martedì 9 ottobre 2018

TEOFAN ZAVORITUL-VIATA LAUNTRICA

CUVÎNTUL SFÎNTULUI TEOFAN ZĂVORÎTUL - DESPRE VIAŢA LĂUNTRICĂ

Două cuvinte despre Sfînta Taină a Botezului

[...] Aşadar, cuvîntul meu vi se adresează vouă, creştinilor pe din afară, care nu aveţi duhul lui Hristos, care nu aveţi inima în întregime afierosită Domnului, care nu aveţi rîvnă în a-I bineplăcea Lui şi numai Lui! ... Sau, nu numai vouă, ci nouă, căci şi eu sînt primul dintre voi.
Ce avem a ne spune.? Ah, fraţilor, să ne străduim a ne înălţa pînă la sentimentul grijii faţă de suflet şi faţă de partea noastră din veşnicie... Gîndiţi-vă ce spun despre noi adevăraţii iubitori ai lui Hristos, atît cei ce se află încă aici, pe pămînt, cît şi cei din cer! Ce altceva pot spune, decît: „Iată nişte oameni care par să fie de-ai noştri, dar nu sînt.” Cuvîntul pare simplu, dar ce înfricoşător este! Căci, dacă nu sîntem ai lor, înseamnă că nici ei nu sînt ai noştri şi nimic din ce-i al lor nu este al nostru. Adică, nici Hristos nu este al nostru, nici toate făgăduinţele Lui, nici Raiul, nici fericirea veşnică. Iar dacă nu-s ale noastre, ştim foarte bine ce urmează să fie al nostru... Vedeţi ce nenorocire! În acelaşi timp, priviţi în jurul vostru: aproape tot ce avem este creştin: obiceiurile ne sînt creştine, conceptele ne sînt creştine, cuvintele ne sînt creştine, avem multe legi şi lucrări tot creştine .... Ce ne lipseşte? Inima creştină! Inima nu într-acolo ni se-ndreaptă... nu în Dumnezeu îi este fericirea, ci în ea însăşi şi în lume şi nu în cer îi este Raiul, ci pe pămînt. Ne lipseşte această rîvnă, tare ca moartea, pentru mîntuire şi de a-i fi pe plac Domnului. Ca şi cum am fi adormit şi amorţit, ne mişcăm unde ne poartă curgerea vieţii. Haideţi să trezim în noi această rîvnă, căci cine o va face, dacă nu noi?! Singuri ne-am legat de lume, singuri să ne şi rupem de ea. Haideţi să intrăm în recile noastre inimi, trîndave şi nepăsătoare, şi să începem să le înduplecăm prieteneşte ca să-şi vină, în sfîrşit, în fire, să-şi scuture legăturile patimilor şi ale lumii, cu care s-au legat de bunăvoie, şi să se îndrepte spre Dumnezeu. [...]
Caută-L pe Domnul! Ori Dumnezeu, ori lumea: cale de mijloc nu există. Sau dormi atît de lipsit de grijă, încît nu vezi nimic?! Acolo este totul, aici - nimic; acolo este adevărul, aici - mirajul; acolo este liniştea, aici - grijile chinuitoare; acolo, mulţumirea, aici - necontenite suferinţe; acolo, bucuria şi veselia, aici - numai necazuri şi durerea inimii. Le ştii pe toate acestea, le-ai încercat pe toate, dar rămîi, totuşi, în aceeaşi stare de deşertăciune a minţii şi a inimii... Vrei să aduci Raiul pe pămînt?! Iată, este al optulea mileniu, cum iubitorii de lume se tot străduiesc cu toate mijloacele să instaureze Raiul pe pămînt... Şi nu numai că nu reuşesc, ci, dimpotrivă, totul merge din ce în ce mat rău... Nu-ţi va reuşi nici ţie ci numai te vei epuiza în goana după bunăstarea înşelătoare a lumii, precum copiii după curcubeul care fuge pe cer [...] Şi oare este mult ceea ce ni se cere?! Căci nu sîntem străini cu totul de Domnul! Doar că nu punem pe primul plan a-I bineplăcea Lui: nu este acesta primul nostru scop, ci este mai degrabă un fel de adaos. Căci ţelul nostru este de a-i place lumii şi obiceiurilor lumeşti. Puneţi acum pe primul plan a-I bineplăcea Domnului şi rearanjaţi-le pe toate celelalte potrivit cererilor acestui unic ţel: şi se va schimba starea voastră lăuntrică... Totul va rămîne ca mai înainte... numai inima va fi nouă. Asta-i tot! Este mult, oare?! [...]

Cinci învăţături despre calea mântuirii

Căci ce fel de mîntuire poate aştepta cineva care nu păstrează învăţătura adevărată a credinţei şi a Bisericii şi gîndeşte greşit sau despre Dumnezeu, lume şi om, sau despre actuala stare decăzută a noastră, sau despre mijlocul restaurării fiinţei noastre, care este unul singur, sau despre moarte şi viaţa noastră viitoare, sau despre oricare dintre dogme, cînd Însuşi Domnul ne spune că, de se va lepăda cineva de cuvintele Lui în neamul acesta desfrînat şi păcătos, de acela se va lepăda şi El în faţa Tatălui Său, care este în ceruri (Marcu 8, 38)? Iar cel ce va fi lepădat de Domnul, unde îşi va găsi locul? Desigur că nu în Împărăţia Cerurilor. Dar iată că există oameni care spun: „Crede cum vrei, este suficient să trăieşti corect şi nu te teme de nimic”, ca şi cum poţi trăi corect fără să ai principii sănătoase despre lucrurile pe care ne învaţă adevărata credinţă! Nu vă amăgiţi, fraţilor! În alcătuirea vieţii adevărate nu intră numai comportamentul, ci şi modul sănătos de judecată, aşa că despre cel căruia îi lipseşte acesta nu putem spune că viaţa lui este bună şi dreaptă. Pe de altă parte, a trăi corect înseamnă a trăi într-un mod bineplăcut lui Dumnezeu; o viaţă bineplăcută Domnului este trăită în întregime după voia lui Dumnezeu, iar una dintre primele definiţii ale voii lui Dumnezeu faţă de noi este să credem în Cel pe care L-a trimis, adică în Domnul Iisus Hristos şi în Dumnezeiasca Sa învăţătură. Aşadar, cel ce spune: „crede cum vrei, numai trăieşte corect”, în timp ce avem poruncă să ţinem adevărata credinţă, se aseamănă cu acela care îşi distruge singur fundaţia pe care vrea să-şi ridice casa, sau cu cel care vrea să traverseze un rîu cu o barcă, al cărei fund îl găureşte chiar el.
Ce fel de mîntuire poate aştepta acela care încalcă anumite porunci dumnezeieşti, ca de pildă porunca dreptăţii sau a milosteniei, a înfrînării sau a hărniciei, a curăţeniei sau a neagonisirii, a fidelităţii conjugale sau oricare alta, micşorîndu-şi greutatea păcatelor cu unele interpretări deformate, ca de exemplu „firea îndeamnă, inima cere”, sau încercînd să le ascundă chipul hîd de conştiinţă prin unele fapte de evlavie vizibile şi uşor de împlinit, ca umblatul pe la biserici, împodobirea icoanelor preţioase sau aprinderea candelelor? Ce fel de mîntuire, repet, pot aştepta aceştia, cînd este spus clar că, de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile (1 Ioan 3, 23; Matei 19, 17), şi că nedrepţii, de orice fel ar fi, nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9)? Desigur că este nevoie, este într-adevăr nevoie pentru mîntuire şi de fapte vizibile de evlavie, dar nu numai de acestea: este obligatorie şi împlinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu. Pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi, spune Domnul (Matei 23, 23). Nu poţi merge fără picioare şi nu poţi zbura fără aripi; la fel, nu poţi ajunge la Împărăţia Cerească fără împlinirea poruncilor. [...]
Ce este de trebuinţă celui ce se pocăieşte şi porneşte pe calea cea bună a mîntuirii
Celui ce se pocăieşte şi porneşte pe calea cea bună a mîntuirii îi sînt de trebuinţă următoarele:
1. Să se predea unui conducător pe această cale.
2. Să se înconjoare cu reguli pentru împlinirea cuviincioasă a fiecărui lucru.
3. Să fie pregătit pentru nevoinţe şi necazuri, căci a pornit pe o cale îngustă şi plină de suferinţe.
4. Şi, pentru a le suporta cu bine pe toate, să aibă duhul arzător sau să aibă rîvnă fierbinte spre mîntuire şi spre a-I bineplăcea lui Dumnezeu. [...]

I. Viaţa trăită sub îndrumare

[...] Aşadar, nu se află om mai nefericit, mai apropiat de pieire decît acela care nu are o călăuză pe calea spre Dumnezeu, mai ales cel ce abia s-a desprins din viaţa cea rău trăită dinainte. Pe larg şi cu mult folos a zugrăvit aceasta Sfîntul Dorotei în cuvîntul său pe această temă, cuvînt pe care îl sfătuim pe orice nevoitor să-l poarte cu sine şi să-l citească cît mai des (vezi Învăţătura a cincea).
Sfîntul Petru Damaschinul, în prima sa carte din Filocalia, ia la rînd pe toţi oamenii din toate timpurile, în toată diversitatea vîrstelor, constituţiilor, chemărilor şi a stării materiale şi găseşte printre ei - trecînd peste deosebiri, care merg uneori pînă la opoziţii - atît dintre cei care se mîntuiesc, cît şi dintre cei care pier. „Cugetînd la aceasta - spune el - mi-am frînt sufletul şi, în nedumerirea mea, îmi chinuiam mintea cu întrebarea: „De ce se întîmplă aşa? Care este începutul mîntuirii sau al pieririi noastre?” Mult se trudi Sfîntul cu această întrebare, căutînd cu mintea o rezolvare dreaptă şi iată ce judecată găsi la Sfinţii Părinţi: începutul fiecărui bine şi al fiecărui rău este în mintea dată omului şi, după minte, în voinţă. Începutul mîntuirii este ca omul să-şi lase dorinţele şi socotelile sale şi să împlinească dorinţele şi socotelile lui Dumnezeu. Înainte de Lege, în Lege şi sub har se află mulţi mîntuiţi, pentru că aceştia au iubit înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu, mai mult decît propria lor înţelegere şi voie; şi iarăşi, în toate aceste vremuri se află mulţi care au pierit, pentru că au dat întîietate dorinţelor şi voii lor, în locul celor ale lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu nu o putem afla (în cazuri particulare) decît prin judecată, dar nu prin propria noastră judecată, ci întărită prin întrebarea celor încercaţi, care au darul judecăţii. Numai astfel putem afla ce fel de fapte voieşte Dumnezeu de la noi. Altfel, nicicum nu ne putem mîntui. Fără aceasta, nici ceea ce socotim noi că este bun nu ne este de folos, ori pentru că nu este făcut la momentul potrivit, ori pentru că nu ne este, de fel, necesar. Tot aşa, Sfîntul Ioan Casian, dovedind că trebuie să le facem pe toate cu judecată pentru a cunoaşte care este judecata adevărată şi venită de la Dumnezeu şi care este cea mincinoasă şi făţarnică, diavolească, îl citează pe Avva Moise: judecata adevărată nu vine altfel decît în urma smeririi adevărate, atunci cînd le descoperim părinţilor nu numai ceea ce vrem să facem, ci şi ceea ce gîndim, şi nu ne încredem de fel în propria noastră judecată, ci în toate urmăm povaţa bătrînilor înduhovniciţi, considerînd bun ceea ce ei consideră că este bun. O astfel de conduită nu numai că îl călăuzeşte cu bine pe om, nevătămat pe calea cea dreaptă, dar îl şi apără de toate cursele diavolului. Căci cel ce-şi conduce viaţa după judecata şi sfatul celor care au izbutit (pe calea credinţei), acela nu va cădea înşelat de diavol, deoarece, chiar prin actul mărturisirii şi al descoperirii gîndurilor rele faţă de părinţi, el le curmă şi le face neputincioase. Aşa cum un şarpe scos la lumină dintr-o văgăună întunecoasă se străduieşte să fugă şi să se ascundă, la fel gîndurile viclene, descoperite prin spovedanie şi prin mărturisirea lor către părinţi, fug de la om (Dialogul al doilea, Capitolul 10).
Este esenţială necesitatea de a te supune conducerii altora şi foloasele ei sînt incalculabile, dar nu este indiferent cui să te încredinţezi. Mulţi părinţi - după cum spune în acelaşi loc Sfîntul Casian - aduc în loc de folos pagubă, şi în loc de mîngîiere, disperare celor ce vin la ei să le ceară sfatul şi întăreşte această observaţie cu un exemplu. Sfîntul Petru Damaschinul spunea că de multe ori a fost vătămat de cei la care venea cu întrebări. Iată de ce, scrie el că nu oricine este vîrstnic cu anii este capabil să îndrume, ci numai cel ce a atins nepătimirea şi a primit darul judecăţii. Este bine să nu-ţi ascunzi gîndurile de părinţi, însă nu trebuie să le dezvălui fiecăruia pe care-l întîlneşti în cale, ci numai părinţilor înduhovniciţi şi avînd darul dreptei judecăţi, celor albiţi de înţelepciune, iar nu numai de ani. Mulţi, privind numai la vîrsta înaintată, şi-au descoperit gîndurile şi, din pricina neiscusinţei celor care i-au ascultat, în loc de lecuire, au căzut în deznădejde. Nu fiecare este în stare să îndrume, nu numai din pricina propriei neîmbunătăţiri şi nedesăvîrşiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Mulţi, din cauza marii lor simplităţi şi a focului rîvnei, trec foarte repede de primele trepte şi, astfel, sar peste multe încercări, care le rămîn necunoscute. Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit. [...]
Iată cum vorbeşte despre aceasta Sfîntul Vasile cel Mare: „Cu multă băgare de seamă şi cu bună cumpănire străduieşte-te să-ţi găseşti drept călăuză în viaţă un bărbat neînşelat, iscusit în îndrumarea celor ce merg spre Dumnezeu, înfrumuseţat de virtuţi, priceput în Scripturile Dumnezeieşti, fără multe griji, neiubitor de arginţi, neagonisitor, iubitor de tăcere, avînd dragoste de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemînios, fără ţinere de minte a răului, mult folositor pentru cei ce se apropie de el, neiubitor de slavă deşartă, neorgolios, neiubitor de mîngîieri, neschimbător, care nu pune nimic mai presus de Dumnezeu.” Acestea sînt desăvîrşirile unui părinte adevărat! Fără ele, nu va putea, indiferent de străduinţa sa, să conducă spre mîntuire sufletele care i s-au încredinţat. Calea spre Dumnezeu o putem cerceta din cărţi, din pildele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi o putem arăta şi altora; dar conducătorul nu trebuie doar să arate, ci să şi conducă, şi nu trebuie doar să conducă, ci oarecum să poarte în spate. Prin rugăciunea sa, el trebuie să fie un puternic mijlocitor în faţa lui Dumnezeu şi un izgonitor al vrăjmaşilor nevăzuţi, iar pentru aceasta trebuie să aibă îndrăzneală şi credinţă puternică, prin care să se arunce neispitit asupra puterii vrăjmaşe, acestea se fac sau se dobîndesc pe o a doua treaptă, cea a desăvîrşirii. Sfîntul Ioan Scărarul i se arată în somn şi-l trezeşte pe ucenicul peste care tocmai era să se prăbuşească un munte. Sfîntul Varsanufie are o mulţime de experienţe în care, prin rugăciunile sale, ucenicii săi se izbăveau de chinurile patimilor şi de năprasnele dracilor. Ca să poţi călăuzi, trebuie să vezi toate încurcăturile drumului, să le cunoşti din experienţă proprie şi să ştii cum pot fi depăşite; iar pentru aceasta trebuie să te afli la o anumită înălţime, de pe care să poţi vedea toate drumurile şi pe toţi cei ce merg pe ele, şi pe acela dintre ei care ţi s-a încredinţat. Cu cuvîntul său, ca printr-o mişcare a mîinii, conducătorul îl va îndruma cum să meargă drept, fără abateri, repede, fără rătăcire, printre toate încurcăturile drumului. Cei ce nu s-au curăţat de patimi stau cu toţii pe aceeaşi treaptă, fie că sînt învăţaţi sau neînvăţaţi, fie că au citit sau nu despre ştiinţa nevoinţei. Cei ce alcătuiesc mulţimea nu văd încotro şi cum să meargă, ci doar se înghesuie unii într-alţii şi merg la nimereală, cînd într-o parte, cînd într-alta, aşteptînd să li se arate cărarea cea bună ca să iasă la liman, cu toate că ar putea ieşi imediat, dacă s-ar lăsa călăuziţi de o voce din afara mulţimii. Totul stă în înfrîngerea patimilor: cel ce nu şi-a învins patimile nu poate da o regulă de încredere pentru înfrîngerea lor, pentru că el însuşi este pătimaş şi judecă pătimaş. De aceea, un conducător inteligent, dar neîncercat niciodată nu te va duce departe, cu toate bunele sale intenţii. Atît acesta, cît şi cel călăuzit, vor vorbi, vor discuta despre căile Domnului şi vor bate pasul pe loc. În afară de aceasta, el trebuie să aibă o anumită putere conducătoare naturală asupra sufletului ucenicului, pe care să-l cunoască la fel ca pe al său, pentru ca acesta să i se supună fără cîrtire şi fără comentarii. Dar nu poţi avea puterea duhului fără să-ţi fi supus patimile şi fără să fi primit Duhul lui Dumnezeu. Fără aceasta, cuvîntul va fi întotdeauna neputincios, neroditor, pentru că nu poate da naştere la ceea ce nu este în el, aşa cum ne învaţă Cuviosul Macarie cel Mare. Iată cîte desăvîrşiri trebuie să aibă un adevărat conducător, un îndrumă­tor de nădejde! Dar şi cel ce i se încredinţează, atunci cînd Domnul îl va învrednici să-şi găsească o asemenea călăuză, îşi asumă mari şi severe obligaţii.
Esenţa îndrumării şi puterea ei stau în legătura tainică dintre părinte şi ucenic, făcută în faţa lui Dumnezeu, prin care părintele ia asupra sa mîntuirea sufletului ucenicului, iar ucenicul se predă pe sine în întregime acestuia. În această legătură sau făgăduinţă reciprocă se află deosebirea esenţială dintre conducere şi sfătuire sau întrebare. Îndrumarea dată în ultimele cazuri nu te leagă, pe cînd, dincoace, fiecare cuvînt este lege; acolo, cel ce întreabă are încă libertatea să judece şi să verifice, pe cînd aici orice cercetare este nelalocul ei şi duce la pierzanie. Ucenicul se predă pe sine cu totul. „Tu - spune Sfîntul Vasile cel Mare - predă-te lui sărăcit cu desăvîrşire, adică să nu mai ai nimic al tău sau pentru tine, ci totul să-i aparţină părintelui; altfel, rămăşiţa vechilor frămîntături va strica iarăşi ceea ce se pune în tine şi tot acest amestec va fi fad, neplăcut Domnului, va fi dezgustător.” Sfîntul Ioan Scărarul dă un exemplu, cum un ucenic îi spunea îndrumătorului său: „M-am încredinţat ţie, cuvioase părinte, aşa cum fierarului i se încredinţează fierul” (Cuvîntul al patrulea, punctul 23). Asemeni pînzei curate în mîinile pictorului sau asemeni unui bun material în mîinile sculptorului, la fel este ucenicul în mîinile părintelui său. El a luat asupra sa jugul lui Hristos, hotărît să-I bineplacă, iar acum - aşa cum spune Sfîntul Scărar - încearcă să pună greutatea de pe grumazul său pe cel al altuia (ibidem, punctul 5). El se aseamănă celui care, ţinut deasupra apei de mîinile altuia, se pregăteşte să traverseze marea înot (ibidem). De aceea, el numeşte viaţa sub îndrumare moarte de bunăvoie, mormînt, călătorie în timpul somnului, înot neprimejduit. Într-un fel, ucenicul nu este cel ce lucrează, ci cel asupra căruia se lucrează.
Aceasta, din punctul de vedere al ucenicului. Din punctul său de vedere, şi părintele dă o făgăduinţă hotărîtă că răspunde de mîntuirea sufletului ucenicului, ale cărui păcate şi le asumă, ca şi răspunsul în faţa Înfricoşatei Judecăţi. Această idee este exprimată în multe locuri şi foarte adesea de Sfîntul Varsanufie. De pildă, unuia care cerea: „Dă-mi cuvîntul, stăpîne, că răspunzi de mine în faţa lui Dumnezeu şi că nu va fi vătămare asupra mea”, îi răspunse: „Scumpul meu suflet mi-l pun pentru tine, numai moartea ne va despărţi” (Răspunsul al 57-lea); altuia îi răspunse: „Ia aminte la ceea ce scriu şi ascunde în sufletul tău: Voi face aşa că vei auzi bucurie cerească, împărătească, dumnezeiască, vei fi moştenitorul darurilor mele” (Răspunsul al 10-lea); altuia: „Iau asupra mea jumătate din păcatele tale”, şi, după ce acesta îşi spori cererea: „Bine, le iau pe toate, pentru ascultare” (Răspunsurile 163, 164). Iată ce făgăduieşte: „Dacă păstrezi legămîntul meu la fel ca pe al lui Dumnezeu, mărturisesc că răspund de tine în ziua cînd Dumnezeu va judeca în taină pe oameni” (Răspunsul al 58-lea). Iar într-alt loc se roagă: „Prea Puternice! Ori primeşte, o dată cu mine, şi pe copiii mei în Împărăţia Ta, ori şterge-mă şi pe mine din cartea Ta” (Răspunsul al 110-lea). Dar o făgăduinţă atît de copleşitoare se dă numai în condiţiile împlinirii hotărîte, energice, necîrtitoare de către ucenic a tuturor poruncilor părintelui, din inimă, ca şi cum ar fi poruncile lui Dumnezeu, astfel încît, la cea mai mică abatere, legămîntul este rupt şi făgăduinţa îşi pierde puterea. Părintele purcede să ridice la cer, am putea spune că pe mîinile sale, sufletul ucenicului, dar cu condiţia ca şi acesta, să caute, să se străduiască, să se nevoiască. Dumnezeu îi ajută unui astfel de căutător într-ale credinţei, şi cel ce se încrede în Domnul - Care vrea ca toţi să se mîntuiască - acela nu se îndoieşte că totul - şi cuvîntul, şi fapta, vor conlucra la mîntuirea lui. De fapt, părintele devine mijlocitor între ucenic şi Dumnezeu, mijlocitor nemincinos, fidel, neprimejdios: ceea ce a spus, aceea va fi.
Astfel, unuia îi spune: „Să se înscrie cuvintele mele în inima ta, înfăşoară-ţi-le în jurul mîinilor, ca să le ai mereu înaintea ochilor” şi, mai departe: „Arată-le şi prin împlinire cu fapta” (Răspunsul al 11-lea). Altuia îi spune: „Mă rog, ziua şi noaptea mă nevoiesc pentru sufletul tău, dar străduieşte-te şi tu, urneşte-te, altfel, totul este zadarnic. Caută sare şi te voi săra” (Răspunsurile 24, 70). Şi încă: „Dacă vei încălca ceva din acestea, eu nu sînt vinovat; tu vei vedea şi vei răspunde în ziua cea înfricoşătoare” (Răspunsul al 57-lea).
Astfel, între cei doi se creează o legătură nezdruncinată, de inimă, o legătură duhovnicească, în care părintele se dizolvă cu duhul în fiu, şi fiul în părinte; şi aceasta, nu numai pe perioada formării duhovniceşti, ci pentru veşnicie. Sfîntul Varsanufie îi scrie unuia aflat în suferinţă: „Văzînd suferinţa şi tulburarea ispitei care te-a cuprins, m-am îmbolnăvit atît de tare, ca niciodată”, amintind totodată cuvintele Apostolului: „Cu cel ce suferă, şi eu sufăr” (ibidem). Altuia îi spune: „Sînt nedespărţit de tine; cînd mergi la ascultare faţă de fraţi, întotdeauna merge cu tine şi inima mea, care a binevoit întru Domnul” (Răspunsul al 27-lea). Sau: „Prin harul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu mă despart de tine, ci, prin dragostea ta, sînt pururi cu duhul alături de tine” (Răspunsul al 55-lea). Sau, mai departe: „Frate, îţi spun ca propriului meu suflet, căci Domnul a legat între ele sufletele noastre, spunîndu-mi: „să nu te desparţi de el” (Răspunsul al 159-lea). La Sfîntul Ioan Scărarul, adevăratul ucenic este zugrăvit astfel: Un suflet legat de păstorul său prin dragostea şi credinţa lui Hristos nu se va depărta de el nici cu preţul vărsării de sînge, mai ales dacă rănile i-au fost cîndva vindecate de acesta. Sufletul ţine minte cuvintele celui care a spus: nici Îngerii, nici Începătoriile, nici Puterile... nici vreo altă făptură nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos. Dacă cineva nu îşi va avea sufletul astfel legat, împletit (cu celălalt suflet) şi agăţat (de acela), degeaba îşi petrece viaţa în purtări făţarnice şi prefăcute faţă de părinte (Cuvîntul al patrulea, punctul 28). În această uniune sufletească stă toată puterea şi esenţa legăturii (dintre ucenic şi părinte). Prin aceasta, asupra ucenicului neputincios se revarsă toată puterea părintelui. De aceea, vrăjmaşul încearcă pe toate căile să distrugă această legătură, atît prin gînduri ascunse, cît şi prin vedenii, prin care insuflă ba neîncredere, ba bănuială, ba dorinţa de a trece la alt părinte, după cum vedem din pildele Sfîntului Varsanufie (Răspunsul al 159-lea şi următoarele). Datorită importanţei sale, această legătură sufletească trebuie să fie primul lucru pentru care să se roage ucenicul: „Dezvăluie-I cu mintea lui Dumnezeu credinţa şi dragostea ta neprefăcută faţă de îndrumătorul tău, şi Dumnezeu îl va înştiinţa în taină de dragostea ta pentru el şi îl va face să fie la fel de binevoitor şi de prietenos faţă de tine.” (Scara, Cuvîntul al patrulea, punctul 45).
O astfel de uniune este, de altfel, o mare taină duhovnicească, căci este făcută de Însuşi Dumnezeu. Nu fiecare poate fi cu adevărat părinte duhovnicesc oricărui ucenic şi nu fiecare poate fi ucenic adevărat oricărui părinte. Celui ce caută credinţă deplină şi cu încredere, Domnul îi arată şi îl conduce către acela care poate, prin puterea Sa, să-l aducă la mîntuire; îl înştiinţează în duh pe vrednicul părinte duhovnicesc să îl primească şi să poarte greutatea acelui neputincios. Aşa vedem la Sfîntul Varsanufie: Ioan i se arătase şi apoi nu mai veni multă vreme. Cînd Avva Serid crezu că nu va mai veni deloc, Sfîntul Varsanufie îi spuse: „Cu trupul lipseşte, dar cu duhul e alături de noi şi nu se va despărţi pînă în veci” (Răspunsul al 5-lea); şi încă mai înainte spunea: „Cu doi ani înainte, Domnul mi-a spus că va veni” (Răspunsul 1). Unul dintre ucenici îi spuse: „Domnul mi te-a trimis liman şi adăpost” (Răspunsul al 159-lea); iar altuia îi spunea: „Credem că Domnul te-a adus aici: nu ispiti harul” (Răspunsul al 163-lea).
De aici se descoperă de la sine cum trebuie să fie ucenicul în relaţiile cu părintele său. Tot ce se referă la acestea decurge firesc din duhul în care ucenicul se predă pe sine părintelui şi din unirea care are loc între ei. Ucenicul trebuie să aibă deplină şi neîndoită încredere în părintele său: să aibă credinţa că acesta cunoaşte calea lui Dumnezeu, că poate conduce pe ea spre desăvîrşire şi că îl va călăuzi şi pe el, că este puternic în faţa lui Dumnezeu şi că Dumnezeu îi va arăta, prin el, calea cea dreaptă şi nerătăcită; de aceea, toate îndrumările sale trebuie primite ca fiind cu totul adevărate, pe deplin mîntuitoare şi bineplăcute Domnului. Această credinţă trebuie să fie luminoasă, curată şi neîntunecată de nici cel mai mic nor al îndoielii, căci şubrezirea ei este şi şubrezirea legăturii sufleteşti, iar şubrezirea legăturii sufleteşti compromite întreaga lucrare şi o face neroditoare. De aceea, trebuie să păstrăm această credinţă ca pe ochii din cap. „Cîtă vreme credinţa înfloreşte în suflet - spune Sfîntul Ioan Scărarul - atît timp trupului îi izbuteşte toată slujirea; dar, imediat ce cineva se atinge de piatra credinţei, nu încape îndoială că acela va cădea, căci adevărat este că tot ce nu este din credinţă este păcat (Romani 14, 23) ....Dacă supuşii, în simplitatea inimii lor, nu vor recurge la viclenii diavoleşti, din curiozitate faţă de poruncile părintelui, atunci vor străbate cu bine drumul spre Domnul” (Cuvîntul al patrulea, punctele 7, 9).
De aceea, Părinţii se încredinţau mai întîi de fidelitatea celor pe care-i primeau sub ascultare, şi dacă constatau că aceasta lipseşte, nici nu-i primeau. Astfel, Sfîntul Varsanufie nu-l primea pe unul sub ascultare, cînd observă neîncredere la acesta; iar cînd (prin năvălirea vrăjmaşului) neîncrederea se strecura în inima celui pe care-l primise, se grăbi să îl vindece (Răspunsul al 161-lea). Trebuie să ne încredem fără nici o cercetare în cei care au primit să se îngrijească, în Domnul, de mîntuirea noastră - spune Scărarul - chiar dacă ni s-ar părea că aceştia ne cer ceva potrivnic mîntuirii. Tocmai atunci, ca într-un creuzet al smereniei, ne este pusă la încercare încrederea în ei. Căci acela este semnul adevăratei încrederi, cînd cineva, cu toate că vede că ceva îi contrazice oarecum aşteptările, totuşi, întrucît aşa au rînduit călăuzitorii, se încrede cu totul în aceştia (Cuvîntul al patrulea, punctul 104).
Trebuie să-şi cinstească părintele în toate felurile, să-i păstreze imaginea cinstită, luminoasă, nu numai în cuvînt şi în sentimente, dar nici în minte să nu aibă nimic care să-i întunece imaginea sau să-i micşoreze lumina. „Dacă dorim spune Scărarul, cu toată smerita înţelepciune, să ne plecăm grumazul sub jugul Domnului şi să-i încredinţăm altuia, fără făţărnicie, mîntuirea noastră, atunci, înainte de a intra în mînăstire, dacă avem cît de cît discernămînt şi raţiune, trebuie să cercetăm şi să ne punem la încercare părintele, trebuie să-l ispitim, pentru a nu nimeri, ca să spun aşa, nu la un cîrmaci, ci la un simplu greblar, nu la un vindecător, ci la un bolnav, nu la un neprihănit, ci la un iubitor de mîngîieri, nu la liman, ci într-o viitoare şi să nu ne pregătim, astfel, singuri naufragiul.” La intrarea pe terenul bunei cucernicii şi al respingerii lumii, nu mai trebuie să judecăm cu asprime pe bunul nostru conducător în nevoinţe, cu toate că, om fiind, şi acesta poate avea - vom vedea - unele greşeli, puţin importante. Altminteri, dacă ispitim cu severitate faptele părintelui nostru, nu vom avea nici un folos din lăsarea lumii. Cei care vor să-şi menţină neştirbită pentru totdeauna încrederea în povăţuitorii lor trebuie să-şi păstreze în inimă neşterse şi neuitate virtuţile lor, pentru ca, atunci cînd diavolii vor încerca să semene în ei neîncrederea faţă de părinţi, să le închidă gurile cu amintirea virtuţilor acestora... Dacă gîndul te face să-ţi acuzi sau să-ţi huleşti părintele, fugi de această tentaţie ca de curvie şi nu lăsa şarpelui acestuia nici o speranţă, nici un loc, nici o intrare, nici o apropiere, ci dimpotrivă, strigă-i: „O, amăgitorule! Nu eu o să-mi judec stăpînul, ci el este pus judecător peste mine!” (Cuvîntul al patrulea, punctele 6-7). Această cinstire şi evlavie statornică creşte sub oblăduirea credinţei şi prin credinţă se întăreşte; şi, dimpotrivă, slăbeşte o dată cu slăbirea credinţei şi invers. De aceea, acestea două sînt ţintele înspre care vrăjmaşul îşi îndreaptă săgeţile. Adesea el plăsmuieşte chiar năluciri întru întunecarea cinstei părintelui, ca să-l îndepărteze pe ucenic de la el; aşa a suferit Elisei, ucenicul lui Isaia. De aceea, cînd în Scara, ucenicul îl întreabă pe Ioan Savaitul, care îl sfătuise să se încredinţeze unui părinte: „Şi dacă acest părinte, din nepriceperea sa, va greşi cu ceva? Stareţul îi răspunde: Chiar de l-ai vedea păcătuind, nu te depărta de la el, ci spune-ţi în sinea ta: Frate, de ce-ai venit aici? Atunci vei vedea cum va fugi de la tine orice înălţare de sine” (Cuvîntul al patrulea, punctul 112).
În toate trebuie să ne încredem în părinte sau să ne păstrăm convingerea că, prin rugăciunea părintelui, orice trebuinţă ne va fi împlinită, orice rău va fi respins, orice bine ne va fi dăruit. „Ţine-te de mine - spunea adesea părintele Varsanufie - că te voi scoate afară şi te voi aduce grabnic la linişte şi te voi arăta lui Dumnezeu”; sau: „Vei fi urmaşul meu, te vei învrednici de darurile mele”; sau: „Vom fi culcaţi amîndoi în aceeaşi raclă.” Toate acestea sînt cuprinse în credinţă, în încrederea că Domnul - Cel ce caută mîntuirea tuturor - îl va mîntui pe ucenic prin părinte şi va face totul pentru el, după credinţa lui. Ucenicul aşteaptă ca Domnul, în bunătatea Sa, să îl miluiască pentru rugăciunile părintelui, să îi ierte păcatele şi să nu îl lipsească nici de bunătăţile duhovniceşti. De aceea, el aleargă din toate puterile la părinte, ca un fiu, cu speranţa neîndoită că va primi mulţumire şi o primeşte. Ucenicii Sfîntului Varsanufie spun adesea: „Rosteşte un cuvînt, şi aşa va fi. Tu ne eşti limanul.” Cînd părintele se îmbolnăvise, ei strigau: „Ce o să ne facem acum?.”
Urmarea firească a încrederii, a cinstirii şi a speranţei trebuie să fie liniştirea sub ocîrmuirea părintelui, ca sub un acoperiş neprimejduit. Prin supunerea faţă de acesta, ucenicul îşi retează orice preocupare pentru el însuşi, orice grijă şi orice temere. El îi spune din inimă părintelui, scrie Sfîntul Varsanufie: „Cred că Domnul, prin tine îmi va izbăvi sufletul; fă cu mine ce te va inspira Domnul. Eu nu mai sînt eu” (Răspunsul al 57-lea). „Dacă cineva - spune Scărarul - s-a predat cu conştiinţă curată, pentru totdeauna părintelui său, acesta nu se mai teme de moarte, la fel cum nu se teme de somn, ştiind cu siguranţă că la ieşirea din viaţa aceasta nu de la el, ci de la îndrumătorul său se va cere răspuns” (Cuvîntul al patrulea, punctul 50). De aceea, el consideră lucrarea mîntuirii sale ca şi rezolvată. „Ţine minte cît vei trăi - adaugă Scărarul - pe acel mare nevoitor, care de-a lungul a optsprezece ani încheiaţi nu a auzit niciodată cu urechile trupeşti de la îndrumătorul său cuvîntul „mîntuieşte-te”, în schimb zilnic, cu auzul sufletesc, auzea de la Domnul nu „mîntuieşte-te” - care înseamnă numai dorinţă şi nu este sigur că se va împlini - ci „eşti mîntuit”, care înseamnă siguranţă şi certitudine” (ibidem, punctul 106). Iată cu cîtă hotărîre îl linişteşte pe ucenic Însuşi Domnul. De partea lui rămîne doar zeloasa, sîrguincioasa, energica lucrare după îndrumările părintelui călăuzitor. Căci liniştirea nu înseamnă absenţa lucrării, ci doar retezarea oricărei griji referitoare la treaba pe care o faci, la roadele şi la reuşita ei. Ucenicul trebuie să fie mereu pregătit, să fie mereu într-o stare de încordare atentă, iar nu copleşit de lenevire. Sfîntul Ioan Scărarul şi-l închipuie stînd liber pe cele două picioare, dintre care un picior îl întinde spre slujire, iar pe celălalt îl ţine nemişcat la rugăciune (Cuvîntul al patrulea, punctul 2); iar ascultarea o numeşte călătorie ce se face dormind (ibidem, punctul 3) - călătorie, după osteneală şi realizări; făcută în somn, pentru că nu este el cel care o face. Sfîntul Varsanufie le adresa adesea celor care îi cereau ajutorul următorul cuvînt: „Trudeşte, nu sta într-un loc, transpiră la lucrul pe care ţi l-am spus să-l faci” (Răspunsul al 61-lea). „Eu mă rog pentru tine lui Dumnezeu - spunea el - dar dacă nu te vei ruga şi tu Lui la fel, mare este ruşinea” (Răspunsul al 70-lea). Părintele duhovnicesc purcede să-l mîntuie pe ucenic dar, în aparenţă, prin puterile aceluia; vrea să fie lucrătorul dar în el (în ucenic) să fie sufletul lui. Iar ucenicul se mîngîie numai în fericita bună nădăjduire şi încredinţare a sorţii sale, fiind în acest timp, copleşit de trudă şi de sudoare.
Lucrul sub conducerea părintelui-îndrumător îl obligă pe ucenic la următoarele trei acţiuni:
a) Să nu-şi închipuie nimic cu mintea sau cu inima nici referitor la trecut, nici la viitor, să nu se încreadă în sine, să nu se încreadă cu nimic în mintea şi în inima sa. Să nu ştie nimic despre nimic, chiar să nu vrea să ştie şi să-i fie teamă să se gîndească la aşa ceva, fără indicaţia părintelui. Să nu ia hotărîri de unul singur: că aceasta sau cealaltă este bună sau rea, nici referitor la sine, nici la ceilalţi, ci să facă aşa cum îi spune părintele. Să nu pună la cale şi să nu hotărască nimic, nici măcar pentru clipa următoare, pentru că aceasta depinde de părinte. Astfel, această renunţare la orice plan este oprirea hotărîtă a oricăror mişcări lăuntrice de sine stătătoare, este golirea, deşertarea de tot. Ea cere ca mintea să nu formuleze nimic, inima să nu simtă, voinţa să nu aspire; gîndurile, dorinţele, gusturile ne conduc unde vor ele şi cînd vor ele, dar în lipsa lor sîntem într-o stare de deşertare şi de aşteptare. Aceasta e o viaţă lipsită de curiozităţi - după cuvintele Scărarului (Cuvîntul al patrulea, punctul 3) - sau este neîncrederea în forţele proprii, în toate faptele bune, chiar pînă la sfîrşitul vieţii (ibidem, punctul 5). În acest fel, se înăbuşă propriile simţiri, propriile gusturi şi păreri asupra lucrurilor. Este bine ceea ce părintele consideră că este bine; este rău ceea ce el consideră că este rău, chiar dacă ţie ţi s-ar părea bun. În această stare se află cel deşertat în faţa îndrumătorului său, fiind gata să primească tot ce se pune în el.
b) Dar, cu toată dorinţa şi osteneala, să ne aducem în stare de totală tăcere este, hotărît lucru, imposibil. Se vor naşte gînduri, formulări, judecăţi, planuri, dorinţe, temeri, pofte; neîncetat vor striga dinăuntrul nostru cînd una, cînd alta. Referitor la toate acestea, este o singură regulă: să-i descopere îndrumătorului, şi bune, şi rele. Astfel, întotdeauna ne vom curăţa pe dinăuntru. Îndrumătorul va avea un temei ca să judece starea ucenicului; nu va exista pierdere de timp; vor fi îndepărtate orice fel de rătăciri ale gîndurilor şi ale inimii; sub supravegherea îndrumătorului, se va acumula experienţă în discernerea gîndurilor, mai întîi în cele proprii, apoi şi într-ale altora. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că această deschidere a inimii are o putere deosebită în lucrarea mîntuirii, chiar dacă s-ar manifesta faţă de altcineva decît faţă de părintele-îndrumător. Cu ajutorul ei putem evita orice primejdie, de a ne rătăci sau de a cădea, primind un răspuns prevenitor. Vasile cel Mare astfel porunceşte: „Oricine dintre supuşi, dacă vrea să arate o sporire vrednică de laudă şi să se deprindă cu obiceiul de a trăi neclintit după poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, nu trebuie să păstreze tăinuită nici o singură mişcare sufletească, ci să-şi descopere tainele inimii în faţa acelora cărora li s-a încredinţat să se îngrijească cu bunătate şi cu milostivire de neputinţele fraţilor. Astfel, ceea ce este vrednic de laudă se consolidează, iar ceea ce nu este de laudă primeşte tratamentul corespunzător; printr-o asemenea nevoinţă, vom spori puţin cîte puţin în desăvîrşirea vieţii” (Reguli expuse pe larg în întrebări şi răspunsuri, Răspunsul 26). Totodată - ne învaţă acelaşi Sfint Părinte - să nu ne lăsăm amăgiţi de o conştiinţă liniştită şi fără mustrări, îndepărtîndu-ne astfel de la destăinuirea gîndurilor şi de la buna sfătuire. Şi în bolile trupeşti - spune el - se întîmplă ca cei aflaţi în neputinţă să nu-şi simtă boala, dar să se încreadă mai mult în observaţiile medicului, decît în propria insensibilitate; la fel este şi în cele sufleteşti. Descoperă-te altuia şi acesta va stabili dacă eşti sănătos sau neputincios şi care ţi-e neputinţa. Aşa făceau Apostolii. Cînd Domnul le spuse: „Unul dintre voi mă va vinde”, fiecare se întreba: „Oare nu eu sînt acela?” (Scurte pravile, 301). Sfîntul Varsanufie spune: „Nimeni să nu-şi ascundă gîndurile. Cine şi le ascunde, de acela se bucură duhurile rele, văzînd că au posibilitatea să-i piardă sufletul.”
Cel ce-şi ascunde gîndurile rămîne nevindecat, căci ele se vindecă numai prin întrebări frecvente adresate părinţilor duhovniceşti (Răspunsul al 317-lea). Cel ce nu ascunde în adîncurile sale nici un fel de şarpe, acela îşi arată credinţa cu adevărat, iar cel ce ascunde rătăceşte încă în afara drumului mîntuirii - spune Sfîntul Scărar (Cuvîntul al patrulea, punctul 46). Legea de a dezvălui totul aduce o mare frică în suflet, nu numai să nu facă ceva rău, ci nici să nu spună sau să nu gîndească, amintindu-i de judecata ce va urma din partea părintelui îndrumător; această lege pune pe frică şi pe demoni, căci astfel nu-şi mai pot ascunde cu nici un chip uneltirile (ibidem, punctul 53). De aceea, dracii încearcă să ne îndepărteze de ea şi, temîndu-se să nu fie descoperiţi, fug de acela care se dezvăluie întru toate; ei urăsc şi nu pot îndura nici măcar glasul sincerităţii, ne învaţă Sfîntul Dorotei (Povaţa a cincea). Şi ce mare uşurare are sufletul de la aceasta! Trei ani s-a chinuit unul sub povara nesincerităţii (Proloagele, 6 mai) şi apoi, cînd s-a depăşit pe sine, atunci a ieşit din el un nor întunecat, semn că nesinceritatea este lucrare satanică. Altminteri, cum ne va vindeca părintele, neştiind ce este în noi? Îndrumări generale putem găsi şi în cărţi. De aceea, Sfîntul Scărar ne învaţă că ucenicul, după cum prima dată şi-a descoperit sufletul în faţa părintelui său şi i-a povestit întreaga sa viaţă, la fel să nu se dezică nici pe mai departe, mărturisindu-se cu smerenie duhovnicului, mijlocitorului mîntuirii sale, ca lui Dumnezeu (Cuvîntul al patrulea, punctele 10, 63, 66). „Într-o mănăstire - mai scrie Sfîntul Scărar - am văzut că bucătarul purta la brîu un carneţel şi, întrebîndu-l la ce-i foloseşte, am aflat că-şi nota acolo tot ce gîndea peste zi şi toate acele gînduri i le spunea păstorului său. Dar nu numai pe el, ci şi pe mulţi fraţi ai acelui lăcaş i-am văzut procedînd aşa. Mai tîrziu am auzit că această regulă fusese rînduită de marele părinte al acelui lăcaş” (ibidem, punctul 39). Un bun constructor de locuinţe îşi socoteşte în fiecare seară, cu atenţie, venitul sau cheltuielile din acea zi. Dar cum le va afla pe acestea, dacă nu-şi va nota totul cu regularitate în catalogul său? (ibidem, punctul 115).
c) Însă, lucrarea cea mai importantă a ucenicului este supunerea întru toate, pînă la cel mai mic amănunt, fără cîrtire, sinceră, fără judecare, din credinţă şi din inimă curată faţă de părintele său. Ucenicul trebuie să fie asemeni unei maşini, lipsit de sufletul său, care îi este înlocuit cu sufletul părintelui. Ucenicia este, după Sfîntul Scărar, deplina respingere a propriului suflet, manifestată în afară, în fiecare amănunt, prin faptele trupului, este omorîrea mentală a mădularelor trupului, este mişcarea neispitită, este lepădarea de judecăţi proprii - chiar de ar fi cineva bogat în aceasta - este înmormîntarea voii proprii... Ucenicul este un fericit mort viu (Cuvîntul al patrulea, punctele 3, 4). El trebuie să se supună în simplitate, fără să judece, fără să cerceteze de este bine sau de e rău, de este greu sau uşor ceea ce i s-a poruncit; să se supună necontenit, cu răbdare, neclintit, fără nici un fel de vicleşug şi fără vreo îndoială (ibidem, punctele 5, 9). Trebuie să se menţină într-o asemenea stare, încît, orice ar avea de făcut, să facă nu pentru că el a vrut sau a avut iniţiativa, ci pentru că aşa i s-a poruncit. De ai nevoie de ceva, cere voie şi fă; de nu ţi se dă voie, rabdă, chiar dacă ţi-este greu. Şi, dacă nu ai nici poruncă, nici vreo treabă de făcut, mai bine stai, dar nu fă nimic de capul tău. Tot ce este de la tine şi după capul tău este pierderea duhului, este totuna cu a înghiţi otravă. Te-ai predat părintelui, de acum lasă-l pe el să facă ce vrea din tine şi cu sufletul tău. Altfel, se va întîmpla ca unul să zidească, iar altul să dărîme. Ultimul îşi face munca în van, iar munca primului şi lucrarea mîntuirii devin o trudă zadarnică. Ucenicul care o dată se supune, iar altă dată face voia sa - spune Scărarul - se aseamănă cu cel care într-un ochi îşi picură doctorie, iar în celălalt, var nestins (ibidem, punctul 60). Caută-ţi o ascultare, împlineşte voia altuia şi fii neîntristat. Fericit cel ce şi-a omorît voia pînă la capăt şi toată îngrijirea de sine i-a încredinţat-o îndrumătorului său întru Domnul: unul ca acesta va sta de-a dreapta Mîntuitorului răstignit (ibidem, punctul 44). Din trei virtuţi - post, neprihană şi ascultare - prima conduce pînă la jumătatea drumului spre Dumnezeu, a doua, pînă la intrare, iar a treia, chiar pînă în faţa lui Dumnezeu. Cîtă pace şi linişte are acesta în suflet! Nu se sinchiseşte de este bine sau nu ceea ce face, nici de ce vor spune alţii, nici la ce va folosi, nici de este sau nu pe placul lui Dumnezeu. Cînd, dintre doi ucenici, unul împlineşte voia, în aparenţă nesocotită, a dascălului, iar altul nu, conducîndu-se după propria lui judecată, primul se foloseşte, iar al doilea se păgubeşte (Scara, Cuvîntul al patrulea, punctul 108).
De aceea, regula generală a tuturor Sfinţilor este că cine trăieşte după capul său, acela trăieşte fără folos. Chiar de-ar face bine ceea ce face, nici în această situaţie conştiinţa nu-i poate fi împăcată. Va avea o permanentă nehotărîre şi tulburare şi ce-i mai important, starea lăuntrică a voii proprii rămîne aceeaşi. Fă totul cu sfătuire. Fără sfat eşti ca fără gard. Dacă acest lucru nu este lipsit de primejdie, ce să mai spunem de nesupunerea şi de contrazicerea directă! Aceasta este o lucrare de-a dreptul drăcească. Mai există încă speranţă de îndreptare, cînd cineva se împotriveşte unui egal sau unui mai mic în rang, dar cel ce caută împotriva îndrumătorului său, despre acela nici nu mai merită să vorbim. Cel ce s-a lepădat de ascultare se predă voii sale, şi datorită voii sale - şi a răutăţii vrăjmaşilor - va pieri. Cel ascultător în toate ajunge grabnic la măsura copilăriei sau a simplităţii desăvîrşite, aşa cum ne zugrăveşte Sfîntul Scărar (ibidem, punctul 121). Printr-o ascultare hotărîtă, unii şi-au omorît pe vecie toată lupta lăuntrică cu patimile; alţii au dobîndit o totală nepăsare şi nepătimire faţă de supărări; alţii au atins cea mai înaltă treaptă a nerăutăţii şi a fireştii simplităţi a inimii, s-au făcut prunci, neavînd nici un vicleşug nici în cuvinte, nici în fapte (ibidem, punctele 20, 21). Un astfel de exemplu este Pavel cel Prost. Vasile cel Mare consideră o asemenea ascultare ca prima dintre virtuţi (Canoane ascetice pentru cei ce se nevoiesc în viaţa de obşte şi în singurătate, capitolele 19, 22). El ne dă exemplul celor ce deprind vreo artă, care trebuie să execute pînă în cel mai mic amănunt ceea ce li s-a arătat; dă drept exemplu şi supunerea tăcută a lui Avraam, cînd i se poruncise să iasă din Caldeea şi, mai pe urmă, să-şi aducă fiul ca jertfă; din cealaltă parte avem exemplul Apostolulul Petru, care, după ce a fost mult lăudat pentru un cuvînt de împotrivire, care părea binevoitor, auzi: Înapoi de la mine, satano! În acelaşi fel tîlcuieşte el şi locurile din Scriptură: Ascultaţi pe mai-marii, voştri şi vă supuneţi lor (Evrei 13, 17); Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă (Luca 10, 16).
Ansamblul relaţiilor legitime faţă de părinte constă în a nu avea voie proprie, părere proprie, preferinţă personală: toate trebuie să fie ale părintelui, arătate de el, măsurate şi hotărîte de el, pînă la cea mai mică mişcare. Starea omului care acţionează după această regulă, adică sub îndrumare, călăuzit, aflat în afara voii sale, este starea ascultării, mult lăudată şi prea-înălţată de Sfîntul Scărar şi, în general, de toţi Sfinţii Părinţi. Calea ascultării sau a lepădării totale de raţiunea şi de voia proprie şi de orice conducere proprie, prin predarea de sine unui îndrumător de nădejde, dăruit de Dumnezeu, este calea cea scurtă şi grabnică - aşa cum o numeşte Sfîntul Scărar (Cuvîntul al patrulea, punctul 5). Cei care au pornit din toată inima pe ea ajung repede la desăvîrşire şi evită, neprimejduiţi, orice cărare greşită, orice rătăcire şi întîrziere. Aceasta, atît prin starea lăuntrică a ucenicului, cît şi prin lucrarea părintelui asupra lui. Ucenicul nu are nimic al său. Asemeni Apostolilor, care i-au spus dumnezeiescului lor Învăţător: pe toate le lăsăm, la fel spune şi simte şi el: „Nu sînt al meu, pentru că nici gîndurile, nici dorinţele, nici cuvintele, nici faptele nu trebuie să fie ale mele. Chiar de aş avea ceva bun, pentru mine nu este bun, de vreme ce fac acel lucru din voia şi după mintea mea proprie.” Printr-o astfel de dispoziţie şi lucrare, el îl loveşte în permanenţă drept în cap pe şarpele cuibărit în inima noastră: mîndria, a cărei principală însuşire este să facă totul după voia sa şi în beneficiul ei. Şi, deoarece de mîndrie atîrnă toate patimile, înseamnă că pe măsura stîrpirii mîndriei se sting şi celelalte patimi, sufletul se luminează, se apropie de curăţenie şi de nepătimire. Prin faptul că nu se dă frîu liber ieşirii din inimă a vreunui lucru făcut sau început din proprie iniţiativă, se înăbuşă orice lucrare a mîndriei; prin descoperirea oricărui gînd nelegiuit, mîndria este slăbită, căci prin expulzarea urmaşilor ei, este privată de hrană; prin faptul că nimic nu se face din voie proprie, este lovită drept în inimă. Renunţarea la voia proprie este mîntuitoare chiar pentru cel care, neavînd un părinte duhovnicesc, se încredinţează altuia, chiar unui neînţelept, cu singurul ţel de a trăi desprins de judecata şi de voia sa. Iar rezultatul este rapid şi la înălţime. Acachie - din textul Sfîntului Scărar - trăia la un stareţ foarte capricios, de la care suferea bătăi şi învinuiri neîntemeiate, dar, pentru răbdare şi ascultare, luă cunună de mucenic, după cum a fost mai tîrziu descoperit de sus (Cuvîntul al patrulea, punctul 110). Şi Ioan Savaitul îl sfătuieşte pe unul dintre cei trei care veniseră la el: „Alege-ţi îndrumătorul cel mai sever şi mai aspru cu putinţă în neamul omenesc” (ibidem, punctul 112). Vedem că, cu cît este mai drastică lepădarea de sine, de voia şi de simţirile proprii, cu atît este mai mîntuitoare. De aceea dorise atît de mult Sfîntul să trăiască sub voia altuia. Ei suferă, se tulbură cînd rămîn în voia lor, simţind că au intrat pe o cărare necunoscută. Astfel se retează şi se curmă dinăuntru izvorul mîndriei şi al păcatului. Dar astfel se respinge şi orice pătrundere tulburătoare a lor în timpul somnului. Nici o insuflare a lumii şi a satanei nu primeşte aprobare, nici mintea şi nici inima nu se împacă cu ele, ci, dimpotrivă, prin mărturisire, sînt comunicate părintelui şi astfel sînt eliminate şi făcute de ruşine. Gîndul tăinuit este gînd de preacurvie, iar un adevărat ucenic nu preacurveşte astfel. El este mort, s-a transformat într-o fiinţă fără voie proprie, nu se încrede nici în sine, nici în faptele lui şi, aşa, se face vas încăpător şi pregătit pentru primirea harului.
Aceasta este binefacerea uceniciei din punctul de vedere al stării duhului ucenicului. Ucenicia este încununată chiar şi în lipsa unui părinte înţelept şi încercat; dar ceea ce aduce un părinte înţelept prin lucrarea sa asupra duhului ucenicului sau prin conlucrarea cu el şi prin adevărată cîrmuire, acestea nu pot fi înlocuite de nimic. Asemeni unui văzător, el vede dintr-o singură privire toată starea ucenicului, dispoziţia lui sufletească, principala sa suferinţă; şi, ca un încercat, ştie ce şi cum să-i administreze spre vindecare. Orice boală cedează repede, dacă este cunoscută cu precizie şi dacă este corect lecuită cu medicamentul potrivit. Sfîntul Varsanufie observase că ucenicul său Ioan era iute la mînie şi iritabil şi începu să lucreze direct
împotriva acestei boli: şi cu cuvîntul, şi cu fapta (Răspunsul al 10-lea). Lui Isidor, vlăstar domnesc, temperament aprins, violent şi crud, părintele căruia acesta i se încredinţase îi porunci să stea la poarta mănăstirii şi să ceară fiecărui trecător să se roage pentru el, că este stăpînit de un duh rău; şi repede atinse cea mai adîncă smerenie şi frîngere a inimii (Scara, Cuvîntul al patrulea, punctul 23). Adesea, omul nu este în stare să-şi vadă singur propria neputinţă şi moare în mulţumire de sine. De aceea, este înţelept să se ducă la un văzător şi să-i spună: „Uită-te, ce vezi în mine?” Văzătorul va începe să lucreze şi va izgoni din el neputinţa. Astfel, pe unul care se legase cu legămîntul tăcerii şi se afunda în încîntare de sine, Sfîntul Varsanufie îl face să conştientizeze că se află în îngîmfare şi în părere de sine şi îl aduce la pocăinţă, fără de care ar fi murit, împreună cu gîndul său pierzător (Răspunsul al 68-lea şi mai departe). Numai un părinte iluminat şi văzător cu duhul va descoperi ce se ascunde în noi, numai el ne va conduce şi ne va aduce la tămăduire, pentru că lucrează fără greş. [...] Cine va spune, aşadar: „Fă aceea, iar de aceasta nu te atinge”, explicîndu-ne în acelaşi timp cît este de drept şi de mîntuitor acest lucru pentru noi? Numai o minte luminată, văzătoare a întregului nostru traseu de zidire duhovnicească, parcurs de la început şi pînă la desăvîrşire şi care vede ce ni se potriveşte şi ce nu. Toate acestea le poate face numai un părinte adevărat şi numai acesta. Omul singur - cîte nu-i trec prin cap? De cîte nu este gata să se apuce?! Oare puţine sînt cele cuvioase la înfăţişare, dar nu şi mîntuitoare? Fără îndrumări şi preveniri, omul se poate chinui în zadar, îşi poate cheltui fără rost toată energia sau îşi poate urzi nişte rînduieli nefolositoare, care, ca nişte buboaie, vor urîţi omul său interior.
Este bine, oare, să ne adîncim în studiul Scripturii pentru a-i cerceta tainele? Este bine, mai ales cînd avem înclinaţie, pregătire şi aspiraţie spre aşa ceva. Totuşi, Sfîntului Damaschin i se interzisese să scrie sau să cugete vreun lucru. Dositei este pedepsit şi mustrat pentru întrebările sale referitoare la diferite locuri din Scriptură. Mai tîrziu, reieşi că ambilor acest tratament le fusese salvator. Cine şi-a liniştit îndeajuns patimile, aceluia îi este de folos să stea în tăcere, pentru a fi cu Domnul, dar uneori nici măcar o prevedere făcută la timp nu ne duce la bun sfîrşit. Sfîntul Varsanufie le spunea multora: „Mai rabdă un pic... o să-ţi spun... şi o să fie bine” - şi aşa era. Apa se fierbe odată sau de două ori şi mai mult, în funcţie de scopul pentru care o fierbem: aşa este şi aici. Uneori, un lucru (în aparenţă) nevătămător poate aduce multe tulburări. În genere, nivelul echilibrat al formării duhovniceşti, repeziciunea mersului spre desăvîrşire, fără împiedicări, fără rătăciri şi fel de fel de opriri ţin exclusiv de viaţa trăită sub îndrumarea unui părinte şi, pe deasupra, a unuia văzător. Fără aceasta, încurcăturile, întîrzierile şi abaterile sînt inevitabile.
În sfîrşit, se întîmplă ca şi cei rîvnitori la început să-şi piardă elanul, să se vlăguiască, să devină molateci şi fără viaţă, iar nu rareori chiar să cadă. De ce? Datorită insuficienţei exerciţiului, a încercărilor în nevoinţe sau a slabei mişcări a duhului viu dinlăuntru. Cînd omul îşi stabileşte singur reguli de acţiune, atunci, cît timp este ocupat cu osteneala deprinderii noilor reguli, duhul vorbeşte în el; dar mai tîrziu, cînd a ajuns să se obişnuiască cu ele de tot - ori pentru că îi sînt deja cunoscute, ori pentru că duhul, care s-a copt, cere mai multe fapte - cele dinainte nu îl mai emoţionează: el împlineşte tot ce trebuie cu uşurinţă, fără osteneală, ca pe ceva obişnuit. Cine îi va aduce deci fapte spre iscusirea puterilor? Cine îi va adăuga lemne proaspete la focul rîvnei? Este nevoie de un născocitor de astfel de încercări, de unul iscusit, ca nu cumva să-i strecoare o piatră în locul unui lemn. Căci aşa se întîmplă: părintele-îndrumător îl menţine în permanenţă pe ucenic într-un fel de tensiune, cu ocupaţii din ce în ce mai dificile, şi astfel îi menţine duhul aprins. Astfel, citim la Scărarul că în acest scop un părinte recurgea la diferite metode: pe unul îl ridica de la masă şi îi poruncea să rămînă nemîncat; pe altul îl dădea afară din biserică; altuia, după ce i-a făcut plecăciune, îi poruncea să stea culcat la pămînt pînă va citi toată pravila şi aşa mai departe. Iar mai tîrziu, cînd Scărarul îl întrebă de ce face aşa, îi răspunse: „Pentru a le pregăti cunună şi pentru a le da exemplu şi altora, dar mai ales ca să nu le slăbească duhul.” „Dar s-ar putea crede că este nedrept şi dăunător.” Nu, spuse îndrumătorul. Cine este unit în iubire cu duhul meu, pe acela nimic nu-l va despărţi” (Cuvîntul al patrulea, punctul 25 şi mai departe). Cu alte cuvinte, toată rodnicia unui asemenea tratament este condiţionată de legămîntul dintru început şi de unirea inimilor.
Dar cu deosebire se arată nevoia conlucrării părintelui în momentul trecerii de la viaţa activă la cea contemplativă. Duhul se pîrguieşte şi cînd se va curăţa cu adevărat de patimi arde, în mod firesc, la înălţime. Această ardere, dacă este nesupravegheată de un părinte, cade cel mai adesea în mîinile rău-voitoare ale vrăjmaşilor din văzduh, cade în nălucire diavolească, sau piere sau nu mai înaintează. De aceea, toţi părinţii au rînduit cu stricteţe ca nimeni să nu se atingă de această comoară, dacă nu este un stareţ iscusit, cunoscător şi care a parcurs el însuşi această cale. Aici nu te mai poate îndruma decît experienţa. Şi nici nu poţi pricepe ce se întîmplă, chiar dacă este scris cu cuvinte de înţeles. Lucrătorul orgolios se luptă fără rezultat şi, adesea, chiar în paguba sa. Dar, sub supraveghere, cu credinţă, ucenicul înţelege grabnic, intră în luminătorul interior şi vede cu duhul.
Iată avantajele, care nu pot fi cu nimic recompensate vieţii trăite sub o călăuzire iscusită! Este adevărat că Domnul e milostiv: pe cel ce caută şi însetează, milosîrdia Sa îl găseşte. Dar şi El ne lasă să mergem pe o cale mai obişnuită. Omul lipsit de sfat face întotdeauna confuzii. Ceea ce ar fi putut să facă într-o zi face într-un an, face şi iar reface. Poate că face şi bine, dar, de vreme ce nu este sigur, începe din nou să refacă. Se cheltuieşte astfel şi timp, şi osteneală. Dar, mai ales, rar poate cineva, fără ascultare, să evite părerea de sine. Ucenicul - spune Scărarul - nu-şi vede faptele, pentru că nu le face singur, după mintea lui, ci, chiar de ar face o minune, le pune pe toate în seama părintelui său şi a rugăciunilor acestuia; dimpotrivă, cel ce este singur, acela inevitabil gîndeşte că face totul cu puterea lui şi cade, astfel, în părere de sine (Cuvîntul al patrulea, punctul 54, 55). Un oarecare Eftimie, venit la Varsanufie după o lungă perioadă de legămînt al tăcerii, ne arată practic aceasta; de cîte strădanii a fost nevoie, pentru a-l face să înţeleagă că se lăsase condus de propria voie! Şi în sfîrşit, dădu Dumnezeu ca acesta să spună: „Vai, păcătosul de mine!” (Răspunsul al 160-lea şi mai departe). Dimpotrivă, ce caracter blînd se formează la cel ce trăieşte sub ascultare! La început se formează smerenia, din smerenie, nepătimirea, liniştea duhului şi lumina dumnezeiască; apoi, simplitatea, nerăutatea, felul de a fi copilăresc: aceasta este măsura vîrstei lui Hristos, aşa cum o înfăţişează Sfîntul Scărar. [...]
Din partea îndrumătorilor, obligaţia rămîne neschimbată: nimeni dintre ei nu poate şi nu trebuie să refuze ceea ce i se cere. Nu au voie să-şi caute scuze nici în faţa Bisericii, nici în faţa judecăţii lui Dumnezeu, nici în faţa judecăţii oamenilor. Păstorul răspunde de fiecare suflet, mai ales de acela care este gata să i se încredinţeze şi chiar o face. În această situaţie, se poate pune numai problema dacă penitentul va rămîne sau nu pentru totdeauna la un astfel de părinte. Nepriceperea de a îndruma se va descoperi imediat şi un preot sau un duhovnic de bună credinţă va recunoaşte pe loc: „Nu pot lua această sarcină asupra mea.” Apoi, chiar de va exista o schimbare, va fi o schimbare legitimă şi, ceea ce este mai important, o schimbare făcută cu sfătuire. Cel ce nu este în stare poate indica pe un altul care este în stare să călăuzească şi totul se va termina după voia lui Dumnezeu, iar nu după voia şi mintea penitentului. Aşa ar trebui să fie. Dar, totodată, nu încape nici o îndoială că, foarte des, respectivele persoane se numesc păstori doar cu numele, nu şi cu puterea; adesea, păstorul este un hoţ strecurat din altă parte sau un lup în piele de oaie; adesea, egumenul este un simplu corăbier, în locul unui cîrmaci, iar stareţul este stareţ numai după albimea părului. Acest lucru sau este vizibil tuturor, sau este foarte greu de depistat, fiind ascuns bine sub o înfăţişare cuvioasă. De aceea, există întotdeauna pericolul de a ajunge nu la o călăuză adevărată, ci la una falsă, şi să suportăm apoi, în loc de folos, pagubă, şi în loc de mîntuire, pierzanie. Un cîrmaci neiscusit duce corabia la fund. „Multă pagubă am suferit de la cei pe la care am alergat”, spune Petru Damaschinul. „Mulţi stareţi, spune Casian, în loc să-i hrănească, îi aduc la disperare pe cei care vin la ei” şi dă şi exemple. Astfel de plîngeri pot fi auzite şi întîlnite în orice vremuri. Numai cuvîntul: „Trăieşte ca pînă acum!” sau: „Ce pui atîtea la cale?!” va stinge întreaga rîvnă, aşadar, îl va împinge din nou pe sărmanul care tocmai îşi venise în fire la obiceiurile de mai înainte. Apare întrebarea: Cum să procedeze într-un astfel de caz cel ce înţelege necesitatea cîrmuirii şi primejdia de moarte de a rămîne lipsit de ea, cel ce îşi cunoaşte, de asemeni, obligaţia de a se adresa unui anumit păstor, dar, în acelaşi timp, se teme, cu îndreptăţire, ca nu cumva să aibă de suferit de pe urma lui şi să nu fie iarăşi împins în prăpastia de mai înainte?
Pe de altă parte, nu prea rar - ba chiar adesea - şi cei ce stau de partea îndrumătorilor îşi înţeleg pe deplin menirea, întreaga putere a obligaţiei lor şi măreţia răspunderii care atîrnă asupra lor, au sîrguinţă, ard de rîvna de a fi cu adevărat cei ce trebuie să fie, dar, pe măsura vîrstei lor duhovniceşti, văd totuşi că sînt departe de a putea călăuzi fără greş, aşa cum se cuvine, pe alţii. Dar, datorită lipsei de experienţă şi a necunoaşterii căii pe care trebuie să-i conducă pe alţii, sînt îndreptăţiţi a se teme să nu-i piardă pe aceştia din prea multă rîvnă pentru mîntuirea lor şi, în loc să-i îndrume, să-i ducă în rătăcire. Apare întrebarea: Cum să se comporte în această situaţie? Cum să călăuzească, dîndu-şi seama că nu sînt capabili de aceasta, pentru că nu au atins, încă, măsura cuvenită?
Este evident că această întrebare şi cealaltă este în legătură directă cu ordinea existentă a lucrurilor. Nu se poate fără călăuzire. În forma sa autentică, ea este nobilă şi slăvită, dar, în prezent, este desconsiderată. Întrebare: ce avem noi de făcut? Cui să se adreseze, atît cel ce caută călăuzire, cît şi cel ce este pus să călăuzească? Referitor la prima întrebare, putem adăuga la ea o pravilă înţeleaptă a Sfinţilor Părinţi: totul să fie făcut cu răbdare şi cu credinţă în Dumnezeu. Nu trebuie să ne dăm la o parte, cum am văzut mai sus, de la conducătorii puşi să conducă, dar putem să nu ne încredinţăm lor pe de-a-ntregul, dintr-o dată, ci să aşteptăm o proniere specială a lui Dumnezeu; o anumită chemare, o înclinaţie sufletească, rămînînd, între timp, predaţi în voia Sa, în chemare rugătoare, arzătoare, a numelui Său, ca El Însuşi să ne arate calea. Aşadar, păzindu-te de amăgire, cheamă din tot sufletul numele Domnului, ca El să-ţi spună calea pe care vei merge, predîndu-te pe de-a-ntregul, cu neclintită nădejde, grijii Sale proniatoare, şi Dumnezeu nu te va lăsa niciodată. Uneori, preotul sau egumenul nu sînt de folos nimănui, decît unuia singur. Se schimbă de la sine în faţa lui (a ucenicului) - de unde îi vine înţelepciunea? - şi este rînduită mîntuire de la Dumnezeu şi acolo unde nu te aştepţi. Toată puterea stă aici în predarea hotărîtă în voia lui Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mîntuiască. Sfîntul Dorotei rezolvă această problemă astfel: dacă cineva nu are cui să ceară un sfat - spune Sfîntul - ce să facă atunci? Dacă cineva va căuta cu adevărat voia lui Dumnezeu, din toată inima, Dumnezeu nu-l va lăsa niciodată, ci îl va călăuzi în toate felurile după voia Sa. Dacă cineva nu va căuta cu inima deschisă voia lui Dumnezeu, atunci, chiar de s-ar duce la un prooroc, Dumnezeu îl va inspira pe acela să-i răspundă după ipocrizia inimii lui, aşa cum spune Scriptura: „Şi proorocul se poate amăgi [...] spune cuvîntul, căci Domnul l-a amăgit pe proorocul acela” (Învăţătura a cincea). La fel spune şi Scărarul. Dar chiar şi atunci cînd vezi limpede că duhovnicul rînduit nu-ţi este de folos, nu-ţi rezolvă îndoielile, nu-ţi dă sfat, în general nu te zideşte, din pricina lipsei de experienţă sau din neatenţie, nu te grăbi să-l laşi sau să-l schimbi. Căci, cu cine-l vei schimba? Cei din jurul tău îţi sînt la fel de necunoscuţi ca şi el, iar pe acesta ţi l-a dat Dumnezeu. Dumnezeu ţi l-a indicat, căci tot ce avem este de la Dumnezeu; iar cu altul ce să facem? Ce-i, aşadar, de făcut? Ai o trebuinţă. Rabdă, suferă, strigă tare către Domnul, rugîndu-L să nu te abandoneze în primejdie şi să nu te lase pradă amăgirii: sau să ţi-l rînduiască pe acesta, sau să-ţi indice pe altul, dar în acest timp rămîi cu primul, sub ascultarea lui, în aşteptare, cu răbdare, chemînd pe Dumnezeu. Ce vei face sub ascultarea lui? Căci trebuie să lucrezi spre mîntuire, nu-i aşa? Trebuie! Rînduiala vieţii evlavioase îţi este cunoscută; urmeaz-o şi fii liniştit. Pentru început, este cu totul de ajuns. Pentru cel ce se pocăieşte, totul este acoperit cu negura necunoaşterii, a neclarităţii. Să nu iasă din obişnuinţele sale cele rînduite de Pronie. Aşa este cel mai smerit, mai neprimejdios, mai sigur. Cel ce se află în negură ar face mai bine să stea într-un loc, decît să umble de colo, colo, altfel se poate întîmpla să cadă în groapă. Este foarte periculos să ia vreo hotărîre curajoasă, deosebită, ieşită din comun; rămîi cu smerenie în simplitate! Dacă, de la bun început, începi să tot schimbi, nu te mai opreşti. Gîndurile, să presupunem că poţi să ţi le lipeşti de altcineva, dar iarăşi, de cineva pe care ţi-l va trimite Dumnezeu; poţi chiar să-l cauţi activ, mai ales prin rugăciune, ca să ţi-l indice chiar Domnul, dar totuşi, aşteaptă şi rabdă pînă cînd va veni un semn hotărîtor. Dacă ţi l-a dat Dumnezeu, nu te împotrivi, nu judeca, nu-l neglija. Aşteptă pe un altul de la Dumnezeu. Nu te va lăsa Domnul, îţi va da, dacă ai nevoie.
Să iei aceasta drept regulă pentru a evita părerea de sine, neglijenţa faţă de pronia lui Dumnezeu şi primejdia de a te încurca în cursele vrăjmaşului. Dar iată încă ceva: din cînd în cînd, negura se va rarefia tot mai mult şi ţi se va descoperi întocmirea vieţii, limpezindu-ţi cunoaşterea primejdiilor şi a rătăcirilor; ţi se vor înmulţi trebuinţele, nelămuririle, îndoielile. Toate acestea au nevoie de explicaţie, de cuvînt lămuritor, de îmblînzire a duhului. Îndrumătorul rînduit nu-ţi rezolvă problemele, nu-ţi inspiră încredere, nu te predispune la sinceritate. Ce-i de făcut?
Unii sfătuiesc ca, rămînînd la îndrumătorul pe care-l avem pentru problemele obişnuite, în problemele particulare, care ne privesc propriu-zis pe noi, să facem totul cu dreaptă socotinţă: aceasta va hotărî ce este folositor şi ce este dăunător şi aduc drept argument cuvintele Apostolului: Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine (1 Tesaloniceni 5, 21), ca şi părerea general răspîndită a tuturor Sfinţilor Părinţi că cea mai înaltă dintre virtuţi este dreapta socotinţă. Dar această părere a Sfinţilor Părinţi nu trebuie urmată fără îngrădiri, pe care tot ei le pun. Astfel, Sfinţii Părinţi afirmă că dreapta socotinţă este un dar care se cîştigă prin trudă îndelungată, cu smerenie şi cu evlavioasă rugăciune. Cine a obţinut acest dar să-l păstreze şi să-l folosească pentru binele său şi al altora. Cine nu, să nu îndrăznească în nici un caz să-şi alcătuiască propria sa dreaptă socotinţă, nici cu cuvîntul, nici cu fapta. Datoria unuia ca acesta este să-i întrebe pe cei iscusiţi şi încercaţi. Referitor la cel ce se află la început, trebuie să stabilim următoarea pravilă: fă totul cu dreaptă socotinţă, dar toată dreapta ta socotinţă trebuie să constea într-o singură regulă: să nu faci nimic după socotinţa ta, ci despre toate să întrebi: de este bună aceasta, de se potriveşte cealaltă, de ţi se potriveşte ţie, căci nu toate le sînt bune tuturor, ci - cum spune Petru Damaschinul - timpul, începutul, starea, vîrsta, puterea, sănătatea, educaţia şi celelalte au mare greutate în această deosebire. De unde să ştii că le vei rezolva pe toate cum trebuie şi fără rătăcire? Dreapta socotinţă trebuie să fie ţelul, ea trebuie căutată şi pentru aceasta trebuie să exersezi practic în ea, dar nu prin propriile puteri, ci după socotinţa altora. Trebuie să ne deprindem cu dreapta socotinţă. Aşadar, dreapta socotinţă este bună şi de laudă, deprinde-te cu ea, dar nu te încrede niciodată în ea, pînă cînd nu te vei întări prin sfatul şi experienţa altora.
Alţii spun: ia aminte la dumnezeiasca Scriptură şi la învăţătura părinţilor şi le vei învăţa pe toate. Nu încape îndoială că şi lectura este printre primele surse de educare a duhului creştin şi este la fel de trebuincioasă ca şi ochiul pentru trup, ori lumina pentru lume. Sfîntul Nil Sorski ne învaţă că astăzi avem un singur îndrumător: dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. La fel povăţuia şi făcea stareţul Paisie. Cu siguranţă că au slăbit văzătorii căii de mîntuire, dar, prin grija lui Dumnezeu, ne-au lăsat descrierea ei. Ţine-te de aceştia. Purtaţi de Duhul Sfint, ei au scris regulile de cîrmuire şi de călăuzire pe calea mîntuirii. Dacă nu poţi găsi un îndrumător - spune stareţul Serafim - în stare să te călăuzească spre viaţa contemplativă, în acest caz trebuie să te conduci după Sfînta Scriptură, întrucît Însuşi Domnul ne porunceşte să învăţăm din Sfînta Scriptură, spunînd: încercaţi! Trebuie, de asemeni, să citeşti cu atenţie scrierile patristice şi să te străduieşti pe cît posibil, după puterile tale, să împlineşti ceea ce te învaţă ele şi astfel, puţin cîte puţin, să te ridici spre desăvîrşire.
Dar, iată din nou întrebarea: cine, ce şi cum să citească? Şi apoi: ce anume din cele citite şi aflate să ne punem ca regulă şi ce nu? Cine-i va da sfat celui neiscusit şi neîncercat? „Regula, în sine, este bună, dar nu pentru mine; mi se va potrivi, dar nu acum.” Cîţi nu pier din această pricină, că încearcă să pună în aplicare tot ce citesc prin cărţi! Se spune că există oameni cu o asemenea constituţie, încît, cînd aud de o boală, oricare ar fi ea, îşi închipuie că sînt bolnavi şi chiar se îmbolnăvesc de acea boală. La fel poate fi şi cu cititul fără îndrumare. Aşadar, citeşte, cercetează, pătrunde, îmbogăţeşte-te de înţelepciune duhovnicească, dar ce anume să faci din toate acestea, ce să-ţi alegi drept pravilă personală, aceasta să nu hotărăşti singur. Cu alte cuvinte: fă totul cu sfat şi nu după socotinţa ta. Dacă ai citit ceva, du-te şi întreabă cum este cu aceasta, de ţi se potriveşte şi cum poţi s-o împlineşti şi tu.
Dar apare problema: pe cine să întrebi? Păstorul îndrumător tace, ţi-ai pierdut încrederea în el, ţi-e frică să i te deschizi. Să rămîi în nehotărîre este, iarăşi, periculos: este o stagnare, o zăbovire în van. Ce-i de făcut? Există un singur răspuns: fă totul cu sfat, cu aşteptare. Nimic să nu hotărăşti brusc, niciodată după socotinţa ta sau după ce ai citit în cărţi, ci aşteaptă pînă cînd (situaţia) se va stabiliza, iar pînă atunci caută sfat şi rezolvare. În orice timp şi în orice loc pot fi găsiţi oameni încercaţi în trăire evlavioasă, rîvnitori mai mult sau mai puţin iscusiţi, care îl caută pe Dumnezeu. Trebuie să intri în legătură frăţească cu ei, să li te adresezi din inimă şi apoi orice neînţelegere şi îndoială să le-o încredinţezi lor. Unul, al doilea, al treilea, de unii singuri sau împreună îţi vor descurca cumva problema şi ţi-o vor rezolva. Procedează aşa cum ţi-o rezolvă ei şi nu-ţi vei urma propria voie şi socotinţă. Tot ce se face cu predarea de sine lui Dumnezeu şi nu după socotinţa proprie este plăcut Domnului şi mîntuitor. De aceea, cînd părintele îndrumător nu este în stare să hotărască, iar Dumnezeu încă nu ţi-a indicat pe un altul căruia să i te încredinţezi, înţelepţii dau următorul sfat: dacă ai vreo îndoială şi nu ai pe cine să întrebi, fă rugăciune lui Dumnezeu pentru trebuinţa ta şi du-te la orice om respectabil şi evlavios şi fii convins că Dumnezeu, care are grijă de toate şi pe toate le ţine, nu te va lăsa fără o rezolvare trainică, nu te va lăsa să cazi în amăgire, numai să ai, într-adevăr, o trebuinţă care te apasă şi nădejde puternică.
În privinţa cazurilor particulare, dar şi în general, putem rămîne la această pravilă, căci întreaga noastră viaţă este alcătuită din cazuri particulare. Şi astfel se va alcătui o viaţă deosebită, trăită cu sfat. Aceasta este o nouă cale de călăuzire, specifică cu deosebire vremurilor noastre. Omul, predîndu-se pe sine lui Dumnezeu, este învăţat de Scripturile dumnezeieşti şi de scrierile patristice, se foloseşte şi de judecata sa, dar nu hotărăşte nimic singur, ci face totul cu sfat şi cu întrebare. Aici, călăuza este Dumnezeu şi Scriptura; lepădarea de voia şi de judecata proprie stă în sfat; puterea de pornire stă în predarea lui Dumnezeu, rugîndu-L fierbinte şi cu cutremur să ne izbăvească de amăgire, de rătăcire şi de greşeli. O astfel de viaţă este smerită şi lipsită de vicleşug, iar celor smeriţi, Dumnezeu le descoperă tainele şi pe cel ce se îneacă nu-l ruşinează. Pe prunc îl va învăţa să spună tot ce are nevoie, spune Sfîntul Dorotei, iar dacă nu crezi, nici proorocul nu-ţi este de folos. Cînd, dimpotrivă, cel ce întreabă vrea dinainte şi aşteaptă o anumită rezolvare, aceasta este lucrarea amăgirii. În această situaţie este mai bine să nu întrebi. Cînd întrebi însă ai grijă ca balanţa inimii să fie dreaptă, neînclinată nici la dreapta, nici la stînga, şi Domnul te va călăuzi. Necunoscută este calea adevăratei vieţi creştine şi nu avem voie să mergem pe ea după propria noastră socotinţă.
Sfîntă este cîrmuirea lui Dumnezeu: mergi ca prin ceaţă, numai mîna să nu ţi-o desprinzi din mîna Domnului. Vedem din viaţa stareţului Paisie că el s-a format pe această cale. A întîlnit o mulţime de sfătuitori şi după sfatul tuturor se zidea pe sine, şi cu toate că nu a avut un singur cîrmuitor, ceea ce i-a adus, după cum recunoaşte, multă pagubă, s-a format într-un singur duh şi a ajuns la vîrsta bărbatului desăvîrşit. Principiul său fundamental, de-a lungul întregii sale vieţi, fusese rîvnitoarea închinare la Dumnezeu. Aceasta îl călăuzea, aceasta îi unifica duhul, în pofida diversităţii (sfaturilor). Învăţat de experienţa întregii vieţi, iată la ce principiu de călăuzire ajunse, la sfîrşit: ajungînd la concluzia necesităţii unui îndrumător şi descriindu-l cum trebuie să fie, amintind cu lacrimi că astăzi nu ai de unde să găseşti unul ca acesta, el conchide: „De aici rezultă, aşadar, fraţilor, extrema noastră nevoie de a ne povăţui zi şi noapte, cu multă întristare şi cu multe lacrimi, în Scripturile dumnezeieşti şi în scrierile Sfinţilor Părinţi şi, împreună cu rîvnitorii cei într-un gînd cu noi, care s-au sfătuit cu cei mai bătrîni dintre Părinţi, să ne îndrumăm spre poruncile Domnului şi spre faptele Sfinţilor noştri Părinţi. Şi aşa, cu mila lui Hristos şi cu silinţa noastră, putem primi mîntuire.” Aşa sfătuiesc toţi Părinţii; aşa sfătuia şi făcea Sfîntul Nil Sorski: „Înainte, părinţii duhovniceşti îi călăuzeau pe toţi; dar, în atît de grelele vremuri de astăzi, vrednice de multe plîngeri şi tînguieli, cînd rîvnitorii au slăbit atît de mult, Însuşi Dumnezeu şi învăţătura dumnezeiască sînt învăţătorii şi călăuzitorii cuvioşilor părinţi.”
Iată, aşadar, care este astăzi cea mai bună şi mai sigură cale de îndrumare sau de formare în viaţa creştină: viaţa trăită cu predare în voia lui Dumnezeu, după Scripturile dumnezeieşti şi scrierile patristice, cu sfatul şi întrebarea celor ce sînt în acelaşi cuget cu noi. Din mila lui Dumnezeu, ea poate şi trebuie să ne conducă la reuşită, căci conţine toate condiţiile desăvîrşirii, ale retezării voii proprii şi ale socotinţei proprii. Dar este limpede că această cale se află cu mult mai prejos decît cea a călăuzirii, a îndrumării şi a formării individuale. Ea nu se bucură de un atoatevăzător, ci doar de un fel de ghicitori; nu are în centru un om de acţiune hotărît, ci mai mulţi, care se mişcă cu sfială. Nu mai este posibilă o atît de grabnică şi de sigură vindecare şi desăvîrşire, nici întreţinerea atît de susţinută a duhului rîvnei, nici pătrunderea atît de neprimejduită în contemplaţie. De aceea sînt astăzi atît de puţini oameni sporiţi (în credinţă) şi desăvîrşiţi. Este adevărat, ei sînt ai lui Dumnezeu, iar pe cine Dumnezeu desăvîrşeşte, pe acela nu-l va, ţine sub obroc. Trebuie numai să adăugăm că această cale este mult mai rodnică dacă cineva dobîndeşte un singur sfătuitor şi, unindu-se sufleteşte cu el, îl va urma în sinceritate şi în împreună-sfătuire sau în prietenie duhovni­cească. Fiecare îl vede şi îl cunoaşte pe celălalt şi, astfel, îl poate sfătui mai repede şi mai sigur. Scriptura, în privinţa credinţei, este lumină pentru ei. Înţelepţindu-se unul pe altul, ei se conduc reciproc, predîndu-se unul pe altul lui Dumnezeu şi Domnului, care a făgăduit să fie acolo unde sînt doi adunaţi în numele Său. Totodată, ei nu trebuie să se despartă de poruncile lui Dumnezeu, căci fiecare hotărîre şi părere comună este bună dacă i se poate da crezare şi dacă poate fi împlinită cu îngăduinţa Lui. Mutuala uniune în iubire le va da tărie, iar alergarea la un părinte duhovnicesc le va da binecuvîntarea lui Dumnezeu. O astfel de sfătuire sau călăuzire reciprocă -iarăşi, dacă este dată, căci Dumnezeu ne dăruieşte prietenii - este foarte roditoare. Amintiţi-vă de cei doi călugări care au trăit în perioada lui Macarie cel Mare în uniune frăţească, în călăuzire şi în îmbărbătare reciprocă; la ce măsură a desăvîrşirii au ajuns! Stareţul Paisie povesteşte că el, căutînd de la început, după cuviinţă, un cîrmuitor şi înălţînd rugăciune fierbinte spre Dumnezeu, umbla de colo, colo: şi pe la noi, şi prin Moldova, şi în Valahia, şi la Athos, şi nimic nu găsea. „Am aflat numai - ne spune - aplecîndu-mă la scrierile Părinţilor, că pierdusem foarte mult, pentru că la început am trăit fără o călăuzire activă.” Cum a sfîrşit? „Fără să găsesc unde să-mi plec capul, ne spune, chibzuind să-mi petrec viaţa pe calea regală, alături de un singur frate, de un acelaşi suflet şi acelaşi cuget cu mine, în loc de părinte; să-L avem pe Dumnezeu îndrumător şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, să ne supunem unul altuia şi aşa să ne slujim” - nedespărţindu-se însă de părintele duhovnicesc, aşa cum specifică în altă parte. O astfel de cale - spune el - este binecuvîntată de toţi Părinţii. El era călugăr şi o asemenea pravilă se potriveşte mai mult vieţii călugăreşti. Dar ea nu este de neîmplinit nici în viaţa civilă şi, după cum putem vedea din starea actuală a lucrurilor şi a situaţiei noastre, trebuie să fie recunoscută ca singura valabilă. Rîvnitorii uniţi într-un singur suflet, predaţi lui Dumnezeu şi îndrumaţi de scrierile Părinţilor, rămînînd în pace şi nepăgubiţi în aceeaşi rînduială, merg pe calea cea dreaptă a desăvîrşirii creştine. Aici putem menţiona înalta laudă a prieteniei, cîntată de Isus Sirah, care numai în această situaţie îşi găseşte aplicare deplină: Prietenul credincios este acoperămînt tare […] şi cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el (Isus Sirah 6, 14, 16).
Aşadar, în privinţa cîrmuirii putem pune următoarele pravile: teme-te să rămîi fără nici o călăuzire; caut-o ca pe bunul cel mai de preţ. Pentru început, umblă după cunoscuta rînduială a evlaviei, sub îndrumarea părintelui care îţi este numit. Cînd Dumnezeu îţi va da semn printr-un folos mare, evident şi netăgăduit venit de la acela, ca semn că acela este cîrmuitorul tău, atunci predă-te lui. Dacă se va întîmpla dimpotrivă, doreşte-ţi un altul, dar caută-l cu prudenţă, cu răbdare, cu aşteptare, cerînd semnul lui Dumnezeu sau întîlnirea unui trimis al Lui, rămînînd în aceeaşi întocmire a vieţii evlavioase şi sub acelaşi părinte, nedespărţit de el. Totodată, intră în legătură deschisă cu cei de un acelaşi cuget cu tine şi mergi spre Dumnezeu cu sfatul lor şi sub călăuzirea părintelui duhovnicesc, nădăjduind. De întîlneşti pe cineva de acelaşi cuget cu tine, apropie-te cu sinceritate de el, fără să-i părăseşti pe ceilalţi, şi trăieşte cu el în deplină pace şi înţelegere, întru Domnul, pentru mîntuire. Dar să respecţi lucrul cel mai important: predarea hotărîtă lui Dumnezeu, cu rugăciune puternică şi cu frîngere a inimii, pentru izbăvirea de amăgire, şi a nu te conduce niciodată în nimic după propria minte şi voie, ci tot ce faci, fă cu sfat, şi Dumnezeu îţi va întocmi calea pe nesimţite, pe nevăzute, fără să ştii, fără să prinzi de veste.
Cu această ocazie, amintim încă o cale deosebită de auto-cîrmuire şi de formare, prin a cere sfatul sau a întreba nu unul, ci mai mulţi Părinţi nevoitori, cunoscuţi la vremea lor, din acelaşi loc sau de aiurea. În acest fel, Cuviosul Antonie cel Mare trecea pe la toţi şi îşi însuşea virtuţile tuturor. În acelaşi fel, Sfîntul Vasile cel Mare traversă Egiptul, Palestina, Siria, întrebînd şi sfâtuindu-se cu Sfinţii Părinţi din vremea sa, formîndu-se în acelaşi timp şi pe sine, dar alcătuind şi un sistem al vieţii ascetice pe care îl puse în practică în mănăstirile şi în turma sa - pravile după care ne conducem şi noi, pînă astăzi. Sfîntul Casian Romanul a alcătuit din acestea o carte întreagă de sfaturi; la fel au făcut Sofronie şi Ioan, care au compus Limonariul. Cuviosul Nil Sorski a parcurs Răsăritul, deprinzîndu-se şi deprinzînd şi pe alţii cu viaţa de însingurare. O asemenea cale de învăţare şi de îndrumare poate fi folosită şi astăzi. Dar este evident că ea trebuie aplicată de un bărbat tare în credinţă, deja îmbunătăţit, cu o chemare specială, arzînd de dragoste de înţelepciune duhovnicească, cu o minte puternică şi nu oriunde, ci acolo unde se aşteaptă o viaţă de nevoinţă - altfel, cine ştie ce se poate întîmpla? Şi iarăşi, dintre cei cu adevărat rîvnitori în nevoinţe, cîţi nu lucrează, oare, pe căi diferite? Şi nu se vor sminti de această varietate, vor reuşi oare să vadă unitatea duhului care se ascunde deasupra ei? De ce suflet puternic este nevoie pentru aceasta! Aceasta este nevoinţă pelerinajului, în scopul înţelepţirii duhovniceşti. Cel temător nu va porni pe această cale, dar nici altul nu va ajunge cu uşurinţă la acest gînd. Dar cine va ajunge şi va creşte în el, acela să se predea lui Dumnezeu, hotărîndu-se să accepte orice fel de lipsă - şi Dumnezeu îi va rîndui cu bine calea. Este nevoie, la vremea lor, de astfel de pelerini, pentru a se cunoaşte aspectele adevăratei nevoinţe, pentru a vedea în ce fel de stare se află ea astăzi, şi apoi, cu privire la starea actuală a creştinismului, la viaţa sa exterioară văzută, pentru a preciza şi a stabili cu claritate regulile de nevoinţă aplicabile după posibilităţile de azi. Cu toate că esenţa nevoinţei este una şi neschimbată, înfăţişarea ei vizibilă poate fi variată.
La fel se rezolvă şi cea de-a doua întrebare: Cum poate cineva să-i călăuzească pe alţii, ştiind că nu a ajuns încă la măsura adevăratului îndrumător? Conform Scripturilor dumnezeieşti şi scrierilor patristice, aceasta constă în predarea de sine lui Dumnezeu. Mai înainte, pomenitul stareţ Paisie spune: „În vremurile vechi, mulţi dintre Sfinţii Părinţi îşi învăţau ucenicii din luminarea harului lui Dumnezeu, iar nu după cărţi. În vremurile de acum însă, Sfinţii Părinţi nu mai povăţuiesc ca cineva să înveţe pe alţii după mintea lui, ci din Sfînta Scriptură şi din învăţătura Cuvioşilor Părinţi.” Rugăciunea pe care o face lui Dumnezeu, pentru a-l înţelepţi întru mîntuirea altor suflete - lucrare pe care Însuşi Dumnezeu i-a încredinţat-o - nu va rămîne neauzită: „cheamă şi te voi auzi.” Aceasta se potriveşte cel mai bine celui ce se află pe post de îndrumător. Şi încă ceva: dintre aceştia, cea mai mare parte se află deja deasupra altora, prin faptul că ţin în mîinile lor mai multe mijloace, au văzut şi au auzit mai multe, au intrat măcar în contact cu educaţia şi cu experienţa altora. (Despre cei nevrednici, nepăsători, nu avem ce să discutăm.) Acum, dacă îndrumătorul s-a ridicat la rîvna mîntuirii lui şi a altora, el a păşit pe calea cea bună şi poate vedea mai bine decît alţii, şi în faţă, şi în spate. Chiar dacă elementele confuziei încă nu s-au limpezit, el are Scriptura, care i le descrie: se va adînci în ea, va cugeta şi poate că va afla. În acelaşi timp, să se aşeze şi în ceata celor călăuziţi şi, cu multă strădanie, să caute sfatul unuia sau al mai multora, şi astfel, sporind din ce în ce mai mult, va atrage la el şi îi va călăuzi pe toţi cei ce vin, prin el, la Dumnezeu. Cînd, cunoscîndu-şi neputinţa, îi va convinge pe cei călăuziţi că drumul mîntuirii este astăzi unul - citirea şi ascultarea Scripturilor dumnezeieşti şi a scrierilor patristice, şi cînd îi va călăuzi către acesta, atunci se va întemeia un grup de oameni uniţi, care cercetează Scriptura pentru descoperirea căii mîntuitoare şi pentru îndrumarea reciprocă, sub cîrmuirea întîistătătorului legitim şi a îndrumătorului.
Iată formularea definitivă a călăuzirii mîntuitoare, neprimejdioase, potrivite vremurilor de acum. Aşa s-a călăuzit Nil Sorski, care spunea: „Eu nu împlinesc, ci arăt Scriptura. Cine vrea să trăiască cu mine, iată pravila: s-o împlinească; iar dacă nu, să plece.” La fel era şi viaţa Sfîntului Paisie; ea este povestită pe larg şi de el, şi de contemporanul său, stareţul Mihail. Şi părintele Dorotei, pe cînd compunea o pravilă pentru viaţa ascetică, în loc de cuvînt înainte a pus o îndrumare convingătoare întru citirea cuviincioasă şi urmarea Scripturilor dumnezeieşti şi a scrierilor Părinţilor, demonstrînd că aceasta este singura cale sigură şi neprimejdioasă de mîntuire. Astfel va fi satisfăcută prima cerinţă obligatorie a penitentului şi anume: îndrumarea şi educarea. Altă cerinţă esenţială este regula de viaţă, pravila lui despre ce şi cum să facă.

II. Viaţa după pravile

Parţial, am văzut deja necesitatea acestor pravile. Nu trebuie să uităm că ea nu este doar mai bună decît altele, ci este cu totul obligatorie. Pravila este îngrădirea cea mai neprimejdioasă a vieţii trăite întru mîntuire. Fără pravile nu putem păstra continuitatea rîvnei, a tăriei hotărîrii, nici să dobîndim fermitatea voinţei. Duhul rîvnitor, ca o stihie, se ţine şi se întăreşte prin exerciţiu; dacă exerciţiul este insuficient, atunci, inevitabil, duhul slăbeşte şi se vlăguieşte. Cînd sînt stabilite pravile, atunci, dacă sînt rînduite cum se cuvine, se găseşte întotdeauna ca ocupaţie evlavioasă, ceva care să ne aducă aminte de viaţa cea nouă şi să ne ţină atenţia ocupată cu acest gînd. Trecerea de la o îndeletnicire la alta este o continuă antrenare a duhului, pe un singur ton, după un singur plan. Astfel, focul rîvnei arde continuu. În lipsa pravilelor, vor apărea timpi morţi, încetiniri, opriri, rătăciri, şi viaţa nu va fi unitară, încordarea va slăbi, rîvna se va răci. De aceea, Sfîntul Isaac Sirul spune (în Cuvîntul al optzeci şi cincilea, p. 534) că întunecarea minţii, furtuna lăuntrică, lenevirea şi toate neregulile vieţii se produc cînd nu a fost stabilită în viaţă o anumită rînduială. În caz contrar, totul va depinde de prezenţa de spirit, dar poate cineva conta pe aceasta? Ea este schimbătoare, ca o suflare de vînt. Cînd vrei, faci totul repede; cînd cazi în lenevire, nici puţin nu mai poţi face. Dar cînd ai stabilit o pravilă, vrei, nu vrei, o faci şi o vei face necontenit. [...]
De altfel, şi pravilele trebuie alcătuite tot după pravile. Referitor la aceasta, este cazul să observăm:
1) Cel ce are un îndrumător, acesta îi alcătuieşte regulile. Ucenicul este un executant smerit, care nu pune nimic la îndoială. Cine este lipsit de această binefacere, aceluia îi revine să se adîncească, cu toată prudenţa, în scrierile patristice, în experienţele vieţilor Sfinţilor şi să-şi adopte drept pravilă din ceea ce găseşte acolo, după ce se sfătuieşte cu cine are posibilitatea.
2) La stabilirea pravilelor trebuie folosită toată prudenţa şi o severă judecată, pentru ca, în loc de folos, să nu ne aducem pagubă şi în loc de zidire, să nu ne pierdem: nu toate sînt pentru toţi. Vîrsta, puterea, trecutul personal, educaţia, conjuncturile vieţii, nivelul aptitudinilor, caracterul şi celelalte, toate trebuie luate în consideraţie şi, potrivit lor, trebuie stabilite pravilele. Nu la fel se comportă ucenicul şi militarul, tîrgoveţul şi funcţionarul.
3) De altfel, trebuie să ţinem minte că aceste pravile, cu toată aparenta lor varietate, în ansamblul lor trebuie să înfăţişeze, într-un fel sau altul, spiritul vieţii şi al ascezei. De pildă, pravilele trupeşti sînt diferite, dar esenţa lor trebuie să conţină un singur lucru: îngrădirea trupului, strunirea lui. Nu exteriorul este de preţ, ci interiorul - duhul cu care se lucrează.
4) Pravila de care trebuie să se ţină seama în aplicarea canoanelor este măsura, potrivirea sub toate aspectele cu puterile persoanei în cauză. Iată lauda generală, adusă de toţi: lucrul făcut cu măsură este nepreţuit. Trebuie să le tocmeşti astfel încît să nu încapă loc nici de vreo slăbire, nici de vreo severitate peste măsură. Ultima epuizează, fără să aducă folos, iar prima leneveşte şi stinge duhul rîvnitor. Pravila stabilită cu măsură cuprinde duhul într-o ardere bine temperată.
5) Din această pravilă decurge de la sine o alta şi anume trecerea treptată. Duhul se maturizează prin exerciţiu, se întăreşte şi cere sarcini mai grele; în aceeaşi măsură trebuie să crească şi nivelul pravilelor. Postirea, rugăciunea, nevoinţa cresc, treptat, din putere în putere. O dată cu ele trebuie ridicată şi exigenţa pravilei. A bate pasul pe loc este aproape la fel de primejdios cu a merge înapoi, care este primejdia cea mai mare.
6) De aceea, este limpede că cel mai bun îndrumător în alcătuirea pravilei este experienţa. Experimentează şi păstrează ceea ce găseşti de folos. Astfel, din experienţă se cunoaşte măsura necesarului de mîncare, de rugăciune şi de toate celelalte. Nu trebuie să luăm hotărîri definitive pînă cînd nu stabilim din practică cum este mai bine: aşa este mai neprimejdios. Atunci nu va exista trufie şi inconsecvenţă faţă de viaţa reală, aşadar nu va exista nici nevoia depărtării de pravilă, care este foarte dăunătoare.
7) Trebuie doar să venim cu toată sinceritatea şi buna credinţă, avînd în faţa ochilor ţelul: nevoinţa în vederea mîntuirii şi a bineplăcerii lui Dumnezeu, fără a ne îngădui nici o auto-compătimire. Trebuie să reţinem că orice privilegiu ţine de amăgire. Apreciind cum se cuvine o pravilă folositoare, vedem că ea este destul de anevoioasă. Ea trezeşte, întăreşte şi menţine starea de vioiciune; dar, de permite înlesniri, fugi ca de otravă de o asemenea pravilă.
8) De asemeni, nu trebuie să pierdem din vedere că pravila trebuie să îmbrăţişeze toate aspectele vieţii, în toate manifestările ei: şi trupul, şi sufletul, şi spiritul, şi activitatea exterioară, şi pe cea din sînul familiei, şi pe cea civică, personală şi publică. Omul, în întregime, trebuie să fie înconjurat, îngrădit de pravile. Numai în această condiţie va exista trebuincioasa armonie a dezvoltării, şi pravilele vor avea un spirit sau un ton adecvat.
9) Acum se vede deja de la sine ce legătură trebuie să fie între toate pravilele. Adică: cea trupească trebuie subordonată celei sufleteşti, cea sufletească să se supună celei duhovniceşti, iar pravila exterioară, tuturor acestora laolaltă. Aceste pravile trebuie să fie echilibrate şi să se favorizeze reciproc. În momentul cînd pravilele unui nivel le deranjează pe altele, trebuie imediat să presupunem că ceva nu este la locul lui, deci sau trebuie eliminat, sau trebuie modificat. Într-adevăr, cel ce se va ridica la nivelul contemplării întregii alcătuiri, rareori se poate înşela în alegerea regulilor şi în potrivirea măsurii pentru fiecare. Cum pentru un arhitect sau pentru un pictor iscusit, măsura unei părţi slujeşte adesea ca model pentru construirea întregului plan al casei sau al figurii umane, la fel este şi în aceste pravile. Cel ce construieşte nu va permite ca ceva să iasă în afară din planul general sau din stil. În aceasta stă toată iscusinţa celui care stabileşte pravilele. Căci ţelul tuturor este duhul, care trebuie să fie în Dumnezeu.
10) Ansamblul tuturor pravilelor de acest fel va alcătui canonul lucrării de nevoinţa ascetică. După cum nevoinţa ascetică corespunde aspectelor vieţii creştine - căci viaţa creştină se prezintă sub două aspecte: obştească şi monahală - în consecinţă, diferite vor fi şi canoanele: obştesc şi monahal. Unul ţine de traiul în comun, iar altul, de cel pustnicesc.
11) Lucrarea după aceste pravile este nevoinţa ascetică ce presupune o încordare a forţelor, un efort, o strădanie. Deprinderea cu aceasta reprezintă virtutea ascetică. Se înţelege de aici că nu există viaţă creştină fără nevoinţa, nu există viaţă creştină neascetică, fără strădanie şi fără transpiraţie. Cine re­fuză nevoinţa, acela refuză viaţa. Această deprindere este scopul, în ea este zidul de siguranţă al vieţii. Virtuţile ascetice sînt un zid tare şi de nepătruns al vieţii autentic creştine. Se spune că pravilele sînt temporare. Nu, sîrguinţa în împlinirea pravilelor este temporară, dar pravilele sînt netrecătoare. Doar că, cu timpul, ele vor deveni nectar şi sînge şi vor fi împlinite cu hotărîre şi cu dragoste - ele, care la început erau împlinite ca obligaţie. Iată de ce trebuie să preţuim nevoinţele ascetice! Niciodată nu da cu piciorul în ceea ce ai agonisit. Chiar de-i puţin, păstrează: te va conduce la mai mult. Dacă te-ai întărit în ceva, iată că eşti neprimejduit dintr-o parte.
Pentru ca pravilele alcătuite astfel să te călăuzească la fericirea dorită şi să-şi poată împlini menirea, iată cum trebuie să te comporţi faţă de ele:
1) Cînd se va definitiva întregul plan de acţiune şi se va stabili ansamblul regulilor, cheamă-L pe Dumnezeu cu rugăciune puternică, ca să te binecuvînteze să le împlineşti neîncetat, cu folos şi într-un mod plăcut Lui. Respinge orice îngîmfare, părere de sine sau fantezie referitoare la desăvîrşirea pe care o vei atinge în viitor, urmîndu-le. Roagă-te cu sfială şi înfricoşare, ca să nu te ruşinezi prin îndepărtarea de la ele sau prin încălcarea lor.
2) Pune legămînt cu inima ta să nu abandonezi pravila stabilită, indiferent de greutate şi sacrificiu. De aceea, nu-ţi îngădui pe viitor nici măcar în gînd să abandonezi sau să schimbi vreuna dintre pravile: să rămînă aşa cum sînt.
3) Pentru aceasta, primeşte-le cu credinţa că sînt plăcute lui Dumnezeu şi consideră-le, în consecinţă, ca pe o lege a conştiinţei, ca fiind voia lui Dumnezeu în privinţa ta; socoteşte deci drept crimă orice încălcare a pravilelor. Mai bine să nu hotărăşti, decît, hotărînd, să le abandonezi. Altfel, se va forma un caracter instabil, gata oricînd să procedeze cînd într-un fel, cînd într-altul.
4) De aceea, luptă-te cu ispitele care apar împotriva împlinirii pravilelor. La început, vrăjmaşul ne luptă mai ales prin ele. Şi imediat ce obţine o cît de mică victorie, nădăjduieşte că va birui şi mai mult. Sfinţii Părinţi şi-au pus viaţa pentru ele. Rămînerea în ele înseamnă respingerea vrăjmaşului, înseamnă biruinţă. Este deja verificat prin experienţă că în nici o pravilă cu adevărat folositoare nu te poţi întări fără luptă. Fără luptă, pravila este nefolositoare, mincinoasă şi înşelătoare.

III. Calea îngustă şi anevoioasă

[...] Împotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară. „Voi nu sînteţi din lume” - spune Domnul, „Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte” [...]. În lume veţi suferi. Şi, cu siguranţă, „multe sînt suferinţele drepţilor.” Oricine ar fi, puternic sau neputincios, dacă va începe să împlinească voia lui Dumnezeu, din inimă curată, fără a căuta să placă oamenilor, ci ţintind numai spre slava lui Dumnezeu, imediat vor apărea duşmăniri, nevoi şi necazuri. De aceea, toţi Sfinţii - şi cu deosebire Isaac Sirul, consideră suferinţele ca semne deosebite ale virtuţii şi ale tuturor faptelor sufleteşti cu adevărat bune. Astfel încît, dacă faci un bine adevărat, te aşteaptă cu siguranţă suferinţa. Dar vrăjmaşul nu doarme. El ne îngreunează starea lăuntrică, dar ne apasă şi din afară şi ne împresoară cu piedici. Şi, pe deasupra - spun Sfinţii - se strecoară şi înăuntrul nostru, ba cu năluciri şi vedenii, ba ne străbate ca o săgeată, năpustindu-se cu fel de fel de gînduri înfricoşătoare, ba ne arde ca un foc.
Astfel, imediat ce păşeşte cineva pe calea cea dreaptă, din toate părţile îl aşteaptă duşmani, şi dinăuntru şi din afară, şi văzuţi, şi nevăzuţi. Este ca un miel printre lupi. Aşa i se şi spune la început: Multe sînt necazurile drepţilor (Psalmi 33, 18), prin multe suferinţe va trebui să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22). Vor fi suferinţe, căci spre aceasta sîntem puşi (1 Tesaloniceni 3, 3); intraţi prin poarta cea strîmtă (Matei 7, 13). Citeşte şi: Matei 6, 24; Ioan 15, 20; 1 Petru 4, 12-13; Isus Sirah 2, 1; Matei 5, 10; Iacob 1, 12; 2 Corinteni 4, 8-17; 1 Petru 4, 1; Apocalipsa 7, 14; Matei 7, 13-17 şi altele. Cu toţii ne aflăm în întuneric şi în umbra morţii, în mîinile duşmanilor celor răi şi vicleni: scăparea nu poate fi uşoară. Chiar şi cei ce caută libertatea exterioară, cîtă osteneală şi sudoare trebuie să jertfească! Cu atît mai mult aici, cîte împiedicări şi înfrîngeri, cîte temeri şi înfricoşări! Va întreba, poate, careva: „Dar ce face Dumnezeu?.” El este Cel ce îi întocmeşte aceluia, parcă înadins, o astfel de cale plină de suferinţe, ba pentru a-l deprinde cu suferinţele Sale, ba pentru a-l ascunde de el însuşi, cînd se află în această nefericită stare. Nu poate Domnul să-Şi exprime mai bine dragostea faţă de cei care-L caută - spune Sfîntul Isaac Sirul - decît supunîndu-l la suferinţe. De aceea, ele sînt chiar indiciul neîndoielnic al binevoirii lui Dumnezeu, semnul că El Şi-a plecat ochii, alegîndu-l pe acela care începe să sufere pentru adevăr, pentru numele Său. Omul acela trece parcă la curăţat, ca aurul în creuzet. Cei străini de suferinţe, cei cărora totul le merge din plin, sînt preacurvari, după cuvîntul Apostolului. Osteneala, lacrimile, suferinţele sînt cea mai bună curăţare, sînt ca bătutul cu maiul pentru rufărie.
De aceea, Apostolul ia la rînd pe drepţii de la începutul lumii şi pînă acum şi îi vede pe toţi, pînă la unul, suferind, pătimind, în osteneli. Patriarhii au suferit; Proorocii au suferit; Domnul - Începătorul nevoinţei - a suferit cel mai mult dintre toţi; Apostolii, de asemeni; apoi, mucenicii, asceţii şi toţi Sfinţii, aşa cum vede Ioan Teologul în Apocalipsă: Aceştia [...] de unde au venit? [...] din strîmtorarea cea mare (Apocalipsa 7, 13-14); ei sînt cei care, după cum se spune acolo, nu şi-au cruţat sufletele.
De aceea, cel ce începe să lucreze pentru Domnul trebuie să-şi pregătească sufletul pentru încercări. Nici pace, nici îndulciri, nici înlesniri să nu aştepţi, ci osteneală, batjocuri şi privaţiuni - chiar caută-le! Trebuie să ştii cu tărie că cel ce dobîndeşte virtuţi, dar fără osteneală, cel ce stă în nevoinţe, dar cu înlesniri, fără strîmtorări dureroase, acela se află în amăgire. Ceva nu-i acolo în regulă. Nu poţi avea pace printre oameni dacă rămîi în dreptate. Duhul lumii este un uliu mîncător de carne: imediat se năpusteşte. De aceea, trebuie să fii pregătit la orice... Sfinţii Părinţi exprimă această pregătire simplu şi în puţine cuvinte: du-te ca la moarte şi pune-ţi în inimă legămîntul că eşti osîndit la moarte - moarte care ţi se pregăteşte în fiece clipă, fără să ştii de unde şi cum. Numai acela va rezista neclintit - se spune - care va merge cu un asemenea legămînt pe calea adevăratei vieţi creştine. Căci imediat ce va muri cu simţirea sau cu legămîntul inimii, atunci orice va întîlni va fi mai slab decît ceea ce se aştepta, adică mai slab decît moartea. Pentru aceasta, ei aduc pilda Mîntuitorului despre împăratul care îşi face socoteala oastei înainte de război, sau cea despre gospodarul care începe să-şi zidească o casă. Evaluează-ţi supărările pe care le aştepţi şi mori cu gîndul şi cu simţirea, pentru că numai moartea va aduce liniştea necesară, aşteptată pe calea lui Hristos. „Nu poate fi ucenicul Meu cel [...] ce nu-şi urăşte sufletul său” - spune Domnul. Să fii pregătit ca pentru moarte; Sfîntul Isaac Sirul explică cu precădere acest lucru şi îl repetă adesea: „Orice ai întîlni - spune el - spune-ţi că ai murit şi te vei uşura; pacea şi traiul tihnit sînt cele mai nesuferite lui Dumnezeu.”
Toate acestea le sînt de trebuinţă nu numai celor ce s-au rupt de lume; cei ce trăiesc în lume au şi mai mare nevoie de o astfel de stare. Pe toate acestea le întîmpină adevăraţii rîvnitori ai evlaviei; celor falşi le este uşor. La acest legămînt făcut cu inima trebuie să mai adaugi o fierbinte şi neclintită nădăjduire în Dumnezeu Atotţiitorul, trebuie să îţi păstrezi credinţa că, în pofida întunecimii drumului, tu eşti al lui Dumnezeu, nu eşti respins, nu eşti dispreţuit, ci eşti vegheat de El; credinţa că El este cu tine, că El te ţine, în timp ce eşti sfîşiat din toate părţile. Închipuieşte-ţi că eşti ţinut de mîna lui Dumnezeu, ca o basma murdărită, care este scuturată ca să se cureţe. Păstrează credinţa că, orice ispită ar veni, dinăuntru sau din afară, ai puterea să o depăşeşti, pentru că Domnul nu te va lăsa în ispită mai mult decît poţi să rezişti. El ne călăuzeşte şi ne formează cu adîncă înţelepciune. Ţine minte, de asemeni, că ajutorul Său este aproape, că va apărea imediat ce îl vei chema şi că numai cu un asemenea ajutor vei putea depăşi ispita, fără să cazi; de aceea, să ştii că orice depăşire a ispitelor i-o datorezi Lui. Încercările care au fost depăşite fără a-L chema pe Dumnezeu şi nepuse pe seama Lui, nu-I sînt plăcute şi rămîn neroditoare, pentru că, întotdeauna, lasă în urmă îngîmfare şi părere de sine.
Nu trebuie însă nici să ne aruncăm cu capul înainte în năpaste: mîndra încredere în sine este neplăcută Domnului şi este întotdeauna pedepsită. Fii gata de orice, chiar şi de moarte, dar aşteaptă totul cu fierbinte nădăjduire în Dumnezeu şi predîndu-te Lui. Nu are decît să te ducă unde şi cum binevoieşte. Nu te împotrivi, nu dori ba una, ba alta, nici înlesniri, nici suferinţe. Să te ducă El; mergi cu faţa descoperită, aşteptînd numai necazuri, nădăjduind în Dumnezeu şi predîndu-te Lui. Fără o asemenea stare nu vei face un pas pe calea adevărată. Toţi cei ce se întorc fac aceasta pentru că sînt nepregătiţi pentru luptă şi nevoinţă, sau din pricina încrederii în forţele proprii. Propriul foc interior te poate ajuta, însă nu pentru mult timp. El se răceşte de la sine, şi omul rămîne fără nimic.

IV. Rîvna spre mîntuire

Se vede de aici că cel ce păşeşte pe calea vieţii creştine, fiind încă slăbănog, bolnav, neorînduit, trebuie să posede deja o mare forţă şi tărie. Altfel, va cădea sub povara suferinţelor şi a nevoinţelor, care i se pregătesc. Puterea care îl face rezistent şi care îi face roditoare toate ostenelile este rîvna, osîrdia, sîrguinţa, grija de a-I bineplăcea Domnului şi de a-şi mîntui sufletul. După cum cel ce caută o comoară adevărată nu se uită la greutăţi, nu pierde vremea şi nu se înfricoşează de piedici, la fel şi creştinul, cînd are rîvnă şi dorinţă de a căuta, va depăşi toate greutăţile şi va parcurge nevătămat întregul drum. Cine caută găseşte tot ce caută; Domnul ne-a dat o făgăduinţă deosebită: caută şi vei găsi. Căutarea este duhul vieţii, prin stingerea ei, viaţa se stinge. Ea este focul adus de Mîntuitor pe pămînt; este lumina şi viaţa Lui. Vaporul se opreşte cînd aburul este eliminat; la fel, cel ce-L urmează pe Hristos cade sau se rostogoleşte înapoi cînd se răceşte (cu duhul). Iată cu ce trebuie să ne aprovizionăm, păşind pe calea plinirii poruncilor şi a curăţirii de patimi! Altfel, nici nu putem să începem această lucrare într-un duh adevărat; şi chiar de-ar începe-o careva, se va osteni fără rod, fără vlagă. Este o osteneală în zadar. Există mulţi oameni trecuţi prin nevoinţe şi ispite, dar fără folos: roadele sînt ale duhului, iar duhul lui Dumnezeu stă în rîvnă.[...] De aceea, niciodată să nu-ţi spui: „Gata, m-am ostenit îndeajuns, pot să mă odihnesc.” O astfel de înlesnire şi vlăguire este primul duşman. Gîndul, cu toate că este mic şi slab, este cel mai viclean trădător: el deschide porţile vrăjmaşilor. Cine se împacă cu el, acela cade. El a fost observat de Sfinţii Părinţi şi fiecărui începător i se repetă necontenit: vezi, să nu spui: „gata, acum pot s-o las mai moale”, ci întreabă-te pentru ce eşti aici sau de ce nu faci nimic. Sau, adresîndu-te Domnului, roagă-te să te ajute ca să pui început mîntuirii şi începe iarăşi şi iarăşi! Începe din nou şi osteneşte, dar la înlesniri sau favoruri nici să nu te gîndeşti, ci păstrează-ţi în inima ta gîndul că vei avea de dus greutatea şi strîmtorarea pînă la moarte şi că nu te aşteaptă nici o uşurare, ci numai greutăţi. Iată adevărata alcătuire a duhului rîvnitor, care este neprimejdioasă, solidă, neîngăduind nici o fisură: nici înfierbîntare nărăvaşă, nici încredere în sine, nici îngîmfare!

Trei cuvinte despre purtarea Crucii

[...] Crucea personală a fiecăruia, cînd se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvîrşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sînt la fel de necesare în lucrarea mîntuirii pe cît este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întîlni nici un mîntuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutîndu-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mîntuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mîntuit. Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mîntuirii sale; de aceea, crucea nu este mîntuitoare pentru fiecare. Să luăm la rînd toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mîntuitoare. Sînt multe cruci, dar felurile lor sînt trei: primele sînt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pămîntească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele; pentru a cîştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sînt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.
Vă voi spune acum cîteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sînt cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sînt răspîndite pe toate drumurile noastre şi se întîlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pămîntească, mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici slava, nici o mărire pămîntească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viaţa noastră pămîntească din clipa în care s-a închis Raiul pămîntesc şi nu se vor desprinde de ea, pînă cînd nu se va deschide Raiul ceresc.
De vrei ca aceste cruci să-ţi fie mîntuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rînduit Dumnezeu pentru mîntuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rînduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pămînt fără necazuri şi strîmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pămînt ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. Cînd omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din Rai şi, în afara Raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzînd necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gînd în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.
„Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puţin?”, vei spune. „De ce pe mine mă strîmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frîng de durere, iar altul se mîngîie? Dacă aceasta este soarta tuturor măcar să se împartă în mod egal fiecăruia, fără excepţii.” Dar chiar aşa se împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea. Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mîine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri şi la zile? Priveşte întreaga viaţă, de la început pînă la sfîrşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul care să jubileze de bucurie întreaga viaţă! Pînă şi regii, adesea nu dorm nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îţi va mai da şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. În viaţă este ca în natură, sînt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întîmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gîndeşte şi tu la fel despre supărarea ta, şi te vei mîngîia de bună nădăjduire. Îţi este greu. Dar este, oare, aceasta o întîmplare fără motiv? Pleacă-ţi cît de cît capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care Se îngrijeşte de tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întîmplat decît cu îngăduinţa şi cu voia Lui. Nimeni altul decît El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi cînd să-i trimită, şi cînd trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa. Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi cureţe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea şi credinţa în El, pentru ca apoi să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se potriveşte şi oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi în inimă credinţa generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tîlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!
Mai bine opreşte-ţi privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care îi corespunde. Dacă eşti păcătos - cum eşti de altfel - bucură-te că a venit focul năpastei care-ţi va arde păcatele. Tu priveşti suferinţa numai dinspre pămînt. Dar mută-te cu gîndul la cealaltă viaţă. Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic, pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă acolo vei fi osîndit, cîte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osîndire?! Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele mele îmi sînt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăinţă. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ţi este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Cînd vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Încă este puţin ceea ce am primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit.”
Aşadar, indiferent de porţi soarta amară a tuturor, ori suferinţele şi necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu recunoştinţă din mîinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor, ori ca pe o cheie care deschide uşa în Împărăţia Cerească. Nu cîrti, nu invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tînguirii zadarnice. Căci aşa se întîmplă în nenorocire: unul începe să se tînguiască şi să cîrtească, altul se pierde de tot cu firea şi cade în deznădejde, iar altul se cufundă în necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără să-şi înalţe suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi aceştia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sînt trimise şi pierd, astfel, momentul prielnic şi ziua mîntuirii.
Domnul le dă în mîini conlucrarea mîntuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul şi suferinţa. Oricum, îţi porţi deja crucea. Fă, aşadar, ca această purtare să-ţi fie spre mîntuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muţi munţii din loc, ci să aduci o mică schimbare în mişcarea gîndurilor şi în stările inimii tale. Deşteaptă-ţi recunoştinţa, smereşte-te sub mîna puternică, pocăieşte-te, îndreptează-ţi viaţa. Dacă te-a părăsit credinţa în pronia lui Dumnezeu, readu-ţi-o în suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ţi-ai pierdut simţul legăturii cu propriile păcate, ascute-ţi ochiul conştiinţei şi le vei vedea, îţi vei plăti păcatul şi vei umezi uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinţei. Dacă ai uitat că amarul soartei pămînteşti răscumpără şi mai amarnica soartă veşnică, viază-ţi în minte acest gînd şi, cu inimă împăcată îţi vei dori suferinţe, pentru ca, pentru micile suferinţe de aici, să te întîmpine acolo milostivirea veşnică a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, în acelaşi timp, aceste gînduri şi sentimente sînt legăturile care leagă crucea noastră de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri mîntuitoare. Fără acestea, crucea rămîne tot în spatele nostru şi ne apasă, dar nu are putere mîntuitoare, fiind despărţită de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai sîntem purtătorii de cruce care se mîntuiesc şi nu ne mai putem lăuda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. [...]
Dintre cele trei feluri de cruci, v-am vorbit cîte ceva despre primul, despre crucile din afară: suferinţele, nenorocirile şi lipsurile. Acum vă voi spune cîte ceva despre cel de-al doilea fel, crucile lăuntrice. Pe acestea le întîlnim în timpul luptei cu patimile şi cu poftele. Spune Sfîntul Apostol: Iar cei ce sînt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Şi l-au răstignit? Aşadar, este vorba de o cruce pe care şi-au răstignit aceste patimi şi pofte. Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A răstigni patimile înseamnă a le face neputincioase, a le strivi, a le dezrădăcina. De va înfrînge omul vreo patimă de cîteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai înfrînge de cîteva ori, o va strivi; dacă încă o va înfrînge atunci o va dezrădăcina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi fiindcă această luptă este anevoioasă, amară şi dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlîntată înlăuntrul nostru. Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mîinile ţintuite, parcă i se pune pe frunte cununa de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atît este de greu şi de dureros. Fără osteneală şi fără durere nu se poate, pentru că patimile, deşi, venind din afară, ne sînt străine, aşa de tare s-au lipit de trupul şi de sufletul nostru, încît au pătruns cu rădăcinile în toate mădularele sufleteşti şi în toate puterile noastre. Dacă te vei apuca să le dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mîntuitor şi această izbăvire nu se obţine altfel decît prin durere. [...] Care patimă nu este dureroasă? Mînia arde, invidia usucă, pofta trupească vlăguieşte, zgîrcenia nu te lasă să mănînci şi să dormi, mîndria jignită roade ucigător inima; şi orice altă patimă - ura, suspiciunea, gîlceava, dorinţa de a fi pe placul oamenilor, atracţia pentru anumite lucruri şi persoane - ne pricinuieşte fiecare, suferinţa ei, astfel încît a trăi în patimi este acelaşi lucru cu a merge desculţ pe lame de cuţit sau pe cărbuni aprinşi, sau a fi în situaţia omului căruia şerpii îi înveninează sîngele. Şi iarăşi, cine nu este lipsit de patimi? Toată lumea le are. Cîtă vreme există mîndrie, există toate patimile, căci aceasta este mama patimilor şi nu umblă fără fiicele ei. Dar că nu fiecare le are pe toate în aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte una, la altul alta, care le dă tonul celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi, înseamnă că se şi chinuieşte din pricina lor. Fiecare este chinuit şi răstignit de patimi, însă nu spre mîntuire, ci spre pierzanie. Astfel, purtînd patimile, te sfîşii cu ele şi pieri. Nu este oare mai bine să-ţi produci singur suferinţă înlăuntrul tău, tot din pricina patimilor, însă nu spre pierzanie, ci spre mîntuire? Este de ajuns să schimbi direcţia cuţitului şi în loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacţia patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele şi împotrivindu-te lor în toate. Şi aici va fi durere şi suferinţă a inimii, dar durerea va fi tămăduitoare, va fi imediat urmată de o liniştire îmbucurătoare, aşa cum se întîmplă cînd rana este acoperită cu un plasture tămăduitor. Dacă te supără, de pildă, cineva, este greu să-ţi depăşeşti mînia şi nu-ţi place; dacă o biruieşti, te linişteşti, dar dacă îi dai satisfacţie, multă vreme te vei frămînta. De a fost cineva jignit, greu îi este să se biruiască pe sine şi să ierte; dacă iartă, pace dobîndeşte, iar de se răzbună, nu va avea linişte. Dacă s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis. Aşa stau lucrurile cu orice patimă. Şi patima te chinuieşte, dar şi lupta cu ea îţi pricinuieşte suferinţă. Însă prima te ucide, iar a doua te vindecă şi te izbăveşte. Oricărui pătimaş trebuie să i se spună: „Mori pe crucea patimilor tale! Rupe această cruce construieşte-ţi o alta: crucea luptei cu ele. Şi îţi va fi răstignirea pe această cruce spre mîntuire!” Toate acestea sînt limpezi ca lumina zilei şi alegerea ar trebui să fie foarte uşoară. Totuşi, faptele nu o îndreptăţesc întotdeauna.
Trebuie să ne mirăm de orbirea noastră. Suferă unul de cîte o patimă, dar tot îi dă apă la moară. Vede că, dîndu-i satisfacţie, îşi face din ce în ce mai rău, dar tot nu se lasă. Avem o duşmănie inexplicabilă faţă de noi înşine! Altul chiar se pregăteşte de luptă cu patima, dar imediat ce patima se trezeşte cu cererile ei, o urmează numaidecît. Iar porneşte şi iar îi cedează. Face de cîteva ori aşa şi rezultatul este acelaşi. Suferim de o inexplicabilă vlăguire a puterii morale! În ce constau amăgirea şi înşelarea? În faptul că patima, prin satisfacerea ei, promite o grămadă de plăceri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cîte ori nu s-a verificat, oare, că satisfacerea patimii aduce nu fericire şi linişte, ci chin şi întristare? Ea promite multe, dar nu dă nimic; iar lupta nu promite nimic, dar dă totul. Dacă nu ai trăit această experienţă, trăieşte-o şi vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastră, că nu ne hotărîm s-o trăim. Motivul ar fi că ne este milă de noi înşine. Auto-compătimirea este cel mai linguşitor trădător şi cel mai mare duşman al nostru, este primul plod al mîndrei. Ne este milă de noi înşine şi ne ucidem cu mîna noastră. Credem că ne facem bine, dar ne facem rău; şi cu cît mai rău ne facem, cu atît mai mult vrem să ne facem rău. Astfel, răul creşte şi ne apropie de pieirea finală. Să ne însufleţim, aşadar, fraţilor, şi să ne urcăm cu curaj pe crucea răstignirii de sine, prin răstignirea şi dezrădăcinarea patimilor şi a poftelor. Să respingem mila de noi înşine şi să încălzim rîvna trudirii de sine. Să avem o inimă de doctor, care şi celor pe care-i iubeşte, şi celor de vază, la nevoie, le administrează tăieturi şi arsuri dureroase. Nu vă voi indica metoda şi întreaga desfăşurare a luptei. Apucaţi-vă de treabă, şi ea vă va arăta singură şi vă va învăţa totul. [...]
Ne-a mai rămas să lămurim cel de-al treilea fel al crucii mîntuitoare pentru noi, crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu. Vă voi spune şi despre ea vreo două vorbe, pentru că învăţătura întreagă îmi depăşeşte puterile. Pe această cruce se ridică creştinii cei mai desăvîrşiţi. Ei sînt cei ce o cunosc şi ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg şi cu putere. Cum ar putea alţii să vorbească aşa? Dar nu se poate să o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo două patimi şi liniştindu-se cît de cît de frămîntarea lor dinăuntru, să creadă că a făcut deja tot ce trebuie şi se aşteaptă de la creştini. Nu, nici în această situaţie nu a făcut încă totul. Chiar şi cel ce s-a curăţat pe deplin de patimi nu a făcut încă cea mai importantă faptă creştină, ci doar s-a pregătit pentru ea. Dacă te-ai curăţat de patimi, predă-te, curat, ca jertfă curată şi neprihănită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihănitului. [...]
Aceasta este culmea desăvîrşirii creştine, la care este omul în stare să ajungă. Ea este începutul stării viitoare, de după înviere, cînd Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toţi. De aceea, toţi cei ce s-au învrednicit să atingă această stare se pun adesea în contradicţie cu toate rînduielile vieţii pămînteşti şi ori suferă prigoane şi chinuri, ori devin şi sînt consideraţi nebuni întru Hristos, ori se retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieţii lor exterioare, lăuntrul lor este unul: sînt uniţi cu Dumnezeu, trăind în inimă numai cu Dumnezeu. [...]
Nu mai am nimic să vă spun despre aceasta. Şi pe acestea vi le-am spus numai ca să vă sugerez unde se află sfîrşitul, unde trebuie să fim şi să ajungem şi pentru ca, ştiind, să înţelegeţi cu toţii că, orice aţi avea sau aţi face bun, să-l socotiţi drept nimic, dacă nu aţi ajuns pînă la această înălţime a vieţii duhovniceşti care ne-a fost menită şi care este aşteptată de la noi. Mulţi cred că viaţa creştină este la fel ca şi alte feluri de a trăi; nu este aşa. Ea începe prin pocăinţă, se continuă prin lupta cu patimile şi se încheie prin răstignirea împreună cu Hristos a omului lăuntric curăţit de patimi şi prin cufundarea în Dumnezeu. Aţi murit - spune Apostolul - şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Coloseni 3, 3). Aici, totul se săvîrşeşte înlăuntru, este nevăzut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar conştiinţei şi lui Dumnezeu. Cele din afară sînt aici nimic. Desigur că ele sînt un ambalaj cuviincios, dar nu sînt un martor hotărîtor şi cu atît mai puţin, nu le nasc pe cele dinăuntru. Atît de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decît superbul ambalaj al unui mormînt plin de oase!
Ştiind acestea, să stăm, fraţilor, pe Golgota, în faţa crucilor, şi să începem să ne măsurăm cu ele şi pe ele cu noi, fiecăruia care i se potriveşte. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului (Marcu 15, 21), este modelul acelor purtători de cruce care suferă necazuri şi privaţiuni exterioare. Tocmai v-am spus înainte pe cine reprezintă tîlharul cel înţelept răstignit şi pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se luptă cu patimile, iar Domnul, pe bărbaţii desăvîrşiţi, răstigniţi prin predarea în voia lui Dumnezeu. Dar crucea tîlharului celui rău pe cine reprezintă? Pe aceia care lucrează patimilor. Patimile îi chinuiesc, îi sfîşie, îi răstignesc de moarte, nedîndu-le nici o bucurie şi nici un fel de speranţă. După aceste semnalmente, măsoară-te cu fiecare dintre aceste cruci şi, după ele, află cine eşti: Simon Cirineul, tîlharul cel înţelept sau cel ce îl imită pe Domnul Hristos, sau tîlharul cel rău, din pricina patimilor ce te consumă?
Aşa cum te vei găsi, aşa să-ţi aştepţi sfîrşitul. Voi adăuga numai: scoateţi-vă afară din minte cum că am putea, pe calea unei vieţi tihnite, să devenim cei ce se cuvine să fim întru Hristos! La creştinii adevăraţi, dacă au cîte o mîngîiere, aceasta este cu totul întîmplătoare; trăsătura cea mai definitorie a vieţii lor o formează suferinţele şi durerile, lăuntrice şi din afară, de voie şi de nevoie. Prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în Împărăţie, inclusiv în cea lăuntrică. Primul, pas făcut aici - frîngerea voii dinspre rău înspre bine, alcătuind inima pocăinţei - se reflectă într-o durere de moarte pricinuită ranei produse de frîngerea voii, care va sîngera, apoi, pe toată perioada luptei cu patimile şi care se va închide abia după dobîndirea neprihănirii, care îl ridică pe creştin pe crucea împreună-răstignirii cu Hristos, în voia lui Dumnezeu. Totul este suferinţă, durere, strîmtorare. Putem spune că tihna este semnul drumului greşit, iar suferinţa, cel al drumului drept.
Cugetînd la aceasta, bucuraţi-vă, purtători ai crucii! Iar vouă ce vă pasă, cei se staţi în tihnă şi în mîngîieri? Cuvîntul lui Avraam către cel bogat este în pilda despre Lazăr şi bogatul nemilostiv. Aici vă mîngîiaţi, iar alţii suferă pentru Hristos şi pentru sfînta Sa Lege; iar în cealaltă lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mîngîia, iar cei ce s-au mîngîiat vor suferi. Voi spuneţi, de obicei: „Ce, nu avem voie nici măcar să ne distrăm sau să ne permitem vreo plăcere?” Faceţi întîi ce este mai important, iar apoi permiteţi-vă şi aceasta. Unii n-au alte treburi decît: azi să meargă la un bal, mîine la teatru, poimîine la plimbări, apoi la lecturi şi la conversaţii mondene şi la fel de fel de alte distracţii, trecînd de la unele plăceri la altele. Iar la ce este mai important, la cum să ajungă ceea ce trebuie să fie fiecare creştin, nici nu se gîndesc. Ce fel de roade să aştepţi de la o astfel de viaţă? Credeţi că raportarea noastră lăuntrică la Dumnezeu, prin Hristos, va creşte de la sine, indiferent de aceste neorînduieli din afară?! Cum să crească? Arde oare lumînarea în vînt? Se plineşte, oare, viaţa de la otravă? Nu. Dacă vrei să-ţi fie bine, lasă mîngîierile, porneşte pe drumul crucii şi al pocăinţei, mistuieşte-te în focul răstignirii de sine, căleşte-te în lacrimile frîngerii inimii şi vei deveni aur sau argint sau piatră preţioasă şi, la timpul potrivit, vei fi luat de Stăpînul ceresc pentru înfrumuseţarea prealuminoaselor şi prealiniştitelor Sale lăcaşuri. [...]

Cum şi cu ce să ne hrănim sufletul, ca să sporească duhovniceşte

[...] Este un adevăr dumnezeiesc, care este oferit din belşug în Biserică, tuturor celor ce vor să asculte; este oferit şi prin citirea cuvîntului lui Dumnezeu, şi în predici, şi în cîntările bisericeşti, şi în toate rînduielile şi tipicurile Bisericii, şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, şi într-o mulţime de cărţi mîntuitoare. Doritorii se adapă de aici din belşug cu lumina adevărului dumnezeiesc şi se veselesc de strălucirea lui. Dar nu toţi fac aşa şi nu toţi cei ce par a fi purtători ai adevărului lui Dumnezeu îl cuprind cu adevărat în sufletul lor. Există oameni care îşi pierd zilele şi nopţile studiind vreo ştiinţă - matematică, fizică, astronomie, istorie şi altele - crezînd că-şi hrănesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguieşte şi se chinuieşte. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei îl caută! Nu spun că ştiinţele n-ar putea cuprinde adevărul, ci că adesea ele îl izgonesc, înlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevărului. Dar sufletul nu-l poţi înşela, cum nu poţi înşela pe un om înfometat, dîndu-i o piatră în loc de pîine. De aceea sufletul se chinuieşte! Dar acestea - ştiinţele - încă par preocupări serioase. Dar ce să mai zicem de cititorii împătimiţi ai publicaţiilor noastre periodice? Priviţi cu cîtă strădanie se zbate un tînăr, sau uneori chiar unul mai puţin tînăr să obţină cît mai repede banalul număr al vreunei reviste lunare, cu cîtă nestăpînire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obţinută! Nu-i mai arde nici de mîncare, uită uneori şi de somn... Şi care-i folosul?! Două-trei fraze reuşite, cîteva fantezii mincinoase, cîteva presupuneri înşelătoare, şi atît... Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rămîne nemulţumit. Luăm o altă carte, apoi alta... mereu, acelaşi lucru... Te doare sufletul! Începem conversaţiile... Mereu, acelaşi lucru, pentru că atît subiectele conversaţiilor, cît şi modul lor de tratare sînt preluate din aceleaşi cărţi... Adăugaţi la aceasta mediocritatea ocupaţiilor şi a relaţiilor de zi cu zi şi veţi înţelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluşi un strigăt amar: „Scoateţi-mă afară din această închisoare!... Mă înăbuş aici! Daţi-mi să privesc măcar o clipă lumina lui Dumnezeu!” Aşa şi este. Dar cine-l ascultă?! Vedeţi, aici nu este de bon ton să hrăneşti sufletul cu adevărul lui Dumnezeu... Şi sufletul se chinuieşte. Şi măcar dac-ar trebui să meargă departe după acest adevăr! Dar nu, el este aici, însă nu vor să-şi deschidă ochii ca să-i primească lumina. Intră în biserică, ascultă ce se cîntă, ce se citeşte şi se face aici şi vei vedea lumina adevărului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau măcar ţine în mîini această carte dumnezeiască şi deja se va bucura sufletul tău. Iar scrierile Părinţilor, nu avem destule acum, în traduceri accesibile tuturor? [...] Dar noi nu cunoaştem toate aceste comori ale adevărului dumnezeiesc, n-am auzit nici de titlurile lor! Fraţi şi părinţi! Ce fel de creştini sîntem, cînd nici nu ne atingem de cărţile în care este explicat creştinismul, în schimb citim cine ştie ce aiureli? Şi ne chinuim sufletul într-un întuneric înăbuşitor, noi, fiii zilei şi ai luminii, cum ne numea Sfîntul Apostol! [...] Acela care nu ştie decît de baluri şi de teatre, de plimbări la serate, tablouri, scamatorii şi altele asemenea, cînd rămîne singur cu el însuşi, sufletul aceluia tînjeşte şi suferă de dor. Şi sufletul îi spune atunci: „Mă sufoc... Ia-mă de aici şi du-mă acolo unde aerul este întotdeauna curat şi cerul este senin”. [...] Iată de ce sînt bolnave, suferinde şi tînjesc sufletele celor cufundaţi numai în griji lumeşti sau numai în treburile de la serviciu sau, şi mai rău, în lucruri pătimaşe, iar a face vreo faptă bună nici nu le trece prin minte. Cu toate că nu pierd nici o părticică hrănitoare pentru suflet, ea se ofileşte tot mai mult. Nu vreau să spun că treburile de la serviciu şi cele ale traiului zilnic - grijile de familie, negustoria, feluritele tranzacţii şi întreprinderi ar fi păgubitoare de suflet... Nu. Nu ele însele sînt păgubitoare, ci păgubitor este a ne ocupa numai de ele, neglijînd faptele bune, cît şi preocuparea cu ele nu întru slava lui Dumnezeu, ci pentru anumite scopuri individualiste. Aşa cum sevele trupului nostru se transformă în sînge viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, şi cele de la serviciu, şi cele ale traiului zilnic se pot transforma într-o stihie hrănitoare de suflet, dacă le vom închina lui Dumnezeu! Iar cînd nu facem aşa şi nici fapte bune nu avem, atunci cu ce să se hrănească sufletul?! [...] Asta-i tot dar, fraţilor, pe toate acestea le cunoaşteţi! Ştiţi că sufletul, luminat din belşug de lumina adevărului lui Dumnezeu, păstrat în aerul curat şi ceresc al rugăciunilor şi al ierurgiilor Bisericii şi întărit cu hrana bogată a faptelor bune, este asemeni unui copac răsădit lîngă ape izvorîtoare, care-şi va da rodul la timpul cuvenit, şi frunza nu-i va cădea. Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamănă cu o plantă nobilă ţinută cu cruzime, într-un loc fără lumină, fără aer curat şi fără umezeală, şi care se vlăguieşte! Le ştiţi pe toate acestea. Fericiţi sînteţi, dacă le faceţi. De ce, omule, îţi tiranizezi sufletul, robindu-te, orb şi fără socotinţă, zbuciumului vieţii lumeşti?! Aceste gînduri, pe care vi le-am expus acum, mi le-a sugerat ziua de astăzi, închinată Sfîntului Ioan Scărarul, care a trăit în pustie şi a fost un îndrumător al vieţii pustniceşti. Mulţi cred că pustia sau lăcaşurile de însingurare sînt locuri uscate, care nu oferă nimic hrănitor pentru suflet. Dar priviţi faptele Sfîntului Ioan, deschideţi Scara lui şi citiţi orice din ea şi veţi vedea cîtă viaţă şi putere era în el! Pustia epuizează numai trupul, dar sufletul îl hrăneşte din belşug cu felurite bunuri cereşti. Lumea vi se pare bogată, dar ea îngraşă numai trupul, dar sufletul îl epuizează prin înfometare, neoferindu-i o cît de mică părticică hrănitoare. Chivernisiţi-vă viaţa după această deosebire, toţi cei ce vreţi să vă creşteţi sufletul ca să devină un pom viu, vrednic de a fi răsădit în Raiul ceresc. [...]

Fii asemenea Sfintei Maria Egipteanca în pocăinţă şi în autoîndreptare

[...] Dar va spune cineva: „Maria Egipteanca, model de urmat?! Oare chiar trebuie ca toată lumea să fugă în pustie, în locuri nelocuite, în munţi?” Nu, nu toată lumea. Dar toţi trebuie să o aibă drept model în truda ei de autoîndreptare, în hotărîrea ei neclintită de a-şi schimba viaţa şi în felul cum a ajuns la această hotărîre. Iată părţile care trebuie urmate! Cum a ajuns Cuvioasa Maria la hotărîrea de a-şi schimba viaţa? Domnul a adus-o. Pentru ce? Deoarece, în pofida patimii năprasnice care o stăpînea, ea nu se gîndise niciodată să rămînă pentru totdeauna în această amară robie. Ea a suferit silnicia cărnii şi a vrăjmaşului care lucra prin această carne şi s-a lăsat pradă pasiunii, dar nu pînă la sfîrşit. Domnul S-a milostivit de suferinţele făpturii şi a venit s-o elibereze din legăturile care o chinuiau. Aceasta este învăţătura la care să luăm aminte din viaţa Sfintei Maria Egipteanca.
Aşadar, de are cineva nefericirea să se afle în robia vreunei patimi trupeşti sau sufleteşti, să aibă măcar atîta tărie ca să nu se robească ei fără putinţă de întoarcere, să nu se asemene acelora care, căzuţi pradă deznădejdii, se dedau preacurviei. Patima îl leagă pe om şi îl duce legat spre fapte pe placul ei; dar tu, fiind chiar în lanţurile robiei, manifestă-ţi măcar dorinţa de a nu face asemenea lucruri, rămîi măcar nemulţumit de ele. Să nu spui: „Ei, nu-i nimic, probabil, ... Să rămînă cum a fost sau să meargă lucrurile ca pînă acum.” Ci, la fel ca cel ce este dus legat şi nu are putere să se împotrivească, dar măcar se propteşte cu picioarele, aşa şi tu, indiferent de tăria patimii care te stăpîneşte, arată-ţi măcar prin ceva revolta faţă de ea, şi spune: „E pentru ultima oară, nu mă mai las”; şi, de cazi iarăşi, spune la fel, şi tot aşa, dar spune nu doar cu limba, ci şi cu inima şi strigă după Domnul spre ajutor. Aşa cum cel ce a fost legat şi dus prizonier de vrăjmaş, avînd, totuşi, posibilitatea de a striga, strigă, doar, doar l-o auzi cineva şi l-o elibera, la fel strigă şi tu către Domnul: „Doamne! Mai înainte de a muri, izbăveşte-mă! Doamne, înainte de obştescul sfîrşit, dăruieşte-mi pocăinţă!” şi vei fi auzit. După cum pruncul înfăşat, culcat în leagăn, care nu poate să-şi mişte nici mîinile, nici picioarele, îşi apucă, totuşi, mama de inimă prin ţipătul său şi o atrage, ca vrăjită spre el, dacă la fel vei striga şi tu, îl vei atrage pe Domnul, Cel ce a spus că mai degrabă mama îşi va uita pruncul, decît îi va uita El pe cei care îl cheamă.
Cînd, în sfîrşit, Domnul va veni la tine, ia aminte, atunci, frate, să nu-ţi îngădui să nu te foloseşti cum se cuvine de această mare milostivire a lui Dumnezeu faţă de tine. Te vei asemăna atunci Sfintei Maria, pe cînd era în faţa intrării în mormîntul Domnului şi fusese prinsă de judecata lui Dumnezeu. După cum ea, lovită de o putere nevăzută, nu stătu mult pe gînduri, ci înţelese imediat motivul, care era păcatul ei, şi luă imediat hotărîrea să părăsească acest păcat păgubitor şi să nu se mai întoarcă la el niciodată, aşa trebuie să faci şi tu. Ia aminte deci! Atunci cînd o puternică remuşcare a conştiinţei, sau frica de judecată şi de moarte, sau apropierea unui pericol atîrnînd ca o sabie deasupra capului tău, sau sentimentul măreţiei lui Dumnezeu şi al marii Lui bunătăţi, sau orice altceva îţi va cutremura profund inima şi îţi va scutura toate încheieturile, astfel încît vei simţi că ţi-au căzut toate lanţurile care te strîmtorau pînă atunci - să ştii că s-a atins de tine harul lui Dumnezeu şi că te slobozeşte să calci pe calea binelui - slobozenie care pînă atunci îţi lipsea. Ia aminte! Acest moment este foarte preţios! Ceea ce simţi atunci este lucrarea harului... Adaugă aici şi lucrarea ta, adică spune aşa: „Murdar am trăit, făcînd pe plac patimilor... De acum nu voi mai face aşa.” Apoi, mărturisindu-te şi primind dezlegare, ţine-te de făgăduinţa făcută...
Aşa a făcut Sfînta Maria. Nu şi-a amînat pe mîine hotărîrea de a-şi schimba viaţa, ci s-a hotărît imediat, şi aşa făcu. La fel trebuie să facă fiecare. Harul, cînd vine, dezleagă imediat legăturile patimii, dar dacă cineva nu se hotărăşte imediat să părăsească faptele păcătoase, atunci se leagă din nou în aceleaşi lanţuri. Cînd Îngerul se arătă Apostolulul Petru în închisoare, acestuia îi căzură lanţurile, dar dacă apoi nu l-ar fi urmat pe Înger afară din temniţă, ci ar fi rămas înăuntru, ar fi venit paznicul temniţei, l-ar fi pus iarăşi în fiare şi ar fi încuiat temniţa... Şi ar fi rămas Sfîntul Petru prizonier mai departe. Aşa îl leagă la loc lanţurile patimii pe acela care, simţind lucrarea harului lui Dumnezeu slobozindu-l din patimi, nu se hotărăşte imediat să-şi schimbe viaţa, ci amînă pentru altă dată. Nu amîna, frate! Căci nu ştii de va mai veni vreodată un moment atît de prielnic.
Luînd hotărîrea neclintită de a te îndrepta, trebuie cu adevărat să începi imediat îndreptarea, aşa cum a făcut Sfînta Maria. Lăsîndu-le pe toate, întărită cu Sfintele Taine, călăuzită de sfaturile părintelui duhovnicesc, ea se îndreptă spre pustia de dincolo de Iordan, în însingurare, post şi rugăciune, pentru a dezrădăcina deprinderile păcătoase însămînţate în ea şi cultivate de viaţa vicioasă. Apucă-te şi tu imediat de trudă şi de nevoinţe. Desigur, nu toţi au aceeaşi cale de întoarcere. Unul se îndepărtează în pustie şi trăieşte în însingurare; altul se duce la mînăstire şi se mîntuieşte printre fraţi; altul rămîne în rînduiala vieţii civile şi de familie, comune tuturor. Mulţi au parcurs deja toate aceste căi; pe fiecare dintre ele au mers cei care s-au mîntuit şi mulţi oameni mari. Ce cale să aleagă fiecare să hotărască fiecare, după înclinaţia sa, după inspiraţia harului lui Dumnezeu şi după sfatul părintelui său duhovnicesc. Trebuie numai să ştii că fără muncă nu poţi face nimic. Pe toţi cei ce vor să biruie carnea ce se luptă cu ei îi aşteaptă un mare război. Cîte nu a răbdat Cuvioasa Maria!... Pe fiecare îl aşteaptă strădania! Trebuie, cum am spus mai înainte, să îndepărtăm tot ceea ce poate să ne hrănească patimile; iar aceasta cere destul efort. Trebuie să lucrăm tot ceea ce poate hrăni şi întări noua noastră viaţă; dar nici aceasta nu se face fără efort. Trebuie să ne povăţuim în adevărul lui Dumnezeu, să ne aflăm cît se poate de des sub lucrarea Sfintelor Taine, participînd la sfintele slujbe ale Bisericii, să ne luptăm cu patimile şi să facem fapte bune, opuse deprinderilor păcătoase; dar toate acestea sînt muncă. Iar, ceea ce este cel mai important: să nu rămînem niciodată singuri... Lipeşte-te de părintele tău duhovnicesc, găseşte-ţi pe cineva de aceleaşi convingeri cu tine, adînceşte-te în povăţuirile Sfinţilor Părinţi şi nu întreprinde nimic fără să te interesezi pe la toate aceste surse. Nu încerca s-o copiezi în toate pe Cuvioasa Maria. Ea a trăit singură, dar calea ei a fost special aleasă astfel de Dumnezeu. Nouă ne este mai bine să ne ţinem de rînduiala generală a vieţii. Vulturul pluteşte singuratic în înalturi, atît de sus, că se întîmplă să nu-l vedem. Dar el este vultur... Aşadar, imită trudele de îndreptare ale Cuvioasei Maria, statornicia ei în această luptă şi devotamentul ei neclintit faţă de făgăduinţa făcută... Iar în celelalte, mergi pe calea obştească a celor ce se mîntuiesc. Însă fii tare, nu-ţi permite să te moleşeşti şi, după ce te-ai trudit puţin, să nu-ţi închipui că ai făcut totul, căci sfîrşitul încununează opera. Întipăreşte-ţi în minte de pe acum acest sfîrşit fericit şi mergi spre el - după cuvîntul Apostolului - uitîndu-le pe cele vechi şi năzuind spre cele dinainte, pînă cînd vei ajunge la lăcaşul de odihnă, pregătit de Domnul tuturor truditorilor Săi. Amin.
Bibliografie: Sfîntul Teofan Zăvorîtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, Bucureşti, 2000

DIMITRIE AL ROSTOVULUI-ADEVARATA POCAINTA

CUVÎNTUL SFÎNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI - DESPRE ADEVĂRATA POCĂINŢĂ

Iubirea noastră pentru păcat

[...] Ah, cît de multe sfaturi şi îndemnuri la virtuţi avem în scrierile Proorocilor, Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi şi cît de des auzim poveţele învăţătorilor duhovniceşti! Însă cît de puţini sînt cei care le ascultă, cît de puţini sînt cei care se mîntuiesc! Iar la rău nu ne trebuie mulţi învăţători: un singur diavol şopteşte şi păcătosul este gata să îl asculte! Dar însăşi firea noastră cea iubitoare de păcat îl îndeamnă pe fiecare la păcat, iar prietenia cu cei păcătoşi ce rele nu-l învaţă? Şi deseori se întîmplă ca un om să devină pentru altul un diavol, ce îl învaţă tot răul. Iar cine ajunge să se obişnuiască cu păcatul şi cine se înrudeşte cu el, acela nu se mai teme de Dumnezeu şi nu îi este frică să săvîrşească fapte potrivnice lui Dumnezeu. Să ne păzim să nu ne obişnuim cu păcatele şi să ne ridicăm cît se poate de repede din căderea în păcat. Căci dacă cineva cade o dată în vreun păcat de moarte şi nu se ridică imediat prin pocăinţă, acela va cădea uşor în păcat şi a doua şi a treia oară şi, repetîndu-l, va îndrăzni să facă şi alte păcate mai grele. Aşadar, este de ajuns să păcătuieşti prima dată: cine a păcătuit o dată, acela nu se mai teme să repete păcatul... Iar pricina acestei îndrăzneli la păcate este fap­tul că la prima lui cădere omul nu s-a grăbit să se ridice, prin pocăinţă. [...]
Dar pentru că păcătosul nu se grăbeşte să facă pocăinţă, păcatele se repetă şi i se întîmplă după cuvîntul înţeleptului Solomon: Cînd vine cel nelegiuit, vine şi defăimarea şi, o dată cu ruşinea, şi batjocura (Pilde 18, 3), ceea ce înseamnă: atunci cînd păcatul îi intră în obicei, lui nu îi pasă de mîntuirea lui, nu se mai teme de Dumnezeu. El se aseamănă atunci cu omul care s-a prăbuşit din înălţime în prăpastie; nu mai are de ce să se ţină, cade în adînc şi se sfarîmă. Iată, aşa şi păcătosul care cade din viaţa plăcută lui Dumnezeu, dacă nu se sprijină imediat prin pocăinţă, începe să cadă din păcat în păcat: şi îi va fi foarte greu, deşi este cu putinţa să se ferească de păcat, pentru că îl atrage spre păcat deprinderea păcătoasă, care la el s-a transformat în ceva natural şi face parte din firea lui; aşadar, nu te lenevi să faci pocăinţă pentru păcatul tău, omule căzut! Nu te lenevi căci altfel vei cădea în prăpastia răului şi vei pieri. [...]

Fără frică de Dumnezeu nu te poţi păzi de păcat

[...] Păcătoşii nu renunţă la fărădelegile lor şi nu vor să dobîndească virtuţi pentru că nu se tem de Dumnezeu. Cine nu se teme de Dumnezeu, acela este gata să facă orice rău: lui nu îi este teamă să omoare un om, socoteşte chiar că aceasta este o faptă de vitejie; a fura, a jefui pe cineva, pentru el este o faptă profitabilă. Ticăloasele păcate trupeşti, el nu le recunoaşte ca fiind păcate, socotindu-le necesităţi ale firii. Viclenia el o consideră înţelepciune; fiecare păcat este gata să îl socotească virtute, faptă firească şi se laudă chiar cu necuviinţa: Că se laudă păcătosul cu poftele sufletului lui (Psalmi 9, 23); lucrul de care ar trebui să se ruşineze, cu acela se mîngîie; fapta pentru care ar trebui să plîngă, de aceea se bucură; cele de la care ar trebui să dea înapoi şi să fugă cît îl ţin puterile, pe acelea le doreşte şi le caută cu sîrguinţă. [...]
Sfîntul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dacă ne gîndim că Dumnezeu este pretutindeni, aude totul şi vede totul, nu numai ce facem noi, ci şi ceea ce se ascunde în adîncul inimilor noastre, atunci ne vom teme de Dumnezeu şi nu vom îndrăzni să facem nici o faptă păcătoasă, nici să spunem vreun cuvînt păcătos şi nici măcar un gînd păcătos să avem. Căci spune-mi, dacă tu ai sta întotdeauna în apropierea împăratului, nu ai sta, oare, cu frică? Dar atunci cum, stînd înaintea lui Dumnezeu, îndrăzneşti şi nu te temi şi nu tremuri înaintea Lui? Nu întrebuinţa rău îndelunga Lui răbdare. El rabdă îndelung ca să te aducă la mîntuire. Înainte de a începe vreun lucru sau vreun cuvînt, gîndeşte-te că Dumnezeu te vede şi că El este lîngă tine. El este aici, fie că mănînci, sau bei, sau dormi, sau te mînii pe cineva, sau furi... Orice ai face, ţine minte că Dumnezeu este cu tine şi nu vei păcătui niciodată: vei simţi că stai înaintea Împăratului Ceresc.” Aşa ne învaţă Sfîntul Ioan Gură de Aur. Să ţinem minte că frica de Dumnezeu este începutul şi temelia vieţii plăcute lui Dumnezeu.[...]

În ce constă adevărata pocăinţă

Adevărata pocăinţă constă nu numai în a-ţi mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci şi în a nu te mai întoarce la ele. Şi nu numai să nu te întorci la păcate, dar să şi plîngi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; şi nu numai să plîngi pentru ele, dar să le şi îndrepţi prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar şi întrece pe acestea. Deşartă este pocăinţa celui care vrea ca printr-o înfrînare de scurtă vreme de la mîncare şi printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea şi beţia lui repetată! Nefolositoare este şi pocăinţa aceluia care crede că printr-o omorîre de scurtă durată a trupului îşi poate curăţa păcatele grele, de moarte, săvîrşite timp de mulţi ani! Nedreaptă este şi pocăinţa celui care nădăjduieşte ca prin cîteva suspine şi cîteva bătăi în piept să îndrepte multele lui nedreptăţi! Îndoielnică este iertarea păcatelor celui care gîndeşte că prin lacrimi puţine, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe, îşi poate spăla multele lui fărădelegi şi necurăţii, şi astfel să se izbăvească de chinurile veşnice!
Multe lacrimi au vărsat ninivitenii şi mare le-a fost pocăinţa: şi toţi, de la cel mai mic pînă la cel mai mare, s-au îmbrăcat în sac, au hotărît să ţină post nu numai oamenii, ci şi vitele, şi s-au îndreptat către Dumnezeu în rugă­ciune de pocăinţă. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinşi că vor fi izbăviţi de pieirea care îi ameninţa, căci spuneau: Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mîniei Lui ca să nu pierim! (Iona 3, 9). Şi dacă ei, după o asemenea pocăinţă, tot nu erau convinşi că Dumnezeu îi va milui şi le va ierta păcatele, atunci cum poate fi convins acela care crede că printr-o pocăinţă scurtă şi cîteva lacrimi se va curaţi de păcatele lui multe şi grele? S-ar putea spune: „Ninivitenii erau păgîni, ei nu ştiau ce spune Scriptura: Inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18); Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mîntui (Psalmi 33, 17); Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Psalmi 31, 6). Iar noi, credincioşii, nădăjduim că şi puţinele lacrimi, îmbinate cu mărturisirea păcatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor.” La aceasta îţi voi răspunde: desigur, pot, însă numai la aceia care se află la sfîrşitul vieţii lor şi cărora nu le-a mai rămas timp pentru plîngerea păcatelor şi pentru nevoinţe. Pe aceştia Domnul îi va milui chiar şi numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tîlharul de pe cruce. Dar de la omul sănătos, care are timp pentru pocăinţă, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli şi nevoinţe, pînă cînd aceste nevoinţe ale pocăinţei vor fi pe măsura sau, mai bine zis, vor întrece păcatele săvîrşite înainte.
Iată ce trebuie să mai spunem despre lacrimi: există oameni care uneori au inima înduioşată şi plîng pentru păcatele lor, dar tot nu încetează să păcătuiască; ce folos au aceste lacrimi dacă oamenii nu îşi îndreaptă viaţa lor? Unii chiar îşi mărturisesc păcatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc ia­ră­şi la aceleaşi păcate; ce folos au ei de la lacrimile vărsate cînd, după aceea, se afun­dă iarăşi cu atîta plăcere în păcatul dinainte? Aşadar nu sînt de ajuns numai înduioşarea şi zdrobirea inimii pentru puţină vreme, fără pocăinţă ade­vărată, căci pocăinţa cea adevărată constă nu numai în faptul de a regreta şi a plînge pentru păcate, ci şi în faptul de a nu te mai întoarce la ele, iar pen­tru acele păcate care sînt deja săvîrşite, trebuie să săvîrşeşti nevoinţele pocăinţei.
Apostolul Pavel spune că Esau deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum să schimbe hotărîrea (Evrei 12, 17). De ce nu au fost primite de către Dumnezeu lacrimile acestui păcătos, de ce nu au curăţit ele păcatele Iui? Sfîntul Ioan Gură de Aur răspunde la această întrebare astfel: „El n-a mai avut cum să schimbe hotărîrea, pentru că nu s-a arătat el însuşi vrednic de pocăinţă.”
Un altul poate spune: „Apostolul Petru a plîns puţin şi a primit iertarea păcatului său; aşa şi mie mi se vor ierta păcatele, fără să am osteneli îndelungate de pocăinţă, dacă voi plînge măcar un ceas înaintea Domnului.” Acestuia îi va răspunde în locul meu însuşi ucenicul Apostolulul Petru, Sfîntul Clement. El spune că Sfîntul Petru în fiecare noapte, auzind cîntarea cocoşului, îşi amintea imediat lepădarea lui de Hristos, se ridica din patul său şi cădea la pămînt, plîngînd cu amar şi vărsînd multe lacrimi şi aşa a făcut în tot timpul vieţii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adaugă faptul că ochii Sfîntului Apostol, din pricina plînsului zilnic, erau întotdeauna roşii şi parcă însîngeraţi. Iată care a fost pocăinţa lui Petru! Dar tu, care nădăjduieşti să-ţi plîngi toate păcatele tale într-un ceas, poţi să plîngi cu atîta amar, cum a plîns Petru? Poţi să te tînguieşti în fiecare noapte aşa cum s-a tînguit el? Eşti în stare să săvîrşeşti acele osteneli şi nevoinţe pe care le-a săvîrşit Sfîntul Petru, de dragul Domnului său, pentru lepădarea sa, chiar pînă la răstignirea cu capul în jos pe cruce?
Aşadar nu te încrede în puţina zdrobire a inimii tale şi nu-ţi pune nădejdea în firava ta osteneală şi în scurta ta nevoinţă: fă înaintea Domnului pocăinţă pe măsura păcatelor tale mari şi chiar mai mare decît ele, cu multe lacrimi, şi abia atunci o, păcătosule, să aştepţi milă de la El! Apostolul spune: Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fără­delegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabele dreptăţii, spre sfinţire (Romani 6, 19). Iar Sfîntul Grigorie Dialogul spune: „Pocăinţa se cunoaşte după roade, nu după rădăcină sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însă era nero­di­tor; tot aşa nu primeşte nici simpla mărturisire a păcatelor fără rod - omorîrea trupului (ca o nevoinţă a pocăinţei).” Luaţi aminte la aceste cuvinte: rădăcina pocă­in­ţei este buna intenţie de a mărturisi păcatele, frunzele sînt însăşi mărturisirea păcatelor către Dumnezeu înaintea părintelui duhovnic şi făgăduinţa de în­drep­tare, iar roadele pocăinţei sunt viaţa virtuoasă şi ostenelile căinţei. După aceste roade se şi cunoaşte adevărata pocăinţă. Întăreşte buna ta intenţie să fie ca o rădăcină; înmulţeşte cuvintele mărturisirii păcatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însă dacă, după aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocăinţă, dacă nu îţi vei îndrepta viaţa ta şi nu vei înlocui păcatele tale cu virtuţile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvîntarea lui Dumnezeu şi mai mult decît aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!
În Sfînta Scriptură citim despre doi păcătoşi care s-au căit deopotrivă pentru păcatele lor şi le-au mărturisit înaintea lui Dumnezeu. Aceştia au fost Saul şi David. Însă nu au primit amîndoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: Am păcătuit călcînd porunca Domnului (1 Regi 15, 24). David a spus: „Am păcătuit înaintea Domnului meu.” Însă David a primit iertare şi s-a mîntuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare şi a pierit în mînia Domnului. De ce s-a întîmplat aşa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi păcătoşi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celălalt respingîndu-l? Nu! Credincios este Domnul întru cuvintele Sale şi cuvios întru toate lucrurile Sale (Psalmi 144, 13). Vinovat este însuşi păcătosul neiertat, adică Saul: în cuvinte el şi-a mărturisit păcatul lui, însă nu a făcut pocăinţă adevărată şi nu s-a îndreptat, deşi avea timp destul pentru acestea. Iar David, după mărturisirea păcatului său, cît s-a nevoit în pocăinţă! În fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se deştepta la miezul nopţii, mînca cenuşă în loc de pîine şi băutura lui o amesteca cu plînsul; se istovise din pricina postului, îşi omora trupul şi se smerea înaintea Domnului, îmbră­cîndu-se în sac şi avînd capul presărat cu cenuşă. Şi pentru aceste osteneli ale pocăinţei nu numai că a primit iertarea păcatului său, dar a devenit şi alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care şi-a spovedit numai cu gura păcatul său şi nu s-a ostenit să facă pocăinţă, a rămas pe veci neiertat...
Aşadar, nimeni să nu nădăjduiască să se curăţească de păcatele sale mari numai prin spovedanie şi puţina zdrobire a inimii, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe dacă, avînd vreme să-şi îndrepte viaţa, se leneveşte să împlinească acest lucru cu fapta. Mai bine să îl urmăm pe David care spune: Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Vedeţi, el nu se mulţumeşte numai cu mărturisirea fărădelegii lui, ci se îngrijeşte să o şi îndrepte: voi mărturisi - spune el - păcatul meu şi mă voi osteni să-l îndrept. Căci ce folos este în a deschide rana şi a nu pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ţi mărturisi păcatele, iar apoi în a nu săvîrşi ostenelile pocăinţei pentru ele şi a nu-ţi îndrepta viaţa? [... ]

Ce este moartea şi cît de folositoare este pomenirea ei?

[...] Noi, păcătoşii, trebuie să avem întotdeauna în minte pomenirea morţii şi să se înveţe mintea cu ea ca, avînd frică de ceasul neaşteptat al morţii, să ne înfrînăm de la faptele cu care ÎI mîniem pe Dumnezeu şi să fim întotdeauna pregătiţi pentru plecarea din această viaţă. Sfîntul Ioan Scărarul spune că pomenirea morţii îi este necesară omului precum îi este necesară pîinea, şi aşa cum fără pîine nu poate trăi, aşa nici fără amintirea morţii nu îşi poate îndrepta viaţa sa. Fără pîine omul slăbeşte trupeşte, iar fără pomenirea morţii slăbeşte duhovniceşte. Pîinea întăreşte inima omului, iar amintirea morţii întăreşte virtutea omului. Cine are pîine, acela nu moare de foame, iar cine are întotdeauna amintirea morţii, acela nu îşi va omorî sufletul cu moartea păcatului, nu va face păcate de moarte. [...]
Astfel, pe unii moartea îi loveşte pe neaşteptate înainte de bătrîneţe şi îi răpeşte nepregătiţi, iar pe alţii, chiar şi ajunşi la bătrîneţe, îi găseşte tot nepregătiţi şi îi ia şi îi aruncă în focul gheenei! O, dacă fiecare creştin ar ţine totdeauna minte aceste cuvinte ale dreptului Isaac: „Nu ştiu ziua morţii mele!” Dacă fiecare dintre noi s-ar teme de moartea neaşteptată şi s-ar pregăti prin pocăinţă adevărată pentru plecarea din această viaţă, atunci moartea păcătoşilor nu ar mai fi atît de cruntă şi sufletele creştinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepăsarea noastră!
Noi trăim ca şi cum nu ne este dat să murim niciodată, ca şi cum vom vieţui aici şi ne vom desfată în această lume veşnic; nici nu ne gîndim că sfîrşitul ne bate la uşă, că securea este la rădăcină, coasa morţii este deasupra capului, ziua Domnului este ca un fur, aproape, judecata nu stăruie, moartea nu doarme şi dintr-odată cădem în plasa morţii şi în chinurile iadului, după cum spune Sfînta Scriptură: Că omul nu ştie nici măcar vremea lui: întocmai ca şi peştii care sînt prinşi în vicleanul năvod, întocmai ca şi păsările în laţ, aşa sînt prinşi fără de veste oamenii în vremea de restrişte, cînd vine dintr-odată peste ei (Eclesiastul 9, 12).
O, muritorilor! De ce nu ne amintim de moartea de care nu putem scăpa cu nici un chip? De ce nu ne temem de cumplitul ceas al morţii, cînd nimeni dintre oameni nu va mai putea să ne ajute? De ce nu ne pregătim pentru moarte, căci nu ştim unde ne aşteaptă şi în ce zi, în ce noapte, în ce ceas va veni să ne ia de aici? Ca o trîmbiţă glăsuieşte vestea cea bună a lui Hristos care ne previne, zicînd: Vegheaţi, dar, că nu ştiţi cînd va veni stăpînul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cîntatul cocoşului, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind (Marcu 13, 35-36). Însă noi nu acordăm atenţie acestui glas, noi, precum aspidele cele surde, ne acoperim urechile ca să nu îl auzim, ca şi cum acest lucru nu ne este spus nouă! Evanghelia spune că pe sluga cea rea, care mânîncă şi bea cu beţivii şi îi bate pe cei ce slujesc împreună cu el, stăpînul ei, venind în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu îl cunoaşte o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 24, 51). Iar noi nu ne temem nici un pic de acest lucru, ca şi cum sîntem robii cei buni şi aleşi ai Domnului nostru, deşi, în realitate, sîntem plini de păcate şi fărădelegi!
Şi dacă oamenii cei sfinţi şi drepţi s-au temut de moarte şi s-au pregătit timp îndelungat pentru ceasul morţii prin mari nevoinţe (ca, de exemplu, Dreptul Isaac), fără să ştie ziua sfîrşitului lor, cu atît mai mult noi, păcătoşii, trebuie să ne temem de ceasul acesta şi să ne pregătim, curăţind păcatele noastre ticăloase cu lacrimile fierbinţi ale pocăinţei, ca să nu ne găsească sfîrşitul vieţii noastre scăldîndu-ne în tina păcatului şi să ne arunce în chinul veşnic. Tocmai pentru aceasta ne este ascunsă clipa morţii noastre, ziua sau noaptea sfîrşitului nostru, ca noi, fără să ştim cînd vine ceasul acesta cumplit, să îl aşteptăm mereu, să ne temem de el şi să ne pregătim pentru plecarea din această viaţă. [...]
Şi într-adevăr: dacă noi, neştiind nici ziua, nici ceasul morţii noastre, fără să ne fie frică de el, săvîrşim păcate nenumărate şi grele, atunci ce nu am săvîrşi noi dacă am şti că mai avem mulţi ani de trăit pe pămînt şi că nu vom muri curînd? Întrucît nu ştim clipa, ziua şi ceasul în care vom muri, trebuie să trăim ca şi cum am aştepta în fiecare zi moartea şi la începutul fiecărei zile să ne gîndim: „Oare nu va fi aceasta ultima zi din viaţa mea?” Şi la începutul fiecărei nopţi să spunem în sinea noastră: „Oare nu va fi aceasta ultima noapte a şederii mele printre cei vii?” Plecînd la culcare, să spui în sinea ta: „Mă voi mai scula viu din patul meu? Voi mai vedea lumina zilei? Sau îmi va fi acest pat groapă?” Trezindu-te devreme din somn şi văzînd primele raze din lumina zilei, să te gîndeşti: „Voi trăi pînă deseară, pînă la căderea nopţii sau îmi va veni ceasul morţii în cursul acestei zile?” Gîndind astfel, să-ţi petreci toată ziua, ca şi cum te-ai pregăti să mori, şi seara, îndreptîndu-te spre somn, să-ţi cercetezi şi să-ţi îndrepţi conştiinţa ca şi cum ai şti că în noaptea aceea îi vei preda lui Dumnezeu sufletul tău.
Pierzător este somnul aceluia care a adormit în păcate de moarte şi primejdios este somnul aceluia al cărui pat este înconjurat de diavolii, care aşteaptă momentul să tragă sufletul păcătosului în focul gheenei. Rău este pentru acela care a plecat la culcare fără să se împace cu Dumnezeu, căci, dacă, atunci cînd l-am supărat pe aproapele nostru cu ceva anume, Apostolul spune: soarele să nu apună peste mînia voastră (Efeseni 4, 26), cu atît mai mult cel ce L-a mîniat pe Dumnezeu trebuie să se îngrijească să nu îl găsească soarele în mînia lui Dumnezeu, să nu adoarmă fără să se împace cu Dumnezeu, căci ceasul morţii noastre este neştiut: să nu ne răpească moartea neaşteptată nepregătiţi. Nu spune omule: mîine mă voi împăca cu Dumnezeu, mîine mă voi pocăi, mîine mă voi îndrepta. Nu lăsa de pe o zi pe alta pocăinţa şi întoarcerea ta la Dumnezeu, căci nimeni nu ţi-a spus că vei trăi pînă dimineaţa sau pînă seara. [...]

Sfaturi înţelepte cu privire la pomenirea morţii

[...] Aşadar, să ascultăm ceea ce ne spun morţii. „O, oamenilor! Ceea ce sînteţi voi acum, am fost şi noi cîndva; ceea ce sîntem noi acum, veţi fi şi voi în curînd. Voi acum trăiţi în îndestulare, mîncaţi, beţi, vă mîngîiaţi cu bucuriile lumii acesteia; şi noi am trăit aşa, dar acum, iată-ne în mormintele acestea strîmte... Unde s-a ascuns mîncarea? Unde este băutura? Unde sînt veselia şi toată desfătarea lumească? Nu am pierdut noi, oare, toate acestea? Aşa şi voi le veţi pierde în curînd. Şi noi am fost odată vii, asemenea vouă; şi voi veţi fi morţi, asemenea nouă.”
Iar în cartea Înţelepciunii lui Solomon morţii ne spun: „Ce folos ne-a adus mîndria şi ce ne-au dăruit bogăţia împreună cu slava deşartă? Toate acestea au trecut ca o umbră şi ca o veste, ce fuge repede, ca o corabie dusă de valuri, după care nu rămîne nici o urmă, sau ca o pasăre ce zboară în văzduh şi nu lasă nici un semn în drumul său, sau ca o săgeată trimisă la ţintă; aşa şi noi: ne-am născut şi am murit.”
Iar atunci cînd morţii ne vorbesc aşa, să îi întrebăm despre toate. Dacă îi vine cuiva pofta păcătoasă a necurăţiei trupeşti, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe sodomiţii care ard în focul cel nestins: ce îi vor spune ei? „Dacă vrei să vii în acest loc cu flăcări şi să te chinuieşti împreună cu noi pe veci, atunci mergi şi fă ceea ce doreşti.” Dacă îi apare dorinţa de a chefui din belşug în fiecare zi, de a bea şi de a mînca mult, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe bogatul acela care, „în iad, ridicîndu-şi ochii, fiind în chinuri”, a cerut o picătură de apă pe limba sa de pe degetul lui Lazăr şi nu a primit-o (Luca 16, 23). Vrei să îi asupreşti şi să îi osîndeşti pe cei nevino­vaţi? Întreabă-l pe faraonul acela, care i-a asuprit pe oamenii nevinovaţi ai lui Dumnezeu şi s-a înecat în mare, iar acum înoată în gheenă. Dacă ai de gînd să te ridici împotriva conducătorilor tăi şi să unelteşti împotriva lor, sfătuieşte-te cu Datan şi cu Aviron care s-au ridicat împotriva lui Moise şi a lui Aaron, şi i-a înghiţit pămîntul. Dacă vrei să îi invidiezi pe cei nelegiuiţi, întreab-o pe soţia lui Lot, care s-a uitat înapoi spre Sodoma şi s-a prefăcut în stîlp de sare. Dacă vrei să răpeşti lucrurile Bisericii, întreabă-1 pe Eleodor, străjerul împăratului Selevoc al Siriei, care a mers în Ierusalim să jefuiască templul şi a fost pedepsit de mîinile Îngerilor. Dacă vrei să te lauzi şi să te mîndreşti, întrebă-l pe acel Irod despre care s-a scris în Faptele Apostolilor că s-a înălţat şi cu mare trufie s-a aşezat pe tron înaintea întregului popor şi îndată Îngerul Domnului l-a lovit, pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu. Şi mîncîndu-l viermii, a murit (Faptele Apostolilor 12, 23). Dacă îţi vine gîndul să îţi aduni bogăţie: sfătuieşte-te cu bogatul acela din Evanghelie care şi-a spus sufletului său: Suflete, ai multe bunătăţi, strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12, 19-20). Dacă vrei, în general, să faci ceva păcătos, rău, care să-L mînie pe Dumnezeu, întreabă-i pe păcătoşii închişi în iad şi osîndiţi la chinurile veşnice: te vor sfătui ei să-L mînii pe Dumnezeu? Aşadar, întreabă-i pe cei morţi şi fii isteţ, învaţă de la ei cuminţenia şi primeşte lecţii de înţelepciune. [...]

Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne!

[...] Şi, într-adevăr, minunată este această îndelungă răbdare a lui Dumnezeu şi faptul că El, Cel Atotsfînt, îl rabdă pe cel păcătos şi nu îl pierde împreună cu fărădelegile lui chiar în ceasul acela, cînd păcătosul îşi săvîrşeşte ticălosul lui păcat! Slavă îndelungii Lui răbdări şi milostivirii Lui nesfîrşite! Îndelung îl rabdă Dumnezeu pe cel păcătos, însă, dacă păcătosul nu se căieşte, îl aşteaptă pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu.
Înfricoşător cuvînt i-a spus Domnul odinioară alesului Său, Avraam, despre amorei! Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, căci nu s-a umplut încă măsura nelegiuirilor Amoreilor (Facerea 15, 16). Aceasta înseamnă că Dumnezeu le-a îngăduit să cadă în cele mai grele păcate, însă le-a şi pregătit chinuri nesfîrşite în iad... Care sînt acele păcate pentru care au pierit amoreii şi cu trupurile şi cu sufletele? După mărturia Sfîntului Prooroc Moise, acelea au fost: închinarea la idoli, care ajunsese pînă acolo încît îşi aduceau copiii lor ca jertfa înaintea idolilor, asuprirea săracilor şi vărsarea de sînge şi, în cele din urmă, păcatele desfrîului lor, despre care nu numai a vorbi, ci şi a ne aminti este ruşinos... Întocmai cu aceste păcate au umplut amoreii paharul mîniei lui Dumnezeu, pe care acum îl beau în iad şi îl vor bea în vecii vecilor...
Oare nu există, fraţilor, şi printre noi, creştinii, păcate asemănătoare? E drept, noi nu avem idoli; însă patimile noastre păcătoase nu sînt aceiaşi idoli cărora le aducem ca jertfa sufletul nostru unic, fără să ne temem să îl predăm gheenei, pentru o desfătare păcătoasă de o clipă? Iar diferitele noastre nedreptăţi cine le va socoti? Iar în necurăţiile desfrîului, despre care şi a scrie este ruşinos, nu se aseamănă, oare, unii creştini de astăzi cu păgînii aceia din trecut? Încă trebuie să se mire de faptul că nu îi loveşte pe neaşteptate pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu aşa cum a lovit în vechime Sodoma şi Gomora! Însă Domnul mai rabdă, rabdă, aşteptînd ca păcătoşii ori să se întoarcă spre pocăinţă ori să umple măsura păcatelor lor aşa cum i-a spus Îngerul, Sfîntului Apostol Ioan Teologul: căci vremea este aproape. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă (Apocalipsa 22, 10-11).
Iar dacă între noi se săvîrşesc asemenea fărădelegi, atunci ce trebuie să aşteptăm de la dreapta judecată a lui Dumnezeu? Oare nu aceeaşi pedeapsă care i-a lovit pe Amorei şi oraşele sodomite? Însă mai bine le va fi păgînilor, mai bine îi va fi, după cuvîntul Domnului Hristos Însuşi, pămîntului Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii decît nouă, creştinilor! (Matei 10, 15). Căci aceia nici pe Dumnezeu nu Îl cunoşteau, nici pedeapsă pentru păcate, nici răsplată pentru virtuţi nu aşteptau; iar noi ne lăudăm că şi pe Dumnezeu îl cunoaştem, şi despre chinurile veşnice care îi aşteaptă pe păcătoşii nepo­căiţi am auzit şi în fericirea Drepţilor credem şi, cu toate acestea, fără frică îndrăznim să săvîrşim toate acele fapte potrivnice lui Dumnezeu pe care le-au săvîrşit păgînii... Cum ne vom înfăţişa după aceea înaintea înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos? Ce sentinţă vom auzi din gura Lui? [...]

Cuvînt în săptămîna a patra după Cincizecime

Şi zic vouă că mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul mai din afară; acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. (Matei 8, 11-12). [...]
„Fiii Împărăţiei” sînt mai ales aceia dintre noi care, pentru viaţa lor cinstită şi virtuoasă arătată înaintea oamenilor, se cred mari drepţi şi ceilalţi îi cinstesc ca pe nişte oameni sfinţi. Însă, înaintea ochilor lui Dumnezeu ei sînt nimic, după cuvîntul Apostolului: Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se înşeală pe sine însuşi (Galateni 6, 3). Pe scurt şi mai clar se poate spune că cine crede că este ceva, acela nu este nimic. Aceşti fii prefăcuţi ai Împărăţiei sînt izgoniţi, într-adevăr, afară. Cu privire la aceasta avem multe dovezi în Dumnezeiasca Scriptură; să pomenim cîteva dintre ele.
Nu este, oare, fecioria, mare şi sfîntă înaintea oamenilor şi cei ce o păzesc nu sînt, oare, moştenitorii Împărăţiei Cerurilor? Cu toate acestea la uşile Cămării Cereşti sînt respinse şi fecioarele: „Nu vă cunosc pe voi.” Iar în locul lor sînt aduse în Împărăţie desfrînatele care au făcut pocăinţă după căderea în păcat, ca şi cum ar fi fost aduse din apus; căci Însuşi Domnul spune în Evanghelie: Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrînatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 21, 31).
Nu a dobîndit desfrînata cea păcătoasă, care a plîns la picioarele lui Hristos, Împărăţia Cerurilor, primind iertarea păcatelor de la Domnul: Iertate îţi sînt păcatele (Luca 7, 48)? Cine credea că desfrînata va intra în Cămara Împărăţiei Cereşti, iar cele cinci fecioare din Evanghelie nu vor intra acolo? Totuşi, fecioarele nu au intrat, iar desfrînata a intrat. Acelea au fost urîte, iar aceasta a fost iubită de Mirele Ceresc. Acelea au fost alungate, iar aceasta a fost primită.
Nu este lucru mare înaintea oamenilor a fi postitor asemenea fariseului aceluia care a spus despre sine: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12)? Nu este lucru mare a fi înfrînat pînă acolo încît să nu mănînci peşte în post şi carne în zilele de dulce şi să nu bei vin deloc? Nu sînt, oare, aceşti oameni înfrînaţi fiii Împărăţiei Cerurilor? Totuşi şi pe aceştia Domnul îi respinge cu mînie de la moştenirea Împărăţiei Cerurilor: Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acestea se cheamă post, zi plăcută Domnului? (Isaia 58, 5)
Nu este lucru mare să faci milostenie asemenea fariseului pomenit mai înainte, care a spus despre sine: dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12)? Nu sînt, oare, aceşti iubitori de săraci fiii Împărăţiei Cerurilor după mărturia Domnului Însuşi: vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer (Matei 19, 21)? Auziţi, oare, cuvîntul Domnului: cei ce fac milostenie îşi au locul în Ceruri? Totuşi, uneori nici milostenia nu dobîndeşte Împărăţia Cerurilor. Nu a fost, oare, respins de Dumnezeu fariseul cu milostenia lui, iar vameşul cel iubitor de cîştig socotit mai bun decît el: Zic vouă că acesta s-a coborît mai îndreptat la casa sa, decît acela (Luca 18, 14)? Nu degeaba spune Apostolul: Şi de aş împărţi toată avuţia mea.. .nimic nu-mi foloseşte.
Nu este lucru mare să fii rugător înaintea lui Dumnezeu? Nu este, oare, omul rugător către Dumnezeu moştenitorul Împărăţiei Cerurilor? Însă, după cuvîntul Psalmistului, există şi rugăciune în păcat. Blestemată este rugăciunea aceea, care, în loc să îndrepte păcatul, devine ea însăşi un alt păcat şi nu îl înduplecă, ci îl stîrneşte pe Dumnezeu la mînie!
Nu este lucru mare să ai darul proorociei, să vezi înainte şi să prezici viitorul? Oare nu îl cinstesc toţi pe un asemenea om ca pe un sfînt şi, prin urmare, ca pe un fiu şi moştenitor al Împărăţiei Cerurilor? Cu toate acestea Domnul spune în Evanghelie: Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit... ? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi (Matei 7, 22-23). Şi Apostolul spune: Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte ...nimic nu sunt (1 Corinteni 13, 2).
Nu este lucru mare să izgoneşti demonii, să muţi munţii din loc şi să faci multe semne şi minuni? Nu sînt, oare, aceşti făcători de minuni, fără îndoială, socotiţi fiii Împărăţiei Cerurilor? Totuşi şi despre ei se scrie în Evanghelie că vor spune: Doamne, Doamne [...] nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Iar El le va grăi: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-va de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. Şi Apostolul spune: de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt (1 Corinteni 13, 2).
Nu ştiu despre care oameni se spune acest lucru în Evanghelia Sfîntului Luca: După ce se va scula stăpînul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicînd: „Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzînd, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sînteţi. Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am mîncat înaintea Ta şi am băut, şi în pieţele noastre ai învăţat. Şi El vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sînteţi. Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii (Luca 13, 25-27). După părerea mea, aceşti oameni ar trebui să fie în Împărăţia Cerurilor, deoarece ei au fost apropiaţi de Hristos pe pămînt, „au mîncat şi au băut” împreună cu El şi au ascultat învăţăturile Lui. Însă judecata lui Hristos nu este aşa: „Nu ştiu de unde sînteţi - le grăieşte El - depărtaţi-vă de la Mine, nu vă cunosc pe voi.”
Oare nu trebuie ca şi noi, creştinii ortodocşi, să ne temem de acest lucru, noi, care sîntem atît de apropiaţi de Hristos în viaţa aceasta, căci în numele Lui cel sfînt am fost botezaţi, numele Lui cel sfînt îl purtăm, „bem şi mîncăm” din Preacuratele şi Dumnezeieştile Taine, Trupul şi Sîngele Lui, şi învăţătura Lui din cărţi şi de la învăţători o ascultăm? Cu adevărat se cuvine să ne temem ca să nu ne spună şi nouă: Nu vă cunosc pe voi, nu ştiu de unde sînteţi: depărtaţi-vă de la Mine. Un exemplu al acestei lepădări a existat în istorie atunci cînd Israel cel iubit de Dumnezeu L-a mîniat pe Acesta cu păcatele sale, şi El i-a spus cu mînie: voi nu sînteţi poporul Meu, iar Eu nu sînt Dumnezeul vostru (Osea 1, 9). Mai înainte El îi spusese: „Ascultă, Israele, Eu sînt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pămîntul Egiptului şi voi sînteţi poporul Meu.” Iar apoi, fiind supărat, le spune alt lucru: „Voi nu sînteţi poporul Meu, iar Eu nu sînt Dumnezeul vostru!” Ce să credem noi, creştinii, care întotdeauna Îl mîniem cu păcatele noastre? Oare nu ne va spune şi nouă la fel: „Voi nu sînteţi poporul Meu, iar Eu nu sînt Dumnezeul vostru”? După ce am pomenit despre atîţia fii ai Împărăţiei care vor pierde moştenirea cerească şi vor fi izgoniţi din Împărăţia lui Hristos, să cercetăm acum.
Nu ar fi de mirare dacă ar fi izgoniţi pentru viaţa lor rea şi nelegiuită asemenea celor despre care se spune în Apocalipsa Sfîntului Ioan: Afară cîi­nii şi vrăjitorii şi desfrînaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna (Apocalipsa 22, 15). Nu ar fi de mirare dacă ar fi izgoniţi pentru viaţa lor de cîine, pentru vrăjitorie, pentru desfrînare şi cele­lalte; ceea ce este de mirare, ceea ce este îngrozitor şi vrednic de multe la­crimi şi tînguieli este faptul că vor fi alungaţi cei cu viaţă virtuoasă. De ce? Pentru că virtutea lor au săvîrşit-o ori în chip făţarnic, ori pentru slavă deşartă.
Pentru făţărnicie sînt izgoniţi aceia care înfăptuiesc binele pentru a se arăta virtuoşi înaintea oamenilor. Căci ar trebui ca noi, prin virtutea noastră, să fim lumina lumii, să fim modele pentru ceilalţi, şi să se preamărească în noi Tatăl Ceresc; ar trebui să facem binele nu cu intenţia de a ne scoate în evidenţă, de a ne lăuda oamenii, aşa cum se purtau fariseii făţarnici, ci numai din iubire pentru Dumnezeu şi pentru mîntuirea sufletelor noastre şi, dacă Dumnezeu Însuşi va vrea să arate virtutea noastră celorlalţi oameni, atunci aceasta să fie spre slava Prea Sfîntului Său Nume şi spre folosul celorlalţi, iar nu spre slava noastră. Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă (Psalmi 113, 9). Căci fără Tine noi nu putem să facem nimic bun. Pentru îngîmfare sînt izgoniţi aceia care, deşi fac binele nu pentru a se arăta virtuoşi înaintea oamenilor, deşi săvîrşesc virtutea lor în taină, numai în faţa lui Dumnezeu, totuşi în sufletul lor se mîndresc, socotindu-se sfinţi şi desăvîrşiţi, fii adevăraţi ai Împărăţiei Cerurilor, iar pe ceilalţi îi osîndesc pentru neputinţa lor.
Astfel, sînt izgoniţi din Împărăţia Cerurilor acei oameni curaţi care pe lîngă curăţia trupească nu au dobîndit curăţia sufletească, şi-au păzit trupul curat, iar sufletul l-au întinat cu gînduri necurate, ori s-au trufit cu curăţia lor, iar pe ceilalţi i-au osîndit, neştiind cu adevărat cum este viaţa acelora şi socotindu-i, numai după părerea lor, oameni păcătoşi. Curăţia unor astfel de oameni se va dovedi în ziua judecăţii necurăţie, fiind nevrednică de Împărăţia Cerurilor. Bine spune Fericitul Ieronim: „O, cum se va ruşina în ziua judecăţii curăţia prefăcută a multor feciorelnici!” Şi, dimpotrivă, cum va fi încununată de Dumnezeu, Dreptul Judecător necurăţia falsă a multor oameni!
De asemenea, sînt izgoniţi acei postitori care au postit în chip fariseic, de ochii lumii sau, chiar dacă nu au postit ca fariseii, totuşi s-au mîndrit în sufletul lor, ca şi cum ei ar fi fost deja desăvîrşiţi în virtute. Despre aceşti postitori Sfîntul Ioan Gură de Aur spune: „Cine nu bea vin şi carne nu mănîncă, să nu se mîndrească, căci nu a făcut nimic mai mult faţă de ceea ce face un animal; căci nici unul dintre animalele domestice nu mănîncă nici carne şi nu bea nici vin.”
Un altul, deşi nu posteşte ca fariseii şi nici în suflet nu se mîndreşte cu postul său, totuşi face multe alte fapte neplăcute lui Dumnezeu, şi pe acestea Dumnezeu le divulgă prin Proorocul Isaia: „În zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care îmi place?” grăieşte Domnul Atotţiitorul. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur cugetă despre aceasta astfel: „Dacă eu mă înfrînez de la pîine, însă nu mă abţin de la mînie, nu mai sînt om, ci fiară; căci fiara nu mănîncă pîine, ci carne.” Şi iarăşi: „Nu să nu mănînci carne şi să nu bei vin este bine şi vrednic de laudă, ci să nu ai duşmănie pe cei apropiaţi.”
Izgoniţi vor fi şi unii dintre aceia, care fac milostenie, care zidesc şi împodobesc sfintele biserici, însă fac aceste lucruri pentru slavă deşartă sau, dînd unora milostenie, îi asupresc şi îi jefuiesc pe alţii şi zidesc şi împodobesc bisericile lui Dumnezeu din cîştiguri necinstite, din lacrimile şi sîngele oamenilor, iar nu din munca lor cinstită. Voi însă, ascultătorilor, luînd aminte la cuvintele mele, să înţelegeţi că toate acestea au fost zise spre mîngîierea voastră ca, aflîndu-vă în multe păcate, să nu deznădăjduiţi cu privire la mîntuirea voastră, ci să vă treziţi din păcatele voastre ca din somn şi, căindu-vă sincer, să vă învredniciţi de Împărăţia Cerurilor, pe care să ne îngăduie Domnul tuturor să o dobîndim.[...]

Cuvînt în săptîmîna a douăzeci şi şaptea după Cincizccime

[...] Ce este nesimţirea sufletească! Nesimţirea sufletească este împietrirea inimii, care provine din deprinderea îndelungată cu păcatul. Aşa cum piatra nu simte nici o durere cînd o loveşti, aşa nici păcătosul, împietrit la inimă, fiind bolnav sufleteşte, nu simte acest lucru, pentru că are conştiinţa rea şi nu îl doare acest lucru, nu îşi cunoaşte necazurile, nu îşi vede pieirea, nici nu se teme de osînda veşnică. Are păcate grele, însă nu suferă din pricina conştiinţei şi nu se mustră pe sine, ca şi cum aceasta nu ajunge pînă la el, ca şi cum nu va fi osîndit la chinuri pentru fărădelegile lui, ca şi cum Înfricoşătoarea Judecată, nenorocirea cumplită, focul cel nestins, viermele cel nesătul şi pieirea veşnică vor trece pe lîngă el.
Aceasta este cea mai cumplită împietrire, amorţire, nesimţire: să ai rana cea mai mare, mortală, iar durerea să nu o simţi. Aceasta este cea mai mare nebunie: să cazi în iad, în prăpastie, şi să nu ştii, să nu simţi, să nu te temi de căderea ta. În această stare, omul este asemenea celui ce a băut fără măsură şi nu mai ştie ce s-a întîmplat cu el: l-au bătut alţii sau a căzut singur şi s-a lovit? A fost necinstit, însă a doua zi dimineaţa nu-şi mai aminteşte deloc despre aceasta, ceea ce arată şi înţeleptul Solomon, vorbind în numele celui neînfrînat, cu următoarele cuvinte: M-au lovit... Nu m-a durut! M-au bătut... Nu ştiu nimic! Cînd mă voi deştepta din somn, voi cere iarăşi vin (Pilde 23, 35).
Într-adevăr, aşa este: păcătosul împietrit la inimă, îmbătîndu-se cu plăcerile trupeşti ca şi cu o băutură dulce, însă purtătoare de moarte, este deseori rănit de păcat ca de sabie sau de suliţă sau de săgeata vrăjmaşului său, a obiceiului său rău, a patimilor sale trupeşti. Este rănit greu, însă nu simte durerea din sufletul său, din conştiinţa sa: „M-au lovit... Nu m-a durut!” Diavolii îşi bat joc de el în chip nevăzut, iar el nu vrea nici să ştie, nici să se gîndească la aceasta: „M-au bătut... Nu ştiu nimic!”
Dumnezeu Cel îndelung-răbdător, Care nu îl pierde pe cel păcătos cu fărădelegile lui, îl pedepseşte uneori părinteşte: prin foc, foamete, războaie, boli trupeşti sau alte nenorociri pe care le îngăduie ca el să conştientizeze păcatul său şi să-şi revină. Însă el, neţinînd cont de acest lucru, rămîne în nepăsare şi nesimţire: „M-au lovit... Nu m-a durut!” Oamenii, vecinii îşi bat joc de el, luînd seama la viaţa lui nelegiuită, plină de ispite, şi îl osîndesc, rîd de el şi aşa mai departe; însă lui nici de acestea nu îi pasă: „M-au bătut... Nu ştiu nimic!” Moartea merge în urma lui, vrînd să îl ia pe neaşteptate, diavolul merge în urma lui, ca un leu, căutînd să-l înghită dintr-odată; focul iadului îşi deschide gura sa, gata să îl mistuie; însă păcătosului înverşunat, care a ajuns la culmea răutăţilor, nici de acestea nu îi pasă, sufletul lui nimic nu simte, de nimic nu se teme... Aceasta este femeia care are un duh de neputinţă, nu care suferă de o boală. [...]
Aude omul cuvintele lui Dumnezeu în biserică, acasă sau în orice alt loc şi sînt precum un ciocan care loveşte în inimă, după cuvîntul Domnului Însuşi din proorocia lui Ieremia: „Căci cuvintele Mele sînt ca focul - care arde şi ca ciocanul care sfarmă piatra.” Dar inima nu răspunde la aceste lovituri. Îl vede omul pe mortul care este dus la groapă sau, trecînd pe lîngă biserică, priveşte mormintele morţilor şi acestea sînt ca un ciocan care loveşte în inimă şi prin sunetul său spune: „Adu-ţi aminte de moartea ta, căci şi tu vei ajunge curînd în mormînt şi vei putrezi şi te vei preface în scrum.” Cu toate acestea, inima tot nu se înduioşează.
Spune sfînta credinţă că va avea loc învierea morţilor, Înfricoşătoarea Judecată, răsplata după fapte, iar chinurile păcătoşilor vor fi acolo unde este diavolul, în focul care nu se va stinge în veci. Acestea sînt, de asemenea, un ciocan, care loveşte în inimă şi prin sunetul său îndeamnă: „Teme-te să nu fii şi tu osîndit la chinuri.” Cu toate acestea, inima nu se frînge de frică. Cu voia lui Dumnezeu şi pentru păcatele sale, omul este împresurat şi chinuit de atîtea necazuri şi nenorociri, de atîtea lipsuri şi neplăceri - şi acestea sînt tot un ciocan care loveşte în inimă, spunîndu-i: „Revino-ţi, împacă-te cu Dumnezeu, înduplecă mînia Lui care cu dreptate vine asupra ta!”, însă inima se învîrtoşează şi mai mult din cauza aceasta şi în durerea ei îl uită pe Dumnezeu. Cade cineva într-o boală grea şi aceasta este iarăşi precum un ciocan care loveşte în inimă şi îndeamnă: „Pocăieşte-te, căci cine ştie dacă te vei mai ridica din patul de boală!” Cu toate acestea, inima nici acum nu se frînge pe deplin, ci numai puţin; ea încă mai aşteaptă să se ridice din patul de boală şi să se desfete iarăşi cu bunătăţile lumeşti.
Aceasta este întocmai cruzimea noastră care nu se lasă zdrobită de nici un ciocan! Sfîntul Ioan Scărarul înfăţişează împietrirea inimii nesimţitoare ca pe o persoană vie care vorbeşte despre sine astfel: „Supuşii mei, cînd îi văd pe cei morţi, rîd, şi la rugăciune stau împietriţi, fără suflet, întunecaţi; stînd în faţa sfintei mese, nu simt nimic; se împărtăşesc cu Sfintele Daruri ca şi cum ar gusta pîine simplă: eu, văzîndu-i pe cei ce plîng, rîd de ei; toate cele născute din dragoste de Dumnezeu m-am obişnuit să le omor; eu sînt mama batjocurii, eu sînt hrana somnului, eu sînt prietenul lăcomiei, eu urzesc postul prefăcut; iar dacă sînt mustrat, nu mă doare.”
O, iubiţi ascultători! Să ne păzim de o asemenea împietrire şi să nu ne învîrtoşăm inimile cu lenea, nepăsarea şi obrăznicia. Sfîntul David ne îndeamnă: O, de l-aţi auzi glasul (glasul cuvîntului lui Dumnezeu) care zice: Să nu vă învîrtoşaţi inimile voastre (Psalmi 94, 8); nu vă învîrtoşaţi, ci înmuiaţi-vă şi zdrobiţi-vă cu înduioşarea, cu frica de Dumnezeu şi cu pocăinţa. [...]
Bibliografie: Sfîntul Dimitrie al Rostovului, Viaţa şi Omiliile, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003