de flăcări; merg înainte slăvindu-Te…”
Creştinismul – religie a noutăţii absolute – este exploziv. În împărăţia Cezarului ni se cere să găsim Împărăţia lui Dumnezeu, iar Evanghelia vorbeşte despre violenţa celor care iau cu asalt cerurile. Unul dintre semnele cele mai sigure ale apropierii Împărăţiei este unitatea lumii creştine. Această unitate a constituit dorinţa, rugăciunea şi îndîrjirea arzătoare a patriarhului Athenagoras în timpul providenţialei sale întâlniri cu papa Paul al Vl-lea, survenită la Ierusalim, în ianuarie 1964. Trebuie să medităm la cuvintele lor despre “acea iubire fraternă în stare să afle noi chipuri de manifestare”, dat fiind că “lumea creştină a trăit în bezna despărţirii, iar ochii credincioşilor s-au săturat să sfredelească întunericul”. Minunea nu poate veni decât de la Dumnezeu, însă depinde de transparenţa sincerităţii şi de curăţia inimii noastre.
Icoană a tuturor perfecţiunilor, lisus Hristos este singurul Episcop suprem, dar şi singurul laic suprem, de vreme ce El este Sfântul, adică omul cel nou prin excelenţă. Iată de ce rugăciunea Sa împărătească perpetuează dorinţa tuturor sfinţilor: aceea de a preaslăvi într-un suflet Sfânta Treime şi de a-i reuni pe toţi oamenii în jurul unui singur Potir euharistic. Filantropia divină e dornică să împartă cu noi această bucurie care nu mai aparţine acestei lumi, fiindcă inaugurează Ospăţul împărătesc. În miezul existenţei, acolo unde are loc întîlnirea frontală cu Cel-ce-vine, omul ia chipul lăuntric pe care i-l dă veşnicia divină. Ajuns pe treapta de sus a dorinţelor, el nu poate decît să repete magnificul gând al lui Evagrie, care descrie astfel pe “omul Zilei a opta”:
“El este rupt de toate şi unit cu toate,
Nepătimitor dar plin de regească simţire,
Îndumnezeit, dar crezîndu-se pe sine pleavă a
lumii.
Şi fericit mai presus de orice,
Dumnezeieşte de fericit…”
