Preot Nicolae Grebenea
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
Preot Nicolae Grebenea
VOLUMUL 1
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
PREFAŢĂ
Trăim într-un veac agitat, plin de mari prefaceri si
fărădelegi.
Luminată de dumnezeiestile învătături ale Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, lumea, din beznele în care era, s-a ridicat
treptat la cunoasterea adevărului, a binelui, la respectul omului,
la un frumos progres moral si spiritual.
S-a putut realiza o cultură si o civilizatie crestină. S-a iesit
la lumină. Omul nu mai e idolatru; nu mai e jertfit zeilor.
Femeia nu mai e roaba bărbatului. Toti au devenit fii ai lui
Dumnezeu.
National, progresul a mers lent si cuceririle spirituale si
sociale s-au făcut cu jertfe mari. Bunăoară, românii ardeleni abia
în 1848 au iesit din iobăgia austriacă. Şi România abia în 1878 a
iesit de sub suzeranitatea Turciei.
Un salt enorm s-a făcut în 1918, după primul război
mondial, când s-a proclamat principiul autodeterminării
popoarelor, în urma căruia s-au format statele nationale.
Dar după al doilea război mondial s-a produs o cădere
neasteptată, o prăbusire care ne-a dat înapoi cu sute de ani: 100
de milioane de oameni au fost vânduti sovieticilor fără stirea lor.
Poate fi ceva mai nedrept si mai înspăimântător?
Şi totusi, trei oameni de stat, cinici si mari betivani, au
putut face acest act rusinos. Socotindu-se atunci stăpâni ai lumii,
s-au suprapus puterii lui Dumnezeu pe care L-au tăgăduit prin
actul lor.
Cutremurătoarea fărădelege s-a făcut din necredintă si
tăgăduirea existentei lui Dumnezeu. Deci au venit marile dureri
si suferinte ale popoarelor care au pătimit în temnitele si lagărele
comuniste. Prin aceasta s-a restabilit echilibrul spiritual al lumii.
Detinutii au ajuns în asupriri si mari cazne, în marile lor trăiri
Preot Nicolae Grebenea
4
interioare să înlăture îndoielile, si să capete pas cu pas
certitudinea existentei lui Dumnezeu. În conditii extreme de
distrugere, ei au rezistat si zeci de ani, desi toată stiinta lumii
arată că într-un astfel de regim nu se poate rezista mai mult de
un an. Cum au putut rezista atât? Prin puterile lor? Nu! Ci prin
ajutorul ce l-au primit de la Dumnezeu. Prin harul Sfântului
Duh. Ei au trăit sub scutul lui Dumnezeu si au ajuns la
convingerea deplină, desăvârsită, că Dumnezeu este. Dar nu
numai că El este, ci si că El ajută, apără, sprijină pe cei ce-L
iubesc. Şi stă si de vorbă cu ei, căci L-au adus pe Dumnezeu în
inima lor.
Supravietuirea detinutilor, după dramaticele suferinte prin
care au trecut, este o dovadă peremptorie a existentei lui
Dumnezeu. Ei sunt niste martori ai existentei lui Dumnezeu si ai
nebuniei tăgăduirii existentei lui Dumnezeu, ei aduc lumii
mărturia lor, si ea e adevărată si sinceră, căci nu numai cuvântul,
ci ei însisi sunt această mărturie.
Această mărturie o aduc si eu care abia după 13 ani de
temnită am ajuns să am dovada existentei lui Dumnezeu si să mă
conving de realitatea existentei Lui. Şi să pot spune: eu nu mai
cred, ci stiu că există Dumnezeu. Nimeni nu-mi poate zdruncina
această convingere rezultată din fapte trăite, autentice.
Azi nori negri se ridică la orizont. Forte oarbe, satanice,
sunt în plină desfăsurare si luptă. Dumnezeu e tăgăduit de ele
mai mult ca oricând. Sfânta Lui Biserică, stâlpul adevărului, e
amenintată cu distrugerea ei. Însăsi rasa umană, care merge
acum înapoi, e amenintată în existenta ei. Acum ea se distruge,
lent, biologic si spiritual. Viitorul apare nesigur. Şi nici un profet
nu apare să arate lumii calea salvării ei.
Căutând în Biblie, găsim cuvintele lui Iisus: «Eu sunt
calea, adevărul si viata...» cei chemati spre mântuire stiu de
acum calea. Şi Hristos e Dumnezeu; atotputernic, nebiruit,
stăpân peste toate. (Isaia cap. 43, vers 3 si următoarele).
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
5
Prin acest jurnal dau si eu lumii o mărturie despre
existenta lui Dumnezeu, nu spre lauda mea, ci spre slava lui
Dumnezeu si întărirea oamenilor.
Sursum corda!1 Ridicati-vă! Dumnezeu e viu în vecii
vecilor.
La planurile întunecate care se pot tese în diferite oficine
ascunse, neamul meu poate găsi singurul sprijin, statornic si
nedezmintit, numai în Dumnezeu. Întoarce-te la El cu toată
inima si puterea, mărite Neam Românesc! Lipeste-te de El, căci
El este viata ta. Caută-te pe tine si fii ce ai fost.
Priveste drept în sus, spre lumină, fără a lua seama de
zarva din jur. Şi vei fi mântuit. Şi vei fi lumină pentru altii.
Pr. Nicolae Grebenea
Piatra Neamt, 18 august 1997
1 Sus să avem inimile!
Preot Nicolae Grebenea
6
ÎNCEPUTURI
M-am născut în Răsinari, vechiul sat românesc de la
poalele muntilor Sibiului, situat pe două râuri de munte
coborând din părti deosebite, Râul Caselor si Râul Ştezii, la o
depărtare de 12 kilometri sud-vest de Sibiu-Răsinari.
La nasterea mea, 25 octombrie 1905, satul Răsinari mai
era încă un sat frumos si vestit în Transilvania. Prin secolul al
XVII-lea, după cât se pare, era cel dintâi sat românesc din toată
Transilvania.
Asezat „în lături”, sub munti, dincolo de valul de miscare
a populatiei, ca mărime a fost ajuns si întrecut de satele, asezate
pe câmpie si la drumuri, din Banat, Arad sau alte locuri din
Transilvania; dar vechea lui faimă nu era încă depăsită.
Cel mai mare mitropolit al românilor ardeleni si poate al
tuturor românilor, Andrei, baron de Şaguna, macedonean de
origine, iubise această asezare neaos românească cu ciobani si
negustori, cu muncitori la pădure, harnici si isteti, toti plini de
credintă, cu unul dintre preoti cu totul luminat, de vesnic fericită
pomenire - Sava Popovici Barcianu, dintr-o familie vestită prin
preocupările ei de cultură natională. Marele mitropolit, după ce
avusese multe legături cu oamenii acestui sat, a dorit să fie
înmormântat printre ei, sub deal, între brazi. Cu pietate i-au
asezat truditul trup lângă „biserica cea nouă”, asa cum a voit.
Ţăranii acestia mândri îl iubiseră si îl ajutaseră cu bani, în
câteva rânduri, atât pentru drumurile lui la Viena la împăratul,
cât si pentru tipăriturile sale: Biblia, „Telegraful Român - foaie
săptămânală pentru popor”, etc. Multumiri ale „Măriei sale”,
căci asa se adresa atunci poporul din Transilvania vlădicilor,
mitropoliti sau episcopi, s-au găsit în turnul bisericii vechi.
Mormântul lui Şaguna era mândria Răsinarilor. Nimeni
din tot Ardealul nu mai avea astfel de sfinte moaste ce
străluciseră deopotrivă pe tărâmul stiintei, culturii si luptei
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
7
nationale. Numai satul Avrig, tot din apropierea Sibiului, se mai
putea mândri cu ceva asemănător: mormântul marelui dascăl
român Gheorghe Lazăr.
Aveau si motii niste moaste considerate sacre: ale celor
trei tărani: Horia, Closca si Crisan, care s-au ridicat singuri, să
sfarme jugul iobăgiei absolutismului habsburgic.
Motii mai au si pe Avram Iancu, Craiul Muntilor, eroul
neînvins în timpul luptelor din 1848-1849.
Să nu uităm pe Simion Bărnutiu si pe Andrei Muresanu ce
vor fi si ei, ca si altii de dinainte de ei si altii de după ei, marea
mândrie a locurilor unde sunt înmormântati. Fiecare cu mândria
lui.
Doctorul Ilarie Mitrea, colonel, ce ani îndelungati trăise în
Indonezia, Sumatra, Java, Celebes, insule sub stăpânirea
Olandei, si de unde adusese la Bucuresti o grămadă de
minunătii, păsări si animale împăiate, precum si diferite pentru
muzeul de arheologie al tării, era si el atunci o altă mândrie, mai
mică, a Răsinarilor.
La nasterea mea, începuse să se remarce tânărul poet
Octavian Goga. El apărea la un moment suprem, tocmai când
lupta maghiarilor de deznationalizare a românilor era în toi. Ea
era dusă cu furie de prim-ministrul Ungariei, Ştefan Tisza (Tisza
Pistea, cum îl porecleau românii), asupritorul tuturor
minoritătilor din Ungaria, români, cehi, slovaci, sârbi, croati,
evrei, ce constituiau majoritatea populatiei din Ungaria Mare,
cum era numită atunci, tara în care, ciudătenie istorică rar
întâlnită, ungurii erau minoritari: 1/3.
Condeiul lui era o armă de luptă împotriva tiraniei
asupritoare si o mângâiere pentru poporul asuprit. Versurile lui
si tot scrisul lui erau ca o cuminecătură cu care se împărtăsea tot
românul ardelean spre întărirea trupului si a sufletului. Goga era
acum o nouă mândrie a Răsinarilor si nu numai a lor, ci a
întregii Transilvanii si Românii.
Preot Nicolae Grebenea
8
Tatăl meu, Dan Grebenea, născut în anul 1845 în Răsinari,
de mic trecuse cu oile peste munti pe la Râul Doamnei-Muscel
în Ţara Românească si a ajuns cu oile până în Dobrogea. Târziu
s-a putut întoarce acasă, în Transilvania, căci era delicvent la
legea recrutării la armată; numai când împăratul amnistiase pe
cei ce nu se supuseseră încorporării, a îndrăznit să se întoarcă
acasă si s-a însurat îndată la Răsinari cu biata mamă. El avea
vârsta de 44 ani, iar dânsa era fată tânără de 16 ani si jumătate,
fiică a lui Nicolae si a Stancăi Olariu, si nu voia să se mărite cu
un om mult mai în vârstă ca ea.
Dintre cei nouă copii ai mamei mele eu am fost al optulea.
Dar numai cinci dintre noi am ajuns mari, la căsătorie.
Tatăl meu era de origine macedoneană si se trăgea din
orasul Grebena din Macedonia. Strămosii lui emigraseră din
Macedonia în veacul al XVII-lea, din cauza asupririi turcesti, ca
negustori de vite. Acest lucru l-am înteles din povestirile tatii,
care si el era al optulea dintre cei nouă frati ai săi.
Bunicul meu după tată, Bucur, om aspru si viforos s-a
însurat cu Nuta, fiica „directorului cel mare”, Hămbăsan, cum
numea tata pe directorul de atunci al scolii primare din Răsinari.
Mama avea si ea frati pe Ion Olariu, căsătorit în Săliste,
unde avea o prăvălie, si pe Nicolae, ce a făcut studii universitare
la Budapesta si a ajuns avocat, judecător si notar public în
Petrosani, iar ca soră pe Dobra, tărancă, tot ca si mama, care
trăia în Răsinari.
Neamurile dinspre tata: Hămbăsenii si Ciucenii; cele
dinspre mama: Nicolae Giurcoi si Comse Mitrea.
Din cauza unui foc de la vecini ce ne-a aprins si nouă sura
si casa, mama a murit de tânără, suferind de inimă, în anul 1911,
în luna august, în vârstă de 38 de ani; iar eu am rămas orfan
când încă nu aveam sase ani.
Copilăria mi-a fost grea, fără mângâieri, având un tată
aspru, sever si neînduplecat, dar aveam totusi toate cele de
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
9
trebuintă pentru hrană si o viată modestă.
Şcoala primară am făcut-o în satul meu, cu învătători
români, unii consăteni, si cu un director, Frătilă, de o asprime
iesită din comun. Pe lângă loviturile cu trestia cu noduri aplicate
pentru greselile la citire, la limba maghiară, de la 5 la 20 lovituri
pentru citirea gresită a unei litere, mai aplica si lovituri în cap cu
cheia de la cancelarie, care erau îngrozitoare si datorită cărora
tot capul era numai trepte care nu au dispărut decât după anul
1925.
Din cauza acestor lovituri, la sfârsitul clasei a patra m-am
îmbolnăvit atât de grav, încât tata si cei ce mă vizitau se temeau
că voi muri.
Aveam febră mare. Directorul voise să cumpere niste
lemne de la noi, dar nu se înteleseseră la pret si acesta se
răzbuna acum pe mine, desi aveam note mari. Tata, care înainte
se arătase indiferent la bătăile neobisnuite ce le primeam, atâtat
si de niste colegi de ai mei ce veneau să mă vadă si spuneau:
„Bade Dane, de-l mai lasi pe Nicolae la scoală, îl omoară
directorul”, s-a dus furios la director acasă si i-a spus:
- Domnule director, ti-am dat copilul că să-l înveti scoală,
dar dumneata, pentru că nu ti-am dat lemnele cum ai vrut, te-ai
răzbunat pe copilul meu. Acum el e foarte bolnav, să stii: de
moare copilul meu, îti sucesc gâtul ca la o găină; de mâna mea
nu scapi.
Dar a scăpat, fiindcă după vreo trei săptămâni de suferintă
mi-am revenit.
Izbucnise războiul si unii învătători au fost dusi pe front.
Altii, ca Frătilă, au fost arestati si dusi în temnită la Seghedin si
la Vatz ca trădători, căci românii cu sentimente mai accentuate
românesti erau socotiti de unguri drept trădători.
Am continuat clasa a V-a si a VI-a tot în sat, cu preotul
Maniu Lungu, la fizică, si cu celălalt preot din sat, Emilian
Cioran, la istorie. Ambilor preoti le port o vie recunostintă. Ei au
Preot Nicolae Grebenea
10
fost nu numai dascăli de carte, ci si de inimă. La muzică cântam
cântece românesti totdeauna cu ferestrele închise, să nu ne audă
cumva jandarmii.
Am terminat cu bine clasa a VI-a primară cu nota
„Eminentiam”. Examenul de stat l-am dat în limba maghiară.
În anul 1919 Ungaria Mare era distrusă. Asupritorul
minoritătilor, Tisza, fusese ucis în revolutia izbucnită în Ungaria
sub conducerea lui Bela Kun. Ungaria se micsorase de ajunsese
de numai 93.000 kilometri2.
Principiul politic al autodeterminării popoarelor, pus în
circulatie de marile puteri biruitoare de după primul război
mondial, Franta, Anglia, America si Italia, a dus la
dezmembrarea Austro-Ungariei. Croatia, Bosnia si Hertegovina
deveneau ale Serbiei, care a primit un nume nou, Iugoslavia,
adică slavii din sud. România mostenea Transilvania cu o parte
din Banat si Bucovina. Cealaltă parte din Banat a trecut la
Iugoslavia. Cehii si slovacii formară un stat nou: Cehoslovacia.
Austria, ce fusese un imperiu, deveni ceea ce trebuia să
fie: un stat ce cuprindea austriecii, cu o suprafată de aproximativ
83.000 kilometri2.
În 1919 m-am dus la scoala normală din Sibiu. Era nevoie
de functionari români. Functionarii unguri, ca să saboteze
România Nouă, au refuzat în toată Transilvania să depună
jurământul de credintă noului stat român si au refuzat să mai
lucreze. Era greu.
Ungurii, cu morga lor veche, erau în expectativă. Voiau să
vadă cum va putea merge noul stat în care de jure2 erau cuprinsi.
Criticau. Se îndoiau că România va putea merge înainte. Dar ea
a mers.
Unii profesori de liceu au trecut la universitate, unii
învătători au fost promovati profesori si trebuiau să facă cursuri
2 De drept
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
11
de pregătire pentru ei.
S-a format în cadrul armatei un regiment de căi ferate ca
să asigure mersul trenurilor si apărarea acestora de sabotaje.
Toate mergeau încet, dar bine.
Din această necesitate de slujbasi români am intrat la
Şcoala normală din Sibiu împotriva dorintei tatălui meu care
voia să mă facă cioban sau negustor, care, după părerea sa, era
un om independent si nu pândea francul la lună ca functionarii.
Am fost primit în clasa a II-a, ca unul ce făcusem sase
clase elementare.
Şcoala, neavând o clădire a sa, trebuia să functioneze întro
fostă cazarmă de honvezi3, pe malul Cibinului, râul ce trece
prin oras.
Directorul, Vasile Stan, mot, profesor de pedagogie, avea
si un doctorat în filosofie luat la Jena în Germania. Era un om
excelent, cu principii pedagogice evoluate. Şcoala era
confesională, cu băieti si fete în aceeasi clasă. Desi scoală mixtă,
s-a putut observa o atmosferă serioasă, de bună purtare si respect
între sexe, ce ar putea uimi astăzi. Mai toti eram tineri săraci, dar
cei mai multi aveam burse. Mai trebuia totusi să plătim unele
taxe, lucru care pentru mine a fost foarte greu când am trecut în
clasa a V-a. Era o plăcută emulatie între băieti si fete si pot
spune că în genere fetele erau mai silitoare decât noi, băietii.
Nu pot uita o excursie pe care am făcut-o în anul 1922 în
cadrul scolii, pentru unificare culturală si natională, în unele
orase ale tării. Am plecat vreo 82 de elevi, băieti si fete,
îmbrăcati în costume nationale transilvane din diferite regiuni,
condusi de directorul scolii si de câtiva profesori. Dirijorul
corului era talentatul compozitor Timotei Popovici, profesorul
nostru de muzică. Atunci am cunoscut o parte din tară. Până
atunci nu cunoscusem decât Sibiul, orasul Drăgăsani si
3 Infanteristi unguri
Preot Nicolae Grebenea
12
Râmnicul Vâlcii. În toate orasele prin care am trecut am dat
concerte de cântece nationale, foarte audiate si apreciate. Traseul
nostru a fost: Focsani, Bacău, Roman, Iasi, Galati, Brăila, Ismail
si Tulcea. Pentru mine totul a fost foarte instructiv. Asa am
cunoscut Regatul: Moldova, Muntenia, Basarabia si Dobrogea,
cu locurile si cu oamenii ei. Multimea evreilor în Moldova si
faptul că stăpâneau comertul în cea mai mare măsură acolo, miau
atras atentia în chip deosebit.
Prefectii judetelor si notabilitătile orasului ne întâmpinau
la sosire si ne spuneau cuvinte de bun venit, dându-ne cel putin
o masă pe spezele lor. Iar noi le aduceam salutul frătesc al
Transilvaniei.
Desi scoala noastră era de 8 clase (în vechiul regat atunci
scolile normale erau numai de 6 clase), ne-am mirat că pe la
mijlocul anului scolar 1924-1925, pe când eram în clasa a VII-a,
am fost anuntati că vom termina clasa a VII-a si, din nevoia de
cadre didactice, ne vom prezenta la examenul de diplomă de
învătător odată cu clasa a VIII-a. Astfel, în iunie 1925 am
terminat două serii de elevi: clasa a VIII-a si clasa a VII-a si la
diplomă am dat examenul împreună. Am absolvit
Toamna, din dorinta de a cunoaste tara, nu am luat un post
de învătător în Ardeal, ci în Moldova, în comuna Văleni din
judetul Roman.
Aici îsi avea mosia Baronul Stârcea. Rezervat si distant,
nu avea relatii cu învătătorii din sat. Căsătorit cu Văleanca,
boiereasa locului, româncă bună ce tinea legătura cu poporul, el
era un înstrăinat. Un contact cu cei trei învătători si cu preotul ar
fi fost rodnic pentru popor. Dar el a lipsit. Mi-a plăcut cariera de
învătător si cu drag am învătat un an pe copiii din clasele I-a si a
V-a. Rezultate frumoase.
Dar nevoia de a nu mai învăta pe altii si de a merge mai
departe m-a făcut să mă înscriu ca student la Teologie, la Sibiu,
în toamna anului 1926.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
13
STUDENT LA ACADEMIA TEOLOGICĂ
„ANDREIANĂ”
Teren nou de lucru, profesori noi.
Cursurile au început să mă pasioneze de abia în anul III.
Dar profesorii au fost excelenti. Niste adevărati părinti, iar
unii stiau si multă carte.
Rectorul, Eusebiu Rosca, un bătrân profesor de drept
canonic, era de o corectitudine dusă la ultima limită.
Când a fost înlocuit cu profesorul Nicolae Colan, m-a
chemat să-mi ridic actele si mi-a dat si ultimele „drepturi” acolo:
un timbru de 25 de bani.
Aurel Crăciunescu, bănătean, avea cultură germană, preda
Isagogia4 Vechiului si Noului Testament si Arheologia, era
blând si smerit ca un sfânt. Ilie Belentă, profesor de istorie,
savant în istoria universală a Bisericii Ortodoxe, cunoscător în
multe domenii, mare ortodox, caracter ferm, credintă mare. Iosif
Hradil, profesor de dogmatică, de origine cehă, catolic trecut la
ortodocsi, căsătorit, spirit luminat, conducea si internatul
teologic, manifestând deosebite tendinte de detectiv si de
spionare a studentilor ce uneori mai săreau peste ziduri,
întârziind noaptea în oras. Nicolae Colan, profesor de
hermeneutică si de exegeza Noului Testament, brasovean, cu un
talent literar deosebit, unea severitatea cu blândetea si
bunăvointa. A ajuns episcop la Cluj, apoi Mitropolit al
Ardealului. Grigore Cristescu, profesor de morală, oltean, cu o
inteligentă sclipitoare, predicator de înaltă clasă, dar putin
statornic în atitudini mari. Nicolae Neaga, profesor de ebraică,
om modest cu o inimă de aur si cu o serioasă pregătire
4 Studiul
Preot Nicolae Grebenea
14
profesională. Nicolae Terchilă, profesor de filosofie, tânăr, abia
sosit cu o nemtoaică de la Jena, sotia lui. Caracter frumos, nici o
prefăcătorie, sincer si limpede ca cristalul. În ultimul an ne-a
venit si Dumitru Stăniloae, strălucitul scriitor si dogmatist de
mai târziu. Tânăr entuziast, spirit viu, era o figură care promitea.
Candid Popa, un om cu adevărat candid, a predat patru ani
muzica bisericească. Nicolae Oancea, cunoscutul compozitor,
ne-a predat si el muzica profană. Scund, slăbut, era plin de nerv,
vesel si plăcut. Ambii ne-au lăsat frumoase amintiri. Spiridon
Cândea, începând cu anul II, a fost economul Academiei
noastre. El supraveghea si masa în refector5.
Masa studentilor era bună, gustoasă, totdeauna curat
pregătită, dar uneori insuficientă pentru a satisface cerintele unor
tineri încă în dezvoltare. Studentii erau proveniti din absolventi
de scoală normală cu 7 si cu 8 clase, din absolventi de liceu si
din absolventi de liceu cu bacalaureatul.
Academia teologică avea o societate de lectură la care se
prezentau lucrări literare sau teologice ale studentilor. Ea dădea
si o serbare publică în sala de la prefectură în fiecare an, în
ajunul zilei Sfântului Andrei, care era patronul Academiei
noastre.
Societatea de lectură era condusă de un comitet condus de
un presedinte activ, ales de studenti dintre studentii din anul IV,
dintr-un bibliotecar prim si un al doilea bibliotecar, un casier,
doi notari de sedintă, numiti si secretari, si o comisie literară
compusă din câte doi membri studenti din fiecare an, toti sub
presedintia unui profesor al nostru ca presedinte de onoare.
Din anul II si până la terminare eu am făcut parte din
comisia literară ca reprezentant al anului meu împreună cu un alt
coleg de an.
Am terminat facultatea cu bine, încântat de frumusetea
5 Cantină
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
15
teologiei; nu am fost totusi aprins de un zel sfânt de cunoastere
si de trăire crestină. Mă pasionau unele probleme dar nu
îndeajuns de mult. Eram cald, dar nu încă fierbinte. De aceea,
risipeam destul timp si cu sahul sau cu alte jocuri, uitând de linia
mai înaltă pe care trebuia să mă avânt.
Terminând studiile în anul 1930, am fost trimis ca profesor
de religie la gimnaziul din Lupeni, pe considerentul că am
vocatie didactică. Ca profesor am fost foarte activ si am predat
religia si în scolile primare din oras.
Am condus societatea crestină „Oastea Domnului”, având
două sedinte pe săptămână, cu subiecte religioase si cântări cu
acelasi caracter. Societatea „Oastea Domnului” era un organ al
Bisericii creat de Mitropolia Sibiului pentru înviorarea credintei
la noi. Am organizat conferinte publice, în cadrul „Oastei
Domnului”, cu subiecte cultural religioase, cu serbări si cântece.
Dar si în afara „Oastei Domnului” am mai tinut unele conferinte
cu subiecte adecvate mediului muncitoresc al orasului care era
de atunci un oras muncitoresc de 16.500 locuitori. În anul 1933
mi-am pregătit foarte grăbit diferenta de liceu împreună cu
Minerva Dăncăsiu din Răsinari. Tot atunci, toamna, ne-am luat
si bacalaureatul învătând tot împreună. În perioada 1933-1934
eram profesor la Petrosani.
În intervalul 1934-1935 mi-am făcut stagiul militar
deoarece încă nu eram preotit. Am fost elev al Şcolii Militare de
Infanterie din Ploiesti. După ce am terminat-o cu bine, în 1938
mi s-a dat gradul de sublocotenent, „ofiter în rezervă”.
Delegat de Mitropolia Sibiului, începând din anul 1936 si
până în septembrie 1938, am organizat o parohie ortodoxă în
Bicazul ardelean, judetul Ciuc. Aici a trebuit să mă zbat, să alerg
si să lupt mult. Am lucrat cu râvnă si avânt si am obtinut
frumoase rezultate. Am obtinut loc pentru biserica ortodoxă ce
urma a se clădi în Bicaz-Centru. Către această biserică ortodoxă
s-au îndreptat multi credinciosi de la greco-catolici si de la
Preot Nicolae Grebenea
16
baptisti, acestia din urmă fiind peste două sute de familii.
Era o atmosferă duhovnicească plină de avânt, pentru
trecere la Ortodoxie. Se astepta doar momentul prielnic trecerii.
Influenta duhovnicească moldoveană se simtea în Bicazul
ardelean.
Acolo am întâlnit români în vârstă de peste 50 de ani care
stiau că au fost născuti si botezati ortodocsi, dar nu stiau
momentul când s-au trezit că în acte erau de acum grecocatolici.
Rezultă că ei au fost trecuti în confesiunea grecocatolică
după anul 1894, în perioada bătăioasă a primului
ministru ungur Ştefan Tisza, cel mai aprig dusman asupritor al
minoritătilor din Ungaria Mare, împreună cu tatăl său, Koloman
Tisza.
Prin nemaipomenite presiuni si asupriri ungurii luptau cu o
furie sălbatică pentru deznationalizarea minoritătilor, spre a
ajunge la majoritate si a putea justifica dreptul lor de guvernare
si stăpânire.
Ungurii au considerat că trecerea la biserica catolică e un
prim pas pentru maghiarizare. Totusi multi români grecocatolici
s-au dovedit buni români, patrioti si luptători plini de
avânt pentru idealul national si interesele neamului românesc.
Prin intermediul bisericii greco-catolice au cunoscut cultura
apuseană si institutiile ei pe care le-au pus în slujba neamului
lor.
În anul 1936 am luat contact cu Miscarea Legionară si am
devenit membru al ei. Nu făcusem încă politică. Asistam la
luptele politice dintre diferite partide de la noi ca un observator
neangajat si eram cu totul nemultumit de coruptia
politicianismului românesc de după primul război mondial.
Fusesem solicitat să intru în marile partide de atunci:
Partidul Liberal si Partidul Ţărănesc, dar felul lor de lucru nu mă
satisfăcea. Ele erau partidele de guvernământ si intrând în ele
puteai astepta, când veneau la putere, avantaje materiale. Dar eu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
17
nu urmăream astfel de avantaje.
Partidul National Ţărănesc, provenit din fuziunea
Partidului National (compus mai ales din ardeleni) si Partidul
Ţărănesc, condus de Ion Mihalache (compus mai ales din
regăteni) cu revendicări sociale serioase si voind un stat tărănesc
la noi - fusese o mare sperantă a tării. Se spunea: „vor veni
ardelenii cei cinstiti si va fi o redresare morală a întregii tări”.
Dar, venit la putere în 1928, prin câstigarea alegerilor, el a fost o
deceptie.
Presedintele partidului, Iuliu Maniu, avocat de profesie,
luptător nationalist în timpul ungurilor, combativ si energic, bun
luptător, era acum în opozitie. La putere s-a dovedit fără
initiativă, moale, protocolar; presedinte, dar nu comandant. Iar
unii dintre ministrii lui s-au arătat coruptibili si afaceristi dornici
de îmbogătire.
Visul cinstei si al onestitătii s-a stins repede.
Maresalul Alexandru Averescu, cel mai mare general din
războiul nostru de întregire 1916-1918, ce iesise din război cu
un prestigiu enorm si guvernase de câteva ori tara, după venirea
la putere a regelui Carol al II-lea în iunie 1930, luând o atitudine
deschisă contra abuzurilor regelui Carol al II-lea, si-a înlăturat
orice sansă de a mai guverna. De aceea, Octavian Goga, omul
lui cel mai de valoare, văzând cum dispar sansele unei guvernări
în urma conflictului cu regele, l-a părăsit.
Celelalte câteva partide, ca: Partidul Lupist al doctorului
Nicolae Lupu, Partidul Agrar cu Argetoianu, Liga Culturală a lui
Nicolae Iorga, fractiunea din Partidul Liberal a lui Gheorghe
Brătianu, profesor de istorie si fiu nelegitim al lui Ionel
Brătianu, Liga Apărării Nationale a lui A. C. Cuza, ce se unise
cu Octavian Goga, ca si Legiunea Arhanghelului Mihail a
avocatului Corneliu Zelea Codreanu, erau la acea dată, în 1936,
prea mici ca să ia singure puterea.
Nimic deosebit nu vedeam la aceste partide, cu exceptia
Preot Nicolae Grebenea
18
ultimului.
În ce priveste Partidul Comunist de la noi întemeiat în
1921, era interzis prin lege si functiona subversiv. Venea cu
revendicări sociale revolutionare si doctrina materialismului
istoric, cu dascălii socialismului Marx si Engels, si cu Lenin, ca
ultim doctrinar, sub influenta Rusiei - care nu acceptase
revenirea Basarabiei la patria mamă si dorea să o reanexeze la
Uniunea Sovietică. Partidul Comunist fusese silit să introducă în
programul său un articol prin care luptau să se distrugă granitele
tării noastre, asa cum se constituiseră prin tratatele de la
Versailles si Trianon, ca unele ce înglobau teritoriile străine
tării, lucru ce a dus imediat la punerea partidului în ilegalitate si
interzicerea functionării lui. După reluarea Basarabiei de către
Uniunea Sovietică si a Cadrilaterului de către Bulgaria, acest
articol a fost scos din programul partidului, dar atrăsese pe multi
străini care vroiau prăbusirea granitelor noastre.
*
Dar spre a întelege aderarea mea la Miscarea Legionară,
Garda de Fier numită acum, datorez câteva explicatii prealabile
cu privire la starea de coruptie din tară, Carol asasinul si
camarila, Elena Lupescu si evreii.
La sfârsitul primului război mondial numărul evreilor în
România era mare dar nu de temut. El a crescut prin adaosul
celor din Transilvania, Banat si Bucovina, dar nici acum nu era
înspăimântător. Însă în mai putin de doi ani si jumătate ei au
devenit o primejdie natională: numărul lor a crescut imens nu
prin nasteri, ci prin „infiltrări” în tară peste granită, cumpărând
organele administrative de stat. Evreii de la noi au devenit după
1921 o mare primejdie din mai multe motive:
1. Numărul lor prea mare spre a putea fi suportat de noi: în
decursul 1930-1940 tot al saptelea locuitor al patriei era evreu.
2. Sprijinul extern imens dat lor de francmasonerie si de
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
19
evreii de pe glob.
3. Solidaritatea lor internă exceptională si ajutorul dat la
sate de Cahal, organizatie pe judete a negustorilor evrei săraci,
spre a concura neloial pe negustorii români din locurile
respective si a-i ruina prin vinderea mărfurilor sub pret,
pierderea acoperind-o Cahalul până îl doborau pe român, si apoi
urcau din nou preturile.
4. Pentru lipsa de scrupule si coruptia pe care o întindeau
ca o pecingine peste toată tara, cu o viteză neasteptată.
5. Pentru îndrăzneala cu care voiau să ocupe locurile în
barouri, în medicină, în institutiile bancare si mai ales în toate
sectoarele economice lucrative.
6. Pentru cutezanta de a voi si a lucra pentru dominarea
presei la noi si dorinta de a îndruma neamul românesc pe directii
materialiste, ateizante, nepotrivite cu duhul său crestin iubitor de
Dumnezeu si de oameni.
7. Cumpărarea românilor slabi de înger, coruptibili,
creduli.
Dar această mare primejdie s-a accentuat după primul
război mondial si a dus la mari lupte între studentii români si
studentii evrei. Începutul luptei s-a făcut la Cluj de către
studentii de la Medicină, ce nu vroiau să fie coplesiti de evrei,
iar cu ei s-au solidarizat, sesizând primejdia, toti studentii
români de la toate facultătile si universitătile tării, cerând
numerus clausus pentru intrarea în facultăti. Deja în 1936
primejdia devenise imensă, evreii erau stăpâni peste 60% din
comert si 80% din industria tării.
Jumătate din presă era în mâinile lor. Unii intraseră si în
universităti.
Mai adăugăm un fapt foarte important: din 1930, odată cu
venirea regelui Carol al II-lea la cârma statului, românii nu mai
aveau o regină: aveau o cvasi-regină, evreică, pe Elena Lupescu,
Preot Nicolae Grebenea
20
ibovnica si întretinuta lui Carol al II-lea si prin ea influenta
evreilor a crescut enorm.
Desi bogati, la noi multi evrei, unii miliardari, ca
Auschnit, Aristide Blan, sefii presei evreiesti de la noi (de la
gazetele „Dimineata”, „Adevărul”, „Lupta”), apoi Fildermanii,
Calmanovicii (cu cea mai mare moară din România), si altii, nu
se găseste în România nici o institutie evreiască pentru toti
locuitorii tării si nici o fundatie, nici o bibliotecă publică, nimic
de interes public. Nimic pentru altii, totul numai pentru ei. Unde
te uiti nu vezi nimic de la ei; orice asezământ, când îl găsesti, e
românesc.
STATUL EVREIESC ISRAEL
Astăzi există un stat evreiesc chiar în vechiul pământ al
Canaanului, stat cunoscut sub numele de „Statul Israel”, dar
numit de evrei „Eret Israel”, adică „Pământul sfânt al lui Israel”.
Acest stat s-a întemeiat în anul 1948, cu sprijinul Statelor Unite
ale Americii si se întinde pe o suprafată de doar 20.000
kilometri2, adică nici o zecime din suprafata României. El a fost
recunoscut ca un stat independent.
Dar el nu a fost plănuit de marele sinedriu al evreilor să se
întemeieze pe locul strămosilor lor, între arabi, verii lor islamici,
care îi contestă azi, le fac mari necazuri si vor să-i distrugă.
Atunci unde au vrut să fie asezati? Între africani si
asiatici? Nu, ei pretindeau că merită mai mult, între popoarele
civilizate: în Europa, ca unii ce se pretind a fi cei mai destepti
oameni din lume; măcar atât doreau să li se dea.
Dar unde? În Moldova si Galitia, provincie din Polonia.
Acestea laolaltă trebuiau să fie teritoriul Statului Israel.
Astăzi se stie că Chamberlain, prim-ministru al Angliei,
le-a oferit în 1911 Uganda ca să întemeieze statul lor, spunândule
că ei, cu posibilitătile si cu spiritul lor de organizare, vor
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
21
putea face din acel pământ o tară minunată.
Dar marele rabin al Londrei, care a dus oferta Marelui
Sinedriu al evreilor, întrunit la Amsterdam în 1912 spre a
dezbate această ofertă, a fost dezarmat si, mai mult decât atât,
asupra lui s-a rostit blestemul pentru că a putut să coboare atât
de jos aspiratiile poporului evreu. Întors acasă la Londra, n-a
mai avut nici o trecere si într-un an a murit de tristete.
Atunci, în superbia lui, Marele Sinedriu a arătat că ei
merită a fi asezati în Europa si au si fixat locul spre a întemeia
statul lor.
Dar visul lor nu s-a realizat. În 1913 a izbucnit războiul
balcanic si în luna august 1914 primul război mondial si apoi
datele problemei au început să se schimbe. Vântul nu mai bătea
în pânzele aspiratiilor marilor rabini evrei.
Un lucru aparent ciudat: evreii tin la profetii lor si îi
cinstesc ca pe niste oameni inspirati de Dumnezeu. Au profetit
că ei „din cele patru vânturi” se vor întoarce acasă, adică unde
au astăzi statul. Marele rabin de atunci nu a vrut să urmeze
profetia si pregătea locul altundeva. Dar ea s-a împlinit peste
capetele lor, si când nu au mai putut face altfel, au acceptat
ultima solutie.
Iată cum cuvântul lui Dumnezeu se împlineste peste vointa
si împotrivirea noastră.
Dar cine a împiedicat crearea statului evreiesc la noi?
Miscările studentesti din 1922, Miscarea Legionară, si
câtiva gânditori ce au creat curente de opinie: filosoful Nae
Ionescu, poetul si marele eseist ortodox Nichifor Crainic cu
revista „Gândirea” de orientare spiritualistă, ortodoxă, si primul
poet si filosof antimaterialist Lucian Blaga. Apoi ivirea lui
Mussolini cu fascismul în 1922, în Italia, si a lui Hitler în 1933
în Germania, ambii antisemiti.
*
Preot Nicolae Grebenea
22
După primul război mondial, evreii de la noi, sprijiniti de
Apus, au cerut „împământenirea” la noi si absolut toate
drepturile românilor, fără nici o deosebire. Dar în 1921,
Parlamentul a manifestat o împotrivire sustinută. El a spus: au
fost cetăteni români; am avut războiul; să vedem cum s-au purtat
în război. Au apărat ei pământul tării ca si când ar fi fost al lor?
Să se aducă actele de la Statul Major al Armatei.
Maresalul Averescu, prim-ministru, a citit actele: din
25.000 de evrei mobilizati, 20.000 au fost dezertori, dar nu
numai dezertori, ci multi au fost si spionii nemtilor, arătându-le
unde ascund românii alimentele în pământ, semnele de
recunoastere ale acestora, etc.
În fata acestor acuzatii dovedite li s-a închis gura, dar nu
au renuntat. Tenacitatea lor sub zâmbete blajine era mare.
Au fost prinsi în Moldova 159 de cârciumari evrei
vânzând spirt negru, metilic, cu scopul de a îmbolnăvi pe
moldoveni. Asta în 1929.
Un proces mare care a început, nu a putut fi dus la capăt,
din cauza presiunilor foarte mari exercitate asupra procurorului
si judecătorului de instructie. francmasoneria a avut aportul său
în stingerea acestui proces ce dezvăluia planurile monstruoase
evreiesti.
Ştiind că Traian a adus în Dacia cu legiunile sale si ostasi
din Orient, evreii au început să pretindă că ei au venit în Dacia
cu legiunile lui Traian si deci au drepturi vechi aici la noi. După
războiul cu romanii în 70 d.Hr., condus de împăratii romani
Titus si Vespasian, evreii au fost spulberati din Palestina din
pricina deselor lor răzvrătiri.
*
O miscare de întoarcere a evreilor în „Pământul Sfânt”, se
născuse încă din secolul trecut. Aceasta era însă ca un zefir
subtire ce adia inimile simtitoare ale evreilor la citirea Thorei, a
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
23
Psalmilor, a sfintilor si marilor lor profeti si a tuturor cărtilor lor
sacre, pline de atâta mister, în care Dumnezeu era amestecat atât
de mult în viata acestui popor, atât de deosebit de toate celelalte
popoare, cum nu s-a întâmplat cu nimeni altul în istorie până
acum.
Această miscare s-a numit „Miscarea Sionistă” după
vechiul Sion, Ierusalimul, centrul spiritual al evreilor, unde acest
popor atât de paradoxal, atât de plin de credintă si de patimi
totodată, a ucis pe Hristos, Dumnezeu-Omul; iar pentru noi
rămâne ca locul cel mai sfânt din lume, unde s-a făcut pe Cruce
răscumpărarea neamului omenesc prin jertfa lui Dumnezeu
pentru noi, unde a fost minunea Învierii Domnului, Înăltarea,
Pogorârea Sfântului Duh si toate faptele minunate si pline de
slavă ce au dus la începutul unei vieti noi pe pământ.
Dar această miscare nu era la început o miscare reală, ci
doar un vis, o aspiratie vagă a inimii, nu o actiune si organizare
ci o sperantă numai de viitor.
Evreii se simteau bine în diaspora, în risipirea în care au
ajuns. După asuprirea în care au stat tăcuti, ca mortii, în Spania
si alte state din Apus, când au putut iesi la suprafată de la
„subsolul” existentei în care au stat câteva secole, au uimit
lumea prin forta lor. Deodată au devenit mari si puternici,
dispunând în mare parte de destinele popoarelor de pe glob.
Fiind puternici, cum ar fi putut atunci să renunte la lume,
la puterea si gloria lor, pentru un vis?
Dar numărul visătorilor crestea. Speranta prinse contur,
visătorii se organizară si de acum iată o miscare vie în actiune.
Ea pregăti pasii lent, si mai târziu cu furie fanatică, creării
statului Israel.
Nici cei mai destepti evrei rationalisti ca „părintii
comunismului”, nu au prevăzut împlinirea acestui mare act
istoric al lumii, care azi dă atât de mult de lucru lumii.
Dar profetii l-au prevăzut si el s-a împlinit la sorocul său.
Preot Nicolae Grebenea
24
Piatra Neamt, 2 august 1987
CAROL AL II-LEA
Ca fiu mai mare al regelui Ferdinand si al reginei Maria, în
chip firesc el trebuia să urmeze la tron tatălui său.
Dar ca tânăr se dovedise un destrăbălat si un stricat dintre
cei mai lipsiti de orice frână si scrupule, el se vădea violent,
extrem de voluntar, trecând peste orice lege.
În războiul nostru de întregire el a avut în Moldova
comanda unui regiment. Ne găseam în cea mai critică situatie,
presati de nemti să fim cuprinsi cu totul. Orice greseală ne putea
fi fatală, de aceea toti erau cu o atentie mare. Dar când generalul
Averescu inspectă frontul în sectorul regimentului printului,
ofiterii lipseau din transee. Surpriză, nebunie sau inconstientă?
De toate! Printul îi adunase într-un transeu si jucau cărti. Un
atac neasteptat al nemtilor, ce ar fi pornit în acel loc, i-ar fi putut
surprinde si ar fi căzut prizonieri, iar apoi ce ar fi dus la ruperea
frontului.
Apoi a dezertat de pe front si a fugit la Odessa, unde s-a
însurat cu o moldoveancă frumoasă, Zizi Lambrino, căruia
îndată i-a făcut un copil ce a căpătat numele de Radu.
Dar după război fu silit să divorteze, căsătoria fiind
morganatică si nepermisă de statutul familiilor regale. Acestea
urmau a se căsători între ele si nu cu persoane din clase mai
inferioare.
Spre a-l reeduca, a fost dus să facă ocolul lumii cu un
colonel distins, dar nimic nu s-a prins, tot robul simturilor a
rămas: desfrânat si betiv, neascultător, pretentios si obraznic. S-a
însurat oficial cu printesa Elena, sora regelui Greciei. Dar nu-si
iubea sotia. Cunoscu pe evreica Elena Lupescu de care se
îndrăgosti nebuneste si de atunci sotia lui îl pierdu ca sot, desi îi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
25
făcuse un copil, pe regele Mihai.
Temându-se că el ar putea fi un rege nefast, cum spre
nenorocul nostru a si fost, regele Ferdinand fiind bolnav întruni
un consiliu de coroană în 1926, în care sefii marilor partide de
atunci si însisi părintii lui constatară că printul Carol e nevrednic
să se suie pe tronul tatălui său si hotărâră alungarea lui din tară.
La un an regele muri. Fiul lui Carol al II-lea, Mihai, născut
în anul 1921, în luna octombrie, copilas, fu proclamat rege, sub
o regentă tripartită: Ion Buzdugan, presedintele Curtii de
Casatie, Miron Cristea, Patriarhul României, si unchiul lui,
printul Nicolae. Regina Maria nu intră în regentă.
Regenta însă mergea prost: unul singur voia să urmeze o
linie mare, dar era majorat de către ceilalti doi: Patriarhul, om de
lume si printul Nicolae, care s-au dovedit sub nivelul marilor
răspunderi ce le incumba.
Dar ce făcea în acest timp Carol care se stabilise la Paris?
Chefuri si orgii. Nici o revenire, se stricase si mai mult.
Totusi, împotriva oricărei logici, doar cu ideea că s-ar
putea potoli mai târziu si să devină „om de treabă”, unii
demnitari chiar dintre cei mai inteligenti, voiau să se întoarcă si
îi pregătiră calea acestei întoarceri.
La 6 iunie 1930 el descinse în Bucuresti venind cu avionul
si la aranjamentele fratelui său, printul Nicolae, nu fu arestat si
trimis înapoi. Parlamentul tării îl acceptă ca rege în 8 iunie.
Ah! Zi fatală, 8 iunie, zi plină de nenoroc, zi de doliu
pentru neamul românesc. Cum ai putut să apari în istoria
neamului meu? Ce slăbiciuni omenesti si interese josnice ti-au
permis sosirea?
*
Deci Carol al II-lea era rege.
De la început s-a pus pe jefuirea tării. Ţara
Hohenzolernilor: arghirofilia s-a manifestat în el cu putere. Din
Preot Nicolae Grebenea
26
toate voia să facă bani. Bugetele tării erau pentru el o vacă de
muls.
De prin 1929 până în 1938 media bugetelor statului român
a fost între 29 si 32 miliarde de lei. Numai în 1940 a atins cifra
de 40 miliarde lei. El si-a făcut o listă civilă pentru el si familie
astfel: pentru el 180 milioane lei anual, pentru regina Maria 60
milioane lei, pentru Mihai ca print mostenitor 40 milioane lui,
pentru fratele său Nicolae 20 milioane lei si pentru sora mai
mică Ileana 20 milioane lei. Erau zece domenii ale coroanei pe
care le exploata el, cu terenuri agricole, vii, păduri, helesteie, si
mai exploata si familia regală încă două domenii. Era în total o
suprafată de 163 mii de hectare, dacă retin exact cifra.
În acel timp un învătător primea 1800 lei pe lună iar un
profesor sub 4000 lei.
În general salariile functionarilor erau mici. Dar regelui nu
îi erau de ajuns. Desi avea datorii externe de plătit, din bugetul
tării el îsi aloca diverse sume fără justificare.
Ca să nu se observe furturile lui camuflate se obisnui să se
pună aceeasi persoană si la Ministerul Finantelor si la cel al
Economiei Nationale.
Prin 1934 izbucni un mare scandal public: afacerea Skoda.
Ce se întâmplase? Guvernul comandase din Cehoslovacia, de la
uzinele Skoda, armament de tot felul pentru înarmarea tării. Dar
doctorul N. Lupu, într-o sedintă a Parlamentului, tinută cu „usile
închise”, dezvălui faptul cel mai grozav: regele cu câtiva
demnitari furaseră banii. Stupoarea si durerea a fost imensă.
Unii parlamentari nu-si putură tine lacrimile.
Dezbaterile acestea din Parlament, care de obicei erau
stenografiate si se publicau în extenso, nu se publicară. Unii
luară cunostintă de ea din cartea doctorului Lupu „Afacerea
Skoda”.
Dar el nu era multumit cu o Românie ce se conducea după
o constitutie a tării, dorea mai mult, o dictatură. Constitutia îi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
27
îngrădea libertatea de actiune. Era însă greu să o îndepărteze si
să proclame dictatura.
Cumnatul său, regele Alexandru al Iugoslaviei, ajunsese la
dictatură dar nu cu voia sa ci silit de împrejurări. Între sârbi si
croati izbucniră lupte si ca să nu se distrugă unitatea tării, regele
găsi ultima solutie: dictatura. Dar în 1936 fu ucis.
Carol îl întrebă pe regele Alexandru dacă nu ar fi bine să
introducă si el dictatura, dar fu sfătuit să nu facă asa ceva: „în
dictatură intri, dar nu stii când si cum iesi din ea” i se răspunse.
Carol însă nu renuntă. El căuta să se ajungă la o situatie în
care să pară că e justificat a o face. Din nefericire găsi si oamenii
de mare calitate si prestigiu ce îl îndemnară să o facă, cum a fost
marele istoric Nicolae Iorga. Acesta l-a adulat tot timpul în
chipul cel mai josnic si i-a făcut propunerea direct: „Trebuie să
fii mai îndrăznet. Cuza a fost mai îndrăznet si era doar un
domnitor, tu esti un rege”.
Celui ce călca toate legile i se făcea o astfel de propunere
nebunească. De ce? Din gelozie! Renumele si reputatia lui
Corneliu Zelea Codreanu crestea mai ales în ochii tinerilor si el,
Iorga, nu suporta să-l întreacă cineva: i se părea că e umbrit, atât
de mare era la acesta păcatul mândriei.
Între timp regele astepta prilejul. În timpul guvernării
Goga-Cuza, din decembrie 1937 si 10 februarie 1938, încercă să
creeze lupta între legionari si cuzisti, prin omul nefast care a fost
ministrul de interne Armand Călinescu, dar nu reusi: legionarii îi
dejucară planul.
Atunci acest pungas, derbedeu, Carol al II-lea, a avut
nerusinarea să-i ceară lui Corneliu Z. Codreanu să-l facă sef al
Miscării Legionare, iar Codreanu să fie primul lui aghiotant.
Acest stricat în adâncuri, om al masoneriei, dorea să fie seful
unei miscări curate, care avea în vedere tocmai asanarea morală
a României: cresterea unui om nou, cinstit, corect, credincios,
viteaz, care să facă totul pentru tară.
Preot Nicolae Grebenea
28
Codreanu i-a răspuns că el nu are acest drept. Miscarea a
creat-o el si legionarii i-au jurat lui credintă si deci nu poate
încredinta conducerea altei persoane.
După acest răspuns, îndată Carol al II-lea a si hotărât
distrugerea Miscării Legionare si uciderea Căpitanului.
După aceasta înlătură guvernul si instaură dictatura,
suspendând Constitutia. Prigoni puternic pe legionari, ucise pe
Codreanu si pe multi alti legionari si guvernă dur. La început,
spre a nu înspăimânta poporul si a stârni o împotrivire prea
mare, îl puse prim-ministru pe slabul, nevolnicul si preabătrânul
patriarh Miron Cristea, care după ce schită o slabă
împotrivire regelui, sfârsi prin a accepta. Mustrat de Goga, de
Maniu, ca si de multi alti ardeleni vechi prieteni, guvernă chinuit
un an si apoi, voind să vorbească contra crimelor ce se făceau,
fu trimis la Cannes, în Franta, unde muri încărcat de regrete,
otrăvit de rege.
Regele îsi continuă actiunea. Luă în mână politica externă
a României si făcând pe ambasadorul trecu prin diferite tări ca
Franta, Anglia, Germania. Dădu asigurări tării că e apărată si că
e încinsă la mijloc cu un „brâu de fier”.
Veni si anul cel greu 1940. La 10 mai Germania atacă
Franta, care în sase luni fu dusă la capitulare printr-un armistitiu.
Anglia se temea să nu fie invadată si ocupată de nemti. Belgia,
Olanda, Danemarca, Norvegia erau ocupate de nemti.
Sovietele, printr-un ultimatum grăbit, ne somară la 26
iunie 1940 să predăm Basarabia si în decurs de trei zile să ne
retragem din ea. Găsiră că e cel mai oportun moment de a ne
soma, tocmai când francezii capitulară, temându-se ca nu cumva
mai târziu întorcându-se armatele germane din Franta, să
intervină. La Consiliul de Coroană ce se adună în grabă se
constată că acest sarlatan Carol al II-lea înselase tara. Laudele
lui fură un bluf: nici un brâu de fier, nici înarmare: gloantele nu
ajungeau mai mult de câteva săptămâni. Totul se dezumflă.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
29
Veni apoi dictatul de la Viena, 30 august, când se ceda
Ungariei jumătate din Transilvania si tot acum se ceda Bulgariei
două judete: Caliacra si Durostorul. Inimile tuturor plângeau.
Erau lacrimi peste lacrimi. Dar regele nu suferă.
La Consiliul de Coroană pentru cedarea Transilvaniei,
martorii au spus că regele fuma calm si linistit, burtos si obtuz si
nici cel mai mic semn de durere nu se observa pe fata lui. Nu-i
păsa! Ţara nu era a lui, el fusese numai exploatatorul. S-a
apreciat că furturile, împreună cu economiile lui, atinseseră cifra
de 66 miliarde lei. Nici toti hotii laolaltă nu au putut să fure întro
viată cât furase un om ce purtase coroana în zece ani.
La acest dezastru tara vuia în furie. Unii sefi de partide nu
mai acceptau. Legionarii se ridicară organizând demonstratii si
încercând să-l atace cu armele în palat. Garda personală nu a
vrut să tragă în multimi, cum ceru el.
Chemă pe Ion Antonescu, generalul de cel mai mare
prestigiu. Acesta îi luă o seamă de prerogative si apoi sub
presiunea străzii îl convinse să plece, asigurându-l de paza
personală si a bunurilor cu care pleca, de care era foarte grijuliu.
Fugi noaptea. Dar legionarii îl asteptau la Timisoara veniti cu
avionul, cu gândul să-l scurteze cu un cap, considerând că acest
cap de trădător nu stă bine pe gâtul lui de brută. Dar scăpă.
Trenul nu opri în gară si trecu ca fulgerul. Antonescu se tinuse
de cuvânt. Aventura se încheia. Rezultatul? Dezastrul de la noi.
Usurinta noastră ne-a pierdut.
PARTIDELE POLITICE ŞI POLITICIANISMUL DE
LA NOI
În 1918 se împlini un vis de veacuri scump tuturor
românilor: unirea tuturor într-un stat national, unitar si
independent.
Preot Nicolae Grebenea
30
România, în conflictul ce izbucni în Europa în 1914, care
angajă mai târziu si alte continente, după doi ani de neutralitate,
intră în luptă cu toate fortele sale, alături de Franta si celelalte
popoare ce se ridicară pentru apărarea dreptului si libertătii
popoarelor împotriva brutalitătii germane ce proclama „dreptul
fortei”.
Trecând granita pentru dezrobirea Transilvaniei, ea se
văzu izbită deodată de trupe cu totul superioare: maghiare,
bavareze si prusace, iar dinspre sud-est de trupe bulgare si
turcesti.6 Coplesită, armata noastră se adună cu greu si se retrase
în Moldova, părăsind pas cu pas teritoriul tării. Doar la Oituz
stăvili avântul puhoaielor năvălitoare.
La Mărăsti inamicul primi niste lovituri cutremurătoare,
ce-l înspăimântară, iar la Mărăsesti fu izbit de furia si ura
soldatului român într-un avânt atât de neasteptat, că-l uimi.
Frontul se stabiliză cu mici rectificări în favoarea noastră.
Armata română dădu dovadă de un eroism surprinzător si de o
rezistentă nesperată ce o remarcă în fata Europei ca pe una
dintre cele mai bune armate.
Jertfele românesti au fost mari, ba chiar imense pentru o
tărisoară de 7 milioane de locuitori: aproape 800.000 morti, unii
ucisi de gloante, altii de tifosul exantematic. Dar urmarea a fost
unirea cu Ţara a Bucovinei, Basarabiei si Transilvaniei. Era o
tară unitară, armonioasă, cu Carpatii la mijloc, cu dealuri si văi,
munti si sesuri, cu râuri sprintene. O plăcere să o privesti! O
desfătare să o străbati în orice anotimp!
Dar bucuria realizării i-a orbit pe multi, căci s-au apucat
de petreceri si desfătări în tară si în afara ei: la Paris, pe Coasta
de Azur, Italia si alte locuri. Uitară de unde au iesit si cu ce
jertfe, uitară mortii si schilozii si lacrimile ce au curs, uitară
6 La intrarea noastră în război în 1916, Franta si Anglia ne-au dat asigurări că
vor aduce trupe de la Salonic, ca noi să nu fim atacati de turci si bulgari, dar ei nu s-au
putut tine de cuvânt.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
31
tragedia prin care trecurăm. Petreceau sau se luptau pentru
putere, fără scrupule si cu multă înversunare.
Politicianismul de la noi dădea un examen urât în fata
natiunii. Ţara se împărti în partide ce-si disputau în alegerile
electorale puterea prin lupte serioase. Ţăranul, „talpa tării”, ce se
dovedise în război exact cum fusese poreclit, nu era destul de
răsplătit pentru eroismul si devotamentul lui. Iar apoi nu i-au dat
înlesnirile ce le merita. Evreii se întăreau, pozitiile economice
intrau tot mai mult în mâini străine din tară si din afară.
Cu regele Carol al II-lea, din anul 1930 încoace, situatia se
strică si mai mult; el se ocupa cu divizarea si înmultirea
partidelor.
Subsolul intra tot mai mult în mâini străine. Societăti
străine franco-anglicane, belgio-olandeze, franco-americane
intrară în exploatarea lui. Petrolul reprezenta una din marile
bogătii ale tării. România era socotită atunci a treia tară din lume
posesoare de petrol. Doar Venezuela si Mosul (Iranul si Irakul
de astăzi) o întreceau. Exploatarea petrolieră anuală întrecea
două bugete ale tării, cam 80 miliarde lei, iar capitalul străin
participa la exploatare în proportie de 94%, numai 6% era
românesc. Deci de acest bun al nostru se bucurau altii.
Multe mine au avut aceeasi situatie. Numai societatea
„Petrosani” de exploatare a minelor de cărbuni din Valea Jiului,
Lupeni, Petrila, Vulcan, Aninoasa, Petrosani etc, avea capitalul
românesc în proportie de 52% iar cel străin unguresc de 48%.
În industrie evreii atinseseră cifra record de 80%, iar în
comert reprezentau 60%. Cele mai mari bănci erau pe mâna lor,
jumătate din presă la fel.
Populatia României în 1940 atinse cifra de 20 milioane
locuitori, iar numărul evreilor se bănuia a fi cam de 2,3
milioane. Dar seful statisticii de la noi, doctorul Sabin Manuilă,
prezenta o cifră sub 900.000. Toti cei informati stiau însă cât de
departe de adevăr era această cifră.
Preot Nicolae Grebenea
32
Se pare că evreii nu renuntaseră încă în anul 1940 la
gândul de a-si crea statul lor în Moldova si Galitia, provincie a
Poloniei. Pozitiile lor erau încă puternice în România, cel putin
în prima parte a anului: regele Carol al II-lea francmason,
întretinuta lui, Elena Lupescu-Wolf, evreică, foarte influentă si
puternică, multe vârfuri intelectuale – ca Sadoveanu si
Argetoianu - captati de francmasonerie. Toti erau iudeofili si
sustineau interesele evreiesti, unii în mod deliberat, altii în mod
inconstient.
Ca să nu creeze panică si să fie cunoscut numărul lor mare
în România, evreii din Basarabia de declarau ca rusi, în
Dobrogea ca bulgari, în Ardeal ca unguri, în Banat ca sârbi.
Numai când Franta pierdu războiul si în iunie 1940
capitulă, când teama ocupării Angliei de către nemti printr-o
invadare prin surprindere era iminentă, numai atunci acest plan
al înteleptilor Sionului de a-si face aici statul se dovedi cu
neputintă de realizat.
*
Multi din tară nu-si dădeau seama după primul război
mondial de primejdia ce o reprezentau evreii de la noi pentru
dezvoltarea tării si siguranta ei, datorită faptului că pe lângă
evreii suportabili ce se găsiră în România după primul război
mondial, multi se înfiltrară în tară clandestin. România devenea
noul Canaan, unde fiii lui Israel o duceau de minune.
În mâinile lor intrau mereu noi sectoare de exploatare a
tării. Foarte uniti, toti lucrau pe o singură directie: cucerirea
lentă a tării. Dar ei nu voiau să o cucerească prin număr, aceasta
era cu neputintă încă, ci cucerirea se făcea economic si spiritual.
Şi într-adevăr, multi români intelectuali se jidoviseră, spiritul lor
era dominat de gândirea ebraică. Crestinismul li se stinsese sau
se alterase profund prin „datele” Talmudului si ale creatiilor
stiintifice si literare evreiesti.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
33
Desi apărea la noi „Buletinul antimasonic” ce demasca
mereu situatia evreilor de la noi si planurile lor perfide, precum
si metodele lor de lucru, cu toate că marele doctor Nicolae
Paulescu, fost profesor universitar la Bucuresti, îi demascase si
el în mai multe cărti dintre care cea mai importantă cu privire la
evrei este „Spitalul, Cahalul, Coranul si Francmasoneria”, lumea
ezita încă să ia o atitudine; dormea fericită că este o Românie
Mare. Uita că fără o atentă grijă, pândită din toate părtile, putea
fi răsluită si chiar pierdută, si vai de poporul care nu are o tară a
lui!
Desi asa numita „Generatie din 1922” deschidea lupta
contra evreilor din Universităti, ca să nu ocupe ei posturile în
stiintă si în cultură, si dăduse un semnal de alarmă impresionant,
lumea îsi vedea fericită de afacerile ei: nici o tresărire mai
profundă nu se observa la marile multimi.
Totusi imnul studentesc ce apăruse atunci:
„Studenti crestini din România Mare
Se îmbracă-n doliu neamul românesc
Jidanii ne sugrumă natiunea
Şi-avutul tării noastre-l jefuiesc
Din nepăsare azi să ne trezim…”
a aprins multe inimi si puse pe gânduri pe unii dintre cei
mai buni si dezinteresati fii ai tării.
Desi în 1927 apăru în România o miscare nationalistă cu
titlul „Legiunea Arhanghelului Mihail”, cu un program de luptă
împotriva evreilor de la noi si împotriva politicianismului venal,
alcătuită mai ales din tineri, evreii cu propaganda lor mincinoasă
stiau foarte bine să adoarmă lumea, iar prietenii lor din Franta si
Anglia, unde erau marii lor protectori europeni, interveneau
totdeauna la nevoie.
A fi nationalist si traditionalist părea multora ca ceva
întârziat, ca ceva vetust. Cum să te întorci înapoi când lumea
mergea înainte? Evreii din lume îsi propovăduiau nationalismul,
Preot Nicolae Grebenea
34
căci pentru ei valorile trecutului si traditiile lor nationale si
religioase încă mai păstrau caracterul sacru din trecut. Faptul că
evreii mai sunt astăzi un popor în lume, după atâtea secole de
trăire a lor „în risipire” în lume, se explică numai prin aceea că
ei si-au păstrat cu sfintenie, în cea mai mare parte a lor, traditiile
nationale si religioase. Faptul că ei sunt azi ceea ce sunt e
aproape un mister. Aderarea lor mistică la Thora si la Talmud si
în parte la Cabală, i-a „salvat”. Totusi ei sunt campionii
internationalismului. Această contradictie se explică prin spiritul
lor machiavelic. Cum ai putea altfel să-i faci pe ceilalti să nu
mai fie ceea ce sunt, iar tu să rămâi ceea ce esti? Pentru evrei
acesta este un mijloc de luptă, de răzbatere si de biruintă printre
popoare. Ei stiu prea bine că tu nu valorezi ceva decât dacă
rămâi ceea ce esti, dacă păstrezi ce-ti este propriu si deosebit de
altii, dacă rămâi original si păstrezi nealterate caracterele proprii,
adică dacă esti tu însuti.
A fi antisemit e incontestabil o greseală, un punct de
vedere fals. Tot asa e o greseală a urî orice popor sau neam, căci
sunt niste entităti pe care asa le-a lăsat Dumnezeu să se dezvolte.
A le urî înseamnă a lua o atitudine contra lui Dumnezeu.
Atunci cum a putut apare în România o miscare
antisemită? Vedeti, situatia din tară i-a dat nastere, conditiile
speciale în care se găseau românii si evreii în acel ceas. Ca
dovadă, astăzi schimbându-se conditiile nimeni nu mai e
antisemit. Ba cei mai multi români au un sentiment de caldă
simpatie pentru ei, oriunde s-ar găsi ei acum. Antisemitismul azi
apare ca fără obiect la noi si fără justificare.
Dar atunci ce era? Cum a apărut o miscare antisemită la
noi? Din ură? Nu. Din fanatism românesc? Nu! Dintr-o exaltare
a sentimentului national si un sovinism românesc? Nu! Dar din
ce atunci? Din instinctul de apărare al neamului românesc. Ea a
apărut ca o reactie la puterea crescândă a evreilor de atunci, la
noi. Dar ea ura evreul în sine? Nu. Ura moravurile, coruptia lor,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
35
tendintele lor de dominatie, spiritul lor de fraudă si de distrugere
a valorilor nationale. Asa cum ura pe politicienii români corupti,
tot asa ura si pe evreii corupti. Nu ura omul, ci atitudinea lui,
felul de a lucra. Erau si destui evrei la noi foarte cumsecade, iar
între ei si unii români s-au stabilit raporturi de sinceră si
statornică prietenie.
A mai fost ceva deosebit. Evreul de la noi nu era ca cel din
Franta, Anglia sau Ungaria. Cel de acolo se identifica într-o
mare măsură cu interesele acestor tări. Era evreu, dar era
totodată francez, englez sau ungur. Adera în mare măsură si la
interesele acestor popoare în care trăiau. Erau cu alte cuvinte
evrei-francezi, evrei-englezi, nu numai evrei-evrei.
La noi nu se identificau deloc cu interesele românesti; ba
multi se identificau cu interesele altor neamuri, desi trăiau la
noi. Această lipsă de loialitate e de neînteles la ei. Cum nu si-au
dat seama că vor trezi o reactiune?
Astfel, când la 26 iunie 1940, noi am fost somati de
Soviete să cedăm Basarabia si o parte din Bucovina, evreii s-au
identificat perfect cu interesele sovietice si s-au arătat de-a
dreptul dusmanii nostri în aceste teritorii, iar nu indiferenti.
Astfel la Cernăuti în prima zi de retragere a noastră au primit în
triumf pe sovietici, cu drapele rosii, cu flori, cu discursuri de
mare laudă si au manifestat atitudini dusmănoase fată de români.
Iar la retragerea noastră din Basarabia au uimit lumea prin felul
cum s-au manifestat. Pe soldatii ce întorceau acasă nu în vreo
formatie, ci singuri, au încercat să-i prindă si să-i dezarmeze si
asta nu numai bărbatii, ci chiar si grupuri de femei; au spart
sticle si le-au asternut pe drumurile de retragere ca să se taie caii
la picioare si să nu poată trage tunurile. Au dat informatii gresite
unora ce se retrăgeau cu materiale, ca să întârzie si să fie prinse
de rusi. Şi ceea ce a fost mai grav: în locuri ascunse grupuri de
evrei civili cu mitraliere, si pusti au întâmpinat unităti ale
noastre în retragere cu focuri în toată regula, ca într-un război
Preot Nicolae Grebenea
36
declarat, încât unitătile noastre au trebuit să ia pozitii de luptă cu
ei ca pe front.
În toate orasele basarabene sovieticii au fost întâmpinati
cu flori si discursuri ca cei mai mari prieteni. Acest lucru s-a
repetat si cu ocuparea oraselor noastre de sovietici în al doilea
război mondial: evreii le-au arătat o simpatie deosebită si i-au
făcut să înteleagă că erau asteptati.
Aceasta arată deplin că evreii de la noi nu erau cu nimic
legati de interesele neamului românesc.
În Franta evreii în ultimul război au luptat subversiv
alături de francezi contra nemtilor ocupanti; la noi îl sabotau pe
Antonescu si noaptea arătau cu oglinzi prin hornuri rusilor,
americanilor si englezilor întreprinderile industriale ce trebuiau
bombardate. Acolo erau cu tara în care trăiau; aici erau contra
tării în care trăiau, însă prieteni ai celor ce o loveau.
Ce-ar fi zis si ce-ar fi făcut francezii si englezii dacă acolo
evreii ar fi făcut asa? I-ar mai fi luat în brate? Sau i-ar fi stârpit
definitiv?
Unde mai pui că după război, în prima parte a guvernării
comuniste la noi, în posturi foarte puternice, ca ministri, prefecti
de judete, deputati, etc., tot ei au fost, si s-au arătat dusmani de-a
dreptul ai neamului românesc, rusofili până-n măduva oaselor,
voind alterarea culturii noastre, slavizarea ei si a noastră? Iar
unii prefecti evrei n-au vrut să primească ordine de la Bucuresti,
ci cereau în judetele lor ordine din Moldova de sub administratia
sovietică. Iar în foametea din Moldova din 1946 vagoanele cu
grâu si fasole trimise ca ajutor înfometatilor moldoveni de către
românii milostivi erau dirijate de evrei spre Constanta pentru a
merge în Israel, desi Israelul nu ducea lipsă de alimente. Dar
evreii nu uitau că sunt evrei si nu români.
În acest timp obrăznicia lor era imensă. Românii erau
intimidati. Ei, asociati cu ungurii din cadrele de sus ale
Partidului, dictau treburile la noi. Evreul tipograf Teohari
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
37
Georgescu era ministru de interne si omul ce înspăimânta mai
mult lumea la noi. Evreica Ana Pauker, o desfrânată notorie, era
ministru de externe de-o impertinentă si nerusinare fără egal.
Vasile Luca, secui din judetul Trei Scaune, maghiarizat,
prietenul evreilor, era ministru finantelor. Emeric Sipos, ungur
de la Oradea, jidovit, era seful Ardealului. Liuba Chisinevski de
la noi era verisoară primară cu doamna Stalin (si această evreică
era din familia Cagnovici) si avea telefon direct cu casa lui
Stalin. Ea cu bărbatul ei, simtindu-se „tari” la noi prin această
relatie, au făcut în acest timp un rău enorm neamului românesc.
Ei agitau, presau si cereau noi si noi condamnări la închisoare
pentru „curătirea” atmosferei si pentru asigurarea bunei
dezvoltări a „vietii” noi în România.
Toti cei ce serviră în diferite functiuni si demnităti erau
pasibili de a fi arestati acum fiindcă au servit regimurile trecute.
Evreii, la cererile rusilor, stăruiau să fie arestati toti fostii
senatori, deputati, primari ai capitalelor celor 72 de judete ale
României Mari care nu s-au aranjat cumva cu Partidul Comunist
până în anul 1946. Toti cei ce au servit în politie si erau în viată,
oricât de mare ar fi fost gradul lor, au fost ridicati si închisi,
nimeni n-a scăpat. Evreii erau răzbunători, tăiau în noi ca în
brânză; înselasem sperantele lor. Nu mai putea fi vorba acum de
un Stat Israel în acest spatiu.
Profesorul Roller dispunea ca un satrap de istoria
neamului românesc si o îndruma pe directii noi. Profesorii
universitari de istorie si cei de arheologie erau tinuti la posturi si
mai ales scosi din posturi după gustul acestuia. Se făcea o istorie
nouă. Nu trebuia să mai fim daco-romani, ci să căutăm în istorie
originea noastră slavă. Fanatismul lui slavizant, orb, a mers atât
de departe încât i-a supărat si pe rusi; se mersese prea departe cu
sacrificarea adevărului cunoscut de lumea civilizată. Iată, se
spune că în dezbaterile lui Roosvelt cu Stalin la Ialta acesta ar fi
spus: „România, tară de origine slavă”, dar Roosvelt l-ar fi
Preot Nicolae Grebenea
38
corectat si ar fi scris pe harta României: „tară de origine latină,
dar de moravuri slave”. Deci si el stia de originea noastră. În
sfârsit, Ilie Grümberg de la Bacău era spiritus rector al
Partidului în problemele juridice.
Momentul le-a permis: îndată după 1944 august, evreii sau
suprapus peste neamul românesc. Ei dirijau toate. Marile
reforme ce s-au făcut mai ales în 1948 poartă amprenta spiritului
lor extremist. Multi evrei de la noi, rusofili în extremis, credeau
la acel ceas al istoriei că soarta lor si viitorul lor fericit de
stăpâni ai lumii, visul lor neschimbat, această himeră după care
au alergat si mai aleargă încă, si care i-a zăpăcit si i-a împins la
excese, sunt legate de soviete; deci întărirea acesteia trebuia
urmărită peste tot. Ialta, cu sacrificarea Europei, a fost rezultatul
acestei conceptii deoarece toată conducerea Statelor Unite ale
Americii era atunci evreiască sau dominată de evrei.
În anii 1945-1946 un refugiat moldovean ce fugise din
cauza războiului în Oltenia sau Transilvania, nu se putea
întoarce acasă în Iasi, bunăoară, sau în alt oras moldovean fără o
autorizatie specială a evreilor care erau stăpâni la Prefectură, la
Primărie, la fisc, la Politie, peste tot. Toată viata de la noi era
îndrumată de ei.
Atunci, la îndemnul ungurilor cu care colaborau perfect la
noi, ne-au schimbat numele după forma maghiară: întâi numele
de familie, apoi prenumele (numele de botez): Antonescu Ion si
nu Ion Antonescu, Goga Octavian si nu Octavian Goga, Petrescu
Gheorghe si nu Gheorghe Petrescu cum erau si trebuie să fie
numele noastre ca la toate popoarele neolatine.
Tot atunci unii dintre ei, nestiind limba română si nuantele
ei, dar venind din Germania si stiind că „von” înseamnă „din” lau
generalizat la noi peste tot; astfel avem ciocan din lemn,
ciocan din fier, cămasă din mătase, etc., nestiind că noi avem si
pe „din” si pe „de”. Astfel româneste este: „ciocan de lemn”,
„cizme de piele”, „ghete de cauciuc”, „vin de struguri”, nu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
39
„din”… Au creat o confuzie si o falsificare a limbii noastre de
care până astăzi unii nu s-au dumirit.
Iată: voind să arate începutul unei lucrări ei au introdus
termenul „de la bun început”; dar acest termen produce confuzie
pentru că acel început poate să fi fost bun, dar poate să fi fost si
rău sau prost inspirat; si atunci cum mai faci deosebirea între
începutul bun si începutul rău? De aceea românii au forma
simplă pentru început: „La început”, „La început a făcut
Dumnezeu cerul si pământul” (Facere 1,1); în latineste „ab
initio”, simplu, fără complicatie: „la început”.
Dar ca să se vadă cu ce suflet lucrau evreii la noi, în acei
ani de grăbite transformări de după război, relatez un caz ce mi
s-a comunicat de un prieten avocat din Iasi, Gheorghe
Marcovici. Au fost invitati tărani din judetul Iasi să vină pentru
a primi pământul ce s-a luat de la boieri. După ce au venit vreo
două mii de oameni au fost dusi si băgati într-un tren de vite si
închisi acolo; trenul urma să plece în Uniunea Sovietică;
oamenii ar fi trebuit să fie acolo mână de lucru. Dându-si seama
de înselarea si situatia în care se găseau, oamenii au început să
urle si să bată în vagoane; un căpitan auzind si aflând despre ce
este vorba s-a dus la seful gării si l-a silit să descuie vagoanele si
să dea drumul oamenilor. Faptul era opera evreilor: le trimitea
rusilor mână de lucru.
Această atitudine a evreilor a durat până către sfârsitul
anului 1948, când niste rabini din Apus trecând pe la noi si
văzând ce fac confratii lor, speriati de urmări, i-au îndemnat la o
corectare a atitudini lor fată de noi, ceea ce mai multi au si
început a face, dar nu si cei din conducere. Abia în 1952, când
Stalin, datorită dezvoltării în Uniunea Sovietică a unor
sentimente profund antievreiesti, tinu un discurs fulminant
contra evreilor au mai încetat excesele. Atunci evreii din spatiul
est european au intrat în panică, socotind că un pogrom contra
Preot Nicolae Grebenea
40
lor poate începe îndată; doar atunci s-au îmblânzit si au renuntat
la atitudinea lor obraznic sfidătoare.
Îndată după aceasta au căzut de la putere Ana Pauker,
Teohari Georgescu, Vasile Luca si altii.
Conditiile în care se dezvolta viata la noi, când statul făcea
totul, si comertul si industria, evreii nemaiputând face ei acestea
pe cont propriu, au dus la lichidarea evreilor din România. Azi
abia se mai găsesc vreo 33.000 de evrei la noi. Unii au plecat în
America, altii în patria lor, ca mânati de o putere căreia nu-i
putură rezista. Astfel Partidul Comunist a rezolvat în chip fericit,
fără măsuri represive, problema evreiască în România.
Piatra Neamt, 31 iulie 1989.
MIŞCAREA LEGIONARĂ - GARDA DE FIER
După această digresiune necesară mă întorc acum la
Miscarea Legionară – Garda de Fier.
Ea exercita în 1936, dar si înainte, o influentă
extraordinară asupra tineretului liber si necorupt.
Corneliu Zelea Codreanu, seful ei, avocat cu o licentă în
drept luată la Facultatea de Drept din Iasi si cu un doctorat în
drept început în conditii grele de trai, în lipsuri, la Grenoble în
Franta, era privit de tineret cu o admiratie crescândă din an în
an. Era un erou, robul unei cauze: salvarea României din mâinile
evreilor, salvarea sufletului românesc ce se pervertea lent de
presă, de scrierile evreiesti si de tot duhul ebraic ce desfăsura o
actiune de despărtire de valorile românesti autentice, împingând
la un materialism deghizat si la ateism.
Forta lui morală uimea. Un aer mistic împresura actele lui.
Bărbat frumos ca un print de legendă, bine legat, îmbrăca
costumul national, cu suman în loc de palton, avea o privire
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
41
pătrunzătoare care te sfredelea până în adâncul sufletului. Multi
oameni ce au stat linistiti în fata altor semeni sus-pusi, în fata lui
aveau trac. Era un om uimitor!
Trecutul lui de luptă, încă de când terminase Liceul Militar
de la Mănăstirea Dealu, eroismul lui în atitudini, demnitatea lui
înaltă, toate actele lui stârneau interes si entuziasm.
Vorbea putin. Geniul lui a fost organizarea.
În 1936 avea în jurul lui un număr impresionant de oameni
de mare calitate spirituală si de o fortă morală rar întâlnită. Toti
erau luptători. Trebuiau să cucerească masele la programul
legionar nationalist si crestin.
Corneliu Zelea Codreanu nu publicase încă un program al
Gărzii de Fier, dar toată lupta lui se ducea pe directia creării
unui nou tip de român: viteaz, energic, corect, dezinteresat, ce
trebuia să lupte pentru reintegrarea românilor în drepturile lor si
cucerirea puterii economice din mâinile evreilor foarte bogati.
Miscarea avea un caracter antisemit, antimaterialist. Ea
lupta împotriva tuturor politicienilor corupti din România.
Corneliu Zelea Codreanu spunea: „Vrem să întoarcem
neamul cu privirile spre Dumnezeu”.
Miscarea a început în 1936 un comert românesc care se
impusese si mergea minunat. Şeful lui era Viorel Trifa, licentiat
al Facultătii de Teologie de la Chisinău. În Bacău si în alte
câteva locuri erau „întreprinderi” ale comertului legionar ce se
întindea treptat si în alte locuri. „Vânzătorii” erau de multe ori
studenti sau licentiati. Câteodată doamna X rămânea mirată când
afla că cel ce îi vânduse marfa si s-a oferit să-i ducă pachetul
acasă era licentiat sau chiar doctor în vreo stiintă.
La tejghele s-au văzut atunci, pentru prima dată la noi, fete
si doamne din familii princiare, bogate, vânzând în secret si fără
publicitate, ca niste anonime, mărfurile ce se găseau în prăvăliile
în care lucrau fără plată.
Era ceva cu totul nou în societatea românească si stârnea
Preot Nicolae Grebenea
42
surprindere si admiratie.
*
Deci am intrat în Miscarea Legionară în 1936. Eram de 31
de ani, plin de vigoare, dornic de muncă si de afirmare.
Învinsesem rezervele si am intrat plin de avânt si cu tot sufletul.
Legionarii erau constituiti atunci în unităti mici numite
„cuiburi”. Am organizat în Bicazul ardelean primul cuib
legionar. Eu eram seful cuibului. Ne ghidam după „Cărticica
sefului de cuib”.
Era o cărticică plină de principii morale, politice, sociale,
toate de o rară frumusete. Era o cărticică educativă, ce trebuia să
crească un ins menit să facă totul pentru tară. Deci nu pentru el
si pentru familia lui, ci pentru tară.
Cuibul era alcătuit din 12 membri plus seful.
Propaganda se făcea mai ales prin marsuri si cântece. În
cântece erau uneori expuse telurile legionare. Am plecat si eu la
„cuceriri” prin sat si satele vecine.
Marsurile le făceam după-masa, după programul scolar,
căci aveam si un post de învătător în Bicazul ardelean, pe lângă
cel de organizator al parohiei ortodoxe ce urma a se înfiinta aici.
Mergeam cântând. Cântecele erau frumoase si variate, cu o tentă
nationalist eroică.
Şedinta se deschidea cu un jurământ ce se făcea cu bratul
sus, îndreptat simbolic spre înăltimi si care exprima hotărârea de
a nu fi trădător.
El se termina cu exprimarea: „Trăiască Legiunea si
Căpitanul”. Ţinuta oficială legionarului era cămasa verde si cu
centura cu diagonală.
Cântecele erau creatiile mai multora, dintre care cele ale
marelui poet Radu Demetrescu Gyr erau mai presus de celelalte
si de un avânt deosebit.
Poezia lui „Sfântă tinerete legionară”, de o vigoare
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
43
tinerească si de o lumină angelică, a fost declarată drept imn
legionar. Nici o sedintă nu se tinea fără a se cânta acest imn.
Iată-l:
SFÂNTĂ TINEREŢE LEGIONARĂ
Sfântă tinerete legionară,
Cu piept călit de fier si sufletul de crin
Cu iures ne’înfrânat de primăvară
Cu fruntea ca un iezer carpatin,
Cu bratele suim în soare
Catapetesme pentru veac;
Le zidim din stânci, din foc, din mare
Şi, dârz le tencuim cu sânge dac…
Refren:
Garda, Căpitanul
Ne preschimbă’n soimi de fier.
Ţara, Căpitanul
Şi Arhanghelul din cer
Moartea, numai moartea legionară
Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunti,
Pentru Sfânta Cruce, pentru tară
Înfrângem codrii si supunem munti;
Nu-i temnită să ne’nspăimânte,
Nici chin, nici viforul dusman;
Preot Nicolae Grebenea
44
De cădem cu toti, izbiti în frunte,
Ni-i dragă moartea pentru Căpitan!
Refren
Sfântă tinerete legionară,
Suim biserici, stăm viteji în închisori…
În prigoana orisicât de-amară
Cântăm si ne gândim la Nicadori,
Purtăm în crivăt si în soare
Lumini pentru biruitori,
Pentru cei viteji zidim altare
Şi-avem doar gloante pentru trădători!
Refren
Când legionarii au avut morti în luptă, cum au fost
avocatii Ion Mota si Vasile Marin, care au murit în Spania în
1937 în lupta contra comunismului, s-a hotărât ca în deschiderea
sedintei să se facă pomenirea mortilor care cu sufletele lor erau
prezenti si mergeau în luptă cu cei vii.
De aceea se spunea: „Mota prezent! Marin prezent!”.
Mortii totdeauna în rând cu viii. Astfel o sedintă apărea ca o
cuminecare cu tot sufletul neamului românesc din totdeauna si
de acum. Era aici o notă mistică ce lega pe cei vii de toti cei
morti din sânul neamului: o înfrătire cu strămosii nostri.
Pământul patriei primea un nimb de sfintenie, pentru că în
el erau îngropati toti înaintasii si în el a rânduit Dumnezeu să se
nască neamul nostru. Dacă Dumnezeu ar fi voit altfel, atunci
neamul nostru s-ar fi născut în altă parte.
Dar fiindcă el s-a născut aici, înseamnă că asa a binevoit
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
45
Dumnezeu să fie, si deci a apăra acest pământ era o necesitate: a
împlini o hotărâre a lui Dumnezeu. Deci lupta pentru apărarea
patriei, pe lângă celelalte motive, ca bunăoară nevoia unui
teritoriu pentru existenta si trăirea neamului, primea si un
caracter religios - împlinirea voii lui Dumnezeu.
Trebuie să amintesc că cei cinci membri întemeietori ai
Legiunii Arhanghelului Mihail, ce s-ar putea numi părintii
fondatori, purtau la piept un săculet cu pământ luat din locurile
în care s-au dat luptele mari ale voievozilor nostri pentru
apărarea patriei.
Din cuibul meu făceau parte trei învătători din satele
vecine cu Bicaz-centru, unul bun cântăret si organizator de
coruri, altul un bun viorist, iar al treilea, un consătean, toti plini
de visul creării unei Românii legionare, frumoase si pline de
lumină.
Mai era un vice-notar la primărie, iar ceilalti erau tărani
tineri. Ajutat de ei, pregăteam săptămânal un program cultural
religios, cu serbare ce se tinea pe sate pentru luminarea mintii
poporului si pentru cunoasterea noastră.
Nu am adoptat în propagandă metoda criticării altor
partide si a laudei Miscării Legionare. Am considerat că e mai
bine a expune programul nostru numai pentru a arăta situatia
tării coplesită de jidani, care erau sprijiniti de cei din afara
României.
Arătam metodele evreilor de corupere a administratiei
judetelor: prefecti, legiuni de jandarmi, deputati si senatori, care
prin Cahal7 le cumpărau bunăvointa prin daruri, invitatii la mese
bogate, iar dacă erau masoni, prin ordine ce le primeau de la alti
masoni evrei superiori în grad. Astfel ei deveneau inofensivi în
raport cu tribulatiile lor. Arătam că trebuie să apărăm valorile
nationale, culturale si credinta noastră, că unii români s-au
7 Organizatie evreiască având misiunea de a apăra interesele tuturor
evreilor din zonă.
Preot Nicolae Grebenea
46
jidovit si sunt pierduti pentru neamul românesc, sunt ca niste
evrei „sintetici”, că trebuie să creăm un om nou, deosebit de cel
de azi de la noi, dar si de cel din Apusul Europei, precum si de
cel creat la rusi, un român adevărat, care trebuie să întrupeze
toate virtutile mari ale neamului: vitejie, spirit de sacrificiu,
credintă, corectitudine, iubire de Dumnezeu, de oameni si de
tară.
Au fost săptămâni în care am făcut zilnic marsuri de
propagandă de 20 si 25 kilometri, după ce făceam orele de
scoală, fără să fiu obosit, desi rămânea putin timp de dormit.
Ce înseamnă tineretea entuziastă robită de un ideal frumos
si dezinteresat! Nici oboseală, nici tristete, ci bucurie si voie
bună.
Nu am reusit să formez în multe locuri „cuiburi” noi,
întregi, dar am câstigat adeziuni active si nu sentimentale, si
întelegere pentru problemele legionare. Până si secuii din Mures
si Ciuc priveau cu atentie si admiratie „fenomenul legionar”.
N-am amestecat politica în scoală. Am considerat că un
copil e cu totul nevinovat si el nu trebuie să simtă o asuprire
pentru că e evreu. El poartă chipul si asemănarea lui Dumnezeu
în el si pentru asta trebuie privit cu respect.
Cum să-l prigonesti atunci! Pe de altă parte, socoteam că
problema evreiască la noi nu se poate rezolva asuprind niste
copilasi.
Părintii lor erau mirati căci vedeau că fac propagandă
legionară si totusi vedeau că copiii lor mă iubesc. De aceea se
întrebau: „cum e cu putintă aceasta?” De mai multe ori mi-au
adus multumiri.
Evreii din satele Bicazului ardelean nu erau niste oameni
bogati. Ei aveau niste prăvălioare sau lucrau la joagărul forestier
din localitate. Deci nu făceam o propagandă contra acestor
oameni simpli.
Lupta se dădea contra marilor industriasi si comercianti
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
47
evrei, contra spiritului lor distructiv mercantil si abject.
Marile transformări pe care le urmărea Miscarea
Legionară nu urmau a se face printr-o revolutie violentă si
agresivă, care era metoda comunistilor de peste tot, ci printr-un
proces lent al adoptării ideilor legionare de către poporul român,
printr-o întărire a constiintei nationale, prin crearea unui om nou
ce nu admite compromisuri cu evreii. Dacă acest proces poate fi
numit o „revolutie”, atunci aici este o revolutie a spiritului
românesc, o întoarcere a românului spre el însusi, cu cresterea
virtutilor lui nationale si crestine.
Cum propaganda legionară o făceam si în afara Bicazelor,
de la Centru a venit înaintarea mea la gradul de „sef de sector”.
Eram seful sectorului Tulghes.
Şeful judetului era profesorul Iosif Duma, profesor în
Gheorghieni, ce preda româna si franceza si care la examenul de
capacitate a iesit primul pe tară.
Cu el întretineam relatii camaraderesti si de la el luam
ordinele ce veneau de sus, precum si materialul de propagandă
legionară. Era un om plăcut si întelept, cumpătat si neexcesiv, si
tenace.
La Miercurea Ciuc, capitala judetului Ciuc, ca sef de
sector era Horatiu Comănici, de profesie avocat. Alte sectoare
legionare nu erau în judet, căci în satele secuiesti noi nu făceam
propagandă legionară.
Materialul nostru de propagandă era foarte atractiv: foi
volante mari cu feciori îmbrăcati national ce plecau la sapă sau
fete tinere care în costumele lor albe cu seceri în mâini. Erau
colorate viu si făceau plăcere. Se vedea în ele vigoarea tineretii.
Dar mai erau si câteva gazete si reviste legionare.
Prestigiosul ziar „Cuvântul”, al cărui director era marele
Nae Ionescu, profesor de logică si metafizică la Bucuresti,
sprijinea acum pe legionari.
Încrederea în legionari crestea treptat. Spiritul legionar se
Preot Nicolae Grebenea
48
infiltra lent în masele românesti. Dar în multe sate opozitia de a
pătrunde era atât de mare încât trebuia să fii un viteaz ca să risti
să pleci în propagandă si să te lupti cu jandarmii, ce primeau
ordine ca peste tot să împiedice propaganda legionară. De aceea
legionarii plecau în grupuri, în echipe, ca să poată înfrunta
jandarmii care le interziceau accesul în sat.
A fost si o echipă a „mortii” în care cei ce au intrat erau
hotărâti să meargă până la sacrificiul suprem în propaganda lor.
Ei au început să fie temuti fiindcă afirmau că vor pedepsi sever
când vor veni la putere pe toti trădătorii poporului român, pe toti
„vândutii”. Se zvonea, (căci niciodată conducerea legionară n-a
declarat oficial aceasta), că legionarii au format „listele negre”
cu numele celor ce urmau a fi ucisi la venirea la putere a
Miscării. Acest lucru a început să umple de spaimă pe unii
potentati din clasele de sus ale societătii si, ca urmare, să-i
înversuneze să lupte cu furie, contra legionarilor.
Legionarii în deveniseră 1937 o fortă. Aveau organizatii în
toate judetele, un corp legionar muncitoresc, o presă a lor, o
disciplină severă, un tineret care răspundea unitar si imediat la
orice comandă a Căpitanului. Regele Carol al II-lea, privind
unele manifestări legionare, ar fi spus: „Nu mi-e teamă de
numărul lor, dar mă îngrozeste ordinea lor.”
În Miscarea Legionară era si o organizatie a tineretului:
elevi, studenti, etc. Tinerii alcătuiau „Frătiile de cruce”, cu o
conducere a lor, subordonată conducerii generale. Educatia lor
se făcea în chip deosebit de restul Miscării si un comandant
legionar însărcinat special comanda Frătiile de cruce. Tânărul
înscris în Frătii trebuia să cugete ca în fiecare zi să facă o faptă
bună.
Urma să se facă alegeri. Toate partidele erau în campanie
electorală febrilă. Astfel, în 1937, spre sfârsitul anului, era
termenul alegerilor. Liberalii lui Tătărăscu conduceau. Am intrat
si eu într-o activitate sustinută de zi si noapte spre a avea în
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
49
Bicaz cât de cât, un succes electoral.
Regele tinea cu Tătărăscu si dorea să iasă în alegeri.
Spre a împiedica agresiunile dintre partide în propaganda
lor si în alegeri, ca să fie pace între oameni, Codreanu a propus
un cartel tuturor partidelor politice: să nu se combată în
propagandă, să nu se lupte între ele, ci fiecare să afirme
programul său si astfel să asigure libertatea alegerilor si să se
sprijine împreună cei cartelati. Era ceva nou si binevenit.
Partidul National Ţărănesc, Gheorghe Brătianu cu Partidul său
Liberal, si încă cineva, nu-mi mai amintesc exact, au încheiat
acest cartel.
Cu toate străduintele si unele ingerinte oficiale, liberalii nau
reusit să ia 40% din voturi care le-ar fi asigurat guvernarea, si
au căzut în alegeri. Ei au obtinut 39,6%, tărănistii 24% si
Miscarea Legionară 16%, iar toate celelalte partide, restul. Deci
Miscarea se apropia de guvernare ca al treilea partid din tară.
Cei ce reuseau în alegeri să ia 40% luau o „primă”, adică 20%
din voturi.
OCTAVIAN GOGA - PRIM MINISTRU
Regele însărcină pe Octavian Goga cu formarea noului
guvern ce trebuia să facă alegeri noi. El era unit cu A. C. Cuza,
seful Ligii Apărării Nationale Crestine, partid de dreapta. Regele
însă i-a impus lui Goga ca Ministru de Interne pe Armand
Călinescu, rupt de la tărănisti, si pe încă două persoane.
Altă propagandă electorală începu în tară, dar cam agitată.
Ministrul de interne provoca. Asta era misiunea lui cerută de
rege.
Regele dorea ca în alegeri să se nască o luptă între
legionari si cuzisti, si el, în numele păstrării ordinii, să declare
dictatura, visul lui: să guverneze el. Dar n-a reusit. Codreanu a
înteles gândul miselesc al regelui si a îndemnat pe legionari să
Preot Nicolae Grebenea
50
nu se lupte cu nimeni si, unde nu se poate altfel, să se retragă,
căci el avea informatori chiar de la Palatul Regal.
Am început si eu actiunea cu fervoare si cu o nouă
pasiune. Am fost impresionat de faptul că chiar unii secui m-au
întrebat dacă pot vota cu legionarii si „dacă pot fi primiti si ei în
legiune”. În satul Ditrău, jud. Mures, trei familii de secui au
trecut la Biserica Ortodoxă ca „să poată fi mai aproape de
români”, mi-au spus, si să poată fi primiti în Legiune.
Propaganda electorală mergea în liniste, cu toate
provocările lui Călinescu, iar dezordini mari nu se mai
produceau. În două întâlniri dintre Goga si Codreanu, Goga a
fost informat de intentia si planul perfid al regelui si astfel au
fost evitate dezordinile. Regele turba. Paranoic, a intrat într-o
furie de om nebun si la 9 februarie 1938 l-a răsturnat pe Goga de
la guvern, când abia împlinise 40 de zile de guvernare, fără a
mai face alegeri.
Proclamă dictatura la 10 februarie, suspendă Constitutia,
puse pe Patriarhul Miron Cristea prim-ministru, iar pe Armand
Călinescu ministru de război, de interne si de instructie publică.
Puse Statul să înfrunte Natiunea.
Acest act politic s-a datorat fricii de legionari, interventiei
francmasoneriei si dorului de putere al lui Carol al II-lea.
Protestele partidelor politice si ale opiniei publice n-au contat.
Patriarhul era un paravan al dictatorului.
Fruntasii legionari au fost arestati si băgati în două lagăre:
unul la Vaslui, iar al doilea la Miercurea Ciuc. Aceasta s-a
produs în aprilie (când au fost arestati si Nae Ionescu si Mircea
Eliade care erau încadrati în Miscare, Nae Ionescu de prin 1932-
1933, iar Mircea Eliade de prin 1935-1936). S-a declarat starea
de asediu si a urmat un regim dur.
Am încetat activitatea politică, dar am sporit activitatea
scolară si cultural religioasă. Multi prefecti militari. Un început
de teroare.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
51
Se găsi prilejul ca seful legionarilor, Corneliu Zelea
Codreanu, să fie dat în judecată de către Nicolae Iorga pentru
ultragiu si să fie condamnat la 6 luni de detentie. Iar ticălosul de
Călinescu i-a înscenat un proces de înaltă trădare si l-a
condamnat la zece ani de temnită grea. Lumea vuia, dar era
tinută strâns; Armand Călinescu fu numit „omul de otel”. Sutele
de avocati din tară ce voiseră să vină să apere pe Corneliu Zelea
Codreanu au fost împiedicati să se prezinte. L-au judecat
militarii. Ţinuta lui la proces, demnitatea atitudinii, tăria apărării
nevinovătiei sale, toate au fost zadarnice. Nemernicii îl judecau,
dusmanii exaltau, legionarii plângeau.
Cine era cel ce îl aducea la judecată si la moarte? Armand
Călinescu, mare elector si demagog în Arges. Avocat chior,
pirpiriu, având ca sotie evreica Adela, om gata la orice tranzactie
murdară, inteligent, cu o licentă si două doctorate, după câte se
spunea.
Motii din Muntii Apuseni au avut un mare proces cu niste
evrei ce exploatau pădurile din muntii lor fără să mai facă
plantatii, muntii devenind golasi, si au cerut să intre în posesia
muntilor ca să înceteze această exploatare nesocotită. Grupul de
evrei se numea Tishler-Mor. Procesul mergea de ani de zile si,
desi motii aveau dreptate, nu-l câstigau. Se amâna mereu.
Avocatii români considerau o rusine să apere pe acesti evrei
împotriva motilor. S-au găsit totusi doi oameni care să o facă:
Armand Călinescu si Petru Groza. Petru Groza, avocat foarte
bogat din Hunedoara, satul Băcia, la care venea ajutorul rosu
pentru comunisti si care în 1945 va fi prim-ministru în primul
guvern comunist. Românii i-au numit: „doi netrebnici”.
Desi în cercurile legionare, Codreanu a condamnat atacul
Abisiniei de către italieni si ocuparea ei; desi el nu a mers în
Germania ca nu cumva să se tragă concluzia că este finantat de
Germania, a făcut afirmatia: „Când Miscarea Legionară va birui,
în 48 de ore va intra în Axa Roma-Berlin.” Asta o spunea cu
Preot Nicolae Grebenea
52
privire la lupta contra comunismului
În momentul acela Germania se ridicase foarte mult. În ea
se dezvolta un spirit nationalist si revansard. Filosofii nationalsocialismului
german, doctrina Statului German de atunci, au
afirmat ideea superioritătii rasei germane fată de celelalte rase,
superioritate ce vine, spuneau ei, din sângele nobil al poporului
german. Această idee, sau mai bine zis doctrină, si-a însusit-o
integral Hitler si partidul său.
Dar ea constituia o amenintare a stabilitătii mondiale, a
păcii, a status-quo-ului lumii. Era de fapt premisa unui nou
război mondial. Din moment ce esti superior ti se ridică, ipso
facto, pretentia să conduci, să te ridici deasupra celorlalti. Presa
germană vorbea de nevoia Germaniei de „spatiu vital”, deci de
terenuri din afara Germaniei. Ea formulase dictonul: „Drang
nach Osten”8. Deci Polonia si alte state de acum erau vizate.
Unde mai pui cântecul care suna pe buzele nemtilor
„Deutchland über alles”.9
Desi Hitler declara: „Sunt profet, nu va fi război”, el
pregătea asiduu războiul, iar lumea îsi dădea seama de aceasta,
mai ales că în „Mein Kamf”10 Hitler arătase nevoia Germaniei
de a se revansa.
În aceste împrejurări, pozitia României era urmărită cu
interes din toate părtile.
Franta si Anglia, state ce ne garantaseră granitele prin
întelegeri speciale, se temeau de Miscarea Legionară. Se temeau
de un război dar nu erau pregătite pentru el.
Miscarea Legionară era urmărită de Franta si Anglia cu o
teamă crescândă când o vedeau apropiindu-se de guvernare.
Ca urmare, la îndemnul francmasoneriei, dictatura si-a
8 Împinge spre est.
9Germania peste toate.
10 Lupta mea
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
53
îndreptat forta contra Gărzii de Fier, declansând prigoana.
Codreanu a fost arestat. Din închisoare a transmis ordinul: „La
pământ! Nimeni nu atacă si nu răspunde la atacuri”. De aici
împotriviri ale unora si încordare. Vasile Cristescu, comandant
legionar, profesor, ce urma să ia comanda Miscării după
Codreanu, înconjurat în casă de politie, n-a voit să se lase arestat
si a fost împuscat.
Horia Sima, ascuns, a luat comanda. Profesor de filosofie
foarte capabil avea din păcate, un spirit înclinat spre terorism.
În acest timp eu am încetat orice activitate politică, ca să
nu mă expun si mai ales să nu expun pe altii prigoanei. Pentru a
mă supune ordinului Căpitanului de a nu activa, continuam
activitatea de organizare a parohiei ortodoxe din Bicaz si
activitatea scolară.
Vacanta de vară o făceam în Răsinari, iar în septembrie
mă reîntorceam la Bicaz.
ÎN LAGĂR LA VASLUI
Călinescu ordonă noi arestări în septembrie. Pe
neasteptate, am fost arestat de jandarmii din sat, permitându-mise
să iau câteva haine de schimb, dar nu si ceva de mâncare, si
scuzându-se - căci am avut raporturi bune cu ei - am pornit pe
jos, cum era ordinul, spre Gheorgheni. Ploua. M-a udat tot. Neam
oprit la sectia de jandarmi dintre Bicaz si Gheorghieni, unde
plutonierul major m-a mustrat si m-a ocărât mult că fac parte
dintre niste „derbedei”. Am dormit acolo într-un frig neasteptat
la sfârsitul lui septembrie. A doua zi m-am dus la Legiunea de
jandarmi din Miercurea Ciuc. Comandantul, locotenentcolonelul
Georgescu, om pe care îl cunosteam si cu care am stat
împreună la masă si dovedise o atitudine de omenie si
bunăvointă, mă anuntă că voi merge în lagăr la Vaslui. Mi-a
cerut să renunt la Miscare, că mă eliberează. Eu însă am refuzat
Preot Nicolae Grebenea
54
a da o asemenea declaratie. Mi se părea josnică, neloială, era ca
o dezertare si n-am putut-o da. În dubă, spre Vaslui, erau
prietenul meu Horatiu Comănici, doctorul Bucur din Mures si
multi altii, toti tineri. Răcisem si tuseam. Doctorul Bucur
constată o congestie pulmonară.
Horatiu avea un rucsac si o traistă de alimente si, printre
acestea, medicamente si injectii pentru plămâni. Dar doctorul
Bucur a spus că nu e demn de un luptător să-si spargă vinele cu
injectii. El se va vindeca cu hrană de la Horatiu, cu voie bună,
entuziasm si cântece. Am fost de acord si am refuzat injectiile.
Curând m-am refăcut.
Lagărul era într-o scoală cu curte largă si loc de plimbat
prin grădină. Aici am dat de primii „confiscati”: vreo sută
optzeci. Cu noii veniti numărul, cred că trecea de 400.
Seria venită cu mine era alcătuită din legionari de mâna a
doua.
Cei găsiti aici erau de mâna întâi: comandanti legionari
plini, comandanti ajutori, luptători decorati de Căpitan, profesori
universitari, câtiva colonei, poetul si profesorul universitar Radu
Gyr. Între ei si domnul avocat Georgescu, originar din Poiana
Sibiului, făcând parte dintre cei cinci întemeietori ai Legiunii
Arhanghelului Mihail din 1927. Îi priveam cu un respect
deosebit si mi-am dat seama că eu nu făcusem nimic deosebit
pentru Miscare. Nu luasem parte la nici un mars de lungă durată
pentru vestirea doctrinei legionare, nu luasem parte la nici o
tabără de muncă dintre cele initiate si actionate de legionari.
Eram fără nici o distinctie si fără nici un merit. Eram un simplu
membru al Miscării.
Regimul de lagăr era aspru datorită mâncării de slabă
calitate cât si a patului, lipsit de orice confort pentru unii. Eram
însă liberi să ne plimbăm toată ziua prin curte si gradină, de la
deschiderea clădirii si până la închiderea ei seara. Puteai vorbi
cu oricine si lega prietenii. Convorbirile nu erau supravegheate.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
55
Dimineata, înainte de ceaiul simplu si cu putină pâine, se făcea o
rugăciune comună. Seara, la fel. Uneori se făceau si ziua slujiri
de patru preoti, toti comandanti legionari. Exista si o cameră de
rugăciune care era permanent cercetată.
Masa de la amiază si seara era simplă si de un singur fel:
un polonic, ca la puscăriasi.
Nu era voie să scriem si nici să fim cercetati. La arestare,
tocmai mă pregăteam să mă căsătoresc cu domnisoara Silvia
Davidescu, învătătoare din Bacău. Eram îndrăgostit de ea.
Despărtirea mi-a produs o mare durere. Sufeream foarte mult
pentru lipsa ei, pentru că nu ne mai puteam întâlni ca dragostea
noastră să decurgă într-un mod firesc. Ah! Cât e de greu să fii
smuls de lângă o fiintă pe care o iubesti, când esti tânăr, iar
sângele înfierbântat îti bate tâmplele si te pregătesti pentru viitor
cu ea!...
M-am adresat unui locotenent din personalul de pază, când
l-am găsit singur: „Domnule locotenent, sunt îndrăgostit de o
fiintă plăcută si visătoare; am fost ridicat pe neasteptate tocmai
când pregăteam cununia noastră. Nu stie nimic ce e cu mine. Ce
gânduri, temeri si nelinisti i se pot aduna în inimă datorită
acestui fapt si n-as vrea s-o fac să sufere. Poate că si
dumneavoastră ati iubit sau poate iubiti. De aceea vă rog să
faceti o exceptie de la regula de aici si să-mi permiteti să-i
scriu”. S-a arătat foarte întelegător si mi-a dat o carte postală.
În lagăr administratia făcea o vastă propagandă pentru ca
legionarii să se lepede de Miscarea Legionară. Dar se găsiră
putini care să fie convinsi ca să renunte. E drept că grijile de
familie îi nelinisteau pe unii.
De asemenea, prin presă, se ducea o mare campanie contra
legionarilor si mai ales a Căpitanului si a familiei sale. Tatăl lui,
bătrânul profesor Codreanu, era arătat ca un străin, un polonez,
un Zelinschi ce n-are nimic de-a face cu sufletul neamului
românesc. Se uita că el se dovedise a fi un mare român, că
Preot Nicolae Grebenea
56
avusese o prietenie strânsă cu Nicolae Iorga si cu marele
profesor nationalist A. C. Cuza, că în războiul de întregire a
primit decoratia Mihai Viteazul, cea mai mare decoratie de
război ce se dădea ofiterilor.
Se ducea o politică de intimidare. Regele făcea ce voia.
Criticat aspru de fostii lui prieteni: Goga, Maniu, Vaida
Voievod si altii, patriarhul Miron Cristea nu cuteza să se retragă
din această coalitie murdară si sângeroasă în care intrase.
Erau putine cărti în lagăr. Puteai să studiezi, dar gândurile
oamenilor erau nelinistite: Căpitanul arestat si condamnat. Dar
acum era toată conducerea legionară arestată. Să nu uităm că
mai era un lagăr si la Miercurea Ciuc. Nu era aici timpul prielnic
pentru studiu. Oamenii erau îngrijorati: ce va mai putea urma?
Eu însă aveam răbdare. Eram singur, n-aveam încă sarcina
unei familii. Petreceam timpul mai mult în discutii, în
nesfârsitele preumblări prin curtea lagărului, cu diferiti
camarazi, cu care am început să mă împrietenesc. Jucam mult
sah.
Timpul trecea greu si apăsător. O miscare ce se ridicase
pentru mântuirea neamului si care promitea atât de mult era
frântă acum. O puteai compara cu un pom foarte roditor căruia i
s-au tăiat crengile când tocmai înflorise. Evreii se bucurau.
Ungurii, care duceau în Ungaria o propagandă mincinoasă de
denigrare a României, se bucurau enorm. Miscarea era singura
formatie politică din România care îi speria.
Toti eram într-o îngrijorată asteptare.
La 1 decembrie a ajuns în lagăr ziarul „România”,
oficiosul dictaturii, în care era anuntată împuscarea Căpitanului
si a încă treisprezece legionari fruntasi, pentru că, transportati
spre închisoarea Jilava, se spunea că ar fi încercat să fugă de sub
escortă.
Ştirea a căzut ca un trăsnet peste capul celor din lagăr. A
fost cu adevărat coplesitoare. Cei mai multi au căzut în genunchi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
57
ca să se roage. Mai toti plângeau. Era o durere ce pornea din
străfunduri. Acum se vedea cât de mult a fost iubit acest om.
Am aflat mai târziu că si în tară zguduirea a fost profundă
si a cuprins toate straturile societătii românesti.
Conducerea a anuntat pe un ton amenintător că cei care se
apropie la o anumită distantă de zidurile lagărului vor fi
împuscati fără somatie. Tendinta de intimidare era evidentă.
Unii, de durere, nu mai ieseau în curte. Nimeni n-a iesit să facă
prohodul căpitanului si al celor ucisi odată cu el. Se vedea bine
că povestea cu fuga de sub escortă e o minciună.
Eu, cum nu eram încă preot, am considerat că trebuie să se
facă rugăciunile prohodului pentru moartea Căpitanului si le-am
citit într-o înduiosare si liniste senină; dar numai jumătate din
cei ce veneau altădată la rugăciune au îndrăznit să asiste.
Apoi, mereu, rugăciunile în comun nu s-au mai făcut cu
atâta insistentă ca înainte.
Pe multi lovitura i-a frânt, dar totusi nu cedau. Altii, însă,
au început să facă declaratii de desolidarizare. Pe acestia
legionarii, înainte de a pleca, i-au izolat într-o parte a lagărului
numită „lăgărut”, ca pe unii ce puteau infecta si pe altii cu
„virusul” slăbiciunii lor. A-i privi era un spectacol foarte trist si
dureros. Fiindcă ei însisi erau îndurerati că au fost pusi în
situatia să renunte la un crez pentru care unii luptaseră îndelung.
Iar pe lângă aceasta vedeau pe camarazii lor aruncându-le priviri
mustrătoare si chiar dispretuitoare. Grija familiei i-a făcut să
cedeze.
Zăpada a venit curând si plimbările prin curte nu se mai
puteau face din pricina frigului.
Nasterea Domnului, marea sărbătoare a păcii si a marilor
nădejdi crestine, a sosit aici cu vânturi si vifor, cu o crestere a
apăsării conducerii lagărului si fără nici o nădejde într-o
schimbare apropiată.
Camera de rugăciune era mereu plină, zi si noapte, până
Preot Nicolae Grebenea
58
târziu. Aici îsi găseau mai toti mângâierea. Rezistenta era dârză.
Cei ce au rămas erau hotărâti să reziste până la limita extremă:
moartea. A te lepăda de Miscare se considera ca o trădare de
neiertat.
Începusem un jurnal al evenimentelor din lagăr pe care-l
continuam cam pe ascuns si pe care-l tineam aproape la zi.
Acest jurnal l-am găsit în septembrie 1940, după fuga lui Carol
al doilea, împreună cu încă vreo trei-patru jurnale. El prezenta o
icoană fidelă a lucrărilor si faptelor de atunci si ar fi fost necesar
azi pentru reconstituirea atmosferei încordate de atunci. Din
păcate s-a pierdut.
Timpul trecea greu fără corespondentă si fără stiri din
afară.
Se simtea totusi în aer miros de praf de puscă. Hitler
anexase la Germania frumoasa Austrie si apoi a ocupat
Cehoslovacia. Anglia si Franta dădeau dovadă de slăbiciune.
Ungurii îsi sporeau propaganda lor revizionistă. Comitagii
bulgari atacau noaptea cetăteni români din Dobrogea. Carol al
doilea însă petrecea si fura tara.
Odată cu primăvara a venit marele post al Păresimilor si
odată cu el si sperantele eliberării.
Rugăciunile se făceau acum cu atâta fervoare si cu lacrimi
fierbinti în ochi senini încât vedeai că pentru unii singura
sperantă rămânea Dumnezeu.
Mi-a fost dat să văd acum un fenomen ce m-a uluit. Era în
Vinerea Patimilor. În camera de rugăciune erau într-un vas niste
petunii ce se uscaseră. Acestea au început însă să înverzească în
văzul tuturor si apoi să înflorească. Treptat, treptat, în vreo patru
ore s-au deschis si petalele si arătau ca si când ar fi fost rupte
atunci. Dumnezeu era deci cu noi.
Sfintele Pasti au venit fără pachete si scrisori, decât
rarisime, dar cu sperante înnoite.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
59
ELIBERAREA
În tară starea de tensiune durase prea mult. Regele căuta să
se apere si să strângă în jurul lui un front de unitate natională.
Goga refuzase postul de consilier regal si orice colaborare cu
Carol al II-lea. Maniu si altii la fel. Iorga, speriat de mersul
lucrurilor pe un făgas sângeros, spre care le împinsese si el,
regreta acum si se desolidariza de sângele ce se vărsa. Dar nu
iesea din coalitia cu Carol al II-lea.
Patriarhul Miron, prim-ministru, soptea prietenilor că va
face declaratii publice de condamnare a actelor ce se făceau de
către rege si de Călinescu (care era fac totum în guvern), dar,
bolnav, a fost trimis în Franta la Cannes, pentru tratament, unde
muri repede, otrăvit înainte de a-si deschide gura. Aceasta
tocmai acum, după Pasti.
Regele, presat din interior, simti nevoia unei usoare
destinderi. Cu o precautie deosebită, începu să plece câte unul
dintre noi, dintre cei socotiti mai blânzi, mai neînsemnati si mai
putin fanatici, ce nu puteau pregăti cumva o răzbunare.
Chiar la sfârsitul Săptămânii Luminate mă văzui chemat
pentru plecare. Zi frumoasă, caldă, în care mugurii se
deschideau lăsând să apară mândrele petale ale merilor si ale
altor pomi. M-am îmbrătisat cu o seamă de camarazi, i-am
salutat pe toti cu o bucurie deschisă si am plecat.
Dar bucuria eliberării mele era umbrită de regretul că unii
rămâneau în aceeasi situatie grea de lagăr. Destinele nu sunt la
fel. Fiecare dintre noi are drumul său pe care nu-l cunoaste nici
el deplin si în care pe lângă vointa lui sunt atâtea elemente care
îl determină si care uneori au un caracter inevitabil.
În grabă am mers la Bicazul ardelean. Tinerii intelectuali
dintr-un grup m-au remarcat si au alergat să mă îmbrătiseze. Cel
dintâi a fost un doctor evreu, căci orientarea mea politică nu
alterase bunele raporturi dintre noi. Apoi am fugit la Răsinari,
Preot Nicolae Grebenea
60
satul meu iubit. Cred că putini si-au iubit satul lor natal mai mult
decât mine si, fiind departe, i-au simtit lipsa cu o durere mai
mare. Despărtit, părea a fi o fractură din adâncuri sfâsietoare.
Rudele si prietenii m-au primit cu drag. Fratii erau la Drăgăsani,
iar tata murise din 1937, în vârstă de 93 de ani.
La Gheorghieni am vizitat acasă pe domnisoara
Davidescu. Era foarte bucuroasă de revederea noastră si am
făcut din nou planul căsătorie noastre care trebuia să aibă loc în
cel mai scurt timp si nu mai era dependentă decât de primirea
unei parohii pentru mine.
Am mers la Drăgăsani la fratii mei Dan si Bucur. Sotiile
lor, Opreana si Mimi, s-au bucurat tot atât de mult ca si fratii de
întoarcerea mea. Cumnata mea Ana, văduva fratelui mai mare,
la fel s-a bucurat si ea. Ei vroiau să mă întremeze căci slăbisem
mult cât am stat în lagăr.
Dar după două săptămâni de la eliberare, Călinescu a tinut
să fiu concentrat si să fiu trimis pe granita noastră de vest în
judetul Sălaj, la Sărmăsag. Am îmbrăcat haina militară si am
plecat la regimentul meu din Sibiu, 3 grăniceresc, cu numărul
90. Eram sublocotenent si am fost repartizat la compania a opta
de mitralieră
Am avut o bună primire. Toti ofiterii erau atenti si
binevoitori cu mine. Comandantul regimentului a propus
sporirea cotei de plată la popota ofiterilor, fiindcă „unul dintre
noi e prea slăbit”. Acela eram eu.
Pe granită făceam instructie militară si lucrări de
amenajare a terenului pentru apărarea, în eventualitatea unui
atac unguresc: amplasamente de arme automate si santuri de
apărare. Soldatii concentrati, unii cu 3-4 copii, învătau să tragă
cu armamentul nou cehoslovac, mitraliere Sveno-Bruno si cum
să se ascundă în teren. Constatam acum că unele sate prin care
treceam erau maghiare, însă se vedea bine că ele fuseseră cu
români, dar au fost maghiarizate în ultimii ani înainte de unire.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
61
Acum nu mai stiau româneste si li s-a dat si religia catolică.
Se putea deduce fără gres că satele de la granita noastră
până la Tisa au fost toate românesti, dar au fost maghiarizate
fortat în ultimii 50-60 de ani.
Seara era scoala ofiterului. Rezolvam teme de luptă,
momente tactice. Citeam o carte maghiară ce stârnea multă
curiozitate. Ea era destinată numai ungurilor de încredere si a
fost prinsă de Statul Major al armatei noastre. După ce expunea
că ungurii nu vor accepta niciodată luarea Ardealului de către
români, afirma că va fi o conjunctură favorabilă când vor veni,
dar nu singuri, si vor intra în Ardeal. Cartea recomanda ca, în
tumultul luptei, ei să ucidă câti mai multi români, „să nu le fie
milă”, să ucidă „în numele strămosilor”, căci Dumnezeu îi va
ierta. Uciderea românilor e o datorie patriotică. Ea vine ca o
poruncă a strămosilor si trebuie împlinită pentru asigurarea
viitorului Ungariei. Problema Ardealului, se mai spunea, e o
problemă de număr, cine are numărul mai mare acela stăpâneste
Ardealul. De aceea ucideti, ucideti câti mai multi români spre a
se schimba proportia numărului dintre români si maghiari.
Aceste lucruri se spuneau nu acum 2000 de ani, ci în
decada a patra a veacului XX, nu de către niste barbari de cine
stie unde, ci de un popor civilizat crestin, ce trăia în centrul
Europei.
Ah! Unde era cultura, civilizatia, crestinismul acestui
popor? Vechea barbarie se ridica de sub crusta usoară de
civilizatie a corpului hunic al acestui popor încă barbar si
neîncadrat în spiritul european.
…Şi cartea era scrisă sub îndrumarea conducerii statului
maghiar, nu a vreunui particular extremist. Era unui guvern cu
mentalitate barbară.
După o lună si jumătate de concentrare, m-am întors
acasă, lăsând regrete unora si mai ales plutonului pe care îl
comandasem. În acest scurt timp de instructie militară mi-am
Preot Nicolae Grebenea
62
întărit convingerea în legătură cu necesitatea unei bune armate
ca scut al patriei. Acum o iubeam mai mult, îi întelegeam mai
bine rostul si o apreciam mai mult.
Acasă mi-am îmbrătisat neamurile si prietenii.
Dintre toti, în Răsinari, sufletul meu căuta mai mult pe
domnisoara Minerva Dancăsiu, fiica preotului Emil Dăncăsiu. E
cea cu care pregătisem diferenta de liceu si bacalaureatul:
harnica si distinsa Minerva. Era acasă, tocmai venise de la
Bucuresti, unde era studentă la doctorat în Ştiinte Naturale.
Întâlnirea a fost emotionantă. Ne-am plimbat prin sat, am iesit în
câmp singuri si uneori cu altii, am făcut fotografii singuri si în
grup, am cules flori. Se maturizase. O priveam cu admiratie si
avânt. Ardea de iubire, niciodată nu o văzusem atât de aprinsă,
tot sufletul ei era într-o mare vibratie, era foc aprins. Cât de
frumoasă o făcea iubirea! Era plină de lumină în priviri, iubea cu
adevărat.
În fata acestei manifestări păstram, înfrângând pornirile
interioare, o rezervă: promisesem domnisoarei Silvia Davidescu
că o voi lua de sotie, iesisem cu ea pe stradă si lumea stia că ea e
logodnica mea.
Dar acum s-a aprins un foc în mine ce mă pârjolea.
Ardeam în taină, dar privirile spuneau tot. Minerva astepta
demersul meu. A o îmbrătisa însemna a nu mai putea rezista, ami
pierde orice cumpăt, a fi coplesit. Vorbeam si ne tineam de
mână, dar cuvântul care trebuia…
Acum iată-mă iubind nebuneste pe Minerva.
Cuvântul ce-l dădusem Silviei îl considerasem sfânt.
În două zile m-am limpezit si am luat o dureroasă
hotărâre: voi lua pe Silvia de sotie. Cine stie ce s-ar putea
întâmpla dacă as lăsa-o…
La începutul lui septembrie Mitropolitul Ardealului
Nicolae Bălan m-a hirotonit diacon în Catedrala din Sibiu.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
63
STUDENT
Am fost student la Cernăuti pentru a da o diferentă de
studii la Facultatea de Teologie.
Firesc era ca să iau imediat o parohie, dar o neîntelegere sa
ivit între mine si înaltul prelat, din pricina unei atitudini
arbitrare a Înalt Prea Sfintiei Sale, cu privire la numirea mea la o
parohie.
Mitropolitul Bălan era un mare mitropolit, cu multă
prestantă, cu o cultură aleasă si cu o înaltă constiintă a rolului
Bisericii în cadrul neamului nostru.
Când m-am dus la sfintire, el mi-a spus că a făcut
demersuri speciale pentru eliberarea mea din lagăr, direct la
Armand Călinescu, cu care s-a certat în dezbaterea cazului meu
si al încă vreo doi legionari lăgăristi, căci el apăra un principiu:
considera că el, ca sef al clerului ortodox ardelean, nu poate
admite să fie arestat cineva dintre subalternii Sfintiei Sale si să
fie tinut în lagăr. Dacă e vinovat, atunci trebuie să fie judecat.
Dacă nu e vinovat, atunci trebuie să fie eliberat imediat.
Atunci când m-am dus la sfintire el m-a primit privindumă
cu ironie si a izbucnit în râs:
- Asa sunt eroii: când în aer miroase a praf de puscă, vin la
sfintire ca să scape de front.
- Dacă credeti că de frică vin acum la sfintire, iar nu
pentru că a venit momentul să intru mai adânc în slujirea sfântă
pentru care m-am pregătit, mă întorc imediat la regiment, pe
zona de vest.
- Te sfintesc, te sfintesc, reluă el, cum să nu te sfintesc? si
mă privi cu aceeasi atitudine ironică.
De fapt, el nu întelegea atitudinea mea legionară.
Mitropolit distins, ca profesor de teologie nutrise mari
sentimente nationale de unire a Ardealului cu patria mamă si, în
1918, înainte de Unire, a dus guvernului de la Bucuresti un
Preot Nicolae Grebenea
64
mesaj al Partidului National Ardelean, trecând muntii cu riscul
vietii, prin Vama Cucului.
Dorea ca o parte a clerului să actioneze si politic, ca
principiile crestinismului să fie irizate în gândirea politică, să o
fecundeze si înnobileze. Recomanda ca oricine să lucreze după
cea mai bună constiintă a sa si nu admitea nici o presiune fizică
sau morală asupra cuiva din cauza ideilor sale. Considera că unii
reprezentanti ai Bisericii trebuie să fie prezenti în viata politică a
tării ca nu cumva să se ivească un guvern cu atitudini
anticrestine si antinationale. M-am despărtit de Sibiu putin
întristat.
La Cernăuti am intrat într-o pensiune cu masă si casă
împreună cu un alt student ardelean ce terminase teologia la
Sibiu, Simion Tudor.
Îmi trebuia o diferentă de studii la Facultatea de Teologie
din Cernăuti, pentru Academia Teologică din Sibiu, desi avea un
învătământ teologic ca si celelalte facultăti de teologie din tară,
statul nu recunostea titlul de licentiat absolventilor ei.
Mitropolitul Bălan voia o autonomie a scolilor cu caracter
teologic, ca profesorii lor să fie numiti de el sau cu
consimtământul lui, iar nu de Senatul universitar. El se temea ca
nu cumva Senatul universitar să-i trimită, respectiv impună, ca
profesor, oameni necredinciosi, atei sau liber cugetători.
Cernăutiul era un oras mare si frumos, cu 125.000 de
locuitori români si ruteni. Pe strada Flondor, care era cea mai
frumoasă, mă plimbam adesea.
Luam parte la cursuri pentru toti anii de teologie.
Profesorii erau savanti în materie; cu două exceptii, toti erau si
preoti.
În zilele de lucru aveam 8-10 ore de cursuri, iar în a doua
jumătate a anului slujeam duminica Sfânta Liturghie la o
biserică din cartierul Clocusca, ca diacon, împreună cu
profesorul de ebraică, Vladimir Prelipceanu.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
65
Acesta m-a impresionat în chipul cel mai plăcut. Era plin
de credintă, smerit, aproape sfânt. Vorbea cu toată lumea la
nivelul fiecăruia.
Nu vedeai în el pe profesorul universitar, ci pe omul,
prietenul si fratele fiecăruia. Cum în Europa începuse războiul la
1 septembrie, cu Germania contra Poloniei, iar în mai 1940
contra Frantei, multi români erau concentrati pe zona de vest sau
în Basarabia, iar acasă erau multe necazuri, lipsuri si lacrimi.
Uneori copiii cu tatii lor plecati nu aveau ce mânca. Bunul
profesor însă nu stia cum să deschidă punga ca să astâmpere
foamea la cât mai multi. Toate aceste acte de caritate le făcea cu
o nobilă discretie. Îl admiram. În ultimele două luni am tinut eu
predica la acea biserică, el fiind foarte ocupat cu diferite servicii.
Mi-au plăcut cursurile. Învătam cu fervoare si cu gândul să
mă înscriu la doctoratul în teologie după ce voi lua licenta.
Totusi n-am renuntat nici pasiunea mea: jocul de sah. I-am
rezervat două ore pe săptămână, sâmbăta după-masă.
Acestea la cel mai ales local restaurant de pe Flondor,
unde venea elita orasului. Am rezervat două ore pe săptămână
plimbării pe Flondor ca să văd doamnele, fetele si în general
societatea cernăutiană. Colegul meu, mai serios decât mine,
rămăsese numai la studiu, acasă sau în vreun loc retras,
considerând că nu trebuie să piardă nici o clipă cu astfel de
preocupări inutile. Eu, dimpotrivă, consideram că e o necesitate
a vedea lumea bucovineană la ea acasă.
Atunci străluceau în Cernăuti doi mari profesori care
tineau niste conferinte foarte audiate: profesorul ardelean
Romulus Cândea, din Avrigul Sibiului, profesor de istorie a
Evului mediu, si profesorul I. D. Ştefănescu, de istoria artelor si
de limba greacă. Acesta tinea cursuri de istoria artei bizantine si
la Sorbona.
Eram nelipsit de la conferintele lor.
În Cernăuti era cel mai mare templu evreiesc din tară.
Preot Nicolae Grebenea
66
Erau sărbătorile de toamnă ce tineau o săptămână. M-am dus săl
văd seara, cu Tudor Simion, si am rămas la slujbă. Templul era
impresionant, cu două etaje, unde intrau femei si fete.
Jos erau cei doi cantori cu voci baritonale de artisti. Cam
cu un metru mai sus de naos era altarul unde oficia rabinul, si el
cu o voce exceptională. În templu intrau evreii si se asezau în
bănci la locul scris pe o carte de vizită: doctorul Itic Şloi,
avocatul X etc.
Toti rămâneau cu pălăriile pe cap. Omul de serviciu
aducea fiecăruia dintr-un dulap un Pentateuh, cele cinci cărti ale
lui Moise. Ne-am asezat si noi într-o bancă, am rămas cu
pălăriile pe cap si am cerut câte o Thora.
Ne-am uitat la vecini unde e deschisă si am urmărit slujba
cu emotie.
Părea că e o atmosferă sumbră, cerul era întunecat, o
furtună de tunete străbătea văzduhul. Aceasta tinu mult. În acest
timp, participantii la această dramă se aplecau, se băteau cu
pumnii în piept si strigau: „Oai, oai, oai!”, ca un fel de vai al
nostru - era ceva impresionant, părea că orice nădejde s-a dus...
Dar nu! Dintr-o dată părea că cerul se deschide, o geană de
lumină apare si toată slujba si muzica iau alt curs. O notă de
încredere si biruintă apare. Cerul s-a deschis peste tot, căci
Dumnezeul lui Israel, Iahve, a intervenit si a salvat pe poporul
său.
N-as fi crezut că evreii au o slujbă atât de frumoasă. Am
îndrăznit să mă duc si a doua si a treia seară. Colegul meu n-a
mai îndrăznit să mai vină, căci slujba se făcea până noaptea
târziu si-i era frică să nu fie ucis, căci circula zvonul că evreii
ucid crestini ca să le ia sângele si să-l folosească la unele slujbe
ale lor, cu deosebire la facerea păstii. A fost tot atât de
impresionant ca si în prima seară.
Crăciunul si Sfintele Pasti le-am petrecut la Bacău, la
sotie, care era în stare binecuvântată si în septembrie 1940 urma
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
67
să nască.
Ea născu la 15 septembrie o fetită căreia i-am dat numele
de Mariana si care a rămas, din pricina împrejurărilor
neasteptate ce s-au ivit, singura noastră fiică.
Sfârsitul lui iunie a adus examenul nostru pe care eu si cu
Simion Tudor, colegul meu, l-am luat cu distinctie. Abia am
plecat, că a doua zi au si intrat rusii în Cernăuti.
Franta capitulase în fata nemtilor la 22 iunie, iar la 26
iunie 1940 România a primit o notă ultimativă de la Molotov,
ministru de externe al Uniunii Sovietice: „În termen de trei zile
veti preda Uniunii Sovietice Basarabia, teritoriu al Uniunii
Sovietice, si în compensatie, fiindcă l-ati folosit ilegal peste
douăzeci de ani, veti preda din Bucovina teritoriul până la
această linie” si cu o linie rosie groasă era împărtită aproape în
două Bucovina.
Spaimă, nimeni nu ne apăra. Tratatele nu mai valorau doi
bani. Franta si Anglia nu-si puteau onora obligatiile fată de noi.
Nemtii ne-au îndemnat să nu ne opunem, ca să nu distrugem
tara. Ungurii si bulgarii stăteau la pândă, iar iugoslavii, ce aveau
un tratat de aliantă cu noi, „Mica întelegere”, din care făcuse
parte si Cehoslovacia, acum distrusă, au trimis pe granita lor de
răsărit 15 divizii.
Nu uitaseră că sunt slavi. Singuri, siliti, am capitulat.
Chiar din prima zi a ultimatumului acceptat, rusii au intrat
în Cernăuti. Dar, uimire: evreii i-au primit cu flori, cu discursuri
de laudă, cu steaguri rosii. Uitaseră că au fost cetăteni români si
că au trăit minunat în România. Aceeasi primire a rusilor le-au
făcut-o evreii în toată Basarabia. Dar ceea ce a fost cu totul
monstruos si de neasteptat a fost sabotarea retragerii armatei
române din Basarabia.
Nimeni dintre noi nu se asteptase la atâta miselie. Şi să nu
se uite că după primul război mondial ceruseră drepturi egale cu
noi, românii. Iar acum, iată care era atitudinea lor fată de tara în
Preot Nicolae Grebenea
68
care trăiseră si în care unii se născuseră.
În felul acesta si-au dat evreii arama pe fată, cum ar zice
poporul. Cam tot asa si-au mâncat si tiganii biserica.
ANUL 1940. TRAGEDIA ROMÂNIEI
Anul 1940 n-a fost numai anul pierderii Basarabiei, a
Bucovinei de Nord si a Cadrilaterului, ci anul durerilor neamului
românesc, anul tragediei României.
În graba cu care ne-am retras din Basarabia (căci rusii au
atins granita în cele mai multe locuri din prima zi, desi erau
stabilite trei zile pentru retragere), am avut pierderi imense de
materiale de constructie: ciment, fierărie, var etc.
Hitler era acum în culmea gloriei sale. Franta era învinsă
si ocupată, Anglia amenintată cu invazia germană. Belgia,
Olanda, Danemarca, Cehoslovacia ocupate de Germania.
Cum ungurii si bulgarii în primul război mondial au mers
alături de nemti, acum cereau nemtilor un ajutor pentru
fidelitatea lor. Ungurii cereau Ardealul, iar bulgarii Dobrogea.
Francezii si englezii garantaseră granitele noastre, dar acum ei
erau la pământ. Hitler a cerut să ne întelegem cu vecinii în
privinta granitelor. Acest lucru era imposibil. Obrăznicia
ungurilor era imensă: ei cereau tot Ardealul. Românii nu puteau
ceda de bunăvoie teritoriile lor. În cele din urmă cu bulgarii a
mers: ne-am înteles să le cedăm Cadrilaterul, două judete din
sudul Dobrogei: Caliacra si Durostorul. Cu ungurii nu. Atunci
Hitler si Musolini ne-au obligat să semnăm la 30 august la
Viena, un „Dictat”, extrem de dureros: cedarea ungurilor a
întregului Ardeal de Nord; 11 judete si jumătate ce urmau a fi
ocupate între 1 si 15 septembrie 1940.
Mare jale, dureri imense. Unii români din Basarabia si
Bucovina de Nord au fugit aproape cu mâinile goale în
România. De asemenea si din Ardealul de Nord unii au fugit în
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
69
România.
Ungurii însă cum au intrat în Ardeal au început uciderea
românilor. Au ucis preoti, intelectuali, tărani, în mari chinuri.
Dau aici datele suferintelor românilor după ocuparea
Ardealului de Nord, după pretioasa carte „Administratia hortistă
în nord-vestul României: 1 septembrie 1940 până la 1 noiembrie
1944” de Gheorghe I. Bodea, Vasile Suciu si Ilie Puscas, Cluj
Napoca, 1988.
„Numai în primele trei luni au fost ucise circa 5.000 de
persoane, peste 70.000 au fost închise în închisori si tabere de
internare, în jur de 100.000 de muncitori au luat drumul
emigrării în Cehoslovacia, Austria, Rusia.”
Furturile bunurilor românilor ardeleni din teritoriul cedat
s-a făcut prin actiuni particulare si prin legi. În primele sase luni
de guvernare străină au fost peste 500 de devastări a populatiei
române.
Iată lista formelor de atrocităti si crime făcute în timpul
ocupatiei maghiare a Ardealului de Nord:
- omoruri 9.919
- schingiuiri 1.126
- bătăi 4.126
- arestări 15.893
- profanări 124
- devastări colective 78
- devastări individuale 447
La toate acestea se adaugă o asuprire permanentă a
românilor tot timpul ocupatiei maghiare, maghiarizarea numelor
si alungarea în România a unui număr de aproape 200.000 de
români, uneori cu mâinile goale, alteori cu o traistă în mână.
Au dărâmat vreo zece biserici românesti, iar pe altele le-au
prefăcut în magazii. Presa aproape total interzisă. Ce să spun?
Preot Nicolae Grebenea
70
Cifrele vorbesc destul; o nouă barbarie începuse. Noii barbari
veneau din Europa Centrală: erau ungurii.
Fată de acest dezastru, românii l-au silit să plece din tară
pe nevrednicul rege dictator Carol al II-lea si generalul Ion
Antonescu a luat conducerea în conditii extrem de grele.
Pentru linistea tării l-a instalat ca rege pe Mihai I cu
prerogative reduse.
PREZENT ÎN GUVERNAREA LEGIONAROANTONESCIANĂ
Adio, studentie! Cum mai puteam continua în aceste
vremuri de dezintegrare a tării?
Schimbarea granitelor era un dezastru. Ion Antonescu
încercă a-l opri cu o hotărâre demnă de admirat. Făcu apel la
partidele politice să-l ajute, dar ele refuzară. Ceru ajutorul
legionarilor. Ei primiră, desi abia iesiseră din temnite si lagăre,
iar capii lor, în proportie de 90%, erau ucisi.
Cadrele rămase nu erau verificate.
Astfel se formă la 6 septembrie 1940 un nou guvern cu
Antonescu prim ministru si cu profesorul Horia Sima, ce s-a
impus ca sef al legionarilor, vice prim ministru, cu câtiva
ministri legionari.
Doream cu tot dinadinsul să iau o parohie, dar am fost
rugat stăruitor: „Amână preotia, ajută-ne acum să guvernăm”.
Am acceptat ca o concesie trecătoare până se vor pune
lucrurile pe roate.
Am luat postul de secretar al organizatiei legionare din
judetul Bacău.
Era al treilea post ca însemnătate. Întâi era seful judetului,
al doilea era prefectul si al treilea secretarul organizatiei. Muncă
neîncetată. Drumuri pentru organizarea judetului... Şedinte
pentru formarea cuiburilor si unitătilor legionare. Nu mai
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
71
ajungea timpul si acum, la 15 septembrie, Silvia a născut pe fiica
noastră Mariana.
Cei alungati din teritoriile cedate, flămânzi, fără posturi,
căutau o angajare, o bucată de pâine.
S-a organizat un ajutor legionar la toate sediile legionare,
pentru cei necăjiti: haine, mai ales, dar si alimente. După
cuvântul Sfintei Scripturi: cel ce are două haine să dea una celui
ce n-are. Multi au înteles si si-au deschis punga.
Dar în programul legionarilor era prevăzută trecerea
treptată a averilor si întreprinderilor evreiesti în mâinile
românilor. Trebuia făcut ceva în această directie.
Bacăul era cel mai mare oras din Moldova, după Iasi:
43.000 de locuitori, dintre care 15.000 de evrei. Era un oras
industrializat. Marile întreprinderi Filderman erau aici, fabrici de
stofe, de piele, de ciorapi, pestelci si de tot felul. Toate erau în
mâinile evreilor, afară de o fabrică de ghete. Vestita moară
Calmanovici era aici.
M-am dus să vizitez întreprinderile să văd cum trăiesc
muncitorii. Nu m-am dus ca legionar, ci cu o delegatie de la
Ministerul Muncii. M-am prezentat mai întâi la „Fabrica
Izvoranu”, de stofe care avea cam 1.100 muncitori.
Exista o lege, din 1937, propusă de D. R. Ioanitescu,
ministrul muncii din acea vreme, care se numea „legea pentru
protectia muncii si personalului românesc în întreprindere”.
Ea prevedea ca din personalul tehnic si administrativ 50%
să fie români de origine iar dintre muncitorii necalificati 75% să
fie români.
I-am întrebat pe cei trei frati Izvoranu cum stau cu legea
aceasta.
- În regulă, mi-au răspuns si mi-au adus procese verbale
semnate de vreo trei inspectori generali din care se vedea că
totul e în regulă. Să văd pe teren, am zis, după ce am cerut să mi
se dea câte o copie a proceselor verbale.
Preot Nicolae Grebenea
72
La verificare am găsit 51 de functionari administrativi
dintre care numai trei erau români, iar personalul tehnic cu 49 de
insi avea numai 7 români. La întrebarea de ce n-au respectat
legea, mi-au spus cu viclenie că n-au găsit români.
- Vreti să vă dăm un ajutor pentru găsirea oamenilor?
- Da! au zis.
- Vă vom da.
M-am dus în atelierele întreprinderii. Era cald si putin
miros. Lucrau femei, fete si bărbati. Erau plătiti cu trei lei ora,
iar unii cu 3,50 lei ora. Sâmbătă la orele 13:00 se făcea plata.
Piata era în scumpire. De aceea, am convenit să li se ridice
salariul cu jumătate, si aceasta de la data de 1 a lunii precedente.
Am întrebat ce plângeri au lucrătorii si câtiva mi-au spus
că au avut dreptul la concediu cu plată, dar nu li s-a plătit de
zece ani. Am dispus să li se calculeze drepturile cu dobânda
respectivă. Apoi am stabilit ce loc ar putea fi ocupat de un
român în întreprindere ca persoană administrativă sau tehnică ca
să nu dezorganizăm munca. Am propus două locuri si au fost de
acord.
I-am trimis cu următoarea adresă:
„Către Fabrica Izvoranu
Dorind a veni în ajutorul dvs., pentru a intra în prevederile
legii nr. ... din 1937 vă trimitem pe N. N., în postul cutare, cu
salariul de ....
Vă rog să-i înlesniti ca să-si însusească îndatoririle de
servici cât mai repede. Vă rog să confirmati acceptarea.
Cu stimă,
Secretarul organizatiei legionare a judetului Bacău,
N. Grebenea.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
73
Data ...”
După numire, angajatul se întorcea cu confirmarea primiri
pe care o puneam la acte. Asa am procedat la absolut toate
întreprinderile.
La o lună si jumătate am vizitat din nou întreprinderile, pe
toate. Şi am ridicat din nou salariile muncitorilor cu un sfert din
salariul ridicat ce-l aveau acum.
N-am întâlnit opunere în demersurile pentru aceste
schimbări.
Remarc un caz curios. La o fabrică de pungi, cu numai 20
de muncitori, nu am găsit patronul la sediul fabricii, ci numai pe
o domnisoară evreică de o rară frumusete si de o elegantă
exceptională. După ce am ridicat salariul muncitorilor am
întrebat:
- Dumneata ce salar ai?
- 2.500 lei, a fost răspunsul.
- Poate nu te pricepi la meserie, am zis.
- Nu, patronul e multumit de mine.
- Atunci cum poti sta la o fabrică cu un salar atât de mic?
- Sunt săracă, a spus.
O priveam admirativ pentru eleganta vesmintelor ei.
- Vreti ca si dumneavoastră să vă ridic salariul?
- Oh, v-as fi recunoscătoare!
- Ei, duduie frumoasă, aveti un salar de 8.000 lei.
- Multumesc din inimă.
După două săptămâni am înlocuit-o cu o fată fără serviciu
de la Oradea, care nu avea cu ce trăi. Am zis: eleganta evreică
are cu ce trăi, nu moare de foame, pe când cealaltă…
Unor muncitori li s-au putut da locuinte, iar unora să ia
masa la cantină. Câtorva li s-au dat ajutoare de Crăciun, până la
25.000 lei, de către Miscarea Legionară.
Şeful judetului, Andrei Costin Tescanu, îsi pregătea acum
Preot Nicolae Grebenea
74
căsătoria cu o frumoasă fată din Bucuresti. Datorită acestui fapt,
mai mult lipsea din Bacău. De aceea, în acel timp am condus eu
judetul. Prefectul judetului era Vasile Stoianu, profesor, apreciat
de toti pentru corectitudinea lui, întelept si cumpătat, cu mare
credintă legionară.
Evreii din judet, cu gândul captării bunăvointei lui, i-au
oferit 500.000 lei, dar el le-a zis: „Vă multumesc pentru ajutorul
ce mi-l dati, însă el nu-mi apartine, ci Statului Legionar” - si în
fata lor i-a depus la Administratia Financiară. Am colaborat
perfect cu el.
Când cineva i-a propus: trebuie să îl împuscăm pe cutare,
el a răspuns: „Pentru ordinea în judet răspund eu. Dacă vii cu
astfel de gânduri, te împusc pe tine.”
Şeful legionar pe toată Moldova, 13 judete, era
comandantul legionar Eugen Dragomir. El era originar din
judetul Bacău. Bun avocat, energic, cu un trecut frumos de
luptă, făcut în lagăr la Vaslui. Spirit practic, cu înclinări
înnăscute pentru organizare pe teren economic. Capabil, în unele
momente ale vietii lui a fost viteaz si si-a asumat total
răspunderea unor actiuni ale sale.
Fiindcă unii legionari aveau atitudini ofensatoare fată de
unii functionari ce au fost corupti sau dusmani ai legionarilor,
am trimis câteva circulare pentru reglementarea lucrurilor. Am
dispus: atâta vreme cât cineva e în serviciul statului, în orice
functie, el trebuie să fie respectat si nimeni nu are dreptul a-l
blama. Dacă e vinovat, să fie dat în judecată si justitia să
hotărască dacă e vinovat sau nu. Dar până atunci să se bucure de
toată cinstea oficiului său.
Şeful corpului muncitoresc din tară, Dumitru Groza, fără
să cer, a trimis o echipă de sase muncitori, calificati câtiva, să
mă ajute la românizare.
I-am lăsat să discute cu unii patroni de întreprinderi. Dar
îndată am primit telefoane peste telefoane de la fabrici. Patronii
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
75
speriati mă chemau la fata locului. Ei nu erau obisnuiti cu tonul
agresiv si chiar foarte violent pe care l-au folosit acestia în
dezbatere pentru unele schimbări ce pretindeau să se facă
imediat.
Doi dintre ei puseseră pistoalele pe masă, la discutie,
pentru amenintare. Evreii tremurau. Eu mă obisnuisem să tratez
toate schimbările ce doream a se face prin discutii pasnice,
amiabile, si totusi cu hotărâre.
Mi s-a părut că maniera lor nu corespunde stilului legionar
si nu e potrivită pentru rezolvarea problemelor de la Bacău.
Am telefonat lui Nicolae Pătrascu, secretarul general al
Miscării Legionare, care era un prieten al meu, i-am spus
situatia si i-am spus că nu am nevoie de astfel de ajutoare ce
compromit actiunea si că pot să rezolv singur problemele de la
Bacău. A doua zi nici unul din ei nu mai era la Bacău.
Această manieră dură, excesivă, si cu o tentă teroristă pe
care au avut-o acesti muncitori, a fost recomandată peste tot în
tară de Dumitru Groza.
Eram uimit de ce auzeam despre felul cum lucrau unii în
unele judete. Nu semăna cu nimic din ce stiam eu si din ce
învătasem eu despre legionari, eram îngrozit de ce auzisem că se
petrece bunăoară în judetul vecin, Neamt, unde conducea un
ardelean: Crăciunas. Acestia nu sunt legionari, îmi ziceam. Sunt
niste intrusi. Conduce oare Miscarea Legionară sau niste
netrebnici ai ei? mă întrebam.
Eram nelinistit si îndurerat: nu mergea bine. Tineretul,
prea îndrăznet si nepoliticos, cei în vârstă, prea agresivi. Lipsea
la multi eleganta în atitudini pe care o dă cultura, civilizatia,
studiul.
Unii erau de o corectitudine dusă la limita extremă, dar
tonul lor era dur, intimida. Iar oamenii aveau nevoie de liniste,
pace, încredere. Mai multă răbdare si o bunăvointă calmă ar fi
dus la o descretire a fruntilor.
Preot Nicolae Grebenea
76
În vreme ce unii se zbăteau în toate părtile să ajute, să
mângâie, să dreagă lucrurile, să astupe găurile, să unifice, să
întoarcă privirile tuturor spre Dumnezeu - altii au dat drumul
unor porniri lacome de îmbogătire, prin lipsa de scrupule si
agresivitate. Dar ei erau putini, intrusi, neverificati.
Îmi spuneam: se vor îndrepta lucrurile. Se vor face unele
verificări ale cadrelor si se va face o curătire.
Nu întelegeam de ce merg lucrurile prost, când ele
trebuiau să meargă, dacă nu foarte bine, măcar multumitor. Deabia
prin 1977 am aflat un răspuns: Dumitru Groza ar fi fost un
agent al Rusiei, comunist, infiltrat în conducere. Lucra pentru
compromiterea Miscării Legionare, pentru distrugerea ei, ca
înaltul spirit de sacrificiu să nu se manifeste. Unii sustin însă
desăvârsita lui corectitudine.
În 1966 am aflat si de Crăciunas, care făcea
monstruozităti în judetul Neamt, că era agentul Angliei si lucra
pentru distrugerea Miscării. După „rebeliune” a fugit la Londra
cu banii Miscării de la Ajutorul Legionar, si a deschis un birou
de import-export. Şi câti nu vor fi fost ca ei! Asta pentru că
Antonescu a cerut: deschideti usile să intre si altii în miscare. Au
intrat, dar neverificati.
N-am acceptat să intre cineva într-un post numai pentru că
era legionar. Acel „scoală-te tu ca să mă asez eu” nu l-am
acceptat. Cel ce urma a înlocui pe cineva trebuia să fie destoinic,
pregătit, eficient imediat si pătruns de cele mai curate
sentimente si cu dragoste de mai bine.
Pe această chestie am creat unele nemultumiri si chiar
adversităti.
Astfel, într-o zi m-am trezit cu un mare grup de preoti ce
veniseră să schimbăm pe protopopul Zota. Acesta era un om
bătrân, mai avea doi ani până la pensie, nu aveai ce-i imputa. Mă
informasem amănuntit despre el. Era un om vrednic. As fi voit
ca el să rămână în postul lui până la pensionare.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
77
Mare a fost deceptia tuturor când le-am spus că întrucât
Conducerea, seful judetului, prefectul si cu mine, nu a examinat
această problemă, nu putem face această schimbare.
Însăsi soacra mea, institutoare, dorind să ajungă directoare
la scoala unde functiona, desi mai capabilă decât directoarea ce-i
era prietenă, a fost respinsă pe motivul că aceea, din veniturile
grădinii scolii întretinea o soră foarte bolnavă, iar soacra mea era
bogată, cu două grădini.
De asemenea, l-am respins si pe socrul meu de la un post
de director la moara Calmanovici, post pe care-l ceruse pentru
că era plătit cu 60.000 lei lunar, sumă fantastică si, motiva
dânsul, pentru că are experientă si e capabil. Dar nu l-ar fi putut
primi, pentru că acolo trebuia un om incoruptibil si mă temeam
că nu va putea rezista ispitelor evreilor de a-l cumpăra.
*
Mi s-a părut curios că la mai toate întreprinderile evreiesti
directorii erau plătiti cu 8.000 de lei si toti ceilalti functionari cu
salarii mai mici. Am intrat la bănuială. Cineva mi-a soptit că
evreii lucrează cu state de plată duble: unele reale - cu salariul
adevărat, iar altele cu salarii mai mici ce trebuie prezentate
fiscului pentru impozitul pe salariu. Acest impozit era atunci la
noi de 10%.
Un functionar de la fabrica Izvoranu, pus de mine, mi-a
adus statele reale de plată ale functionarilor. Le furase pentru
scurt timp. Uimire: trei directori cu câte 60.000 lei fiecare,
juristconsultul 47.000 lei si toti functionarii coborau de la
60.000 lei la 15.000 lei. Numai doi functionari români în functii
administrative erau cu trei mii de lei ca să nu afle furturile ce le
făceau ceilalti. Ţinând cont că erau 100 functionari, putem vedea
cu ce sumă enormă păgubeau statul evreii de la fabrica Izvoranu
prin această fraudă fiscală. Toate întreprinderile procedau la fel,
în tot regatul.
Preot Nicolae Grebenea
78
Numai cu sumele de bani cu care păgubeau fiscul toate
fabricile din Bacău, cât si la întreprinderile din Moldova si
Basarabia s-ar fi putut dubla salariile învătătorilor si
functionarilor si ale profesorilor din toată tara. Acum am înteles
de ce ardelenii se plângeau că ei plătesc 63% din impozitele pe
tară si tot restul tării abia 37%.
Cu astfel de plăti la fabrici am înteles de ce evreii preferă
să fie functionari comerciali, administrativi, în fabrici, sau
functionari la bănci, dar nu functionari la stat. Ca să poată face
aceste matrapazlâcuri, evreii au trebuit să corupă mai întâi pe
functionarii fiscului si pe inspectorii de control.
Cât de departe erau de visul legionarilor! „Va trebui să
creăm un om drept, cinstit, corect, incoruptibil, plin de avânt în
lupta pentru binele patriei. El va trebui să fie înzestrat cu un înalt
spirit de jertfă si cu un nemărginit dor de desăvârsire. În acord
cu spiritul strămosilor, el va trebui să fie un luptător cu privirile
îndreptate spre cer si cu gândul: «totul pentru tară».
Cu acest om de azi va trebui să lucrăm, făcându-l să
înteleagă că binele general e mai presus de cel particular si să
luăm treptat din mâinile evreilor comertul, industria si prea
multele bunuri la care au ajuns prin coruptie si fraudă. Ei le
mentin si le cresc prin aceeasi metodă: coruperea românilor.
Deci influenta lor e nefastă. Va trebui treptat scăzută până ce ei
singuri se vor adapta unei tinute de alt nivel sau vor pleca.
În nici un caz nu vom putea adopta metoda turcilor care, în
plin secol XX, au prins pe armenii ce acumulaseră acolo cele
mai mari avutii si, pe cei ce nu au putut scăpa cu fuga, i-au ucis
fără milă. Numărul celor ucisi, dacă îmi amintesc bine, era de
1.600.000. Era ceva grozav si monstruos.
Prea crestini, suntem departe de gândul vreunei ucideri.
Hristos s-a răstignit pentru toti. Români constienti, nu-i putem
lăsa să ne subjuge si să devină stăpânii nostri. Ungurii mai duri
îi maghiarizează. Toată clasa de sus a grofilor unguri e corcită
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
79
cu evrei din care cei bogati s-au pierdut în masa contilor unguri.
Noi îi lăsăm să rămână evrei, dar nu va trebui să-i lăsăm să fie
stăpâni pe avutiile noastre.
Este bine că n-au acaparat învătământul cum au făcut în
Franta si în Anglia precum si în alte câteva tări. Spiritul lor nu se
potriveste cu spiritul nostru. Monoteismul lor uscat nu i-a
învătat să vadă si pe „tu” si pe „el”, ci numai pe „eu” si pe „noi”.
De aici vine exclusivismul lor. Trinitarismul crestin ce s-a făcut
cunoscut clar la Epifanìe, Botezul Domnului, a arătat un
Dumnezeu Tată, un Fiu si un Duh Sfânt, o unitate a firii în
treimea ipostaselor. El a deschis perspectiva întelegerii tuturor
oamenilor între ei, înlăturând orice exclusivism ebraic.
Cum ne-ar putea întelege evreii crescuti în Thora, în
Vechea Aliantă, în Talmud si rabinism, pe noi, cei crescuti în
Noua Aliantă, într-un crestinism care-i îmbrătisează pe toti, în
care Dumnezeu e Tatăl tuturor si toti oamenii, ca fii ai lui
Dumnezeu, sunt frati între ei?
Niciodată nu ar fi putut apărea în crestinism, în
interpretarea Evangheliei de vreun mare dascăl crestin, ceea ce a
apărut în Talmud în interpretarea marilor rabini: „Pe cel dintâi
dintre crestini ucide-l!” Câtă deosebire între măretia sublimă a
crestinismului si această conceptie inferioară a evreilor, în care
îndemnul de a urî pe altii devine doctrină a religiei. În crestinism
Dumnezeu nu exclude pe nimeni, El e Tatăl tuturor, nu numai al
evreilor, si pe toti îi iubeste si pe toti îi cheamă la desăvârsire.
Hristos S-a jertfit pentru toti.
De aceea, îmi ziceam, noi nu trebuie să ne lăsăm cuceriti
de spiritul evreiesc, care e cu totul contrar felului nostru de a
gândi si a fi, credintei noastre, stilului nostru de viată.
„Românizarea” mergea totusi înainte, la Bacău, fără
convulsiuni, dar cu pasi lenti, nu cum ar fi dorit unii, mai grăbiti.
Tot asa si în orasele Moinesti, Târgu-Ocna, Comănesti, cât si la
tară.
Preot Nicolae Grebenea
80
*
Colaborarea cu Ion Antonescu schiopăta, dar totusi
mergea. Când, deodată, s-a comunicat stirea că legionarii au ucis
la închisoarea Jilava 64 de detinuti. Antonescu, revoltat, a
denuntat faptul si s-a desolidarizat de el. Atrase atentia că acest
lucru nu trebuia să se întâmple si nu va mai trebui să se întâmple
în viitor si că el va pedepsi aspru orice altă faptă de acest fel.
Aceasta se întâmpla la 28 noiembrie.
Ce se întâmplase?
Legionarii au prins pe cei care fuseseră marii lor dusmani,
dintre care unii politisti, care au bătut si au ucis legionari: pe
unii i-au spânzurat cu sfoară de mătase în timpul dictaturii lui
Carol al II-lea, pe altii i-au aruncat de vii în flăcările
crematoriului. Generalul Argesanu era între ei, prins când voia
să fugă în Bulgaria. Armand Călinescu, care a fost pus de Carol
al II-lea, regele asasin, trei zile prim-ministru ca să reprime pe
legionari, a fost ucis. El omorâse peste 250 de legionari, floarea
conducerii legionare, oameni de mare valoare. Mai erau si altii,
toti asasini si trădători.
Acum se găseau în asteptarea judecătii: la cei mai multi,
cercetările vinovătiei erau încheiate si procesele lor începute, iar
câtiva erau încă în cercetări. Procesele însă se tergiversau. Între
ei era si generalul Gabriel Marinescu, fost sef al Prefecturii
Capitalei timp de 10 ani, temut si prea stiut asasin, om al Elenei
Lupescu, al lui Carol si al ocultei europene.
Desi fărădelegile lor erau vădite si stabilite, justitia amâna
darea hotărârilor de condamnare. Afară de 2-3 exceptii, oameni
ce poate urmau a fi eliberati după terminarea cercetărilor, toti
erau niste brute, oameni încărcati de fărădelegi, dar foarte
influenti. Acum, prin rude si cunostinte, căutau să scape.
Antonescu a cerut, probabil influentat de neamurile lor, să
fie mutati la o închisoare militară. Dar legionarii, temându-se că
acolo vor găsi o modalitate să fugă, au luat repede hotărârea ca
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
81
mai bine să-i predea morti unitătii militare ce urma a-i lua în
primire.
Fapt neasteptat, dureros, nedrept, dar fapt.
Discutând mai târziu, în timpul detentiei mele, cu niste
fruntasi comunisti, iată ce au spus cu privire la acesti detinuti:
„Dacă e să vă felicităm pentru ceva, e că le-ati ucis pe bestiile de
la Jilava. Acestia erau niste brute. Dacă nu-i ucideati, ati fi dat
dovadă că nu sunteti luptători. Dacă scăpau, v-ar fi ucis în
continuare si ne ucideau si pe noi”. Nici chiar asa, nu trebuie să
fim felicitati, ci să regretăm momentul fatal.
UCIDEREA LUI NICOLAE IORGA ŞI A LUI VIRGIL
MADGEARU
În a doua noapte, 29 noiembrie, a fost ucis marele profesor
Nicolae Iorga. Savant în istorie, cunoscut de o lume întreagă.
Ştirea a zguduit pe toti care au aflat-o. Antonescu a intrat în
furie: tuna si fulgera contra asasinilor. Se pare că uciderea s-a
făcut fără stirea lui Horia Sima si spre marele lui regret. Ea a
stricat mult Miscării Legionare.
Iorga avea vina lui; ea nu putea fi tăgăduită. Avea
răspunderi pentru îndemnul dat lui Carol al II-lea să instaleze
dictatura si pentru uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu. Horia
Sima l-ar fi îndemnat să meargă în Italia, la adăpost, până mai
„asează” lucrurile la noi, dar el a refuzat.
Crima s-a produs asa: trei tineri, s-au prezentat noaptea la
locuinta lui de la Vălenii de Munte si l-au smuls familiei ca să
dea o declaratie. El a înteles că i-a venit sfârsitul si a acceptat.
Împotrivirea ar fi tulburat prea mult familia lui. Toti trei erau
absolventi ai Academiei Comerciale. Acestia l-au suit într-o
masină si au plecat cu el în satul Strejnic de lângă Ploiesti.
Acolo l-au împuscat. Discutiile de pe drum nu sunt cunoscute.
Se spune că a primit moartea senin si măret. El le-ar fi spus
Preot Nicolae Grebenea
82
câteva cuvinte ce le-au pătruns la inimă si că-i iartă pentru urâta
faptă ce urmează a o săvârsi. Dar inima lor era împietrită si nu lau
putut ierta.
Profesor de mare calitate, în viată a dat multe lectii până la
vârsta lui de 70 de ani. A dat si prin moarte o mare lectie: nu
cum să trăim, ci, dacă moartea este inevitabilă, cum să murim
frumos. Vanitatea lui neocolită l-a pierdut.
În aceeasi noapte, aceeasi insi l-au ucis si pe profesorul
universitar Virgil Madgearu. Din răzbunare, căci ani de zile a
refuzat să-i treacă la examen pe nedrept, întârziindu-i să intre în
viata activă într-un post potrivit cu pregătirea lor.
Mari crime, mari fărădelegi, mare miselie! Din ce adâncuri
obscure instinctuale au izbucnit aceste porniri bestiale pe care nu
le-au putut înfrâna?
Horia Sima i-a dezaprobat si a cerut să plece imediat în
străinătate, că altfel îi bagă imediat în temnită.
Mă obisnuisem să tin unele conferinte publice, pentru
dezbaterea problemelor legionare si lămurirea telurilor Miscării
pentru marele public, la care veneau cei interesati si uneori cei
mai de elită oameni ai orasului.
Îndată după terminarea conferintei, primul presedinte al
Tribunalului Bacău mi-a pus întrebarea:
- Ce credeti despre uciderea marelui profesor Nicolae
Iorga?
- Sunt uluit, am răspuns. De două ore am aflat si eu
aceasta. Nu cunosc părerea oficială, însă pornirile celor care l-au
ucis le pot întrevedea: răzbunarea. Consider că uciderea e nu
numai o prostie, o greseală, ci o crimă politică urâtă care n-ar fi
trebuit să se întâmple, cu urmări dintre cele mai rele pentru
Miscare si pentru noi toti.
Ştiam că între Nicolae Iorga si Corneliu Zelea Codreanu
nu erau raporturi bune. Iorga îl critica cu asprime pe Codreanu,
numindu-l în mod consecvent „putintelul om”. Cum Codreanu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
83
era voinic „ca un brad”, cum ar zice poporul, era evident că
epitetul nu se referea la fizic ci la mintea lui. Dar acest lucru nu
era cu nimic justificat. Se deduce din tot ce stiu si înteleg eu că
profesorul Nicolae Iorga era gelos pe marele prestigiu al lui
Corneliu Zelea Codreanu ce crestea din zi în zi, pe prestigiul lui
moral imens, pe iubirea tineretului care se îndrepta tot mai mult
spre Codreanu, tineret care, chemat de Iorga, refuza a-l urma.
Toate acestea i se păreau lui Iorga că-l umbresc. Asa că cu orice
ocazie, ani de zile, tuna contra „putintelului om”, fără ca acesta
să răspundă.
Dar, în pragul proclamării dictaturii de către Carol al IIlea,
în februarie 1938, Iorga a scris două articole împotriva
legionarilor si a unui început de comert legionar ce mergea
foarte frumos. Dar acest comert legionar s-a început si la
îndemnul lui Iorga care, întrebat „Ce să facem ca să scăpăm de
evrei?”, a răspuns: „Faceti ce fac ei, faceti comert ca ei”.
Revoltat, Corneliu Zelea Codreanu i-a trimis o scrisoare în care
i-a spus că e „necinstit sufleteste”. Atât i-a trebuit lui Iorga; l-a
dat în judecată pentru ultraj. La cele peste 200.000 de scrisori
trimise din tară în care era rugat să-si retragă plângerea, Iorga a
răspuns cu un refuz. La judecată Codreanu a fost condamnat la
sase luni detentie. Ulterior i s-a făcut de către Armand Călinescu
un alt proces în care a fost condamnat la 10 ani temnită grea,
după care Armand Călinescu, prin uneltele sale, l-a ucis
miseleste. Deci, uciderea lui Nicolae Iorga vine ca o răzbunare
pentru asasinarea Căpitanului.
Dar ea nu e justificată din punctul de vedere crestin si
legal, în nici un caz.
Nu se justifică nici din punct de vedere politic. Iorga era o
mare personalitate cu un prestigiu enorm, atât în tară, cât si în
străinătate. De conflictele lui cu legionarii stiau putini. Multi îl
iubeau pentru marele lui patriotism, pentru munca lui
neobisnuită si prestigiul lui stiintific. Ucigându-l, loveai în
Preot Nicolae Grebenea
84
iubirea celor care îl admirau. Acestia erau multi si nu meritau
această lovitură. Apoi mai era nevoie de el, de condeiul său
inspirat, de pasionata lui iubire de tară. Mai ales acum, când
ungurii au ocupat Ardealul de Nord si, cu o sălbăticie demnă de
barbari, ucid mii de români făcând cele mai neasteptate si
grozave crime si fărădelegi.
PRIMAR LA SLĂNIC-MOLDOVA
Simtindu-mă obosit si slăbit, mi-am luat un concediu de
odihnă de o lună si câteva zile, pentru a mă putea reface fizic.
Mi-am zis totusi să fac ceva si am luat postul de primar la
Slănic-Moldova, care tocmai era liber.
Statiunea era o frumusete. Poate era tot ce avea România
mai frumos la acea oră, ca statiune climaterică. Deasupra
orăselului-sat mai ridicat pe deal, între brazi, se ridicau câteva
vile, constructii în stil românesc, foarte variate ca aspect si
colorate deosebit. Era o statiune fermecătoare. Cu ape minerale
pentru ochi, stomac, rinichi si alte organe. Erau ape vestite în
puterea lor vindecătoare. Aerul era reconfortant. Soarele era
blând si binefăcător.
Cunoscusem si alte statiuni: Ocna Sibiului, Olănesti,
Govora, Herculane, Păltinis, toate cu specificul si farmecul lor,
dar mai putin atractive ca Slănicul. Unele erau prea la ses, fără
aerul ozonat al Slănicului. Păltinisul era prea sus: 1200-1400 m
altitudine si aerul său prea tare nu-l puteau suporta toti.
Slănicul era bun pentru toti: nici prea sus, nici prea jos.
Noua granită dintre noi si unguri era acum aproape. M-am
dus să o văd. Priveam cu gândul dincolo, în Ardealul pe care îl
părăsisem .
Ajutorul de primar ce l-am găsit si cu care trebuia să
colaborez la conducerea primăriei era un rus, fiu de general.
Fugise în timpul revolutiei din tara sa. Antonescu îl cunoscuse
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
85
pe tatăl lui ce luptase alături de noi în 1916-1917 si, aflând de el,
generos, a tinut să-i dea o pâine. A fost foarte politicos si
muncitor. Fată de mine avea o atitudine prea supusă, slugarnică,
lucru care nu mi-a plăcut.
Spre sfârsitul sederii mele la Slănic am început să mă
îndoiesc de corectitudinea lui. Simteam că nu e curat, că în el se
ascunde un comunist camuflat.
Într-adevăr, pe multi fugari din Rusia ce se găseau în
emigratie, oameni de omenie dar care trăiau în greutăti,
serviciile secrete rusesti i-au captat si i-au angajat în serviciul
lor. Acum el trebuia să joace un joc pe care nu-l mai jucase
înainte. La multe lucruri neasteptate ne împing împrejurările!
Slujba de primar într-un orăsel e usoară si plăcută. Esti la
dispozitia nevoilor unor oameni dar, cu bunăvointă, toate se pot
face spre bucuria tuturor. Totul e să fii cinstit. Şi dacă
constructiile edilitare care cer pricepere, control si alergătură
lipsesc, totul e usor si plăcut.
Simteam că aici mă refăceam din toate punctele de vedere.
REBELIUNEA: 21-23 IANUARIE 1941
Crimele de la Jilava si uciderea lui Nicolae Iorga si a lui
Virgil Madgearu au zdruncinat mult încrederea lui Ion
Antonescu în legionari.
La o întrunire legionară în Iasi, Antonescu s-a prezentat nu
numai în cămasă verde, ci si în pantaloni verzi. Dorea să placă si
să câstige pe legionari, dar acestia nu l-au aclamat cum ar fi
dorit. L-au aclamat frenetic pe Horia Sima si prea putin pe
dânsul.
A cerut să i se dea comanda Miscării, dar legionarii n-au
avut încredere în el, l-au refuzat. Poate că voia numai să frâneze
abaterile legionare, să-i stăpânească mai bine, sau poate că avea
si alte gânduri, nu stim. Însă legionarii s-au temut să nu abată
Preot Nicolae Grebenea
86
directia generală de orientare de la telul lor fundamental:
românizarea, crearea unui nou spirit românesc si a unei Românii
legionare, în care românul să fie stăpân deplin în casa lui.
Legionarii se temeau de influentele din jurul lui Ion
Antonescu. Cel mai apropiat sfătuitor al lui era Misu Antonescu,
profesor universitar, pe care legionarii l-au prins la o sedintă a
francmasoneriei si l-au fotografiat. Asta chiar în timpul
guvernării. Masoneria era cea mai mare dusmană a legionarilor.
Un lucru neplăcut s-a ivit pe drum la luarea unor
întreprinderi din mâinile evreilor. Populatia de limbă germană,
sasii si svabii au cerut să preia unele întreprinderi. Hitler a trimis
capital german si l-a pus la dispozitia acestora pentru a participa
la întreprinderi alături de români. Dar ei aveau pozitii
economice mult mai tari decât românii, pozitii pe care le
mosteniseră în urma situatiei privilegiate avute în Austro-
Ungaria. A le da lor aceste avantaje însemna a schimba pe evrei
cu nemtii.
Fireste, legionarii au refuzat orice ingerintă germană în
aceste treburi. Refuzul a dus la nemultumiri si conflicte între
acestia si legionari. Lăcomia germană i-a revoltat pe legionari.
Mai gravă a fost cererea lui Hitler ca la marile
întreprinderi industriale ce trebuiau a se româniza nemtii să
participe cu o mare cotă de actiuni.
Asta însemna de acum înfeudarea unor bunuri din
România nemtilor. Cererea a fost respinsă cu indignare.
Hotărât! Legionarii n-au găsit în germani niste prieteni si
sprijinitori, ci mai curând niste dusmani. Asa si comunistii din
România au găsit în comunistii rusi niste dusmani deghizati.
Pe de altă parte, fără să o poată spune tare, legionarii erau
nemultumiti că trupele germane din tara noastră cumpărau zilnic
mărfuri de la noi cu preturi mult ridicate, mai ales alimente, si le
trimiteau acasă la ei, scumpind piata si destabilizând tara. Mai
târziu s-a aflat că germanii falsificaseră banii nostri si emiteau în
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
87
serie câti bani vroiau, bineînteles fără a avea vreo acoperire în
aur.
Deci lucrurile nu mergeau bine nici cu Antonescu, nici cu
nemtii care aveau mai mare nevoie de armată decât de legionari.
În taină Antonescu cugeta si plănuia o eventuală înlăturare a
legionarilor de la guvernare, dacă va fi cazul. În acelasi timp si
legionarii se gândeau să-l înlăture pe Antonescu.
Dar pe câtă vreme ei nu au întreprins nimic, Antonescu
aflând gândurile legionarilor, a pregătit „lovitura”: a luat
asentimentul lui Hitler si a multor generali din armata română.
La 21 ianuarie 1941, la câteva zile după confiscarea de
către legionari a arhivelor si documentelor fracmasoneriei, el a
dat ordin să se ia din mâinile legionarilor prefecturile judetelor,
radioul, posta, telegraful, sediile legionare, toate institutiile de
stat. Fireste, legionarii s-au opus în multe locuri si de aici lupte
între soldati si legionari. Mai ales la prefectura capitalei, la
postă, la telefoane. În Bucuresti opozitia a fost extrem de dârză.
Manifestatii pe străzi ale tineretului legionar si în alte
locuri pentru apărarea pozitiilor lor si păstrarea puterii. În cele
mai multe locuri, atât militarii, cât si legionarii, în întelegere
între ei, asteptau ce se va întâmpla la Bucuresti. Aici legionarii
se opuneau la predarea celor cerute de Antonescu. Ziua de 22
ianuarie a fost cea mai îndârjită zi. Situatia era neclară. Oamenii
asteptau să vadă de partea cui vor trece unitătile germane din
Bucuresti.
În acest timp, radioul era în mâna lui Antonescu si el
vorbea mereu că legionarii pe care i-a adus la putere au fost
abuzivi, nerecunoscători si că e silit să-i doboare de la putere
spre a stabili linistea si încrederea. Desi unii sunt de treabă,
spunea el, Horia Sima i-a împins spre crime si fărădelegi.
În acest timp se comunică o stire care i-a răsturnat pe toti
cei ce nu cunosteau pe legionari. „Legionarii în stradă, în văzul
tuturor, au uns cu petrol un soldat si l-au aprins de viu. Iată ce
Preot Nicolae Grebenea
88
fac ei cu soldatii patriei”, se spunea. N-am crezut o clipă această
informatie, dar ea s-a întins repede în toată tara si cei mai multi
au luat-o ca reală.
Şansele legionarilor în această luptă scădeau treptat. În
Bucuresti, dar si în alte câteva locuri au năvălit tiganii si au
început să prade si să devasteze unele magazine evreiesti, dar si
ale altora. Era o tulburare urâtă si primejdioasă.
Legionarii se plimbau în grupuri pe străzi cântând
revolutionarele lor cântece si strigând lozincile lor. Însă din
diferite locuri s-a tras asupra lor de la ferestre sau balcoane în
timp ce manifestau pasnic. S-au urcat si i-au descoperit. Erau
evrei. Furia era prea mare căci îndrăzneala întrecuse orice
măsură. S-a spus că legionarii i-au luat, i-au târât la abator unde
i-au înjunghiat si i-au asezat în cârlige. Ar fi fost vreo 200 de
cazuri. Dar aceasta este o versiune sustinută de majoritatea
dusmanilor legionarilor. O altă versiune o contestă integral si e
sustinută de multi si chiar de dusmani ai legionarilor.
Petre Pandrea, fruntas al miscării comuniste din România,
mi-a spus personal că s-a dus anume la abator după stirile ce
circulau, să vadă evreii spânzurati, dar nu a găsit nimic. Deci,
concludea el, era un zvon pentru compromiterea legionarilor.
Până azi mai circulă acest zvon si unii neinformati, sau cei
cărora asa le place, spun că aceste ucideri monstruoase nu s-ar fi
făcut în timpul rebeliunii, ci chiar în timpul guvernării legionare.
Ca unul ce am fost pe teren în acel timp si cunosc lucrurile,
dezmint din tot sufletul si cu cugetul curat că spun adevărul,
această monstruozitate nu s-a produs nicidecum. Toate dovezile
arată că e inventie pur jidovească.11
În acele zile tragice, când auzeam de furturile din
Bucuresti comise de intrusi, mă lua groaza. Lacrimi mari
11 S-a publicat un proces verbal încheiat după rebeliune, la Abator,
semnat de tot personalul acestuia, care arată că nimeni nu a fost ucis la
Abator.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
89
curgeau din ochii mei. Nu mă puteam linisti. Ah, această mare
nădejde de mântuire a neamului meu se dărâma terfelindu-se
astfel! Era ceva greu de suportat fără mari dureri. O miscare
frumoasă care se ridicase greu, prin mari lupte, murea acum
necinstită în acte josnice si îmi ziceam: „Neamul meu s-a născut
într-o zodie fără noroc. Şi e nedrept. El a stat atâta vreme scut
Crucii Domnului si tot el a oprit cu pieptul lui uraganul ridicat
de semilună, ca să nu ajungă în Vest, după cum spune
Eminescu. Şi iată, Doamne, tu îl lasi?! Cei mai buni fii ai lui ce
începură a-l mântui: Mihai Viteazul, Horia, Tudor pandurul,
Corneliu Zelea Codreanu, tu ai îngăduit să fie ucisi înainte de
vreme? Şi acum lasi să cadă si ultima rămăsită a celui din urmă?
Ah, Doamne, miluieste neamul meu si va fi iarăsi scut Crucii
Tale!”
Şi mă rugam: „Nu îngădui, Doamne, să curgă sânge, acum
în lupta dintre frati, că a curs destul în trecut, în luptă cu
dusmanii. Fii milostiv. Opreste valul înfruntării dintre noi si adă
pace.”
Confruntarea a tinut până în a treia zi, 23 ianuarie, când
divizia de tancuri germană ce era în Bucuresti, condusă de
generalul Hansel, a comunicat că intervine în favoarea lui
Antonescu.
Fată de această gravă hotărâre, ca să se evite un război
civil, legionarii s-au retras. Ei au înteles că lupta e pierdută,
chiar fără această interventie germană, întrucât armata era în cea
mai mare parte cu Antonescu.
În noaptea de 23-24 ianuarie legionarii au predat toate
institutiile ce erau în mâna lor. În urma ciocnirilor ce au avut loc
în tară, au fost ucise 607 persoane, dintre care foarte putini erau
soldati, ceilalti erau legionari.
Antonescu s-a lăudat că a lichidat pe legionari cu numai
607 morti. Dar acest lucru nu se datora lui, ci patriotismului
legionar. Ei au înteles că un război civil între noi e nepermis, e
Preot Nicolae Grebenea
90
tot ce poate fi mai rău si, imediat ce au înteles că nemtii sprijină
pe Antonescu, s-au retras.
După aceasta, o prigoană cruntă s-a îndreptat contra
legionarilor. Un val nestăvilit de minciuni s-a pornit contra lor,
că au furat, au făcut asupriri si fărădelegi.
Hainele de la ajutorul legionar erau fotografiate si se
comunica în presă că sunt lucruri furate. În unele locuri, aceleasi
haine aranjate altfel se publica acum că „sunt alte lucruri furate”.
În câteva locuri s-au predat banii de la Ajutorul legionar, dar în
presă s-a comunicat că X, Y au furat acesti bani. Nu aveai
putinta să dezminti.
Trebuie să amintesc că, după sase săptămâni de la asa-zisa
rebeliune, un comisar al politiei orasului Bacău, care avea o soră
măritată cu un legionar, mi-a comunicat aceasta: „în 21 ianuarie
am primit ordinul: «Devastati două prăvălii evreiesti si dati vina
pe legionari». Dar din cauza ordinii pe care ati tinut-o noi n-am
putut împlini acest ordin”.
Acest ordin trebuie să se fi dat la toate politiile din tară si,
unde s-a putut, a fost executat. Ordinul venea de la Ministerul de
Interne.
Cu o furie sălbatică, Antonescu a ordonat arestări. Au fost
arestati 42.000 de legionari ce au intrat în cercetări. Multi au fost
eliberati, dar la câteva mii li s-au făcut procese grele. Cei cu
crimele de la Jilava au fost condamnati la moarte. Toti sefii ce
intraseră în rebeliune, care de fapt e lovitura de stat a lui Ion
Antonescu pentru schimbarea regimului legionar si preluarea
puterii, au fost condamnati la peste 10 ani de temnită grea.
Francmasoneria a avut un rol foarte important în urmărirea
legionarilor si arestarea lor. Nimeni nu putea interveni pentru un
elev sau vreun student, căci formula care era lansată peste tot de
către această mafie neagră era: „aseară s-a descoperit un
complot legionar pentru uciderea generalului Antonescu” si
când vreo biată mamă auzea asa ceva pleca înfricosată si nu mai
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
91
îndrăznea să ceară întelegere pentru fiul ei.
Cu această formulă s-a mers tot timpul guvernării lui
Antonescu. Acesta a venit cu niste legi draconice pentru
pedepsirea activitătii sau organizării legionare.
Ceea ce era cel mai grav era faptul că nu aveai dreptul de
apel. Orice nedreptate se putea face fără a putea răspunde.
Antonescu era de o duritate extremă: musca din legionari cu
dinti de fier. Neprietenii lui nu-l numiseră în zadar „câinele
rosu”. În actele ce le făcea el acum contra legionarilor era
incontestabil un câine rău.
E adevărat că el pregătea războiul si voia să aibă liniste si
sigurantă. Dar aceasta totusi nu-i dădea dreptul ca, pentru nimica
toată, adică acte ce altădată ar fi fost trecute cu vederea sau
condamnate cu câteva luni, să admită pedeapsa de la 10 ani în
sus.
Cu atât mai mult cu cât legionarii nu făceau si nu au făcut
nici o actiune contra lui.
Antonescu a început războiul alături de nemti pentru
reluarea Basarabiei si a Ardealului de Nord. Dar el trăia cu grija
că Horia Sima, care fugise în Germania, ar putea eventual urzi
un complot contra lui cu sprijin german, făcând unele concesii
nemtilor.
Atunci Horia Sima i-a trimis două scrisori în ascuns în
care îi arăta că el, Antonescu, trebuie să stea tare în fata
nemtilor, să nu se teamă de el, fiindcă patriotismul îl împiedica
să treacă la o actiune contra lui.
Trebuie să arăt aici că din zecile de mii de procese ale
legionarilor nu s-a găsit o singură sentintă dată pentru furt
vreunui membru al Miscării Legionare si, în privinta valului de
minciuni ce circula asupra lor, acest lucru e lămuritor.
DUPĂ REBELIUNE
Preot Nicolae Grebenea
92
Antonescu îsi consolida zi de zi pozitia si pot spune că tara
era cu el. Adversarii declarati, comunistii de la noi, câteva sute
de persoane active si neînduplecate, nu contau. Goana mare era
după legionari: procese, insinuări si minciuni sfruntate.
Două săptămâni după căderea legionarilor, la Bacău nu s-a
luat mită. Apoi ea s-a introdus din nou. Teama de legionari
apusese.
La o săptămână de la căderea legionarilor s-a prezentat
acasă la mine, la Bacău, Leon Grad, seful comunitătii israelite a
judetului Bacău, cu următorul act pe care l-a citit tare: „în
numele comunitătii israelite a judetului Bacău, aducem
multumirile noastre domnului profesor Nicolae Grebenea,
secretarul organizatiei legionare a judetului Bacău, pentru
corectitudine si omenie fată de noi”.
Ne-a multumit verbal si a plecat.
Am rămas mirat. Ce e cu evreul acesta, de-mi
multumeste? Nu cumva am făcut evreilor concesii ce nu se
cuveneau? Nu cumva m-am abătut de la linia legionară? Acest
fapt m-a pus pe gânduri. Mi-am examinat situatia.
Nu! Nu gresisem. Fusesem corect cu mine, cu Miscarea
Legionară si cu ei. M-am linistit.
Dar a opta zi de la rebeliune am fost chemat la prefectura
judetului. În fruntea ei venise un colonel de artilerie, colonelul
Drajna.
M-am prezentat în fata lui. El avea în dreapta alt colonel,
în stânga tot un colonel, iar în stânga un maior, comandantul
legiunii de jandarmi a judetului.
Prefectul mi-a spus cam acestea:
- Domnule profesor, vă bucurati de un frumos prestigiu si
multă simpatie aici în oras si judet. Sunteti lăudat de toti că ati
fost cinstit si drept. Mă bucur că vă cunosc si v-as face o
rugăminte: numiti primari în satele din judetul nostru.
Cunoasteti oamenii, eu nu-i cunosc, de aceea fac apel la
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
93
dumneavoastră pentru aceasta.
- Scuzati-mă, i-am răspuns, acum camarazi de-ai mei sunt
arestati si încă se arestează si deci n-as vrea să colaborez cu
dumneavoastră.
- Lăsati, mi-a zis, hai să facem noi aici o treabă bună. Vă
dau cuvântul meu de onoare că ce veti face dumneavoastră e bun
făcut atâta vreme cât sunt eu aici.
- Permiteti-mi, am zis, să mă sfătuiesc cu niste camarazi ai
mei.
După vreo oră si jumătate m-am dus cu răspunsul.
Consimtisem. În orase erau numiti, rămăsese să-i numesc pe cei
de la sate. I-am numit aproape în toate comunele judetului, afară
de unele sate în care nu eram sigur că îl cunosc pe cel mai bun
om pentru acest post.
Colonelul Drajna, om de onoare si de înaltă tinută, după
cum m-am convins mai târziu, mi-a multumit si m-a rugat să tin
legătura cu dânsul ca să ne sfătuim împreună cu privire la
măsurile ce urma a le lua în noua lui calitate de prefect de judet.
Întrucât la Târgu Ocna nu erau numiti primarul si viceprimarul,
l-am rugat să-l numească pe avocatul si profesorul
Teodor Anastasiu, fost primar în Gheorghieni si director la
„Gazeta Ciucului”, acum refugiat. Dar el mi-a spus că au acolo
un colonel în rezervă, Enescu, si va trebui să-l numească pe el,
fiindcă Antonescu a dispus ca acolo unde sunt militari să
numească dintre ei. Mi-a spus să-l numesc eu pe Teodor
Anastasiu ca vice primar ceea ce am si făcut îndată.
M-am trezit apoi cu o scrisoare de la el în care îmi
multumea că l-am făcut „vice-rege” la Târgul Ocna. Însă mai
târziu s-au inversat rolurile: Teodor Anastasiu a fost avansat
primar, iar Enescu coborât la rangul de vice primar, pentru că nu
a dat dovadă de calităti de conducere.
Trebuie să remarc faptul că domnul colonel Drajna s-a
tinut de cuvânt si n-a schimbat primarii pusi de mine, care au
Preot Nicolae Grebenea
94
rămas până după 23 august 1944.
Tot la 4-5 zile eram chemat să-mi arate ce a mai făcut si să
mă întrebe ce măsuri ar mai trebui să fie luate. Era un om
energic, capabil si bun român.
Antonescu continua prigoana legionarilor cu înversunare.
La aceasta era atâtat mai ales de Misu Antonescu, care era cel
mai influent dintre ministrii din guvern, el însusi francmason.
De asemenea, masoneria lucra puternic împotrivă. Se crea în
tară un curent puternic antilegionar. Antonescu, extrem de
inteligent, justifica la radio măsurile ce le lua contra legionarilor,
mergând mult prea departe si atacând pe Horia Sima în chip
deosebit.
Considerând că pentru linistea tării e nevoie de un rege în
tară, după fuga netrebnicului Carol al II-lea, Antonescu căftăni
pe Mihai I ca rege cu prerogative reduse, el păstrând de fapt
conducerea si primind calificativul dat de Nichifor Crainic:
„Conducătorul”.
Discursul lui la întronarea lui Mihai a rămas clasic:
„Dumnezeu să ajute României, Maiestătii tale si mie!”
Antonescu se instalase bine în scaun, instaură o dictatură
personală, conducea fără parlament, prin decrete. În jurul lui
stăteau multi ofiteri ce mergeau cu simpatia până la un mic cult
al lui. Era fără îndoială omul ce s-a impus prin forta caracterului
său, dovedită în atitudinile antiregale si prin capacitatea sa
deosebită de militar, omul cel mai „tare”.
Ca sef al serviciului secret, Antonescu a asezat pe Eugen
Cristescu, semi-evreu: tatăl român, mama evreică, un mare
dusman al legionarilor. Acesta stăruia a se face mereu arestări
legionare si însela pe Antonescu în chip josnic asupra
legionarilor.
Trupele germane erau în tară si se spunea că instruiesc
armata română. Ei, evident, făceau si spionaj aici, de tot felul.
Iar Kilinger, ministrul Germaniei la noi, vorbi de câteva ori cu o
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
95
îndrăzneală obraznică ce mă înfurie grozav. Impertinenta lui nu
a primit răspunsul necesar decât prin pamfletul lui Tudor
Arghezi „Baroane”.
RĂZBOIUL
În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 armata noastră a
primit ordinul: „Ostasi, vă ordon, treceti Prutul”. Aveam de
revendicat de la rusi Basarabia luată în iunie 1940 si Bucovina
de Nord.
În aliantă cu nemtii, Antonescu spera să ia nu numai
Basarabia, ci si Ardealul de Nord ocupat de unguri.
Pregătit pentru a începe în mai, atacul contra Sovietelor a
fost întârziat printr-un act neasteptat: Statul Major al armatei
iugoslave a răsturnat guvernul, ce încheiase o întelegere cu
nemtii, rupând întelegerea. Astfel, în aprilie 1941 nemtii au
atacat Iugoslavia si au ocupat-o într-un război de 13 zile în care
în a sasea zi au intrat italienii si în a zecea zi au intrat ungurii.
Ungurii, acolo unde e de câstigat ceva, intervin
întotdeauna. Prea putin îi interesează „dreptatea”. Asa au
intervenit si la ocuparea Cehoslovaciei de germani în 1938.
Din cazemate nestiute de noi din Basarabia, mai ales la
Tighina, rusii au răspuns cu foc puternic, producând pierderi
destule românilor. Însă la 16 octombrie noi am ocupat Odesa.
Mare izbândă. Am înaintat apoi spre inima Rusiei.
Nemtii înaintau cam cu 35 kilometri pe zi. Dar în
noiembrie, la 40 kilometri de Moscova, tancurile germane fură
oprite printr-un fenomen natural: marele frig ce căzuse a
înghetat benzina în tancuri si frontul s-a stabilizat. Planul
german de a ocupa si răpune Rusia în 100 de zile a fost răsturnat
si premisele eventualei pierderi a războiului de nemti se
conturau atunci. Iar soarta noastră era legată de a nemtilor.
Trecând prin Ardeal, am aflat de la niste săsoaice,
Preot Nicolae Grebenea
96
indiscretie nesperată, că sasii se pregăteau în ascuns să preia
functiile pentru conducerea Ardealului, urmând ca românii de
aici să fie mutati în Transnistria. Astfel nemtii înselau si pe
români si pe unguri, tinându-i cu speranta că vor lua si restul
Ardealului. De fapt, cum s-a aflat mai târziu, ei vroiau să creeze
un nou stat german numit Donau-Land, cu teritorii din Ungaria,
Iugoslavia si Ardeal.
Doream si mă rugam ca nemtii să piardă războiul,
considerând că izbânda rusilor va fi mai putin primejdioasă
pentru noi si pentru multi decât a nemtilor. Nu prevedeam că
rusii se vor aseza atât de puternic cu picioarele pe pieptul si pe
gâtul nostru si ne vor fura petrolul si alte bunuri într-o
jecmăneală necunoscută în istorie. Tehnica înaintată a dat
putinta acestei jefuiri nemaipomenite a României de către
Soviete.
GÂNDURI ALE MELE. TEMERI
Cu cât trecea timpul, cu atât atmosfera antilegionară
crestea. francmasoneria era la lucru si alti dusmani ai
legionarilor la fel. Nici un cuvânt de apărare nu venea de
nicăieri. Toti puteau acuza oricum, căci stiau că nu li se putea
răspunde. Legionarii erau cu gura legată.
Pentru felul cum lucrasem în rezolvarea unor probleme
muncitoresti mi s-a propus insistent să iau post de inspector
general în Ministerul Muncii. Dar am refuzat din consideratie
că, atâta vreme cât camarazii mei fac temnită grea, eu nu trebuie
să sprijin o guvernare ce îi asupreste.
Refuzul meu a fost rău considerat si m-a făcut suspect de
adversitate fată de Antonescu si dictatura lui. Legionarii, după
câte stiu si după un răspuns dat lui Ion Mihalache, fost sef al
Partidului Ţărănist, fuzionat cu Partidul National al lui Iuliu
Maniu, au făcut afirmatia că după sase luni de guvernare
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
97
dictatorială, cerută de răsturnările de la noi, vor introduce o
guvernare constitutională în care partidele de la noi vor putea
activa.
Antonescu îl critica mereu pe Horia Sima spunând că e
vinovat si că trebuie judecat, iar eu, la o masă cu vreo 30 de
persoane, nestăpânit, am spus:
- Pot să vorbească 100 de generali, legionarii numai dacă
se vor convinge ei însisi că Horia Sima e vinovat îl vor
considera ca atare.
Faptul a fost o greseală, dacă tinem cont de presiunea ce
era atunci asupra legionarilor. Începusem să mă tem. Cugetam:
oricând mi se poate găsi un pretext să fiu arestat si să primesc un
an-doi de închisoare. Trăiam cu grijă si neliniste.
La Bacău erau câtiva macedoneni cu familiile lor. Aveau
un mare suflu legionar. Îmi plăceau: erau energici, îndrăzneti si
încrezători. Erau si buni muncitori. Vorbeam deseori cu ei. Am
cerut să mi se dea o listă a tuturor macedonenilor din Bacău, să
stiu ce prieteni am în acest oras, căci pe toti îi consideram
prieteni de idei. De fapt si erau.
Într-o seară, fiind în bodega unui macedonean, s-a făcut o
razie, cum se obisnuia, si pe toti ne-au dus la politie pentru
perchezitie. Tuturor li s-a dat drumul însă mie nu, fiindcă era la
mine acea listă de macedoneni. Deci am fost retinut pentru
investigatii într-o cameră a politiei. Dormeam pe o masă.
Nu se găsea nimic contra mea, dar retinerea mea continua.
De fapt nu actionasem si nu organizasem ceva pe directie
legionară. Legile erau draconice si se aplicau cu o mare strictete.
Fusesem întrebat în scris de unii legionari ce să facă în
noua situatie, după izgonirea de la putere, si le-am dat un
răspuns pe larg si documentat. În esentă: să nu actioneze
nicidecum; dar să-si păstreze spiritul lor legionar până când,
legal, se vor crea conditii favorabile pentru a se manifesta.
Întârziind detinerea mea, mi-am spus: vor, poate, să-mi
Preot Nicolae Grebenea
98
facă un proces. Nu voiam nicidecum să fiu condamnat. Mă
temeam mult de temnită. M-am gândit să evadez si să fug din
tară în Italia sau în Germania.
Aici a fost greseala. Am luat hotărârea să evadez. Nu era
prea greu, căci nu eram foarte bine păzit. În acest caz evadarea
nu era un act eroic, ci mai curând poate unul de lasitate: frica de
a nu fi condamnat.
Am pregătit evadarea pentru ziua în care era de serviciu
comisarul ce era cel mai mare dusman al legionarilor, ca nu
cumva să sufere cineva de acuzatia că mi-a înlesnit evadarea
fiind prieten al nostru. Dar si consecintele erau mai grele în
acest caz, dacă as fi fost prins.
Deci am evadat seara, când se lăsa întunericul, si era de
serviciu comisarul Dănescu. Totul a mers bine. M-am ascuns
câteva zile la Comandantura germană din oras. Apoi m-am
ascuns în niste barăci germane la câtiva kilometri distantă, unde
am stat câteva săptămâni cu destulă teamă. Purtam un nume
nou: Ion Mănescu, profesor. Am reusit să mi se ticluiască toate
actele, cu stampilele respective pe acest nume nou. Evident, si
actele militare erau pe acelasi nume.
Evadarea mea a constituit o circumstantă agravantă
extraordinară. A dat motiv tuturor să creadă că eram vinovat, că
aveam ceva pe suflet, de aceea am evadat. Psihologic, toti erau
justificati să judece asa. Dar, totusi, nici un act de activitate nu
se putea constata. Aceasta infirma prezumtia vinovătiei.
Rămânea ceva neclar.
Din actul acesta necugetat pe care l-am comis, si cu urmări
atât de dramatice, cum se va vedea, am tras concluzia ca
niciodată să nu luăm o hotărâre importantă sub imperiul fricii,
căci ea va fi afectată de frică si va fi iratională, rea, gresită,
nedreaptă.
Nesigur la Bacău, am fugit la Iasi, în cartierul Păcurari,
după ce aranjasem cu niste prieteni să-mi pregătească un
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
99
pasaport pentru Italia.
La Iasi am găsit prieteni ce mă tineau la curent cu ce se
mai întâmplă în tară. Trăiam cu teamă. Cel mai mult timp l-am
petrecut acolo la Biblioteca Universitătii. Citeam mereu. Acolo
am găsit cele sapte volume de memorii ale lui N. Iorga, textele
autentice, nefalsificate de familie, ca cele de mai târziu.
Se apropia timpul plecării mele peste granită unde
credeam că voi fi în sigurantă. Dar, cu o săptămână înainte de
căderea mea, am visat un vis înspăimântător: părea că, noaptea,
un om îmbrăcat în haine negre a intrat în camera mea si mi-a
spus cu glas răspicat: „Când totul va fi gata pentru plecare, vei
cădea si ca să te încredintezi deplin de aceasta, o scriu cu litere
mari!” si cu mâna lui a scris pe perete, aproape de tavan,
îngrozitoarea sentintă: „Când totul va fi gata pentru plecare, vei
cădea”. Ea era scrisă cu litere negre.
M-am trezit înfiorat. Tot zbuciumul meu pentru plecare
era parcă în vânt de acum. N-am mai dormit. M-am apucat să
citesc dintr-un Nou Testament în frantuzeste, format mic, texte
din Sfântul Pavel. Ah! Cât de odihnitoare sunt textele sfinte
când esti nelinistit!
Desi nu credeam că va fi chiar asa, îngrijorat, a doua zi mam
mutat la altă casă. Nu puteam totusi să nu tin cont de acest
anunt. Îmi ziceam: poate va fi asa, poate că nu va fi. Să fie cum
va rândui Dumnezeu. Suntem liberi, facem de atâtea ori ce
vrem. Dar se poate întâmpla câteodată ca la vreunii să intervină
mâna nevăzută a lui Dumnezeu si să îndrume viata cuiva pe o
directie necugetată de el, cu o fortă de neînvins. El devine atunci
ca un agent al unei forte ineluctabile lucrând în conformitate cu
vointa acestei forte si, intrând în planul ei de actiune, e prins fără
a i se spune si, pe drumul dramatic ce i se deschide, el lucrează
lucrul lui Dumnezeu.
Este el un prooroc? Nu! Căci proorocii sunt înstiintati că
sunt alesi si li se spune precis si misiunea ce au de îndeplinit. Ei
Preot Nicolae Grebenea
100
sunt trimisi să spună solia lui Dumnezeu la un loc precis. Icoane
ale viitorului se arată mintii lor prezente; ele nu sunt încă, dar
vor fi la sorocul hotărât. Însă pentru ei ele sunt prezente deacum
si în misiunea lor intră si anuntarea lor.
Atunci ce e, dacă nu e prooroc? E un ins cu totul neînsemnat,
dar care simte că mâna lui Dumnezeu stă protectoare
peste el si că în clipele cele mai grele îl ajută direct, fiindcă el,
fără să cugete la aceasta, face lucrul Domnului în chip firesc
între ceilalti oameni. El nu-si atribuie nici un rol deosebit si
merge înainte în conditia în care se găseste, fără să cugete că e în
drumul lui alături de Dumnezeu. Numai dacă reflectează în
urma ajutorului primit în momentele cele mai grele ale existentei
lui poate deduce că stă lângă Dumnezeu si face lucrul voit de El,
fapt pentru care Dumnezeu îl sustine.
ARESTAREA
Sosise momentul plecării în Germania. Era seara de joi, 12
februarie 1942. Pleca un grup de nemti în Germania. Cu ei urma
să plec si eu a doua zi. M-am dus să iau geamantanul de la
vechea gazdă. Era un ger cumplit. În camera mea soba de
teracotă dădea o căldură foarte plăcută. M-am asezat pe dormeză
pentru câteva clipe si am adormit.
Gazda nu m-a desteptat căci ea nu cunostea situatia mea,
că sunt un fugar.
La orele 11 seara. Bătăi puternice în usă. Politia.
- Nu încerca să fugi că esti înconjurat: suntem multi!
Am deschis. Erau sapte politisti.
- Pe cine căutati? i-am întrebat.
- Pe profesorul Nicolae Grebenea, mi-au răspuns.
- Cred că ati gresit adresa, domnilor. Eu sunt profesorul
Ion Mănescu, si scot buletinul si actele militare doveditoare.
M-au luat cu binisorul m-au privit lung si apoi au scos
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
101
câteva fotografii de ale mele. Le luaseră de acasă. Nu semănau
tocmai bine. În ele apăream mai brunet, nu cu tenul meu alb-roz
la fată. Dar tăgăduirea nu putea merge prea departe. Eram în
mâinile lor. Era limpede că nu-i puteam însela. Am recunoscut.
M-au perchezitionat. Au bănuit că poate aveam si un
pistol, însă nu aveam. Nu purtam pistol nici în 1940, când eram
secretarul Organizatiei legionare a judetului Bacău.
Toate au durat până la ora unu când m-au dus la politie.
Acolo, anchete. Am dezvăluit toate cum erau. Le-am
arătat că n-am călcat legea activând ca legionar sau organizând
oamenii. Îi iubeam prea mult ca să-i bag într-un asemenea foc.
- Atunci de ce ai fugit? Stăruiau ei.
- Mi-era frică să nu mă arestati, văzând cu câtă stăruintă
sunt căutati si ridicati legionarii.
Cercetările au durat toată noaptea până a doua zi la
amiază, fără întrerupere, fiind uneori mai multi la anchetă, iar
mai des câte unul singur. Totul a mers pe un ton civilizat si fără
violentă.
Când i-a venit rândul politistului din Iasi însărcinat
problemele legionare, acesta mi-a spus:
- Regret foarte mult, domnule profesor, că ati căzut. Ştiam
de dumneavoastră, dar nu voiam să vă arestez. Vă stiam plecat.
De aceea i-am adus aici pe acesti cinci politisti din Bucuresti.
De stiam că te-ai întors, te anuntam să pleci si apoi veneam cu ei
să vadă că nu esti la această locuintă unde te-am găsit. Şi, cu
multă bunăvointă, mi-a dat să mănânc o bucată de salam si
pâine.
Cum după trei zile ancheta nu a putut descoperi nimic mai
mult decât ce spusesem, m-au dus la Bucuresti la Ministerul de
Interne.
Deci, când totul era gata am căzut, după cum spunea
anuntul fatidic.
În 1947 când, fiind detinut la Aiud, am fost scos la muncă
Preot Nicolae Grebenea
102
cu un mare număr de detinuti ca să demontăm linia de cale
ferată dublă ce urma să fie dusă în Rusia în contul armistitiului,
un tânăr pe care-l cunoscusem la Bacău se strecură cu grijă si-mi
aduse un pachet de alimente: brânză de putină, slănină, pâine, o
bucată de carne si un frumos cojocel de piele. El era acum
student în ultimul an. Dar ce mi-a spus m-a impresionat mult. În
noaptea în care am fost arestat, la orele două noaptea, a sosit cu
pasaportul ca să plec în Italia. Dar eram ridicat. A fugit repede la
camarazii din oras. La ora trei noaptea politia a pus pază la casa
în care am fost arestat. Dacă venea la altă oră, ar fi fost arestat si
el.
Precizia cu care s-a împlinit anuntul: „când totul va fi
gata...” m-a uluit.
Aducătorul pachetului a fost neînfricatul si viteazul Petru
C. Baciu din Bacău, un dârz si mare luptător legionar.
LA BUCUREŞTI. ALTE ANCHETE
La Bucuresti m-au băgat într-o celulă umedă. Stăteam pe
un scaun lung în forma unei laite asa cum eram îmbrăcat.
Noaptea mi se da o pătură ce se lua ziua. Dimineata, camera era
plină de apă. Aerul devenea greu, peretii erau umezi până sus.
Celula era încălzită cu apă fierbinte ce trecea printr-o teavă.
Respiratia era grea.
Dimineata eram scos în curte, unde mă spălam cu apă rece
si mă frecam, dezbrăcat de cămasă, pe tot bustul, desi frigul era
cam între -18°C si -29°C . Un soldat venea să scoată apa ca să
nu vină cineva să vadă conditia în care sunt tinut. Soldatul
scotea 15-20 căldări de apă.
Noi anchete cu alti detectivi. Dar nici o schimbare în
declaratiile mele.
În mine însă s-a produs o schimbare. Mi-a crescut curajul
neasteptat, enorm. Fusesem fricos, dar acum nu-mi mai era frică
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
103
deloc. Mă hotărâsem: trebuie să nu trag după mine pe nimeni,
chiar dacă ar fi să fiu ucis. Nimeni nu trebuie să sufere în urma
mea. Smuls de la familie, eu trebuie să fiu gata de suferintă si de
moarte. Şi, după aceasta, un curaj necunoscut crescu în mine si o
liniste deplină îmi inundă sufletul si chiar o bucurie si o
multumire simteam la gândul că nu voi putea face rău nimănui.
Anchetatorii considerau că mă vor slăbi mult tinându-mă
în acea celulă cu apă în timpul noptii.
După 15 zile, văzând că respiratia mea devine prea grea,
am cerut hârtie spre a scrie declaratia pentru greva foamei, dacă
nu mă vor muta în altă celulă. Declaratia cu greva trebuia să
înceapă chiar din clipa anuntării.
N-a fost nevoie să o mai scriu. Ea ar fi creat complicatii,
poate trebuia să vină medicul sau alti responsabili. Şi nu
trebuiau să vadă cum se poate ucide lent un om a cărui vină era
numai presupusă, dar nicidecum dovedită. După două ore m-au
mutat într-o celulă lipsită de umezeală. Diferenta era atât de
mare, că nu-mi venea să cred.
Ancheta mergea fără rezultatele asteptate de anchetatori,
cu unele amenintări sau promisiuni, dar fără bătaie. Hrana era
insuficientă: un ceai dimineata, iar la amiază si seara, o mâncare
caldă de fasole sau arpacas, destul de subtire, la care se adăuga
un codru de pâine.
După un timp, anchetele au încetat. Detectivii au plecat cu
alte treburi si ca să caute, la Bacău si Iasi, dovezile vinovătiei
mele.
Celula în care eram acum era prietenoasă si puteam privi
afară.
În ea am găsit însemnarea scrisă de poetul legionar Radu
Gyr „E ger cumplit si Dumnezeu ne-a trimis zăpada ca să ne
aducă aminte de îngeri”.
Meditam la conditia mea: lăsasem o sotie tânără, ce
sperase să fie fericită cu mine, si o fetită de un an si ceva. Acum
Preot Nicolae Grebenea
104
toate sunt departe si cine stie când le voi putea vedea. Dar nu
trebuie să le iubesc prea mult, ca să nu fac greseli în anchete si
în viata ce va trebui să o duc de acum înainte. Căci va trebui să
stau pe o linie de demnitate si onoare, orice ar trebui să sufăr.
Mă rugam lui Dumnezeu: „Doamne, fă ca ispitele si
povara să nu depăsească puterea mea de rezistentă. Întăreste-mă
Tu si fii cu mine. Căci odată ce sunt cu Tine mi-e de ajuns”.
Frânturi din psalmi treceau prin memoria mea. Eram
linistit si senin. Frigul si foamea le suportam ca pe ceva normal
în conditia în care mă găseam. De fapt, se desprimăvăra, aerul se
încălzea si numai foamea mai musca din mine.
Cum stăteam în celulă în liniste si în asteptarea terminării
stării în care mă găseam, într-o noapte, în vis, mi-a apărut o
cruce mare de marmură la fel ca acelea din cimitir. Totodată,
pieptenul meu, care era negru, elastic, mi-a căzut în vis din
buzunarul hainei si s-a sfărâmat în bucăti.
Dimineata am examinat visul; el era un alt anunt de ce va
urma: Crucea era semnul unei mari si lungi suferinte, iar
zdrobirea pieptenului spunea că tot norocul meu s-a dus.
În povestile noastre românesti, Sfânta Vineri dădea lui Făt
Frumos o perie, un pieptene si încă ceva ca mijloace de salvare
în momentele cele mai grele.
Acum, în vis, pieptenul meu se sfărâmase. Eram deci ca
un om fără noroc în fata unei mari suferinte.
Acest vis nu mă tulbura nicidecum. Am rămas senin si
hotărât să-mi duc în liniste suferinta ce mi se anunta. Nici o
imputare nu-mi făceam, nici un regret, nici o răzvrătire sau furie.
Nimic. Toate erau primite cu deplină liniste, ca ceva ce asa
trebuia să fie.
Cugetam: de-acum toate cele dinainte sunt departe, ele
rămân în urmă. Eu intru în alt timp, în altă conditie, în ceva nou,
ca într-un nou eon.
De acum, privirile înapoi trebuiau oprite spre a păstra
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
105
pacea lăuntrică ce se asezase deja în mine.
Timpul trecea fără ca detectivii să mai vadă de mine.
Am intrat în mai. Chiar la început, fără alte demersuri,
probabil nu descoperiseră nimic nou, m-au trimis cu duba la
Penitenciarul Galati. Aici urma să fie procesul.
Ziua m-a scos în curte cu alti detinuti legionari; erau vreo
38 de studenti si elevi legionari, arestati din trei judete din
Moldova, care încă nu erau judecati. Mai erau trei persoane:
inginerul Mihai Tanco, constructor de nave, Ion Mondoc si încă
o persoană. Acestia erau condamnati la 10 ani temnită fiindcă
inginerul Tanco de la Şantierele navale de la Galati, fiind dus la
Şantierele navale de la Turnu Severin, primise o carte postală în
care i se comunica că e asteptat să se întoarcă, că treburile merg
bine în munca la santier si, Mondoc salutându-l împreună cu cel
ce semna cartea postală, adăuga: T.L.C. ceea ce însemna:
Trăiască Legiunea si Căpitanul. Toti trei au fost condamnati la
aceeasi pedeapsă, 10 ani: cel ce trimitea cartea postală, cel ce
saluta pe destinatar si cel ce primea cartea postală. Am relatat
aceasta spre a se vedea cât de neserioase erau condamnările
atunci si pentru ce motive se primeau 10 ani de temnită.
În curte era cald si ne-am dezbrăcat de cămasă. Era o
plăcere, o mare plăcere. După frigul ce l-am îndurat, a primi
acum razele calde ale soarelui, această binefacere a lui
Dumnezeu dată tuturor era o mare satisfactie. Eram vesel si vioi,
mă bucuram sincer de acest dar al lui Dumnezeu neluat în seamă
de atâta lume.
Se vede că nu apreciem binele decât după ce ne-a lipsit un
timp.
Am intrat în vorbă unii cu altii si repede ne-am
împrietenit. Erau tineri elevi si studenti, buni la carte, frumusei,
ce intraseră în Frătiile de Cruce legionare si au fost descoperiti.
Acum erau îngrijorati de viitorul lor. Le-am imputat lipsa de
prudentă cu care au intrat în actiune în acele timpuri grele, cu
Preot Nicolae Grebenea
106
războiul gata început si cu niste legi atât de dure împotriva lor.
Un tânăr trebuie să învete, să-si termine studiile, să aibă un rost
social si apoi să intre în actiuni politice pe care legile nu le
permit. Numai în cazuri cu totul exceptionale, când tara este în
primejdie si contributia lor e necesară, atunci, numai atunci,
trebuie să intre si ei în luptă. Altminteri ei întrerup, fără
necesitate, drumul ascendent al vietii si cine stie când îl mai pot
găsi. Că ei reprezintă cu adevărat ceva numai când au terminat o
scoală oarecare, iar nu când au rămas niste neisprăviti.
M-a mirat faptul că, în conditiile date, cu dictatura atât de
severă a lui Ion Antonescu, nu s-a găsit cineva să-i îndemne si
să-i oprească a activa politic. Bietii tineri! Gustau acum, prea
devreme, pâinea amară a temnitei.
PROCESUL
Foarte grăbit, într-o după-masă, am fost dus la Tribunalul
militar din oras să iau cunostintă de procesul meu. Eram dat în
judecată pentru „activitate legionară si organizare”, lucru foarte
grav. Urma să caut avocat si martori. Trebuia să iau legătura cu
familia si să organizez apărarea.
Peste trei zile, iată-mă dus la proces, în boxa detinutilor,
fără să fi făcut cel mai mic demers pentru apărare. Era de mirare
atâta grabă.
Sala era plină de oameni. Erau adusi în sală si elevii si
studentii, cei 38, ce erau atunci la penitenciarul Galati.
Erau adusi si părintii si rudele lor, precum si avocatii ce
urmau a-i apăra. Numai eu nu aveam pe nimeni.
După forma procedurală a identificării s-a citit actul de
acuzare: scrisoarea ce o trimisesem din Iasi chestorului
prefecturii politiei din Bacău, în care protestam că au fost bătuti
pe nedrept, destul de tare, de către comisarul Dănescu, trei elevi,
care la judecată au fost găsiti nevinovati si achitati. Arătam că
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
107
nu e bine că se petrec astfel de lucruri ce pot duce apoi la lupte
între noi, românii, si la răzbunări, ce n-ar trebui să se petreacă
vreodată; că Antonescu a comunicat tării că „cercetările
legionarilor se fac într-un spirit de omenie si civilizatie”; că
purtarea inumană a comisarului Dănescu atinge prestigiul si
răspunderea întregii chesturi de politie Bacău.
Că acest comisar Dănescu a găsit un pistol la o fabrică
evreiască din Bacău, într-un sertar, si nu a actionat nicicum
împotriva evreului, desi pentru asta era pedeapsa cu moartea, dar
pe niste tineri nevinovati, români, i-a snopit în bătăi sub
bănuiala unei activităti interzise. Arătam că vinovătia lui
Dănescu o pot dovedi cu martori oculari.
Ceream în încheiere ca Dănescu să fie luat de mână si
adus la omenie si bun simt.
Acum, în fata mea, scrisoarea era bătută la masină.
Presedintele a constatat că nu am avocat. Atunci a rugat pe
avocatul Veja din Galati ca, în 15 minute, să pregătească
apărarea după care completul (Curtea) s-a retras.
Avocatul nu mă cunoscuse si m-a îndemnat să tăgăduiesc
că am scris acea scrisoare. Tot asa m-au îndemnat si unii avocati
băcăuani ce erau angajati să apere pe unii dintre tinerii ce erau
acum în sală.
Eu am respins sugestia ce mi s-a dat pentru că, de fapt, eu
am scris acea scrisoare si nu mă puteam degaja de răspunderea
ce decurgea din ea.
La deschiderea din nou a sedintei, presedintele m-a
întrebat dacă îmi apartin cele citate. Am răspuns:
- Am scris o scrisoare si liniile mari ale ei le recunosc în
ce s-a citit, dar nu stiu dacă cuprinde „expresis verbis” tot ce am
scris eu si nu s-a strecurat ceva în plus sau s-a omis ceva, fapt ce
ar altera sensul celor exprimate de mine.
Atunci presedintele a scos originalul si mi l-a trimis să-l
văd. L-am recunoscut imediat: era scrisoarea scrisă de mine cu
Preot Nicolae Grebenea
108
mâna.
A fost o surpriză. Multi din sală credeau că nu au
originalul scris si că am făcut o greseală că am recunoscut că
scrisoarea îmi apartine. Acum am recunoscut cursa ce mi s-a
întins. Au adus o copie a scrisorii ca să mă pună în situatia să nu
o recunosc si apoi să aducă originalul si să arate tuturor din sală,
si mai ales tineretului: „Iată după cine vă luati. Iată ce oameni
lasi si fără răspundere sunt legionarii si chiar sefii vostri, etc.”
Deci a fost bine că am recunoscut.
În apărare, avocatul din oficiu Veja a cerut achitarea. El a
motivat asa: „Cum poate fi acuzat de activitate legionară si
organizare clientul meu din pricină că a apărat trei tineri?
Acestia au fost dati în judecată si justitia a constatat că ei n-au
dezvoltat activitate legionară si nici nu erau organizati. De aceea
ea i-a achitat.
Cum e acuzat profesorul Grebenea că i-a organizat de
vreme ce justitia i-a găsit neorganizati? Cum poate fi acuzat pe
aceeasi bază de activitate legionară după ce s-a constatat că
elevii nu dezvoltaseră o activitate legionară? Cer cu toată
stăruinta achitarea căci e nevinovat. Dacă vreti să-l condamnati
nu-l puteti condamna decât la maximum trei luni, dacă îi veti
face un proces de ultraj la adresa comisarului Dănescu.”
Mi s-a dat si mie cuvântul. Nu-mi mai amintesc ce am
spus. De bună seamă m-am apărat. Trebuie să fi fost ceva
frumos, căci în temnită elevii au spus că a fost ceva frumos si
onorabil, iar directorul penitenciarului, care asistase si el la
proces, mi-a spus: „Ai făcut o apărare inteligentă si
convingătoare. Credeam că vei fi achitat. Ţi s-a dat o sentintă la
care nu mă asteptam”.
Curtea s-a retras spre deliberare si, când s-a întors
presedintele, colonel, grav si senin, a pronuntat sentinta: 25 de
ani muncă silnică. M-a uimit, iar lumea a plecat consternată din
sală. Atunci mi-am adus aminte de cuvintele Eclesiastului: «Şi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
109
am mai văzut sub soare că pe scaunul dreptătii stă fărădelegea si
în locul celui cucernic cel nelegiuit. Şi am zis în mintea mea:
Dumnezeu va judeca pe cel drept ca si pe cel nelegiuit, căci este
timp pentru orice punere la cale si pentru orice faptă».
(Eclesiast, cap. III, 16-17).
M-am întrebat: cum a fost posibil ca un complet de
judecată alcătuit din ofiteri superiori să dea o astfel de sentintă...
ce inimă au putut avea acesti oameni? Ce cap, ce cuget? Ce i-a
putut orbi atât de mult? Functia, ordinul ce l-au primit, erau ei
niste robi cumpărati ca să execute orice ordin, oricât ar fi fost el
de nedrept? E adevărat, era război, era nevoie de liniste. Te
temeai de cineva, voiai să fie pus la poprire.
Bine! Dar cu o condamnare enormă? 25 de ani? Exista
lagărul, loc de retinere. Sau o condamnare mică satisfăcea
necesitatea.
De ce s-a dat atunci această sentintă? Ea a avut un caracter
pedagogic. Să sperie pe cei 38 de tineri fedecisti12, precum si pe
altii ce vor auzi de astfel de sentintă grozavă. Şi pentru aceasta
trebuia sacrificiul unui om. Punerea în cumpănă a vietii lui.
Cât de departe suntem de legile lui Dumnezeu, de legile
justitiei omenesti, chiar si de legile vietii!
Un judecător nu are el un rol social? Nu trebuie să tină un
echilibru social? Dacă puterea executivă aduce niste legi
draconice, nu trebuie el să le reducă caracterul excesiv prin niste
sentinte mai blânde si mai conforme cu dreptatea, cu binele?
Dacă sunt niste legi prea blânde ce încurajează pe
răufăcători prin aplicarea lor, el va trebui să dea dovadă de
severitate. Ce interesează: legea în sine, sau triumful binelui,
adevărului, dreptătii? Apărarea ordinii desigur, dar în care să fie
aplicată dreptatea.
Dar ce au făcut judecătorii mei? Unei legi excesive i-au
12 FDC: Frătiile de cruce
Preot Nicolae Grebenea
110
dat o aplicare excesivă si nedreaptă la punctul cel mai înalt
excesivă. Ei au uitat că: „Justitia est fundamentum regnorum”13,
si că ordinea într-un stat nu se poate tine prin mari nedreptăti.
Lipsa lor de constiintă e evidentă în cazul meu si în alte cazuri
de acest gen.
AIUDUL
După câteva zile de la procesul meu a urmat procesul
elevilor si studentilor. 11 dintre ei au fost condamnati iar ceilalti
eliberati. Şi condamnările lor au fost mari, între 5 si 25 de ani.
Şi ei au primit pedepsele senini, socotind că nimeni nu va
executa o pedeapsă mai mult de 2-5 ani. Aceasta era psihologia
generală, asa credeam si eu. Conducerea era interesată să
acrediteze această idee ca pedepsele să fie cât mai aspre fiindcă
ele vor dura putin. Acum pedepsele pentru o activitate cât de
mică erau mai mari decât cele de la „rebeliune”.
Pe la jumătatea lui iunie 1942 detinutii legionari
condamnati au fost mutati la marea închisoare Aiud. Drumul lam
făcut cu duba, un vagon special pentru detinuti.
Acolo ne-a luat în primire domnul Vucea, primul gardian.
Penitenciarul Aiud este, cred, cel mai mare penitenciar din
România. El ocupă o suprafată de sapte hectare si are ziduri
groase si înalte de patru metri. Are o clădire, „Zarca”, cu 60 de
celule: 30 la parter si 30 la etaj. Apoi „Sectiile”: o clădire cu
vreo 25 de camere mari unde de obicei erau tinuti detinutii de
drept comun si „Celularul Nou”, clădire mare cu trei etaje, cu
308 celule si cu câteva camere pentru militieni. El e în formă de
T si camerele au o suprafată de 24 metri.
Aici am fost adusi noi, grupul de la Galati. Aici trebuia să
ne ducem viata cu un regim celular sever, adică să stai singur în
13 Dreptatea este temelia cârmuirii.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
111
celulă, de la sase luni - pentru pedepsele mici, la trei ani - pentru
pedepsele maxime: munca silnică pe viată.
Am fost îmbrăcati în haine vărgate, sure - cei cu pedepse
mai mici, rosii - cei cu pedepse de la 20 de ani în sus.
În celulă erau tineta, pentru nevoile naturale, gamela si
lingura, precum si cana de apă. Nouă, detinutilor politici, ni s-a
admis si o măsută, cărti, caiete, cerneală, toc si creioane. Patul
era de fier cu o saltea de paie, pătura si o pernută.
Hrana: dimineata un ceai de chimen, la amiază fasole,
zeamă de cartofi sau arpacas, un singur fel. Seara ca la amiază.
Erau admise si pachete până la 30 kg.
Ni se dădea drumul pe rând la preumblare, celulă de
celulă, câte o jumătate de oră dimineata si o jumătate de oră
după amiaza. Trebuia să iesi în ordinea în care ti s-a deschis, să
nu schimbi locul si să nu vorbesti. Dar se dădea drumul la
ducerea tinetelor si atunci detinutii se întâlneau si, în cinci
minute cât era permis să stai, puteai vorbi.
Întâlnirile constituiau o bucurie enormă. Unii se
îmbrătisau si-si spuneau intimităti, aveau timp să dea din
pachetul lor si altora.
Eram aici, la Aiud, cu vreo 800 de detinuti legionari,
aproape toti intelectuali, elevi si studenti. Între toti s-a stabilit o
legătura strânsă de dragoste. Cei tineri aveau un mare respect
pentru cei mai în vârstă si admiratie pentru unii ce se
distinseseră în actiuni legionare.
Prin noiembrie 1942 au sosit la Aiud vreo 28 de tineri
elevi de clasa a VIII-a de la liceele din Brasov, „Şaguna”,
„Mesotă” si liceul industrial „Astra” în frunte cu Ioan Agapie,
instructor legionar.
Venirea lor a însemnat un eveniment în Aiud, căci ei au
fost niste tineri de cea mai bună calitate si în toate împrejurările
temnitei au avut o tinută deosebit de frumoasă. Erau plini de
avânt si entuziasm si au stârnit simpatia tuturor.
Preot Nicolae Grebenea
112
Citez nume care mi-au rămas în memorie: Vasile Ciocilă,
Răducă Marin, Grigore Pop, Ion Varză, Gheorghe Creangă.
Directorul penitenciarului era căpitanul magistrat Aurel
Munteanu, om voinic, cu o fată frumoasă si cu o inimă urâtă si
perfidă. Îi ura pe legionari si-i bătea rău cu o bâtă si la fel pe unii
comunisti, căci era la Aiud si un grup de vreo 60 de comunisti.
Gardienii se purtau frumos si chiar binevoitor. Erau
slujbasi corecti si la locul lor. Nu ne asupreau.
Era o plăcere să-l auzi pe unul dintre ei spunând
detinutului de drept comun ce deschidea celulele la întoarcerea
de la plimbare: „Bagă-i la camere să nu-i muste câinii”, sau
seara, la culcare, la orele 9: „Domnisorule, bagă-te sub plapumă
că sting lumina”, sau: „Domnisorule, bagă-te sub plapumă să nu
te apuce ploaia”.
Toti s-au apucat să citească, să scrie, să studieze franceza,
engleza sau germana fără profesor, să scrie poezii sau altceva, să
traducă ceva.
Elevii trebuiau să facă în fiecare zi o faptă bună, acum,
nemaifiind liberi, trebuiau să cugete măcar la un gând bun în
fiecare zi.
Familiile noastre s-au purtat admirabil cu noi, detinutii:
aduceau pachete de alimente, haine să nu răcim, cărti, caiete si
vorbe bune, sperante.
Unele doamne, în atitudinea lor, au atins sublimul.
Devotamentul si puterea lor de jertfă au fost peste orice asteptări
si posibilităti.
Doamna Goilav de pildă, sotia lui Tudor Goilav, avocat în
Bucuresti, era în divort cu sotul ei. Dar el e arestat si condamnat
la 5 ani detentie si adus la Aiud. Ea veni îndată cu pachet la
dânsul. El, mirat si extrem de fericit, o întreabă:
- Cum de ai venit la mine?
- Esti într-o conditie grea si la necaz. Cum as putea să te
las? Şi a venit lună de lună sau a trimis câte un pachet cu de
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
113
toate în chip regulat timp de 5 ani.
El a tradus în acest timp din limba germană Cântecul
Nibelungilor si l-a dedicat sotiei sale – o traducere
exceptională. A tradus apoi greaua carte Der Wille zu Macht –
„Vointa de putere”, de Nietzsche si a dedicat-o tot sotiei sale.
Autorul era cu totul încântat de atitudinea sotiei dar, când s-a
eliberat, ea i-a spus: „Şi acum, dragul meu, fiindcă nu mai esti în
greutăti, acum pot să plec.”
Mie mi-au trimis, alternativ, pachet, sotia si fratele meu,
Dan; o lună el, o lună sotia.
Antonescu si acum dorea ca legionarii să intre sub
comanda lui. În scopul acesta ne adunam de două ori pe lună în
curte ca să ni se vorbească si să ni se arate care e dorinta
Maresalului căci, după căderea Odesei, ocupată de trupele
române, Antonescu si-a luat gradul de maresal. Dar legionarii au
rămas constanti împotriva unei astfel de dorinte.
Ni s-a cerut, dacă vrem, să plecăm pe front. Am cerut si eu
imediat să mi se permită să plec si să mor pentru patrie decât să
zac la închisoare. Dar când mi s-a spus că nu pot merge decât cu
gradul de soldat si nu de ofiter, cum eram, am refuzat a pleca.
Cum, mi-am zis, n-am fost degradat, cum as putea pleca astfel?
Ar însemna să recunosc că sunt vinovat si să confirm prin
atitudinea mea valoarea sentintei ce mi s-a dat.
Unii au plecat. Dar ei au fost băgati în unitătile de soc,
precum am auzit mai târziu, si nu stiu dacă a mai scăpat vreunul.
La 19 noiembrie 1942 rusii au rupt frontul german la Cotul
Donului. De-acum începe retragerea germanilor din Rusia.
Retragere treptată. Presiunea rusilor e mare. Nemtii sunt împinsi
mereu înapoi.
Acest fapt a avut la Aiud urmări grele asupra legionarilor.
Acum maiorul Munteanu a început o con-strângere a
legionarilor, o oprire a corespondentei si a pachetelor, atacuri
verbale adresate tuturor celor adunati în curte la ordinul lui,
Preot Nicolae Grebenea
114
bătăi, atitudini îndrăznete si vexatoare fată de membrii familiilor
legionare ce veneau să viziteze pe bărbatii, fratii sau fiii lor, si
alte răutăti.
În schimb, a început să se poarte mai bine cu detinutii
comunisti, să fie amabil si să le aprobe chiar un miting în curtea
temnitei.
În acest timp socrul meu Victor Davidescu se ocupa
insistent de eliberarea mea. A discutat cu Antonescu la Bacău si,
după informatiile ce i le-au dat unii oficiali din oras despre
mine, a promis eliberarea mea.
Şi doamna Antonescu, după discutii cu soacra mea,
Florica, si, după câte am înteles, la cererea unor doamne din oras
a promis si ea că va sprijini, pe lângă sotul ei, eliberarea mea. În
acest scop am fost adus în 1943 la Ploiesti, unde se mutase
socrul meu. M-a vizitat la Penitenciarul Ploiesti plin de
încredere si mi-a vorbit deschis despre demersurile lui si că
eliberarea mea e sigură. Naiv si de bună credintă, a discutat
despre toate si cu directorul închisorii Ploiesti. Dar acesta era si
informatorul Sigurantei Statului.
Repede mi s-a pregătit un nou proces. Scopul era acesta:
să împiedice pe Antonescu să mă elibereze. Cum ar fi putut el
elibera un detinut ce primise o condamnare de 25 de ani si acum
avea un nou proces? Şi apoi o nouă condamnare. Socrul meu nu
stia vicleniile omenesti. Auzind de un nou proces, se miră mult
si angajă imediat un mare avocat pentru apărarea mea. Auzise de
procesul de la Galati si stia de la cei ce fuseseră asistenti la
proces că nu aveam vreo vină.
Avocatul ceru o mare sumă de bani pentru apărarea mea,
socrul i-o promise. Dar eu l-am sfătuit să renunte la apărarea
mea în proces căci tot voi fi condamnat. El refuză, se înfurie si
mai angajă doi avocati.
Procesul trebuia să se tină la Ploiesti. De ce se mutase de
la Galati? Fiindcă aici era cel mai nedrept presedinte de curte
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
115
martială din tară: colonelul Cristea Manea, un armean stricat în
străfunduri. De la el se astepta condamnarea în chip sigur. Nici
un detinut nu scăpa de la el necondamnat, iar pe legionari îi ura
în gradul cel mai mare. Dorea să-si bată joc de noi, profitând de
sotiile noastre ce se interesau de procesele noastre. De aceea,
prahovenii plăteau câte o prostituată ca să se prezinte ca sotia
vreunuia si să primească propunerile lui amoroase. Atunci
sentinta era micsorată mult.
Chemat fiind să văd dosarul, am fost mirat că el putea
constitui un proces; erau trei piese în el: o chitantă în care un
muncitor din Bacău semnase că a primit de la mine 25.000 de lei
ca ajutor de Crăciunul anului 1940, altă chitantă în care un tânăr
intelectual recunostea că a primit ca împrumut 400 de lei, si o a
treia chitantă de acelasi gen, pentru câteva sute de lei.
Presedintele a tinut să vadă inculpatul. M-am dus la el si am
auzit cele mai murdare si grele insulte ce mi s-au adresat
vreodată. Mi-e rusine să le reproduc.
A grăbit si el procesul. Deci fără martori. Dar nici nu
trebuiau martori. Cel mult, eventual, niste magistrati din Bacău
care mă cunosteau si puteau arăta probitatea mea.
Procesul a început cu identificarea mea, la care, fiind eu
legionar, a început el un atac fulminant contra legionarilor, apoi,
fiindcă eram preot ca pregătire, mi s-a adresat asa:
- De ce n-ai stat, mă, la biserică să cânti: Doamne
miluieste, popa prinde peste? Te-ai uitat în oglindă? Urâtule!
Voiai să fii deputat, prostănacule?
Nu am răspuns nici un cuvânt. Cum ar fi meritat acest om
un răspuns?
Procurorul a spus doar pentru ce sunt trimis în judecată,
nespunând nici că sunt vinovat, nici că sunt nevinovat. Desi el
vedea doar că sunt nevinovat.
După ce primul meu avocat a început apărarea arătând
onestitatea mea, a fost întrerupt cu cuvintele:
Preot Nicolae Grebenea
116
- Destul! Nu mai e nevoie de nimic. Curtea e lămurită si
sentinta este scrisă, si pe loc a citit sentinta, 20 de ani de muncă
silnică, după care curtea s-a retras. Toti au rămas consternati.
Magistratul e probabil nebun.
Socrul meu a rămas mofluz. Cheltuise banii degeaba cu
avocatii. Prin niste rude din Ploiesti el mai făcuse si niste daruri
mitocanului care la una din rudenii luase o masă bogată si
darurile pregătite si cărora le-a spus că neapărat voi fi achitat,
căci nu sunt dovezi de vinovătie în dosarul pe care l-a scos din
servietă si l-a arătat.
Nu mi s-a dat ultimul cuvânt, dar, când am auzit că
sentinta e scrisă, as fi voit să mă ridic si să spun cuvinte grele cu
privire la acest proces, dar socrul meu mi-a făcut semn să nu
vorbesc „ca să nu-l supăr”, a motivat el apoi.
Eram umilit si plin de revoltă. Câtă turpitudine la acest
magistrat! Ce compromitere a justitiei! „Ah, unde esti tu Ţepes,
doamne!”
Unul dintre avocati mă cheamă:
- Trebuie să mergi la presedinte ca să facă actul de
contopire a pedepsei actuale cu cea veche. Te rog să-i
multumesti respectuos pentru această bunăvointă”.
M-a înfuriat:
- Cum! Să-i multumesc acestui om fără de lege! Nu,
domnule! Niciodată. Facă ce va vrea.
M-a dus la el în birou si Manea mi-a spus:
- Mă! Ţi-au dat 20 de ani că asa am vrut eu. N-o să-i faci
toti. O să faci mai putin. Îti fac acum contopirea pedepsei ca să
ai o singură pedeapsă. Să stii, asa procedez eu cu legionarii,
bagu-i în … Că l-am cunoscut pe ăl mare la Mănăstirea
Dealului, bagu-l în … - si acum să stai linistit să nu dai iar de
mine, că stii ce vă fac eu, bagu-vă pe toti în …
Nu stiu dacă am semnat ceva. N-am spus nici un cuvânt,
dar cugetam să iau sticla de cerneală din care scria să i-o arunc
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
117
în fată. Însă soldatul era lângă mine. I-a poruncit:
- Ia-l acum si du-l.
Astfel am fost dus la Penitenciarul Ploiesti după acest
proces de pomină. Asa s-a terminat orice sperantă de eliberare a
mea de către Ion Antonescu. Eugen Cristescu, seful serviciului
secret, a stiut să pună la timp în scenă acest proces; însă socrul
meu se mai mângâia cu iluzia că va reusi să răstoarne toate si să
mă scoată afară.
Peste câteva ore mi-am revenit. Linistea s-a asezat din nou
în inima mea.
Regretam că am fost înfuriat si că am cugetat cele spuse
mai sus.
IAR PENITENCIARUL PLOIEŞTI
Uitasem să spun: când am sosit la Ploiesti, unde erau
câteva sute de detinuti de drept comun si vreo sase legionari, pe
când mi se făcea perchezitia, treceau unii detinuti de drept
comun si, dacă nu erau văzuti, mă salutau foarte respectuos. Nu
mă cunosteau, dar m-au văzut în haine vărgate rosii. Asta
însemna că am o condamnare mare si detinutii se bucurau de o
consideratie cu atât mai mare cu cât aveau o condamnare mai
mare.
Detinutii erau împărtiti: „cei mari” si „cei mici”. Cei mici
erau cei de drept comun, iar cei mari erau cei politici. Cei verzi,
legionarii, si cei rosii, comunistii.
În ziua sosirii mele la Ploiesti, după perchezitia ce mi s-a
făcut si asezarea mea într-o cameră, s-a prezentat la mine Rică
Marghidescu, un tigan criminal, originar din Ploiesti si, cu o
farfurie de friptură caldă si cu o sticlă de tuică si niste păhărele,
m-a invitat să servesc spunându-mi:
- Sunt seful detinutilor de aici. Toti mi se supun si, stiti,
am făcut rost când am aflat că e unul din cei mari cu vărgate
Preot Nicolae Grebenea
118
rosii, noi, adică eu si fratele meu Damian, suntem cu cei verzi.
Vă rog să serviti. Făceti-ne cinstea aceasta. Şi a umplut
păhărelele pentru vreo 4-5 detinuti de care era înconjurat. Iată:
închinăm noi mai întâi cum se cuvine. Era greu să primesti, dar
era si mai greu să refuzi. Ofensati erau răzbunători. Am luat si
tuică si friptură, a stăruit si mi-a mai pus un păhărel. Pe al treilea
l-am refuzat.
- Vă aduc în fiecare zi friptură si tuică sau vin. Şi s-a tinut
de cuvânt.
- Cum poti face tu asta, Rică?
- Păi nu sunt sef aici, în judetul meu?
Deci el era „sef”. Bineînteles, eu eram departe de a avea
astfel de posibilităti, dar peste câteva zile am luat legătura cu ai
mei si, sub pretextul că s-ar supăra dacă nu as primi hrană de la
ei, am refuzat să mă mai servească.
M-am împrietenit cu el si am discutat multe lucruri
împreună. Mi-a spus despre felul cum „lucra”. Avea sapte crime
si eu l-am întrebat dacă nu-i pare rău de aceste ucideri.
- Nu, mi-a spus el, în afară de una.
- De ce? l-am întrebat.
- Să vedeti. Dădusem într-o noapte o lovitură si ne-a mers
bine si apoi, pe la amiază, petreceam într-o pădure. Iată că trece
o motocicletă cu atas cam la 600 de metri. Eram un trăgător bun.
Tovarăsii mi-au zis: „Tu-l iei sigur si de la distanta asta”.
Şi m-a pus dracu si am tras. Îndată a căzut la pământ. Mi-a părut
foarte rău si am înjurat pe cei care m-au pus să trag.
- De ce?
- Fiindcă, vedeti, am omorât un om din joacă si nu se cade
să omori un om din joacă.
- Dar de ceilalti sase de ce nu-ti pare rău?
- Fiindcă atunci când i-am omorât eram „în exercitiul
functiunii”. Trebuia să-i omor dacă mi-au iesit în cale, altfel nu
reusea treaba. Dar ăsta, săracul, era nevinovat.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
119
Temnita de la Ploiesti fusese bombardată si o parte nu mai
era locuibilă.
Ziua stăteam de vorbă cu camarazii. Unii aveau procese în
curs. Am fost îndurerat de rapacitatea avocatilor care fără milă
cereau onorarii mari si asigurau pe clienti că vor câstiga
procesele pe care mai totdeauna le pierdeau la Cristea Manea.
Unii, ca să plătească, vindeau grădini si livezi si apoi, dacă
pierdeau, nu mai aveau cu ce să se întretină.
După bombardarea temnitei din Ploiesti, Antonescu s-a
prezentat la fata locului si a văzut dezastrul. Cei ce au lucrat la
stingere si la reparatii au fost mai ales cei sase legionari. Dar si
altii. Antonescu a dorit să-i vadă si le-a multumit. Când a auzit
că ei sunt legionari, Antonescu a izbucnit către însotitorii lui
între care si Eugen Cristescu:
- Ce tot spuneti, mă, că legionarii vor să mă omoare. Uite,
acum au avut ocazia si n-au făcut-o si au mai fost si alte ocazii.
Şi a cerut o listă a celor ce au lucrat. Legionarii erau în frunte,
căci ei au sărit întâi.
Dar Misu Antonescu i-a sters de pe listă si maresalul i-a
gratiat doar pe cei pe care i-a găsit pe listă.
Între cei sase detinuti ploiesteni era un tânăr ce venise din
război rănit, decorat cu Mihai Viteazul. El fusese functionar la
un birou militar. Colonelul si ceilalti sefi i-au dat cele mai bune
referinte ce se puteau da unui subaltern. Ele erau acum atasate la
dosar. Dar Manea nu-i dădea totusi drumul pentru că s-a găsit în
sertarul lui o fituică de patru rânduri cu un cuprins legionar
inofensiv; Manea nu-l lăsa din mână. Tânărul a negat că-i
apartine fituica. Manea l-a chemat si i-a zis că trebuie expertiză
grafologică. Dar detinutul a răspuns că nu are cu ce o plăti.
Însă Manea i-a răspuns:
- O va plăti curtea, nu noi. Şi tânărul a intrat în panică.
Mi-a spus temerea lui:
- Sunt pierdut. Fituica e a mea.
Preot Nicolae Grebenea
120
- Încă nu esti pierdut, i-am spus. Încearcă ultima sansă. El
era logodit si îsi pregătea căsătoria. Logodnica venea zilnic să-l
vadă. Spune-i logodnicei să-l întâmpine pe marele grafolog
Henri Stahl, ce urma a face expertiza, si să-i spună că ai fost pe
front, că esti rănit, decorat cu Mihai Viteazul, că ai cele mai
bune calificative care se pot vedea la dosar, dar acest om rău,
stricat, vrea condamnarea ta. Să-i spună: noi plănuisem acum să
ne căsătorim, îl iubesc mult si poate-l nenoroceste. Poate-l va
îndupleca să-i fie milă.
Mi-a primit sfatul si asa a făcut. Rezultatul expertizei: nu-i
apartine foaia încriminată.
Chiar în seara aceea, după expertiză, a fost eliberat.
Marele grafolog stia bestialitatea lui Manea. Om de mare finete
sufletească, Henri Stahl a salvat o situatie grea. Mai erau deci si
oameni de inimă.
IARĂŞI AIUD
Rămânerea la Ploiesti nu mai era necesară. Orice sperantă
de eliberare imediată era înlăturată, căci Antonescu ridicase prin
lege dreptul la recurs. Astfel, judecătorii abuzivi puteau face
orice, căci nu se puteau teme că vor fi dezisi de o instantă
superioară.
Lipsa dreptului de recurs este una din cele mai mari
nedreptăti ce se pot imagina în aflarea adevărului. Această lege
cu caracter criminal, aplicată legionarilor de la noi, trebuie să fi
fost adusă de ura si spiritul machiavelic al lui Misu Antonescu,
inspirată poate de „fratii” lui francmasoni.
Am fost dus la dubă pentru întoarcerea la Aiud împreună
cu un muncitor calificat, legionar ce mi s-a părut de o puritate
extremă. Era tânăr, de vreo 23 de ani. Duba era plină de detinuti
de drept comun, unii îmbrăcati în haine civile foarte elegante.
Un grup de vreo 10. Ne-am asezat la un colt si ne-am pus
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
121
geamantanele alăturea, pândindu-le cu atentie.
Îndată unul dintre ei, foarte elegant, a scos niste tuică si
niste păhărele de vreo 30 de grame si a început a servi pe
tovarăsii lui. Ne-au invitat si pe noi să servim si eu nu i-am putut
refuza. Dar camaradul meu nicicum n-a voit să ia, desi a fost
mult îmbiat.
Au avut mâncare bună si ne-au oferit si nouă. Eu am
primit, dar camaradul meu a refuzat cu dârzenie iarăsi. Nu i-au
adresat nici un cuvânt agresiv, dar îl priveau cu nemultumire. Pe
la jumătatea drumului au coborât. Noi ne-am uitat la
geamantane. Al meu era intact, al camaradului meu era golgolut,
nedescuiat. Fusese tăiat pe dedesubt si scos tot ce se găsea
în el. Detinutii de drept comun se răzbunaseră. Refuzul de a bea
cu ei fusese considerat un dispret si o sfidare. Şi totusi el nu l-a
slăbit din ochi. Cum i l-au tăiat? Trebuie să spun că acesti
detinuti, hoti de buzunare sau banditi, au atâta îndemânare încât
e cu neputintă, oricât ai fi de atent, să nu fii furat.
Duba nu e păzită de vreun gardian si în ea se pot petrece
tot felul de rele: bătăi, asupriri, omoruri si, trezind apetitul
sexual, unii sunt siliti să accepte să fie violati. În toate drumurile
pe care le-am făcut nu am auzit ca ei să fi îndrăznit să facă acest
act cu detinutii politici, dar cu altii, avocati, profesori, aceste
mârsăvii s-au întâmplat de multe ori. Calitatea de detinut politic
era o pavăză serioasă. Ei stiau că acestia puteau să dispună într-o
zi de soarta lor. De aceea erau prudenti.
La Aiud am fost băgat în aceeasi celulă cu studentul
Constantin Bucur din Bacău. Regimul la Aiud se înăsprea zi de
zi. Cu cât frontul german în Rusia mergea mai prost, cu atât
Munteanu, directorul, strângea chinga la Aiud.
Dacă până la ruperea frontului de la Cotul Donului, 19
noiembrie 1942, bătuse pe comunisti, acum, după o perioadă de
expectativă ce dura până după marea bătălie din vara lui 1943 de
la Tula-Orel, bătălie hotărâtoare pentru soarta războiului, venise
Preot Nicolae Grebenea
122
rândul să fie bătuti legionarii.
Munteanu crease o atmosferă de teroare si groază.
Auzeam din când în când că unii au fost bătuti. Ne asteptam
fiecare rândul. Amenintările lui Munteanu cresteau din zi în zi.
Era un ins diabolic. Incontestabil, era sub influenta lui Eugen
Cristescu si a altor dusmani ai legionarilor.
Bătaia se făcea cu „Margareta”, o centură lungă si suplă, si
cu „Berta”, două centuri legate la mijloc cu o tinichea subtire.
Bătaia cu Berta era zdrobitoare si se aplica după ce
doctorul lua tensiunea. Nu era nevoie să fii vinovat. Sub lovituri
puteai chiar muri.
Voind să manevreze mai bine celularul, Munteanu m-a
mutat în Zarca, vechea închisoare cu un regim ceva mai dur
decât celularul. Acolo eram izolat cu încă câtiva camarazi mai
rău văzuti de Munteanu. Aiudul era deja o izolare, acum eram
izolat în izolare.
Dar, voind să scape de noi de la Aiud, ne-am trezit că ni se
pun lanturi, câte doi la un lant, la picioare. Eram legati si de
mână cu celălalt. Era o pozitie grea la miscare si mai ales când
mergeam la closet. Asa ne-a dus la dubă cu destinatia Galati.
Când ne-a văzut directorul temnitei Galati, director cu
vreo 30 de ani de serviciu, a rămas uimit si a fost revoltat la
culme. Nici pe cei mai mari criminali nu i-a văzut vreodată
transportati astfel. Ne-a spus câtorva în particular că la
întâlnirile directorilor de penitenciar Munteanu îsi dă aere de
superioritate si e de o mare îndrăzneală. Ne-a luat imediat
lanturile si ne-a izolat câte unul, în celule, la parter. Eram vreo
31 de insi. Ne bucuram că am scăpat de Munteanu.
Directorul a comunicat procurorului de la Galati conditiile
în care am fost adusi si el a venit să ne vadă. Ne-a anchetat si
ne-a cerut să dăm declaratii de conditiile inumane în care am
fost adusi. Era furios. Miselia lui Munteanu îl revoltase la
culme. Vorbea de demersuri mai sus. Mi s-a părut a fi un om
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
123
exceptional. Ne-a vizitat în două rânduri.
La Galati, directorul s-a purtat frumos cu noi si „legal”,
adică corect.
Chiar a doua zi de la sosire aud: „Deschide fereastra, aici
Berilă. Ia pachetul, mănâncă si apoi ascunde-l în horn”. Cu o
funie se slobozea de la etaj un săculet cu mâncare. L-am luat:
era pâine, salam, carne, totul cam vreo 3 kg. I-am multumit. Am
auzit apoi: „Fiti atent, o să vă mai dăm”.
M-am mirat. Cine era acest suflet generos care făcea
aceasta? Peste câteva zile am avut prilejul să-l văd si să stau de
vorbă cu el câteva clipe. Era un bărbat înalt, frumos, foarte bine
legat, un Hercule. Am aflat si cine e. Era un ucigas, condamnat
la muncă silnică pe viată. De ce? Iată nesansele vietii.
Era brutar la o fabrică de pâine din Galati când patru
tovarăsi au sărit să-l omoare. Voiau să-l bage între malaxoare
dar nu au reusit. Lupta a fost grea, dar la urmă i-a omorât el pe
ei. Era înnebunit. Venind stăpânul să vadă ce se întâmplase, i-a
dat si lui cu toporul o lovitură si l-a omorât. A venit apoi sotia
stăpânului si i-a dat si ei o muchie de topor, a mai venit apoi un
copilas, care văzându-l furios a strigat: „Nu mă omorî nene că
sunt mic”, dar l-a lovit si pe el cu toporul. A venit si o pisică si a
omorât-o si pe ea. Şi totusi în structura lui acest om nu era un
criminal. „Ceasul cel rău a spus el, a adus toată nenorocirea. Eu
eram la om la locul meu si ceasul cel rău m-a scos din linia
mea.” Apoi viata lui a fost între criminali si iată ce manifestări
are după sapte ani de temnită.
De bună seamă, în orice om ajuns ucigas din întâmplare,
rămâne permanent o lumină divină, o pornire spre bine, o bucată
de aur pur, care se arată când se iveste acest prilej potrivit să se
arate.
Pe Berilă l-am întâlnit si cu alte ocazii peste vreo doi ani,
arăta că este un om pe care un prilej nefericit l-a scos din rândul
oamenilor.
Preot Nicolae Grebenea
124
De aceea, dacă ne iese în fată un criminal, să nu-l urâm si
să ne depărtăm de el cu dispret, ci să vedem mai întâi ce
împrejurări l-au dus la crimă, cum se află acum, măsura în care
el s-a deteriorat sau a evoluat. Să-l privim cu atentie si
bunăvointă, să-i acordăm încă un credit si dacă se poate, putină
iubire. El are nevoie de iubirea noastră, dispretul l-ar înrăi, însă
dragostea îl înaltă si-l umanizează.
Să ne aducem aminte de cazul lui Zaheu din Sfânta
Evanghelie, cinstea pe care i-a făcut-o Iisus intrând în casa lui si
cinând cu el l-a transformat în adâncuri si a făcut din el un om
nou, drept si mărinimos.
Să nu uităm niciodată observatia Mântuitorului: „Nu cei
sănătosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Deci
spre acestia să ne îndreptăm si atentia noastră. Recunostinta lor
câteodată e imensă, dar pretul cel mare e uneori schimbarea lor
profundă.
Temnita era si la Galati cu alimentatie de temnită, cu
regimuri de celulă, cu o oră de plimbare pe zi. Dar era fără
presiuni si observam destulă omenie în atitudinea directorului.
În vreo trei luni cât am stat la Galati, atât procurorul judetean,
cât si procurorul general ne-au vizitat de vreo trei ori arătând o
deosebită bunăvointă.
Trebuie să relatez aici un caz interesant:
Într-o după-amiază am fost dusi să ne preumblăm într-un
dos al temnitei; gardianul ne-a lăsat singuri si iată o masă
întinsă, pe care erau asezate hîrtii, pâine, farfurioare cu jumări si
ouă calde. Erau si scaune lungi pe care să stăm.
Pe masa de lemn, la o margine, era scris: „Vă rog nu mă
refuzati. Poftă bună!… Rică”.
Era acelasi Rică Marghidescu, tiganul de la Ploiesti. El
aranjase „ospătul”, cum era să-l refuzăm? Eram destul de
flămânzi. Şi nici măcar nu s-a arătat apoi ca să-i multumim.
Administratia se făcea că nu stie nimic.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
125
Dar acest plăcut intermezzo la Galati trebuia să se
întrerupă. Demersurile procurorului general contra lui Munteanu
s-au făcut la Bucuresti. Deci n-a fost bine că ne-a mutat la
Galati.
Ne-a cerut înapoi de la Galati la Aiud, unde eram în
sigurantă, fără putinta vreunei plângeri. Aici nici un procuror nu
a trecut să ne vadă.
Aurel Munteanu era prieten cu directorul general al
penitenciarelor, colonelul Alecu Petrescu, cu care făcea la Aiud,
când acesta trecea în inspectie, niste chefuri monstru cu femei
frumoase din oras.
Munteanu obtinuse de la directorul general nu numai
reeducarea, ci si pedepsirea noastră, a tuturor, pentru îndrăzneala
de a ne fi plâns contra lui.
El ne-a întâmpinat la sosirea în temnită si pe doi dintre noi
ne-a si luat în primire imediat. Pe mine si pe locotenentul
Gheorghe Bleotu, un om foarte destept, care la scoala specială
de la Sibiu se clasase primul între ofiteri. Era oltean, din Vâlcea,
cu o sotie profesoară. El, de la Crăciunul lui 1941, explica că
nemtii pierd războiul pentru că planul lor de atac a fost gresit.
Ideea de atac principal al nemtilor a fost pe centru si pe flancul
stâng. Dar, documenta el, ideea principală de atac trebuia să fie
pe flancul german drept, pentru cucerirea spatiilor economice si
petroliere, si pe centru. Lucru pe care l-au si făcut nemtii în
ofensiva din 1942.
Pe Bleotu l-au luat cel dintâi si l-au dus în altă cameră
unde auzeam înjurăturile si cum îl bate. El era bine legat, cu un
corp robust. Eu eram mai putin solid. M-au luat apoi pe mine.
Directorul general aprobase 15 lovituri. Mi-a arătat aprobarea.
Doctorul mi-a luat tensiunea.
- Merge, a spus el. Apoi Munteanu a poruncit:
- Întinde-te!
Loviturile erau aplicate cu Berta.
Preot Nicolae Grebenea
126
- Ai grijă să nu-l lovesti pe spinare, porunci el gardianului.
Loviturile veneau una după alta, grele, sfâsietoare. Eu însă
nu plângeam. Oftam greu, numai, după fiecare lovitură. Un
gardian ce era si el prezent la această demonstratie, erau prezenti
vreo cinci, strigă:
- Dă-mi mie, mă, să dau si mai tare.
Şi i-a dat. Într-adevăr, loviturile lui erau mai grele căci era
mai voinic. Pielea se rupse si sângele tâsnea din mine. După cele
15 lovituri oficiale, Munteanu ordonă:
- Mai dă-i cinci lovituri de la mine.
Şi mi-a mai dat. Abia m-am ridicat si mi-am tras
pantalonii, că Munteanu m-a dus într-o cameră unde eram numai
noi singuri.
- Cum ai îndrăznit să te plângi la procuror? m-a întrebat.
- Nu m-am plâns. Ei ne-au întrebat cum am venit, cum am
fost legati unul de altul si ne-au cerut să dăm o declaratie scrisă.
- Şi de ce ai dat?
- Nu puteam să nu dau si am spus numai adevărul.
- Adevărul e să mă pârăsti pe mine la niste banditi, la niste
legionari. O să-i bag în temnită si pe ei. Şi mi-a tras o puternică
labă care mi-a atins ochiul drept. M-am clătinat. S-a uitat.
Lovitura lăsase urme pe obraz.
- Ce-i? a întrebat el.
- Mi-ati atins ochiul si am văzut stele verzi.
S-a uitat la mine si s-a răzgândit. Loviturile pe fată lasă
urme.
- Şi ai îndrăznit tu să scrii contra mea? si au început
loviturile în piept, în coaste, în solduri, ploua cu lovituri. Nu se
putea opri din furie. Poate 50-60 de lovituri. Am căzut jos. A
plecat si a închis usa lăsându-mă acolo. Apoi, peste câteva
ceasuri, a venit cu doi gardieni.
- Duceti-l în Zarcă pe tâlharul ăsta.
M-au dus lângă Bleotu. M-au luat de brate si m-au dus în
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
127
Zarcă, pentru că nu mă puteam tine pe picioare. Bătaia fusese
zdravănă. Mă sleise. Vreo trei săptămâni nu m-am putut duce cu
tineta. Stăteam întins. Pachetele mi-au fost interzise. Citeam
Biblia în traducerea lui Gala Galaction. Citeam Psalmii. Ce
revelatie! Ce sensuri noi descopeream acum în ei! Eu îi mai
citisem de 3-4 ori pe toti, îi stiam, dar acum descopeream o altă
încărcătură în ei, alte frumuseti, alt continut, altă bogătie. Eram
mirat si fericit. Cât de bun e Dumnezeu că, iată, în durere ne
descoperă ceva din tainele Sale. Gardianul de pe sală, Avram,
descuie si strigă:
- Să-mi faci celula lună ca spicul grâului. Ia cârpa.
Şi-mi aruncă în pat o bucată mare de carne si una de pâine.
Apoi face semn: să nu stie vecinul.
- Auzitu-m-ai? Lună.
Şi închise cu zgomot usa. Şi ori de câte ori era la rând îmi
dădea câte o bucată de carne. Când venea detinutul de drept
comun cu ciubărul de mâncare uneori îi spunea:
- Vezi? E slăbit. Poti să-i dai încă un polonic. Eu nu zic săi
dai, dar dacă vrei poti să-i dai.
Şi bucătarul îmi mai punea un polonic de fasole sau de
zeamă de cartofi în gamelă.
Am înteles că toti care am fost adusi de la Galati erau
acum în Zarcă, ca pedeapsă. Pentru toti s-a obtinut o pedeapsă
oficială de mai multe lovituri, pentru unii cu Margareta, iar
pentru altii cu Berta.
Se spunea că un camarad, foarte robust, era luat din
Celular si bătut săptămânal pentru că-l reclamase pe Aurel
Munteanu că trăieste cu nevasta lui. Se auzise în Aiud că
Munteanu făcea niste chefuri cu directorul general, Alecu
Petrescu, cu femei frumoase, dintre care una era sotia acestui
detinut: tânără, frumoasă si plină de foc.
Căderea acestei femei pe drumul desfrâului s-a făcut usor:
îsi iubea mult bărbatul, care si el era foarte frumos si un bărbat
Preot Nicolae Grebenea
128
ales, avocat, venea regulat lunar cu pachet la el. Dar ea, ca si
celelalte femei, trecea întâi pe la Munteanu, unde de fapt treceau
toti vizitatorii. Ea va fi cerut lui Munteanu putină bunăvointă
pentru sotul ei. El va fi promis si ea apoi i-a oferit, drept
multumită, gratiile ei.
TEROAREA
Începând din primăvara lui 1944, la Aiud, pentru legionari
s-a instalat o atmosferă de teroare fizică si morală. Îti era groază
să privesti pe camarazii tăi la plimbare. Munteanu tuna si
fulgera. Dădea pedepse cu nemiluita.
Trecând un general să se intereseze de un nepot ce era în
celular, Munteanu n-a vrut să-i descuie ca să-l vadă. El a mintit
spunând:
- Aici sunt o seamă de criminali primejdiosi si am ordin
strict de la Antonescu ca să nu fie arătati nimănui.
Dacă ar fi deschis, s-ar fi putut afla miseliile si
fărădelegile lui. Deci iată cum lunecă omul: mai întâi face o
nedreptate, o fărădelege, apoi ca să nu se descopere e silit să
recurgă la alte fărădelegi si de acum fărădelegile se tin lant. Cea
mai mare grijă trebuie s-o avem să nu facem prima fărădelege,
căci, odată intrat pe drumul ei, ca o fatalitate, celelalte urmează
de la sine.
Trăiam acum într-o mare lipsă de informatii. Evenimentele
zilei nu le mai cunosteam.
Ştiam de complotul din Italia contra lui Musolini în care
intrase însusi ginerele său, contele Ciano. Ştiam cum căpitanul
de aviatie germană Scorteni l-a furat din mâinile englezilor si că
a fost reinstalat cu ajutorul nemtilor. Ştiam că o parte din Italia e
ocupată de trupe anglo-americane, că frontul german merge
prost si că rusii se apropie de granitele noastre. Dar atât! Mai
mult nu stiam.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
129
Fărădelegile lui Munteanu se vede că s-au auzit la
Bucuresti, că a venit o anchetă condusă de Alecu Petrescu. Ni sa
cerut să dăm declaratii „cum a fost”. Unii s-au ferit să se mai
aventureze să spună adevărul si l-au ocolit. Altii l-au spus pe
jumătate. Altii au spus: „Nu fac nici o plângere împotriva
faptelor ce s-au petrecut”.
Eu am spus:
- Cele ce s-au întâmplat au dus la o bătaie oficială. Că n-o
meritam, poate să o deducă oricine. Aprobarea bătăii a venit în
urma unor informatii ce n-au putut fi juste; căci, dacă s-ar fi
cunoscut în mod real faptele, nu s-ar fi venit cu o aprobare
oficială de bătaie. Cei ce cunosc mai bine situatia sunt directorul
Penitenciarului Galati si procurorii, cel judetean si cel general,
primul al judetului Galati. Pentru luminarea lucrurilor e bine să
luati declaratiile lor. Dar, dacă s-a dat permisiunea unei bătăi
oficiale pe considerente necunoscute de mine, atunci trebuie să
stiti că una a fost pedeapsa ce s-a aprobat a mi se da si alta a fost
cea care s-a aplicat. Atâta spun că, după pedeapsă, trei
săptămâni nu m-am putut ridica să-mi duc tineta. Nu cele 15
lovituri oficiale m-au doborât, ci cele care au urmat, mai multe
si mai grave. Nu fac nici o plângere, nu cer nici o reparatie, nu
am nici o dusmănie contra nimănui. Dar, dacă e să se repete,
atunci cer ca să fiu împuscat acum. E mai bine pentru
dumneavoastră să faceti aceasta, decât să ne chinuiti,
prelungindu-ne viata asta chinuită; mai bine ucideti-ne! Sau,
dacă nu, lăsati-ne să ducem regimul de temnită în conditii
normale. Nu cerem favoruri, dar consider că ce s-a întâmplat cu
noi a trecut orice măsură si e ceva necunoscut până acum în
regimul detinutilor politici din România.
Colonelul Petrescu s-a arătat interesat de cele ce afla, a
promis îndreptări si fată de mine, personal, s-a arătat foarte
binevoitor. Am aflat mai târziu că era rudă cu o rudenie de-a
mea care intervenise pentru mine la dânsul.
Preot Nicolae Grebenea
130
Dar rufele s-au spălat în familie; lui Munteanu nu i s-a
miscat nici un fir de păr din cap, si lucrurile au rămas cum au
fost. Munteanu nu era oare prietenul lui Alecu Petrescu? Cum
era posibil acum să-l acuze si să-l destituie?
Abia a plecat colonelul Petrescu si Munteanu a venit la
celula mea, a deschis-o si, pe un ton deosebit de agresiv, m-a
amenintat că e gata să repete „figura” ce se întâmplase cu mine.
Am primit amenintarea cu oarecare teamă, dar, totusi, cu
gândul că nu se va repeta, si nu s-a repetat.
Dar teroarea lui Munteanu continua. S-a auzit si la
Bucuresti ce face. Dar stătea bine în sea. Nu putea fi răsturnat
încă.
Un camarad a reusit să-mi comunice: „E o sperantă...
Trăieste între altele cu sotia lui X din oras. Sotul e pe urmele lui.
E un om influent. De-l prinde, scăpăm de el. Păstrează tăcere
desăvârsită. Nu i-am mai comunicat aceasta decât lui cutare. De
s-aude suntem pierduti…”
Nu s-a auzit. Dar nici Munteanu n-a căzut, căci n-a fost
prins. Era încă în zodia lui. Nu făcuse încă tot răul: urma a-l
continua.
Cercurile antonesciene cugetau la Bucuresti eliberarea
legionarilor. Elevii din multe locuri au fost dusi la Alba Iulia.
Directorul de acolo, tot militar, cu unele forme „de sus” îi
eliberă în perioada aprilie - iunie 1944.
Munteanu n-a vrut să trimită elevii ce-i avea la Aiud la
Alba Iulia, ca să nu-i piardă. Ştia sau simtea că de acolo se vor
elibera.
A cerut tuturor legionarilor o desolidarizare de conducerea
Miscării Legionare. Spera si dorea ca nimeni să nu se
desolidarizeze, ca în felul acesta să îi mentină în temnită. Calul
lui de bătaie era acesta: „Sunt consecventi în hotărârile lor. Nu
renuntă la Horia Sima. Cum să-i eliberez?”
Mi-am zis: „O să iau calul pe care călăreste Munteanu să
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
131
văd pe ce va mai călări. O să dau declaratia cerută si motivul cu
care ne acuză o să-i fie luat din mână.” Şi am dat declaratia. A
primit-o cu regret.
Dar numai câtiva din Zarcă au dat această declaratie. Cei
mai multi au rămas la o intransigentă totală, mai ales cei tineri.
Ei n-au înteles că Autoritătii îi trebuia totusi un motiv, o
justificare pentru eliberare.
Eu am judecat asa: cei de la Bucuresti, în împrejurările
acestea, când frontul merge prost, au nevoie de o astfel de
declaratie ca să ne elibereze; nu vor să ne lase în mâinile
comunistilor care vor lua foarte probabil puterea. În fata
acestora, în împrejurările grele ce vor urma, au nevoie de noi, ei
însisi fiind în situatia de a fi trasi la răspundere si, eventual, unii
arestati. Şi, cum spuneam, mai voiam să-i fur lui Munteanu calul
pe care călărea. Fără noi, el trebuia să-si piardă postul, să plece
pe front, sau să fie mutat în alt post. Căci comunistii aici nu erau
decât vreo 60 de persoane, si ei puteau fi trimisi la Caransebes,
unde era un alt grup de comunisti arestati. Şi atunci de
Munteanu nu mai era nevoie la Aiud. Dar lui nici un post nu-i
convenea mai mult ca Aiudul, de aceea tinea la el cu dintii.
ATITUDINI ŞI RELAŢII ÎN TEMNIŢĂ
Când am sosit la Aiud, am găsit legionarii împărtiti în
două tabere: unii, cam 4/5, erau loiali lui Horia Sima, iar altii,
cam 1/5, voiau o apropiere de dorintele lui Antonescu de a-l
părăsi pe Horia Sima si eventual de a lucra sub comanda lui.
Între cei ce doreau părăsirea lui Horia Sima, cel mai activ
în disidentă era preotul Vasile Boldeanu, comandant legionar
din Focsani. Cu el mai erau si alti legionari cu studii frumoase si
cu o bună reputatie în trecut si câtiva tineri studenti.
De cealaltă parte erau oameni de mare calitate morală,
fideli Legiunii si lui Horia Sima. Ei considerau drept trădare ca
Preot Nicolae Grebenea
132
acum, după ce au intrat în temnită, să colaboreze cu Antonescu.
Lor li se părea că e o slăbiciune să renunti la Miscare si să intri
sub cupola lui Antonescu.
Dimpotrivă, ceilalti spuneau că o intransigentă pe linie
legionară nu e recomandabilă acum, e gresită din punct de
vedere politic si duce la rămânerea noastră în temnită. Tactica si
strategia de luptă cer o apropiere de cel puternic si chiar o
colaborare cu el.
Dar intransigentii spuneau: ce stim noi ce e afară? Nu
putem trata din pozitia de detinuti. Antonescu să trateze cu cei
de afară si chiar cu Horia Sima. Însă Antonescu condamnase în
contumacie pe Horia Sima, se temea de el si ducea continuu o
luptă propagandistică dintre cele mai furibunde contra lui.
M-am afiliat imediat grupului celor intransigenti când am
văzut ce personalităti erau acolo. Trebuie să stăm pe o linie de
demnitate si onoare, îmi spuneam. Nu putem fi niste dezertori.
Aici se afla printul Alecu Ghica, fost Şef al Sigurantei Statului
sub legionari, magistrat cu zece înaintasi care stătuseră pe
tronurile Munteniei si Moldovei. Era din Iasi, figură frumoasă,
bine pregătit, cu o tinută demnă, senin si blând, deloc distant,
avea o condamnare de 12 ani.
Traian Trifan din Brasov, fost prefect al judetului Brasov,
avocat bun si distins „român verde”, cum se zice, nu lua procese
compromitătoare, foarte credincios, vesnic cu Biblia în mână.
Citea mai ales cărti de doctrină religioasă. Îl atrăgea îndeosebi
„Paradisul pierdut” al lui Milton pe care-l citea cu lacrimi în
ochi. Îl cunoscusem din lagărul de la Vaslui. Nu voia să audă de
o împăcare cu Antonescu.
Traian Marian, fost sef al judetului Brasov, cu totul unit
sufleteste cu Traian Trifan, erau mereu nedespărtiti. Aceleasi
gânduri au dus la ei la aceleasi atitudini, erau niste oameni mai
mult înclinati spre teologie decât spre politică si actiunile ei.
Fusese si el prietenul meu din lagărul Vaslui.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
133
Doctorul Ilie Niculescu, cu studii de economie politică si
finante din Bucuresti. Tânăr activ, vesnic în miscare, ca argintul
viu, se bucura de un mare prestigiu si întretinea o atmosferă
caldă între cei de pe directia intransigentei.
<?> nu e în mss
Iacobescu, avocat bucurestean, care a pledat în
procesul căpitanului; Virgil Maniu - inginer electrician care
luptase la Bucuresti la Telefoane, om plăcut, îndatoritor,
amabil, pregătire frumoasă, bun jucător de sah. <?>
A sosit apoi Radu Demetrescu Gyr, poetul. Fusese pe front
ca soldat, dar a fost decorat cu Virtutea Militară si Crucea de
Fier. Acum era adus lângă ceilalti. Era conferentiar universitar
de franceză si română la Bucuresti. Blond, orginar din Craiova,
cu tată artist, mamă din Ardeal, firav, cu o afectiune la intestine,
foarte cult, tăcut si discret, atent cu toată lumea. În toti anii mei
de închisoare n-am cunoscut vreun om mai politicos ca dânsul.
Era un punct de atractie. Senin si blând, abordabil de oricine,
împrăstia în jur un aer de sănătate morală, de încredere si
bărbătie. Venea de la spitalul din Brasov. Întors de pe front,
scrisese niste poezii de război foarte apreciate. Era încă în plină
vigoare creatoare si apărea mereu cu ceva nou. Creatia lui
variată a fost ca o hrană pentru toti, ca o cuminecătură la
praznicele mari.
Mai erau profesori, câtiva preoti, învătători, câtiva studenti
si elevi.
Nu era o adversitate între cele două nuante; dar o anume
rezervă între ele, cum era si firesc, s-a creat. Eu am păstrat
legătura cu toti, mai rezervată cu cei putini, mai intimă cu
ceilalti.
Am reusit să iau legătura si cu unii fruntasi comunisti, în
Preot Nicolae Grebenea
134
călătoriile ce le-am avut până în 1944, precum si în 1944, cu cei
de la Aiud. M-am apropiat putin sufleteste de vreo doi medici si
doi avocati evrei ce se găseau în Aiud. Am purtat cu ei discutii
amabile si deloc controversate. L-am cunoscut pe vestitul
Nicolski de mai târziu, atunci seful comunistilor din Aiud, figură
dezagreabilă, repulsivă, deloc îmbietoare, lucra la cizmărie si era
la parter la celula 57. N-am fost câtusi de putin atras să port o
discutie cu el. Poate nici el n-ar fi voit.
Nu stiam atunci ce functie mare va primi în România,
seful serviciului secret, si că va face atâta rău României si
românilor.
Părerea mea era aceasta: trebuie să ai legături cu toti
detinutii politici, indiferent de nuantele lor. De asemenea,
trebuie să ai legături si cu detinutii de drept comun, mai ales cu
sefii lor. Toti eram detinuti, soarta noastră până la un punct era
comună oarecum. Mâncam aceeasi masă si suportam acelasi
regim. Trebuia să fim solidari si să ne sustinem unii pe altii în
unele revendicări de regim de temnită.
De aici necesitatea unor legături cu sefii lor ca actiunile
noastre să fie însusite si de ei si sincronizate. Sunt dator să spun
că în unele hotărâri discrete ce le-am luat cu ei pentru unele
îmbunătătiri de regim, până în 1949, am găsit oameni de cuvânt,
dintr-o bucată, gata de sacrificiu si niciodată nu m-au dat de
sminteală.
Dimpotrivă, au fost mai hotărâti decât multi detinuti
politici veniti după 1944.
Şi după 1949, când n-am mai putut păstra o legătură cu ei,
când au auzit că respingem ciuberele cu mâncare, din motive pe
care ei uneori nu le cunosteau, si că intram în greva foamei,
încercau să ne ajute respingând si ei ciuberele.
Dacă nu-l dispretuiesti, detinutul de drept comun poate
face lucruri mari pentru tine, de care, fără această pretuire, nu ar
fi în stare.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
135
A-i arăta încredere, a-i da chiar si o sarcină alături de tine,
aceasta îl înaltă, îl umple de încredere în sine, îl face om si
uneori om de mari atitudini. A-l dispretui înseamnă a-l împinge
înapoi, a-i spori nedreptatea, răutatea si ura.
Recunostinta ce ti-o păstrează când l-ai apreciat e imensă
si uneori îl însoteste toată viata. Şi dacă ai timp să stai cu el,
adică dacă esti pus în situatia să stai cu el si să lucrezi asupra lui,
atunci se pot produce în el schimbări în adâncuri, psihologia lui
si toată orientarea lui devenind alta si făcând din el un om nou
de calitate, pornit cu hotărâre pe drumul binelui. Hristos nu are
pe nimeni de pierdut si îi cheamă să se mântuiască pe toti.
REGIMUL LA AIUD ÎN 1944
Acelasi dinainte cu o sporire a asupririi. Pot spune că era
teroare.
Auzeam bătăile si mă îngrozeam. Este foarte greu să
suporti temnita auzind urletele unora ce sunt bătuti. Astepti cu
groază să-ti vină si tie rândul. Stai singur si începi rugăciunile:
„Doamne, apără-mă si apără-i pe toti”. Cei bătuti erau legionarii.
Comunistii se bucurau atunci de atentie si bunăvointă. Cu
adevărat, Aurel Munteanu era un tip diabolic: stia să sporească
temerile, nelinistea, apăsarea si groaza. Rar mai aflam câte o
stire.
Totusi, stiam că americanii au ocupat Sicilia si o parte din
cizma Italiei, partea de sud. Nu prea stiam ce e cu frontul nostru,
războiul din răsărit. Evreii comunisti mai strecurau unele
informatii. Trăiam într-o incertitudine ce sporea temerile noastre
cu privire la viitor. Puneam în gând si ipoteza că, dacă nu ne
vom elibera până la sfârsitul războiului, o să fim luati de Stalin
si dusi în Siberia. Orice se putea întâmpla. Totusi, temnita se
suporta cu bărbătie si vigoare, într-o mare tăcere. Nici o
plângere, nici o cerere, nici o dezertare.
Preot Nicolae Grebenea
136
Pe unele polite de la fereastră s-au săpat discret si mai
putin discret cuvintele: „Per aspera ad astra”14.
Nimic n-am auzit de „Ziua cea mai lungă”, 6 iunie 1944,
debarcarea în Franta a 1.600.000 de americani adusi pe 5.000 de
vase si 12.000 de avioane - fapt nemaiîntâlnit în istorie, dar care
ne-ar fi dat convingerea că sfârsitul războiului e aproape.
Asteptam, evenimentele dar nu stiam dacă vin.
Auzisem de „faust-patron” ce urma să se dea armatei
germane, glont care străpunge tancul. Trăiam oarecum un
moment tragic si chinuitor: eram nationalisti, si nemtii,
nationalisti, ne loviseră.
Cu comunistii eram în conflict ideologic si nicicum nu ne
puteam împăca, si izbânda lor se apropia. Ştiam acum că nemtii
n-au fost sinceri nici cu noi, nici cu ungurii. Pe amândoi ne
tineau cu iluzii că vom lua Ardealul. Şi ei pregăteau mutarea
noastră în Transnistria, din Ardeal; iar sasii si svabii erau pusi să
învete să se pregătească să ia functiunile de conducere în Ardeal.
Şi ungurii trebuiau probabil să fie sacrificati în întregime si
Ungaria să fie înglobată în Donau Land, Ţara Dunării, iar
populatia Ungariei, trufasii unguri ce asupriseră popoarele din
Ungaria Mare până în 1918, să fie acum spulberati în cele patru
vânturi sau să fie ucisi. O parte din Iugoslavia urma a intra si ea
în Donau Land împreună cu Transilvania.
Multă perfidie la Hitler si la national-socialistii germani!...
Eram zbuciumat. Doream însă ca nemtii să piardă
războiul. Cum să dezrădăcinezi pe românii din Ardeal pe care
nici revărsarea popoarelor barbare nu i-au putut clinti din
vechiul lor teritoriu? Cum, în veacul al XX-lea, un popor atât de
mare, cu o cultură atât de mare si de frumoasă poate gândi si
hotărî astfel de lucruri pentru alte popoare?
Se cădea într-o nouă barbarie. „Dreptul fortei” reînvia la
14 Prin suferintă către stele.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
137
nemti sub eufemismul nevoii de „spatiu vital”. Da! Mă sfâsiam
si doream cu regret înfrângerea Germaniei. Regret că au putut
gândi si plănui ce au plănuit: mutarea noastră din Ardeal.
Învătam cu totii la scoală, la religie, că trebuie să scăpăm cu totii
de lăcomie, unul din păcatele capitale. Dar nu e de ajuns.
Trebuie să învătăm nu indivizii, ci popoarele să scape de acest
mare păcat. Numai atunci unul din motivele ce aduc războaiele
va fi înlăturat. Şi acest păcat l-a stăpânit adânc si pe Churchill
care, cinic, ne-a vândut în 1944 rusilor.
23 AUGUST 1944
Asuprirea exercitată de Munteanu continua vârtos.
Plimbările foarte supravegheate, vizitele rudeniilor întrerupte,
pachetele la fel. Supravegherea gardienilor asupra noastră,
sporită la celule. Nimic nu bănuiam din ce era afară. Auzeam
din timp în timp niste focuri de armă. Eram mirati. Nu stiam ce
să credem. Focurile de armă erau trase aproape, probabil în
interiorul temnitei. Ştiam că erau vreo două sute de dezertori de
pe front la etajul trei. Ei urmau să fie împuscati si zilnic se
împusca câte unul. Dar acum erau trageri mai dese.
Ce se întâmplase? Linguraru, un tigan vlăjgan criminal,
potcovar, a pus mâna pe cheile de la celular si i-a descuiat
noaptea pe toti detinutii de drept comun. Acestia s-au repezit la
ziduri să sară afară, desi erau înalte de 4 metri si multi au reusit
să fugă. Un singur militian, foarte bun om altfel, trăgea asupra
lor la ziduri. Am înteles mai târziu că a împuscat 8 dintre fugari.
Linguraru a deschis si câteva celule ale legionarilor si i-a
anuntat pe cei dinăuntru:
-A căzut călăul Antonescu, acum conduce regele. E un
decret de amnistie pentru dumneavoastră si comunisti. Mergeti
acasă, noi însă trebuie să fugim. Nu uitati de noi.
Surpriza a fost imensă.
Preot Nicolae Grebenea
138
Totusi, Munteanu nu ne-a comunicat nimic. Stăteam în
continuare ca si când nimic nu s-ar fi întâmplat. Comunistii se
plimbau liberi prin curte. Noi, la celulă si plimbarea obisnuită.
În curte a venit un car cu pâine, salam, suncă, pentru
comunisti. Acestia ne priveau cu simpatie, însă din bunătătile ce
au primit nu ne-au dat si nouă. Poate se temeau.
A trecut a doua zi, a treia zi si a patra zi si noi eram tratati
la fel. Nici o schimbare. Asteptam eliberarea. Comunistii ne-au
comunicat că Aurel Munteanu i-a chemat si le-a spus:
- Legionarii sunt dusmanii vostri, ei sunt aici, în mâinile
mele.
Uite aici pistoale, mergeti si-i împuscati în celule...
Comunistii însă au refuzat oferta. Ei au motivat asa:
- Dacă am învins noi, ne faceti nouă aceasta propunere;
să-i ucidem noi pe ei; dacă învingeau ei, le făceati lor
propunerea să ne ucidă pe noi.
A sasea zi, comunistii au plecat iar noi am rămas.
Munteanu amânase si eliberarea lor ca să vadă ce se mai poate
întâmpla: nu cumva „lovitura” nu e reusită si nemtii îl
reinstalează pe Antonescu?
Am aflat că la Jilava si la alte închisori, chiar în noaptea
de 23 august s-a lucrat la acte si detinutii politici au fost
eliberati.
Munteanu nu voia să-i piardă pe nici unul.
O stire mai târzie arăta că si la Deva, unde erau multi
detinuti legionari, s-a procedat la fel. Procurorul, nepot al lui
Petru Groza, nu a vrut să facă actele de eliberare.
Nemtii erau respinsi si se apropiau de Aiud. Atunci
Munteanu, ca nu cumva în retragere nemtii să ne dea drumul, a
aranjat mutarea noastră la Alba lulia. A chemat pe doctorul
Victor Biris si pe Alecu Ghica si le-a vorbit de necesitatea
mutării la Alba Iulia. I-a luat lui V. Biris, fost secretar general în
Ministerul de Interne sub legionari si prieten al lui Horia Sima,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
139
asigurarea, sub cuvânt de onoare, că-i roagă pe legionari să nu
evadeze pe drum si că nu vor evada.
Ceea ce s-a si întâmplat.
Aceasta a fost una dintre greselile lui V. Biris. El nu
trebuia să dea această asigurare unui criminal, asigurare care i-a
împiedicat pe multi să evadeze. El trebuia să pledeze pentru
eliberarea noastră imediată, pe baza decretului, nu să-i dea
asigurări că nu vom evada.
Astfel, într-o dimineată, cu bagajele în spate, am pornit
spre Alba Iulia. Munteanu era cu noi. Mai erau vreo doi ofiteri
ce ne povesteau pe drum cum stă frontul, despre debarcarea
trupelor americane în Franta si că războiul e pierdut de noi si de
nemti. Nici o grijă de paza noastră. Mergeam de-a valma.
Puteam să evadăm în masă. Dar oamenii nu se gândeau la asta.
Din moment ce există un decret de amnistie, de ce să mai
evadezi? Şi uite asa ne-am înselat. Dacă nu exista decretul, eu
îmi luam zborul. Şi ca mine câti?...
Am ajuns cu greu si foarte obositi la Alba Iulia. Munteanu
ne-a luat în primire: nu lipsea nici unul. Atâta corectitudine l-a
impresionat si pe el. Şi aici tot el ne conducea. Dar, peste câteva
zile, i s-a luat comanda. L-am privit cu dispret la plecare.
Nimeni nu i-a reprosat nimic. A înteles că stiam chestia cu
pistoalele oferite comunistilor pentru uciderea noastră.
Iată un om care se despărtea de noi în chip rusinos, care
fusese ani de zile o canalie si care putea să devină om în
ultimele zile, dar care nu s-a putut ridica din decăderea lui si a
rămas tot o canalie.
A avut ocazia regăsirii sale, dar a pierdut-o. Ce era mai
usor decât să cheme procurorul si să aplice decretul? De ce n-a
făcut-o?
Deducem că cei înecati în fărădelegi, când sansa vine ca să
se aseze pe linia de plutire, nu pot face efortul ridicării. De
aceea, când putem fi drepti, de ce să ne lăsăm să lunecăm în
Preot Nicolae Grebenea
140
nedreptate, fărădelege si asuprire din îndemnul cuiva sau din
propria noastră pornire, când e atât de usor să stăm linistiti, să
aplicăm legea si, dacă se poate, să arătăm si putină iubire?
Astfel, ca să nu ne pierdem, trebuie de la început să stăm
pe linia binelui, căci orice abatere e o mână întinsă diavolului
care ne duce mai târziu la fund.
La Alba Iulia ne-au vizitat ofiteri rusi superiori. Era
director acum un subdirector ce fusese în timpul din urmă la
Aiud, cu Munteanu, om cumsecade, dar care nu putea face de la
sine nimic. Se arăta binevoitor. Ne-a comunicat că ofiterii rusi
au cerut să nu ni se dea drumul, ca nu cumva să le facem
greutăti în războiul ce-l duceau.
Acesta era desigur un pretext. Ce puteam face noi cu
mâinile goale? Deci rusii s-au bucurat că eram între ziduri si
doreau să rămânem acolo. Trebuia să rămânem în „depozit”.
Peste o lună ne-am întors la Aiud. Acum detinerea noastră
era ilegală; eram amnistiati. De aceea, ca să se intre în legalitate,
a trebuit ca peste o lună de la emiterea decretului să se adauge
un codicil: „legionarilor nu li se aplică acest decret”.
Acum conducerea înapoi la Aiud s-a făcut cu cea mai
mare pază; evadarea nu a mai fost cu putintă. Pierdusem ocazia.
Însă, dacă rusii au cerut să nu fim eliberati, noi stăteam
încă sub puterea decretului si numai peste vreo două luni am
aflat de adaosul cu excluderea noastră. Căci noi am fost dusi la
Alba Iulia si la Aiud la culesul viilor, la proprietari bogati si,
fiind la lucru, tot am fi putut evada. Dar nu ne venea în gând
aceasta si tot mai asteptam aplicarea decretului.
Regimul era acum blând si fără asuprire.
Detinutii de drept comun deveniseră puternici si foarte
turbulenti. Nouă nu ne făceau rău, dar tulburau Administratia. Ei
erau, ca si noi, liberi prin curte.
Unităti rusesti au mai trecut pe la temnită si erau ospătate
cu admirabilul vin de Aiud al temnitei. Dar unii, beti, au
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
141
împuscat butiile si vinul a curs pe jos, în timp ce soldatii îl
sorbeau de pe pământ.
Acest lucru s-a petrecut si la alte pivnite din oras si unii
soldati au murit înecati în vin.
Se simtea lipsa alimentelor si ne bucuram de masa de la
culesul viilor.
Rusii luau turmele de oi ce le ieseau în cale, vacile, caii,
porcii. De aici instabilitatea alimentării. Nu mai era carne, iar
culesul câmpului nu se putea face normal. Apăru lipsa. Treptat,
ea se simti tot mai mult în temnită.
Detinutii dezertori erau acum scăpati de pedeapsa ce o
aveau, însă nu eram încă eliberati.
Armata noastră colabora cu armata rosie pentru eliberarea
Ardealului; erau lupte grele. La 25 octombrie 1944 Ardealul fu
curătat de ostasii unguri si nemti, era eliberat. Cele mai grele
lupte s-au dat la Cheile Turzii. Şase regimente ruse, fortând
trecerea, au fost distruse. Abia un regiment românesc interveni
si reusi să le ocupe.
Dar armata noastră trecu mai departe spre a elibera
Cehoslovacia si Ungaria. Ei îi trebuia mâncare. Pe de altă parte,
chiar acum un mare număr de rusi au rămas în tară ca armată de
ocupatie. Ei trebuiau hrăniti. Chiar la ocupatie, rusii au ridicat de
la noi toate semintele de soia ce se găseau în depozite ce
fuseseră cultivate în 360.000 ha. Asta a sporit lipsa uleiului în
tară iar multele prelucrări industriale ale soiei acum nu aveam să
le mai facem.
Administratia temnitei începu să nu mai poată asigura
deplin hrana detinutilor. Permise să se aducă alimente de acasă,
prelucrate sau nu. Astfel, s-au adus cartofi, faină de porumb,
fructe, zarzavaturi, fasole si altele.
Detinutii legionari au reusit să inventeze un aparat, foarte
simplu, la care să facă o ciorbă, o tocană sau mămăligă. Era
alimentat cu gaz, consuma putin, dar trebuia să stai mult ca să
Preot Nicolae Grebenea
142
faci o mămăligă. Era o mare binefacere. Era si un mijloc de a
încălzi putin camera.
M-am împrietenit cu un dezertor din Poiana Sibiului; m-a
căutat fiindcă eram conjudeteni. Era rosu, voinic, cu un cojoc
ciobănesc pe el, cu pantaloni de aba, cu opinci în care aveau
ciorapi, coltuni si obiele frumoase, tot de aba, care mergeau
până la 10 cm peste gleznă si cu pieptul gol. Nu-i păsa de frig.
Mă căuta si vorbea cu mult respect. Nevasta i-a adus o
felderă de faină de mălai, o burdusică de vreo 12 kg de brânză
de burduf, carne de porc, slănină, lapte acru gras de oaie. Venea
cu făină să-i fac mămăligă. Pe la orele 11 - 11 si 5 era gata. Îi
dădeam mămăligă fierbinte să plece cu ea. Dar el lăsa cam 1/3
din ea si un bulgăr de brânză sau o felie pentru mine si apoi
pleca la celula lui, vis - à - vis pe T.
Mă căuta apoi iar să-i dau ceva să citească, că-i e urât.
Voia ori povesti usoare, ori ceva „despre sfinti” spunea el. I-am
dat Biblia, Mica Biblie, cărticica de rugăciuni.
Ţăranii si ciobanii nu sunt obisnuiti să stea degeaba si vor
să lucreze. În celulă, fără lucru, pentru ei e greu de suportat,
înnebunesc. O carte, un prieten ce le vorbeste sunt o salvare.
Veni iarna cu ger. În lipsuri si frig unii detinuti mai mureau.
Gardianul deschidea celula lui Vasile al meu (ca si pe celelalte)
dimineata si striga:
- Tu, care mai trăiesti aici? Iar Vasile, cu un glas puternic,
pe care-l auzeam de la mine, striga:
- Io, domnule gardian!
Sosi si Crăciunul, slăvită sărbătoare crestină a Nasterii
Domnului, zi mult cinstită de detinutii legionari. Acum liberi, în
cor la crucea Celularului s-a putut cânta pentru prima dată un
colind legionar si apoi altele, cunoscute. Toti, si gardienii,
ascultau în liniste si cu evlavie. Căci colindele trezesc în suflete,
mai ales la cei ce suferă, sfinti fiori de pace si nădejde. Nădejdea
alături de credintă e forta detinutului. Fără ele, detinutii se usucă
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
143
si mor. Rezistenta lor e redusă enorm. Redau aici colindul de
Radu Demetrescu Gyr.
„A sosit si aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul
Cade albă nea
Peste viata mea
Care aici se stinge
Cade albă nea
Peste viata mea
Peste suflet ninge.
Tremură albastre stele
Peste dorurile mele
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Pâlpâiri de stele.
Maica Domnului curată
Ad-o veste minunată
Înflorească-n prag
Zâmbetul tău drag
Ca o zi cu soare
Zâmbetul tău drag
Îl asteaptă-n prag
Cei din închisoare. “
L-am reprodus întreg, pentru că a fost ca un balsam peste
rănile osânditilor. S-a răspândit repede si se cânta, pe fată sau în
ascuns, după timp si loc, în toate temnitele tării. Am zis „după
Preot Nicolae Grebenea
144
timp si loc” pentru că uneori s-a putut cânta în voie, iar alteori
cu mari riscuri. Sau chiar în acelasi loc în alt timp nu se mai
putea cânta. Iarna era grea dar o suportam cu bărbătie, aproape
fără să o simt. Eram tânăr si deplin sănătos.
Nu-mi păsa de frig. Discutam cu prietenii si uitam si de
foame, si de frig, si de conditia mea de detinut. Eram fericit.
Îmi amintesc de o discutie mai lungă cu doctorul V. Biris
în ziua de Anul Nou. A fost atât de plăcută, atât de desfătătoare,
că nici la cele mai alese petreceri la care am luat parte când eram
în lume nu am simtit atâta fericire. Stăteam cu mantalele pe noi
într-un ger cumplit si discutam.
Cine mai putea gândi atunci la casă, la familie, la nevoile
zilei?
Eram cu gândurile si cu inima în altă lume si uitam de
toate de pe pământ. Eram cu adevărat fericit. Şi astfel de
momente au fost putine.
RĂNIŢI ÎN AIUD ŞI TRATAMENTELE
Dintre cei vreo 200 de dezertori de pe front ce se găseau la
Aiud jumătate erau cu răni mari la picioare. Le degeraseră
picioarele. La unii le-au căzut călcâiele, la altii carnea de pe
tălpi. Administratia nu era acum în măsură să se ocupe de
vindecarea lor. Inimosul doctor Dumitru Ută, ce „căzuse”
tocmai când îsi lua doctoratul la Cluj, primi permisiunea să
meargă la Cluj după leacuri. El reusi să aducă două geamantane
de medicamente. Clujul fusese generos. El începu tratamentul
degeratilor cu o pasiune deosebită. Am privit si eu pe unii. El îi
ungea cu niste alifii galbene, îi pansa si îi cerceta mereu.
Dar vindecarea, cu toată grija lui, mergea foarte greu. Şi
după sase luni de tratament unora nu le crescuse toată carnea pe
tălpi. Se vindecaseră, dar cu o lipsă de carne pe tălpi. Mă miram.
Cum e cu putintă asta? Medicina clasică vindecă mai slab decât
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
145
medicina empirică?
Văzusem la mine în sat câteva cazuri de degerături
asemănătoare. Dar ele au fost vindecate deplin de femei din sat
după 5-6 săptămâni. Nu stiam exact cu ce. Dar mi-amintesc că
piciorul era învăluit în ceva ca un aluat dintr-un amestec de faină
de grâu, poate si de in, fasole, grăsime, plante ce toate au stat
împreună la foc, si apoi l-au strâns cu cârpe. Nu stiu proportia
elementelor din compozitia aceasta. Dar rapiditatea vindecării
mă mirase. Şi acum asistam la aceste străduinte admirabile de
vindecare, dar cu efecte atât de mici.
Dar admirabilul doctor Ută nu se multumea cu atât. El
căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu dezertorilor, ci
tuturor detinutilor: cartea. El căuta să ducă tuturor o carte, două,
după nevoile lui. Cerea de la altii, împrumuta, ducea înapoi,
alerga mereu, dar ducea tuturor ceva.
Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales
cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută
mai mult acum.
Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărti. În temnită, la
câteva mii de detinuti, el era omul care se interesa mai mult de
fiecare.
Era neobosit. Eram în temnită câtiva preoti, dar nu eram
noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn si vin rănile
celui căzut între „tâlhari”, ci el, doctorul Dumitru Ută. Şi el le
făcea toate cu un suflet smerit, ca si când era obligat să le facă.
În lungul timp al detentiunii mele nu am întâlnit un alt om
atât de devotat cauzei altora. E drept că, mai târziu, în izolările si
controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Ută,
acest legionar sublim, rămăsese ca un model ales de dăruire, de
jertfă si dragoste pentru altii.
DIRECTOR NOU ÎN AIUD: GUŢAN
Preot Nicolae Grebenea
146
După Munteanu s-au perindat doi directori, oameni corecti
si de omenie, până în 1945, când a venit Gutan, om de partid.
Era un basarabean tânăr, cam de 35 de ani, ce executase cinci
ani de temnită. Venise cu un suflet curat. Se arăta cu bunăvointă
si fără asuprire. Cred că avea la acest moment instructiuni în
acest sens. I s-a dat ca ajutor subdirector un muncitor calificat:
Mares. Acesta era un om aspru si dusmănos cu detinutii politici,
mai ales cu cei nelegionari. El era foarte activ si controla totul.
Perchezitiona pe cei ce veneau de la alte închisori, le confisca
„cocoseii” (niste monede de aur bătute de Antonescu în 1944),
banii, unele cărti sau alimente ce depăseau măsura, măsură ce
uneori o stabilise el.
El bătea din când în când pe toti cei ce veneau cu unele
„curse” fără să fi făcut vreunul ceva. Probabil că în această
ordine primea porunci speciale de la Bucuresti: cei din cursa
cutare să fie bătuti. Redau aici o întâmplare ca să se vadă reactia
lui Gutan. Acesta a însărcinat în 1946 pe cinci detinuti dintre cei
mai talentati ca scriitori să facă un memoriu către guvern ca să
ne ierte. Acestia au fost: Radu Gyr, Gheorghe Cuza, Romulus
Dianu, Ilie Rădulescu (directorul „Poruncii vremii” ) si
Alexandru Hodos. Radu Gyr, Cuza si doctorul Ilie Rădulescu
Lăptărie au refuzat a-l redacta, dar Dianu si cu Alexandru Hodos
l-au redactat.
Cei ce au refuzat a-l redacta si-au motivat atitudinea asa:
guvernul stie prea bine situatia noastră, stie că unii suntem cu
totul nevinovati. A le cere iertare si milă înseamnă a recunoaste
că am fost si suntem vinovati. Pe de altă parte, el nu ne va
elibera.
Iar noi, punându-ne sperante în ei, creăm o miscare
interioară în noi, o ridicare; iar ei, refuzând, ne vor produce o
deceptie, o prăbusire de la nivelul la care ne-am ridicat. Aceste
„miscări” din noi slăbesc rezistenta noastră morală si chiar pe
cea fizică. De aceea nu trebuie să cerem iertare. Prezentat
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
147
detinutilor politici, unii, vreo sută douăzeci, l-au semnat, între ei
si persoane de calitate. Dar legionarii n-au vrut să-l semneze nici
unul. Iar Radu Gyr, ca să aducă la o linie de onoare pe cei ce au
semnat, a făcut un fel de manifest în versuri care începea asa:
Subsemnatii, care n-am avut de-a face cu vărsările de
sânge
Cum cer, fie, de pildă, un Cuza si-un Ilie Lăptărie;
Care fruntea nepătată ne-am purtat-o prin azur
Şi n-am tras măcar o palmă sau vreun bobârnac mai
dur...”
Şi continua într-o frumoasă versificatie: „Vă cerem
iertare, vă sărutăm frumos în spate si, până la urmă, facem si un
partid republican.”
Acest manifest a trecut pe la unii si altii si cei mai multi ce
au semnat cererea de iertare si-au retras iscăliturile. Directorul
Gutan l-a chemat pe Radu Gyr si l-a întrebat de ce n-a participat
la alcătuirea cererii cerute de guvern. El a motivat asa cum am
arătat mai sus. Dar ceea ce interesează mai departe e răspunsul
lui Gutan. Nu l-a supărat refuzul lui Radu Gyr si i-a spus: „ferice
de cei ce rămân curati”.
Când s-a întors de la director, l-am asteptat pe Radu Gyr si
l-am întrebat care a fost reactiunea lui Gutan si el mi-a povestit
toate acestea. Iată cine era Gutan la ora aceea. Vom vedea mai
târziu la el alte actiuni, contrare acesteia. Căci la comunisti
nimeni nu poate rămâne curat, fiindcă ordinele ce vin sunt atât
de nedrepte încât îl corup si fondul lui bun treptat e alterat,
stricat. Drept urmare, sau îsi dă demisia după ce îsi dă seama că
nu mai poate corespunde, sau se complace în situatia în care e si
face cele mai grozave fărădelegi, care-l duc în adâncul
stricăciunii. Iar dacă aceste fărădelegi „răsuflă” prea mult la
marele public, atunci îl trag la răspundere (ca si când el singur ar
Preot Nicolae Grebenea
148
fi vinovatul), îl condamnă la ani de temnită, unde îl tin în
mizerie ca informator, sau îl condamnă direct la moarte, ca să
dea satisfactie sentimentului public de nemultumire.
VIE ACTIVITATE ÎN TEMNIŢĂ
După 23 august, celulele erau deschise toată ziua. Puteai
sta de vorbă cu cine voiai si puteai să te muti în celulă cu cine îti
plăcea, dacă erai legionar. Directorul a recomandat tuturor să
lucreze.
Câtiva, cei mai tineri, erau dusi la grădină la munci
agricole.
Penitenciarul avea vreo opt hectare de pământ pe care-l
lucrau detinutii. Ceilalti lucrau în celule. Era o activitate
surprinzătoare în celule. Care mai de care căuta să facă ceva.
Repede si-au cumpărat scule sau le-au adus de acasă. Lucrau
sahuri, table, casete din lemn de nuc, jucării de tot felul.
Căutau oase si făceau cruciulite cu chipul Mântuitorului
sau al Maicii Domnului, iconite si icoane. Sculptau în os, în
forme mici, pe Hristos, pe Maica Domnului sau vreun sfânt ca
Marii Mucenici Sfântul Gheorghe, Mina, Dumitru sau altii.
Cumpărau material si îl prelucrau cu un talent nebănuit până
atunci. Era o activitate febrilă din noapte în noapte. Dar eu nu
aveam nici o înclinare si nici un talent la astfel de lucruri.
Produsele le-au vândut, prin câte un reprezentant, în piată,
pe bani buni. Dar apoi administratia a dispus să nu le mai vândă
nimeni acum, ci mai târziu, când vor fi mai multe. Şi oamenii
lucrau de zor. S-a adunat marfa ce s-a vândut cu peste două
milioane si jumătate. De acum detinutii ce lucraseră sperau că
vor putea da familiilor lor banii ce-i cheltuiseră pentru materiale
si scule si vor avea si ei bani pentru îmbunătătiri. Dar a fost o
surpriză murdară: s-au confiscat toti banii precum si sculele cele
mai importante ce si le cumpăraseră detinutii. N-ai fi crezut că
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
149
cineva e capabil de atâta miselie.
Lucraseră si detinutii comunisti sub Antonescu si li se
permitea să cumpere materiale si să vândă marfa sub paza
gardianului, lucru de care nu s-au bucurat legionarii, însă nimeni
nu le-a luat banii. Comunistii se dovedeau cei mai aspri, mai
nedrepti si mai murdari în raporturile cu detinutii.
La Bucuresti, posturile de conducere cheie le aveau evreii
si ungurii. Asa se pare că a fost să fie. O conjunctură favorabilă
i-a săltat sus precum si slăbiciunea anglo-americanilor le-a
permis o asuprire dintre cele mai neobisnuite a detinutilor si a
întregului popor român. Peste toate, comisarii sovietici
dominând guvernul comandau toate si făceau ce voiau.
AŞTEPTĂRI
Desi la 23 august cu decretul regal de amnistie n-am fost
pusi în libertate, asteptam. Asteptam sfârsitul războiului care
speram să ne aducă libertatea. Am auzit de extraordinara
ofensivă germană din Franta ce tindea să-i arunce în mare pe
americanii ce debarcaseră acolo cu Eisenhauer, vestitul strateg.
Maresalul germanilor Rundschtet ce conducea ofensiva ce se
dovedea tot atât de mare ca si Rommel ce apărase Africa. I-a
speriat si uimit pe americani. Era gata-gata să-i biruie când
tancurile germane s-au oprit din lipsă de benzină.
Doream, am mai spus, înfrângerea nemtilor pentru miselia
gândurilor lor. Acum această ofensivă esuând, totul era clar.
Sfârsitul războiului era aproape. Ofensiva frontului de răsărit
mergea bine.
Rusii mânau mereu spre vest. Românii participau la lupta
spre vest cu o armată de peste 460.000 de oameni. Presiunea era
imensă. Hitler mai spera doar într-o armă nouă, o bombă
atomică, ca să-i pună la pământ pe adversari. Dar marele lui
savant Heisenberg nu se grăbise să i-o pună în mână stiindu-l cât
Preot Nicolae Grebenea
150
e de criminal si acum nu o mai putea face. Un complot al unor
mari generali si maresali germani contra lui Hitler a esuat:
bomba nu-l lovise, numai suflul îl izbise usor.
Dar el nu descurajă, ci continuă.
Urmăream cu pasiune războiul. Armatele noastre mergeau
biruitoare înainte. Szalasi, seful Ungariei, a fost scos de nemti
din temnită si pus să conducă Ungaria. În martie 1943 ungurii
care nu stiuseră cum să-i mai laude pe nemti si să-i mai
lingusească, acum, când au văzut că pierd războiul, fără vreun
scrupul moral au încercat să-i „lase” să iasă din război si nu au
reusit. Szalasi, seful unei formatii maghiare nationaliste,
conducea războiul ungurilor în continuare. Ca urmare, nemtii au
ocupat Ungaria cu o mare armată pe care ungurii erau obligati să
o întretină si să plătească salariile de la general până la sergent.
Viteazul general Nicolae Şova intră cu corpul său de armată în
Budapesta si a înaintat 6 kilometri, dar a primit ordinul să se
oprească ca să nu se spună că armatele române au ocupat
Budapesta.
Trebuiau asteptate trupele rusesti. Eram bucurosi auzind
din comunicate de vitejia armatelor noastre. Planurile rusesti nu
au putut lua Pesta. Câteva divizii rusesti au fost fărâmate în
tentativa de a o cuceri.
A trebuit să vină generalul erou Nicolae Dăscălescu ca să
o cucerească cu planul său. Această mare izbândă l-a făcut pe
Stalin să tragă 42 de lovituri de tun.
În sfârsit veni si ziua cea mare: 9 mai 1945, ziua victoriei.
Germania capitulă total, dar frontul american din Extremul
Orient cu japonezii continua. Acestia dădeau dovadă de un
eroism nebunesc; se aruncau în vasele americane sau în avioane.
Era ceva fantastic, dar „fiara” din Apocalips cu numărul
666 căzu, se sinucise. Era Hitler, asa au tâlcuit-o unii. Dar altii
sub „fiara” cu numărul 666 l-au văzut cu aceeasi îndreptătire pe
Stalin. Mare bucurie si serbări. De acum armatele noastre urmau
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
151
să vină acasă.
Acasă era o mare schimbare. După căderea lui Ion
Antonescu, care fusese arestat la 23 august când s-a dus să-l
informeze pe rege despre situatia războiului, arestat împreună cu
Misu Antonescu de însusi regele, luă conducerea generalul
Constantin Sănătescu. Antonescu a fost luat de la rege si predat
unei gărzi patriotice condusă de Ceausu, numele subversiv al
comunistului Emil Botnăras. Regele Mihai l-a predat rusilor.
Eu, când am auzit că a fost predat rusilor, am socotit acest
act o lasitate. El nu trebuia predat dusmanilor lui care puteau
face presiuni asupra lui, cum de fapt au si făcut, ci englezilor.
La 5 martie 1946 se formase un guvern nou, impus de rusi,
cu Petru Groza prim-ministru, în care comunistii erau
dominatori. Groza era mai mult un paravan; comunistii
conduceau. El era supravegheat pas cu pas de rusi, ca de altfel
întreg guvernul. Principiul lui Stalin „vigilentă si neîncredere”,
principiu ce dezintegrează societatea si duce la supravegherea
fiecăruia de fiecare, încât nimeni nu mai are încredere în celălalt
si societatea devine un iad, acest principiu se aplică pretutindeni
la noi. Guvernul cel nou nu a adus însă nici o schimbare a
conditiei detinutilor de la noi.
Nici ziua victoriei si nici zilele următoare n-au deschis
portile temnitei la noi. Evreii ce conduceau nu voiau să elibereze
pe legionari. Nici această zi a biruintei asupra celui mai mare
dusman al lor de pe planetă nu i-a înduplecat să fie mai largi si
mai umani cu legionarii din România. Hotărât! Evreii sunt
neiertători cu dusmanii lor. Această lege a iertării, pe care a
adus-o pe pământ Domnul nostru Iisus Hristos, la ei e
neacceptată. Şi totusi este o lege ce poate împăca pe adversari si
poate aduce un imens bine tuturor, o lege de neînlocuit. Şi
Dumnezeu ne spune că numai dacă o aplicăm fratilor nostri
oameni, El ca Tată al tuturor ne-o va aplica si nouă. Altfel vom
fi de neiertat. Evreii nu s-au putut ridica încă la Hristos, la
Preot Nicolae Grebenea
152
dumnezeiasca Lui învătătură. Ei au rămas la legea talionului, la
neiertare, la urmărire si răzbunare, si chiar la ură.
Au rămas la legea lui Moise, care s-a dat cu 1.400 de ani
înainte de Hristos. Ei nu vor să înteleagă că această admirabilă
lege a corespuns unor epoci mai întunecate, unui alt veac.
Dar acum ne găsim în alt timp, într-un alt veac al cărui
început l-a pus Însusi Domnul nostru Iisus Hristos prin Nasterea
Sa. Stăm acum cu mii de metri deasupra legii lui Moise.
Dumnezeu a lucrat ca un mare pedagog: a voit să lucreze treptat
ca să ridice lumea la lumina desăvârsită. Prin revelatia sa făcută
lui Moise, Dumnezeu a tins să ridice lumea la un nivel potrivit
cu posibilitătile de primire a lumii de atunci.
Legea lui Moise era mai presus de nivelul general de
pricepere al lumii; dar era o lumină în bezna veacurilor
întunecate, idolatre, spre care toti trebuiau să se ridice si la care
să ajungă într-o zi. Profetii ce au venit după aceea au reprezentat
incontestabil un nivel mai înalt: «inimă curată si duh drept
înnoieste întru cele din lăuntru ale mele» ne spune Proorocul
David. Deci nu jertfe de animale, de oameni sau de plante ci
«jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrântă si smerită
Dumnezeu nu o va urgisi» (Psalmul 50).
Iar Hristos este la un alt nivel, nivelul suprem. Dumnezeu
ne-a dezvăluit prin Fiul Său Iisus Hristos tot ce ne trebuie pentru
mântuire. Respingând pe Hristos ca Mesia, evreii au respins pe
Însusi Dumnezeu, pentru că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, El
Însusi Dumnezeu după fire. «Eu si Tatăl una suntem», a spus
Iisus.
Neprimindu-l pe Hristos ca Mesia, cum timpul sosise
tocmai prin venirea lui pe pământ, zadarnic declară evreii acum
că întreg poporul este Mesia. Nimeni din cei neevrei nu le vor
recunoaste această calitate. Ei nu vor putea fi un Mântuitor si nu
vor mântui pe nimeni; ba mai mult, ei nu se pot mântui nici pe ei
fără Hristos. Zadarnic s-au adunat în anii nostri înteleptii
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
153
Sionului si au rejudecat procesul lui Hristos în Ierusalim în 25
iunie 1925 si l-au achitat ca nevinovat si l-au socotit mai mult
decât un om obisnuit, ca pe un profet, un profet al lor. Nu! El nu
e un profet al evreilor; El e un Dumnezeu al tuturor oamenilor.
Prin recunoasterea că Hristos n-a fost rău si n-a meritat moartea
pe cruce, încărcată de ocară, si că a fost un profet, au făcut un
pas mare înainte. Dar numai un pas. Le mai trebuia încă câtiva
pasi ca să se poată mântui: recunoasterea lui Hristos ca
Dumnezeu.
Superbia lor, de a se declara întreg poporul ca Mesia îi va
pierde, căci va duce la asuprire, la nedreptate, la pretentia de a
stăpâni lumea si de a o supune sub picioarele lor. Dar
Dumnezeu, prin Iisus Hristos, a voit nu robirea tuturor sub evrei,
ci libertatea tuturor prin Dumnezeu si sub el, prin adevărul lui.
«De veti asculta cuvintele mele si veti păzi poruncile mele - zice
- veti cunoaste adevărul si adevărul vă va face pe voi liberi».
Dar, dacă superbia lor îi va pierde, smerenia lor îi va
mântui. Ei vor trebui să facă câtiva pasi în sus, smerindu-se si,
recunoscându-l pe Iisus Hristos ca Mesia, si atunci ei se vor
mântui. E singura cale, alta nu pot găsi. Şi e singura cale de a
trăi linistiti măcar între popoarele crestine, dacă verii lor, arabii,
încă nu-i acceptă.
AŞTEPTĂRI ÎN CONTINUARE
Cum condamnările legionare s-au făcut în chipul cel mai
abuziv si fără drept de recurs, legionarii asteptau să se găsească
un mod legal de rejudecare si de eliberare. Asteptam si eu. Dar
guvernantii refuzară să ne dea dreptul la recurs.
Asteptam totusi...
Urmăream cu atentie, pe cât se putea, evenimentele din
tară, precum si pe cele din străinătate. Informatii vagi. Ştiam că
Hitler declarase că, la Yalta, Apusenii au vândut Europa rusilor.
Preot Nicolae Grebenea
154
Nu întelegeam ce înseamnă asta. Dar, când rusii s-au instalat la
40 kilometri vest de Berlin, am înteles.
Stalin i-a înselat pe Apuseni, iar acestia ne-au sacrificat pe
noi. Un lucru atât de grav nu se putea întâmpla fără să fie la
mijloc interese foarte mari. Şi ele au fost. Şi anume interesul
evreilor de a-i întări pe sovietici. De ce? Poate pentru că
socoteau că prin comunismul sovietic ei vor ajunge la stăpânirea
lumii, deoarece la momentul acela ei conduceau în Rusia.
Tocmai atunci mi-a ajuns în mănă cartea „Asa a văzut-o el”
scrisă de fiul lui Roosvelt. M-a uimit.
Din ea se vede cât de mult societatea americană era atunci
dominată de evrei. Roosvelt era evreu pe jumătate, iar
administratia tării era plină de evrei. O mentalitate comunizantă
se desprindea din paginile cărtii. Însusi autorul se arăta ca un
bărbat inflamat de spiritul comunist. Era colonel în Africa, dar
în 1943, în calitate de fiu, a putut lua parte la întâlnirea celor
trei: Roosvelt, Stalin, Churchill, la Teheran si la hotărârile lor.
Când Stalin a spus la masă, închinând paharul lui de
vodcă: „Doresc să treacă prin fata plutoanelor de executie cel
putin 50.000 de nemti”, Churchill a spus că nimic nu e mai
nepotrivit cu conceptia engleză: nimeni nu trebuie ucis fără să fi
fost judecat. Întrebat si Roosvelt junior, a răspuns: „Doresc să
fie ucisi 200.000 de national-socialisti germani”. Deci el făcea
pe comunistul mai mult chiar decât Stalin. Aceasta era
atitudinea americanilor, pro-rusă, admirativă fată de Stalin,
comunizantă.
Această carte a fost ca un dus rece peste capul meu. Am
dedus că americanii nu vor face presiuni puternice pentru
îmbunătătiri, respectul legilor, democratie, în sectorul estic
european.
Deci, dacă ai nostri nu ne vor elibera ei însisi, încă nu e
timpul să asteptăm ceva de la americani. Deci pune-te pe
puscărie, băiete, si lasă gândul eliberării... Ceea ce am si făcut.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
155
Şi aceasta mi-a adus deplina liniste. Dar eram nedumerit: cum e
posibil ca un popor atât de inteligent cum e poporul evreu să se
însele atât de mult si să creadă că întărind pe rusii comunisti vor
domina lumea prin ei. Dorul puterii îi orbea. E adevărat, ei
stăpâneau în Rusia. Dar rusii făcuseră un război. Stalin a
mobilizat în Rusia toti bărbatii până la 60 de ani. Apoi a
mobilizat si femei. Nimeni dintre cei mobilizati n-a mai plecat în
concediu până la sfârsitul războiului. Iar în război ofiterii politici
erau evrei.
Pe de altă parte, rusii erau în 1940 în număr de
180.000.000. Dintre ei, 15.000.000 erau detinuti în lagăre de
muncă. Iar lagărele erau conduse mai ales de ofiteri evrei. Şi în
război ofiterii politici au împins soldatii rusi în atacuri cu
pistolul de la spate. Pentru că soldatii rusi erau mânati în război
de la spate, nu condusi. Ofiterul stă la urmă mai la adăpost.
Asa era de altfel toată societatea rusă, mânată, si nu
condusă. Însă, în această situatie, cum n-au bănuit evreii că în
poporul rus se produce o prefacere, o ură împotriva lor? Poti să
asupresti pe cineva si el să te iubească?
Şi când, după război, ostasii au mers acasă, au spus si
celor de acasă ce au făcut evreii cu ei. Şi atunci s-a produs un
sentiment antisemit general în Rusia. Şi conducătorii de origine
rusă nu mai puteau de acum să nu tină seama de acest lucru.
Nu peste mult timp, ci chiar în timpul lui Stalin, evreii au
putut să înteleagă greseala lor când au văzut recrudescenta
sentimentului national rus si ura contra evreilor. Însusi Stalin a
tinut un discurs fulminant contra lor.
Azi cei mai mari dusmani ai evreilor sunt rusii si arabii.
Cum n-au dedus ei acest lucru? Cum n-au înteles ei că aici se va
ajunge? Dar, cum se vede, Dumnezeu răstoarnă planurile
criminale ale oamenilor si acest plan al evreilor era criminal.
Yalta, actul conspiratiei evreiesti de dominare a lumii, a
fost răsturnat de Dumnezeu Însusi prin dezvoltarea unui nou
Preot Nicolae Grebenea
156
spirit în Rusia si în lume. Unii dintre fostii detinuti comunisti sau
mai întors pe la penitenciar si am putut sta de vorbă cu câtiva.
Erau foarte eleganti si plini de sperante. Unii au ocupat functiuni
în stat, altii urmau a le ocupa de acum încolo.
Erau prietenosi. Unul dintre ei, bătut prin 1942 de
directorul penitenciarului Munteanu, mi-a spus că nu-l va ierta
nicicum si asa a făcut el, si poate si altii. După destituirea din
postul de director, el a fost pentru scurt timp magistrat, apoi
avocat în Alba Iulia si apoi arestat si condamnat la temnită în
Sibiu, unde foarte curând, în 1946, a murit.
Cred că moartea i-a fost pregătită. Am înteles că detinutii
comunisti, ajungând acasă si luând posturi importante, mai toti
si-au părăsit nevestele ce-i ajutaseră, veniseră la ei, si le
trimiseseră pachete. Acum, „ajunsi” fără rusine, si-au părăsit
sotiile ca „necorespunzătoare”.
Era o modă să le asigure viata printr-o sumă de bani si să
le părăsească si apoi să alerge după femei tinere si cu studii. Ah!
Nimic sfânt nu era în acesti oameni! Temnita nu i-a transfigurat,
ci doar le-a mărit poftele de înăltare. Plini de sperante, nu-si
dădeau seama cât de putin independenti vor fi din cauza rusilor,
care controlau tot si comandau toate.
Nu pricepeau că vor fi niste aserviti, niste unelte supuse,
trăind sub o permanentă, strictă supraveghere. Într-o zi,
Gheorghe Apostol, figură comunistă de prim rang, căutând pe
Vucea, primul gardian de la Aiud, mă întâlni pe mine la parterul
închisorii. Mă întrebă cine sunt. I-am răspuns. Şi atunci el
începu o discutie de vreo douăzeci de minute. Mi-a spus cam
acestea: „Noi am luptat pentru idealul comunist si am învins.
Lumea se îndreaptă spre comunism.Viziunea noastră a fost
justă. Ştiinta confirmă tezele comuniste, socialismul stiintific.
Suntem în pas cu vremea. Conducem acum. Avem greutăti, dar
le vom învinge. Anul viitor, în martie, vom face alegeri (eram în
vara lui 1945) si le vom câstiga. Suntem convinsi. Şi nu vă vom
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
157
uita nici pe voi, pe legionari...
Ati fost luptători pe alte baricade decât noi, dar luptători.
Există un cavalerism al luptei, al luptătorului. Acesta ne obligă.
Nu vă vom uita. Aveti răbdare.”
Poate era cinstit si asa gândea. Dar lucrurile nu depindeau
numai de el.
E adevărat, au făcut alegerile si le-au câstigat prin fraudă.
Dar nu în martie, ci în 19 noiembrie 1946, ziua când rusii au
străpuns frontul german la cotul Donului în 1942. Se mai
perindau sefi comunisti pe la închisoare. Eleganti cum erau,
puternici si respectati de functionarii penitenciarului, stârneau
mirare gardienilor simpli.
Redau o scenă care ilustrează acest fapt.
Într-o după-masă, după ce niste fosti detinuti comunisti
erau condusi de director în penitenciar si li se deschideau
celulele, să vadă detinutii, după ce-au plecat, gardianul Pavel, un
gardian de treabă si corect, iesi pe la orele două după amiază din
cameră, pe crucea celularului, la etajul întâi si, cuprinzându-si
fruntea cu ambele mâini, după câteva minute de meditatie,
strigă:
- Politica e mare!
Îsi cuprinse iar fruntea rezemat de balustradă si apoi
strigă:
- Politica e mare!
Îsi luă iar fruntea în mâini si, după o meditatie supremă,
strigă iar:
- Politica e mare...
Şi îsi desfăcu mâinile cu bratele deschise, voind să arate si
prin gest că politica e mare. Asa îsi explica el saltul comunistilor
de la calitatea de detinut la demnitatea de ministru.
În tară erau acum condamnări, arestări, procese. S-a adus
si la noi legea criminalilor de război, lege pe care au impus-o
apusenii pentru judecarea „criminalilor de război” nemti, cu
Preot Nicolae Grebenea
158
două articole:
1. cei care au condus războiul;
2. cei care au fost doctrinarii războiului.
O lege ce crea un precedent în istorie. După ea, cei ce au
făcut războiul si l-au pierdut erau trasi la răspundere ca
„criminali de război”. Era ceva nou. În trecut cel ce a pierdut
războiul trăgea consecintele înfrângerii, dar nu i se făcea un
proces. Împăratul german Wilhelm al II-lea, cel care a provocat
cu Francisc Iosif primul război mondial, după război a fost
înlăturat si nimic altceva. Nu i s-a făcut nici un proces. Acum
toti cei ce au făcut războiul si l-au pierdut urmează să fie trasi la
răspundere ca criminali de război.
Au început să vină criminalii de război. Astfel a sosit
Alexandru Hodos, care nu avea nimic cu cele două articole ale
legii criminalilor de război, dar care, fiind poet si scriitor de
nuantă nationalistă, a fost băgat în această lege si condamnat.
Asa au venit multi. Rusii, profitând de această lege, au tinut să
intre în temnită cât mai multi români care au făcut războiul sau
care au scris pe linie nationalistă. Şi de unde legea, în spiritul ei,
trebuia aplicată marilor comandanti de armată si teoreticienilor
de război, a fost aplicată până si sergentilor, astfel că soferul
generalului Pantazi, ministru de război, fiindcă l-a dus cu masina
pe seful său, a fost condamnat ca criminal de război desi era cu
„marele” grad de sergent. Cu Hodos am luat legătura imediat,
stiind că a fost prieten intim al lui Octavian Goga.
Era un om amabil, foarte cult, distins, si cu o calitate
specială: era cel mai înalt om ce l-am întâlnit în temnită, 1,96
metri.
Mi-a spus că Goga a murit în bratele lui de un atac
apoplectic. Dar eu stiam că acesta era provenit de la o otravă
dată de sotia lui, Veturia, la cererea francmasoneriei, exprimată
stăruitor prin Carol al II-lea, regele de mai multe ori criminal.
Acest lucru mi l-a spus nepotul lui Goga, Pilu Bucsan, si
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
159
aceasta era părerea întregii familii a lui Goga, afirma Pilu. Dar
Hodos a contestat acest lucru. Cu Hodos, amator de sah, jucam
sah si povesteam multe lucruri din trecut. Soseau la Aiud noi
musterii, pe rând. S-a găsit repede coada de topor care îi
împingea în temnită. Era Zaharia Stancu, scriitor comunist,
schiop si rău, cel care a scris romanul „Descult” si a ajuns, ca
răsplată a trădării, presedinte al scriitorilor. El denunta pe unul si
pe altul, ce era arestat, si el se prezenta ca martor al acuzării.
Ceva josnic si chiar oribil. Asa a ajuns la puscărie
Romulus Seisanu, om în vârstă, care făcea în timpul războiului
„Cronica de Război”. Tot el l-a denuntat pe Romulus Dianu,
unul din secretarii lui Titulescu, pe Ilie Popescu-Prundeni,
redactor la „Porunca vremii”, foaia nationalistă, pe Radu Gyr, si
pe altii.
Veneau unii care au făcut niste acte în urma unor ordine
scrise. Dar justitia comunistă i-a condamnat foarte sever, i-a
condamnat pentru că prin fapta lor au încălcat dreptul natural.
Altii au venit chiar pentru „omisiune de denunt”, adică au stiut
că unii s-au ridicat împotriva regimului si nu i-au denuntat, chiar
dacă le erau prieteni, rude, sau camarazi. Erau adusi, unii fără
condamnare, în lagăr, dar cu regim de puscărie, cu termen de
detentie nefixat. Comunistii erau activi, vroiau să-i scoată din
arenă pe toti adversarii lor.
ÎNTRE BANDIŢI
Ca să-si bată joc de mine, probabil, conducerea temnitei
m-a dat la muncă cu niste banditi, la împletit învelitori pentru
sticle, la făcut cosuri si pregătit nuielele. Nu eram singur, ci cu
studentul Mihai Tomus, mot din satul Călătele, de lângă Cluj.
Erau vreo 36 de banditi, voinici si fiorosi, priviri aspre, fete
parcă tăiate cu barda. Crimele lor se ridicau de la una la 18. Dar
nu cel cu 18 crime era seful lor, ci Tudose, bandit care săvârsise
Preot Nicolae Grebenea
160
doar 6 crime. El însă era cel mai voinic. Am intrat între ei cu
teamă. Îmi ziceam că orice pas gresit al meu poate fi împreunat
cu mari primejdii si chiar cu moartea.
Cu toată teama, voiam să-i studiez, voiam să cunosc viata
lor, faptele lor, psihologia lor. Nu îndrăzneam să-i întreb. Mă
păstram în rezervă să nu-i supăr cumva. Era ceva nou, ceva
inedit, un grup asa mare de banditi lucrând lângă tine. Erau
tăcuti. Mâinile lor vânjoase mergeau cu spor. Înveleau o
damigeană cu mult mai repede decât mine. Unii discutau între ei
încât aveam impresia că între unii e o strânsă prietenie, poate
pentru „loviturile” care le-au dat împreună. Cum eu simteam
întepăturile reumatismului, am îndrăznit să-i întreb dacă si ei
sunt reumatici. Dar ei au răspuns:
- Nu.
- Cum se poate asta după atâtia ani de temnită?
- Iată cum, mi-au explicat ei, când ne muscă reumatismul,
scriem acasă, si ne trimite un preparat făcut din fiere de vită sau
de porc, jumătate fiere, jumătate alcool de 90 de grade. Se pune
sticla la dospit la soare 7 zile, apoi ne dezbrăcăm si ne ungem pe
tot corpul si ne întindem la soare, unde stăm vreo 2-3 ore. Asa
procedăm până terminăm sticla. Asta ne ajunge pentru vreo
patru ani. Cu o singură sticlă vindecăm orice reumatism
proaspăt. Cu două sticle avem pace un an de zile cu un
reumatism vechi.
Iată un tratament original si necunoscut de marele public.
Seara, la culcare, i-am spus lui Tomus:
- Mi se pare că cu ăstia mi se înfundă. Dar a doua zi,
Tudose strigă:
- Mă! pe părintele l-am luat sub protectia mea. De se
atinge cineva de dânsul, de-l supără, de nu se poartă frumos cu
el, nu scapă de cutitul meu, auzitu-m-ati? Toti stăteau smirnă.
- Da... au răspuns cu totii.
- Şi asa trebuie să vă purtati si cu tovarăsul dumnealui,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
161
domnul student.
Iată cum, pe neasteptate, fără să fi încercat în vreun fel să
câstig bunăvointa lui Tudose, el a făcut această declaratie
binevoitoare. Trebuie să spun că timp de două luni, cât am lucrat
împreună, nimeni nu m-a supărat cu un singur cuvânt.
Voiam să-i studiez, dar nimic deosebit de alti oameni nu
observam în purtarea lor. Erau tăcuti si putin tristi, nu se certau,
nu se băteau, lucrau în liniste, schimbând putine cuvinte. M-am
ferit să-i întreb despre faptele lor, era un subiect delicat si
inoportun.
N-am fost destul de îndrăznet să le vorbesc despre
Dumnezeu, acum, când comunistii au început să prigonească
religia. Mi-am imputat mai târziu această lipsă de curaj. Departe
de a înjura, am observat că mai toti îsi făceau cruce la masă. Cât
de impresionant trebuie să fie ca în închisoare să porti povara
mai multor crime în spatele tău. Dar pentru aceasta trebuie o
trezire a constiintei morale, o zguduire, ca să producă o
răsturnare a eului, o înnoire în adâncuri. Dar cine să o facă, mai
ales acum, în regimul de temnită comunist?
VLAICU
Într-o pauză de lucru la nuiele a apărut un tigan tânăr de
vreo 22 de ani, Vlaicu. Era suplu si usor slăbit. Fusese deportat
în Transnistria, cu alti tigani de-ai lui, de către Antonescu. În
fata noastră începu un dans furibund, cu proferări de blesteme
împotriva lui Antonescu. Părea că e răpit ca într-o vrajă, ca întrun
delir, se arunca cu picioarele, închipuind o zdrobire a capului,
a trupului lui Antonescu. Îti făcea impresia că e într-un extaz.
Palid, transpirat, a încetat după vreo 20 de minute, frânt de
oboseală. A fost cu adevărat impresionant si uimitor.
Cele mai mari momente din cele mai mari tragedii nu miau
produs atâta zguduire. Toată creatia era opera lui Vlaicu,
Preot Nicolae Grebenea
162
textul si dansul erau opera lui. Hotărât! Vlaicu era genial. A
terminat năstrusnicul său dans cu un strigăt puternic, stând cu un
picior îndoit atârnând în aer, iar cu celălalt apăsând tare în
pământ, ceea ce voia să însemne că Antonescu fusese înfrânt
definitiv, ucis pe totdeauna, distrus total. Sensul dansului se
lămurea prin înfiorătoarele blesteme ce le spunea mereu în
timpul dansului. O ură teribilă si o răzbunare imaginară au fost
resorturile din care a izbucnit. Oricât simteam o durere că un om
ca Ion Antonescu e terfelit astfel de un tigan nenorocit, nu
puteam înfrânge impresia puternică ce mi-a produs-o dansul lui
si toată starea lui de spirit. Toti care l-au privit în manifestările
urii lui erau coplesiti.
LUCRĂTOR LA TRAVERSE
Timp de sase luni am lucrat la traverse, la Fabrica de
Traverse din Aiud, ca seful unei echipe de zece persoane,
detinuti politici. Tot acolo lucra si o echipă de detinuti de drept
comun. Muncă grea.
Traversele de lemn trebuiau încărcate în vagoane si
împinse înăuntru, unde făceau o baie de mai multe ore spre a fi
impregnate cu smoală, ca să le crească rezistenta. După
impregnare, vagoanele trebuiau scoase, descărcate si traversele
asezate în stive. De acolo plecau, în trenuri, unde era nevoie.
Traversele erau grele, mai ales cele umede, scoase de la
baie. Erau unele de altă lungime decât cea normală, ca niste
stâlpi de telegraf.
Trebuia putere ca să faci fată. Nu-mi era greu. Lucram cu
plăcere si voie bună. Era si putinta de a mai sta de vorbă cu alti
oameni si aceasta constituie în temnită o mare plăcere. Dădea
sentimentul unei oarecare libertăti, desi tendinta administratiei
era să ne izoloze cât mai mult.
Gardianul care ne păzea era mai stilat si mai dornic de a
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
163
cunoaste. De multe ori ne întreba pe noi detinutii ce se întâmpla
în lumea de afară, în societatea ce se comuniza treptat.
Uneori, rugati, am făcut si câte o muncă în plus,
descărcare de vagoane ce stationau în statie si pentru întârzierea
cărora se plătea locatie. Cu toate acestea, hrana noastră era
destul de slabă, ca a celor din interiorul temnitei. Rar am primit
îmbunătătiri de la cei liberi cu care lucram. Se temeau să ne
ajute si cu câte un blid de mâncare.
Noroc că puteam primi pachete. Fratele meu îmi trimitea
pachet regulat, alternativ: o lună el, o lună sotia mea, Silvia.
Plata pentru muncă o primea temnita, si pentru noi se plăteau
asigurări sociale. Munceam cu drag si munca nu m-a slăbit, ci
m-a întărit. Când timpul permitea lucram cu bustul dezbrăcat,
făcând o plăcută baie de soare. Pentru informatii puteam citi
„Scânteia”, foaie oficială a Partidului Comunist, dar si
„Dreptatea”, foaie a Partidului National Ţărănesc. Desi lângă
noi lucrau detinuti de drept comun, eram prea ocupati ca să
avem o legătură cu ei.
BIBLIA
Veneau în temnită la Aiud, rând pe rând, tot mai multi,
unii condamnati, unii numai în lagăr, dar toti cu acelasi regim de
temnită. Veneau fosti senatori, fosti deputati din diferite
guvernări, burghezi cu oarecare stare mai bună, militari, etc.
Orientarea Partidului Comunist era ca toti senatorii si deputatii
ce s-au perindat între anii 1918 si 1944, dacă nu s-au înscris
până la finele lui noiembrie 1945 în partid, să fie arestati.
Veneau cu unele haine, dar si cu cărti de rugăciune, cărti
religioase, si mai ales Biblia.
Această carte sfântă, Cartea Cărtilor, carte inspirată,
Dumnezeiască, a fost cea mai bună hrană sufletească a
detinutilor crestini din toate timpurile si de oriunde. Ajutorul ei a
Preot Nicolae Grebenea
164
fost pentru ei imens. Unii s-au refăcut prin ea, s-au regăsit, s-au
recules.
Multora le-a dat linistea. Pe unii i-a salvat de la nebunie.
Pe altii i-a cumintit si i-a făcut întelepti, tuturor le-a fost de mare
ajutor.
Dostoievski, cinci ani cât a stat în închisoare, n-a avut voie
să aibă altă carte, dar i s-a lăsat Biblia, Sfânta Scriptură. Cum a
lucrat Sfânta Scriptură asupra lui se vede din măreata lui operă
de după aceea. Este, cred, cel mai mare romancier al lumii
alături de Tolstoi si Balzac. Dar, de la sfârsitul lui 1945, Biblia a
început să fie vizată de administratia temnitei. I se permitea
intrarea în temnită dar nu era bucuroasă de citirea ei. Biblia
sosea la Aiud în diferite limbi. Pe lângă română, venea în limba
franceză, engleză, italiană, germană, maghiară si tot Vechiul
Testament în ebraică.
Din 1946, după ce Mares, subdirectorul, s-a instalat bine la
Aiud, a început vânătoarea cărtilor religioase si mai ales a
Bibliei. Noi, detinutii vechi, i-am îndemnat pe toti să le citească
cu grijă si, pe cât se poate, să le ascundă după citire. Ascunderea
se făcea mai ales în salteaua de paie. Ea ti se confisca dacă te
găseau citind, dar mai apoi căutau si prin celulă. Cărtile
confiscate se trimiteau la ars odată cu lemnele care încălzeau
celularul. Cu încălzirea a fost pus atunci un sergent, soferul lui
Pantazi, fostul ministru de război.
M-am dus la el la subsol si i-am spus:
- Ce cărti ai tu aici, la ars?
Mi le-a arătat. Erau de tot felul. Am dat de câteva Biblii,
Noul Testament si unele cărti de rugăciuni. Le-am pus deoparte,
ascunse, si i-am spus:
- O să vin să le iau. Toate cărtile de felul acesta le alegi si
le pui deoparte. Şi, pe măsură ce vin, mă anunti si eu vin să le
iau. Să nu le arzi cumva ca să nu te ardă Dumnezeu că ai ars
cartea Lui trimisă oamenilor pentru învătătură.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
165
El a fost cu totul de acord si cu bucurie a primit îndemnul
meu. Eu le luam pe rând si le dădeam discret oamenilor, cui se
nimerea, căci pe unii în a căror stăpânire fuseseră nici nu-i
cunosteam. Asa am lucrat mereu. Le ascundeam în dulapurile
bisericii ortodoxe din Aiud, de unde le puneam în strană, de
unde fiecare doritor era îndemnat să-si aleagă ce pofteste si să le
ascundă în celule si apoi să le pună înapoi. Procedam ca primii
crestini care ascundeau cărtile sfinte si nu le predau asupritorilor
păgâni.
DECRET DE REDUCERE A PEDEPSEI
Sfintele Sărbători ale Pastelui din 1946, pe lângă marea
bucurie crestină mult asteptată, au adus si o bucurie specială: un
decret de reducere cu un sfert din pedeapsă.
Decretul era general pentru toti detinutii. Pătrăscanu,
ministrul justitiei, a fost întrebat de penitenciar cum să aplice
decretul.
- Tuturor, a fost răspunsul, nici legionarii nu sunt exclusi.
Şi îndată avocatii nostri detinuti au început să lucreze cu
procurorul judetean la trecerea reducerilor în dosare si la
eliberarea celor ce prin aplicarea decretului îsi terminaseră
pedeapsa.
Rămâneam si eu numai cu 18 ani si nouă luni de puscărie.
A fost o mare bucurie să-i vedem pe unii cum pleacă. Mă
bucuram mai ales pentru elevi si studenti. Trebuiau să-si termine
studiile. Unii se apucaseră în temnită să-si pregătească
examenele pe care urmau acum numai a le sustine.
Altii au început să învete singuri germana, franceza si
engleza, iar unii limba spaniolă sau bulgara sau jargonul
tigănesc.
Nimeni nu a fost atras de limba maghiară pe care unii
ardeleni o cunosteau. Stăruiam si eu la învătarea gramaticii
Preot Nicolae Grebenea
166
limbii franceze si a celei germane si la învătarea conversatiei în
aceste limbi pe care le cunosteam în parte. M-am apucat, dar
fără elan, si de limba italiană. Continuam, însă, cu pasiune să
studiez grafologia, de care mă apucasem înainte de arestare spre
a deveni expert grafolog. Cugetasem atunci: fac grafologia ca să
sporesc salariul de profesor cu unul de grafolog la un tribunal.
Dar, studiind grafologia, m-a atras în chip deosebit nu expertiza,
ci portretul grafologic, care e mult mai interesant.
Am dat la Aiud de cel mai bun curs de grafologie. Era al
lui Henri Stahl. Excelent! Mă pasiona grozav si am început să
fac în temnită portrete grafologice. Am început cam cu
neîncredere dar, pe măsură ce înaintam, câstigam tot mai multă
încredere în ea.
Înregistram succese, iar succesele erau o confirmare a
valorii ei. Până în 1948 am făcut cel putin 120 de portrete
grafologice. Ele au fost foarte apreciate. Două treimi le-am
lucrat singur. O treime cu un elev din Burdujeni, Alupoaiei, si
cu Octavian Popa din Făgăras. Portretele erau foarte căutate,
fiecare voia să stie ce e cu logodnica lui, cu părintii, fratii, etc.
Şi în grafologie, ca si în alte acte de temnită, am căutat să
nu tulbur linistea cuiva, ci să-i sporesc rezistenta. De aceea, la
cererea celor doi cu care am lucrat, că va trebui să spunem
tuturor ceea ce rezultă din scris, adică adevărul pur, eu am
replicat că nu ne interesează adevărul, ci binele.
Ca la spital, dacă adevărul spus pacientului l-ar ucide sau
l-ar slăbi, nu i-l voi spune. Eu urmăresc binele clientului; dacă
găsesc ceva ce l-ar tulbura, nu-l voi spune, ci voi trece peste el,
ca si când nu l-am observat. Portretul grafologic mi se părea
ceva foarte pretios si consideram că-l voi folosi din plin în
viitor, adică în libertate, căci mă încăpătânam să sper că voi mai
ajunge libertatea, desi observam că chinga începe să se strângă
mereu, pe măsură ce comunistii se asezau mai bine în sea la noi.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
167
SOSIRI IMPORTANTE LA AIUD
Deja de pe la finele anului 1945 au început să vină la Aiud
figuri importante în viata publică românească ; iar în 1946
loturile au început să sporească mereu. Au sosit mai întâi un
grup de ofiteri superiori în frunte cu generalul de corp Macici.
Apoi ministrii antonescieni si alti ministri. Auzind că suntem noi
în celular erau îngroziti. Ei ne băgaseră în temnită. Se asteptau la
răzbunări. Nu îndrăzneau să iasă din celule. Stăteau cu usile
închise ca să nu intrăm peste ei. Nu aveau saltele. Printul Alecu
Ghica a trimis lui Macici salteaua sa de paie, urmând ca el să
doarmă pe jos. A fost o surpriză. Nu-mi mai amintesc acum cine
dintre noi a trimis si el salteaua sa unuia mai bătrân dintre cei
sositi. Altă surpriză. Apoi câte unul a început să deschidă
celulele si să stăm de vorbă. Era destulă libertate în comunicări.
Puteam să-i vizităm; ei încă nu îndrăzneau să vină la noi.
Treceau zilele si între noi si ei nu se întâmpla nimic rău.
Dimpotrivă, au început să se facă apropieri „între noi”. Atunci
Mares a spus câte unuia dintre noi:
- I-aveti aici, sunt dusmanii vostri. Nu vă oprim să le cereti
socoteală... Dar nimeni n-a făcut un pas contra lor.
Cum să-i ataci, mi-am zis, când ei sunt într-o situatie atât
de dramatică? Sunt atât de nenorociti. Cum să-i lovesti acum,
când sunt dezarmati? Ei, mai putini, noi mai multi; ei tinuti mai
strâns, noi mai liberi, fiindcă noi am trecut prin regimul în care
intră ei acum. Nu suntem în conditii egale. Unde ar fi
cavalerismul dacă i-am ataca acum? Şi apoi vorba poporului:
„Răzbunarea e arma prostului”. Nimeni nu s-a gândit să recurgă
la ea.
Mai întâi că noi eram crestini si multi merseseră departe
pe drumul asimilării crestinismului. Mai era si altceva: s-ar fi
creat o atmosferă de iad între detinutii politici în temnită.
Acum toti sufeream, aveam aceeasi conditie de detinuti si
Preot Nicolae Grebenea
168
aceeasi oameni ne tineau pe toti în temnită. Trebuia să fim
solidari. Ucigându-i noi în celule, câte dusmănii si uri s-ar fi
născut între familiile lor si ale noastre de afară?... Şi apoi ne-ar fi
acuzat că suntem criminali.
De aceea, am început nu a-i ucide sau prigoni, ci a-i ajuta.
Directorul, văzând că noi nu facem nimic, nici o miscare contra
celorlalti detinuti, si nestiind cum judecăm noi în această
problemă, într-o după-amiază a deschis usile celulelor si a tinut
un discurs tare celorlalti si le-a spus:
- V-ati ridicat contra noastră. Acum sunteti în măna
noastră. Să stiti că aici nu aveti nici o apărare. Pe legionari i-ati
prigonit. Acum ei sunt în fata voastră.
Era o incitare directă să-i atacăm. Fireste, noi nu l-am
ascultat. Dacă l-am fi ascultat, ne-ar fi făcut apoi procese pentru
fărădelegile pe care le-am făcut în temnită. Iată-l, deci, pe
directorul Gutan în altă postură decât cea dinainte. Dar ea i-a
fost comandată de sefii lui. Am spus că nimeni dintre slujbasii
comunisti nu se poate păstra curat, căci ordinele ce le primeste
sunt atât de nedrepte încât dacă le îndeplineste el face răul si
nedreptatea, iar dacă nu le îndeplineste e destituit.
ANTONESCU ŞI PROCESUL SĂU
Din închisoare din Rusia a fost adus la sfârsitul lui mai
1946 la Bucuresti, spre a fi judecat, Ion Antonescu, cu câtiva
colaboratori. Interesul tuturor era mare. Foaia comunistă
„Scânteia” intra în temnită si aflam de proces.
Maresalul este socotit criminal de război si procesul are
titlul „Procesul marii trădări nationale”. Misu Antonescu, Pichi
Vasiliu, Eugen Cristescu si Alexianu, guvernatorul Basarabiei,
sunt lângă el.
Şeful completului de judecată este un judecător de origine
poloneză, Woitinovici. Procesul e regizat într-o formă inedită,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
169
josnică, lugubră, necunoscută la noi. La intrarea în sală a
inculpatilor un cor de copilasi cântă într-un colt „Moarte
trădătorilor…”, iar la ferestre au fost asezate niste spânzurători.
Maresalul intră în sală plin de demnitate si trecu în boxă
senin. Gazetari si scriitori străini sunt prezenti în sală.
Doresc din inimă ca maresalul să iasă plin de prestigiu din
acest proces. A fost conducătorul tării, toate privirile se
îndreaptă spre el si cei mai buni îl doresc „mare” cum a fost si
înainte. Intră martorii: Iuliu trece si dă mâna cu el, întinsă din
boxă. Rumoare în sală, proteste, ca si când Maniu ar fi făcut o
greseală prin gestul lui.
În proces Antonescu îsi ia răspunderea pentru toate faptele
lui, nu tăgăduieste nimic, dă explicatii largi pentru ce a făcut.
Este viu, energic, clar si stăpân pe sine. Ştie să se apere bine. În
tot decursul procesului a rămas neobosit si a dat răspunsuri
prompte si inteligente, ca un om de mare tinută. Misu apare slab
ca atitudine; el încearcă ocolisuri si cu inteligenta lui vie
manevrează spre a găsi o iesire, dar de prisos.
Cristescu apare ca o lichelută perfidă, care probabil a fost
captat de comunisti cu promisiuni ca să încerce să angajeze în
răspunderile guvernării lui Antonescu si pe partidele tărănesc si
liberal de la noi, deoarece câtiva oameni din aceste partide au
fost ministri si au lucrat cu Ion Antonescu. Maniu a lămurit că ei
nu au fost dati ca reprezentanti ai partidului, la guvernare, ci ca
„tehnicieni”.
Procesul s-a mentinut la acelasi nivel înalt si a fost urmărit
cu înfrigurare de toti românii.
Sentinta a constat în patru condamnări la moarte. Ion si
Misu Antonescu, Pichi Vasiliu si guvernatorul Basarabiei. Ea nu
a surprins pe nimeni. Din moment ce s-a putut găsi un complet
ca să judece un astfel de proces, de loc justificat, concluzia se
cunostea.
În Finlanda zadarnic s-a căutat un complet să-l judece pe
Preot Nicolae Grebenea
170
Manerheim care a condus războiul cu rusii. El nu s-a putut
constitui căci finlandezii au spus „Noi nu avem criminali de
război, ci numai eroi”.
La executie Antonescu s-a arătat măret. A strigat:
„Trageti! Ochiti bine!” si si-a întins pieptul. Misu însă a lesinat.
Ţin să spun că ostasii români nu au vrut să tragă în Antonescu,
au trebuit să pună niste străini de neam ca să tragă în el.
Împuscarea lui s-a făcut la 1 iunie 1946. Câtă răsturnare!
Cel ce lucrase cu întelepciune, devotament si eroism pentru
salvarea tării, era condamnat pentru înaltă trădare de niste slugi
josnice ale rusilor, cu adevărat trădători.
CONTELE BETLEN
Iată un criminal de cea mai josnică spetă, contele Betlen. E
ungur. A sosit cu duba la Aiud. Un conte cu reputatie mare. Aici
a sosit ca criminal dintre cei mai ordinari; fiind prefect al
Clujului în perioada septembrie 1940 - octombrie 1944 a pus
români în jug la arat. Nobletea lui înaltă l-a împins la acest act.
N-am stiut motivul condamnării lui când m-am dus să-l văd. Era
un bărbat butucănos, nu slăbise încă, si părea a fi inconstient de
situatia lui. Am făcut cunostintă personal. Priveam cu regret că
soarta i-a rezervat temnita. Dar când am auzit pentru ce e
condamnat, m-am ferit ca de un sarpe.
Ce l-a împins la acest act atât de josnic? A fost provocat
de români?
A trăit foarte bine din 1918 până în 1940, sub români.
Nimeni nu l-a supărat; poate la împroprietărirea ce s-a făcut în
toată tara s-o fi luat si ceva din mosia lui si s-o fi dat tăranilor.
Dar atât si nimic altceva. De unde i-a venit atunci această
nebunie? Din ura lui rasială. Din sovinismul lui unguresc. Căci
Ungaria a făcut o propagandă atât de sustinută împotriva
românilor după primul război mondial, le-a exaltat ungurilor atât
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
171
de mult nationalismul, originea lor „nobilă”, încât i-a intoxicat
pe toti, cu rare exceptii, cu acest ferment distructiv. Fermentul a
dus la ură si ura la faptele ce au urmat. Cu Betlen a venit si
Kraus, primarul Clujului, si el pentru fapte josnice, si Maiay,
primarul Târgului Mures, o figură dintre cele mai încăpătânate,
închise si obtuze, din câte am cunoscut în temnită.
Dar faptul că ei au putut fi condamnati în Ardeal, unde
conducea ungurul Emeric Sipos de la Oradea, care proteja pe
toti ungurii, mă face să cred că faptele lor au fost foarte grave.
Eu nu le cunosc.
NOI SOSIŢI LA AIUD
Zilnic soseau la Aiud „oameni noi”. Erau variati. Evrei
învinuiti că i-au „vândut” pe fratii lor, câtiva ofiteri nemti,
unguri criminali de drept comun, precum contele Betlen, cutare
general de 84 de ani, strălucitor în hainele lui de general, înalt si
foarte slăbit, poreclit cu durere „moartea în vacantă”, închis
pentru că a dat în 1927 o palmă unui evreu, si altii.
Aflu că a sosit filosoful Mircea Vulcănescu, omul pe carel
admirasem din scrisul său. M-am dus să-l văd în celulă. Îl
admiram. Îmi sosise un borcan de vreo 5 kg cu pui. I-am
înfierbântat un pui si i l-am dus, fierbinte, împreună cu pâine, în
celulă. L-am rugat să-l primească. I-am spus că eram
entuziasmat de dumnealui si că îl admir. A zâmbit si a primit
prinosul dragostei mele si m-am retras ca să vin mai târziu. Mam
dus după aceea. M-a primit bucuros. Pe dinăuntru, usa era
scrisă cu date despre filosofi antici.
A fost foarte deschis, ca si când mă cunostea de mult. Mia
spus că după procesul lui Antonescu rusii cereau noi arestări
de ministri.
- S-a format un lot nou de 18 insi din care, a zis el, nu
făceam parte, dar, învârtindu-se unul din lot, am intrat eu, pentru
Preot Nicolae Grebenea
172
completare, ca subsecretar de stat la Finante. La sosirea aici, toti
au fost bătuti de subdirector cu o coadă de mătură, afară de
generalul Şova si de mine. Noi eram în lant legati de picior câte
doi. Mares a vrut să dea în Şova, dar acesta i-a spus:
- N-am făcut nimic si să nu îndrăznesti să dai în mine că
răspund, si nici în tovarăsul meu să nu dai.
Şi ne-a lăsat în pace. Vulcănescu era bine făcut, voinic si
cu o greutate de 106 kg. Poate l-a intimidat pe Mares.
În lot era si Cristea Manea, nefericitul magistrat militar de
la Ploiesti. El a fost bătut foarte tare pentru că la întrebarea: „Ai
cocosei, mă?” a răspuns: „Nu”, dar la perchezitie s-a descoperit
că tot spatele hainei era căptusit cu cocosei.
M-am dus apoi la generalul Şova. Îl cunoscusem de când
era colonel, căci era atunci însurat cu o consăteancă de-a mea si
venise la socrii lui în Răsinari. Am vorbit mult cu el. Mi-a spus
că după o inspectie pe front în sectorul lui, Antonescu l-a adus în
tară si l-a pus ministru al marinei, că românii au luptat si pe
frontul de Vest, ca si pe cel din Răsărit, cu eroism, ca să se
umple de glorie, si cu speranta că vor juca un rol important în
viata publică de după război.
El, corpul său de armată, a pătruns în Budapesta si
înaintase 6 kilometri când a primit de la rusi ordinul de oprire. A
luptat până la sfârsitul războiului. A fost încărcat de decoratii.
Dar ce deceptii... Temnita. Iată răsplata. Rusii au fost prea haini.
Am tinut legătura cu Şova, totdeauna arătându-se ca un om
plăcut si de onoare. Aveam stimă pentru dânsul. Era un om de
temei.
Am păstrat mereu legătura cu Vulcănescu. Era o perlă, o
întâlnire cu el era o bogătie. I-au venit bani, ca si altora, pe
ascuns. Nu stia să-i ascundă... Erau căutati si confiscati. I-am
arătat la el în celulă locul unde trebuie ascunsi banii si de unde
nu i se vor mai confisca. Nu vor fi pierduti decât dacă va fi
mutat din celulă fără să aibă timp să-i scoată.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
173
În temnită era o cantină nou înfiintată unde se vindea
salam, brânză, slănină, heringi, ceapă, măsline. Detinutii vechi
aveau dreptul la 600 de lei lunar. Cu acest „drept” îi cumpăram
lui Mircea Vulcănescu si altora din toate câte se vindeau. Era o
mare binefacere, dar împreunată cu unele riscuri: să fii prins, să
ti se ia dreptul de cumpărături si să fi pedepsit. Pentru acesti
oameni era nevoie si de hrană sufletească. Doctorul Ută veni cu
o carte franceză „Les ammes genereuses” si mă ruga să o traduc
în grabă pentru marele public de aici. Erau vieti de sfinti si sfinte
catolice. Cartea era de 428 de pagini, era frumoasă si instructivă.
Am tradus-o foarte grăbit. Ută a luat manuscrisul în primire si la
dat unde a crezut de cuviintă, la citit. În mâna mea nu a mai
ajuns. Nu stiu dacă a ajuns cumva afară si, în acest caz, unde e.
Vietile lor apar ca niste trăiri în care naturalul se întâlneste
des cu supranaturalul. Cazuri în care harul divin a transformat cu
totul omul, l-a ridicat la noi dimensiuni si i-a dat noi calităti.
Boli grave si vindecări surprinzătoare, în care medicina declară
că vindecarea a venit pe calea „de sus”. Deosebit de interesantă
este prezentată moartea sfintei Tereza de Avilla. Contesă
spaniolă cu o vocatie religioasă extraordinară încă de mică, mult
considerată ca sub inspiratiile diavolului de duhovnicii ei
neîntelegători, recunoscută mai târziu, după lupte grele,
întemeietoarea Ordinului Carmelitelor, la 62 de ani era obosită,
îmbătrânită, plină de riduri. Ceasul mortii i-a sosit.
Era între călugărite. Pe măsură ce moartea era mai
aproape, fata ei se înfrumuseta, ridurile dispăreau. O roseată
tinerească se ivi pe fata ei. Nu mai era bătrână, obosită, frântă de
marile poveri ce le purtase, ci era o fată tânără cu o înfătisare
prosperă, plină de sănătate si frumusete. Transformată astfel
trecu pragul existentei si închizând ochii trecu în lumea de
dincolo. O arvună a frumusetii de dincolo a primit-o pe pământ
în văzul tuturor, în clipa mortii.
Comunismul de la noi n-a crutat nici francmasoneria,
Preot Nicolae Grebenea
174
institutie care după unii l-a creat, si după părerea generală, l-a
sustinut, si care sub titlul de „societate de binefacere” a fost
lăsată de Lenin singura liberă în Rusia. Mai multi francmasoni
au apărut la Aiud. Savel Rădulescu, prietenul lui Nicolae
Titulescu si subsecretar la ministerul de externe, e printre ei,
precum si câtiva evrei. Erau deocamdată lăgăristi.
Consumau si ei polonicul de arpacas sau fasole ca si noi
ceilalti. Se făceau reparatii la zidărie, se spoia la Aiud. Ei lucrau
aici; nu degeaba erau „zidari”. N-aveau costumul, dar aveau în
mâini mistria. Au apărut fostii ministri tărănisti, precum si
ofiteri, membrii organizatiei „Sumanele negre” si altii. Nepotii
lui Maniu, profesorii Boilă sunt aici, Ghită Pop, care a semnat
armistitiul la 12 septembrie la Moscova ca reprezentant al
Partidului Ţărănesc, e si el aici ca si altii. Pe domnul Ghită Pop,
scriitor, l-am întrebat cum a fost armistitiul. Mi-a spus:
- Am plecat imediat după 23 august, dar am fost opriti
într-o gară în Rusia până ce rusii au ocupat toată tara. Apoi la
Moscova ne-a primit Molotov, ministrul de externe. Ne-a pus
conditii grele.
Am întrebat:
- De ce?
A început să cânte cântecul soldatilor nostri ce-l cântau în
Rusia: „Două mere într-o basma, si am plecat la Moscova…” si
bătea cu piciorul în pământ.
- Ce-ati căutat aici? Acum semnati.
- Cum? Noi, care am mers cu rusii în război contra
nemtilor, primim conditii de armistitiu mai rele decât
Antonescu?
- Fiindcă el era tara, iar voi sunteti o aventură, a fost
răspunsul.
PASCAL
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
175
Cugetările lui Blaise Pascal circulau în temnită în
originalul francez. Dar putini aveau acces la original. Doctorul
Ută interveni. Trebuie traduse, sunt de mare trebuintă aici, si mă
rugă să le traduc. M-am asociat cu N. Manolescu, profesor de
română si franceză si avocat din Buzău, să le traducem
împreună. Lucram însă numai trei pagini pe zi, căci după acestea
el se declara obosit. Lucram frumos. Întorceam fraza mult,
uneori începutul intra la sfârsit si sfârsitul la început. Dar, după
ce am tradus prima parte a cărtii, el se eliberă. A trebuit să
lucrez cel putin două ore pe zi, câteva săptămâni, pentru
terminarea traducerii. Acum, când în tară tindea să se aseze
gândirea comunistă, „gândurile” lui Pascal erau cu totul
trebuincioase pentru om si întărirea credintei lui.
Când cei de la noi voiau să arate primatul ratiunii, Pascal
le arăta calitătile ratiunii, dar si insuficienta ei si postula
necesitatea recunoasterii unei ratiuni superioare, care e
Dumnezeu. Şi apoi, spune el, si „inima are ratiunile ei pe care
ratiunea nu le cunoaste”. Traducerea era foarte căutată si se citea
pe fascicole. Doctorul Ută o administra. Nu stiu dacă în
noiembrie 1948, când s-au interzis cărtile definitiv, doctorul Ută
a putut să o scoată afară.
*
În tară se făcea acum o vie propagandă pentru alegeri. Era
o luptă grea. Lumea îsi punea nădejdea în Partidul National
Ţărănesc. Maniu deveni un simbol al salvării. Legionarii liberi
au fugit la el si organizau cu el lupta electorală. Comunistii erau
agresivi si-i atacau la întruniri, dar masele erau cu el. La uzinele
Malaxa din Bucuresti unii muncitori s-au ridicat împotriva
vederilor comuniste, dar Gheorghiu Dej a tras cu mitraliera în ei.
Comunistii cucereau mereu, cu ajutorul rusilor, pozitii noi. Eu
eram nelinistit si îngrijorat de cele ce se petreceau la noi, de
exploatarea tării de către rusi cu ajutorul comunistilor. Societăti
Preot Nicolae Grebenea
176
ca Sovrom - lemn, Sovrom - fier exploatau tara în chipul cel mai
barbar.
În acest an 1946 s-a încheiat între noi si rusi primul
contract comercial cu totul oneros pentru noi. El a fost impus de
Stalin cu niste metode îngrozitoare si de neconceput, pe care leam
aflat mai târziu: 30 de bani kilogramul de făină de grâu, 5 lei
metrul cub de lemn si celelalte de asemenea. Se afirmă că rusii
au impus tuturor tărilor de sub influenta lor – Polonia, Germania
„democrată”, Austria, Ungaria, România, Bulgaria,
Cehoslovacia – ca la orice vânzare la toate mărfurile 2% din
valoare revin lor, de asemenea si 2% la cumpărare. Era ceva
grozav. Acum petrolul nostru exportat de noi pleca în cisterne cu
nemiluita în Rusia. Era o jecmăneală nemaipomenită. Multi
sperau să scăpăm după alegeri. Poporul se alinia treptat în
rândurile Partidului Ţărănesc, care alături de rege, a cărui
situatie se clătina, rămânea singura sperantă. Andrei Vîsinschi
interveni la noi în lupta electorală împotriva partidelor istorice,
liberali si tărănisti, pe care le numi partide arhaice.
Eu personal simteam în acel timp o durere profundă că nu
sunt liber să intru într-o luptă cu comunistii pentru apărarea
pozitiilor crestine si anticomuniste. Să stai închis, când trebuie
să lupti si eventual să mori pentru apărarea unor idei si
convingeri profunde, era foarte greu de suportat.
Niciodată nu am simtit povara temnitei, a lipsei de
libertate ca atunci. Iată si alegerile ce se credeau că vor aduce
izbânda poporului român si oamenii care să-l apere. 19
noiembrie, ziua alegerilor. La Aiud, comunistii, neavând
oameni, l-au trimis pe Vucea ca reprezentant la o sectie de vot.
La altă sectie un student detinut. Mă plimbam prin curte când sa
comunicat la radio rezultatul alegerilor. M-am oprit să ascult:
judetul Alba 75% national-tărănistii, liberalii 9%, comunistii cu
cei cartelati cu ei 12%, etc. Au urmat asa patru judete cam cu
acelasi procentaj mare pentru celelalte partide si mic pentru
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
177
comunisti. Apoi emisiunea s-a întrerupt. A doua zi s-a
comunicat rezultatul alegerilor în toată tara. Le-am ascultat din
nou. Cifrele erau răsturnate. Voturile tărănistilor erau acum
trecute la comunisti si invers. Era o mare deceptie. Eram
pierduti. Poporul nostru nu mai putea face nimic. Se luptase
greu si biruise într-o unitate deplină, dar acum totul îi era furat.
Iar anglo-americanii dădeau dovadă de o slăbiciune totală în fata
rusilor, desi aveau bomba atomică în mână.
Singurul reazem rămânea Dumnezeu. Oamenii nu mai
contau. Locotenentul Bleotu ne-a spus dinainte că, fiind slabi,
comunistii vor declara voturile altora ca ale lor si vor iesi. Şi au
iesit.
Protestele Apusului n-au contat. Stalin făcea ce voia. În
Anglia laburistii erau la putere de la începutul lui 1945 si erau
prieteni cu rusii, iar Truman în America se lupta cu debarasarea
administratiei sale de evreii ce o invadaseră si cu măsuri pentru
oprirea expansiunii comuniste în vest, mai ales prin asa-numitul
„Plan Marshall”. Franta era acum dominată de spiritul comunist
si neredresată încă. Ea profita de ocazie si făcea procese
nationalistilor francezi si celor de nuantă spirituală, acuzându-i
de colaborare cu nemtii si îi ucidea în numele patriotismului
francez. Iar filozoful de atunci de mare reputatie, Jean Paul
Sartre, a plecat la ONU si a spus: „Dumnezeu a murit… trebuie
să ne conducem noi însine. Recomand singura cale
comunismul.”
Cine se mai uita la noi? Eram sacrificati. După ce ne-au
dat în mâna rusilor, cu o usurintă nejustificată, acum ne lăsau
din mână. Ah! cu câtă usurintă au putut popoarele mari să
dispună de soarta popoarelor mici...
N-aveau acest drept. Şi nici astăzi ele nu fac destule
demersuri ca să le scoată din adâncul în care le-au scufundat.
Niciodată comunismul nu a avut un drum mai deschis.
Popoarele din Apus aveau destul putregai. După doi ani de
Preot Nicolae Grebenea
178
guvernare, partidul laburist englez a fost prins de Intelligence
Service cu spionaj pentru rusi: 7 ministri trădători si 30 de
deputati spioni. Atâta coruptie nu s-a mai întâlnit în Anglia si
noi asteptam ajutorul lor. Apusul era putred.
FOAMEA
Lipsurile se întindeau în tară si se resimteau puternic la
Aiud. Foamea musca din nou puternic la începutul lui 1947 si
după. Hrana noastră era tot mai slabă. Ni s-a admis să vină în
temnită vreo 60 de litri de lapte; era o concesie făcută
legionarilor, fiindcă făceau temnită de mai de mult. Erau dirijate
cu grijă spre cei bolnavi si spre cei mai bătrâni, fără să se tină
cont de culoarea politică. Era o jertfă pe care o făceau legionarii.
Mi-amintesc că seful biroului presei Partidului Ţărănesc, un
preot distins, primind câte un litru, mi-a spus:
- Lângă celula mea e Cristea Manea, bolnav.
I-am spus:
- Du-i si lui câte un litru zilnic si unii dintre noi ne vom
lipsi de el din timp în timp.
I-am zis să nu-i spună lui Manea cine i-l trimite, dar după
câteva zile a vrut să stie cine i-l trimite. M-am dus la el, m-a
recunoscut si a început a plânge cu lacrimi mari. Nu se putea
linisti. I-am spus că, fiind bolnav, i se rezervă câte un litru de
lapte zilnic. A spus:
- Am bani, să vă dau niste bani.
- Nu! Dumneata nu plătesti decât kilogramul de lapte ce-l
consumi dumneata, care ti se va da atâta timp cât administratia
va admite să intre el în temnită.
Într-o zi mă chemă:
- O să plec cu duba, zise. Am bani, dar n-am mâncare. Am
trimis un tânăr elev, Marin Răducă, să-i cumpere niste brânză,
salam si pâine. Mi-a multumit si nu l-am mai văzut.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
179
TIFOSUL EXANTEMATIC
Mares tinu să ne izoleze pe unii dintre noi: ne luă după
tabel si ne dezbrăcă la piele tocmai la locul unde soseau cursele
celor ce veneau la Aiud. Ne perchezitionară amănuntit si ne duse
unul lângă altul în celular. Dar în câteva zile izbucni tifosul
exantematic la Aiud. Iată-mă si eu bolnav în mai 1947. De la
cursa de detinuti de drept comun ce erau dezbrăcati la acel loc,
si noi îndată după ei fiind dezbrăcati, se vede că s-au luat
păduchii si unii dintre noi s-au îmbolnăvit.
Pe cei bolnavi ne-au dus într-o cameră mare. Eram vreo
opt. Eram bine supravegheati mereu de doctorul Ilie Niculescu,
care nu era medic, dar ne îngrijea cu o dragoste deosebită;
doctorul Ută a fugit la Cluj după medicamente. A adus ceva.
După perioada de incubatie de 13 zile urmează perioada de
manifestare a ei, tot de 13 zile. Cine a trecut de 13 zile e salvat.
Mergeam rău, temperatură mare, delir.
Am simtit că lângă mine murise avocatul Măntălută din
Ploiesti, iar peste două zile murise si un muncitor calificat ce era
de cealaltă parte a mea. Mi-am zis în gând: moartea mă ocoleste.
Veneau mereu să mă vadă unii prieteni nelegionari, între
care aproape zilnic Mircea Vulcănescu, precum si unii camarazi.
În delir, la temperatura de 40-41 grade, auzeam cum urlă niste
câini. Mereu îmi suna în urechi urletul lor. Preotul Ioan Florea
veni cu o icoană a Domnului Iisus Hristos si o aseză pe perete
într-o margine. Mi-aruncam privirile spre ea să mă întăresc, dar
era obositor pentru mine. I-am făcut semn să o aseze în fata mea
ca să mă reazem de ea. Eram slăbit la extrem.
Cam într-a 11-a zi sau a 12-a zi mă priveau mai multi si la
un semn al lor: „cum e?” doctorul Niculescu făcu un semn că
sunt gata. Eu am prins gestul lui si am răspuns miscând un deget
ce semnifica: nu. A 13-a zi, extraordinară: toti credeau că voi
Preot Nicolae Grebenea
180
muri - lucru ce l-am aflat după aceea. Temperatura era mare si
pulsul abia mai bătea. Dar n-a încetat. În a 14-a zi eram salvat.
Dar atât de slăbit încât si cu ochii abia mai vedeam, ca prin
ceată. Nu puteam umbla. Cumnata mea, Opreana, sotia lui Dan,
fratele meu, a venit să mă vadă la vreo 3 zile după a 14-a zi grea.
M-au dus doi la întâlnire, pe un scaun, căci nu puteam merge.
Tifosul acesta îti suge toate puterile. A venit cu unele
medicamente pentru mine si cu alimente. Medicamentele au
rămas pentru altii. Le-a luat în primire doctorul Ută. Cumnata sa
mirat cât de mult am putut slăbi. Dar, treptat, treptat, mă
întremam. Acum somnul e leac minunat. Dormeam bine, dar
convalescenta n-a durat mai putin de două luni. Preotul Florea
mi-a spus ce spuneam când deliram:
- Auzi cum urlă câinii noii democratii! Trebuie să avem
niste suflete de sfinti ca să-i putem birui.
Peste câteva luni am iesit la lucru cu alti detinuti. Se
demonta linia ferată dublă. Lucram la demontare. Nu prea eram
supravegheati. Căci între Miscarea Legionară si Partidul
Comunist intervenise o conventie de întelegere: ea să nu atace
pe comunisti, iar ei să o lase în pace. Iată că se strecură un tânăr
ce era elev la arestarea mea, Petru Baciu, si mă îmbrătisă. Tip de
erou, era de o fortă morală imensă si de o putere de jertfă rar
întâlnită. Mi-a adus un cojocel frumos, carne, brânză, pâine si
putină slănină. El mi-a spus:
- Noaptea când ai fost arestat am venit cu pasaportul
pentru Italia. Am sosit la ora două noaptea, dar erai ridicat. Am
fugit repede. La ora trei au pus pază la poartă. De soseam la altă
oră, eram arestat si eu.
Comunicarea lui m-a uluit. Se împlinise, deci, cu precizie
uimitoare anuntul fatidic: „Când totul va fi gata vei cădea”…
Fantastic! Stăm cu adevărat sub influenta si puterea unor forte
nevăzute care stiu destinul nostru si poate îl dirijează în vreme
ce noi credem că suntem deplin liberi.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
181
Ah, cât de mult atârnăm de niste puteri de dincolo de
noi!…
GENERALUL ION PETROVICESCU
Doream să-l cunosc pe generalul Petrovicescu. Era si el
condamnat de Antonescu după asa-zisa rebeliune din 1941. Dar
n-a fost adus la Aiud. Admiram în el omul viteaz si drept,
energic si exceptional ca tinută morală. Plin de scrupule, mare
român, care în 1934 a fost procuror în procesul intentat de
Partidul Liberal Miscării Legionare pentru uciderea lui
Gheorghe Duca. Fost prim ministru, si a dovedit împreună cu tot
completul de generali o fortă morală care i-a ridicat în admiratia
tuturor.
Auzisem că deja pe la Crăciunul lui 1941 ar fi făcut
următoarea afirmatie: „Nemtii au făcut războiul gresit. Ei au
conceput si făcut efortul principal pe centru si pe aripa stângă,
adică cea de la nord, lucru care le-a creat dificultăti enorme mai
ales din cauza frigului. Ei trebuiau să aibă ideea de efort
principal pe centru, spre Moscova si pe aripa dreaptă spre a
cuceri obiectivele economice: Batum, Baku si alte centre
petroliere”.
Că generalul Petrovicescu a văzut bine se dovedeste prin
faptul că nemtii s-au corectat în primăvara lui 1942 si au făcut
efortul principal pe centru si pe dreapta. Dar era prea târziu. Numi
amintesc momentul când l-am cunoscut, 1945 sau 1946.
Scund, frumos, ochi vii, scăpărători, plin de nerv, studios,
amabil si atent. Cu un accentuat simt al onoarei, suporta temnita
cu bărbătie si demnitate. Spre cinstea si onoarea României am
văzut pe mai multi generali fosti ministri suportând cu acelasi
eroism rigorile temnitei: C. Pantazi, N.Şova, Dobre, Mardare
etc.
Prin 1946, când s-a permis intrarea în temnită a gazetelor
Preot Nicolae Grebenea
182
„Scânteia” si „Dreptatea” îi duceam aceste gazete să le citească.
Era scrupulos, le citea cu creionul în mănă si sublinia ce i se
părea important si, dacă era ceva cu deosebire important, atunci
o trecea într-un caietel. Vedeai în el omul de studiu care stie
cum să citească o gazetă. Se interesa de toate.
Comunistii i-au făcut si lui un proces ca unuia ce a făcut
parte din guvernul lui Antonescu până în ianuarie 1941. Critica
pe Antonescu nu numai pentru lovitura de stat din 21-23
ianuarie 1941, ci si pentru severitatea extremă cu care i-a
condamnat pe legionari după niste legi draconice si fără drept de
recurs, lucru ce a permis unor judecători răi să facă ce vor.
„Nu era permis ca Antonescu să ceară gratierea, spunea
Petrovicescu, de la niste ticălosi ce-l condamnaseră. Demnitatea
lui trebuia să rămână mai presus de această înjosire”. Admira pe
mama lui Antonescu, care ca o leoaică a sărit si l-a mustrat
pentru acest fapt pe fiul ei. Felicitându-l, prin 1948 la o zi
festivă, mi-a răspuns: „Nu, nu multi ani! Putini si să fiu
sănătos!” Nu stiu nici când, nici cum a murit generalul
Petrovicescu. Probabil în 1949, în înfometarea de atunci.
TRAIAN BRĂILEANU
A nu vorbi de distinsul profesor Traian Brăileanu, profesor
universitar de la Cernăuti, înseamnă a uita de una dintre cele mai
frumoase figuri de filosof care a trecut prin temnita Aiudului.
Era profesor de filosofie si a făcut parte din guvernul legionar
din 1940, ca ministru al Instructiunii Publice. De aceea a fost
condamnat. Înalt, bine legat, uita de foamea Aiudului, preocupat
mereu de probleme filosofice. Avea o cultură vastă si o minte
pătrunzătoare. Despica problemele cu acuratete surprinzătoare.
Îndată îti dovedea că doctrina comunistă e o utopie si nu se
poate realiza. Era senin si suporta cu bărbătie temnita. Nu se
plângea. E interesant cum toti profesorii de filosofie s-au purtat
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
183
frumos în temnită. Ion Petrovici, Mircea Vulcănescu, Grigore
Popa, N. Mărgineanu, toti au avut o tinută din cele mai frumoase
în temnită, ca si Traian Brăileanu.
Mutat în Zarcă din celularul nou orice legătură cu această
exceptională personalitate a culturii românesti, Traian Brăileanu,
a fost întreruptă.
PROFESORUL ALEXANDRU MARCU
Între cei 18 ministri ai guvernului Antonescu, condamnati
în lotul doi la cererea expresă a Rusiei, ca generalul Stoenescu,
generalul Dobre, generalul Şova, era si Alexandru Marcu,
profesor la Academia Comercială si la Şcoala Românească din
Roma. Toti erau distinsi. Dacă îl prezint deosebit pe Alexandru,
Marcu e pentru că avea si o înclinare religioasă deosebită. Era si
literat si tradusese din limba italiană un studiu despre Iisus
Hristos.
După ce a cunoscut lumea din temnită de la Aiud si a fost
frumos impresionat de purtarea detinutilor legionari, ne-a
întrebat:
- Cum de au putut rămâne în temnită acesti oameni atât de
cumsecade? Cum de nu ne-ati anuntat si nu ati cerut să vă
eliberăm?
- Dumneavoastră nu stiati de noi? am întrebat.
- Aici mi-e crucea, a spus el închinându-se. Noi nu stiam
ce e aici. Noi nu stiam decât că sunt numai câtiva oameni răi ce
au făcut fapte condamnabile, dar nu stiam că sunt atâtia oameni
admirabili cu pedepse grele si nemeritate. I-am răspuns:
- Cererile noastre nu ajungeau la dumneavoastră. Misu
Antonescu si Eugen Cristescu se îngrijeau să le oprească, să le
ascundă si să prezinte cu totul altă imagine a legionarilor din
temnită decât cea reală.
- Păcat, reluă el. Câte greseli se întâmplă din neinformare!
Preot Nicolae Grebenea
184
LUCRĂRI ÎN INTERIORUL TEMNIŢEI
Numărul detinutilor crestea la Aiud. Vechiul canal de
scurgere nu mai era bun. Era îngust, cu o placă de ciment
deasupra. Trebuia un canal nou. Mares interveni în acest scop.
Ceru unor detinuti politici să lucreze la distrugerea vechiului
canal. Era o muncă josnică: trebuia că scoti placa de deasupra,
să spargi plăcile laterale unite cu placa de dedesubt si să le scoti
afară.
Aceasta însemna a te murdări cu ceea ce era în canal. Dar
toti au refuzat. Pe câtiva, Mares a rupt o coadă de mătură în
bătăi, dar nu i-a putut convinge să lucreze. Ei nu erau legionari.
Erau detinuti politici toti licentiati. Era la amiază. Mares a plecat
la masă anuntând că va veni să ceară altora să lucreze. S-a auzit
în celular de isprava lui Mares. Ştiam că nu va renunta. El putea
pune detinuti de drept comun să facă această lucrare dar, după
obiceiul ce-l adoptaseră, tinuse să o facă detinutii politici, ca să-i
înjosească.
Ştiam că bătaia va continua. Până când unii, nemaiputând
răbda, vor accepta să lucreze. Ca să scap de bătăi pe ceilalti mam
hotărât să intervin în această problemă. Am iesit în curte
înaintea lui Mares si i-am spus. S-a mirat. Nu se astepta. A
acceptat bucuros.
- Cu cine vrei să lucrezi?
- Organizez eu echipa de lucru.
- Bine! si către militian:
- Să nu te amesteci în treaba lor. Lucrează când vor si stau
cât vor. Numai îi supraveghezi. Eram în curte. M-am adresat
celor ce mă auzeau.
- Vreau să fac lucrarea cutare. Cine vrea să lucreze cu
mine? Imediat s-au oferit câtiva tineri studenti. Nu era nevoie de
toti. Aveam nevoie de cineva puternic, cu brate tari, ca să ridice
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
185
plăcile. Berilă era mai încolo. L-am chemat.
- Vrei să lucrezi cu mine? Iată ce avem de făcut.
- Da! Cum nu!
- Am nevoie de bratele tale la ridicarea plăcilor.
- Bine, ne-am înteles! si imediat am si început lucrul după
ce am luat sculele de distrugere. Când s-a auzit în celular, unii
comentau:
- S-a compromis părintele Grebenea, si le părea rău.
La vreo zece zile opinia s-a modificat. Toti au înteles
motivele mele fără să le fi dat eu vreo explicatie. Lucrarea a
mers bine si în două săptămâni s-a terminat.
Se făceau acum burlanele largi si lucram acum cu altii la
aducerea lor, pe un anume spatiu si în afara temnitei. Pentru
acest lucru l-am luat tovarăs pe preotul Ion Sămărghitan, distins
si cu un suflet curat, nou venit în temnită cu Nichifor Crainic, pe
care l-a ascuns în casa lui.
*
Admirabilul doctor Ghingold, fost sef al Centralei
Comunitătilor Israelite din România, a venit la Aiud, dat în
judecată de evrei si condamnat la muncă silnică pe viată ca
criminal de război. Omul care îi salvase pe evreii de la noi de la
moarte printr-o strădanie deosebită de zi de zi primi de la evrei
ca răsplată închisoarea pe viată. Atâta orbire era de neconceput.
Acuza? A colaborat cu Antonescu la ducerea războiului, si întradevăr
a colaborat. Dar cum? Obligat, neputând salva altfel pe
israelitii săi. Ne-a explicat:
- M-a chemat Antonescu si a zis să fac războiul.
- Nu vă duc în război, nici nu vă dau nemtilor care vă cer
să vă ucidă. Vă las acasă să faceti comert. Românii mor în
război, voi trăiti si câstigati... Dati-mi bani din câstigurile
voastre, să duc războiul; altfel îi supăr pe români.
- Şi ne-am înteles. Am impus comunitătilor noastre o sumă
Preot Nicolae Grebenea
186
lunară pe care să o dăm lui Antonescu să ducă războiul. Ne
mergea bine. Câstigam. Am deschis în acest timp si arene
sportive. Nemtii însă presau pentru predarea noastră, dar
Antonescu ne apăra. Uneori am avut două întâlniri pe săptămână
pentru interesele noastre.
După sosirea lui si după ce l-am cunoscut, mi-a plăcut si
ne făceam vizite în celulă. Ne dădeam din pachetele ce le
primeam. Era un om demn de stimă. Era oarecum singur. Cu
evreii ce erau acolo nu putea fi prieten. Ei fuseseră trădătorii
coreligionarilor lor. Căuta si el o prietenie. Într-o zi mi-a zis:
- Hai să lucrăm si noi în fabrică, la pictură, noi amândoi.
Am acceptat. Şase luni am lucrat cu el pictând jucării pentru
copii. Ne-am împrietenit. Era un om cult si distins. Mi-a cerut
să-i fac un portret grafologic. I-am spus:
- Vrei să ne certăm? Dacă portretul nu corespunde felului
cum te vezi dumneata?
- Îl vreau oricum, mi-a zis, si i l-am făcut. A iesit un
portret frumos: cult, inteligent, cu suplete de spirit, echilibru,
cumpătare, combativ, dar, notă negativă, nu cu atacul direct,
cavalereste, fată în fată, ci pe la spate. I-a plăcut. Mi-a cerut să-i
fac un portret si al sotiei. Ea era fiica unui rabin iugoslav. I l-am
făcut după o scrisoare si ea a iesit ca o femeie bine înzestrată.
Într-o zi, pe când lucram, o doamnă foarte frumoasă, cu o
blană de astrahan foarte frumoasă, îl căută. Au stat de vorbă
vreo douăzeci de minute.
- Cine era, l-am întrebat.
- O jidoavcă de-a noastră, sotia lui Gheorghe Apostol. Sub
Antonescu a fost prinsă într-o sedintă comunistă. Era elevă în
clasa a opta de liceu si, speriati, părintii m-au rugat să o apăr să
nu fie condamnată greu. A primit datorită mie numai vreo trei
ani. A fost trimisă la Caransebes unde l-a cunoscut pe Apostol
cu care s-a căsătorit apoi. Şedeau în Bucuresti în acelasi bloc.
Dar, la o vizită ce mi-a făcut-o, ea mi-a zis:
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
187
- Ghingold, ai colaborat cu Antonescu. Nu te iertăm, te
condamnăm. Zadarnic i-am spus că numai asa am putut salva pe
evrei. Stăruia:
- Te condamn.
- De ce ? i-a zis bărbatul, ce putea face?
- Au murit evrei în lagăre în Rusia, e vinovat!...
- Păi dacă nu i-a putut salva pe toti! Bucură-te că din două
milioane si vreo două sute de mii a salvat două milioane.
- Pentru cei pierduti îl condamnăm.
- Şi, cum vezi, părinte, m-au condamnat.
- Ah, câtă ticălosie! Ce ingratitudine: cum pot fi unii
oameni atât de josnici... Dar cea subtirică si înaltă ce era cu ea
cine era?
- Tot evreică, secretara Anei Pauker. Un politist cu grad
înalt ce lucra alături interveni:
- O cunosc pe sfrijita asta. Am prins-o în activitate
comunistă de două ori si n-am băgat-o în temnită. I-am dat
numai câteva lovituri la spate. Dar când eram în cercetări la
interne a venit să mă vadă. Eram întins jos, legat, si, insultândumă,
un picior l-a pus pe pieptul meu si unul pe gât. Dar când mam
învârtit am azvârlit-o de pe mine. Eram încă tare. Putoarea
asa îmi răsplătea bunăvointa. Era prea slabă, cum s-o bag în
temnită? îmi ziceam. Şi am iertat-o. Dar ea, acum?
Mai redau un caz ca să arăt spiritul neiertător evreiesc:
generalul Calotescu, guvernatorul Bucovinei. El îmi povesti:
- Pe când eram la băi undeva, tânăr locotenent, am
cunoscut o evreică tânără, frumoasă, cu care m-am împrietenit.
Nu eram căsătorit. A devenit amanta mea. Ani de zile ne-am
întâlnit la Borsec si ne-am iubit. Apoi s-a măritat. Eu, fiind
guvernator al Bucovinei, a venit la mine si a intervenit pentru
niste evrei ce urmau a fi ridicati. Am salvat multe grupuri de
evrei pentru ea. Nu puteam face tot ce voiam. Nemtii erau peste
noi. Arestat după război, am trimis pe sora mea la ea să-mi dea o
Preot Nicolae Grebenea
188
mână de ajutor. Erau puternici, si ea, cum am înteles, si bărbatul
ei. Dar ea a spus:
- Spune-i lui Calotică asa: dacă un singur evreu a suferit si
el n-a intervenit, merită să fie condamnat.
- Cum puteam eu să salvez pe toti evreii de la noi, adăugă
el?
Legăturile cu doctorul Ghingold le-am păstrat si după ce
n-am mai lucrat împreună si ele au fost dintre cele mai bune.
Mai târziu am aflat că pedepsele criminalilor de război s-au
redus la jumătate si astfel Ghingold s-a eliberat după ce făcuse
vreo 14 ani de puscărie. M-am bucurat foarte mult. Port o
amintire dintre cele mai plăcute.
SLUJIRILE RELIGIOASE ÎN AIUD
În interiorul temnitei sunt trei biserici: una catolică, una
ortodoxă si una protestantă (calvină). În ele s-a slujit tot timpul
Sfânta Liturghie, singura slujire până în noiembrie 1948. Mares,
spre sfârsitul lui 1947, m-a însărcinat cu conducerea cultului
religios ortodox în temnită. Slujea un preot oficial, iar eu făceam
pe cântăretul si organizam aducerea la biserică a tuturor
detinutilor ortodocsi, pe rând.
În biserică, pe lângă strană, mai erau si două dulapuri cu
sfintele odăjdii si unele cărti religioase si cărti de cult. Toti
detinutii politici erau foarte dornici să ia parte la slujba
religioasă. Mai ales senatorii si deputatii, precum si fostii
ministri si ofiteri. În constrângerea si asuprirea de la Aiud,
slujirea religioasă era ca un balsam. Multi o ascultau cu ochii în
lacrimi, multi îmi multumeau că i-am dus la biserică fiindcă eu
stabileam cine să meargă, si uneori îi amânam pe cei de drept
comun si duceam pe altii, deoarece ei nu erau prea interesati de
biserică.
Nichifor Crainic m-a rugat să nu-l evit, ci să-l chem
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
189
totdeauna cu titlul că e cântăret. De aceea, oricine era la rând, eu
ceream gardianului: deschide-l pe Crainic că am nevoie de el la
strană. Avea un glas baritonal foarte frumos, dar de putine ori a
cântat, căci era prea fricos si nu voia să fie rău văzut de
administratie că el cântă la strană. Mă miram de această stare a
lui, care, pe mine, ca si pe altii, nu mă preocupa nicidecum. Din
moment ce se admitea slujirea sfintei liturghii, cum m-as fi putut
teme să iau parte activă la ea?
Biserica era deschisă mereu si unii intrau din timp în timp
să se roage. Pe lângă unele cărti de cult, eu puneam în strană si
unele cărti profane, dar cu continut religios. Unele erau salvate
si aduse de la subsolul celularului ca să fie citite. Îi îndemnam
pe toti cei dornici de lectură să-si aleagă fiecare ce-i place din
ele si să le ducă în celule să le ascundă si să le citească pe
ascuns. Un detinut din Sectii (o parte a temnitei cu detinuti de
drept comun) mi-a trimis vorbă:
- Avem aici vreo 5-6 mii de cărti pentru ars. Veniti de
alegeti din ele ce vreti. Era un fost ofiter. M-am dus. Am ales
câteva sute, vreo cinci sute. Dar cum să le aduci să nu te prindă?
L-am rugat pe doctorul Ută să le cărăm împreună în
celular si de aici în dulapurile din biserică. Am organizat putină
pază, mai ales pentru supravegherea lui Mares. Le-am cărat cu
succes. Detinutul de drept comun ce ni le-a dat era foarte
bucuros de această ispravă pe care o făceam în comun. Cărtile le
puneam, apoi, treptat, la dispozitia celor ce doreau lecturi
religioase. Între ele erau si unele cărti filosofice, precum si unele
romane cu un continut potrivit pentru nevoile celor întemnitati.
*
Episcopul greco-catolic Ioan Suciu, mitropolitul nou ales
al Blajului, dar neconfirmat de guvernul nostru, si-a anuntat
vizita cu o slujire a sfintei liturghii în temnită. Era un act de
mare bucurie si sperantă. Noi, ortodocsii, ajunseserăm la
Preot Nicolae Grebenea
190
înjghebarea unui cor religios ce cânta la biserică cântările
liturghiei. Era compus din tineri, din care doi erau grecocatolici.
Ne-am hotărât să-l primim sărbătoreste. Era prima dată
când un episcop român urma să viziteze Aiudul cu centrul lui,
temnita, ce adăpostea acum peste patru mii de oameni: cu
generali comandanti de armată, ministri din toate guvernele de
după 1918, senatori si deputati în guvernele trecute, ingineri,
medici si arhitecti, profesori universitari, înalti functionari ai
Băncii Nationale, profesori, învătători, elevi, studenti si câteva
sute de detinuti de drept comun. Venea cu autorizatia
Ministerului de Interne. La poarta intrării în temnită îl astepta
corul cu cântecul: „Pe stăpânul si arhiereul nostru Ioan, Doamne
păzeste-l întru multi ani!”
Cu corul l-am condus până în biserică. Am adus la
biserică oameni „din cei mai grei”, să zic asa, ca să profite de
această vizită. Până niste preoti slujiră Sfânta Proscomidie în
timpul Utreniei, trei persoane: Grigorie Baciu, fost prefect de
Alba, preotul Ioan Florea si eu, am putut vorbi cu episcopul în
calota unde erau tinute vesmintele sacre. Era om scund, pirpiriu,
plin de duh. Niste emanatii de sfintenie ca niste unde porneau de
la el si parcă te atingeau fizic. Aproape o oră discutia a fost o
desfătare.
Era un om foarte cult, predicator de calibru mare, român
integru, propagandist greco-catolic foarte activ. Scrisese câteva
cărti valoroase în care se arăta foarte bun român si crestin în
acelasi timp. Acum, la cei 42 de ani ai lui, la Crăciunul lui 1947,
a treia zi când oficia la Aiud, el era un nume impus în societatea
românească si apreciat de toti, dincolo de deosebirile
confesionale.
Când s-a retras să slujească Sfânta Liturghie, până la
câtiva metri depărtare se simtea atmosfera de sfintenie ca un
magnetism ce iesea dintr-însul. Slujirea frumoasă, predica
ziditoare, au umplut inimile marilor detinuti ce le ascultau. Şi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
191
când a spus că a tinut să slujească la Aiud acestor oameni „alesi”
ce suportă o dureroasă lipsă de libertate în conditii grele, unii sau
înduiosat până la lacrimi.
Când a dat anafura, a împărtit si iconite cu Domnul Iisus
Hristos. N-avea voie să poarte discutii cu detinutii, de aceea
anafura o dădea tăcând. Trecerea episcopului Ioan Suciu, care a
murit mai târziu la Sighet, a lăsat o profundă impresie la
detinutii în Aiud.
Evreii erau cercetati regulat la Aiud de rabinii lor. În
fiecare an la sărbătorile lor mari si de pasti li se aducea pasca
lor. Dar pe românii ortodocsi nu-i vizita nimeni.
Biserica ezita, episcopii ei nu se sesizau. Unii erau
intimidati, altii erau nedumeriti de atitudinea ce urmau a o lua în
noua situatie politică de la noi, uitaseră temnitele care erau pline
peste tot, uitaseră că acum trebuiau să fie mai activi pentru
necesităti noi ce se iveau în toate părtile: la familiile îndurerate
pentru „ridicarea” unora dintre membrii lor si pentru cei ridicati,
acolo unde se găseau în număr mai mare.
Unii detinuti ortodocsi mă întrebau:
- Ce face Biserica noastră? Ne-a uitat? Dacă statul ne
asupreste Biserica nu trebuie să fie lângă noi? Ne-a condamnat
statul si în restristea noastră ea e indiferentă?
Mă simteam jenat, căci toate confesiunile vedeau într-un
fel de credinciosii lor, iar la noi nu se făcea nimic. Am reusit să
trimit o scrisoare protopopului Emilian Cioran din Sibiu, pe care
să o dea mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan.
În ea arătam proportia detinutilor în Aiud, ortodocsi fiind
peste 73%; cum ceilalti sunt cercetati si ortodocsii uitati, cum e
o necesitate ca detinutii ortodocsi uitati să fie cercetati. Ne-a
condamnat statul, dar ne consideră oare si Biserica osânditi? Nu
trebuie să vină ea cu mângâierea si cu toate mijloacele ei sfinte
de usurare a durerilor?
Protopopul Cioran a transmis scrisoarea lui Nicolae Colan,
Preot Nicolae Grebenea
192
Episcopul Clujului, căci Aiudul era pe teritoriul eparhiei sale. Sa
sesizat si imediat a făcut demersuri la Ministerul de Interne si
a obtinut permisiunea vizitării detinutilor din Aiud. A venit cu
câtiva consilieri la Aiud, într-o duminică, să slujească Sfânta
Liturghie si să dea ceva daruri detinutilor. Mare i-a fost mirarea
când Mares i-a refuzat intrarea în temnită. Arătarea autorizatiei
si protestul lui au fost zadarnice. S-a dus atunci si a slujit la
biserica din Aiud, si în predica ce a tinut-o a spus:
- Am venit pentru detinutii de aici, nu pentru
dumneavoastră. Am fost împiedicat. Nu protestez numai, ci urlu
de răpirea unui drept al meu. Urlu de nedreptatea ce mi se face.
Dar nimeni nu a luat în seamă „urletul” si de atunci nici un
episcop n-a mai intrat în temnita Aiudului decât ca detinut. De
sosirea Episcopului Colan la Aiud am aflat mai târziu de la un
preot al Aiudului care a venit ca detinut.
FERICITUL AUGUSTIN
Doi „fericiti” catolici m-au impresionat mai mult în
lecturile de temnită: fericitul Ieronim si fericitul Augustin, ambii
considerati sfinti în biserica catolică. Fericitul Ieronim, tânăr,
frumos, literat plin de talent, în glorie la Roma, adulat de femei,
pe neasteptate fuge în Orient, se ascunde de lume, citeste într-o
grotă cărti orientale si după 20 de ani de izolare iese la lumină
cu toată Biblia tradusă în limba latină în anul 405. E Vulgata, a
doua traducere în latină a Sfintei Scripturi. Luase parte la
disputele dintre nuantele eretice si Ortodoxie, fiind un ortodox
tare si necrutător care în atacul ereticilor s-a caracterizat: „Eu
sunt ca boul care unde calcă sfarmă.”
Fericitul Augustin a fost cel mai mare bărbat al bisericii
latine din prima mie de ani. African, cu o viată plină de aventuri,
cu un condei inspirat, cu o sensibilitate fermecătoare în toate
manifestările sale, cu o vădită sfintenie în trăire în a doua parte a
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
193
vietii, a cucerit pe toti cei ce l-au citit, mai ales prin cartea sa
Confesiones - Mărturisiri.
Găsindu-se în temnită în frantuzeste, mi s-a cerut să o
traduc. Cu gândul la traducere am aflat că ea a fost tradusă de un
profesor de latină, comandant legionar. Acesta a tradus-o din
originalul latin si a primit o prefată scrisă de Corneliu Zelea
Codreanu, dar nu a apucat să o publice. Era numai manuscris.
Am acceptat să o traduc, desi nu puteam compara o traducere
din limba franceză cu una din originalul latin. Dar, fiindcă se
cerea aici, m-am apucat să o traduc. Cartea mă pasiona. Lucram
mult si cu spor. Ea îmi lua acum toate preocupările.
Voiam să fie o traducere bună, care să poată fi publicată
într-o zi. Mi-am amintit că Sandu Mazilu, profesor de filosofie
în Brăila, îndrăznise si el să traducă Fratii Karamazov, nu din
ruseste, ci din limba italiană.
Portretul grafologic pe care îl continuam fără întrerupere
era o altă destindere; de asemenea si convorbirile la plimbare cu
camarazii si cu alti detinuti.
SILE CONSTANTINESCU
Între criminalii din Aiud era si Sile Constantinescu,
condamnat în 1934. El a făcut o crimă oribilă. Fiind student si
iubind o evreică, ca să pună mai repede mâna pe averea
părintilor, i-a omorât pe amândoi si într-o căldare i-a tăiat bucăti
si i-a dizolvat cu chimicale.
Acum liber prin curte, căci s-a împrietenit cu comunistii,
m-a căutat si mi-a cerut asistentă duhovnicească. Avea mari
nelinisti, tulburări, mustrări ale cugetului. Nu-l puteam refuza.
Stăteam cu el de vorbă, plimbându-ne zilnic mai bine de o oră.
Asta înainte cu câteva luni de a mă apuca de traducerea
fericitului Augustin. Se linistea. Ca o compensatie a faptei sale
grozave a început să picteze sfinti, icoane. Pe Maica Domnului,
Preot Nicolae Grebenea
194
milostivă si ajutătoare tuturor celor din nevoi, pe Mântuitorul, pe
Sfântul Nicolae si alti sfinti. Am privit icoanele lui, erau oribile.
Cum puteau ele să fie frumoase când el nu avusese timp prielnic
să se schimbe?
Se împrietenise cu comunistii care îl cultivau, dar ei nu iau
putut crea atmosfera prielnică unei pocăinte profunde în urma
căreia să se arate iertarea, izbăvirea. Era receptiv la îndemnurile
mele, mă căuta regulat, dar nu stiu în ce măsură vor fi avut
vreun efect asupra lui, fie si mai târziu. A fost luat de la Aiud si
trimis la muncă la câmp, unde am aflat că era aproape liber si
astepta eliberarea totală datorită unei interventii a comunistilor
din temnită, care erau acum în posturi mari.
Dacă cu astfel de criminali te tii la distantă în discutii,
efectul nu poate fi decât scăzut sau nul. Trebuie să te apropii de
ei, să înlături distanta, să le arăti încredere; atunci ei pot renaste.
Căldura inimii tale o aprinde pe a lor, smerenia ta îi înaltă pe ei.
Recunostinta celor ce s-au renăscut pentru mâna întinsă e mare.
Fericitul Apostol al Domnului, Iuda, fratele Sfântului
Apostol Iacob, în astfel de cazuri ne îndeamnă să procedăm cu
prudentă: „Pe unii să-i văditi de se vor despărti, iar pe altii cu
frică să-i mântuiti, răpindu-i din foc, si să-i certati cu temere
urând si haina de pe trup cea spurcată” (Iuda 1, 22-23).
GENERALUL ION STAVRESCU
Printul Alecu Ghica m-a îndemnat să observ cursele care
vin spre a sti noii sositi în Aiud. Fireste, ne interesau mai ales
cele cu detinuti politici, căci puteau sosi si unii prieteni,
cunoscuti sau rudenii si, până să se lămurească cei din temnită,
puteau avea nevoie de ajutorul nostru. Astfel mai stiam ce se
mai întâmplă cu noii veniti, cine sunt, ce stiri aduc, etc. Într-o zi
a sosit generalul Ion Stavrescu, fost comandant al corpului 7 de
armată Sibiu si cel ce a comandat armata a doua a noastră în
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
195
vest. N-am putut sta de vorbă cu el imediat, ci mult mai târziu.
Era unchiul lui Mircea Nicolau, prieten al meu. Sotia generalului
era soră cu mama lui Mircea.
Vara, în closet, unde eram feriti, am putut avea prima
convorbire cu generalul. Era un om solid, înalt, chipes.
Se întorsese plin de glorie de pe front. Rusii i-au dat cea
mai mare decoratie, aceea pe care o dăduseră si regelui Mihai.
Dar la Iasi l-au arestat evreii. Vina: fiind comandant de divizie
în Iasi, n-a intervenit în Iasi după cedarea Basarabiei în 28 iunie
1940 să oprească un convoi de evrei ce au fost arestati, închisi în
vagoane de vite cu usile bătute în cuie si plimbati asa prin tară.
Din acestia, vreo 40 au murit din pricina căldurii înainte de a li
se fi dat drumul. Cei închisi în vagoane, vreo opt sute, se afirmă,
au fost închisi astfel pentru furia ce a stârnit-o stirea că la
retragerea din Basarabia evreii au manifestat acte de o cruntă
dusmănie si în unele locuri au tras cu mitraliere si pusti în
armata română. Dar Stavrescu mi-a spus:
- Eu habar nu aveam de acest fapt. Nu intra în atributiunile
mele de a interveni, însă mai întâi nu stiam. În proces m-a
apărat, dacă apărarea lui se poate numi apărare, marele penalist
Ionel Teodoreanu. El era atât de intimidat de evrei, încât si-a
început pledoaria asa: „Pe acest inculpat nu-l acuzăm noi, cei
vii, prezenti aici. Pe el îl acuză aceste victime nevinovate. Acesti
oameni cinstiti, morti din neglijenta noastră; ei într-un glas îl
acuză pe clientul nostru, generalul Stavrescu”. Eram uluit. Unde
mă găseam? Pe cine pusesem apărător? Am înteles tot ce va
urma. Nu mai speram nimic. Şi bineînteles am fost condamnat
greu.
Sărmanul general, erou în timp de război, moare în timp
de pace în temnită, osândit pentru acte din timp de pace ce nu-l
priveau. Ca atare era complet nevinovat. El muri repede. La
statura lui, mâncarea era mult prea putină pentru a rezista.
Preot Nicolae Grebenea
196
AVOCATUL PETRE PANDREA
Într-o după-masă, printul Alecu Ghica mă invită să gustăm
împreună ceva dintr-un pachet ce-l primise de la Iasi. La urmă
am mâncat si niste struguri minunati. El mi-a spus că un coleg al
lui de la Mănăstirea Dealului a sosit în Aiud. Ştiu că i-am citit
cartea „Portrete si controverse”, care m-a înfuriat prin
nedreptatea ei, dar să nu fiu supărat si să nu am un dinte ascutit
împotriva lui. I-am promis. Dar, tocmai când să plec, intră Petre
Pandrea în celula printului Ghica. Primire foarte caldă. Mă
prezentă. Ins voinic, puternic, negricios, cu ochii scăpărători,
doar după câteva propozitii domnul Pandrea mi-a devenit
simpatic. Uitasem toată nemultumirea dinainte. Era incontestabil
un om agreabil, foarte inteligent. Peste câteva zile l-am întâlnit
în curte, undeva, cu o lopată în mănă, rânind niste gunoaie lângă
o băltoacă. Era cu mâinile murdare.
El mi-a zis:
- Iată un scriitor ce a scris nouă cărti cum se prezintă.
Astea-s mâini de scriitor?
- Domnule Pandrea, i-am răspuns, după ce veti iesi din
temnită, veti scrie cea mai bună carte a dumneavoastră.
Experienta de aici va rodi în productiile de viitor.
- Viata aici e grea. Te-as ruga ceva, vreau să cred în
Dumnezeu. Dă-mi un ajutor spiritual. Eu acum sunt ateu, dar
vreau să cred. Credinta e un mare ajutor în temnită. Iată, eram la
interne cu încă patru prieteni si un rabin. Prietenii toti erau cu
doctorate si erau atei ca si mine. Rabinul se ruga zilnic si era
linistit. Noi nu ne rugam, dar eram nelinistiti. Ne gândeam ce va
fi cu noi.
L-am întrebat:
- De unde-ti vine dumitale linistea?
- Din rugăciune, ne-a zis el, si din credinta mea. Vreti să
mă rog si pentru voi?
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
197
- Nu. Că noi tot nu credem. Şi el continua să fie linistit, si
noi nelinistiti. El încerca să ne convingă în discutii că există
Dumnezeu, dar noi îl respingeam. Dar într-o zi unul din ei zise:
- Dar dacă el are dreptate? că prea e linistit. Vreau să cred
si eu ca să ajung la liniste. Am nevoie de credintă acum. E
adevărat că nu e cavalereste să ceri ajutorul lui Dumnezeu după
ce ai tăgăduit. Să recurgi la El când esti la necaz. Şi altădată să
nu stii de El.
După ce m-am minunat cum îi aduce pe comunisti la
credintă, i-am zis:
- De asta te-a asezat Dumnezeu în pozitia aceasta si te-a
adus aici, ca să-ti dea putinta să-L cunosti si să crezi în El. Nu
trebuie să ne rusinăm să cerem ajutorul lui Dumnezeu când
suntem la nevoie, chiar dacă înainte L-am tăgăduit. Dumnezeu
cunoaste slăbiciunile noastre si pe cel ce vrea să-l salveze îi dă
putinta întoarcerii si a cunoasterii Sale. Dumnezeu e singura
fiintă de la care toti putem cere fără ca vreunul să se rusineze si
care poate da fiecăruia după trebuintele sale. Îti stau cu drag la
dispozitie cu slabele mele puteri.
Cum el făcuse studii universitare la Berlin si Paris, după
ce-si luase licenta în drept la Bucuresti, i-am dat Biblia,
traducere în franceză, să o citească si să înceapă cu Noul
Testament si apoi cu marii Sfinti Prooroci Isaia, Ieremia,
Iezechiel, Daniil.
Întrucât el stătea cu fostii lui tovarăsi de la Interne, l-am
mutat cu altii în celulă, considerând că nu este potrivit să rămână
cu ei. I-am găsit tovarăsi credinciosi, cu preocupări spirituale si
tari în suportarea suferintei temnitei, dar el, iesind afară si citind
fără grijă Biblia, l-a văzut un militian evreu, singurul militian
evreu dealtfel, si a vrut să i-o ia. El s-a împotrivit, a făcut
scandal. Pandrea a spus:
- Eu v-am apărat pe voi si acum îmi luati Biblia?
Până la urmă, directorul Gutan l-a chemat, l-a mustrat si iPreot
Nicolae Grebenea
198
a luat Biblia. I-am dat imediat alta, în nemteste, rugându-l să o
apere mai bine. Însă se ivi alt incident: la pachetul ce i-a venit,
gardianul de la pachete, cotrobăindu-i toate 5 kg, a lăsat să cadă
pe alimente niste fire de tutun. El a făcut observatii si s-a certat
cu gardianul, care l-a înjurat de mamă. El a arătat că nu merită
atitudinea aceasta, ci recunostintă, pentru că pe toti comunistii
mari i-a apărat în proces. Dar gardianul l-a înjurat din nou.
- Ce cauti aici, mă, dacă ai făcut astea ? Bagu-te în..., si l-a
pârât directorului care l-a izolat în Zarcă, la parter, în celulele cu
zarzavaturi pentru iarnă; numai în celulele de deasupra erau
detinuti. Nu i s-a lăsat nici o carte. Am aflat de la altii de situatia
lui. Era scos o oră pe zi, singur, la plimbare.
L-am rugat pe cel ce era seful echipei de scos zarzavaturi
pentru bucătărie, un legionar, să-i pună zilnic un morcov crud la
locul de plimbare sau un colt de varză sau o ceapă.
Totodată, cumpăram de la cei ce frământau pâine câte o
pâine în fiecare zi, căci pe fiecare cuptor primeam o pâine care
era de 250 de grame, si am reusit să fac să o primească zilnic.
După o lună, a fost scos din izolare, dar acum, la finele lui 1948,
se înrăutăti situatia de la Aiud. Nu ne mai puteam vedea usor.
Întâmplător l-am întâlnit tocmai când se pregătea să fie mutat în
lagărul de la Târgu Ocna si când, fericit, mi-a spus:
- Încă n-am intrat în biserică, dar sunt la usă. Îti
multumesc mult si rămâi pe toată viata duhovnicul meu.
*
Pentru a completa datele despre Petre Pandrea trebuie să
spun că până la izolarea lui am avut multe discutii cu el. Îl
întrebasem:
- De ce ai fost băgat în lagăr?
- Fiincă am apărat unele procese pe care rusii le-au numit
procese antiruse, desi ele nu aveau nimic contra rusilor. Bieti
soldati de-ai nostri ce erau de pază înaintea unitătilor lor, au dat
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
199
în rusii ce-au dat peste ei când nu s-au supus somatiei să se
oprească. Li se făcea proces si avocatii nu îndrăzneau să-i apere.
Atunci lua procesele Pandrea, în ideea că toti trebuie să fie
apărati si toti au dreptul la asistentă juridică.
Alt motiv fundamental e acesta. Când Gheorghe Dimitrov
făcu o vizită în România ca sef al Bulgariei, după primirea
oficială ce i s-a făcut si după convorbirile cu guvernul nostru, a
spus:
- Vreau să vorbesc în particular cu un singur om: cu Petre
Pandrea, pe care el îl convertise la comunism, într-o bodegă din
Berlin.
Şi vorbi cu el într-o casă particulară. Dimitrov i-a spus:
- Rusii vor să ne răpească orice libertate de miscare. Vor
să ne subjuge total. Propun o confederatie balcanică din
România, Bulgaria si Iugoslavia. Uniti, vom fi mai puternici si
vom rezista mai bine.
Însă după plecarea lui Dimitrov, care era rezistent la
demersurile rusilor, veni un colonel rus si-l întrebă bănuitor si ce
au discutat, căci rusii aflaseră planurile lui Dimitrov.
Mai apărase si procesele unor fruntasi tărănisti. Mai era si
cumnatul lui Pătrăscanu, care era suspect rusilor, si care
recomanda prietenilor săi necomunisti să fugă din România. În
martie 1948, a fost arestat, iar în 1954, împuscat. El, după
convorbirea cu Dimitrov, deveni indezirabil si arestat înaintea
cumnatului său. Despre cumnatul său Pandrea mi-a spus:
- Într-un cerc intim a zis: „Am fost până acum mai ales
megafonul rusilor. Vreau de acum încolo să devin mai ales
megafonul neamului românesc”. Dar rusii au aflat această
declaratie a lui. Ea e cauza arestării lui, nu cea de la Cluj, când a
declarat: „Mai înainte de a fi comunist sunt român”.
POEZIA ÎN AIUD
Preot Nicolae Grebenea
200
Doi poeti mari ai tării se găseau acum arestati si
condamnati la Aiud: poetul legionar Radu Demetrescu Gyr si
Nichifor Crainic, profesor de teologie, mare gazetar si directorul
celei mai bune reviste din România, „Gândirea”. Ambii scriau si
în temnită. Crainic a scris un poem frumos, în vreo sută de
strofe, cu titlul „Baldovin si Mădălina”, precum si alte poezii.
După o discutie cu niste unguri asupra Ardealului - căci ungurii
oriunde se găsesc pun problema Ardealului, obsesia lor - a făcut
noaptea, ca răspuns, poezia „Eu”. E o perlă.
Mi-a spus-o a doua zi. E ceva superb. O pledoarie
minunată pentru Transilvania. Radu Gyr, mai tânăr, era mai
productiv. A scris cântece extinse în versuri populare de zeci si
chiar peste o sută de strofe ca de pildă „Cântecul olarului”,
precum si poezii mai scurte. Ele erau foarte căutate si detinutii le
învătau pe dinafară. Poeziile erau o hrană sufletească cu totul
necesară celor osânditi. Erau un mare reazem pentru ei, un pivot
de sustinere si un îndemn la apărare si luptă. Redau aici două
poezii ale lui Radu Gyr.
Ciresul
Mi-e sufletul ca un cires în floare
Şi-nfloarea lui tot soarele îl am,
Sunt mii de rami
Şi o privighetoare vrăjită cântă-n fiecare ram.
Furtuni ce-au smuls goruni din rădăcină
Trecut-au si prin floarea de zăpadă
Şi scuturându-i ramii ce se-nclină
Lui nici o floare n-a putut să-i cadă.
O, Doamne, azi, când nimeni nu mai poate
Să-nfrunte al ispitelor sudum,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
201
Când înspre iad duc drumurile toate
Iar înspre rai un singur drum,
Trimite-mi îngeri astfel să mă poarte
Să nu mă întinez la nici un pas
Şi sufletul să Ţi-l aduc la moarte
Îmbătător ca floarea de alcas.
Portret
Şi-atunci când nu voi mai veni nicicum
Cu pasi pe care nimeni nu-i asteaptă,
Ci doar cu pasi ce nu ating vreo treaptă
Şi-abia plutesc de-un dureros parfum,
Vechi jilturi ce prin colturi se desteaptă
Îmi vor întinde brate moi de fum.
Şi ca o floare-n fiece album
S-o scutura o frază sau o soaptă.
Vor plânge-n aer pasii selenari,
Bătrânul scrib prin noapte o să geamă
Şi-ntr-un portret uitat din ani scolari
Un licean ce-n vreme se destramă
Şi-o ridica o clipă ochii mari
Şi ochii mei mă vor privi din ramă.
Mai erau si alti poeti neconsacrati si unii care acum se
întâlneau cu muza, precum Constantin Dragodan din judetul
Teleorman, Ştefan Vlădoianu din judetul Constanta, Nicolae
Borza din Sălistea Sibiului. Redau aici o poezie a lui Constantin
Dragodan care circula la Aiud cu o frumoasă melodie:
Preot Nicolae Grebenea
202
Sitarii vin si-au înflorit castanii
În maiul trecătoarei tinereti,
Curând ca mâine-o să ne-ngroape anii
Sub viscol de regrete si tristeti.
Refren:
Îsi cerne-ncet zăpada,
În faldurile noptii, luna plină
Ascultă serenada
Ce-o inimă rănită ti-o închină.
O, vină la fereastră
Sub claruri vesperale
S-arunci o floare-albastră
Ca-n vremi medievale.
Refren:
Îsi cerne-ncet zăpada…
Şi o romantă cu o frumoasă melodie, de studentul Nicolae
Borza:
Romantă
Ne despărtim si totusi te iubesc
Îmi ard în gând frumoase amintiri
Trecutul vreau din nou să-l retrăiesc
Mă-ntorc în parcul primei întâlniri.
E parcul trist si frunze cad pe drum
În mine vise dragi se prăbusesc
Să strâng o clipă umbra ta de fum
Pe-alei uitate singur rătăcesc.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
203
Ne despărtim si totusi te iubesc
Trăiesc acuma cel din urmă dor
Din drumul tău as vrea să te opresc
Esti primul vis si ultimul fior.
Te văd cum treci prin palidul apus
Se-asterne înserarea peste noi
Mă uit, nu te mai văd, de-acum te-ai dus
Şi totusi te astept să vii-napoi.
Vlădoianu avea multe poezii si traducea foarte frumos din
Baudelaire.
Mai erau si altii care făceau încercări poetice. Crainic
obisnuia să-mi recite, când nu se putea altfel, noile sale creatii
sub dusul de la baie, unde stăteam vreo 40 de oameni 20-25 de
minute. De la Radu Gyr le aflam în celulă. Ca destindere la Aiud
jucam sah, vechea mea pasiune. La un concurs pe temnită de la
care n-am putut lipsi, am luat premiul întâi împreună cu un
admirabil inginer basarabean, tânărul Sergiu Marcoci, despre
care am auzit mai apoi că a murit de foame la Aiud.
Era un om excelent si promitea mult. Continuam cu
traducerea Mărturisirilor. Pe când tradusesem două cincimi,
Crainic le-a văzut si le-a lăudat mult, dar apoi, arătându-le lui
Radu Gyr, acesta îmi arătă un loc unde îmi spuse că am sărăcit
sensul si mă îndemnă să fiu mai atent si să nu mă grăbesc. Deci
nu era multumit de felul cum lucrasem. Am revenit asupra
câtorva locuri si am tinut cont de îndrumările date. Lucram cu
spor, nu oboseam usor. Rezistam la muncă lungă.
Câte un portret grafologic ce-l făceam între timp, ca
divertisment, îmi aducea uneori ca răsplată ceva hrană bună
dintr-un pachet nou sosit. Într-o zi după-masă, între cei cu
pachete a fost si Mircea Vulcănescu. Detinutii trebuiau descuiati
Preot Nicolae Grebenea
204
să meargă să-si ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului
întrebă pe un altul:
- Care Vulcănescu? Răspunsul:
- Criminalul!
După ce si-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă
chemă să gust ceva din pachet si-mi spuse:
- Ai auzit cum m-a strigat? Criminalul.
Omul de o blândete deosebită si de o omenie îngerească
era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentintă:
criminal de război. În ce situatie ingrată ne găseam amândoi si
mai toti detinutii politici de la Aiud si din alte locuri din tară…
În acest an 1948, alungat fiind regele din tară, comunistii
nostri au dat cele mai severe legi pentru întărirea lor deplină la
putere: la 11 iunie au nationalizat în chipul cel mai radical
întreprinderile, luând până si morile mici si pivele din mâna
oamenilor. Aici se vede spiritul iudaic excesiv si nemăsurat.
Legea învătământului prevedea excluderea religiei din scoală,
toate întăreau pozitiile comuniste si restrângeau tot mai mult
libertătile si drepturile poporului român.
În octombrie 1948 s-a dat o lovitură puternică si Bisericii
unite sau greco-catolice. Desfiintarea ei, interzicerea functionării
ei ca o confesiune independentă si trecerea ei la Biserica
Ortodoxă.
Lucrul s-a făcut cu mari convulsii si asupriri ce au rănit
adânc poporul român. Legăturile cu Apusul erau de acum rupte
total. Pe lângă o multime de preoti ortodocsi arestati ca opozanti
sau indezirabili, sau pentru niste păreri ce exprimau duhul
credintei ortodoxe, a venit acum rândul preotilor greco-catolici
ca să înfunde puscăriile, pentru că nu voiau să devină ortodocsi
cu sila. Teroarea se întindea în tară si efectele ei se vedeau si la
Aiud. Hrana slabă dobora pe rând pe unii detinuti politici mai
bătrâni. Cădeau jos din picioare la plimbare, erau dusi în celule,
li se da jumătate de litru de lapte, dar în 2-3 zile erau gata. Se
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
205
stia: a ajuns la lapte, moartea e lângă el. Căci, în acest timp, în a
doua jumătate a lui 1948, nu li se mai dădea lapte bolnavilor, ci
numai muribunzilor. Între cei dintâi căzuti la plimbare în toamna
lui 1948 a fost Constantin Busilă, ministru antonescian din
Piatra-Neamt.
Cei morti erau băgati într-o ladă de brad si cărati la cimitir.
Pe câtiva i-am condus si eu si le-am cântat prohodul ca dascăl.
Mai târziu s-a interzis orice slujire funerară. Mortii, câte doi-trei
deodată în car, erau dusi grăbit la cimitir, îngropati fără cruce si
fără vreun semn după care să se poată afla identitatea lor.
Fenomenul era impresionant: rând pe rând la plimbare cădeau
jos cei bătrâni, slăbiti si lihniti de foame.
Era o durere tăcută fără imprecatii împotriva celor ce
provocau aceste dureroase ucideri. Fiecare îsi astepta rândul.
Urările la zile festive sau la zile onomastice nu mai puteau fi
„La multi ani!”- ar fi fost de prost gust - ci „Vă urăm dacă e
posibil iesirea de aici si încă vreo câtiva ani buni.” Pe un ungur,
bărbat tânăr, tată cu sotie si doi copilasi, de alături, mergând să-l
văd ca să-i dau câteva cuvinte de mângâiere, l-am găsit
mestecând bucata de săpun ce o avea în cameră. Zadarnic
încercam să îl opresc. Foamea îl rodea prea mult. Mâncă toată
bucata si peste noapte muri. Dar cei din cameră nu-l anuntară
dimineata ca mort, ca să-i poată lua turtoiul si terciul ce se dădea
dimineata la dejun.
Terciul, făcut din faină de porumb fiartă în apă si îndulcită
cu 8 g de zahăr pentru un detinut, din portia de 250 de grame pe
lună, cum era si uleiul, se părea că e atât de bun încât unii ofiteri
ce comandaseră osti se mirau cât e de bun si spuneau că ar trebui
să se introducă în dejunul trupei; într-atât dădea foamea gust
terciului pe care numai oamenii cei mai săraci si numai
câteodată îl iau dimineata la dejun.
Preot Nicolae Grebenea
206
TINERI LEGIONARI ARESTAŢI ÎN 1948
Stăpâni acum pe putere prin înlăturarea adversarilor în
frunte cu regele, comunistii au emis o serie de legi ca să le
asigure succesul: legea cultelor, a instructiunii publice,
nationalizarea întreprinderilor, reforma monetară, proclamarea
tării ca republică populară si altele.
Scurta convietuire asa-zis pasnică dintre ei si legionari,
stabilită printr-o conventie din 1946, încetă. Comunistii erau
tari, toate partidele politice ale tării erau interzise. Era un partid
unic: cel comunist, singurul admis. Deci, fiind tari, puteau acum
să atace si să distrugă pe legionari. Conventia, se vede, a fost
necesară numai până s-au organizat, perioadă efemeră de liniste.
Fără vreo provocare legionară, ei au rupt conventia si au început
arestările de tot felul: intelectuali, tărani si muncitori, studenti si
elevi, băieti si fete. Toti cu o furie deosebită au fost arestati si
bătuti. Bătăile erau la Interne, în capitalele de judet. Ele erau
crunte, mai înainte de a începe ancheta. Metoda era să te ia întro
serie de lovituri, de nu mai stiai de tine - „Ca să-i încălzim”,
spuneau ei - si apoi strigau: „Spune!”
Anchetele tineau zi si noapte. Unele au tinut câteva zile,
altele câteva săptămâni, iar altele câteva luni, chiar si 8 luni. Era
înspăimântător si cu totul neomenesc. Arestările au început deja
în mai 1948, ca studentii si elevii să n-aibă cum să-si ia
examenele, si-au continuat apoi mereu. Cel ce organiza
anchetele era ministrul de interne, Teohari Georgescu, evreu,
ajutat de o seamă de evrei de alti la Ministerul de Interne, între
care Dulgheru era colaboratorul lui principal.
Excesele lor au rămas de pomină. Bineînteles că au găsit si
români excesivi si inconstienti, cozi de topor, care au uitat că au
de-a face cu oameni, si au trecut la atitudini bestiale.
Arestările ce se făceau acum nu erau pentru activitate
contrară Partidului Comunist, ci simpla calitate de legionar era
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
207
suficientă pentru a fi arestat. Unii actionaseră, e drept, dar altii
n-au activat după 1946, erau ridicati toti de-a valma, pentru că
Partidul Comunist voia să dispară orice opozitie, nu numai în
manifestare, ci si în felul de a gândi si de a concepe lumea.
Toti trebuiau adusi la unison, si unii considerau că a fost o
mare greseală si chiar o crimă faptul de a fi gândit altfel decât
gândesc comunistii. Ei erau atât de înfumurati, atât de
încrezători în ei însisi, încât lumea parcă începea de la ei.
Pretindeau că dezvoltarea stiintei confirmă justetea doctrinei si
vederilor lor si deci toti ceilalti se găsesc în eroare si dacă
activează contra comunistilor sunt în contratimp.
Proclamau noul si urma de la sine că ceea ce era vechi era
îndoielnic sau chiar rău. Uitau că în Rusia se făcea o experientă
tragică în aplicarea unei doctrine politice neverificate si care
încă nu reusise, desi se aplica fără vreo opozitie a unor partide si
a constat până acum numai din sperante si promisiuni.
Totusi ei o luau ca pe cel mai sigur lucru si militau pentru
el cu o înversunare nemaipomenită. Uitaseră sau nu voiau să
vadă că fizica atomică ce se dezvoltase atât de mult în secolul
nostru nu numai că nu-i confirmă, dar venea cu dovezi
irefutabile si peremptoriu că în lume nu există numai materia, ci
si spiritul, că spiritul e superior materiei. Ea aducea dovezi
precise despre existenta lui Dumnezeu; totusi comunistii o
tăgăduiau si combăteau religia ca nefondată si chiar păgubitoare.
Dictonul lui Marx: „Religia e opiul popoarelor” era pe
buzele tuturor. Afirmau că materia e singura realitate, iar în ce
priveste viata erau evolutionisti. Şi desi puteau sti că un tăran
rus i-a pus în încurcătură pe 92 de savanti rusi ce erau la un
congres stiintific cu următoarea întrebare: „Dacă nu există
Dumnezeu cum există oaia? Voi spuneti că viata s-a dezvoltat
treptat, trecând de la simplu la compus, de la nevertebrat la
vertebrat, că în lupta pentru existentă, pentru spatiu, animalele
cele mai bine înzestrate au rezistat iar cele slab înzestrate au
Preot Nicolae Grebenea
208
dispărut. Iată oaia e slab înzestrată. Ea fată un singur miel, rar
doi, si are dusmani puternici: lupul care fată cinci cătei si chiar
mai multi: ursul, leul, leopardul, vulpea, vulturul. Cum există
deci oaia dacă nu există Dumnezeu? Căci numai târziu a fost
îmblânzită si protejată de om”. Ei mergeau înainte ca si când
cele ce afirmau erau deja dovezi dovedite. Nimeni n-a mers
înainte cu ochii închisi ca acesti oameni. Tăgăduiau evidenta.
Mii de oameni intrau acum în temnită. Culegerea lor se
făcea cu violentă. Numai rareori s-a folosit subterfugiul: „Mergi
până la noi, e nevoie de o declaratie numai. Se va întoarce
acasă”.
Dar nu luau numai legionari, ci si alti oameni. Orice
denunt, oricât de neîntemeiat, devenea motivul unei arestări. O
spaimă a intrat în toti.
Cunoscându-i pe multi dintre cei nou veniti, cunoastere ce
s-a făcut în decurs de mai multi ani, eram impresionat de
calitatea lor deosebită. Erau unii tineri născuti în anii 1922-1924,
toti exceptionali, buni, seriosi, blânzi, îndatoritori, amabili, bine
pregătiti, cu studii universitare, unii cu două licente, plini de bun
simt si de omenie. Erau superiori celor veniti în 1941-l943. Mă
bucuram enorm privindu-i. Mă rugam lui Dumnezeu si-i
multumeam uneori cu lacrimi, spunând: „Ah, Doamne, îti
multumesc din adâncul sufletului pentru acesti tineri
exceptionali... E oare cu putintă să răsară în mijlocul neamului
nostru niste tineri atât de minunati? Ei sunt rodul darurilor Tale.
Fii proslăvit în veci”.
În cursul verii au venit si câtiva tineri studenti din Partidul
Liberal si unii din Partidul National Ţărănesc. Erau încă vioi,
plini de sănătate si de sperantă. Nimeni dintre ei nu bănuia că
stăpânirea comunistă se va întinde peste tara pe o perioadă atât
de lungă.
Stalin comunicase lumii următoarele: „Am luat toate
măsurile pentru 20 de ani. Nici o schimbare importantă nu se
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
209
produce în lume în acest interval”. Unii stiau de această
înspăimântătoare declaratie pentru cei ce se aflau sub cizma
sovietică, dar foarte putini o puteau crede.
Mai toti speram într-o interventie americană. Speram că ne
vor salva americanii. Îi asteptam să vină. Discutând cu unii
generali, asupra perspectivelor de viitor, câtiva, plini de tristete,
au spus:
- Un război mare se pregăteste greu. Nu se cunosc în
istorie două războaie mari unul după altul. Trebuie să vină alte
generatii si să cugete a-l pregăti si a-l face. E probabil că noi
vom muri aici.
Era prea grozav să spună adevărul întreg. De aceea, au
spus „probabil”.
Preumblându-mă prin curte eram înfiorat văzând atâtea
mari personalităti ale tării plecând la plimbare, în calitate de
detinuti, obligati să spună gardianului: „Să trăiti!”. Erau noii
veniti, de la generali de armată la căpitani, profesori universitari,
medici, arhitecti, ingineri, avocati: directorul uzinelor Resita,
presedintele consiliului de administratie al Societătii Petrosani,
Ion Bujoi, si directorul general al Societătii Petrosani, Gheorghe
Bals, functionari superiori, învătători, câtiva tărani etc., „crema”
societătii românesti. Cât de nestatornice sunt măririle omenesti...
Cât de trecătoare... mai schimbătoare decât visurile... cum spune
o cântare bisericească.
ISTRATE MICESCU
Dacă pentru unii termenul trecerii în cealaltă lume nu era
fixat, pentru altii, mai putini, acest termen trebuia grăbit. Nu era
permis să moară oricine în liniste, topit de foame, frig, mizerie si
asuprire. Unii trebuia să dispară mai curând. Cei „alesi” erau
indicati de sus. Şi metoda se găsea: unii erau luati, dusi cu
trenul, dar nu se stia unde au ajuns, se afla dar că nu au ajuns la
Preot Nicolae Grebenea
210
destinatie, că nu au ajuns nicăieri, si că nimeni nu mai stie nimic
de ei. Ei erau ucisi. Cum si unde? Taină. Destui au dispărut
astfel, căci numărul lor exact nu-l stie nimeni, dar li s-a pregătit
si la Aiud, deja în 1948, o moarte grăbită, iar în 1949 se va
pregăti aceasta tuturor. Astfel, generalul Topor, fostul sef al
jandarmeriei, a fost băgat iarna într-o cameră numai în cămasă si
chiloti si tinut în frig, cu ferestrele deschise două ore. Fireste că
o congestie pulmonară l-a dus repede la moarte. Acesta nu a fost
singurul caz. Nu era voie să spui ce s-a întâmplat.
*
Mă plimbam prin curte cu colonelul Nicolae Evolceanu de
mai bine de o oră si discutam cu dânsul; îmi făcea mare plăcere,
când avocatul Chisălicercu, comandant legionar din Prahova,
veni la mine si-mi spuse:
- Vino sus, la etajul I, a venit Istrate Micescu, vino să-l
vezi.
Istrate Micescu era cel mai mare avocat al tării si seful
tuturor barourilor din tară, era celebru.
- Mergem, domnule colonel? l-am întrebat pe colonelul
Evolceanu.
- Da. Merg si eu.
Am intrat în cameră. În mijlocul câtorva avocati ofiteri,
printre care si generalul Aldea, fost ministru în noile formatii de
după Antonescu, se afla un bărbat înalt cu părul cărunt ce stătea
astfel pe capul lui, încât aveai impresia că sunt două cornite. Cu
fata usor pătrată, cu ochii vii: era Micescu. I-am fost prezentati;
colonelul Evolceanu si cu mine, si ne-am întins afectuos mâna.
L-am întrebat:
- Cum si când ati venit aici, maestre? si el ne-a răspuns:
- Eu la toate examenele ce le-am dat pentru studii am fost
întotdeauna primul. M-am luat după prostul de Robu si am dat si
un examen de prostologie: am iesit tot primul si la acest examen.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
211
Cum se zvonea că vin americanii, am fost îndemnat să formăm
un guvern ca să ne găsească gata când vor veni, si l-am format
eu, ca presedinte. Între noi era un informator, ne-a denuntat, si
iată-mă, acum sunt aici.
Şi cum fusese întrerupt de la un discurs, cei ce-l
ascultaseră i-au spus să continue.
- E discursul ce-l voi tine în curând la procesul ce se va
face comunistilor, a spus domnul Istrate Micescu. Şi a început
pledoaria.
Era ceva deosebit, inegalabil. Ceva de mare, foarte mare
maestru. Dar peste vreo cinci minute am plecat. M-a urmat si
colonelul Evolceanu. Eram uimit. Pe ce lume trăieste acest om?
N-as fi putut crede că la un astfel de om se poate găsi atâta
inconstientă. Era la un pas de moarte si el vorbea de procesul ce
o să-l facă comunistilor. Dar am plecat de lângă el, nu pentru că
prăpastia dintre realitate si visul acestui om era uriasă, ci pentru
că aveam impresia că niste emanatii necurate pleacă de la acest
om si mă murdăresc atingându-mă. Am continuat plimbarea cu
colonelul Evolceanu.
Nu stiu ce discutasem înainte si ce discutam acum, după
despărtirea atât de grăbită de Micescu. Dar ceea ce discutam
acum cu colonelul îmi făcea o mare plăcere si îmi producea si o
mare liniste. După despărtirea de colonelul Evolceanu m-am
grăbit să-i comunic domnului Mircea Vulcănescu impresia mea
si i-am spus:
- Am făcut cunostintă cu un om ce mi-a produs una dintre
cele mai frumoase impresii din viata mea. Mă bucur enorm că lam
cunoscut, discutia cu el a fost o încântare. Este colonelul
Evolceanu.
- E cumnatul meu, mi-a zis domnul Vulcănescu. E erou
national.
Nu m-a mirat. Frumusetea caracterului lui se arăta si în
discutiile ce le purta. Şi apoi cum putea rămâne afară acest erou
Preot Nicolae Grebenea
212
luminos si atât de distins si curat, când goana după cei curati era
atât de mare, iar cei evidentiati ca oameni alesi cum ar fi putut
scăpa? Se plătea un mare tribut de suferintă rusilor. Călăul Stalin
cerea noi si noi jertfe românesti iar cei ce conduceau le dădeau
fără ezitare si uneori cu supra-măsură.
Nu era crutat nimeni, nici cei ce aveau merite deosebite -
nationale sau stiintifice. Toti trebuiau să intre la apă.
În Transilvania îi culegeau cu furie ungurii, în Vechiul
Regat, evreii si românii inconstienti. Distinsul si marele profesor
Zenovie Pâclisanu, specialist în istorie, si mai ales în istoria
Transilvaniei, cel ce în 1946 a introdus lui Tătărescu
documentatia la Congresul de pace de la Paris, a trebuit să
plătească si el acest tribut. A venit la Aiud din răzbunarea
mârsavă a ungurilor. Şi altii, si altii ca el.
Dacă vreunul arăta că vreodată, într-o ocazie, a ajutat pe
comunisti, i-a iertat de o greseală, etc., comunistii spuneau cu
cinism:
- Pentru ce ne-ai făcut bine, îti multumim, iar pentru ce te
acuzăm acum te băgăm în puscărie, căci ai împiedicat progresul
gândirii socialiste si ideologiei noastre prin activitatea si
gândirea dumitale.
La observatia:
- Dumneavoastră ati avut conditii mai bune în temnită
decât ne dati nouă, detinutilor politici, ei răspundeau:
- Nu v-am adus ca să vă crestem. Noi nu suntem atât de
prosti ca să vă dăm conditii să vă cultivati si apoi să luptati
contra noastră. Nu! Suntem mai destepti ca cei dinaintea noastră.
Vă tinem strâns. Sunteti vinovati si dacă muriti asta-i plata
greselilor voastre. Asta e! adăugau ei cu un cinism necamuflat.
Istrate Micescu s-a îmbolnăvit curând de prostată. I s-a
propus operatie la Aiud în temnită. A refuzat. A cerut operatie la
Bucuresti. I s-a refuzat. Într-o jumătate de an de la venirea lui a
pregătit o operă juridică pe paragrafe: „Ontologia Juris”. Cei ce
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
213
au auzit-o, căci n-a scris-o, au spus că era o capodoperă. Crainic,
cu care am vorbit mai târziu, era cu totul încântat de această
lucrare si era îndurerat că această capodoperă nu poate rămâne
viitorului.
VALERIU GAFENCU
Este numele foarte cunoscut al unui tânăr basarabean din
Soroca, absolvent al unui liceu militar. În 1942 l-am găsit la
Aiud. Frumos, înalt, cu ochi albastri plini de viată mi-a atras
atentia când l-am cunoscut. Smerit, cu preocupări spirituale
deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni, voia să rămână
pe o linie de onoare si a rămas tot timpul. Oriunde era ceva
deosebit si frumos de făcut era prezent. Era tânărul care pe zi ce
trecea stârnea admiratia tuturor. Erau în temnită si atitudini rele,
criticabile. Le stia. Era cu ochiul deschis, dar nu osândea pe
nimeni. Citea numai Biblia si cărti religioase. Era foarte
inteligent si prindea repede sensul just al textelor sfinte.
Convorbirile cu el erau o plăcere. L-am îndemnat să nu rupă
legătura cu literatura noastră si cu unele cărti stiintifice de
valoare, adică să citească si altceva decât literatură religioasă.
Dar el a refuzat. „Dacă am cele mai bune bucate, de ce să recurg
la surogate?” a spus el. „Dacă ceea ce citesc mă satisface deplin,
nu mai doresc nimic altceva. Dumnezeu se găseste oriunde, dar
mai ales în revelatia Sa scrisă, în Biblie. Aici avem privilegiul
să-l căutăm pe El. Afară, de vom ajunge, vom mai vedea”. Şi
mergea înainte pe drumul lui. La distrugerea canalului din
interiorul temnitei a lucrat în echipă cu mine. În pauze, când ne
odihneam, eram încântat privind pe acest tânăr atât de frumos,
bine făcut, ca un brad, cu fruntea lată, ochii senini si preocupări
atât de frumoase.
După 1948 a fost luat de la Aiud. Nu stiu unde l-au dus. A
trecut prin Jilava. A încântat pe toti care l-au cunoscut. Străinii
Preot Nicolae Grebenea
214
care l-au cunoscut, adică nelegionarii, evreii sau altii, vorbeau
de el ca de un sfânt. A murit, dar nu stiu unde. Poate la Pitesti, în
flăcările si marile patimi ale reeducării pe care criminalul
Nicolski o aplica studentilor nostri. Rămâne un nume pe care cei
ce l-au cunoscut îl vor pomeni cu veneratie. Şi acum parfumul
minunat al întâlnirilor cu acest tânăr mai stăruie în inima mea.
Mai retin doi din prietenii lui Gafencu la Aiud: Marin Naidin si
Nicolae Mazăre, ambii eminenti, admirabili, cuceritori,
exceptionali. Nu stiu dacă au mai scăpat după marele „foc” în
care au ars în anul 1949 si începutul lui 1950, an în care au murit
mii de detinuti la Aiud si în alte lagăre si temnite ale tării.
Nicolae Mazăre, originar din Vălenii de Munte, era elev
cu opt clase terminate, dar cu o tendintă de studiu deosebită.
Avea un mare talent la limbi. Învătase franceza, germana, dar si
bulgara si chiar jargonul tigănesc. Era tipul cercetătorului
stiintific, dar si cu preocupări religioase accentuate. Străinii care
l-au cunoscut l-au numit „cel mai politicos dintre tineri”, căci
din cei mai în vârstă cel mai politicos era considerat poetul Radu
Gyr. Gafencu a mai avut si alti doi prieteni de care era
nedespărtit, dar ale căror nume, oricât le caut în memorie, acum
îmi scapă. Da! Iată unul: Virgil Maxim, elev de clasa a VIII-a.
Frumos, bine dezvoltat, mai înalt ca Mazăre si Naidim, fata
prosperă, meditativ, prin inteligentă, bun simt si prin tinuta lui
stârnea admiratia tuturor. Naidim era credincios, smerit, tăcut,
pe linie înaltă: un sfânt între oameni.
PREOCUPĂRI PERSONALE
Am continuat cu înfrigurare traducerea Mărturisirilor
Fericitului Augustin, si prin septembrie 1948 era gata. Cartea
plăcea. Augustin unea talentul literar cu preocuparea si meditatia
filosofică. Şi apoi aventurile vietii lui sunt prezentate cu o
sinceritate cuceritoare si plină de duiosie. E o carte foarte
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
215
plăcută, chiar fermecătoare, si bună pentru oricine, dar mai ales
pentru cei din temnită
M-am dus cu manuscrisul la Radu Gyr, care fusese
conferentiar universitar la Bucuresti, la franceză si română.
Aveam oarecare teamă că voi fi aspru cenzurat. Dar nu: el a
găsit că am reusit mai bine cu restul traducerii si s-a declarat
multumit. Nu stiu, din politete si ca să nu mă supere sau pentru
că într-adevăr a considerat că am lucrat multumitor. După ce
manuscrisul a fost câteva zile la Radu Gyr si a făcut
consideratiile de mai sus, l-am luat si l-am dat doctorului Ută
spre a-l da cui va crede de cuviintă despre lectură.
Dar în finele lui noiembrie regimul s-a înrăutătit brusc.
Toate cărtile si caietele s-au luat. Nimeni nu mai avea voie să
aibă hârtie, cerneală, creion si nici o unealtă de scris. Pe mine mau
mutat din celular în Zarcă. Pe Ută nu l-am mai întâlnit
niciodată. Nu stiu dacă a putut salva manuscrisul. Ştiam că avea
unele legături cu cineva de afară, dar nu stiu dacă la îngreunarea
situatiei a mai putut face ceva. Târziu, în anii de eliberare, am
auzit că s-a eliberat si Ută, că s-a însurat si e la Bucuresti, dar nu
i-am aflat adresa si n-am putut lua nici o legătură cu el. Am mai
aflat doar că a murit. Soarta manuscrisului e încă necunoscută.
Probabil că el a fost ars de administratia temnitei. Căci noii
barbari, comunistii, au dat ordin să se distrugă peste tot în tară
toate cărtile cu continut religios, regalist, nationalist, afară de
cărtile de cult.
S-au distrus astfel milioane de cărti în tară. Am aflat acum,
după ce m-am asezat în Piatra Neamt, că numai de la un bibliofil
s-au ars 12.000 de volume, toate legate în piele unele rare si de
cea mai mare valoare. Cei ce făceau curătirea, în loc să trieze
cărtile, în unele locuri le-au ars pe toate, căci erau niste
semidocti si chiar analfabeti. La Piatra Neamt s-a distrus si
celebrul laborator Vorel, poate unic în Europa, ce avea o
vechime de 120 de ani si o corespondentă pentru plante cu
Preot Nicolae Grebenea
216
câteva sute de localităti din lume.
Pe lângă traducere mă pasiona portretul grafologic si
lucram în această directie. Este interesant cum caracterul omului
se poate observa atât de bine în scris. Am făcut în total peste 120
de portrete grafologice. La început aveam unele îndoieli în ceea
ce priveste valoarea grafologiei, dar pe măsură ce înaintam, miam
câstigat tot mai mult încrederea în ea.
PE GOLGOTA
Cu sfârsitul lui noiembrie 1948 regimul la Aiud s-a
înrăutătit brusc. Comunistii străini evrei si unguri ceruseră, lucru
ce l-am aflat mai târziu, uciderea a 30.000 de români, spre a
instala în tară teroarea si ca să poată aplica programul lor de
reforme revolutionare. Dar s-au izbit la început de împotrivirea
lui Lucretiu Pătrăscanu si apoi a „gloatei”- cum spuneau ei- lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Atunci au spus: „Avem putinta sa-i reeducăm, în temnite,
ca să împărtăsească ideile noastre” si au recurs la arestări cu
nemiluita. Toate temnitele erau arhipline. Dar în martie au
arestat pe Pătrăscanu si pe prietenii lui, evrei mai ales, toti cu
doctorate în străinătate. Deci nu mai exista opozitia acestora.
Atunci au hotărât: „Ce să mai asteptăm reeducarea? Bătrânii nu
se pot reeduca. Hai să-i ucidem cu foamea!” si au instalat un
regim de cruntă înfometare si asuprire. La ferestre au pus
paravane din lemn ca să nu pătrundă lumina soarelui, plimbările
s-au redus simtitor iar masa a devenit catastrofală: 600 de calorii
pe zi la un detinut. Foamea a început să muste din noi. Era ceva
îngrozitor.
O simteam cu toate fibrele corpului. O simteam nu numai
cu stomacul, ci cu creierul si cu toată fiinta. Sunt dureri si dureri.
Dureri ce vin din boală sau din chinuri sufletesti, din dorul după
ceva ce nu poate fi împlinit, cum a fost la cei din străinătate
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
217
dorul de tară, nostalgia patriei si a locurilor natale. Dar acestea
cu rare exceptii pot fi depăsite. Dar există si durerea foamei. E
cruntă. Simti cum zi de zi te topesti. Puterile scad mereu, te
stingi lent ca o lumânare ce s-a consumat. Stai jos, nu mai poti
iesi regulat la plimbare si mai târziu nu mai poti iesi deloc. Şi
apoi nu mai poti mânca putina mâncare ce ti se dă si,
nemairidicându-te, într-o zi închizi ochii. Căutam economia
fortelor. Evitam tot ce ar putea slăbi cât de putin organismul.
Nici o povestire despre mese bogate si petreceri. Nimic ce ar
zdruncina echilibrul psihic. N-am admis să ne plângem că vom
muri. Nu! Trebuie să privim moartea eroic, frumos, în picioare,
ca pe ceva inevitabil, ca pe un destin implacabil impus de altii.
Trebuie să fim veseli, senini si blânzi, fără ură, fără blesteme la
adresa asupritorilor, să depăsim ideea de răzbunare în ipoteza
unei salvări, să ne ridicăm deasupra mizeriei în care putrezim, să
fim oameni după chipul lui Dumnezeu. Am cerut partenerilor de
celulă să nu povestim decât lucruri frumoase, vesele, senine,
curate. Să spunem si glume numai din acelea care nu murdăresc
nici imaginatia, nici mintea, nici sensibilitatea noastră.
Controversele în discutii erau oprite. Să nu slăbească capitalul
de rezistentă. Totul era bine măsurat. Pentru liniste si ajutor de
sus, rugăciunea în taină, fiecare singur.
E interzisă public, să o facem deci discret, ca să nu trezim
furia celor ce ne pândesc la vizetă. De ni se cere să renuntăm la
ea, să respingem cu hotărâre cererea. De suntem bătuti, cum s-a
întâmplat uneori fiindcă ne rugam, să primim bătaia cu răbdare,
resemnare, liniste.
De ni se cere să renuntăm la orice dezbateri si preocupări
politice, să primim imediat cererea. Dar de ni se cere să nu dăm
nici un ajutor spiritual vreunui detinut ce are nevoie de el, să
respingem interventia aceasta cu hotărâre. După ce ni s-a luat
totul, măcar putinta de a face putintel bine să o păstrăm. Acesta
e dreptul nostru la care nu trebuie să renunte nici un detinut.
Preot Nicolae Grebenea
218
Acum, când unii mor sub ochii nostri, acum nevoile de ajutor
spiritual sunt mai simtite. Acum acest drept al nostru are prilejul
să se manifeste. Nu numai un cuvânt de mângâiere, ci uneori în
cumplita asuprire si un zâmbet adresat cuiva ce are nevoie de el
are importanta lui. Important e să nu ne pierdem veselia,
bucuria, încrederea, zâmbetul senin. Cei ce ne văd astfel se vor
îmbărbăta. Şi asta e mult, Căci în împrejurări grele acestea sunt
ca o fortă ce se transmit celui care te priveste. Şi fiecare are
trebuintă de ajutorul celuilalt. Aceste stări trebuie să fie firesti,
nu impuse de noi ca o poză, ci să rezulte din starea noastră
interioară ca o manifestare firească a ei. Am avut prilejul să trec
pe la jumătatea lui 1949 pe la toate cele 30 de celule de la etajul
de sus din Zarcă. Mi-a venit rândul să duc hârdăul cu ciorbă de
la amiază împreună cu colonelul de stat major, Constantin
Ciobanu, originar din Roman. Un ofiter distins si cult, cu un
înalt simt al demnitătii. Erau câte 4-5 în celule. Scenele au fost
cutremurătoare. M-au zguduit profund. Locatarii erau generali,
colonei, fosti ministri, profesori universitari, preoti, etc.
Ciubărul îl opream în fata celulei. Detinuti livizi ieseau cu
gamelele să-si ia portia. Dar în fata ciubărului parcă toti erau
hipnotizati. Ciubărul exercita asupra lor o puternică vrajă, toti
alergau să întindă gamela îndată ce detinutul de drept comun
scotea polonicul din ciubăr, ca nu cumva câteva picături să se
prelingă si să cadă înapoi în ciubăr. Foamea îi înnebunea. Era
ceva fantastic si umilitor.
Cât de mult te schimbă foamea! Să ne amintim de triburile
sălbatice ce năvăleau împinse de foame si de alte triburi peste
populatiile statornice ce lucrau pământul, cum răpeau totul si
ucideau…
Cele ce văzusem mi-au adus aminte de niste versuri ale lui
Arghezi, care si el fusese detinut un an si jumătate. Detinutii
„Livizi ca strigoii si sui/ Strâmbati de la umăr din sold si picior/
În blidul fierbinte cu aburi gălbui/ Îsi duc parcă sângele lor”.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
219
Într-adevăr, aici o lingură de zeamă pierdută era o pierdere
a vietii, o pierdere a unei părticele a vietii tale. Zguduit si trist
m-am întors în celulă. Tabloul ce-l văzusem parcă nu era de pe
pământ, ci din iad. Oameni chinuiti în încordarea ultimă de a se
salva cu câteva picături de ciorbă. Am descris jalnicul si
umilitorul tablou colegilor de cameră. Era acolo Mircea Nicolau,
un tânăr din Bucuresti, profesor de filosofie. Mai era un tânăr
student bănătean de curând arestat, colonelul Ciobanu si eu. Am
propus si, imediat, chiar cu însufletire, toti am fost de acord: noi
nu trebuie să ne arătăm dominati de foame. Noi trebuie să
învingem interior foamea. Flămânzi ca toti ceilalti, să o
reprimăm, să stăm deasupra ei ca si când nu am avea-o. De
aceea nu trebuie să ne grăbim la iesire pe coridor si să întindem
gamela. Chiar dacă pierdem câteva linguri de zeamă. Şi asa am
făcut.
Militianul, un ungur, striga:
- Da' haideti mai iute! Ce, vreti să vă trimitem trăsura?...
După o jumătate de an de astfel de regim, detinutii au
început să moară pe capete. Unul câte unul. Mai întâi cei mai
bătrâni. Vârsta lor nu permitea o astfel de încordare. Fenomenul
mortii se manifesta astfel: începea o umflare a picioarelor care
crestea treptat, începea să se umfle si burta, si fata, de parcă erai
pompat cu aer. Era distrofia, edemul. Inima, slăbită,
neputincioasă, nu mai putea pompa apa din tesuturi si asa se
producea moartea. Nu stiu numărul mortilor din Aiud din acest
timp. Probabil din 5.000 au dat ortul popii jumătate din ei. În
anul 1950 au început să dea un regim special celor umflati si
unii au mai putut fi salvati. Doctorul oficial făcea dese vizite să
vadă starea sanitară a detinutilor. Cred că în aprilie-mai toti erau
umflati sau cu semne de umflare. În iunie au început să mi se
umfle si mie picioarele. Dar nu m-au băgat în regimul celor
umflati, pentru care se făcea încercarea de a fi salvati ci,
considerându-se oficial de la Bucuresti că au murit destui, a
Preot Nicolae Grebenea
220
început la Aiud o îmbunătătire a regimului alimentar pentru toti
detinutii. Îmbunătătirea era usoară, dar totusi suficientă pentru a
opri procesul de umflare a detinutilor si a produce lent revenirea.
Cei cu regim erau mentinuti la regim, căci cu această masă
generală nu si-ar fi putut reveni. Scăzu si asuprirea. Iesirile la
plimbare pentru aer si destindere deveniră normale, adică
zilnice. Ne vedeam unii pe altii. Puteam afla cine s-a stins. Erau
mai ales bătrâni, dar erau si tineri. Moartea i-a luat de-a valma
după criteriile ei necunoscute.
Concluzia înfometării la Aiud: prăpăd. Jumătate morti,
cealaltă jumătate foarte slăbită si cu puterile reduse. Am aflat că
si în alte locuri regimul fusese aspru în acest timp, dar nu de
proportiile celui de la Aiud.
La Pitesti, unde erau studenti, am aflat că s-a aplicat din
decembrie 1949 metoda lui Macarenco pentru spălarea
creierului. Ceva atât de josnic, de oribil, de îngrozitor si de
criminal, că depăseste chiar Inchizitia. Dar despre aceasta voi
vorbi altădată.
În decembrie 1948 am scris acasă ultima carte postală. Şi
pe urmă n-am mai scris si n-am mai primit nici o scrisoare pe tot
parcursul anilor, până la eliberarea mea din 1964.
Nimeni nu trebuia să mai stie de noi; eram ca niste morti
pentru toti. Ca să lovească în familia mea, prin noiembrie 1948
mi-au trimis hainele civile acasă fără vreo comunicare specială.
Sotia a crezut că am murit si a cerut primăriei orasului Aiud să-i
spună unde e mormântul meu. I s-a răspuns să se adreseze
Penitenciarului Aiud. Şi ea a trimis o cerere la penitenciar.
Ca răspuns la cerere mi s-a dat o carte postală ca să scriu
că sunt viu, dar nimic altceva. Dar eu am adăugat si câteva
cuvinte de afectiune pentru familia mea. Căci mi se părea grozav
să trimit o scrisoare pe un ton atât de rece. Ofiterul ce mi-a dat
cartea postală mi-a spus:
- Ai călcat cuvântul nostru, nu stiu dacă vom putea trimite
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
221
scrisoarea. Şi n-au trimis-o, lucru ce l-am aflat mai târziu.
Familia n-a primit-o, mă credea mort si n-avea nici
consolarea să stie unde e mormântul ca să depună o lacrimă pe
el. Lipsa de corespondentă cu familia a constituit o mare durere
atât pentru detinuti cât si pentru familiile lor. Unii erau
îndrăgostiti si nici nu si-au putut lua rămas bun de la logodnicile
lor, desi ar fi vrut să le spună un cuvânt că sunt statornici în
dragostea lor sau să-si ia adio, căci viata lor nu mai e sigură.
Altii si-aduceau aminte de clipele frumoase petrecute în bratele
sotiilor lor si ar fi vrut să le spună un cuvânt de îndemn, de
multumire, de sperantă, de adio, dacă nu mai întrezăreau
eliberarea. Unii voiau să spună cuvântul lor ultim: testamentul
lor. Dar nimeni nu-si mai putea împlini aceste dorinte. Noi nu
mai eram niste oameni, ci un număr în registrele penitenciarelor.
Dorul de familie era pentru multi o suferintă neîntreruptă. În ce
mă priveste, am încercat să refuz orice dorintă după cei de acasă.
Trebuia să rămân în mintea lor că sunt mort. Iar eu nu trebuia să
împrospătez prin amintire parfumul clipelor frumoase petrecute
împreună. Regretul ar fi fost prea mare, căci sunt un sentimental
si inima bate puternic la amintirea oricăror cuvinte sau clipe
frumoase ce le-am trăit. Starea de dorintă după scrisori de acasă
a descris-o frumos poetul Radu Gyr în poezia:
Scrisori nescrise
Viata noastră ascunde adese
Într-un biet colt de paradis
Scrisori ce nu ne-au fost trimise
De-o mână care nu le-a scris.
Nu stim ce-am vrea pe foi să fie
Ce cânt de dragoste nescris;
Dar mâna care nu ne scrie
Preot Nicolae Grebenea
222
O legănăm mereu în vis.
Iar frazele ce n-or să vină
Prin asteptări mai scumpe ni-s
Şi mâna ce ne-a scris lumină
În piept ni-e floare de cais.
Şi-asa tot stând în usi deschise
Pândim cu-n dor nicicând ucis
Scrisori ce nu ne-au fost trimise
De-o mână care nu le-a scris.
DE CE ATÂTEA ARESTĂRI ÎN ROMÂNIA?
Incontestabil că în România în timpul guvernării
comuniste a avut loc un număr enorm de arestări. Proportional
cu numărul de locuitori, comparativ cu celelalte tări comuniste
din spatiu est-european, consider, desi nu am date sigure despre
celelalte state, că am avut cel mai mare număr de arestări si de
morti în temnite, la interne, la canal, în minele de plumb: Baia
Sprie, Nistru, Cavnic, în toate locurile de chin, în care intră si
Delta Dunării si asa-numitul D.O., domiciliul obligatoriu.
Nu avem o evidentă a lor încă si nu stiu dacă o vom avea
vreodată, ca să arate exact ce a fost. Autoritătilor de acum din
decembrie 1990 nu le convine încă să arate tot dezastrul care a
fost si usurinta cu care a fost privită această problemă de
guvernantii nostri comunisti. De bună seamă ei nu erau liberi, ci
mai ales la început cei de sus erau într-o strictă supraveghere din
partea sovieticilor.
Libertatea în aprecieri era minimă, căci un grup mare,
enorm probabil, de peste 5.000 de consilieri sovietici, dirijau
toate.
E greu să lucrezi cu niste străini ce se erijează în situatia
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
223
de suprapusi, stăpâni, peste tine, numiti frumos „consilieri”,
când ei sunt dictatori. Dar dacă Tito, seful unui stat comunist, cu
populatie de origine slavă, când a rupt legătura cu Stalin, voind
el să conducă Iugoslavia în 1948, a expediat peste granită 5.000
de consilieri sovietici si 5.000 de soldati, atunci trebuie să
presupunem că România, insulă latină între slavi, a fost mult
mai puternic supravegheată si numărul agentilor sovietici mult
mai mare decât în Iugoslavia.
Stalin a lansat principiul „Vigilentă si neîncredere”,
principiu ce răstoarnă orice logică si preface societatea într-un
iad: fiecare îl supraveghează pe celălalt, fiecare se teme de
celălalt, toti se tem de toti. E ceva diavolesc. A scăpat cineva un
cuvânt împotriva doctrinei sau vreunui potentat comunist, poate
fi în curând arestat, si chiar dacă nu va fi arestat trăieste cu
teamă că-l asteaptă arestarea.
Cât de mult au fost supravegheati ministrii comunisti la
început, putem deduce din cele ce urmează. A venit în temnită
inginerul Stelian Ionescu. Sotia lui era verisoară primară cu
doamna Bagdazar, ministrul sănătătii după moartea bărbatului
ei. Eu l-am întrebat:
- În ce raporturi era sotia dumitale cu verisoara ei, doamna
Bagdazar?
- Excelente, dar nu putea să se întâlnească cu ea si să
vorbească decât la baie. Tot timpul era cu o rusoaică care nu o
pierdea din ochi, la servici, la plecare, la masă, acasă. Orice
discutie se făcea în fata ei.
Situatia doamnei Bagdazar era ca a tuturor ministrilor.
Atmosfera de spaimă se vede si din aceste lucruri istorisite de
Petre Pandrea, petrecute înainte de arestarea lui de la finele lui
1947.
Era o petrecere dansantă la Bucuresti unde erau prezenti
ministrii cu sotiile, era si corpul diplomatic străin. Era prezentă
si Ana Pauker, ministru, de externe, care se tinea în rezervă si nu
Preot Nicolae Grebenea
224
dansa. Un englez i-a spus lui Pandrea: „As dori să dansez cu
doamna Pauker, te rog fă-mi cunostintă cu ea.” Pandrea i-a
comunicat, dar ea a zis: Nu! Nicidecum, ce vreti să dau loc la
bănuieli? Mi-e frică… vezi că ministrul de interne e aici!”. Şi
ministrul de interne era tot evreu ca ea.
Spre a întelege starea de teroare ce au creat-o rusii la noi,
redau un caz:
În 1946 s-a încheiat primul contract comercial dintre noi si
rusi. O delegatie mare de specialisti, în frunte cu Gheorghiu Dej,
a plecat la Moscova. Pe drum le-a spus: „Eu nu mă pricep în
aceste probleme, dumneavoastră sunteti specialisti, apărati cum
stiti mai bine interesele patriei noastre.”
Convorbirile cu rusii au mers binisor si în fiecare seară se
publica rezultatul dezbaterilor, si într-o lună toate datele
contractului erau gata. Ai nostri l-au semnat si urma să semneze
si Stalin. Dar când s-au dus, Stalin le-a spus:
- Nu acela e contractul. Acela a fost pentru străinătate.
Acesta e contractul, a zis, arătând contractul făcut de el. Pe
acesta trebuie să-l semnati!
Când delegatia noastră s-a uitat peste el, s-a îngrozit. Era
atât de oneros, că nimeni nu a fost de acord să-l semneze. Toate
mărfurile care le luau de la noi erau cumpărate la un pret
derizoriu. Atunci ei au fost luati, li s-au pus niste ochelari la
ochi, au fost urcati câte unul într-o masină, i-au dus într-o
directie necunoscută, au fost închisi în masină si lăsati singuri.
După vreo nouă ore, cineva a deschis masina si se adresează
celui dinăuntru: „Mai esti tâmpit sau te-ai desteptat?
Semnează!” Dacă acesta refuza, era închis din nou. Erau ca în
mâna unor banditi, toti se temeau că nu vor mai ajunge acasă, că
nu vor mai vedea soarele. Până la urmă au semnat. Asa ceva nu
s-a mai cunoscut în relatiile dintre state. Şi atunci România
străbătea o perioadă de devalorizare a leului, de inflatie. Vedem
de aici ce catastrofal era pentru noi acest contract.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
225
Chemati la Moscova, ministrii, când auzeau, intrau în
panică - nimeni nu stia dacă se mai întoarce. Aceasta era
atmosfera, România apărea ca o tară ocupată iar ministrii ca
niste subjugati. Ei au fost pusi de rusi si executau ordinele lor. O
armată sovietică puternică a fost permanent în tară până în 1954
când s-a retras. La început un milion, apoi cel putin 400.000. În
acest timp rusii extrăgeau bogătiile tării si le duceau la ei acasă:
petrol, lemn, cereale, stofe, carne, minereuri etc.
Comunistii nu au găsit în rusi niste prieteni, cum au sperat,
ci niste dusmani ai lor si ai României, lacomi si agresivi.
Se putea guverna si altfel, sau din această situatie nu se
putea iesi?… Se putea, negresit, dar pentru aceasta trebuiau alti
oameni la guvernare. În aceste conditii trebuiau să refuze
guvernarea. Patriotismul îi obliga. Desigur, unii ar fi fost ucisi,
dar câti? Şi uciderile lor nu trebuiau să fie prea multe, căci
aceasta nu convenea rusilor. Se auzea în lume de crimele lor,
lucru ce ar fi oprit probabil răspândirea comunismului ca
doctrină salvatoare. Aceasta ar fi dus la trezirea popoarelor din
visul fericirii comuniste. Pusi de rusi, nealesi de poporul român,
ei au răspuns cu supunere la toate cererile rusilor. Pe măsură ce
erau mai docili, si cererile rusilor sporeau mereu. Şi când rusii
au văzut cât sunt de ascultători, au îndrăznit să ceară totul, adică
distrugerea României prin asa-numitul complex interstatal ce
urma să cuprindă 100.000 kilometri2 din teritoriul românesc,
30.000 kilometri2 din Bulgaria si 12.000 kilometri2 din
Basarabia, complex în care trebuia să lucreze muncitori de-a
valma din cele trei state. Atunci, în 1962, guvernantii nostri s-au
trezit si au spus un hotărât „Halt!” si Gheorghiu Dej a oprit o
teavă de aproape un metru diametru care ducea de 16 ani în
Rusia petrolul nostru. Trebuie să considerăm acest act istoric ca
unul de cea mai mare importantă politică si mai ales economică
pentru noi.
Dar această trezire a fost mult prea târzie si repara acum
Preot Nicolae Grebenea
226
mult prea putin. Marele rău se făcuse deja si aceasta cu
concursul slugarnic al guvernantilor nostri. Este adevărat că si ei
au avut o situatie ingrată. A sluji interesele poporului român
însemna a-i supăra pe rusi si a aruncati de la putere. Şi ei nu
voiau să o piardă. Aici trebuia mai multă fortă morală, mai
multă întelepciune si inteligentă, mai mult patriotism, mai multă
îndrăzneală si riscul mortii, acestea le-au lipsit. Şi rusii s-au
îngrijit ca cei care aveau aceste calităti să nu ajungă la putere, să
fie marginalizati pe linii moarte, sau să fie scosi din cadrul
social si băgati în temnite. De aceea tot ce era eroic si destept si
cu tendinte independente intra în temnită.
De la început rusii au cerut arestări în România. Şi văzând
că sunt ascultati au făcut noi si noi cereri pentru arestări. Mereu
veneau cu cereri, pe motivul că asa se asigură „construirea
societătii comuniste în România”. În fond, cu aceasta voiau
slăbirea si chiar distrugerea poporului român. S-au făcut atâtea
arestări si pentru că posturile cheie din Partidul Comunist de la
noi, până în 1956, după Revolutia din Ungaria, nu erau în
mâinile românilor ci în mâinile evreilor sau ale ungurilor, cărora
nu le păsa de suferintele poporului român. Fiindcă dintre ei nu
se făceau decât foarte putine arestări.
La evrei, dacă erau prinsi cu greseli, se striga: clementă,
fiindcă au suferit destul înainte. Dacă trebuia arestat un ungur se
striga: e ură de clasă. Numai dacă erau arestati românii nu era
ură de clasă. Pe de altă parte s-au făcut atâtea arestări si din
cauza inconstientei unor fruntasi comunisti români si
incapacitatea lor de a pricepe că prin atâtea arestări ei nu slujesc
comunismul, ci îl compromit, dar distrug neamul românesc. Sau
ivit prea multi delatori si informatori din multimile de jos.
S-a întărit cea mai puternică securitate din spatiul de sub
controlul rusilor, însă cauza principală si generatoare altor cauze
a fost intentia ascunsă si nemărturisită a rusilor de a slăbi
neamul românesc.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
227
Apăsarea lor cea mai mare a fost asupra României. Pot
spune că ei erau cu un picior pe piept si cu unul pe gâtul
României. A mai fost si un fanatism comunist la unii care au
luptat în ilegalitate, care socoteau că construirea comunismului
cere neapărat aceste jertfe si că e un act minunat si folositor
nouă si chiar lumii întregi. Astfel, Gheorghiu Dej a spus:
„Canalul a fost mormântul burgheziei române”, dar această
declaratie arată pe lângă un fanatism comunist si marele lui grad
de prostie si inconstientă, precum si lipsa lui de cultură.
Şi mai este o cauză. Pentru că au avut un trecut de luptă,
au ajuns în posturi mari multi semidocti, iar la promovarea în
locuri înalte nu se avea în vedere capacitatea, tăria si frumusetea
caracterului, nici eficienta actiunii, ci dacă esti membru de partid
sau dacă ai „origine sănătoasă”.
Ca să se înteleagă cu câtă usurintă se făceau arestările si
cât de putin conta omul si drepturile lui la niste oameni care
repetau mereu, ca niste papagali, cuvintele: „Omul e cel mai
mare capital”, redau următoarele:
Într-o zi la Aiud m-am trezit în celulă cu un profesor de la
Academia de Muzică, compozitor, nume cunoscut ce se bucura
de o anume celebritate. L-am întrebat:
- Cum ati căzut ? Mi-a răspuns:
- Eram într-o seară într-un restaurant din Bucuresti.
Securitatea căuta două persoane. Cum probabil nu erau
cunoscute decât cu numele, ne-au arestat pe toti bărbatii care
eram acolo, ca nu cumva să scape cele două persoane. Şi eram
acolo 72 de bărbati. Ei bine, toti am rămas arestati.
- Şi când s-au întâmplat acestea?
- Acum sase luni.
- Şi cu ce regim sunteti?
- Cum vedeti, cu regimul de închisoare.
- M-am mirat si i-am spus:
- Aveti răbdare! Cred că în curând vă veti elibera, nu vă
Preot Nicolae Grebenea
228
pierdeti curajul.
Dar, spre surprinderea mea, am auzit mai târziu că unii, în
cazuri asemănătoare au rămas în temnită câte doi ani de zile.
Erau ca niste uitati, căci nici dreptul la scrisoare nu-l aveau.
Erau la rând cu toti cei condamnati.
1950
Dacă anul 1949 si începutul anului 1950 au fost anii de
groază ai Aiudului, anul înfometării si al uciderilor programate,
din iunie 1950 au început îmbunătătiri ale hranei si ale întregului
regim. Lumea, încă înspăimântată de durerile foamei prin care
trecuse, se trezea acum la o nouă sperantă. Buimăcită, slăbită la
extrem, ca un bolnav ce zăcuse lung de o boala grea, se înviora
acum zi de zi. Dar înviorarea era lentă, abia simtită. Hrana era
încă cu totul neîndestulătoare.
Dar iată că suntem pe rând chemati si anuntati că vom
merge la muncă în mine. Câtiva colonei, între care si Teler,
evreu de la Oradea, formau o comisie în fata căreia era adus
fiecare detinut ce trebuia dus la muncă în mine. El era întrebat
dacă vrea să lucreze. Toti se angajau. A pleca din Aiud era ca o
înviere din morti. O astfel de propunere, după cele prin care
trecuse fiecare, cum ar fi putut să fie respinsă?
M-am prezentat si, la propunerea de a lucra, am îndrăznit a
întreba:
- În ce conditii vom lucra?
Mi s-a răspuns:
- Veti avea regimul muncitorilor din mine.
Eu am adăugat:
- Se va tine seama de gradul de slăbire al fiecăruia, de
uzarea în care se găseste?
Mi s-a răspuns:
- Da. Se va tine seama de starea de sănătate si de puterea
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
229
fiecăruia.
Atunci am acceptat. Era în septembrie. Am fost luati si
dusi la mina de plumb Baia Sprie, mină cunoscută ca fiind foarte
vătămătoare. Erau acolo niste barăci, în care intrau detinutii.
Erau vreo mie si mai bine. După o săptămână de regim de
refacere, cu alimentatie bunisoară, cu pâine destulă, cu fasole cu
carne, arpacas cu carne, dar fără lapte, am fost băgati în mine.
Eram îmbrăcati în salopete vechi, cu opinci cu obiele si cu
lampa de carbid în mână, ne-am urcat în lift sub supravegherea
unor ostasi si am coborât în mină la orizonturile 11 si 12.
Orizontul 12 era la o adâncime de 560 de metri. Eram
împărtiti pe două schimburi. Un schimb de noapte si unul de zi.
Mai erau în lucru la această mină si mineri liberi, cu care nu neam
întâlnit niciodată. Teoretic trebuia să lucrăm opt ore la un sut
(schimb), dar de obicei întârziam la nouă ore si chiar la zece ore.
La iesire făceam o baie caldă, luam apoi masa, care însă nu era
destulă, si apoi mergeam la culcare. La miezul sutului trebuia să
luăm o gustare, pe care maistrul Pop, un miner cinstit, membru
de partid, când a văzut-o cât de slabă si de putină este, a început
să înjure de toti sfintii. Apoi, linistindu-se, a zis:
- Las' că mă duc eu să vorbesc.
Dar nu i-a putut convinge să schimbe ceva. El însă aduna
niste resturi de la cantina minerilor si le aducea. Dar ele nu
ajungeau decât la câtiva dintre noi. Mina era în judetul Baia
Mare si noi am început munca la 27 septembrie 1950. În mină
erau emanatii de plumb si în aer plutea praful de plumb, căci nu
se perfora cu apă, lucru care s-a făcut numai pe la jumătatea
celui de-al doilea an de intrare în mină. Pentru a evita
intoxicările cu gazele din mină, obiceiul era de a se da minerilor
câte un păhărel de rachiu la intrarea în mină si o jumătate de
litru de lapte pe zi. Dar eu, precum si ceilalti tovarăsi mineri, în
trei ani de zile, cât am lucrat, nu am băut nici un păhărel de
rachiu si nici un pahar de lapte.
Preot Nicolae Grebenea
230
*
Maistrul Pop, om nevinovat, cum nu se poate mai credul si
convins că regimul comunist va aduce fericirea în tară, ne
vorbea cu pasiune de necesitatea de a lucra cu tragere de inimă
„pentru binele patriei” si pentru ridicarea tărisoarei noastre
slăbite după războiul ce a fost. „Toti trebuie să punem umărul”,
adăuga el cu convingere, „toti trebuie să slujim tara cu
dragoste”. El ne-a învătat cum să ne ferim să ne cadă ceva în cap
din „cerul” galeriei sau al abatajului.
El ne-a spus ca la orice mică rănire să folosim urina care e
un antiseptic puternic. Dar acest miner maistru devenea adorabil
când, cu cea mai mare convingere, ne spunea: „S-ar putea să
moară câte unul dintre voi, dar să nu vă pară rău, minerii nu vă
vor uita si vă vor cânta la groapă marsul”.
Ah! Câtă nevinovătie era în glasul acestui miner autentic!
El tinu să învătam îndată marsul minerilor. L-a adus scris. Erau
vreo trei strofe cu un cuprins adecvat muncii minerului. Muzică
sumbră, cu accente aproape funebre.
Ah! Câtă bucurie simtea Pop când ne auzea pe toti cântând
marsul cu energie, ca pe un bun al nostru pe care îl iubim. Era
încântat. El ne spunea: „Scoateti cât mai mult minereu, că asa vă
arătati iubirea de tară si de partid. Trebuie să refacem repede
tara.”
Mai întreba ce mâncăm, mai aducea pâine si resturi de
carne de la cantina minerilor liberi. Mai controla portia noastră
de la mijlocul sutului si, când vedea ce era, înjura, se înfuria si
striga: „Nu vă las. Sunteti mineri si trebuie să mâncati ca
minerii.” Ne iubea real si voia să ne ocrotească. Dar ne-a lăsat.
Peste câteva zile n-a mai venit. Cum era să mai vină, când avea
o astfel de mentalitate? Ne-am trezit cu un alt maistru, retinut,
tăcut. Dădea numai ordinele, supraveghea si controla.
Ah! Ce s-a întâmplat cu tine, Pop, cinstitule miner? Chipul
tău de bărbat voinic, parcă îl văd si acum în fată. Iar sufletul tău
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
231
îl îmbrătisez cu respect. Amintirea ta rămâne suavă în inima
mea. Ai de-a pururi simpatia mea. Conducerea lagărului ne-a
cerut si ea să lucrăm cu spor, că fiecare an de muncă va fi
considerat ca un an si jumătate din executia pedepsei. Iar
guvernul a anuntat, spunea directorul, că în trei-patru ani toti
vom fi eliberati pentru acest act de patriotism: munca noastră.
Dar câtiva dintre noi au prins frânturile unei discutii dintre unii
ofiteri care erau cu paza: „în doi - trei ani toti trebuie să-si
scuipe plămânii aici. Nici unul dintre ei nu va putea ajunge
afară.” Acesta era gândul ascuns al conducerii comuniste. Noi
lucram cu spor fără să ne gândim la planurile altora cu noi. Eu
am intrat în echipa de vagonetari.
Ei aveau rolul să încarce minereul ce cobora din abataje si
să-l transporte la locul unde trebuia aruncat pentru ca niste
masini să-l sfărâme si altele să-l selectioneze, despărtind
minereul de plumb de steril, precum si de alte minereuri cu care
era îmbibat: cupru, fier, argint aur si, rar, platină. Aveam atunci
45 de ani, mă tineam bine pe vagonet, dădeam drumul la
rostogol să curgă minereul fără ca să se verse pe jos, ceea ce ar
fi dat de lucru altora să-l adune, si mânam bine vagonetul până
la locul de descărcare. Pe traseul vagonetului curgea apă
acidulată, dar eram ager si călcam mai ales pe linia ferată, pe
care treceau rotile vagonetului, ca să mă feresc de umezeală.
Atunci am întâlnit pe Iustin Pârvu, vestitul călugăr de mai târziu
de la mănăstirea Bistrita din judetul Neamt, tot vagonetar. Era
un bărbat tânăr, voinic, bine făcut si foarte frumos. Suflet curat.
Şase luni am lucrat ca vagonetar si am realizat norma între
125 si 160% lunar. Deci depăseam norma stabilită. Dar după
sase luni mă simteam slăbit si tuseam. Plămânul nu mergea bine.
Am fost mutat atunci să lucrez pe galerie în echipă cu Ilie
Popescu Prundeni, fost redactor la gazeta „Porunca vremii”. Era
un om excelent, cult, caracter frumos, harnic si îndatoritor si
care avusese multe relatii, între care si cu fratii Octavian si
Preot Nicolae Grebenea
232
Eugen Goga si cu doamna Veturia, sotia poetului. Îmi povestea
fel de fel de lucruri. Am lucrat tot pe galerie, dar si în abataj, cu
Romulus Dianu, unul din secretarii lui Nicolae Titulescu,
gazetar foarte bun si critic muzical. Era un om care străbătuse
Europa, dar fusese si în Africa si dincolo de continent. Ştia
multe.
Era foarte cult si vorbea frumos. Trăise în grupuri evreiesti
si era mult influentat de spiritul iudaic. Admira Talmudul si
considera că este mai pretios chiar decât Noul Testament. Nu
vedeam în el bărbatul viguros, ci mai mult niste atitudini
feminine. De aceea, cu toată cultura lui, nu impunea. Era un
rationalist si un umanist dar fără a fi dominat de o idee fortă; de
aceea un tăran dobrogean cu o cultură minimă, dar care adera cu
tot sufletul la Miscarea Legionară avea mai multă fortă decât el,
era mai combativ si mai energic, lucru ce-1 uimea pe Dianu. Din
cunoasterea unor astfel de oameni simpli, dar plini de ardoare si
avânt, Dianu a tras concluzia că astfel de oameni fac mai mult
decât zeci de oameni culti, dar fără să fi aderat puternic la o
idee, la o actiune. Acestia cad pe drum, dar ceilalti rămân, căci
flacăra lor dinlăuntru îi mentine.
Mă expusesem prea mult înainte, depăsind norma cerută.
Am examinat situatia mea. Gresisem lucrând prea mult. Trebuia
să mă corectez. Să te lupti cu muntii acestia de minereu si să
mori pentru comunisti depăsind norma? De ce? Nu voi mai lucra
decât pentru îndeplinirea normei la care sunt obligat. Şi asa, tot
timpul cât am mai lucrat, nu am realizat decât procentajul de 98-
105%.
Am lucrat si cu un admirabil tânăr avocat iesean Tudor
Popescu, bărbat de înalte convingeri, întelept si optimist, calm,
prevăzător, blând, caracter ferm, orizont cultural deosebit,
memorie exceptională, un profund crestin ortodox, un spirit ales,
modest, prea modest, fost sef al Centrului studentesc legionar
din Iasi, stimat de toti cei care l-au cunoscut, un mare prieten si
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
233
un talent poetic. Tot pe galerie lucram cu el. Duceam materialele
sus pentru lucru: sfredele, motorină. Cu Tudorică stătusem în
celulă în anul 1949. Era talentat, fire meditativă; făcuse câteva
cântece frumoase ce se cântau peste tot în temnită. El conducea
sania la întoarcerea de sus cu o viteză ce mă înspăimânta. Era
plăcut si munca ne-a apropiat sufleteste. Despărtindu-ne, am
rămas prieteni de suflet si de suferintă.
ION HEGHEDUŞ
Un om cu care am lucrat câteva luni a fost ungurul Ion
Heghedus. Multimea îl socotea nebun. Era un om încăpătânat si
dur. Nu avea prieteni. Căzuse pentru niste portrete ce le făcuse
conducătorilor din Rusia, dar si celor din România. Se ocupase
cu stiintele oculte si spunea că l-a văzut pe Lenin, Stalin si alti
conducători comunisti în niste culori atât de întunecate, încât
nici o lumină nu putea fi în ei. O atmosferă întunecată era si
peste Moscova si mai ales Kremlinul era atât de întunecat, cel
mai întunecat loc din lume, încât nici o lumină si nici o
binecuvântare nu se poate coborî acolo de sus.
Totul e întuneric din cauza crimelor, iar conducătorii de la
noi, erau la fel învăluiti în umbre mari de întuneric. Când i-au
găsit desenele l-au întrebat:
- Cum le-ai făcut, mă? Asa vezi tu pe luminătorul tuturor
popoarelor, Stalin? Şi dă-i bătaie.
- Asa mi s-au arătat mie. Duhurile cu care stau de vorbă
mi le-au arătat.
- Ce duhuri mă, smintitule?
- Cele mai mari duhuri care au coborât din cer pe pământ,
ele sunt: duhul lui Asmodeos al treilea, faraon egiptean, duhul
chinezului Sin-Sin si cel mai mare duh din toate duhurile, duhul
lui Iisus Hristos. Ele mi s-au arătat si mi-au spus: „Ioane, tu esti
fratele nostru, du-te si arată-le oamenilor si vesteste despre noi.
Preot Nicolae Grebenea
234
Noi suntem cu tine. De acum înainte tu ai o misiune sfântă de
împlinit. Du-te, iubite frate, si vesteste!”
- Şi cum mă, despre ai nostri ce ti-au spus, despre
Gheorghiu Dej si ceilalti?
- Mi-au arătat cum sunt: întunecati si nici o lumină în ei.
Vedeti că pe fiecare cum mi l-au arătat asa i-am făcut portretul.
Dar nici unul dintre ei nu este în lumină, toti sunt într-un mare
întuneric.
Şi dă-i bătaie… si bate mereu la el.
- Ia vezi mă, acum cum ti se mai arată? Nu-i vezi cumva
altfel?
- Nu domnule, tot asa îi văd, întunecati si răi…
Şi dă-i iar bătaie.
- Mă, înseli lumea, tâlharule. Ia vezi mâine, poimâine, cum
ti se arată?…
Şi a doua zi Ion zice:
- Dati-mi ceva de mâncare că sunt sleit si nu mă pot
concentra. Şi i-au dat.
- Ia vezi acum cum sunt ai nostri, mă pezevenchiule!…
- Nu vă supărati, să vă spun adevărul sau să vă spun ce vă
place?
- Spune-ne adevărul că apoi mai vedem noi!…
- Sunt mai întunecati, că de când nu i-am văzut se vede că
au mai făcut si alte crime si chipul lor este mai întunecat.
L-au mai bătut, l-au declarat nebun si l-au băgat la
temnită. Lucram cu el.
Primeam cinci tigări pe zi si pentru că el fuma îi dădeam
trei dintre ele. Era încântat. Prietenii mei mă căinau că lucrez cu
un astfel de om, se temeau să nu mă influenteze în rău. Eu le-am
spus:
- Stati linistiti, îl studiez. Deja am ajuns la concluzia că
suferă de o hipertrofie a eului. Ion a început a mă iubi si a-mi
face mărturisi:
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
235
- Esti ucenicul meu, mă bucur. După ce vom iesi de aici
vom face la Budapesta un institut de noologie. Numele meu va
străluci ca soarele de la o margine a lumii la alta. Şi din lumina
mea va trece si asupra dumitale câteva raze, asa cum din lumina
lui Hristos au trecut niste raze luminoase si peste Sfântul
Apostol Ioan. Că esti primul meu ucenic si cel mai iubit… Ştiu
multe, dar nu vreau să arăt ca să nu mă mai bată. Las să se
creadă că sunt nebun. Atunci ei zic: „Dă-l încolo, e un nebun”, si
mă lasă în pace.
- I-ai ghicit în palmă lui V. Te pricepi?
- Da! Însă numai la unii le spun adevărul, la altii nu, ca să
creadă că nu mă pricep. Ca să le spun exact trebuie să mă
concentrez. Fiindcă te iubesc îti spun si dumitale ce va fi.
- Nu Ioane! Nu-mi spune ce va fi, ci ce a fost, pe urmă
vom mai vedea.
Şi mi-a luat mâna. M-a uimit precizia cu care descoperea
ce a fost, aproape an de an. Toate etapele importante le-a
subliniat. M-a convins.
- Acum vezi si ce ar mai putea fi.
- Vor mai fi ani grei, multi, parcă ai fi ca mort într-o
vegetare tristă. Apare apoi o mare cumpănă, un prag între viată
si moarte. Nu e clar. Se pare că-l vei trece. Apoi se deschide o
perioadă limpede de lumină. Vei avea familie, vei trăi bine,
totusi cu greutăti si mai la urmă vei fi fericit.
După ce am „copturit” pe galerie ne-am asezat unul lângă
altul să ne odihnim pe niste pietre. Şi dintr-o dată mi s-a părut că
o bucată din tavan nu stă bine si poate să cadă peste noi. I-am
spus:
- Nu stăm bine si iată o bucată din tavan stă gata să cadă
peste noi. Trebuie să o copturim si să plecăm.
- Nu! Nu mă scol de aici. Sunt predestinat! Cum mi-as mai
îndeplini misiunea dată de „fratii mei”: Asmodeus al III-lea,
Sin-Sin si Domnul Hristos?
Preot Nicolae Grebenea
236
Şi nu voi să se ridice.
Eram în Vinerea Pastilor, zi de mare doliu, de meditatie si
reculegere. Asa într-o doară l-am întrebat:
- Oare de ce va fi fost răstignit Hristos? Cum ti se pare?
- Hristos a vrut să dea un halou universal, un semnal de
alarmă lumii: „Alo, alo, aici Hristos, spiritul suprem. Vă anunt,
luati seama, e în fată un popor criminal, poporul evreu. El vrea
să mă omoare. Păziti-vă de acest popor!… E un popor
criminal!…
Ştiam că este un sovinist ungur, dar nu stiam că este si un
antisemit atât de mare si că ar putea da jertfei Mântuitorului o
interpretare atât de falsă. Declaratia lui mă făcea să înteleg cât
de mult întunecă mintea sovinismul si o scoate de pe linia
realitătii.
L-am întrebat dacă e salasist15, si a afirmat: „Da, am făcut
războiul cu gradul de căpitan”.
Ne-am despărtit mai târziu în conditii frumoase de
prietenie si apoi nu am mai aflat nimic despre el. Le-am spus
prietenilor concluzia:
- E un bolnav psihic, cu o răsturnare a eului, care l-a dus la
hipertrofia eului, dar nu e periculos decât prin sovinismul lui
unguresc extrem. În aceste ocazii ar putea fi rău.
PREOTUL ŞERBAN
Într-o zi, preotul dobrogean Şerban, îmi spuse:
- Temperatura ridicată si efortul de mină, după foamea
prin care am trecut, mi-a îmbolnăvit grav inima. De mai lucrez
în mină, mă distrug complet. M-am hotărât să nu mai lucrez si
să cer o muncă la suprafată.
- Hotărârea e riscantă, i-am spus. Suntem condamnati la
15 Partizan al lui Salaszi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
237
travaux forcees. Refuzul poate aduce împuscarea. Esti hotărât să
mori?
- Da! Neapărat. E singura mea sansă. Altfel si asa mor mai
târziu, distrus complet de boală, dar dacă nu mă împuscă pot să
mai trăiesc.
- Roagă-te si pregăteste-te.
Mi-a spus:
- Am lăsat o nevastă cu copil mic, te rog îngrijeste-te, de
scapi, si, dacă voi muri eu, să afle cum am murit eu. Nu din
lasitate am luat hotărârea mortii, ci în extremis: singura sansă de
a mai fi bun de ceva.
I-am promis. Mi-a spus:
- Închină lui Dumnezeu un gând bun pentru mine.
În noaptea ce veni, Nelu Rusu, un avocat legionar din
Bucuresti, visă că erau trei lumânări aprinse într-un loc în lagăr
si una s-a stins pe neasteptate. El spuse visul si, Heghedus, ce
era în baracă cu el, spuse: „Astăzi o moarte fulgerătoare se va
petrece printre noi.” Şi au intrat în mină. Şerban n-a vrut să intre
în mină. A fost pus să adune pietre în lagăr. Pe când le aduna, un
soldat din cei cu paza a tras un glont în el si a căzut mort.
Administratia a justificat moartea că detinutul a încercat să fugă
peste gard. Prezicerea lui Heghedus s-a împlinit întocmai. După
eliberare, eu n-am putut lua legătura cu sotia preotului Şerban
să-i arăt situatia dramatică în care s-a găsit sotul ei când a fost
împuscat. Dar erau unii dobrogeni în lagăr care stiau de
împuscare si de boala lui. Am aflat că soldatul ce a tras a fost
răsplătit cu un concediu de sapte zile.
GABRIEL CONSTANTINESCU
La mina Nistru am cunoscut o figură cu preocupări
deosebite: Gabriel Constantinescu. E fiul scriitorului sibian Paul
Constant, cunoscutul romancier. Fost ofiter de cavalerie,
Preot Nicolae Grebenea
238
locotenent, după epurare a studiat filosofia. Cu toată oboseala
muncii din mină, cu toate că nu aveam acolo nici creion, nici
hârtie, el a reusit să găsească putină hârtie si să însăileze câteva
mici eseuri filozofice.
Le-am văzut si eu, erau încercări reusite. Dar nu aceasta e
interesant, ci preocuparea. Medita în liniste si-si exprima
gândurile în scris. După eliberare am cunoscut pe părintii lui si
pe sotia cu cele două fiice. Sotia lui a fost si ea condamnată la
ani de temnită.
IOAN ARGHIROPOL
Pedepsit într-o zi de sărbătoare cu câteva zile de carceră,
mă bucuram că voi avea câteva ore de liniste ca să meditez
asupra sărbătorii. Dar alături era cineva care era închis mai
dinainte: Ioan Arghiropol. Tot timpul am conversat în soaptă
amândoi. Era învătător dobrogean din satul Ciocârlia, judetul
Constanta, care în timpul comunistilor ajunsese profesor. Arestat
legionar, fusese seful pivnitelor Murfatlar, pe la care a trecut si
Gheorghiu Dej. Scund, îndesat, era un om foarte plăcut prin
inteligenta lui deosebită, tinută frumoasă, caracter ferm,
hotărârea nedezmintită de a rămâne pe o linie de onoare. A
primit multe pedepse pentru dârzenia lui. De origine greacă, el
si-a însusit pe deplin idealurile neamului nostru si spiritul
românesc. A câstigat stima tuturor si ura personalului
administrativ. El mi-a spus că într-o discutie cu Levente,
constăntean, ajuns ministru comunist, acesta i-a spus: „Vă
felicităm pe voi legionarii fiindcă v-ati împotrivit cu hotărâre
cererilor germane de a ocupa noi pozitii economice în România.
Ati interzis pătrunderea capitalului german în marile
întreprinderi industriale românesti. Ati dovedit fortă si eroism.
Lucru care v-a costat si a dus la lovirea si doborârea voastră de
nemti. Noi nu am putut rezista presiunilor si lăcomiei sovietice.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
239
Astfel ei au pus mâna pe toate bunurile poporului român si le
exploatează în chipul cel mai nerusinat, ca si când ar fi stăpâni.
Iar noi nu ne putem împotrivi.”
GICĂ (GOGU) LĂPUŞNEANU
Ne-am trezit în lagăr cu un nou venit, numit Gogu
Lăpusneanu. Bucurestean, doctor în stiinte economice, fost
director al gazetei „Seara”, om frumos si foarte bine făcut, de
vreo 40-45 de ani.
- Ce hram purtati ? Cum ati căzut? l-am întrebat.
- Se aduceau în tară niste elogii nemaipomenite lui Stalin,
si atât de multi îi făceau ode, încât m-am înfuriat. Era o decădere
totală. Călăul era preamărit. N-am mai putut suporta si am
început să scriu în versuri la adresa lui niste atacuri fulminante.
Am umplut un caiet si începusem altul. Trebuia să se ridice
cineva împotriva acestei preamăriri. Şi m-am ridicat eu. Dar s-a
auzit si mi-au găsit caietul.
M-au întrebat:
- Despre el vorbesti? Despre luminătorul popoarelor?
- Da, despre el.
- Cum ai îndrăznit? Şi dă-i si dă-i...
Bătaia a fost strasnică. Şi m-au condamnat la sapte ani. Nu
difuzasem poeziile mele contra lui, asa că mi-au dat o pedeapsă
mică. Nu-mi pare rău; dacă nu le scriam înnebuneam. Asa sunt
linistit.
Ne-am împrietenit. Avea o tinută demnă si suporta cu tărie
lagărul. Mi-a spus că el câstiga afară, înainte de comunisti, bani
„cu lopata”. Din ce mi-a povestit l-am înteles: avea un creier
înclinat spre afaceri lucrative. L-am întrebat:
- Şi dacă vei iesi afară vei mai câstiga?
- Da! Tot asa voi câstiga banii, cu lopata.
Prin scrisul lui anonim, acest om reabilita pe atâtia scriitori
Preot Nicolae Grebenea
240
ce au căzut în cultul lui Stalin. Pentru scrisul si pentru tinuta lui
aveam pentru el stimă si simpatie.
TONI VOICULESCU
E posibil să-l trec cu vederea? Ne-am veselit tot timpul cu
glumele lui. Era fost comisar de politie în Bucuresti. Era un
mare muzician si avea o formatie de jazz cu care mergea pe la
nuntile mari din Bucuresti.
Era încă tânăr, sub 40 de ani. Noi, minerii detinuti eram
plătiti cu 100 de lei pe zi, din care peniteniciarul lua 80 de lei,
10 lei erau pentru îmbunătătiri de hrană cu care se putea
cumpăra biscuiti, bomboane, rahat si tigări, iar 10 lei se puneau
la CEC pentru fiecare.
Două duminici pe lună nu intram în mină. Seara în baracă
ne suiam pe paturi si Toni ne cânta tangouri si tot felul de
cântece. Elisabeta trecea de la un cântec la altul cu atâta usurintă
încât ne uimea. Era o destindere pentru toti. La urmă cineva
umbla cu boneta în care puneam pentru Elisabeta bomboane,
tigări, rahat, biscuiti. Militianul ne spunea câteodată: „Toni, să
mergem în cameră să tii un cuvânt.” Intram în cameră si Toni
începea: „Ne-am adunat aici ca să ne întâlnim…” si apoi
continua într-o astfel de formă încât toti ne prăpădeam de râs.
Dacă directorul îi spunea:
- Toni, simt aici o durere sub sold, ce poate fi?
Toni dădea imediat diagnosticul:
- Congestie pulmonară la piciorul stâng.
Toti cum îl vedeau, înainte de a spune prostia începeau să
râdă. Era plăcut, vesel si pe nimeni nu ar fi putut jigni cu vreun
cuvânt.
La iesirea din mină în care uneori întârzia peste jumătate
de oră, Toni văzâdu-mă putin meditativ, venea lângă mine si
spunea: „Părinte, eu am iubit gusterii” si începea să danseze ca
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
241
să mă înveselească. Începea să cânte un catren, imitând pe un
evreu:
„Soacră-mi azi noapte
Când dormea în pat
Ciasul din purete
I-a căzut în cap;
Ciasul din purete
I-a zdrobit ei nasul
Nu aduce anul
Ce aduce ciasul.”
Toni era un om admirabil pe care atât detinutii cât si
administratia îl iubeau.
FELICITĂRILE ŞI MULŢUMIRILE GUVERNULUI
Detinutii politici si-au însusit repede munca. Lucrau cu
atâta spor că i-au speriat pe minerii liberi. Ei lăsau în mină sub
bolovani câte o scrisoare: „Ce faceti, ne omorâti! Cum ridicati
asa norma?”
Noi nu voiam să le facem rău, dar mi se spunea: „Dacă nu
dati astăzi atâta minereu, nu puteti iesi din mină. Şi trebuia să
stăm să dăm vagonetele cerute. Oricum, de multe ori eram mai
priceputi decât minerii liberi. Între noi erau ingineri, tehnicieni,
si stiam mai bine unde să dăm găurile cu perforatorul ca la
explozie să se facă rupturi cât mai mari. Lucram din greu si
foarte constiinciosi. Unii lucrau în locuri foarte calde, lepădau
cămasa si cizmele dacă aveau cizme (căci în unele locuri umede
se dădeau cizme în locul opincilor), acestea se umpleau de
sudoare în timpul sutului. Am depăsit repede pe minerii liberi în
ce priveste productia si tindeam spre dublarea ei. Într-adevăr,
unii lucrau fără socoteală, uitând pentru ce lucrau si că trebuia să
îsi crute viata. Nici sabotaj, nici obstructie, dar nici exces. Unii
erau dusi de sloganele care circulau: „Fiecare lopată de minereu
Preot Nicolae Grebenea
242
în plus este un pas spre libertate!” sau „Cel ce munceste bine
ajută la refacerea tării!” si altele.
Auzind de rezultatele muncii noastre, guvernul ne-a trimis
multumiri si felicitări. Am fost adunati să ni se citească aceste
multumiri. Era un îndemn să continuăm în acelasi ritm că va fi
spre binele nostru.
Unii erau încântati de cuvintele primite si sperau că dacă
vor munci mai mult vor putea să-si vadă sotiile si copiii. În
cunoscutii în care aveam încredere si îi pretuiam le spuneam
discret:
- Cum poti lucra asa nebuneste? Te distrugi!
Dacă el îmi spunea plângând:„ Of! Mi-e dor de casă si de
copilasi. Văzând cum lucrez poate se vor îndura si mă vor
elibera”, atunci îl strângeam la piept, îl sărutam si îi spuneam:
- Nu! Ei nu se tin de cuvânt. Dacă lucrezi asa atunci întradevăr
nu-i vei mai putea vedea. Lucrează cumpătat si cinstit
economisindu-ti fortele, fă-ti norma si nimic mai mult si astfel
poate vom mai ajunge să-i vedem pe cei dragi, altfel nu!
E de mirare cum unii, oameni în toată firea, se puteau
însela atât de mult în sperantele lor si în felul cum întelegeau
lucrurile.
GHEORGHE JUNCU
Un tânăr care m-a impresionat foarte frumos a fost
moldoveanul Gheorghe Juncu. Cu un corp robust si plin de
putere, lucra la perforator cu o fortă surprinzătoare. Arăta mare
pricepere. Nu se cruta. A ajuns repede să facă două norme întrun
sut. Dezbrăcat, corpul lui era atât de frumos încât îl admirai
ca pe al unui cerb din pădure. Administratia l-a remarcat si l-a
ridicat repede la rangul de maistru. Se misca acum peste tot,
controla, dădea sfaturi, ajuta. Spărgea bolovanii cu barosul,
acolo unde unii întârziau. Era un foarte bun camarad si un foarte
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
243
bun miner.
Şi ceilalti a trebuit să învătăm si să dăm un examen ca să
devenim mineri. Am dat si eu acest examen la inginerul Ion
Bujoi si am reusit să ajung miner calificat. Dar priceperea mea
era atât de mică... Dimpotrivă, Juncu era ca un inginer de mine.
La iesirea din sut făcea situatia ca un inginer adevărat. Era iubit
de mineri pentru spiritul lui de dăruire. Ajuta pe toti. Condor,
ungurul, maistru oficial, îl iubea mult.
Singurul lucru pe care eu i-l imputam era lipsa de grijă de
sine.
Robit de răspunderile de maistru uita de sine, de nevoia de
a se odihni si de a-si cruta putin viata. Avem si obligatia de a
răspunde de noi însine, de sănătatea noastră si de păstrarea ei,
căci ceea ce ne-a dat Dumnezeu bun nu trebuie să-l distrugem
prin nesocotintă,
Plecat de la Baia Sprie după jumătatea anului 1951, nu stiu
cum se va fi manifestat la ora aceea, deja unii îl socoteau
vândut, dar eu nu stiu să fi făcut vreun rău.
AUREL PASTRAMAGIU
Dintre tinerii ce au stârnit admiratia mea, si pentru care am
dat slavă lui Dumnezeu că în neamul nostru au putut creste niste
vlăstare atât de minunate, este si Aurel Pastramagiu,
bucurestean, născut în 1922.
Fusese locotenent de marină si, epurat, făcuse apoi
filosofia. Plin de credintă, stia texte întregi din acatiste, pe care
le reproducea cu usurintă, având preocupări literare deosebite.
Făcu câteva poezii frumoase între care „Aiudul”. În ea descria
realist si cu talent atmosfera apăsătoare a Aiudului. Nu o pot
reproduce, ar fi fost ceva interesant. Discutam multe lucruri cu
el, despre conditia noastră de detinuti, despre patria noastră,
despre sovietici, despre tirania lui Stalin si despre viitorul lumii
Preot Nicolae Grebenea
244
si al nostru. El mi-a descris cum s-a predat flota noastră în mâna
rusilor.
A treia zi de la 23 august 1944 toată flota noastră de război
si cea de transport era adunată în rada portului Constanta.
Amiralul Măcelaru, seful flotei române, a spus tuturor:
- Suntem în asteptarea rusilor cu care acum suntem
tovarăsi de luptă contra nemtilor. Iată, se apropie flota rusească.
Când apare, ai nostri salută si rusii răspund. Apoi rusii trec pe
vasele noastre si comandă: „Ofiteri, treceti în cabine!”Am intrat,
iar ei au intrat peste noi, ne-au dezbrăcat si ne-au luat cizmele.
Apoi ne-au trimis acasă. Am plecat în ciorapi. Apoi au luat toată
flota noastră. N-au lăsat decât trei vase de transport. Asa de
frumos s-au purtat. În astfel de conditii începeam colaborarea.
Ce puteam astepta, atunci, în viitor, dacă acestia erau oamenii?...
Cum se explică acestea, mă întrebam? Poporul rus e un
popor blând si omenos, iar aceste fapte sunt faptele unor golani,
unor hoti si derbedei. Sunt ele caracteristice poporului rus? Nu,
nicidecum. Ele sunt rezultatul comenzii criminalului Stalin. Iată
cum un criminal strică un popor si îl împinge la acte contra firii
sale, dar perfect potrivite cu răutatea celui ce le comandă.
ION DUMITRU
Iarăsi m-a impresionat în chip deosebit căpitanul
comandor Ion Dumitru, ofiter de aviatie. Era foarte credincios si
manifesta o dorintă mare de informare si de cunoastere a
problemelor religioase. Dat repede afară din armată, a urmat
dreptul si filosofia. Când l-au arestat terminase dreptul, dar mai
era încă student la filosofie, teologie si biologie.
Cum ar fi posibilă lumea fără un Creator? Cum ar fi
posibil un ceas fără ceasornicar? Există numai materia? De ce
nu vedem în lume spiritul? E el un derivat al materiei? De ce
atunci e de altă natură? Cum materia lasă să plece din ea un
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
245
produs de altă esentă decât ea si de o calitate superioară ei?
„Dacă materia e cauza spiritului, atunci spiritul e efectul ei”.
Cum de efectul e superior cauzei si de altă esentă? Oare nu
vedem în toate că efectele sunt proportionale cu cauzele lor si de
aceeasi natură, de aceeasi calitate si asemănătoare cu cauzele ce
le-au produs? O vacă fată un vitel, leoaica un leu, gâsca o
gâsculită, o femeie naste un om, nu un zeu. Cum materia s-a
abătut acum de la legile ei si în loc să producă un făt material a
născut unul spiritual? De unde acest bastard iesit din materie?
Poate explica materialismul acest lucru? Nu!
Atunci de bună seamă că spiritul nu poate fi fiul materiei,
ci el trebuie să aibă un alt tată, asemănător cu el si pe care noi îl
numim Dumnezeu. S-a organizat materia singură? Dar cum ar fi
putut-o face?
Calitătile ei sunt: greutatea, volumul si întinderea, e netedă
sau zgrumturoasă, nemiscarea (căci numai în materia organică
vedem miscarea), lipsa de ratiune. Materia e oarbă. Cum s-a
putut organiza neavând ratiune? Căci organizarea presupune o
judecată, un plan, o imaginare a asezării ei în spatiu si o putere
de a întruchipa planul într-o realitate palpabilă. Deci materia nu
s-a putut organiza singură, ci a avut un organizator întelept si
puternic.
Discutiile noastre erau linistite si plăcute. Acest oltean din
Dolj era nesăturat de discutii. El mi-a descris marile lupte de la
Orel-Tula din vara lui 1943.
A luat parte la ele. Aici s-au întâlnit două idei ofensive în
luptă: ideea comandamentului german de a sparge frontul rusesc
si a comandamentului rus de a-l sparge pe cel german. Restul
frontului era în stationare. Aici nemtii au adus 8.000 de tancuri
si toată aviatia. Rusii au adus 7.000 de tancuri, toată aviatia, sute
si sute de tunuri, mitraliere, etc.
Lupta a tinut peste două săptămâni si a fost
înspăimântătoare. Nemtii au reusit să pătrundă cu tancurile în
Preot Nicolae Grebenea
246
dispozitivul sovietic, făcând o bresă, dar nu au putut înainta. Au
trebuit să se retragă. Valuri după valuri stucasurile germane si
aviatia română, zi si noapte, treceau la atac.
Era o atmosferă de apocalips. Rusii n-au putut fi înfrânti.
S-ar putea spune mai justificat că tancurile cu tunurile rusesti au
învins tancurile germane. Aceste lupte au arătat că nemtii nu pot
pregăti un efort mai mare ca acesta, dar rusii pot aduna o armată
si să facă un efort la fel sau si mai mare, deci, logic, nemtii au
pierdut războiul.
În aceste lupte - mi-a spus Ion Dumitru - unii aviatori
români necăsătoriti, voind să crute viata unor camarazi ai lor
căsătoriti, i-au rugat ca în locul lor, al celor căsătoriti, să se ducă
ei la atac, ceea ce de multe ori s-a si întâmplat.
PREOTUL NICOLAE PÂSLARU
Una din figurile cu frumoasă reputatie de temnită pe care
voiam s-o cunosc a fost părintele Nicolae Pâslaru din judetul
Roman, fost sef al judetului Roman în scurta guvernare
legionară din 1940-1941. Şi iată, ne-am întâlnit în aceeasi echipă
de lucru, într-un abataj unde trebuia să cărăm cu câte o trocută
minereu mărunt si să-l aruncăm în rostogol.
Cele două luni cât am lucrat împreună au constituit pentru
mine o mare plăcere. Am descoperit în el un preot de mare
calitate, teolog excelent, constiincios la limita extremă. Am
învătat multe de la dânsul.
„Trebuie să facem lucrul cum trebuie si nu de mântuială,
să se vadă că suntem popi”, preciză el când am început munca
împreună. Era linistit si senin, desi lăsase acasă o sotie si două
fetite fără bogătie, iar sotia fără un serviciu. „Dumnezeu va avea
grijă si de ele”, spunea, si le lăsa si pe ele si se lăsa si pe el în
voia Domnului.
Într-adevăr, nu puteam face nimic pentru familiile noastre,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
247
de aceea orice grijă trebuia lăsată deoparte.
Într-o zi m-am întâlnit singur, pe galerie, cu un maistru
civil care m-a recunoscut.
- Nu sunteti dumneavoastră profesorul Grebenea? m-a
întrebat.
- Da, eu sunt.
- Ati fost profesorul fiului meu în Petrosani.
- Da?!
- Păi nouă ni s-a spus că toti sunteti niste criminali dintre
cei mai răi.
- Toti sunt ca mine, i-am răspuns. Nimeni nu e criminal,
suntem toti detinuti politici.
- Înteleg acum. O, domnule profesor. Vreau să vă ajut.
- Nu! Nicidecum. Acesta e un lucru foarte riscant pentru
dumneata. Binele ce l-ai putea face e mic în comparatie cu
primejdia la care te-ai expune. În astfel de cazuri ei sunt de o
duritate extremă. Nu numai că te-ar da afară din serviciu, dar ar
urma si bătaie multă, si cine mai stie ce. E de ajuns să stii că
suntem detinuti politici si să ai putină consideratie fată de acesti
mineri. Îti multumesc, si i-am strâns mâna. Cum puteam băga în
foc un astfel de om? Poate nu-si dădea seama de primejdia în
care intra.
Demni de remarcat pentru tinuta lor frumoasă la Baia
Sprie sunt multi si ei ar trebui elogiati, dar memoria mea
zadarnic le caută acum numele. De aceea, cer iertare pentru
această insuficientă a mea. Altii vor suplini această lipsă.
Prezint câtiva pe care nu i-am uitat.
NICOLAE GOGA
Arhitect din Craiova, era din formatiunea arhitectilor
legionari care în 1940 plănuiseră să facă un tip de clădiri care să
reprezinte stilul autentic românesc de case cu toate notele lui
Preot Nicolae Grebenea
248
caracteristice. Era un ins robust si plin de sănătate fizică si
spirituală. Vesel si senin, purta cu bărbătie greutatea clipei si,
uneori, cu o notă de umor care descretea fruntile.
Cum Octavian Goga, marele poet, avea origini
macedonene, nu stim dacă Nicolae Goga, arhitect distins, nu va
fi fost si el de origine macedoneană.
NELU RUSU
Avocat ardelean căzut în temnită cu unii arestati în
Bucuresti. Era cu vreo zece ani mai tânăr decât mine, dar purta
notele unei nevinovătii, unei candori ale unui tânăr de 20 de ani.
Un cuvânt mai liber, cu două întelesuri, îl făcea să rosească ca o
fată mare. Anii nu-i alteraseră nevinovătia funciară, nu-l
contrafăcuseră. Era omul condus de principiile moralei crestine
si legionare. Căuta ce e drept si cinstit. Retinut, n-ar fi fost în
stare să supere pe cineva cu un singur cuvânt. Avea o mare
credintă legionară ascunsă în inima lui, un om pasnic si ales.
LUCA DUMITRESCU
Originar din Dâmbovita, profesor de filosofie, foarte
instruit; făcuse si istoria artelor. Îl admira pe Arghezi pe care,
liber, îl vizitase de mai multe ori. Făcea dese expuneri literare
pentru cei tineri. Tot el a prezentat frumos pe pictorii Renasterii
italiene si pe alti pictori. Legionar, era prieten cu legionarii
bucuresteni. Purta bine temnita. Sufletul îi era tare, dar trupul
mai slab. O tuse cu flegmă nu prevestea nimic bun pentru el. Nu
stiu ce s-a petrecut mai târziu cu el. Îl asteptau o sotie profesoară
si două fetite. O curiozitate: era născut în aceeasi zi, în aceeasi
lună si în acelasi an, cu sotia sa, cu o diferentă de 6 ore.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
249
DUMITRU SOLCAN
Un ins cu totul distins si care făcea o impresie deosebit de
frumoasă, chiar în salopeta de miner, a fost Dumitru Solcan.
Legionar inginer din Solca Bucovinei, el purta cu sine un
aer de tinerete si prospetime si de vigoare. Nu-mi amintesc de
vreo discutie cu dânsul, dar silueta lui distinsă îmi stăruie în
amintire. Ştiu că se bucura de pretuire între cei ce l-au cunoscut.
SEBASTIAN MOCANU
N-ar fi fost de mirare să nu-l găsesti printre cei arestati? El
e nepotul lui Horia–Nicola Ursu, eroul revolutiei din 1784.
Profesor de filosofie. Ungurii, stăpânii Ardealului, în prima
parte a guvernării comuniste la noi, până în 1956, l-au cules,
dându-i temnita.
Bine făcut, robust fizic si sufleteste, prezenta o notă de
încredere si vigoare. Cult si meditativ, avea fortă în expuneri
literare sau filosofice. Era si el legionar. Aici trebuia să fie de
bună seamă locul lui. Din păcate timpul nu mi-a permis să-l
cunosc prea bine ca să-i fac o prezentare mai deplină, căci am
fost mutat la mina Nistru.
PREOTUL ORTODOX VALERIU ANTAL
L-am cunoscut încă de la Aiud. Căzuse cu „Sumanele
negre”. Când treceam să vărs tineta suflam discret un salut, când
se putea, la usa lui.
Era nepotul patriarhului Miron Cristea, care era din
Toplita. Bărbat robust, bine legat, preot de înaltă constiintă, tată
a patru copii. Iată-ne laolaltă la Baia Sprie. Pe multi i-a întărit cu
vorba lui înteleaptă, pe multi i-a luminat prin explicatiile
teologice ce le-a dat, căci era un preot bine pregătit. Se bucura
Preot Nicolae Grebenea
250
de mult prestigiu. Cu un glas frumos desfăta în clipele libere, si
mai ales duminica seara, în vreo baracă, pe multi cu doinele
ardelene. Era plin de vigoare. Echilibrat si atent, toate le
desfăsura cu întelepciune si cu un gând viteaz.
Împreună cu el si cu diaconul Teodor Bej am făcut slujba
Învierii în mină în 1951.
DIACONUL TEODOR BEJ
Bănătean din judetul Arad, tânăr plăcut si cuminte, extrem
de evlavios, cu o memorie minunată. Ştia pe de rost nu numai
Sfânta Liturghie, ci si toate rugăciunile ce le citeste preotul în
timpul ei. Sentimental. I-a murit logodnica, Voichita, tocmai
când urmau a se căsători. O iubise mult si n-o putea uita.
Când două tinere surori svăboaice mergeau, în urma
ordinului primit, să se predea rusilor ca să le ducă la lucru, fără
să stie cine sunt ele, întâlnindu-le pe drum, a luat imediat pe una
si s-a cununat civil cu ea ca s-o salveze. Apoi făcu si cununia
religioasă si ea îi deveni sotie.
Arestat ca legionar, am aflat că sotia l-a asteptat cu toate
presiunile oficiale de a se despărti. Muri încă tânăr, nu stim în ce
împrejurări. E una din jertfele ce le-a dat preotimea română pe
altarul durerii patriei. Dumnezeu să-i ierte păcatele si să
primească jertfa lui.
ION SCURTU
Ofiter, maior de vânători de munte, român din Brasov, din
românii „trocari”. A făcut parte dintr-o unitate de apărare a
regelui Mihai.
Fidelitatea lui fată de acest rege infidel i-a adus temnita.
Bărbat viguros si om de nădejde, nationalist, trocar adevărat.
Mi-a vorbit cu mândrie de „junii” brasoveni cu costumele lor
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
251
nationale care continuau o veche traditie românească în Brasov,
cu unele serbări la anume zile ale anului.
Era îndrăgostit de muzică. Dar specialitatea lui în muzică
era fluieratul. Ne retrăgeam în mină la un loc discret si fluiera
fragmente din operele marilor muzicieni, balade, doine etc. Dar
fluiera atât de frumos că n-as fi crezut că e posibil acest lucru.
Era un artist, era cuceritor. Mare talent.
A căzut însă pradă unor minciuni; si anume: administratia
a primit de la Bucuresti gazete ca Scânteia si altele, scrise numai
pentru detinuti, si le-au introdus în mină prin muncitorii liberi.
Le-am citit si eu. Unele gazete erau în ungureste. Toate arătau că
armata americană vine si ne eliberează. Condor, un maistru
ungur care intra în mină cu noi, protestă la telefon violent că
întârziem cu iesirea din mină chiar si acum când armatele
americane au intrat în Timisoara. Toate erau mincinoase si
pregătite să te inducă în eroare. Unii credeau că acest lucru e
adevărat, altii nu, între care si eu. Dar am spus:
- Ei vor să vadă reactia noastră. Însă, dacă e adevărat,
acum trebuie cea mai mare retinere si prudentă. Acum nu trebuie
să supărăm deloc pe asupritorii nostri care, în furie, când ar intra
armata americană în lagăr ne-ar putea ucide cu mitraliera ca să
ne predea morti.
Maiorul Scurtu a căzut victimă acestei viclenii. Nu era în
schimb cu mine, că-l preveneam si nu făcea această greseală.
Intrând în lagăr, de la întoarcerea de la lucru, ar fi spus unui
căpitan: „Şi-acum să văd ce veti face voi care ne-ati asuprit!” si
ar fi avut cu el o confruntare în cuvinte, violentă.
După aceea el a fost bătut atât de tare încât nu s-a mai
putut reface ca să reziste în viitor greutătilor de temnită si să se
elibereze. Căci nu cred că avea o condamnare mai mare de 10
ani.
Preot Nicolae Grebenea
252
DIACONUL ILINESCU
În lagărul de la Baia Sprie era si diaconul Ilinescu. Un om
de multă sensibilitate si puritate morală. Avea o voce
fermecătoare si o credintă mare. Originar din Iasi, lăsase acasă
cinci copii mititei. Dar ducea temnita cu vigoare, cugetând că
Domnul va avea grijă de ei. Ştia să se insinueze în discutii cu cei
nelinistiti si să strecoare în inimi sperante si încredere. Cald si
plăcut, a fost de folos multora, mai ales celor tineri.
NICOLAE SIMIONESCU
A fost seful studentilor legionari din lasi până la arestare,
în noiembrie 1948.
Suferintele lui în anchetă au fost multe si mari. Şi ele s-au
repetat si după terminarea anchetei si condamnare. Între anchete,
prin perete, am vorbit cu el si am înteles marile încercări prin
care a trecut. A rezistat eroic si a rămas curat. A pătimit
muceniceste.
Mai e viu printre noi datorită milei lui Dumnezeu, a unei
constitutii fizice puternice si a unei eredităti viguroase. Mi-a
produs o profundă impresie. El a rezistat printr-un puternic simt
al răspunderii, prin rugăciune si printr-o constiintă morală
sensibilă.
MARIN TUCĂ
Îmi căuta prietenia un tânăr locotenent oltean: Marin Tucă.
Tot „verde” si el. Discutam mult cu el. Era cuminte de tot, ca o
fată mare, cum se zice. Cred că era un ofiter de elită; am dedus
că era foarte capabil. Suporta greu asuprirea. Era tip de vultur,
nu se simtea deloc bine în „cusca” temnitei. Vedeam în el eroul,
luptătorul neînduplecat.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
253
- Va trebui să plec de aici, mi-a spus el într-o zi. Nu pot
suporta situatia aceasta. Vreau să evadez.
I-am spus:
- Asta-i conditia noastră acum si nu va fi schimbată multă
vreme. Comunistii sunt tari si acum au crescut si mai mult în
putere: au comunizat China. Nu văd o schimbare curând.
Venirea americanilor, pe care o asteaptă atât de mult unii, e o
himeră. Au puterea, dar nu au forta morală să se miste pentru
noi. Nu ne putem rezema azi câtusi de putin pe ei. Nu uita că si
rusii au acum bomba atomică. Evreii le-au pus-o în mână. Mai
târziu îsi vor da seama ce greseală au făcut. Noi nu ne putem
rezema decât numai pe Dumnezeu. El e singurul reazem. Dar e
un reazem nebiruit. Hai să ne lăsăm în voia lui, va găsi El calea
mântuirii noastre. Să mai avem răbdare.
Dar nu se linistea. Vorbeam în fiecare zi împreună si din zi
în zi îl pretuiam mai mult. Era un suflet mare. Nu se putea
potoli, nu renunta la gândul evadării. Atunci i-am expus ce mari
riscuri cuprinde în sine o astfel evadare. Dacă ai reusit să iesi de
aici si să ajungi undeva, afară, oamenii sunt atât de speriati că nu
te primesc, sau te primesc cu greu, sau te primesc pentru putin
timp.
- Încerc riscul acesta, mi-a spus.
- Nu te sfătuiesc, dragul meu, din inimă te rog, renuntă.
- Nu! Nu pot!
- Dumnezeu să-ti fie într-ajutor. Şi l-am sărutat. Apoi vreo
două săptămâni m-a evitat. Am înteles de ce. Voia să nu mă
expună, să nu creeze bănuiala că l-am îndemnat eu.
Am auzit apoi că a evadat printr-un plan fantastic, greu de
imaginat. Iesirile din mină erau păzite si nu se putea evada, iar
din lagăr era imposibil. Şi totusi el din mină a evadat. A iesit pe
poarta ce se deschide când un transport de vagonete cu minereu
trebuia să fie scos afară din carieră. Planul a fost extrem de
ingenios si ne-a mirat pe toti. Nu-l pot descrie, dar a fost ceva ce
Preot Nicolae Grebenea
254
numai o inteligentă rară putea concepe.
Am auzit mai târziu că a ajuns într-un sat, că l-au primit
unii, dar că l-au silit, de frică, să plece repede si că l-au prins si
l-au împuscat.
Mi-am zis în inima mea: cu mintea lui atât de ascutită a fi
ajuns un general de mare calibru dacă ar fi avut alte conditii. Şi
cât de pur era acest om!
Se vede că cei curati trebuie să dea primele jertfe.
SFINTELE PAŞTI ÎN MINA BAIA SPRIE
Se apropiau Sfintele Pasti, Învierea Domnului nostru Iisus
Hristos. Cugetam la acest mare si sfânt praznic. În iconomia
mântuirii, Domnul a rânduit să-i premeargă Patima, chinurile,
jertfa cea izbăvitoare Învierii. Trebuia si noi să trecem prin focul
suferintei ca să ne curătim si apoi să asteptăm Învierea.
Detinutii nostri lăgăristi erau văzuti tot mai des în atitudini
de meditatie si rugăciune. Cu fumul lămpilor de carbid, în
abataje sau pe stâncile de pe galerie, făceau pe pereti cruci,
unele mai mari până la o jumătate de metru, altele mai mici.
- E semnul izbăvirii, părinte, si noi vrem să-l vedem peste
tot, spuneau. Noi suntem crestini si credem că si de la Crucea
Domnului putem primi un ajutor.
În săptămâna Patimilor, unii detinuti au zis:
- Ce-ar fi, părinte, ca la Sfintele Pasti să facem o slujbă în
mină? Să serbăm si noi Învierea!
- Nu e permis, dar, dacă doriti, să încercăm să o facem.
Păstrati discretia, ca să nu audă agentii turnători.
De la om la om au fost anuntati cei ce trebuiau să participe
la slujbă, căci de unii ne temeam să-i anuntăm.
Cu o bucurie ascunsă se astepta Ziua Învierii.
Veni Vinerea - ziua marii si Sfintei Patimi - si
administratia ne-a dat după ciorbă cea mai bună mâncare. Dar
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
255
detinutii au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească
friptura. Eu am primit-o si am păstrat-o pentru ziua Învierii.
Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da si
în viitor în Vinerea Patimilor la detinuti să se „spurce” cu
mâncări de dulce.
La orizontul 12 unde lucram eu, la 560 de metri adâncime,
mai lucra si preotul Valeriu Antal si diaconul Teodor Bej. Neam
înteles împreună cu bucurie si entuziasm.
Am intrat seara în mină, în noaptea Pastilor. Cei anuntati
stiau ce va fi. Mai înainte de ora 12:00 noaptea s-au tras
„clopotele”. Cum? Niste sfredele legate unul de altul în pozitie
verticală erau ciocănite cu un alt sfredel si sunetul trecea de la
unul la altul încât aveai impresia că sunt chiar niste clopote
adevărate. Tragerea „clopotelor” era anuntul ca oamenii să
coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire. Din toate
părtile coborau oamenii cu lămpile de carbid aprinse si luau loc.
Noi preotii nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele
vase, ci eram în salopete si opinci. Asa am început slujirea.
Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins
lampa părintelui Antal care a strigat: „Veniti de luati lumină!”
toti si-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim.
Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!”
Slujba era ascultată în genunchi. Memoria exceptională a
diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de
frumoase ale utreniei Învierii.
Pe la mijlocul slujbei, veni spre noi seful informatorilor,
căpitanul de jandarmi Petrescu, detinut ca si noi. El fusese prins
de camarazii lui de cameră că făcea marea „crimă” că se roagă
cu pătura trasă peste cap.
A fost putină tresărire când a fost văzut că vine. Colegii de
slujire m-au întrebat:
- Ce facem?
- Continuăm, am răspuns.
Preot Nicolae Grebenea
256
Şi Petrescu văzând linistea noastră nu a îndrăznit să zică
nimic si s-a asezat în liniste printre ceilalti ascultând până la
capăt sfânta slujbă. Apoi toti s-au retras la locurile lor de muncă.
A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560
metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat sfintei
slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă si de măreată încât
toti am fost foarte miscati. Misterul credintei le-a trezit tuturor o
înfiorare sfântă si o multumire negrăită care le-au zguduit
sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de
conditia lor de detinuti. Efectul slujbei a fost cuceritor.
Condor, maistru ungur care era cu noi în mină, fost sef
comunist peste întreg Ardealul în timpul când comunistii erau în
prigoană si luptau subversiv, am aflat mai târziu că s-a retras la
mică distantă să nu fie văzut si a ascultat slujba în genunchi.
La iesirea din mină, în lift toti cântau „Hristos a Înviat”,
desi ofiterii lagărului si paznicii ne asteptau afară si erau văzuti.
Bucuria era pe fetele lor si nimic nu i-a putut opri. Nu au
avut neplăceri după aceea pentru slujba aceasta.
Un om de mare calitate si de mare omenie, Cojocaru, fost
inspector al Sigurantei din Bucovina, care datorită greutătii
temnitei a devenit schizofrenic cu manifestări când de bucurie
când de tristete si tăcere, mi-a imputat cu durere că nu l-am
anuntat de această slujbă. Mi-a părut foarte rău. Aveam multă
stimă pentru dânsul dar m-am temut să-l anunt. Ascultarea
slujbei îi aducea multă mângâiere si poate chiar însănătosirea.
Păcătuim uneori fată de fratii nostri din lipsă de îndrăzneală si
asta din prea putină credintă, uitând că mai poate veni si
Dumnezeu cu ajutorul său.
PREOTUL GRECO-CATOLIC LELUŢIU
Veneau când si când oameni noi în lagăr. Astfel veni întro
zi preotul călugăr greco-catolic Lelutiu, doctor de Roma si cu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
257
un doctorat în filosofie. Căzuse cu Ajutorul Catolic. Era din
părtile Făgărasului.
M-am grăbit să-l întâmpin cu inima deschisă si cu o mână
de ajutor material: săpun, biscuiti si rahat Să tot fi avut vreo 50
de ani. S-a bucurat. O atentie de la început, în conditiile de
detentie, e ceva încurajator si plăcut.
L-am întrebat ce mai e în Biserică. Îndată mi-a răspuns:
„Cel mai bun călugăr ortodox nu este Arsenie Boca, de la
Sâmbăta, ci Ilie Cleopa de la Sihăstria. Cea mai bună călugărită
ortodoxă e maica Veronica de la Vladimirestii Tecuciului. Şi cea
mai bună mănăstire de maici din România e cea de la
Vladimiresti, unde merg mii de oameni zilnic.
Avem si noi, greco-catolicii, la Blaj, o maică pe drumul
sfinteniei care e pentru noi o mare sperantă”.
A mai adăugat câte ceva si mi-a spus că a căzut cu
„ajutorul catolic”. Acesta era un ajutor de la Roma ce se da
preotilor greco-catolici care nu au acceptat trecerea la Biserica
Ortodoxă, care, după desfiintarea Bisericii greco-catolice de la
noi, au rămas fără salarii.
Desi nu eram de acord cu cei ce n-au trecut la Biserica
Ortodoxă după desfiintarea lor, căci părăseau astfel câmpul de
luptă activă pentru Hristos si ieseau din rânduri, tocmai când era
mai mare nevoie de ei, fiindcă comunismul se întărea, totusi mă
bucuram că primeau un ajutor pentru întretinerea lor.
A intrat si el în mină ca toti ceilalti.
Dar în timpul liber era cam mult asaltat de multi, cu multe
întrebări. Începuse să se cam laude si nu avea atitudinea cea mai
recomandabilă pentru un preot: îi lipsea smerenia si spiritul de
pace. Discuta de pe niste pozitii ce stârneau controverse si
neliniste. Discutând cu pasiune prea mare si făcând prea mult pe
catolicul, într-un avânt nesocotit, a afirmat:
- Ardealul trebuie să fie al ungurilor fiindcă sunt catolici.
Unii intelectuali ce-l ascultară l-au părăsit deceptionati, văzând
Preot Nicolae Grebenea
258
cu ce fel de român aveau de-a face. Dar a doua zi, câtiva tărani
macedoneni au venit furiosi la mine si, după ce au spus discutia
ce fusese, au mai adăugat: „Ăsta-i vândut, părinte, ăsta-i Iuda.
Nu trebuie să mai stea printre noi. E sarpe veninos. Ne-am
hotărât să-l ucidem. Îl aruncăm pe rostogol odată cu minereul,
căci nu e vrednic să mai trăiască.”
A trebuit să duc discutii lungi si discrete, să-i conving să
nu facă o astfel de faptă neplăcută lui Dumnezeu si care ar putea
să fie si aflată de oamenii din lagăr. I-am rugat să renunte, să nu
mai vorbească de acest lucru ca să nu afle conducerea lagărului.
Greu au voit să renunte, atât erau de îndârjiti. Niciodată nu a
aflat el prin ce primejdie a trecut.
Am dedus că dacă în trecut cei ce au trecut pe la Roma si
au învătat la Propaganda Fide si-au dat mai bine seama că
românismul lor si sentimentul lor national s-a ascutit, unii dintre
cei ce se întorc azi de acolo vin cu sentimentul national slăbit
sau chiar pierdut. Cei din trecut erau buni români si buni
catolici; cei de azi se întorc foarte buni catolici, chiar fanatici -
ceea ce e o orbire - dar foarte slabi români.
Deci, atentie unde faci studiile. Şi unii dintre cei ce au
învătat la Paris s-au întors de multe ori internationalisti,
comunizanti, liber-cugetători sau chiar atei.
Cei ce au venit de la studii din Germania s-au întors mai
bine formati.
Dostoievski exagera prea mult când spunea că Apusul este
putred?
100 STUDENŢI SOSIŢI ÎN LAGĂR
Se auzea în lagăr că la Pitesti, unde erau dusi studentii, se
petrec lucruri groaznice, înfiorătoare. „Mâna neagră” lucrează
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
259
acolo - spuneau unii. Dar ce era această mână neagră si ce făcea
ea real nimeni nu stia.
Şi-acuma au venit la noi de acolo 100 de studenti.
I-am primit cu căldură, dar ei s-au arătat de o rezervă
insultătoare si chiar cu dusmănie. Întrebati ce a fost la Pitesti nu
voiau să vorbească.
Între ei era si studentul Bucur Constantin din Bacău, cu
care fusesem prieten bun si aveam încredere unul în altul. Cu
încetul si cu multă teamă si foarte discret, deoparte la plimbare,
a început să vorbească. Ce spunea era ceva de necrezut. În
esentă, ce a fost acolo: pentru reeducarea studentilor s-a aplicat
metoda lui Macarenco, un pedagog rus ce ar fi aplicat-o cu
succes unor vagabonzi tineri rusi, pentru reeducare, după
revolutia din 1917.
În metodă, ca un element principal, intră bătaia. Care însă
nu ti-o dau slujbasii temnitei, ci chiar camarazii tăi. Mai întâi
trebuie să-ti pierzi demnitatea si sentimentul onoarei si să urăsti
si să socotesti ca pe niste banditi pe toti cu care ai lucrat. Ei,
dacă nu sunt în temnită trebuie denuntati si adusi în temnită
pentru reeducare. Torturarea se face continuu, sub supraveghere.
Îti sunt luate toate lucrurile cu care te-ai putea sinucide. Situatia
devine atât de încordată si de grea, încât moartea e nimica toată
si toti ar îmbrătisa-o cu bucurie, ca pe o salvare, însă nu o pot
primi. Trebuie să trăiască dar să nu mai fie „banditi”.
Cea mai bună dovadă de întoarcere e să denunti pe cei mai
iubiti ai tăi: pe părinti, pe frati, pe logodnice, pe prietenii cei mai
buni, care, dacă nu sunt comunisti, sunt banditi. Trebuie să dai
lovituri grele prietenului tău cu care ai lucrat, care a rămas
bandit, iar tu, acum, care-l bati crunt timp mai multe zile, nu mai
esti „bandit”, esti reeducat. Deci demn de a trăi liber în
societatea comunistă. Trebuie să batjocoresti pe fostii tăi sefi si
toată ideologia lor banditească. Trebuie să ungi icoanele cu
fecale si să le săruti asa, unse.
Preot Nicolae Grebenea
260
Până mai esti „bandit” nu ai voie să mănânci la masă, ci să
stai pe brânci si să te târăsti la ea în genunchi si s-o mănânci fără
lingură, sorbind-o. Trebuie să sorbi din tinetă urină si mai
trebuie să te arăti ca porcul ce se tăvăleste în noroi.
Reeducarea aceasta a fost făcută de Nicolski, evreu
basarabean, seful Securitătii, cu scopul descoperirii prin studenti
a dusmanilor ce ar fi afară, adică în tară, dar si pentru a afla ce
gândesc studentii, pentru a-i avea în mână si a-i face cu totul
inofensivi sau unelte docile ale lor.
Nicolski a fost ajutat de colonelul evreu Ţeler din Oradea,
de un ofiter politic, Marin, si de Ion Dumitrescu, directorul
penitenciarului Pitesti.
Ei au pregătit mai întâi o echipă de studenti în frunte cu
Ţurcanu, Pătrăscanu, nepotul lui Lucretiu Pătrăscanu, student în
anul V la medicină, si încă vreo cinci. Acestia erau captati de
Securitate pentru planurile lor. Actiunea a început asa:
În noaptea de Sfântul Nicolae din anul 1950 au tăbărât cu
bâtele peste cei dintr-o cameră si au început o luptă cu acestia, iau
învins si i-au subjugat. Militienii se făceau că nu aud
răcnetele. Echipa de soc a trecut apoi din cameră în cameră cu
acelasi procedeu. Ţurcanu controla totul, era voinic si bătaia lui
era grea: pumnii lui erau ca maiul.
Operatia a durat până în anul 1952. Toti cei ce erau în
penitenciarul Pitesti au trecut prin acest iad. Ea s-a extins si la
penitenciarul Gherla. Au fost chinuiti si au murit în aceste
frământări si unii ce nu erau studenti, dacă s-au găsit în cele
două temnite.
Rezultatul reeducării de la Pitesti a fost 64 de morti si 250
de studenti tuberculizati.
Bucur Constantin mi-a spus că Ţurcanu le-a poruncit ca pe
oriunde ar merge să se arate ca niste reeducati, să fie sinceri si
nu banditi ca ceilalti, să fie activi pe drumul cel nou. El îi va
controla mereu.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
261
Din cele ce relata Bucur Constantin rezulta că o spaimă de
moarte i-a cuprins pe toti cei sositi în lagăr. Toti asteptau să vină
Ţurcanu si tremurau de teamă că va intra în noi „probe” de
bătaie.
Am înteles: ei stăteau într-o spaimă de moarte. De această
spaimă trebuiau scăpati.
Deci i-am spus, tactic, asa:
- Acesti oameni au făcut niste crime nemaipomenite. Ei au
fost pusi. Sunt ca niste martori vii ai crimelor săvârsite, însisi
autorii lor. Dar regimului comunist nu-i convine să trăiască
acesti martori, căci ei arătau cruzimea si criminalitatea regimului
comunist. Deci ei trebuie să moară. Şi-i vor omorî. Pretexte se
vor găsi: „au fugit de sub escortă”, „s-a surpat un zid peste ei”,
„s-au înecat undeva” sau alte pretexte. Dar vii nu vor rămâne.
Iar dacă vin aici să ne reeduce pe noi n-o vor putea face.
Dacă încep să cugete la aceasta noi îi vom omorî înainte de a-si
începe actiunea, căci nu vor putea suporta ca să se facă cu noi ce
s-a făcut cu voi. Aici e lagăr nu e temnită.
De intră în mină, dacă păstrează gânduri necurate pentru
noi, îi vom arunca în rostogoale si, la 40 de metri, unde vor
cădea, vor fi piftie.
Fii linistit; aici nu le merge de vor veni. Ei nu vor putea
teroriza o mie si câteva sute de oameni câti suntem aici. Îi vom
ucide usor dacă vor încerca „figuri” cu noi. Dar poate nu vor
veni.
Noii veniti ne priveau cu dusmănie si mare rezervă. Câte
unu îsi mai deschidea gura si spunea câte unuia din noi ce a fost.
Era ceva de necrezut.
Le arătam bunăvointă, dar ne suspectau. Dar după câteva
săptămâni s-au mai îmblânzit.
Se culegeau informatii pe barăci si unul dintre ei le
strângea pe toate si le dădea conducerii lagărului. Dar într-o zi,
în loc să dea informatiile administratiei, ni le-a dat nouă, la vreo
Preot Nicolae Grebenea
262
3-4 ce eram împreună si discutam.
Nu ne-am mirat când unii au propus întocmirea unei liste a
celor vreo 14 insi dintre noi care suntem cei mai periculosi si
care trebuie să fim dusi la Aiud să fim reeducati. Între cei 14
eram si eu.
Ca să-i ajut, cota de îmbunătătire a hranei ce o aveam
lunar am dat-o la doi studenti. Dar ei m-au denuntat si mi s-a
retras dreptul de a o mai primi.
Încetul cu încetul acesti tineri îsi reveneau.
Eu, în acelasi gând de a-i scăpa de teamă, urmăream pe
orice detinut nou ce venea în lagăr si-l întrebam dacă stie ceva
despre Ţurcanu. Unul ce venise de la Aiud îmi spuse că l-a văzut
pe Ţurcanu când îi puneau lanturile la picioare.
Am comunicat aceasta lui Bucur Constantin că să spună
studentilor stirea si să vorbească si ei cu detinutul nou venit.
Peste vreo lună veni un pantofar si spuse si el acelasi
lucru: si el l-a văzut pe Ţurcanu pe când îi punea lanturile. Deci
steaua lui Ţurcanu începea să apună.
Bucur comunică si celorlalti stirea. Într-o zi, un tânăr din
baraca noastră mă opri si îmi spuse:
- Părinte, m-ati salvat de la moarte.
Dar eu i-am spus:
- Ţi se pare, nici nu te cunosc încă bine.
Şi el adăugă:
- Sunt student, am terminat dreptul si continuam istoria
când m-au condamnat. După reeducare am rămas informator.
Dar venit aici, după un timp, cugetând la logodnica mea si la
mizeria în care am ajuns, m-am hotărât să nu mai dau informatii.
Constiinta nu-mi mai permitea. Dar, cum stau cu patul suprapus
patului celui care strânge informatiile din baracă, acesta mă
privea ca si când mi-ar imputa această nouă atitudine. Şi m-a
cuprins groaza. Mi s-a urcat temperatura si am intrat în
infirmerie, aveam 41°C. Doctorii mi-au dat fel de fel de leacuri
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
263
crezând că am ceva la rinichi. Dar temperatura nu ceda: 41°C
timp de trei zile. Atunci seara a venit Bucur Constantin cu stirea
că Ţurcanu a fost văzut când i s-au pus lanturile. Fără altceva,
dimineata aveam 37°C. Nu trebuia să mănânc decât un regim
prescris, dar am mâncat de toate si nu mi-a făcut nimic rău.
M-am mirat si i-am spus:
- Vei auzi mai încolo lucruri si mai rele despre Ţurcanu: el
nu va putea trăi, fiindcă e autorul si martorul unor prea mari
crime si fărădelegi!
Am auzit mai târziu că tânărul a făcut un cântec:
„Rapsodie maramureseană”. L-am auzit. Textul era cu continut
legionar, iar melodia era adaptată textului. Iar despre tânăr am
auzit trista veste că ar fi murit. Ar fi o mare pierdere, avea mare
talent. Şi apoi mai era si voinic si frumos.
Cazul tânărului acesta, cu urcarea temperaturii la un nivel
insuportabil, e ilustrativ. Spaima ucide organismul; alungarea ei
aduce organismul în stare normală.
De aici se poate considera măretia domnului nostru Iisus
Hristos si a învătăturii sale pentru lume. Dorul Lui de a aseza pe
pământ o împărătie a păcii: „Pacea mea dau vouă, nu cum dă
lumea” si apoi: „Fericiti făcătorii de pace” si însusi salutul
Mântuitorului după Înviere: „Pace vouă!”
Toată învătătura Domnului vizează pacea cu Dumnezeu,
pacea cu lumea si pacea noastră lăuntrică.
„Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu si pe pământ pace
si între oameni bună învoire” anuntă si îngerul la sosirea lui
Iisus pe pământ.
Prin contrast, puneti alături principiul lui Stalin: „Vigilentă
si neîncredere” si trageti concluzia urmărilor dintr-o propozitie
si din cealaltă. O pozitie divină si una diabolică.
Cele ce prevăzusem cu privire la Ţurcanu si echipa lui de
soc s-au întâmplat, dar nu în forma în care prevăzusem eu.
Preot Nicolae Grebenea
264
Iată forma pe care au adoptat-o guvernantii.
Au multumit tuturor din echipă pentru loialitatea lor si
pentru ajutorul pe care l-au dat în reprimarea banditilor. „V-ati
câstigat merite deosebite - li s-a spus. Veti primi răsplata
meritată”. I-au lăsat să se îmbrace în hainele lor civile, le-au dat
o masă bogată si li s-a spus: „Veti primi functiuni în stat după
meritele pe care le aveti: descrieti fiecare ce ati făcut ca să
putem aprecia exact meritele fiecăruia” si după aceea li s-au
dictat alte declaratii centrate, chipurile, pe actiunea legionară de
compromitere a P.C.R. ca ordin de la Horia Sima.
Şi ei au făcut o largă descriere a faptelor lor. Atunci li s-a
făcut un proces după propriile lor mărturisiri si toti au fost
condamnati la moarte.
În ce-l priveste pe directorul Dumitrescu, n-a scăpat nici
el. A fost văzut în dubă plângându-se de brutalitatea celor ce i-a
servit si de nerecunostinta lor. Apoi nu s-a mai auzit de el.
Desigur, a dispărut. Nici Ţeler <?> n-a scăpat. S-a auzit că s-a
sinucis. Dar el era un om fără constiintă, deci nu se putea
sinucide. Atunci ce s-a întâmplat cu el? Simplu: a fost ucis.
În disparitia lor în aceste forme trebuie să vedem însăsi
răzbunarea divină pentru atâtea fărădelegi pe care le-au făcut
acesti oameni fără de inimă.
Numai Nicolski a scăpat, seful suprem, căci n-avea unul
mai sus ca să-l ucidă.
LUCRĂTOR ÎN MINĂ
Am fost dat să lucrez în mină într-un abataj foarte
primejdios: stâncile pe „cerul” abatajului nu stăteau bine.
Amenintau să cadă pe noi. Eram cinci insi în echipă. Nu-mi mai
amintesc decât de Sandu Mazilu si gazetarul Gabriel Bălănescu.
Lucram cu teamă si gustarea n-o luam în abataj ci afară. Tot
afară ne odihneam. Într-o zi s-a rupt o placă ca de vreo două mii
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
265
de kilograme si a căzut cu mare zgomot. Dar noi eram toti afară.
Bunul Dumnezeu ne-a păzit.
Dar după aceea am fost dat la lucru în fundul galeriei, la
locul unde se trăgeau gazele de o instalatie ce trebuia să le
scoată afară din mină. Locul era extrem de poluat: toate gazele
treceau pe acolo. Era imposibil să rezisti. Am avut ca ajutor în
echipă un cojocar bănătean de vreo 40 de ani.
- De aci nu mai scăpăm, părinte, aci murim, mi-a spus el.
- Nu! N-o să murim, i-am spus; dacă esti cu mine n-o să
mori.
Un inginer a venit si ne-a fixat norma: adâncirea galeriei
cu o jumătate de metru pe zi si înaintarea cu 12 metri. Era ceva
mult prea mult. Eu i-am spus inginerului:
- Asta-i normă posibil de împlinit? Domnule, dacă scap cu
viată din temnită, te dau în judecată pentru tentativă de asasinare
fizică.
Dar el mi-a spus:
- Asta mi s-a dat ca normă si asta v-o dau. Şi a plecat.
Terenul era moale ca si caolinul din care se face portelanul. I-am
spus colegului de echipă: căutăm câte o scândură, ne asezăm pe
ea, iar gazele vor trece pe deasupra noastră. Şi asa am făcut.
Va trebui să luăm un vagonet si să-l umplem cu caolin, dar
nu-l vom vărsa, ci-l vom lăsa pe linie ca, dacă vine cineva, să
vadă că lucrăm.
Totusi, si asa, păziti de gaze, nu e destul. Vom fugi de la
locul de muncă de vreo două ori în timpul unui sut si vom merge
departe, sub o scară, unde e aer mult si curat. Vom sta acolo
mult. Iar dacă vedem pe galerie venind cineva, vom fugi la locul
de muncă. Dar nu cred că vor veni, căci si ei se feresc să nu se
intoxice cu gazele din aer, căci nu vor putea veni pe brânci.
Într-adevăr, în timp de două săptămâni nimeni n-a venit să
ne vadă. Apoi a venit un maistru si ne-a zis:
- Ce faceti?
Preot Nicolae Grebenea
266
- Uite, lucrăm.
Iar el a zis:
- Şi eu sunt român, înteleg. Faceti ce puteti.
Şi nimeni n-a mai venit să ne controleze cât am lucrat
acolo. N-am încărcat pe zi decât un vagonet, dar au fost si zile
când am lăsat vagonetul încărcat ca să-l avem pe a doua zi. Şi
asa, la viclenia lor, am răspuns si noi cu viclenia noastră.
*
Greutătile muncii cresteau mereu. Ni se ridica întruna
norma. Eram nemultumit, dar nu îndrăzneam încă să protestez.
Lucrând cu Romulus Dianu ca să curătăm o scară, am
atras atentia unor unguri, care lucrau alături, să întrerupă munca
si să nu arunce minereu până facem curat. Căci rostogolul în
care aruncau minereul era tocmai lângă scară. Ei ne-au promis.
Dar, fie cu voie, fie fără voie, au aruncat minereu când noi eram
pe scară, sus, cam la un metru mai jos de nivelul abatajului. Un
bolovan m-a lovit în cap, în frunte. Va fi avut un kilogram si
jumătate. Am avut norocul că el s-a lovit mai întâi de fierul
rostogolului si i s-a micsorat viteza. Altfel muream. Asa mi-a
spart capul. Sângele curgea. M-au scos afară palid. Se vede că se
scursese mult sânge. M-a pansat doctorul legionar Dumitru
Moisiu care lucra la infirmeria lagărului. El a fost un om plin de
bunăvointă si a ajutat pe multi. M-a ajutat si pe mine. Mi-a făcut
o cusătură a pielii care se vede si azi. E în formă de V tipărit, asa
cum are vipera un V. Port lui Dumitru Moisiu recunostintă
pentru bunătatea lui.
Mai erau si alti doctori în lagăr, dar unii lucrau în mină.
Între ei era doctorul Corneliu Petrasevici, originar din Banat.
Desi tânăr, el a fost doctorul Comitetului Central. Om distins si
de o profundă omenie.
L-am întrebat:
- Ce părere ai despre ei si în genere despre comunisti?
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
267
El a răspuns:
- Ei vor ajunge într-o zi să spună: Doamne, cine ne va
scăpa pe noi de noi însine?
Aceasta e o constatare formidabilă, ca o sentintă de
condamnare. Într-adevăr, comunistii sunt atât de legati unii de
altii - prin activitatea pe care o duc împreună, prin
supravegherea pe care fiecare e pus să o facă asupra fiecăruia si
a tuturor împotriva tuturor, prin neîncrederea unuia în celălalt ce
duce la o neîncredere generală, prin dezgustul si deprimarea la
care ajung oamenii într-o astfel de societate, încât toate acestea
fac foarte grea, sau imposibilă, fără mari convulsiuni si lupte,
desprinderea din hora în care împreună au jucat. Ei sunt
angrenati ca într-un lant puternic, la care verigile sunt bine
strânse si greu se pot desface din lant.
ION BUJOR
Inginerul Ion Bujor, considerat de mine unul din primii
sapte ingineri ai tării, făcea planul de muncă la mină împreună
cu inginerul Bals. Îl cunoscusem de când eram profesor la
Lupeni, iar dânsul era director general la societatea Petrosani de
exploatare a cărbunelui din Valea Jiului.
Într-o zi i-am pus această întrebare:
- Domnule inginer, în activitatea dumneavoastră ati simtit
vreodată prezenta lui Dumnezeu si ajutorul Lui?
El mi-a răspuns:
- Da, eu am fost un rationalist feroce si m-am condus după
mintea mea. Dar uneori simteam că am intrat într-o fundătură
din care nu mai puteam iesi. Atunci plecam genunchii si mă
rugam. Şi dintr-o dată totul se limpezea înaintea mea. O lumină
venea de sus si-mi lumina inima si mintea. De aceea eu am
crezut în rostul Bisericii si în functiunea ei sfântă si am ajutat-o.
Eu stiu ce rol important joacă preotul la poporul nostru, mai ales
Preot Nicolae Grebenea
268
în clasele de jos. Numai semidoctii si prostii dispretuiesc
biserica.
INTERVENŢIE PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIRI
Întrucât conditiile muncii din mină se înrăutăteau mereu,
am început a mă nelinisti. Când m-au trimis la munca de mină
mi-au spus că se vor respecta unele conditii si se va lucra după
posibilitătile fiecăruia. Şi acum lucram de-a valma, fără nici o
grijă de posibilitătile mele reduse de lucru.
Asta mai ales din pricina foametei prin care am trecut si
intrării în munca de mină înainte de a mă fi refăcut.
La controlul ce ni s-a făcut, doctorul Dumitru Moisiu m-a
găsit cu plămânii mult slăbiti.
- Atentie, mi-a spus, în conditiile în care lucrăm, plămânii
dumneavoastră pot ceda.
Acesta era un aviz binevoitor. M-am sesizat.
Am spus unor prieteni:
- Trebuie să cerem unele îmbunătătiri ale regimului de
muncă, asa nu mai merge.
- Nu ni-l vor îmbunătăti si numai ne punem rău cu ei.
- Nu putem merge spre moarte ca niste imbecili, fără să
încercăm o schimbare a situatiei. Avem dreptul să ne apărăm.
- Nu îndrăznim să facem un demers în acest sens, mi-au
zis, si numai dacă am cere cu totii am avea un eventual succes.
Dar aceasta e imposibil. Unii nu îndrăznesc să ridice capul,
stiind prin ce foamete au trecut.
- Voi încerca eu.
- Încearcă, dar nu credem că se va câstiga ceva. Pipăie
totusi terenul.
Şi l-am „pipăit”. Venise un director nou din Ocna-Sibiului,
avea gradul de maior, si un subdirector nou, un fost cioban luat
de la oi, era acum sublocotenent al Republicii.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
269
La o adunare a detinutilor am ridicat glasul. Am spus că
atunci când am plecat din Aiud si m-am angajat că voi lucra în
mină mi s-au dat unele asigurări care văd că nu se respectă: că
mi se va da un loc de muncă după puterile mele, că vom lucra în
conditii suportabile. Dar conditiile văd că se înrăutătesc si întrec
peste puterile mele de suportare. Cer unele îmbunătătiri pe care
vă rog să binevoiti a le căuta si a mi le da. N-am vrut să vorbesc
în numele tuturor si să-i angajez pe toti. De altfel nici nu aveam
consimtământul lor pentru aceasta.
Directorul a spus:
- Nu noi, Bucurestii hotărăsc regimul dumneavoastră.
Eu am spus:
- Aveti, vă rog, bunăvointa si arătati-le greaua situatie în
care ne găsim.
La câteva ore am fost luat si dus într-un fel de pivnită si
închis acolo. În ea era un pat de lemn, fără saltea, iar jumătate
din scândurile lui lipseau. Era în ea o gaură prin care venea
aerul, dar care nu era atât de mare ca să poti trece prin ea. Am
fost pedepsit să stau 10 zile în ea cu regim - mâncare de
penitenciar. Şi am stat. Dar nu cum au socotit ei. Detinutii mi-au
adus o pătură pe care am tras-o pe gaură si, când luau masa,
furau pâine si vreo bucată de carne si mi le băgau pe gaură. Dar
cam din a treia zi mi-au adus zilnic cam vreo 100 de grame de
zahăr pe lângă pâine, desi noi nu primeam zahăr separat de
alimentatia noastră, ci numai în ceaiul care mi se dădea.
După 10 zile, timp în care nu m-a vizitat nimeni, m-a scos
afară. Subdirectorul a descuiat usa. El mi-a spus cu un ton
binevoitor:
- Asa-i, domnule, nu e bine, ce să-ti fac asa-i la noi acuma.
Fii si dumneata mai cuminte. Aud că esti popă. Roagă-te. Poate
că Dumnezeu te ajută, că mi se pare că n-ai fi un om rău.
Şi după vreo trei zile m-au mutat la mina de plumb Nistru,
nu departe de Baia Sprie. Neavând o mină mai rea, m-au mutat
Preot Nicolae Grebenea
270
la o mină mai bună. Căci îndată am constatat că era o mină mai
bună decât cea de la care am fost mutat.
LA MINA NISTRU
Lagărul de la mină Nistru era condus de doi ofiteri secui,
locotenenti, ajutati de alti doi ofiteri ce vorbeau limba maghiară,
care puteau fi tot secui sau unguri.
Numărul detinutilor lucrători era cam 1100. Barăcile erau
întinse pe o pantă usor ridicată. Detinutii erau români si mai
erau câtiva unguri, vreo 10.
Regimul alimentar acelasi ca la Baia Sprie. Laptele ce se
dă minerilor civili, precum si păhărelul de rachiu pentru
protectia contra intoxicărilor cu gaze, lipsea cu desăvârsire.
Mina nu e adâncă precum cea de la Baia Sprie, ci aproape
la suprafată. Aici am întâlnit mult mai putine persoane
cumsecade decât dincolo.
Am început munca cu entuziasm, ca să nu par că sunt
recalcitrant după ce fusesem trimis aici ca pedeapsă, si cu o
realizare aproape constantă de putin peste suta de procente
cerute.
Am fost dat tot ca vagonetar, cum începusem si la Baia
Sprie. Şef de echipă, cu răspundere de mersul echipei.
Un timp am mers binisor si în liniste si multumire. Dar
într-o zi câteva vagonete încărcate săriseră de pe linie. Trebuia
fortă să le ridici. Un maistru ungur foarte voinic si lat în spate se
înfurie că întârziam si nu puteam face norma. Se uită cum ne
zbăteam să le ridicăm. Eram încă slăbiti. Ne ajută el si, cu forta
lui, îndată le-am pus pe linie.
Dar el se răsti la noi: „Nu asa se lucrează; trebuie să puneti
toate sfortările căci asa cum lucrati puteti rezista si 10 ani.”
Deci trebuia să lucrăm ca să murim mai repede. Planul
autoritătii era dezvăluit.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
271
Nu m-am lăsat influentat de maistrul ungur în felul de a
lucra si nici de apelurile perfide ale directorului de a spori
efortul cum că „fiecare lopată în plus de minereu e un pas spre
libertate”. Sloganurile comuniste erau de acum compromise si
stiam ce intentii se ascund sub ele.
Un militian ungur, scund dar foarte rău, dimineata, la
numerotare, dădea fără motiv două-trei palme la doi-trei,
suduind că nu intră mai repede în rând. Pe mine nu m-a lovit
încă, dar îmi făcea alte necazuri. După masă mă punea să alerg
de două-trei ori de la baza pantei până la baraca cea mai de sus.
Lucrul acesta îl mai făcea si cu alti câtiva.
De câteva ori am ascultat de el dar, văzând că se repetă iam
spus:
- Pentru ce, domnule? N-aveti dreptul să-mi cereti aceasta,
iar dacă stăruiti anunt conducerea. M-a înjurat si m-a lăsat în
pace. Am observat că se căutau pretexte pentru pedepse în
timp ce nu eram în mină. Un ofiter român obisnuia să ne
pedepsească des ca să stăm cu fata la perete un sfert de oră într-
:ior- El ne ameninta:
- Să stiti: vă omor când vreau si nu mă costă decât un
proces verbal. Atât, mă! Un proces verbal! Dar nu bătea pe
nimeni, ameninta numai.
La această mină am dat si de sapte preoti. Printre ei era si
Dumitru Iliescu-Palanca, protopop onorific, traducător al
predicilor lui Ilie Minat.
La câteva luni după sosire, care s-a făcut în august 1951,
am fost dat să lucrez cu dânsul. Era preot în Bucuresti la
bisericuta, ca o bijuterie, Stavropoleos. Îl văzusem în lagăr, în
reverendă, o frumusete. Nu-mi impunea deloc si nu simteam nici
o atractie spre el. Acum lucram împreună numai noi doi. Avea
multă încredere în sine. Mi-a mărturisit planurile sale:
- Vom iesi în curând din temnită. Comunismul va cădea,
Preot Nicolae Grebenea
272
iar americanii vor domina lumea după căderea comunismului.
România va fi atunci o tară liberă si Biserica noastră va iesi de
sub jugul actual. Eu voi ajunge ministru al cultelor. Mă voi
ocupa atunci să scoatem si un ziar, el va trebui să treacă si peste
hotare. As vrea să am si câte un om de ispravă în fiecare judet,
om al meu. Unde te vei duce, sfintia ta, vei fi omul meu de
încredere. L-am captat si pe Nicolae Pâslaru. E om foarte bun,
iar sfintia ta pari a fi mai slab, dar totusi bun. Te rog intonează
câteva ectenii să văd ce voce ai.
Am spus câteva ectenii, al căror ecou se pierdea pe galerie.
- Convenabil, aprobă el.
Trăia cu acest complex al grandorii. Mă întrebam: pe ce
lume trăieste?
Conditia noastră era grea. Eram slăbiti, condamnati.
Armata rusă era în tară; guvern comunist subordonat rusilor.
Apusul era în imposibilitatea de a se misca din cauza slăbiciunii
morale. Singură Germania la acea oră era cu un conducător de
mare calitate. Mult putregai în Europa. Cum să cugeti astfel?
Singura noastră nădejde rămânea Dumnezeu, marele si bunul
Dumnezeu, Creatorul si Atottiitorul.
Şi în locul unor meditatii si rugăciuni privind mizeria
noastră, inima noastră era încă îngâmfată. Ah! Doamne, când ne
vei da mai multă lumină, Tu, lumina lumii, ca să pricepem
întunecimea noastră, patimile si nedreptătile noastre si să ne
întoarcem la Tine cu gând smerit si cu inima înfrântă?
Nu l-am contrazis. Auzisem că e certăret si era prea
înfumurat. Nu am voit să risc o ceartă între noi, ci am fost foarte
rezervat si i-am spus doar atât:
- Părinte, viata noastră e în mâinile lui Dumnezeu. Cine
stie ce drumuri ne va deschide El nouă si neamului nostru? Să
credem în mila Lui pentru noi.
Şi a trecut luna cu o colaborare între noi linistită.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
273
Luna viitoare am fost dat să lucrez cu colonelul Ion
Popescu Pera. Fusese seful Institutului Cartografic din România,
era un om foarte frumos si foarte voinic.
Trebuia să lucrăm pe galerie si să cărăm materiale în mină:
sfredele, motorină si altele, precum si să ducem înapoi sfredele,
spre ascutire, si butoaiele de motorină spre reumplere. Când
prieteni de-ai mei legionari au auzit cu cine lucrez au început să
mă căineze si-mi spuneau:
- E francmason, nimeni nu s-a înteles cu el, o să ai o lună
foarte grea.
Dar n-a fost asa. Dimpotrivă. Chiar de la început,
colonelul Popescu Pera a fost atent si îndatoritor, amabil si plin
de bunăvointă.
Văzându-mă slăbit, la locurile mai grele de urcare a
materialelor el a încercat să fugă cu sania ca să o împingă
singur. Dar eu am protestat:
- Multumesc frumos pentru bunăvointă, dar nu trebuie să
procedăm asa. Dumneata nu trebuie să faci si munca mea. Dacă
Dumnezeu mi-a dat această sarcină, trebuie să o fac eu.
Dumneata nu trebuie să-ti slăbesti puterea pentru mine. Dacă e
să mor, atunci trebuie să mor eu pentru mine si nu dumneata.
Altfel n-ar fi drept.
Colaborarea cu dânsul era frumoasă si din zi în zi mai
plăcută. Am discutat lucruri multe laolaltă. Tatăl lui cel de-al
doilea era profesorul Peret, procurorul Masoneriei Românesti.
Patriarhul Miron Cristea uneori lua masa cu ei. Influenta
masoneriei era mare lucru, pe care îl stiam si eu. Pera a avut o
tinerete înflăcărată si plină de aventuri galante. Dar nu s-a
dovedit fără scrupule si lipsit de caracter. Dimpotrivă.
Redau o situatie ca să-i vedeti reactiunea. Era locotenent
în Chisinău. Acolo multi locotenenti români erau căsătoriti cu
evreice. Au primit ordin să se evite căsătoriile cu evreice. Dar el
tocmai atunci s-a îndrăgostit de o evreică ce era în clasa a VIII-a
Preot Nicolae Grebenea
274
de liceu, fiica unui rabin. Tânăra evreică era foarte frumoasă. De
sfintele Pasti a dus-o la biserica noastră, unde au luat parte si
ofiteri superiori, împreună cu generalul de corp de armată din
Chisinău.
Domnisoarei i-a plăcut foarte mult slujba Sfintelor Pasti si
a plâns. După slujbă locotenentul a fost văzut cu iubita lui, încât
ofiterii i-au admirat. Atunci generalul de corp, felicitându-i, a
zis:
- O pereche atât de frumoasă n-o putem împiedica să-si
realizeze iubirea; facem o exceptie: dau libertate pentru această
căsătorie. Mare bucurie. Tinerii si-au jurat iubire până la moarte
si au hotărât căsătoria. Se întâlneau zilnic. Dar, la o săptămână
după Pasti, tatăl iubitei i-a făcut o vizită lui Pera si i-a spus:
„Dumneata iubesti pe fiica mea. Dar ea este evreică si nu se va
mărita cu dumneata, ea trebuie să se mărite cu un evreu.”
Zadarnic l-a implorat să nu întrerupă o dragoste atât de
fierbinte si atât de curată. Rabinul a fost neînduplecat. El a scos
200.000 de lei din buzunar si i-a propus:
- Ia această sumă si renuntă la fiica mea.
Dar propunerea l-a umplut de revoltă si a ripostat că
iubirea lui nu se poate vinde sau cumpăra. Şi rabinul a plecat
nemultumit. Peste o săptămână, rabinul a venit din nou si i-a
propus:
- Dublez suma pentru a renunta la fiica mea, si a pus
400.000 de lei pe masă.
Dar el a răspuns:
- Niciodată.
Dar a doua zi si în zilele următoare fata n-a mai venit la
întâlnire. La câteva zile a primit o scrisoare disperată de la ea
:„Sunt arestată; plecăm în America. Vreau măcar să te mai văd.
Vino să te mai văd la trenul cutare; voi fi la fereastră. La
revedere sau mai degrabă adio, dragostea mea”, după care urma
semnătura.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
275
A doua zi pleca cu trenul. Tatăl ei i-a permis să deschidă
fereastra la locul unde stabilise să-l vadă. Doar câteva clipe au
reusit să se vadă si să se îmbrătiseze cu gândul.
Noi, după ce duceam materialele sus, trebuia să lucrăm pe
galerie. Dar unii camarazi tineri mă rugau să nu facem munca
aceasta, ci să le spun câte ceva si apoi vor ajuta cu totii să facem
treaba ce o aveam de făcut. Eu am acceptat, dar ei au spus:
„Masonul acesta periculos nu poate să fie prezent la discutiile
noastre”. Şi eu l-am rugat pe Popescu Pera să nu se supere si să
se retragă. M-a privit cu tristete si s-a retras.
Dar, peste câteva zile, mi-a spus cu lacrimi în ochi:
- De ce procedezi asa? Cine sunt eu? Sunt un criminal, mati
văzut făcând vreo fărădelege? si a început a plânge.
Eu i-am răspuns:
- Ce pot să fac, domnule colonel? Esti mason, esti
dusmanul crestinilor si al legionarilor, iar acestia sunt camarazii
mei. Poti să dai dovadă că si dumneata crezi în Dumnezeu si te
rogi?
- Cred, a spus el, si dau dovadă.
- Bine. Luăm niste hârtie de la cei ce fac situatia, îti dictez
două-trei rugăciuni si ai trei-patru zile să le înveti.
- Bine, a zis el. Şi i le-am dictat. Dar a treia zi mi-a spus:
- Iată: hai să recit rugăciunile. Ele mergeau atât de bine ca
memorizare si erau atât de frumos exprimate, încât m-am mirat.
I-am spus:
- Nu e de ajuns. Trebuie să te si rogi nu numai să le stii.
- Cum să nu mă rog, că am nevoie de rugăciune?
Atunci l-am îmbrătisat si l-am sărutat cu bucurie si i-am
spus:
- Ah, domnule colonel, câtă bucurie îmi faci. Esti un om,
un om adevărat! Am toată încrederea în dumneata.
- Să mergem să spun camarazilor mei bucuria mea din
ziua de azi. Rămâi deoparte si apoi te introduc între noi.
Preot Nicolae Grebenea
276
Camarazilor le-am spus cam acestea: e mason, dar e un
om cinstit si sincer, capabil, caracter frumos, demn de stimă. Îl
iau pe garantia mea.
Şi l-am adus între legionari si am spus:
- Cerem scuze domnului colonel dacă, până l-am putut
cunoaste, am avut unele rezerve fată de dumnealui. Şi i-am făcut
cunostintă cu toti.
Dânsul s-a bucurat enorm. El însă nu trebuia să afle
niciodată puternica împotrivire ce a stârnit-o propunerea de a-l
primi între noi. A fost o dezbatere mai lungă si, văzând că ei nu
cedează, le-am spus:
- Dacă-l excludeti pe el, excludeti-mă si pe mine. Eu nu
mai pot veni pe la voi decât cu el. Singur nu.
Şi atunci ei au zis:
- Bine. Veniti cu el.
Dar eu le-am zis:
- Fiti atenti; trebuie primit cu toată inima. Vă rog să nu
schiteze cineva vreun gest de retinere care să-l facă să se simtă
prost.
Asa a intrat între noi.
Trebuie să întelegem cât de dureros este ca cineva, rupt de
familie, fără să aibă un cuvânt de la ea, osândit la muncă silnică,
trimis cu altii la muncă, să fie izolat ca un lepros, sub asuprirea
temnicerilor brutali si fără milă, câtă bucurie oferă primirea lui
în grupul colectiv! Un astfel de act e pentru el un adevărat
eveniment important în viata lui si poate fi o renastere.
De aceea, trebuie să întindem, cu dragoste, o mână oricui
vrea să se ridice spre lumină. Iar nu să-l privim cu dispret pentru
trecutul lui vinovat.
Trebuie să spun că Popescu Pera a fost apoi la nivelul
tuturor asteptărilor, spre cinstea lui. Ba le-a si depăsit.
Un om care mi-a stârnit un interes deosebit prin specificul
si originalitatea lui a fost plutonierul de sectie de jandarmi, din
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
277
Bucuresti, Bold. Acum era disperat si putin înfricosat. Corp bine
făcut, puternic. Oltean căsătorit cu o olteancă.
- Părinte, striga el, Vine potopul! Vine potopul, părinteee!
Potopul, urgia lui Dumnezeu! Ce ne facem părinte? Murim
părinteee!
- Linisteste-te, domnule Bold. Dac-o vrea Dumnezeu, nu
murim. Dar te rogi dumneata lui Dumnezeu ca să te ajute, să nu
mori aici, ci să te eliberezi si să mergi să-ti vezi sotia si copiii.
- Am uitat rugăciunile părinteee! Nu le mai stiu.
- Ai uitat si Tatăl nostru?
- Da, părinte. Fiindcă vine potopul.
- Nu mai stii nici o rugăciune?
- Ba mai stiu una pe care o ziceam când eram în servici.
- Ia spune-mi-o si mie.
Şi el începu, dar reproduc cu multă aproximatie :
- Doamne Dumnezeule, ajută-mi mie, plutonierul Bold,
când sunt călare, când sunt în patrulă, când sunt în escortă.
Apără-mă si mă păzeste pe mine robul tău totdeauna. Amin!
- Foarte frumoasă, plutonierule Bold, foarte frumoasă si
adaptată la nevoile dumitale de serviciu. Adapteaz-o acum la
nevoile de aici: „Doamne apără-mă si mă păzeste pe mine,
plutonierul Bold, când sunt în mină, când sunt pe galerie, când
sunt în abataj, când mă culc si când mă scol. Fii cu mine
totdeauna si păzeste cu dreapta Ta si pe sotie si pe cei patru
copilasi ai mei. Amin!”
Dar mai frumoasă-i rugăciunea „Tatăl nostru” si ea ne-a
fost spusă de însusi Domnul nostru Iisus Hristos. Hai s-o
reînvătăm. Am intrat într-un fost abataj de pe galerie si acolo i-o
spuneam cu glas tare, iar el o repeta după mine plângând. Dar
trei zile n-au fost de ajuns ca să o poată învăta. A trebuit să văd
de dânsul încă patru zile ca să o reînvete, într-atât sufletul lui era
de zbuciumat.
Întâlnindu-l mereu pe galerie, l-am întrebat:
Preot Nicolae Grebenea
278
- Ei, Bold (căci mi-a cerut să-i zic pe nume), dar ai fost
dumneata cumsecade în timpul serviciului?
-Ei, cumsecade! Nu, părinte, câte am făcut, mai ales în
Basarabia, dar oamenii nu i-am bătut. Am fost un ticălos,
părinte, ticălos, taică, de aia vine potopul.
Şi mi-a povestit o seamă de mici găinării pline de haz pe
care le făcea în Basarabia, mai ales când avea inspectie sau când
era ziua lui onomastică.
PE GALERIE LA VAGONETE
Viata rezervă surprize neasteptate detinutului. Din trei sau
patru evrei care erau la mină, unul mi-a fost dat să lucrez cu el.
Era un cantor bisericesc evreu care avusese o slujbă
importantă în Partidul Comunist, dar acum, din motive
neîmpărtăsite, se găsea aici.
Poate anume a fost dat cu mine, ca să ne certăm. Dar două
luni, cât am lucrat împreună, ne-am înteles bine.
L-am rugat să-mi cânte cântece religioase evreiesti. Cânta
frumos. Cu o voce baritonală si cu o plăcere deosebită intona
versetele sfinte. Semănau foarte mult cu versetele de la Utrenia
noastră. Aveau o notă de gravitate si profunzime.
Mi-a spus: „Numele Tatălui nostru nu e Israel, ci Eret
Israil - pământul sfânt al lui Israil. Mi-a vorbit de marile bogătii
ce le au în America evreii. Un singur bancher evreu din USA a
dat statului Israel ajutor în bani - l-a citat cu numele - mai mare
decât plata ce o datoram noi rusilor pentru despăgubiri de
război.
Avuseseră mari bogătii si în China, dar acum nu le mai
aveau.
L-am întrebat:
- Ce credeti voi, evreii, de ce nu s-a dus împărăteasa Vasti
în sala unde era bărbatul ei, împăratul Ahasveros, când a
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
279
chemat-o ca s-o arate comesenilor împăratului (căci, după
obiceiul oriental, femeile la ospete petreceau separat, iar bărbatii
la fel).
- Fiindcă s-a rusinat căci i-a cerut să vină goală,
dezbrăcată - asta e în traditia noastră, a zis el.
- Dimpotrivă, în Biblie, la cartea Estera se spune că a fost
chemată să vie împodobită, cu coroană pe cap... De unde această
nepotrivire între traditia evreiască si Biblie?
Sau evreul meu nu stia ce spune... Pe de altă parte nu
întelegeam cum de împărăteasa Vasti a îndrăznit să refuze pe
sotul ei, împăratul, dacă a chemat-o să vie împodobită cu
vesmintele ei împărătesti. Dar putem întelege refuzul ei dacă a
chemat-o să se înfătiseze dezbrăcată.
Dar ceea ce este mai important, si de asta l-am introdus pe
acest cantor evreu aici în jurnal, e că el ne-a spus:
- Talmudul nostru, care e o interpretare a Torei, adică a
legii evreiesti, are textele cunoscute si asa s-au publicat. Acest
lucru îl poate afla toată lumea din moment ce el e scris. Dar sunt
lucruri ce nu sunt scrise si pe care era bine si noi cantorii le
învătăm pe de rost. Ele sunt transmise oral din generatie în
generatie. Textele acestea nescrise nu le stie lumea neebraică, le
stim numai noi. E un secret al nostru, al fiilor lui Israil.
Deci în Talmud sunt texte nescrise ce se transmit oral si la
care ajung numai evreii. De ce nu le scot la lumină? Probabil că
ele cuprind lucruri grave la adresa celorlalte popoare din lume,
lucruri pe care nu le pot publica să nu stârnească furia celorlalti
împotriva iudeilor.
Ceea ce mă miră atunci este textul ce se află în Talmud:
„Pe cel dintâi dintre crestini ucide-l.” De ce si-au asumat acest
risc?
ORTINSKI
Preot Nicolae Grebenea
280
O figură deosebită care lucra la biroul lagărului ca detinut
era colonelul Ortinski.
Cine era el? Fost sublocotenent într-un regiment românesc
de pe frontul rus; pe o viroagă, singur cu plutonul său a căzut
prizonier. S-a întors în tară cu divizia Tudor Vladimirescu după
ce luptase la Debretin cu gradul de maior.
Avansat locotenent colonel, a câstigat încrederea rusilor -
era de origine poloneză - si a fost pus să facă o epurare a
ofiterilor din armata română. A lucrat cu o duritate extremă, fără
milă, ca cel mai temut executant. După vreo două-trei luni de la
sosirea mea la Nistru, m-a căutat si mi-a spus:
- Părinte, mă găsesc într-o situatie grea. Am nevoie de
ajutorul dumneavoastră.
- Cu plăcere fac ce se va putea, dar uite, aici sunt preoti
care te cunosc mai bine fiindcă stati demult laolaltă.
- Nu, de dumneavoastră am nevoie.
- Bine, te rog, dezvăluieste-te si spune-mi care e necazul
dumitale. Şi si-a început mărturisirea.
- Pus în situatia să fac epurarea ofiterilor, am lucrat strict
după ordinele ce le primisem. Nici o abatere nu am făcut. Nici o
derogare nu am admis. Eram sever si dur. Am exclus mila. Multi
au suferit enorm în urma epurărilor. Mă bucuram de un credit
deplin.
Atunci l-am întrebat:
- Cum atunci ai ajuns totusi să fii arestat?
- Iată, nu lucram singur, lucram cu unii subalterni. Dar
văzând ei cât de aspru, cât de dur lucrez în executarea ordinelor,
au început să se teamă de mine. Dacă facem o greseală, si-au zis
ei, ăsta ne bagă în puscărie; el nu stie de camaraderie,
colegialitate, el stie numai să execute fără milă ordinele. Şi de
teamă s-au coalizat contra mea si m-au băgat în puscărie căci
mi-au găsit o chichită cu care m-au înfundat. Şi acum mă găsesc
aici. Am mari regrete. Constiinta mi-e nelinistită. După cele ce
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
281
am făcut cu devotament, iată recunostinta: temnita. Caut linistea.
Ajutati-mă dacă puteti.
- Ai făcut greseli mari, i-am zis. Numai ordinele drepte,
cinstite si neîmpovărătoare trebuie să le aplicăm întru totul.
Celelalte, prin aplicare, le îndulcim, le aducem în acord cu
dreptatea, bunătatea, adevărul si mila. Altfel promovăm răul si
prin corectitudinea noastră instaurăm pe pământ nedreptatea,
asuprirea, teroarea si orice fărădelege. Dacă ordinele vin de la
niste autorităti nedrepte si criminale, noi devenim instrumentele
prin care ei îsi împlinesc planurile lor nedrepte si asupritoare.
Nu suntem niste automate. Dumnezeu ne-a lăsat ratiunea. Cu ea
noi putem aprecia si ordinele care ni se dau, dacă sunt conforme
cu Binele, cu Dreptatea, cu Adevărul, cu ideea de progres. Şi
dacă nu sunt conforme, nu le împlinim, ne retragem. Şi dacă
rămânem, atunci, considerând că sunt interpretative, vom
introduce în aplicarea lor spiritul ce rezultă din ideile de mai sus.
Dar ordinele ce le primeai dumneata stiai că vin de la rusi,
desi nu direct, ci prin medierea românilor ce ti le dădeau. Dar
rusii nu voiau binele nostru. Asta s-a văzut din primele zile ale
ocupatiei României de către ei. Deci ele trebuiau aplicate cu
rezervă si cu îmbunătătire substantială.
Dumneata le-ai executat cu asprime. Şi acum ai mari
regrete. Că ai ajuns la regrete e minunat. Esti pe drumul bun. Ele
sunt ca o baie a sufletului. Cu ele spălăm păcatele noastre. Ne
usurăm si mergem înainte, spre bine acum, spre îmbunătătire si
renastere.
Domnule Ortinski, ai nădejde. Mila lui Dumnezeu e mare.
El nu are pe nimeni de pierdut, ci vrea ca toti să ne mântuim prin
pocăintă si iubire. Şi să stii că nici un păcat al nostru, oricât de
mare, nu poate birui mila si iubirea lui Dumnezeu de noi.
Numai să ne întoarcem spre El cu regretul păcatelor noastre. Cu
lacrimi si cu gândul de îndreptare. Cu aceeasi sinceritate cu care
ai lucrat în trecut pe calea pe care ai mers, cu aceeasi sinceritate
Preot Nicolae Grebenea
282
lucrează acum pe calea întoarsă spre mântuire, spre curătie si
sfintenie. Dumnezeu ti-a arătat mila lui prin regretele si
nelinistea ce te-au cuprins. Departe de a fi pierdut, esti pe
drumul mântuirii. Mergi în liniste pe el. Ne vom întâlni de-acum
mereu împreună ca să ne sfătuim si să ne mângâiem împreună.
Sunt bucuros că m-ai solicitat, dragul meu, si cu bucurie îti
stau la îndemână.
Mi-a multumit. Apoi ne întâlneam zilnic si discutam într-o
discretă retragere, cele ce mi se păreau potrivite pentru mersul
lui înainte spre câstigarea linistii si păcii lăuntrice.
Fireste, a trebuit să învete si câteva rugăciuni pe care să le
spună zilnic de două ori. Mergea bine si, treptat, îsi câstiga
linistea.
Mai târziu au intrat în lagăr trei insi civili, care probabil
aveau rosturi importante în partid. Când au dat cu ochii de
Ortinski, unul din ei a început să-l înjure. Apoi a făcut rost de o
nuia si a început să-l lovească peste mâini si chiar peste fată.
Ortinski a început să fugă, dar acela îl urmărea de la spate,
lovindu-l peste mâini si înjurându-l.
Scenă tristă. Un străin cade peste tine, condamnat, si te
bate pe tine care esti lipsit de apărare. Acesta e un abuz
nepermis.
Dar aceasta arată si furia si revolta si dusmănia pe care
faptele ce le-a făcut Ortinski le-a stârnit în cei ce le-au suportat
sau au auzit de ele.
De aceea, oriunde am fi, în orice post, să ne purtăm astfel
ca atunci când plecăm să nu stârnim păreri de rău si, când ne
întâlnim cu cei cu care am lucrat înainte, reîntâlnirea să fie ca o
sărbătoare în care parfumul trecutului să se ridice si să ne
împingă la calde si prea plăcute îmbrătisări.
INSPECŢIE ÎN LAGĂR
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
283
Într-o zi, când toti lăgăristii eram acasă, adică nu în mină,
ne-am trezit cu o inspectie. Am fost asezati toti în rând, în curte,
ca inspectorul să ne vadă, să ne identifice pe toti si să dea
dispozitiile lui.
Inspectorul era un locotenent major. El controla toate
lagărele de detinuti de la combinatul Baia Mare: Baia Sprie,
Cavnic si Nistru.
Citea după tabel pe fiecare, care trebuia să spună:
„prezent”.
Când a auzit numele meu s-a oprit si a strigat: „iesi din
rând, asa o grămadă de reclamatii am împotriva ta” si arătă cu
mâinile închipuind teancul: era mare cât două-trei cărti mari.
Când a terminat, a dat unele dispozitii ca să lucrăm cu
spor, spre binele nostru si al patriei. „Toti trebuie să iubim Patria
si să ne arătăm iubirea muncind cinstit pentru ea.”, a spus el. Din
tonul lui linistit si deloc amenintător se putea deduce că nu e un
om rău.
Apoi m-a luat pe mine si m-a dus într-un birou si a început
a vorbi asa:
- Noi vrem să reeducăm detinuti politici ca să înteleagă
conceptia noastră socială si de viată. Bătrânii nu ne mai
interesează ca să-i cucerim. Ei au cunoscut multe, au altă
conceptie si ar fi de prisos să încercăm. Ne interesează, însă,
tineretul. Pe el trebuie să-l câstigăm neapărat.
Îti fac două cereri pe care te rog să le împlinesti. Promitemi
că nu faci aici o propagandă politică contra noastră, că nu vei
dezvolta nici o activitate politică împotriva noastră si promitemi
că nu vei dezvolta nici o activitate religioasă si că nu vei da
nimănui îndemnuri, sfaturi, lămuriri pe linie religioasă, adică te
vei retine si nu vei da nimănui asistentă spirituală.
- La prima cerere vă spun că o accept imediat si că o voi
respecta cu strictete. De altfel, nici până acum nu am făcut ceva
Preot Nicolae Grebenea
284
contra dumneavoastră. Cu atât mai mult de acum înainte nu voi
dezvolta nicidecum o activitate politică contra dumneavoastră.
Mă voi retine total. Vă promit solemn.
În ce priveste cererea a doua, vă rog să mă iertati, nicicum
n-o pot primi. Noi suntem arestati, lucrăm în conditii grele.
Suntem uitati de familii, cărti si gazete nu avem, moartea la tot
pasul e lângă noi, iar regimul e sever. Rupti de toate, ne-a rămas
numai Dumnezeu.
El e nădejdea si singurul nostru reazem. Cum am putea,
părăsiti de toti, să ne despărtim de El? El e azi totul pentru noi.
Toti îl caută si au nevoie de lămuriri, de ajutor spiritual. Ca
preot crestin pot eu să resping pe cineva dacă vine si îmi cere un
ajutor spiritual? Pot eu să spun: n-am voie să vorbesc si să mă
retrag? Acest lucru nu l-as face orice s-ar întâmpla.
Cugetati dacă un preot cinstit ar putea primi cererea
dumneavoastră, si dacă nu este în drept să o respingă.
Ne cereti să lucrăm cinstit si cu spor. Noi lucrăm, slavă
Domnului, cu spor. Acesti detinuti ar mai putea lucra ei cu spor
pentru binele Patriei, dacă li s-ar lua această nădejde în
Dumnezeu?
Nu resping cererea dumneavoastră. din îndrăzneală. Nu!
Ci din necesitate: mi-e imposibil a o primi si nu vreau să vă
însel. Vă spun deschis: Nu!
Dânsul a răspuns:
- Bine, Grebenea, sunt multumit si dacă împlinesti cu
strictete si numai cererea mea cea dintâi.
La aceasta am răspuns:
- Fiti sigur, o voi împlini întocmai.
Atunci dânsul mi-a întins mână si mi-a spus:
- Bine, Grebenea, sper ca la o nouă întâlnire să-ti spun si
lucruri mai bune decât acestea.
Am plecat si mi-am zis: „Iată un om cinstit, neabuziv, care
întelege si pe altii si nevoile lor, nu numai pe ale sale si ale celor
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
285
pe care îi serveste”. Eram bucuros în inima mea că am
descoperit un astfel de om între ofiterii români ai tării în acel an.
Trebuie să adaug că am găsit mai târziu si alti ofiteri de
militie si securitate cu inimi nefalsificate, obiective si de
omenie, cu dor de bine si cu atitudini alese, mai curând de ajutor
decât de asuprire, si cu tendinta de a se ridica mai presus de
obligatiile lor oficiale.
ABUZURI OFICIALE
Nu stăteam pe roze în lagăr: muncă multă, alergări, bătăi
pe fată si mai ales pe ascuns, când bătăile trebuiau să fie mai
grele, insulte. Acestea veneau mai ales de la personalul de pază
unguresc. Acestia dovedeau o ură pe care si-o manifestau prin
loviturile obrajilor si trupurile bietilor detinuti români. Unii
spuneau: „Să te păzească Dumnezeu să stai într-un lagăr cu
conducere maghiară!”
Dacă în alte locuri nu era justificat, poate, însă acest
strigăt aici era justificat pe deplin. Aici asa era: ungurii îsi
făceau de cap. Nu treceau 10-15 zile să nu se audă: „iar a fost
luat cineva si bătut bine în dos, sus”. Cei bătuti erau amenintati
să nu spună că au fost bătuti si, de frică, unii nu spuneau decât
celor mai intimi ai lor. Dar uneori erau văzuti când erau dusi sau
când veneau de la locul de bătaie, rosii la fată si cu urme
evidente ale loviturilor pe care le-au primit. Zadarnic tăgăduiau
cei în cauză, semnele de pe ei erau mai convingătoare decât
cuvântul lor.
Dar ce mi s-a întâmplat mie într-o zi? Eram de serviciu pe
lagăr în ziua aceea. Câte un detinut era în fiecare zi de serviciu
pe lagăr si el intra ultimul în mină după ce controla toate
barăcile si le închidea când curătenia în ele era gata. De
asemenea, trecea pe la bucătărie să vadă dacă toate sunt puse la
Preot Nicolae Grebenea
286
punct pentru masă. El mătura si ducea gunoiul.
În acea zi, după ce toate erau gata si mă îndreptam spre
iesire ca să intru în mină, un soldat, din locurile de pază de sus,
începu cu câteva ocări si insulte la adresa mea, cu privire la cine
eram eu si cine erau toti lăgăristii. Mi-am dat seama că el era
indus în eroare. Eu i-am zis:
- Lasă-mă, camarade, suntem noi destul de necăjiti, nu ne
mai necăji si tu.
După iesirea din mină si după baia obisnuită, pe când mă
pregăteam să merg la masă si lumea se aduna în curte pentru
asta, ungurul mic si nenorocit, care zilnic bătea la numărătoare
câtiva oameni si de care am aflat că-si bătea si sotia de două-trei
ori pe lună, mă chemă si-mi spuse că am insultat soldatul si
trebuie să-mi iau pedeapsa. Eu i-am spus ce s-a întâmplat, că nam
nici o vină si dacă as avea una, nu el trebuie să o stabilească,
ci directorul.
- Vino sus, mi-a zis, si mă lămuresti acolo.
- Nu e nevoie de altă lămurire, lămurirea am dat-o deja.
Atunci el m-a prins de mână să mă ducă cu sila. Dar eu mam
desprins si am scăpat. Lumea în rând pentru masă privea
scena. Atunci el începu să mă izbească cu palmele si cu pumnii
peste cap, peste fată si cu picioarele mă izbea în fluierele
picioarelor. M-a umplut de sânge pe fată. Atunci mă izbea mai
ales în piept si pe picioare. Nemaiputând suporta, am tâsnit
furtunos spre sala de mese si am intrat înăuntru răvăsit cum
eram.
- Uitati, domnilor, cât de frumos petrecem noi aici la mină
si cât de bine se poartă militienii unguri cu noi. Mă arătam
tuturor plin de sânge. Astea-s semnele văzute; numai dacă m-as
dezbrăca s-ar putea constata cele nevăzute.
Cum un ofiter ungur supraveghea masa, i-am zis:
- Ce ziceti, domnule sublocotenent, nu-i asa că ne merge
bine aici?
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
287
Era foarte stingherit si în cele din urmă replică:
- Cine a făcut asta?
- E omul care bate fără motiv în fiecare zi câtiva oameni si
nimeni nu-l opreste.
- Lasă, o să cercetez, a zis, iar eu, flămând, m-am asezat la
masă.
Dar ce mi-au spus camarazii după masă? Locul unde m-a
oprit militianul si au avut loc cele expuse era tocmai la liziera
dintre locul pe care puteam să ne plimbăm si locul pe care dacă-l
depăseai soldatii aveau ordin să tragă. El era despărtit de zid
numai de vreo doi metri. Nu sesizasem primejdia: ferindu-mă de
loviturile militianului puteam depăsi liziera si soldatul să tragă.
Numai întâmplător n-am depăsit linia sau bunul Dumnezeu m-a
păzit, căci soldatul pândea cu pusca pregătită ca să tragă. Deci
planul era pregătit ca să fiu ucis dacă...
Mai târziu, sublocotenentul ungur, arătând o atitudine
foarte binevoitoare fată de mine, mi-a spus:
- Am cercetat si am aflat că militianul e vinovat. Am cerut
pedepsirea lui.
Dar cine să-l pedepsească, căci probabil directorul, îl
îndemna să facă ceea ce făcea, precum si pe ceilalti ce băteau
detinutii.
Militianul acesta ungur, cel mai abuziv, n-a fost mutat,
nici n-am putut deduce din ceva că el ar fi fost pedepsit pentru
abuzurile lui.
În acest timp, directorul ne aduna destul de des ca să dea
dispozitii si, poate spre a ne sustrage atentia de la greutătile prin
care treceam, spunea niste bancuri nesărate la care multi, spre a-l
satisface, începeau să râdă. Era viclean si perfid, altfel un om
mult prea simplu pentru a întelege detinutii ce-i avea sub
comandă. Cu totul simpli fuseseră si ofiterii de la Baia Sprie, dar
erau mai naturali si mai putin falsi ca acestia. Ei erau români.
În ce-i priveste pe detinutii de la această mină erau din
Preot Nicolae Grebenea
288
toate straturile sociale, însă numai un număr mic de tot erau
tărani.
Între detinuti s-au creat frumoase prietenii după înclinatii,
profesiuni, culoarea politică.
Erau si câtiva ofiteri superiori din marina română ce se
păstrau destul de izolati de ceilalti. Unii spuneau că sunt masoni.
Nu am întretinut relatii cu dânsii.
Aviatia îl avea ca reprezentant al ei pe căpitanul Vasile
Ciobanu, socotit ca cel mai bun aviator al tării. El făcea
zborurile cu membrii guvernului în străinătate, el zbura cu vreun
reprezentant mai important al partidului care trebuia dus peste
hotare. Cum a căzut, nu stiu. Dar era foarte usor să cazi complet
nevinovat, fiindcă comunistii erau foarte bănuitori.
Am strâns raporturi frumoase cu acest ofiter ales pentru
seriozitatea lui. Se bucura de un frumos prestigiu ca om pentru
judecata lui cumpătată. În micile conflicte ce s-au ivit uneori
între unii intelectuali din mină el a intervenit totdeauna cu un
spirit de împăciuire deosebit. Nu-mi amintesc dacă mai era în
lagăr în 1953, când s-a făcut o grevă. Căci nu-mi amintesc de el
dacă a fost grevist si numai în ea credeam eu că îi era locul.
Un om cu preocupări filosofice deosebite a fost Gabriel
Constantinescu. Fost ofiter de cavalerie, epurat, era la arestare
profesor de filosofie. Originar din Sibiu, fiul scriitorului Paul
Constant, cultiva meditatia metafizică. A reusit să capete ceva
hârtie si să scrie ceva, de-mi aduc aminte bine, a scris câteva
eseuri filosofice. Dar nu le-a putut scoate afară. Era bine
înzestrat si promitea.
Când cineva, din conditiile grele de miner, evadează pe
terenul filosofiei sau al poeziei, stârneste atentie si, dacă are si
talent, admiratie.
GREVA
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
289
Lucrurile mergeau tot mai rău în lagăr. Munca era grea,
dar o suportam si o făceam chiar cu tragere de inimă.
Ce nu se mai putea suporta? Bătăile „discrete” sus,
înmultirea pedepselor, carcera, bătaia de joc. Inspectii nu veneau
ca să putem cere îndreptări si ungurii, directorul si subalternii,
îsi făceau de cap.
Nu mai eram mineri, eram niste unelte de exploatat de
care-si băteau joc niste imbecili iresponsabili. La sesizările si
cererile făcute de unii pentru a ne restabili în drepturile umane,
urechile celor ce le primeau erau închise, iar inimile
nesimtitoare.
Am stat cu picioarele în apă rece atâtea ceasuri câte mi sau
cerut, am stat într-un picior cu fata la perete în dese rânduri,
am primit carcera de mai multe ori si apoi intrarea în mină. Am
suferit si ocări si insulte.
M-am nimerit în zi de sărbătoare în carceră si m-am
bucurat că am prilejul să meditez în liniste si să mă rog.
Apăsarea în lagăr crestea. Viata noastră era în mâna unor
neciopliti plini de ură, fără scrupule si fără teamă când făceau
răul.
Militienii erau înrăiti; poate înainte fuseseră mai buni, dar
acum erau la această mină răi, foarte răi. Poate i-a înrăit regimul,
poate erau mai dinainte si regimul le-a sporit răutatea. Mereu li
se spunea când li se făcea educatia: „Nimeni nu este demn să fie
gardian dacă nu urăste din toată inima pe contrarevolutionari, pe
legionari si pe toti detinutii politici.” Iar mai târziu li se spunea
că trebuie să urască mai întâi pe legionari si apoi pe toti ceilalti.
Poate fiind secui si unguri erau infectati de fermentul
sovinismului maghiar care li s-a inoculat de o propagandă
maghiară timp de 20 de ani si le-a intrat în sucum et in
sancvinem ca o otravă ce i-a îmbolnăvit.
Nu stiu! Dar se purtau ca niste neoameni.
Am cugetat că trebuie făcut ceva spre a iesi din această
Preot Nicolae Grebenea
290
situatie grea. Era posibil să ne lăsăm ucisi ca niste lasi fără a
schita o împotrivire? Eram oare niste viermi peste care să calce
cu piciorul oricine vrea din cei ce erau deasupra noastră prin
posturile lor? Am discutat cu unul si cu altul; murim pe
încetul în fiecare zi ca niste nevolnici, ca niste imbecili
inconstienti. Trebuie să ne ridicăm în picioare si, dacă e să
murim, atunci să murim frumos, în picioare, în luptă, în
împotrivire, ca niste luptători ce am fost.
Trebuie să organizăm o grevă. E singurul clopot de alarmă
ce stă la îndemâna muncitorului când patronul nu vrea să stea de
vorbă cu el ca să-i îndulcească situatia. Probabil în această
ridicare vom muri; comunistii sunt duri; nu vor putea ierta
această ridicare. Dar vom muri demni, frumos, senini ca unii ce
singuri am intrat în această eventualitate, acceptând din
necesitate moartea.
Era în lagăr un admirabil inginer ce făcuse războiul si la
23 August, când noi am întors armele contra nemtilor si urma să
luptăm alături de rusi contra lor, colonelul comandantul
regimentului a spus: „Mergem la sovietici ca să luăm dispozitii
de la ei cum să ne încadrăm în dispozitivul de luptă.”
Atunci acest inginer, cu un miros mai fin, care era
comandant de companie, a zis:
- Eu nu merg la rusi.
Colonelul i-a zis:
- Cum vrei.
- Cei ce nu vreti să mergeti la rusi veniti la mine, a strigat
inginerul si câtiva ostasi s-au atasat de compania lui.
Colonelul s-a dus si rusii l-au luat prizonier cu tot
regimentul. Asa au procedat ei si cu altii: i-au înconjurat cu
tancurile si i-au dezarmat si i-au făcut prizonieri. Altora care nu
mergeau la ei le-au tăiat drumurile cu tancurile si i-au luat
prizonieri. Asa au luat în câteva zile - ca niste banditi -130.000
de prizonieri români si „pohod na Sibir”.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
291
Dimpotrivă, inginerul, cu admirabilul lui fler, a intuit
situatia, a venit cu compania prin porumburi si păduri, evitând
drumurile mari, si a ajuns cu ea acasă.
Eu mi-am zis: cu acest om inteligent trebuie să organizez
greva. Ea trebuie organizată discret ca să nu prindă de veste
informatorii. El a acceptat cu entuziasm.
Am discutat si eu si el cu unii pe care i-am crezut că vor
intra în grevă. Dar situatia nu era coaptă pentru grevă. Unii încă
mai râdeau la glumele directorului. Deci nu ajunsese cutitul la
os. Până când mai râd unii, nu putem da drumul grevei. Dar nici
n-o putem amâna mereu pentru că câtiva sărăntoci se vor găsi
oricând să râdă.
Dar cum s-o facem? Eram condamnati la muncă silnică. A
refuza munca însemna a te expune împuscării, justificată legal.
Atunci ne-am zis: refuzăm masa. Asta putem să o facem.
Ne pot împusca si pentru asta, dar fără o justificare legală. Şi,
dacă nu mâncăm, nu putem să lucrăm.
Asa am hotărât. Dar am prevenit oamenii: „Fiti pregătiti
de moarte. Să o primim hotărâti si senini, ca strămosii nostri
daci.”
Asteptam momentul întelesi. Inginerul era în alt schimb
decât mine. El sau eu trebuia să dezlăntuim greva la iesirea din
mină si la venirea la masă.
A dezlăntuit-o el. Flămânzi, oamenii mergeau la dormitor
si refuzau masa. M-am bucurat enorm. Abia asteptam să intru si
eu în grevă. Unii oameni erau încă în expectativă. Dar când am
intrat si eu cu oamenii din schimbul meu ce se hotărâseră a intra,
atunci unii au iesit din expectativă si au intrat si ei în grevă. Asa
că, din vreo mie o sută si ceva, mai bine de 600 au intrat în
grevă.
Câtiva oameni de mare calitate n-au intrat în grevă, nu
fiindcă erau nevolnici, ci fiindcă au considerat că nu e încă
momentul.
Preot Nicolae Grebenea
292
Inspectorul minelor, locotenentul major cunoscut, a venit
imediat la mină, adică în lagăr, si îndată m-a chemat.
- De ce ati început greva? m-a întrebat. I-am descris
situatia insuportabilă din lagăr cu asuprirea de către unguri.
Acestei situatii îi preferam moartea. Am fost uitati în mâinile
murdare ale unor oameni fiară de inimă.
Greva nu am făcut-o cu scopul unei opozitii fată de partid.
Ea n-are acest caracter. În gândul nostru ea a vrut să fie un
mijloc prin care să tragem organele superioare competente la
discutii cu noi, să le arătăm greaua situatie în care ne găsim si să
cerem o nouă situatie si îndreptări. Nu greutatea muncii ne-a
împins la acest act disperat, ci greutatea suportării asupririi si a
obrăzniciei ungurilor.
- Cine a organizat-o? Ai lucrat singur? A mai întrebat.
- Nu! Ci cu inginerul cutare (îi caut în memorie numele si
nicicum nu-l găsesc acum).
Nu m-a certat, nu m-a înjurat, nu m-a amenintat, ci mi-a
spus:
- Situatia e grea.
N-am găsit un ofiter de sub comunisti mai întelept, mai
bun si mai de omenie .
Cele spuse cu gura mi-a cerut să le scriu într-o declaratie.
Lucru pe care l-am făcut imediat. După mine l-a chemat si pe
inginer. A dat si el declaratia sa confirmând cele spuse de mine.
Aceeasi atitudine admirabilă a avut-o si fată de dânsul.
Nu stiu cum îl cheamă si dacă mai trăieste ca să-i pot
multumi astăzi cu recunostintă acestui ofiter admirabil pentru
minunata lui tinută si pentru omenia deosebită.
După vreo 30 de ore ne-am trezit în lagăr cu un colonel
care a intrat ca o furtună înjurând si tinând în mână un pistol.
Ne-a scos în fată pe sefii grevei, precum si pe alti câtiva pe care
administratia îi considera că sunt periculosi si ar putea organiza
o altă grevă. Între ei era si colonelul Ion Popescu Pera care
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
293
intrase în grevă cu hotărâre.
- Aduceti pe cineva care să le pună lanturile.
Şi au adus un legionar ce lucra la fierărie.
- Pune-le lanturile la banditii ăstia, a ordonat colonelul.
Dar el a răspuns:
- Pot să le port, dar să le pun la camarazii mei, nu!
- Bagă-l si pe tâlharul ăsta în lanturi, a strigat colonelul
directorului.
Peste două zile am plecat la Aiud 82 de persoane. Ele nu
erau numai de aici, ci si de la celelalte lagăre cu insi care nu
făcuseră nimic, dar au fost luati pe bănuiala că sunt suspecti si
deci ar putea si ei pregăti o grevă.
Colonelul, înainte de a ne expedia la Aiud, n-a făcut nici o
anchetă, oricât de sumară. Pe el nu l-a interesat, se vede, decât
ridicarea noastră de aici si curătarea terenului. Deci greva
noastră nu a avut efect pentru noi care am initiat-o.
Pentru cei ce au rămas la mină nu stiu, dar, întrucât n-au
adus la Aiud pe sutele de grevisti ce au intrat în grevă e de
presupus că au stat de vorbă cu ei si le-au îmbunătătit conditiile
de lucru si de tratament după aceea, adică în lagăr.
Până la eliberarea mea, eu, izolat la Aiud, nu m-am mai
întâlnit cu grevistii de la Nistru ca să aflu ce s-a mai întâmplat
după ridicarea noastră si aducerea la Aiud.
Am auzit mai târziu că s-a auzit la ONU de faptul că în
România detinutii politici lucrează în mine si de tratamentul lor.
Peste un an munca în mine a detinutilor politici s-a întrerupt.
Într-adevăr, România se pregătea să intre în ONU - ceea ce se
întâmplă în 1955 - si între conditiile prealabile una va fi fost si
aceasta: scoaterea detinutilor politici din mine si poate cererea
eliberării lor, căci, asa cum am spus, anul 1954 a fost ultimul an
în care detinuti politici au lucrat în mină.
La Aiud am fost dus imediat în fata a trei tovarăsi civili
care m-au întrebat:
Preot Nicolae Grebenea
294
- Ce-ai făcut, mă? De ce te-au adus aici?
Eu le-am explicat pe larg conditiile în care lucram,
climatul general, împreună cu bătăile, că am făcut grevă nu cu
gândul unei înfruntări a autoritătii, ci cu gândul ca să o aducem
să ne vadă si să stabilim noi conditii de muncă si de existentă la
mină.
Situatia era insuportabilă si ne-am ridicat să o schimbăm.
Consideram că moartea e preferabilă continuării vietii în acele
conditii de asuprire si bătaie dejoc.
- Bine, a spus unul dintre ei. Bine. Aici nu vă va mai
tulbura nimeni. Veti avea liniste, multă liniste…, a spus ironic.
Era 27 septembrie 1953. Erau trei ani de când am fost dusi
la mină. Mă asteptam la o bătaie. Dar nu. Nu m-au bătut deloc.
Mi-au pus frumusel lanturile cu verigi groase. De la zala rotundă
dintre picioare era legat un lant care mergea în sus spre mijlocul
corpului, care si el a fost încins cu un lant. De lantul de la
mijloc, prin câte o verigă, s-a anexat câte un lant cu care mi-au
cuprins mâinile. Mâinile mi-au fost prinse cu lantul nu peste
piele, ci peste zeghe. Lanturile erau, după câte am înteles, de 8
kg în greutate. Totusi erau destul de lejere că puteam duce
tineta.
Eram izolat, singur, am purtat lanturile în această formă 24
de zile.
Apoi mi s-au scos lanturile de la mâini. Am rămas însă cu
celelalte. Eram singur si nu mă plângeam că sunt singur. Pentru
că nu aveam cui. Examinând cele ce au fost, eram bucuros că
am făcut greva. Departe de a mă întrista de pedeapsa ce mi s-a
dat, mă bucuram. Mă asteptam si la bătaie si eventual la mai
mult.
Eram foarte supravegheat si nu puteam vorbi cu vecinii.
Încă nu învătasem alfabetul morse cu care mai târziu vorbeam
cu cei din celulele vecine si puteam transmite prin vecini un
gând, un salut, până în celulele mai îndepărtate. Departe de a mă
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
295
plictisi din cauza singurătătii, fără nici o carte, fără nici o
legătură cu familia, mă simteam bine. Sufletul meu era linistit.
Nu-mi imputam nimic pentru prezent. Regretam că unii ani mai
tineri i-am petrecut fără o orientare mai înaltă, desi făcusem
teologie. Jucam table, sah, cărti, timp în mare parte pierdut.
Acum eu repetam în gând texte biblice, lectii de istorie, teme de
teologie, meditam si mă rugam. Timpul trecea usor si eram
multumit.
La 50 de zile m-au dus la baie după ce un detinut tigan mia
scos lanturile si am făcut o baie fierbinte de 20 de minute. A
fost o mare plăcere. Un deliciu. Apoi mi s-au pus iar lanturile.
După aceea, tot la 30 de zile absolut regulat făceam câte o baie
de 20 de minute iar la 27 martie mi s-au scos definitiv lanturile.
Deci, am înteles, pedeapsa mea a constat într-un regim de
izolare si de lant timp de 6 luni de zile. De acum ieseam din
pedeapsă.
Cineva din conducere mi-a zis:
- Ai terminat cu pedeapsa. De acum te mut cu alti detinuti.
Dar la muncă nu te scot. Nu meriti. Ai fost un răzvrătit. Stai la
celulă de acum. Munca e o onoare. Ea e un drept al detinutilor.
Dar tu ai pierdut acest drept. Poartă-te de acum corect că noi
avem si alte pedepse decât cele pe care le-ai primit.
- Dar...
- Taci! N-ai dreptul să vorbesti. Şi ofiterul a închis usa
celulei.
Peste câteva minute gardianul mă anuntă:
- Fă-ti bagajele.
Şi m-am mutat într-o celulă cu alti trei camarazi. Erau
adusi si acestia de la Baia Sprie. Dar nu meritam paturi, nici
saltele, ci trebuia să dormim pe o rogojină fiecare, cu câte o
pătură de om cu două pernute ca cele de la armată pentru toti
Preot Nicolae Grebenea
296
patru.
Cu niste haine de puscărie dintre cele mai rele. Ni s-a
admis ca fiecare să-si ia de la bagajele sale câte un pulovăr si
câte o pereche de ciorapi grosi, dar eu nu aveam nici pulovăr,
nici ciorapi grosi. Întâlnirea cu ceilalti camarazi s-a făcut cu o
mare bucurie, cu îmbrătisări si cuvinte calde. Dar efuziunile
sentimentale le-am întrerupt repede. Căci eram priviti prin vizetă
în chip insistent si i-am fi supărat pe observatori. Nu e voie să te
bucuri prea mult în temnită.
O iesire din izolare după sase luni e un eveniment. E o
schimbare de decor, desi tot în celulă. Cu toate că nu e nici o
podoabă vezi oameni. Nevoia de peisaj e o necesitate a
sufletului. Omul are si necesităti estetice.
Dar aici mai era ceva: intrai între camarazi care te primeau
cu căldură si inimi vesele.
Eram în Zarcă. Regimul era sever, hrană putină, plimbarea
era acum regulată, căldura minimă: trei kg pe zi de lemne pentru
o celulă. Uneori au băgat sobe rotunde ca să încălzească cu
rumegus. Atunci ne încălzeam mai bine. Militienii erau cu fata
încruntată.
Totusi nu ne simteam rău. Găseam bucuriile în noi însine.
Făceam glume. Discutam literatură, filozofie, teologie, de toate.
Ungeam gamela pe ascuns cu putin săpun si scriam pe ea câteva
propozitii din limba franceză, germană, engleză sau alte limbi si
le învătam: era lectia pe o zi. Toti făceau lectii. Era o emulatie în
a învăta, surprinzătoare, căci toti erau cu nădejdea eliberării si
nimeni nu era disperat. Pe de altă parte, această preocupare era
si linistitoare: îti dă sentimentul că te ridici, că, stiind, reprezinti
ceva, că nu pierzi timpul fără folos acum si că nu vei fi inutil
mâine. Un sentiment stenic se aseza în tine. Acesta îti întărea
sănătatea.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
297
Se apropia iarna, frigul crestea, dar nu ne plângeam.
Noaptea ne înveleam cât mai bine, ca să nu pătrundă frigul pe
lângă pătură iar căldura dintre ea si corp să nu se risipească.
Ne înfigeam câte doi unul în celălalt, ca dintr-o parte să fie
căldura asigurată de către partener si numai din cealaltă parte să
vină frigul. De aceea nu îndrăzneam să ne culcăm pe spinare,
puteam amorti de frig, ci numai într-o parte. Fiindcă la dormitul
într-o parte te trezesti mai repede, ca să te controlezi dacă te-ai
dezvelit, dacă ai înghetat putin, ca să te freci si să te acoperi.
A venit o iarnă grea, dar regimul nostru era tot acelasi:
fără pat si saltele, ci pe rogojina asternută pe podea.
În zilele când frigul era cel mai mare, gardianul spunea:
„Nu avem lemne” si trei-patru zile nu aveam lemne de foc. Apoi
iar erau lemne. Dar dacă se întetea frigul iar nu erau lemne, căci
era o corespondentă perfectă între cresterea frigului si lipsa
lemnelor pentru noi.
În zilele de frig mare noi ne puneam, ziua, spate în spate
câte doi ca să adunăm putină căldură sau, mai bine zis, să o
păstrăm pe cea pe care o aveam. Discutam zâmbind si făcând
haz de lipsa lemnelor si de conditia noastră.
Gardienii erau putin mirati că mizeria în care trăiam nu
afecta buna noastră stare de spirit... Atunci ne-am adus aminte
de o poezie a marelui poet al temnitei si dureriilor, Radu Gyr.
Poezia se numeste Ca bozia, pentru că oarecum se potriveste cu
starea în care eram noi atunci:
Ca bozia de pe maidan, semeată,
Lupt îndărătnic fără cer si ploaie,
Cu brâncituri între hârburi si gunoaie
Fac loc pentru netrebnica mea viata.
Preot Nicolae Grebenea
298
Şi ca urzica sunt, mă-ndes cu fierea,
Cu ticăloasa mea amărăciune;
Ce dulci mi-s tepii când nu le stiu puterea
Ce tare-s în superba-mi spurcăciune...
Strivit sub tălpi mai iute dau seminte,
Mai viu duhnesc când mi se smulge-o foaie,
Cresc vrăjmăsit mai dârz din umilinte,
Ca bozia mă-nalt peste gunoaie.
Şi ca urzica ies prin garduri sparte
Întărâtat de-o dusmănie sfântă.
Târziu, când voi muri în marea frântă,
Îmi voi înfige tepii chiar prin moarte.
CU TRAIAN COLHAN ÎN CELULĂ
În primăvara lui 1955 m-am mutat în celulă cu Traian
Colhan. Probabil conducerea a considerat că a făcut o prea mare
concesie că mă mutase cu patru insi în celulă. Şi m-a mutat în
doi, dar de astă dată cu câte o saltea de paie pe podea pentru
fiecare si cu pernuta respectivă. Mare îmbunătătire era salteaua.
M-am bucurat mult. Traian Colhan era un muncitor calificat cu
liceul industrial. Lucrase la fabrica de avioane I.A.R. Brasov.
Era din satul Laz, judetul Alba. Era un român întreg si plăcut.
Frumos fecior, necăsătorit încă, energic si destept. Era legionar.
Scrisese o poveste în care el a ucis doi rusi. S-a găsit la
perchezitie manuscrisul cu povestea si fictiunea sa a fost luată
drept realitate. A fost arestat. Nu stia prin ce împrejurare au aflat
rusii că el a ucis doi rusi. L-au luat din mâinile noastre si urmau
să-l ducă în Rusia să-l judece. L-au băgat într-o formatie de
tancuri ce mergea spre Rusia, dar el a evadat când erau aproape
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
299
să treacă granita si rusii nu l-au mai prins.
Dar peste câtiva ani l-au prins ai nostri si l-au condamnat
la o pedeapsă mare. Fiindcă avea si el o evadare si eu una, de
aceea cred că ne-au băgat împreună. Celula în care ne-au pus era
la etaj, în Zarcă, lângă camera militianului ce era la mijlocul
celor 60 de celule suprapuse ale Zărcii, iar alături nu era nimeni.
Deci eram complet izolati.
Ne părea rău de această izolare dar nu aveam ce face. Cu
Traian Colhan am stat mult timp în doi, vreun an si jumătate.
Dar am găsit totusi cu ce să umplem timpul. Era un bun
povestitor. Mi-a spus multe, între altele trebuie să spun că el a
făcut o frumoasă ispravă si iată cum: după război, sasii si svabii
din Transilvania, de la vârsta de 18 până la 40 de ani, afară de
femeile cu copii la sân, au fost luati să fie dusi la muncă în
Rusia. A fost o mare nedreptate.
Colhan avea multi prieteni între sasi si săsoaice. El a
îndemnat pe multi sasi să fugă si să nu se supună acestui ordin.
Dar ei erau mai curând dispusi să se supună acestui ordin decât
să fugă. Într-atât spiritul lor de conservare nu mai functiona
deplin după marea înfrângere a Germaniei iar spiritul lor de
respect al legilor îi împiedica să vadă că aici e un abuz ce trebuia
eludat.
Ca oile veneau bietii oameni să fie ridicati si dusi la
moarte.
Colhan a îndemnat pe unii părinti să-si ascundă fetele dar
ei au refuzat pe motivul că atunci vor fi dusi ei. Nu voiau să
riste; înfrângerea ce-au suferit-o le-a frânt aripile. Şi asa, fete
frumoase ca niste flori s-au predat singure spre a pleca pe
drumul exilului. După cinci ani, unele, de o proaspătă frăgezime
la plecare, s-au întors bătrâne.
Colhan a convins pe părintii a patru fete să le lase să le
ascundă el. Le-a îmbrăcat în costume nationale românesti si a
plecat cu ele în satul lui. N-a avut dificultăti decât la Sibiu, la
Preot Nicolae Grebenea
300
trecerea râului Cibin, unde rusii au cerut documente. Dar au
scăpat.
În Laz le-a dus la o mătusă a lui ce avea casa tocmai în
marginea satului si au rămas acolo un an de zile. Nimeni nu le-a
făcut vreo neplăcere. De mâncare trimiteau părintii lor. Şi asa au
scăpat toate. L-am felicitat pe Colhan pentru aceasta frumoasă
initiativă.
De la un timp am avut impresia că Traian se nelinistea, se
plictisea.
Atunci am făcut un program de muncă ca la scoală.
Predam pentru el istoria României cu referire specială la istoria
Transilvaniei, geografia, româna, unde interesa literatura,
religia, cu povestiri ale pildelor si parabolelor Mântuitorului, etc.
Totul s-a îndreptat imediat.
Într-o zi la closet am descoperit o coajă de săpun pe care
erau scrise niste semne. Traian a ascuns-o în sân. Controlând-o,
nu stiam ce e. Dar îndată o inspiratie: e alfabetul morse.
- Minunat! am strigat si în cea mai mare grabă ne-am
apucat să-l învătăm. Am învătat repede si cum să-l aplicăm. La
perete sau pe teavă.
Am lăsat la closet o altă coajă de săpun prin care am
anuntat că am primit alfabetul si multumeam. Anuntul era prin
morse. Am aflat mai târziu că cel care ne-a trimis alfabetul era
printul Alecu Ghica.
La locul unde eram nu puteam folosi alfabetul, dar am fost
mutati tocmai spre capătul unde era closetul.
Mergeam bine. Am reusit să luăm legătura prin morse si
cu altii. De la un timp se auzeau niste strigăte grozave în latura
cealaltă a etajului. Am aflat că inginerul Sasu a înnebunit.
Îl cunoscusem la mină pe Ion Sasu, inginer originar din
Dobrogea. Se spunea că e un ins exceptional, sef de promotie,
cu mult peste nivelul comun. Acum era nebun. Am aflat mai
târziu si cum înnebunise acest tânăr.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
301
A fost dus la Interne la cercetări noi. Dar în celulă i-au
adus si pe foarte bunul lui prieten Pătrăscanu, student la
medicină. Acesta era reeducat si lucra cu Ţurcanu pentru
reeducarea altora. Dar Sasu nu stia nimic de aceasta. Şi-a
deschis inima si a vorbit de toate contra comunismului. Dar
Pătrăscanu l-a divulgat. Şi apoi au urmat bătăi crunte de tot în
urma cărora a înnebunit. Dar nu l-a înnebunit bătaia, ci trădarea
celui mai bun prieten care l-a turnat. Aceasta l-a zguduit,
echilibrul lui interior s-a frânt si în câteva săptămâni era nebun.
Strigătul lui de om nebun în Zarcă producea un efect sinistru.
Poate de aceea l-au si adus aici, fiindcă la comunisti s-a observat
o preocupare constantă să facă acele acte care ar produce măcar
un mic rău detinutilor
Pe noi ne bărbiereau la două săptămâni. Un detinut de
drept comun era adus să ne bărbierească. Uneori militianul îi
făcea semn să cresteze cu briciul pe vreunul ca să curgă putin
sânge. Într-o după amiază, spre seară, scaunul de bărbierit a fost
adus si asezat drept în fata celulei noastre. Mare mirare când
aud: „Ce-i cu serpii ăstia aici? Ah, cât sunt de frumosi! Sunt
rosii! Să-i prindem! Ia uite si puisorul acela...”
Era Sasu. A fost adus să fie bărbierit în fata celulei noastre
si până s-a terminat bărbieritul mintea lui bolnavă l-a făcut să
vadă si să spună si alte lucruri nefiresti. L-au luat si ne-au scos
apoi pe noi. Ne-au dat apoi cina. Desi eram flămând, abia am
putut înghiti de câteva ori. Eram profund miscat, eram zguduit.
Impresia ce mi-a făcut-o a fost atât de mare încât ne-a cuprins o
tristete de moarte.
De când am fost arestat până acum niciodată nu am
coborât la o astfel de stare. O milă imensă ne-a cuprins pentru
bietul Sasu. Ce om fusese... Şi acum? Ah viată, câte surprize ne
dai! Ăsta-i drumul pe care lunecăm noi, detinutii!… Mă
perpeleam. Colhan era si el într-o stare asemănătoare.
Administratia a tintit bine. A lovit unde trebuia. Ah, Doamne!
Preot Nicolae Grebenea
302
Cât suntem de slabi dacă nu stăm mai bine rezemati în tine!
Nădejdea noastră si puterea noastră... Şi parcă perspectiva
înnebunirii si căderii la fund se înfătisa hidoasă înaintea ochilor
mei.
În deznădejde am căzut în genunchi si am alergat la
Dumnezeu ca la un liman de salvare.
„În ziua necazului tău cheamă-mă si voi veni si te voi
mântui”, a spus Domnul Dumnezeu în Cartea Lui Sfântă.
M-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi vreo 20 de minute.
Nu stiu ce voi fi spus, dar mi-aduc aminte că am îndrăznit. Ah!
Câtă nebunie! să fac o imputare lui Dumnezeu. „Doamne noi
facem lucrul Tău. Noi ne credem slugile Tale si voia Ta vrem so
vestim si să o facem cunoscută oamenilor. Şi Tu ne lasi? Astai
soarta ce ne-o rezervi: nebunia? O, Doamne, ai mai multă milă
de noi, cei ce suntem sau măcar vrem să fim ai Tăi.” Şi m-am
culcat.
Dar în cursul noptii, în vis. Cineva de forma unui om cam
la 50 de ani, îmbrăcat în reverendă, mi-a apărut si mi-a zis cu un
glas blând: „Linisteste-te, nu vei înnebuni, auzi? Repet: nu vei
înnebuni.”
Cuvinte ce le-a spus pe un ton mai accentuat decât cele
dinainte si a dispărut. Dimineata m-am trezit într-o perfectă
liniste si plin de bucurie. Era 16 iunie 1955.<?>
I-am spus si lui Colhan visul meu si comunicarea. S-a
înviorat. Eram altii, mai veseli si mai cu nădejde decât înainte de
întâmplarea cu Sasu. Am făcut îndată rugăciunea si i-am
multumit lui Dumnezeu. Şi i-am zis apoi: „Iartă-mi,
Dumnezeule prea bun, îndrăzneala. Am lunecat. Dar mâna Ta
ne-a ridicat îndată. Fii preamărit, Tată! În necazul meu mi-ai dat
încredintarea nu numai că existi ci si că esti lângă mine. Că esti
bun si ajuti pe cei ce vor să stea sub aripa Ta. Fii binecuvântat.”
Şi o veselie senină si curată s-a asezat în sufletul meu.
Peste câteva zile ne-am mutat din nou într-o celulă fără
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
303
vecini. Din nou într-o deplină izolare. Nu ne simteam rău. În
acest timp Traian a avut o încurajare de la Maica Domnului, dar
ea i-a apărut într-un cadru măret, într-un tablou deosebit. Nu mil
mai amintesc, dar era ceva frumos, chiar sublim.
Timpul trecea si eram tot în izolare si într-o seară m-am
rugat si am cerut Domnului să ne spună ce mai este. Am zis:
„Doamne, suntem atât de izolati, atât de despărtiti de realitătile
de la noi si din lume. Nu mai stim nimic. Am vrea să mai stim
ce se mai petrece, ce mai este.” Peste noapte, un vis: parcă se
făcea că eram pe un munte. Pe panta muntelui. Dedesubt curgea
izvorul. Deodată s-a stârnit un vânt puternic ca o vijelie. Duduia.
Departe înapoi se auzea vâjâitul unei ape care cădea ca o
cascadă în spume jos de la o mare înăltime. Tot peisajul se
vedea clar. Cineva s-a apropiat de mine si mi-a zis: „Ai
încredere. Vântul bate în pânzele noastre. Atât trebuie să stii.”
Şi s-a retras. Răspuns reconfortant.
Mare bucurie când l-a aflat si Traian.
Preocupările noastre au rămas aceleasi: lectii. Traian era
un elev bun, recepta usor. Odată cu expunerea lor eu însumi
reînvătam. Le căutam în memorie si le aduceam la lumină si,
aducându-le eu însumi, mi le limpezeam.
Cu foamea o duceam destul de prost. Musca greu din noi.
La plimbare, am observat iarbă grasă pe traseul plimbării. Era
bună de mâncare asa crudă. Când era la pază la plimbare un
militian mai bun rupeam din ea câtiva pumni si o băgam în sân.
Militianul ne vedea când o rupeam dar se făcea că nu vede.
Într-o zi am avut un mare noroc si o mare bucurie: Traian
a găsit două nuci, scăpate de ciori. Le-a luat si, în cameră, le-a
spart si le-am împărtit. Cum nucile nu erau egale, ci una mai
mică, Traian a împărtit egal: mi-a dat jumătate din miezul celei
mai mari si jumătate din miezul celei mai mici, desi eu o
cerusem pe cea mai mică. Au fost un desert exceptional.
Eu continuam cu furtul firelor de iarbă grasă pe care o
Preot Nicolae Grebenea
304
mâncam cu plăcere împreună cu Traian, dar militianul m-a
întrebat ce fac eu cu ea. I-am răspuns: „O mănânc”. Atunci el
spus că directorul i-a dat ordin să nu mă mai lase să o culeg ca
nu cumva să scriu ceva cu ea.
Deci administratia stia că am ajuns să mănânc iarbă grasă
si întelegea marea noastră foame, si totusi nu lua nici o măsură
de îndreptare. Se temea ea de scris? Dar nimeni dintre noi nu
avea hârtie, creion sau condei. Şi apoi pe unde să trimiti
scrisoarea? Aceasta arată cu câtă grijă luau toate măsurile ca să
nu răsufle afară ceva din cele ce se petreceau la Aiud. Ştiau deci
situatia, nedreptatea, si în loc să o repare luau măsuri ca să o
ascundă. Dar „toate câte sunt făcute la întuneric vor iesi la
lumină” ne spune Mântuitorul.
Nu au făcut comunistii crimele de la Pitesti contra
studentilor în ideea că se va păstra un secret desăvârsit pentru
care au luat toate măsurile? Au ucis studentii bătăusi, au ucis pe
directorul Dumitrescu, colonelul Zeller s-a sinucis sau a „fost
sinucis”. Toti acestia au fost martori ai faptelor si toti au
dispărut. Şi totusi s-a aflat, fiindcă Dumnezeu nu admite
continuarea fărădelegii la infinit. Şi nici ascunderea ei...
Într-o zi, un maior evreu ce lucra cu Zeller ar fi fugit cu un
avion în Apus, ducând cu el un sac de acte cu faptele de la
Pitesti. Apoi reeducarea pe acea cale, metoda Macarenco, s-a
întrerupt.
SPERANŢE
Timpul trecea la noi în acelasi fel: foame, frig, mizerie, cu
un tratament ceva mai bun al militienilor.
Directorul a vorbit detinutilor cam asa: „S-au schimbat
lucrurile. S-ar putea ca în curând să avem o altă atitudine mai
binevoitoare fată de voi. Ceea ce a făcut Teohari Georgescu nu
se va mai întâmpla. A fost abuziv si extremist. Partidul l-a
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
305
doborât. Acum avem altă întelegere fată de voi. Umanismul
comunist ne impune această întelegere nouă. Desi ati fost
dusmanii nostri, vom fi cu mai multă întelegere fată de voi.
Celor nevinovati justitia le va stabili nevinovătia si se vor
elibera.”, etc.
Dar afară de vorbele acestea bune, de o plimbare mai
regulată, de o mai blândă atitudine a militienilor, nimic nu se
schimbase. La geamuri aveam aceleasi paravane ca să nu vedem
în curte si să nu intre soarele în celule - si celelalte. Mai ales
masa, lucru esential pentru existenta noastră, au rămas
neschimbate.
A venit anul 1956 cu mari sperante. Am aflat că România
a intrat la ONU si că aceasta ar putea fi pentru noi cu adevărat o
mare sperantă. Apusul “ne-a băgat în foc”, împingând pe Rusi
până la vest de Berlin. Ei au obligatii fată de noi. Ei ne-au băgat
în focul acesta nimicitor, ei ar trebui să se simtă obligati să ne
scoată din el. Şi au făcut aceasta sub influenta spiritului iudaic
din America, dominator atunci acolo. Dar evreii si-au dat seama
de marea greseală ce au făcut-o si acum vor pedala în altă
directie si cu ei si altii. Se „treziseră” si vedeau amenintarea
sovietică înspăimântătoare si iminentă.
Eisenhower era presedintele Americii, un militar de cea
mai bună calitate, un erou al războiului. Făcea să crească multe
sperante în inimi. Dar aveam încă multe rezerve, nu fată de el, ci
fată de Apusul în care trăia. Ştiam că Rusia e înconjurată de
baze militare americane din toată părtile. Presupuneam că
apusenii au fortă militară să încerce să constrângă Sovietele la
concesii. Rămâneam încă la ideea că America si aliatilor ei nu le
lipseste forta materială pentru un război cu sovieticii, ci forta
morală. Nu stiam atunci că în America savantul Silard a putut
face bomba cu hidrogen, de o mie de ori mai puternică decât cea
atomică, si că Andrei Saharov, marele savant rus, a făcut-o si el
cam în acelasi timp.
Preot Nicolae Grebenea
306
Deci, nu speram într-un război imediat, dar îl consideram
inevitabil mai târziu.
Nu stiam nici de evolutia gândirii în ce priveste doctrina
capitalismului si comunismului, ce se găseau în conflict. Şi
anume că ele pot rămâne fiecare la locul ei fără să atace.
Ştiam că Apusenii nu admiteau nicidecum existenta
comunismului si că ei cereau insistent războiul pentru
distrugerea lui. Ştiusem si faptul că în Apus circula dictonul:
„Inter duo malum minimum alegandum”16. Iar în conceptia lor
comunismul era un mai mare rău decât războiul. Concluzia:
trebuie să facem războiul spre a distruge cel mai mare rău din
lume - comunismul.
Şi iată deodată altă orientare: coexistenta pasnică a acestor
două conceptii. Fiecare să rămână în spatiul său si să nu se mai
bată.
Iată deci războiul evitat. Dar eu nu stiam de aceasta.
Totusi credeam că nu se va face încă din pricina, cum am mai
spus, slăbiciunii morale a americanilor si a aliatilor lor.
Rămânea numai nădejdea în Dumnezeu; în oameni, deloc,
deocamdată.
Consideram că sovieticii au un dinamism si o vointă mai
puternică decât cei din Apus. Şi se pare că experienta a arătat că
nu rationalistii au biruit în istorie, ci cei ce au fost înzestrati cu o
mare vointă si cu puterea unei hotărâri imediate, dacă situatia o
cerea.
Trăiam în celulă cu Traian ca si mai înainte. El se ruga
mai mult ca mine si era linistit. Şi eu mă rugam, dar mai putin
decât el. Şi eu eram linistit si senin si nici o teamă nu se insinua
în mine. Aveam o sfântă pace.
Traian a fost învrednicit din nou de o aparitie în vis a
Sfintei si Preacuratei Fecioare Maria. Se pare că ea era cea care
16 Între două rele alegem pe cel mai mic.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
307
îl ocrotea. Povestindu-mi aparitia ei Traian era fericit. M-am
bucurat de aparitia Maicii Preacurate si de fericirea lui. Deci
Dumnezeu era cu noi. Nu eram singuri. „Unde doi sau trei sunt
adunati în numele Meu si Eu sunt în mijlocul lor.” zice cuvântul
sfânt al Domnului nostru Iisus Hristos.
Eram acum în vara lui 1956 când, în urma unui vis, si eu
am avut o încredintare a existentei lui Dumnezeu si a grijii Lui
pentru noi. Se părea că mă aflam în Dumbrava Sibiului, dincolo
de lac, spre Râsinari. Deodată remarc pe Domnul nostru Iisus
Hristos într-un stejar bătrân. Era asezat cam pe la jumătatea
stejarului. Îl priveam din flanc. Dar îndată disting si o cruce de
lemn lipită de stejar în fata lui Iisus. Apoi Domnul Hristos a pus
mâna pe talpa crucii ca s-o ridice. Şi iată dincolo de Domnul, în
dreapta lui, un om. A pus si el mâna la talpa crucii, odată cu
Iisus, si crucea a început să se ridice pe stejar în sus. În vârful
crucii era o gaură pe care era o funie groasă, iar crucea se ridica
împinsă de Iisus si de omul de dincolo de el si funia o trăgea
până ce a trecut de stejar - si a dispărut din fata ochilor mei.
Dimineata am încercat să interpretez acest vis si am
socotit asa: copacul e copacul suferintei neamului nostru si poate
numai simbolul suferintei noastre a detinutilor. Pe el e Crucea
Domnului si Domnul e lângă ea. Înseamnă că el a îngăduit
aceste suferinte.
Acum Crucea cu Iisus e cam la jumătatea stejarului. Deci
numai jumătate din suferinte au trecut. Mai avem de străbătut
încă jumătate din suferintele ce au fost. Suferintele se vor isprăvi
din pricina lui Iisus care a ridicat Crucea. Dar Crucea era lângă
un om care o ridica împreună cu El. Omul acela reprezintă pe
toti oamenii care sunt cu Iisus, alături de Iisus, ajutându-L ca să
mântuiască pe cei ce sunt în suferinte. Deci vom scăpa de
necazuri si de suferinte prin Iisus Dumnezeu si prin toti oamenii
care sunt lângă Dumnezeu si lucrează cu El.
Dificultatea era acum să constat de când au început
Preot Nicolae Grebenea
308
suferintele la noi care acum erau cam la jumătate. Mi-am zis: să
le pun din 1944, de când comunistii s-au instalat la noi, sau să le
pun din 1945 când s-a format guvernul cu doctor Petru Groza?
Am zis: Nu! Trebuie să le pun că încep din 1948 după ce a
fost alungat regele, după ce comunistii au pus mâna pe toată
puterea, după ce au adus marile legi pentru reforme
revolutionare, după ce au făcut marile arestări si ucideri a
oamenilor prin foame si munci în temnite, în mine si la Canal. În
acest an trebuie să pun începutul marilor dureri: 1948.
Dacă din 1948 până în 1956 sunt opt ani si suferintele sunt
numai la jumătate, căci ca la jumătatea stejarului era Crucea
Domnului, urmează că trebuie să mai asteptăm încă opt ani ca să
treacă toate suferintele. Deci ele se vor termina prin 1964.
Asadar, dacă voi trăi atunci mă voi elibera în 1964, lucru ce s-a
întâmplat întocmai: m-am eliberat în iulie 1964, în ziua de 28.
I-am spus si lui Traian visul si tălmăcirea lui pe care am
făcut-o noaptea. I-am spus că vom scăpa, dar numai după vreo
opt ani. S-a bucurat si nu prea. Era lungă asteptarea.
Eu mi-am zis: „Ei băiete! Nu te grăbi, mai ai de asteptat
încă opt ani de suferinte. Dumnezeu ti-a descoperit sorocul
sfârsitului ca să nu-ti faci vise mai devreme de scăpare, care
neîmplinindu-se să cazi cumva în disperare. Ajută-i si pe altii ca
să înteleagă timpul si să nu gresească.
Curând am fost despărtit de acest bun si admirabil
camarad si dus în altă celulă.
PREOTUL IOAN BERGHIANU
L-am cunoscut prin 1933, era profesor în Petrosani.
Caracter frumos, om de nădejde ca profesor. Apreciat si stimat,
cult, senin si integru.
După ultima grevă a foamei la Aiud, ca pedeapsă, peste
100 de insi au fost dusi la Gherla la penitenciar. După vreun an,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
309
la întoarcere, profesorul Gheorghe Manu mi-a telefonat prin
morse: „Am dus-o greu; regim sever. Am cunoscut acolo un
preot mare: Ioan Berghianu, profesor la Arad.” Deci acum am
aflat că făcea si el temnită.
Mai târziu l-am întâlnit în aceeasi celulă. Era bolnav de
nervi si slăbit. Dar câtă cuviintă, cât bun simt se observa încă la
acest om ales!
Boala nu-l împiedica să rămână ce a fost: un om distins.
O DESTĂINUIRE FRUMOASĂ
În noua celulă în care am fost mutat eram patru persoane.
Nu-mi mai amintesc cine erau. Scriu prea târziu aceste fapte si
nu le pot reconstitui mai deplin. Memoria nu mă mai ajută. Iar
mai înainte nu le puteam scrie din motive cunoscute: Ceausescu,
Securitatea, etc.
Persoanele cu care m-am întâlnit în celulă erau criminali
de război, ofiteri, etc. Nu-mi mai amintesc cine erau ei.
Mi-amintesc însă bine frumoasa destăinuire a unuia dintre
ei. Era un colonel fost comandant al unui regiment vâlcean. În
regimentul lui se afla Ortinski când a căzut prizonier la rusi cu
tot plutonul său.
Iată destăinuirea colonelului: „Era după 23 august. Mă
aflam cu regimentul la Sibiu. Noi împreună cu rusii luptam să
împingem pe unguri si nemti înapoi ca să eliberăm Transilvania.
Dar iată 40 de ofiteri germani. Erau cam speriati. Ei au
spus: „Suntem urmăriti de rusi să cădem prizonieri. Am reusit să
fugim la dumneavoastră. Am fost frati de arme. Vrem să fim
prizonierii dumneavoastră si nu ai rusilor. Poftiti săbiile si
pistoalele”.
Eu însă le-am spus: „Nu, domnilor ofiteri, căci noi n-avem
siguranta că vă putem păstra ca prizonieri si că rusii nu vin să vă
ia de la noi. Să căutăm o solutie prin care să fiti salvati. Să luăm
Preot Nicolae Grebenea
310
mai întâi o masă comună.” Am pregătit o masă bună la care am
închinat paharele cu vin pentru sănătatea lor si pentru ca să
ajungă cu bine în tara lor. Am făcut apoi niste fotografii
împreună. Pe o coală de hârtie mi-au lăsat si numele lor.
Aveam la mine în subordine un sas care era sofer. I-am
făcut un ordin de drum până la Deva. Am încărcat pe acesti
ofiteri germani într-un camion ce pleca cu ei la Deva. Şoferul
sas urma să-i ducă.
Ne-am îmbrătisat si le-am urat să ajungă cu bine acasă; iam
rugat să nu se oprească cumva si să lupte pe teritoriul
românilor contra noastră. Drumul spre Deva era liber.
Şoferul sas s-a întors si a raportat că au ajuns cu bine la
Deva. Trebuia să fac acest act umanitar cu acesti ofiteri germani,
fiindcă altfel rusii nu ni i-ar lăsat nouă, ci iar fi luat ei.”
L-am felicitat pentru acest gest mărinimos si i-am spus:
„El nu se va uita usor si dacă timpurile vor permite s-ar putea să
vă si întâlniti în viitor cu unii dintre ei. Acest act restabileste
încrederea în oameni si înaltă pe cel ce l-a făcut. Rămâne ca o
dovadă de mărinimie a românilor în război.”
LA IAŞI
În octombrie 1956 am fost dus la Iasi. Era vorba de
procesul meu, de rejudecarea lui. S-au sesizat, se vede, din
oficiu. Închiderea mea nu era deloc motivată legal. Am fost dus
în Copou la închisoare. De la gară am fost cu duba la Copou asa
că nu am văzut orasul. Poate că nici nu l-as mai fi cunoscut căci
nu mai era cel din anul 1941-1942.
Un ofiter m-a luat de brat si m-a dus într-o cameră a unei
mari clădiri unde m-a înfătisat la trei bărbati civili. Toti mi s-au
părut a fi tineri: între 35-40 de ani. Eram îmbrăcat prost, în
zeghe vărgată rosie si în pantaloni vărgati rosii. Toate erau cam
ponosite. Unul din ei mă luă în primire.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
311
- Ce frumos esti îmbrăcat, popo!... Şi ce bine-ti sade!...
- Te-ai putut despărti usor de banditii cu care-ai stat?
Eu am răspuns:
- N-am stat cu banditi ci cu niste oameni foarte
cumsecade.
- Dar nu esti legionar?
- Pentru activitate legionară am fost condamnat.
- Şi nu ti-e rusine pentru ce-ai făcut?
- Nu! Nu mi-e rusine, căci faptele pe care le-am făcut nu
sunt fapte ca să mă rusinez de ele.
- Dar atunci ar trebui să te rusinezi de faptele altor
legionari si să te desolidarizezi de legionari. Esti om destept.
Întelegi, ei au făcut fapte grave de care trebuie să rosesti.
- Da, am zis, multe fapte rele, multe fărădelegi, dar ele nu
s-au făcut de legionari ci mai ales de cei care nu erau legionari
dar au fost băgati între legionari si dati ca atare. Faptele lor rele
sunt reprobabile. Dar si mai reprobabile sunt faptele
dumneavoastră de la Pitesti. Cu adevărat acestea sunt foarte,
foarte grave.
- De unde le cunosti, m-au întrebat.
- Am vorbit cu studentii care au fost la Pitesti si pe pare sa
aplicat această metodă. A fost ceva uimitor si de neimaginat.
- Lasă astea, mi-au zis, acum ai fost adus aici pentru
proces... Vrei să mergi acasă? Noi conducem... Ţi-o fi dor de
casă, după atâtia ani de temnită! Câti sunt?
- Din 1942, am răspuns.
- Te-ajutăm să-ti vezi familia, să fii liber. Dar întelegi...
vrem si noi putină bunăvointă din partea dumitale.
- În ce fel, adică?
- Adică ne-ajuti în munca noastră.
- Domnilor, credeam că rejudecarea procesului meu n-are
a face cu cereri si angajamente. Vă pot spune că vă pot ajuta în
tot ce e bun, în ce e cinstit si drept, dar nimic altceva.
Preot Nicolae Grebenea
312
- Bine, du-te... te mai gândesti. Te mai chemăm noi.
Şi acelasi ofiter m-a luat si m-a condus la dubita cu care
am fost dus la închisoare la Copou. Am stat vreo două
săptămâni fără să mă întrebe cineva de proces sau de invitatia la
vals, alături de dânsii, ce mi se făcuse.
Era revolutia din Ungaria. Am înteles că ungurii au făcut
niste atrocităti enorme contra comunistilor pe care i-au prins.
Regretam că chemarea mea pentru proces a coincis cu acest
moment. Mi-am zis: stau în expectativă să vadă ce e în Ungaria.
Dar, fără nici o explicatie, m-au luat si m-au trimis înapoi,
si în tranzit m-au oprit la Jilava.
La Jilava m-au băgat într-o cameră mare cu vreo 30 de
detinuti. Pe câtiva dintre îi cunosteam dinainte. Mare bucurie,
îmbrătisări. Printre cei cunoscuti si colonelul Ion Popescu Pera.
M-a îmbrătisat cu o căldură deosebită. Le-a spus tuturor că am
petrecut împreună clipe suave de neuitat. În fine m-a lăudat
peste măsură, lucru care venea din aprinderea simpatiei ce se
născuse între noi.
Mai erau si alti cunoscuti cu care am avut întretineri
frumoase.
Între altele am aflat ce s-a întâmplat cu Mircea
Vulcănescu, acest om exceptional si întru totul superior, filosof,
literat, chimist, matematician, sociolog. Dar calitătile lui de
inimă întreceau marile lui calităti intelectuale.
Am uitat să spun că, după marea foame din 1949-1950, nu
mai pot preciza când, l-am mai întâlnit pe acest nobil om, el mia
spus asa: „Iată ce-a mai fost cu mine, după ce ne-am despărtit.
Am fost băgat într-o anchetă. Mi-au cerut să spun niste lucruri
grave împotriva unor cunoscuti ce avuseseră posturi importante.
Eu le-am spus: Nu pot da ce cereti dumneavoastră. Eu am fost
profesor; pe studentii mei i-am învătat să fie cinstiti si să spună
totdeauna adevărul. Şi eu în viată am fost cinstit. Cum as putea
acum să mă port altfel? Atunci m-au supus la niste constrângeri
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
313
atât de grele, cu foamea si cu lipsa căldurii, încât m-am
îmbolnăvit de tuberculoză.
Am scăpat curat din aceste încercări, dar bolnav. Apoi miam
revenit. M-au ajutat legionarii cu ce au putut din hrana lor.
Sunt bucuros că ne revedem si-ti pot spune aceste lucruri.”
După aceasta ne-am despărtit. La despărtire eram
emotionat si cu lacrimi.
Iată deci ce am aflat că s-a întâmplat cu Mircea
Vulcănescu după aceea. El si cu profesorul universitar N.
Mărgineanu tineau la Jilava unele expuneri, un fel de conferinte
stiintifice, literare, istorice, dar fără vreun caracter politic, căci
acestea erau interzise. Directorul temnitei era un turc, Maromet,
om foarte crud. Acesta l-a prins pe Mircea Vulcănescu tinând
astfel de conferinte.
Maromet i-a luat pe toti din cameră, i-a dezbrăcat si i-a
dus în niste camere foarte reci. Acolo au început să înghete. Un
student n-a mai putut sta în picioare si s-a lăsat jos, pe ciment,
pe spinare. Atunci Mircea Vulcănescu a spus:
- Nu! Nu trebuie să mori, esti tânăr. Şi s-a întins el pe
ciment si l-a luat pe student pe pieptul său până când Maromet ia
deschis si i-a dus să se îmbrace.
Dar în urma acestei întâmplări Mircea Vulcănescu s-a
îmbolnăvit de tuberculoză si a murit.
După câte stiu, Mircea Vulcănescu pe când murea îsi
termina pedeapsa sau mai avea doar un an.
Deci, când zorii libertătii se iveau, atunci Mircea
Vulcănescu a acceptat marele sacrificiu al primirii studentului
pe pieptul său - lucru ce a dus apoi la boala si moartea sa. Mă
întreb câti din oameni ar putea face o astfel de jertfă pentru
fratele lor? Şi Mircea Vulcănescu era născut în anul 1903, deci
nu era un om care să spună: Mi-am trăit traiul, pot să mor.
Ştirea mortii lui m-a impresionat. A fost mare în viată; a
Preot Nicolae Grebenea
314
fost si mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.
Experienta de temnită l-a îmbogătit pe Mircea Vulcănescu.
Dar eu nu stiu nimic din gândurile lui din timpul din urmă. Era
un filosof crestin. El mi-a atras atentia asupra Acatistului Maicii
Domnului la locul unde zice: „Bucură-te baie care speli
constiinta” (icosul al XI-lea) si în alt loc: „Bucură-te baie care
speli mintea mea cea întinată”. Deci trebuie spălată si mintea
noastră cea întinată. Spălarea se face prin rugăciune si prin
Sfintele Taine. Prin golirea mintii de cuvintele, gândurile si
imaginile necurate si umplerea ei cu ideile, cuvintele, imaginile
sfinte ale lui Hristos, cu tot duhul lui Hristos si al Maicii
Domnului. Vor trebui căutati cei mai tineri ce erau cu Mircea
Vulcănescu în cei doi-trei ani din urmă ai vietuii lui spre a afla
dacă nu au păstrat ceva din gândurile lui ultime. Acestea vor
trebui adunate si adăugate la cele ce se cunosc ca să se poată
alcătui chipul adevărat al omului ales si filosofului Mircea
Vulcănescu.
*
În putinele zile cât am stat la Jilava am fost plăcut
impresionat de buna stare de spirit a detinutilor pe care i-am
găsit acolo.
Desi conditia trăirii lor acolo nu era deloc usoară, ei erau
veseli, cu bună dispozitie, cu bune nădejdi de viitor, nu se
căinau, nu blestemau, nu purtau gânduri de răzbunare. Se
obisnuiseră cu puscăria si o suportau ca pe ceva firesc sub
comunisti. Numărul enorm de mare de arestări si condamnări
făcute de comunisti în tară a făcut lumea să creadă că arestarea
nu mai e o stare de exceptie, ci o stare naturală si că tine de
însăsi esenta comunismului.
De fapt, caracterul lui îngrăditor l-am putut deduce si din
următorul fapt de la Aiud. În 1942, când am fost dus la Aiud, era
o singură poartă mare prin care intrai între zidurile temnitei care
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
315
înconjurau sapte hectare. Dar mai târziu comunistii au mai făcut
o poartă si apoi încă una. Astfel, ca să iesi afară extra muros,
trebuia să treci prin trei porti si la fiecare erai oprit si fiecare
avea acum un păzitor de serviciu. Se făcuse o îngrădire cu o a
doua poartă si apoi o altă îngrădire cu o a treia poartă.
Asa e si în orase: îngrădiri între blocuri, tot mai multe
îngrădiri. Şi îngrădirile cresc în fiecare an. Iar îngrădiri
înseamnă lipsă de libertate. Iar duhul din care răsare teama.
Teama de libertatea celorlalti.
Şi totusi Mântuitorul a spus: „Eu am venit ca lumea să
aibă viată si încă din belsug.” (Ioan 10, 10). Dar viată si încă din
belsug nu se poate fără libertate.
De acum lumea va trebui să tragă o concluzie pentru tot
timpul existentei ei pentru că de când Lenin, acest om blestemat
si cu o „turnură diabolică” a sufletului cum l-a caracterizat
Herman Caiseling, Rusia si apoi toată Europa de Est a făcut o
experientă dramatică de asuprire, de lipsă a libertătilor, de
spaimă si de groază în numele unei „presupuse” fericiri viitoare,
dar n-a ajuns la fericire si deci s-a făcut dovada că nu se poate
ajunge la fericire prin răpirea libertătilor, prin asuprire,
arestări, îngrădiri si groază.
Fie ca această experientă să nu se mai repete niciodată.
Deci, detinutii erau încă veseli, cu toată situatia nenorocită
în care erau si aceasta îi tinea la o stare de o sănătate
aproximativă.
Deci încrederea si veselia erau un tonic pentru ei, altfel ar
fi trebuit să moară demult mai toti.
Ca să se înteleagă bine acest lucru redau acestea: „În 1952,
Gheorghiu Dej hotărî arestarea lui Teohari Georgescu, evreu
extrem de abuziv, ministru de Interne. Ca să nu fie vreo revoltă,
i-a întins o cursă. S-a dus la el si i-ar fi spus cam acestea:„Avem
nevoie de un act important pe care îl vom face si cu organe ale
Preot Nicolae Grebenea
316
Ministerului de Interne. Ne trebuie vreo 250 de oameni tot unul
si unul. Dă o listă cu cei mai buni pe care te reazemi. Să fie
oameni de nădejde, în care ai toată încrederea”.
Şi Teohari i-ar fi dat vreo 250 de oameni. Apoi toti acestia
au fost arestati într-o noapte si băgati în temnită. Teohari a fost
si el arestat si retinut, apoi, iar liber, dar sub mare supraveghere,
trimis tipograf la Casa Scânteii.
Arestatilor nu li s-a spus pentru ce sunt arestati. Şi ei au
intrat într-o mare panică. Serviseră regimul, si încă cu exces.
Erau comunisti si erau arestati de comunisti. Nu întelegeau
despre ce se întâmplă. În Dumnezeu nu credeau. Ceilalti detinuti
credeau în Dumnezeu si mai sperau să-i elibereze americanii.
Dar pe ei cine să-i elibereze?
Activaseră contra americanilor. Era ceva sfâsietor pentru
ei. Toti s-au dezumflat. Toti se perpeleau ca la un foc ce-i usca.
Le uscau puterile si răbdarea. Unii s-au îmbolnăvit repede de
nervi. Până li s-a dat drumul erau toti niste deprimati, slăbiti si,
multi, bolnavi. Şi asta în câteva luni.
Iată ce înseamnă a nu avea un reazem în temnită. În câteva
luni te macini si poti deveni o epavă.
Informatiile acestea nu sunt din surse imediate, ci din
surse mai îndepărtate. Dar ele par plauzibile.
REÎNTORS LA AIUD
La întoarcerea mea la Aiud am fost băgat izolat, câteva
zile, în celular, la parter. Îndată am dat un „telefon” cu alfabetul
morse. Am prins o celulă cu evrei. Ei m-au întrebat ce stiu
despre Pătrăscanu. Le-am spus:
- E sigur mort din anul 1952.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
317
I-am întrebat cine sunt si mi-au spus:
- Suntem din grupul lui Lucretiu Pătrăscanu, zece insi,
care am fost arestati pentru prietenia cu el. Eu sunt Silber.
- De ce v-au arestat?
- Fiindcă eram cei mai destepti din partid si cu studii în
Apus. Toti avem licente si doctorate din Occident.
- Ce sperante aveti?
- Nu prea avem sperante imediate.
- V-ati putea scurta termenul de detentie numai prin rabinii
dumneavoastră. Ce raporturi aveti cu ei?
- Proaste, au răspuns, căci noi suntem atei.
- Luati legătura cu ei, ei au mare influentă în lume si prin
actiunea lor pot aduce aici schimbări în favoarea dumneavoastră.
Altfel se va amâna eliberarea până când o conjunctură specială
ne va elibera pe toti.
În altă zi am prins pe unii ce stăteau în cameră cu distinsul
preot si predicator Zosim Oancea din Sibiu. I-am trimis salutări
si i-am mai spus: „As fi si eu bucuros să stau în cameră cu
dânsul si să primesc ceva lumină din întelepciunea lui.”
Tot acolo l-am întâlnit alături, după câteva zile de la
sosire, pe Nichifor Crainic. Cu el am îndrăznit să vorbesc prin
zid, căci am aflat că la zidul cu cărămizi, la îmbucătura
cărămizilor, se poate vorbi la perete.
Mi-a spus că a făcut greva foamei, ca să-l scoată la muncă.
După 9 zile de greva foamei l-au convins să renunte
fiindcă nu-i vor primi cererea, va fi distrus si nu va mai avea
cum să se refacă. Asa că a renuntat.
După nouă zile de grevă a foamei a făcut poezia „Foamea”
pe care mi-a transmis-o pe rând, la telefon, în câteva zile. O
redau aici:
Foamea
Preot Nicolae Grebenea
318
De voi fi fost cândva ciorchine
Sunt azi prăstină stoarsă-n teasc
În flămânzenia din mine
Zvârliti o zeamă si renasc.
Priviti-mi trupul cum se stinge
Un bors de stir l-ar încălzi,
Un fir de iarbă de-ar atinge
Fulgeritor ar înverzi.
Lăsati-mi bratul de fantomă
Din pom să rupă doar un măr,
Muscând m-as umple de aromă
Şi-as mai trăi într-adevăr.
În flămânzenia-mi adâncă
Deserturi oarbe se deschid,
Când ultimul lingău mânâncă
Eu zac pe lingură si blid.
O, Milostivule, Tu, care
Din doi ciortani si cinci colaci
Făcusi un munte de mâncare
Să saturi gloate de săraci,
Repetă, Bunule, minunea
Şi ospătează mii de guri,
Iar mie ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi cosul cu firimituri.
- Ca să renunt la grevă, mi-a spus Crainic, după câteva zile
de grevă, îmi puneau deasupra mâncării o bucată bună de carne
ca să mă ispitească. Cum gamela cu carnea rămânea în celulă,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
319
carnea „îmi făcea cu ochiul” dar, oricât o îmbrătisam cu privirea,
o respingeam până la urmă.
După nouă zile de foame, Crainic mai avea încă umor.
După această scurtă sedere în celular m-au mutat singur
vreo 45 de zile în Zarcă. Din nou izolare. Dar Dumnezeu era cu
mine, eram sănătos. Mâncam toată mâncarea si nu mă plângeam
de nimic. A nu mânca toată mâncarea, putina mâncare ce ni se
dădea, era un semn că organismul cedează si că moartea se
apropie. De aceea, dacă mă interesam de cineva, între altele
întrebam si dacă poate mânca toată mâncarea.
Găseam cu ce să îmi umplu timpul: rugăciune, meditatie,
repetări de texte sfinte si de unele poezii ce le învătasem în
temnită timp de 20 de ani. Apoi usoare incursiuni cu gândul în
istoria Bisericii Universale sau în Istoria României si altele.
Alături era un sublocotenent prahovean, cu sotia Ileana,
rămasă cu copil mic, probabil cu numele Păunescu. Discutam
câte ceva cu el la morse, telefonul temnitei.
Mă hotărâsem să-l chem la telefon prin telepatie.<?> Mam
dus lângă peretele lui si l-am invitat: „Vino la vorbitor!”, si a
venit si am vorbit. Dar, considerând că a putut fi o întâmplare,
am continuat să-l chem si cu alte ocazii, si a venit de mai multe
ori. Am dedus deci că se poate reusi prin transmiterea
gândurilor. Dar am renuntat la „sportul” acesta fiindcă cerea o
concentrare prea mare, de care n-as mai fi fost capabil în foamea
pe care o înduram.
Transmiterea gândurilor a fost o preocupare a mea încă
din timpul primului an de studentie. Am folosit-o cu succes la
toti profesorii mei de teologie si la Mitropolitul Ardealului
Nicolae Bălan.
La toti, fără efort si imediat, cu o reusită deplină. Am
folosit-o si la Cluj la examenul de diferentă de liceu unde i-am
transmis profesorului de germană subiectul pe care voiam a mi-l
da: „Sărmanul Klopsentoc” si pe care mi l-a dat imediat.
Preot Nicolae Grebenea
320
Obraznic, trecând pe stradă cu niste studenti, colegi, dacă
aveam la 50-100 de metri înainte niste fete îi întrebam:
- Vreti să vedem dacă sunt frumoase?
Şi ei răspundeau:
- Da.
Atunci le priveam drept în ceafă, pe locul creierului mic, si
imediat îsi întorceau privirile înapoi. Acest lucru se producea
negresit si fără efort.
Dar atunci eram puternic, plin de vigoare; atunci eram un
om, acum o umbră de om, palid, pământiu, stors ca o lămâie.
Orice efort nesocotit putea fi fatal.
Cum de nu am folosit acest act, acest avantaj personal,
transmiterea gândurilor, fată de conducătorii asupritori din
temnită si din lagăr?
Nici un gând nu mi-a venit să fac asa ceva. Desi am
încercat să fac cu Păunescu acest lucru, nicicum nu mi-a venit în
gând să încerc să transmit si conducătorilor comunisti ce mă
asupreau ceva în favoarea mea sau a celor ce sufereau alături de
mine.
Această uitare pentru mine e un mister. Poate acesta era
destinul nostru: suferinta, suferinta asa cum ni s-a impus.
„Prin răbdarea voastră veti mântui sufletele voastre” ne
spune Sfânta Evanghelie. Iar în alt loc ne anuntă: „Cine va răbda
până la sfârsit, acela se va mântui.”
Mai vine si dumnezeiescul Apostol Ioan si, în Apocalipsă,
capitolul 2, versul 10 ne spune: „Fii credincios până la moarte
si-ti voi da tie cununa vietii.”
Deci trebuia să rămân credincios, si am rămas. Dar nu
dintr-un merit personal, ci dintr-o necesitate: Dumnezeu m-a pus
în situatia să nu pot alege altceva. Aici se vede mila lui
Dumnezeu pentru mine. N-a vrut să mă pierd si mâna Lui
protectoare am simtit-o tot timpul.
Fusesem profesor de religie, nu cel mai credincios
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
321
profesor, dar totusi credincios. Crescusem într-o familie ce m-a
educat în frica lui Dumnezeu. Tatăl meu se ruga dimineata o
jumătate de oră.
La teologie am învătat dovezile rationale ale existentei lui
Dumnezeu. Am aflat din mistica crestină că Dumnezeu se poate
cunoaste cel mai bine si mai convingător prin dragoste în extaz.
Prin contemplarea lui Dumnezeu si aducerea lui Dumnezeu în
noi.
Cuvântul lui Iisus e clar: „Acela este cel ce Mă iubeste, cel
care are poruncile Mele si le păzeste, iar cel ce Mă iubeste pe
Mine va fi iubit de Tatăl meu si-l voi iubi si Eu si Mă voi arăta
lui.” (Ioan, 14,21).
Şi încă: „Dacă Mă iubeste cineva, va păzi cuvântul meu si
Tatăl meu îl va iubi si vom veni la el si vom locui cu el”. (Ioan,
14,23). Deci pe Dumnezeu îl putem cunoaste direct prin
dragoste.
Dar eu nu-l cunosteam. Ştiam de toate despre el, dar nu
aveam nici o dovadă despre existenta Lui. Eu puteam spune si
spuneam cred că există Dumnezeu, cred profund în existenta
Lui, dar nu puteam spune nicidecum: stiu că există. Nu
avusesem nici o dovadă convingătoare a realitătii existentei lui
Dumnezeu în lume si în existenta mea.
Credeam deci în existenta lui Dumnezeu, dar nu puteam
spune: stiu că există Dumnezeu. Eram de bună seamă un mare
păcătos si de bună seamă asa sunt si acum, si Dumnezeu nu mă
învrednicise încă de o dovadă convingătoare despre slăvita Sa
existentă. Şi desi până în 1955 avusesem destule dovezi despre
existenta lui Dumnezeu în viata mea, din felul cum am fost păzit
si am străbătut anii de temnită, nu am tras nici o concluzie în
această privintă căci nu meditasem asupra anilor mei de temnită
si cum i-am străbătut. Fusesem deci orb, orb de-a binelea.
A trebuit să treacă 13 ani de temnită până când Dumnezeu
a binevoit să mă miluiască cu dovada puternică si de netăgăduit
Preot Nicolae Grebenea
322
a existentei Sale prea slăvite si că e lângă mine cu ajutorul Său.
Nu eram atunci mai bun ca înainte, dar eram în neliniste,
în criză, în mari temeri, la marginea disperării.
Atunci ai venit la mine, Doamne, când Ţi-am imputat lipsa
de grijă pentru noi, detinutii, si neloialitatea Ta, când Ţi-am
arătat temerea de înnebunire, ca inginerul Ion Sasu, atunci mi-ai
apărut si mi-ai zis, tare si răspicat: „Nu vei înnebuni”. Şi ca să
mă convingi ai repetat: „Nu vei înnebuni”. Şi Te-ai retras. Dar a
fost destul. Şi apoi, fiindcă situatia era încă prea grea pentru
spatele si sufletul meu, ai venit si cu alte dovezi ca să mă
convingi deplin, ca nu cumva arătarea Ta să pară că a fost o
arătare înselătoare.
Dar după aceasta m-am întărit. De aici încolo stiam că Tu,
Doamne, existi: am experimentat realitatea Ta, prezenta Ta,
ajutorul Tău.
De atunci puteau să vină nu câtiva oameni, ci miliarde de
oameni, să spună că nu există Dumnezeu, eu le-as fi putut
răspunde: vă înselati cu totul numai pentru că trăiti în afara
iubirii si credintei în Dumnezeu puteti vorbi astfel. Nu ati avut
experiente spirituale. Eu azi stiu că există Dumnezeu si nimeni
nu-mi mai poate răsturna aceasta convingere rezultată din
dovezi date, în împrejurări grele, de însusi Dumnezeu. Încercati
să vă întoarceti către Dumnezeu cu preocupările voastre si poate
vă va milui să întelegeti că nu trebuie să-L tăgăduiti si să simtiti
că El este.
CU CONSTANTIN GANE
Am fost mutat iarăsi numai în doi, cu scriitorul Constantin
Gane. Domnul Gane se trăgea dintr-o familie de boieri
moldoveni mai scăpătati acum. Firul genealogiei familiei sale îl
cunostea până la 1453, când a căzut Constantinopolul.
Era mai în vârstă, din 1887, mi se pare. Jucase la Palatul
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
323
regal cu fetele lui Ferdinand si ale Reginei Maria. Avea relatii în
lumea de sus.
L-am găsit extrem de reumatic si nu putea merge să ducă
tineta.
„Băietii, - mi-a zis - mi-au pregătit plecarea în străinătate.
Se fixase ziua, în 1948. Dar eu am amânat ca să văd ce fac cu
biblioteca mea. Ei au plecat iar eu am rămas si rămas am fost.
N-am mai putut pleca si am fost arestat.”
Regreta acum.
Ajuns viguros la Aiud, a deschis noaptea fereastra si a
dormit cu ea deschisă - lucru ce l-a dus la acest reumatism
accentuat. Încolo, era vesel si plăcut. Nu se plângea. Suporta
temnita cu bărbătie.
A scris 13 cărti dintre care două premiate de Academia
Română: „Prin hârtoape si coclauri” si „Trecute vieti de
Doamne si Domnite”. Ştia multe. Călătorise mult si în Apus si
în Constantinopol. Era un istoric literar, strângea documente.
Ţara a străbătut-o în lung si-n lat. Audiente la regina Maria si la
regele Carol al II-lea. Masă cu regina Elena si cu regele Mihai
sub Antonescu. Atâtea noutăti pentru mine. Mai multe mese cu
printesa Marta Bibescu.
Dar ceea ce trebuie să remarc în chip deosebit e această
comunicare a domnului Gane: „Am găsit pe un ceaslov vechi al
unui boier următoarea însemnare:
«Am fost la mănăstirea Neamtului si am văzut cerul pe
pământ. Staretul Paisie (Velicicovski) era învăluit în lumină,
cum a fost domnul nostru Iisus Hristos la Schimbarea la Fată,
strălucea ca soarele...»”
Mi-a vorbit si de aportul considerabil al contesei de
Noailles de la Paris (o româncă din familie princiară), al
printesei Marta Bibescu si al domnisoarei Elena Văcărescu, la
Congresul de pace din 1918 si 1919 în legătură cu Banatul
nostru.
Preot Nicolae Grebenea
324
Cu domnul Gane am stat mai multe luni.
Întâlnirea cu el a fost utilă pentru multele informatii pe
care mi le-a dat din lumea literară si din lumea politică. Ortodox
si bun român, patriot, din călătoriile lui în străinătate s-a întors
cu o evlavie si o simpatie deosebită pentru sfântul Anton de
Padova. Convietuirea cu dânsul a fost plăcută si rodnică.
Desi bătrân, rezista bine si dacă reumatismul lui, netratat
bineînteles, nu s-ar fi accentuat prea mult, buna lui stare de spirit
si robustetea corpului lui l-ar fi dus să vadă eliberarea din 1964.
Dar am aflat că a murit cu vreo doi-trei ani înaintea eliberărilor.
RICI (RICHARD) HILARD
Mi-a fost dat să mă întâlnesc în temnită si cu Rici Hilard.
El a fost unul dintre cei trei secretari ai lui Titulescu. De origine
engleză, era românizat. Foarte simpatic si cult, în timpul din
urmă fusese profesor de drept international la Universitatea din
Bucuresti. Fusese destul de legat de Titulescu. El mi-a spus de
propaganda mincinoasă, foarte sustinută, a ungurilor, de
denigrare în Occident a poporului român. Mereu era pus în
situatia să ia atitudine contra minciunilor unguresti si să
restabilească adevărul.
Specialist în drept international, l-am rugat să-mi descrie
cum s-a creat O.N.U. si cum functionează.
A făcut o descriere pe larg a sectiilor, a secretariatului
ONU si a functionării acestora.
L-am întrebat dacă ONU se va putea impune si dacă
hotărârile lui vor putea fi aplicate, căci si Liga Natiunilor era
bine organizată dar era neputincioasă fiindcă nu avea
instrumentul care să aplice hotărârile ei.
El a spus: „Acest defect s-a remediat astăzi. ONU va avea
o armată a sa luată din natiunile ce o compun care să aplice
hotărârile ce se iau.”
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
325
SINGUR
O nouă izolare de 70 de zile. Nu o mai asteptam, dar ea a
venit nedorită. Administratia considera probabil că n-am fost
pedepsit destul. Căci izolarea e o pedeapsă.
Regimul de celulă singur se da după pedepse: începe de la
sase luni si merge la trei ani pentru cele mai mari pedepse. El nu
trebuie să treacă de trei ani căci duce la înnebunirea detinutilor.
Detinutul trebuie controlat: dacă nu poate suporta să facă în
continuare toti anii de regim de celulă, atunci el trebuie întrerupt
cu un regim de iesire din izolare si face mai târziu pedeapsa ce ia
rămas.
Eu făceam acum din nou o pedeapsă de 70 de zile de
izolare fără să se spună că e o pedeapsă.
O suportam în liniste, fără să întreb autoritatea de ce sunt
izolat, fără să mă plâng si fără să sufăr, să zic asa. Singur faci
rugăciunea mai cu ardoare si meditatia e mai sustinută. Omul
singur găseste în Dumnezeu pe Tu-ul cu care se întretine.
Pentru monahii evoluati singurătatea e lucrul cel mai
căutat căci numai în ea e singurul mod de întâlniri intime cu
Dumnezeu. Marile extaze si trăiri monahale le au monahii nu
când sunt în grup, ci când sunt singuri.
Iar pentru omul comun această singurătate e greu de
suportat si, prelungită, e ucigătoare.
Eu o suportam ca pe un lucru impus, dat, fără să fie usoară
si fără să fie grea.
Niciodată nu m-am ridicat la nivelul marilor mistici care
în contemplare aveau desfătări coplesitoare ce depăsesc orice
delicii ale pământului. Căci nu practicam isihia, contemplatia,
desi stiam metoda.
Rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Preot Nicolae Grebenea
326
Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul” o spuneam si eu,
dar nu în continuare, ci numai de câteva ori în 24 de ore. Eram
totusi multumit si nu ambitionam la mai mult.
În acest timp un locotenent major mi-a zis:
- Esti slăbit.
- Da, am zis, hrana e prea slabă. N-o puteti îmbunătăti?
- Pentru toti, nu, pentru unii mai întelegători, da. Vrei să
ti-o îmbunătătesti si tie?
- Eu vreau să rămân în cadrul general, nu vreau să ies din
comun. Dacă îmbunătătiti masa tuturor, atunci vă multumesc,
mă voi bucura si eu de ea; dacă nu, vă multumesc iar, însă fără a
mă bucura de vreun avantaj particular.
Era o preocupare permanentă a ofiterilor si a personalului
de pază ca să facă informatori pe bietii detinuti, profitând de
boala, slăbiciunea sau alte lipsuri ale lor. Şi una din cele mai
scumpe dorinte ale lor era ca nimeni dintre detinuti să nu rămână
necompromis, ca nu cumva mâine să se ridice si să le impute
regimul asupritor pe care l-au suportat cu autoritatea omului ce
nu a făcut compromisuri.
DIONISIE FOTINO
Sosit la Aiud cu primii criminali de război, colonelul de
jandarmi Dionisie Fotino a devenit repede simpatic tuturor
pentru un motiv simplu: si-a luat răspunderea pentru toate
faptele sale si nu a dat vina pe nimeni din subalternii săi, cum au
făcut multi ofiteri superiori.
El a fost în Transnistria si a făcut pază cu o unitate de
jandarmi. Vina lui a fost că a împuscat rusi. Şi într-adevăr a
împuscat, dar numai pe cei judecati de Curtea Martială si
condamnati la moarte. El era organul de executie. Era soldat.
Dacă nu i-ar fi împuscat, ar fi fost împuscat el.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
327
Cei împuscati au fost partizani civili prinsi ucigând ostasi
si condamnati la moarte de Curtea Martială sau alti delincventi.
Pentru tinuta lui plină de demnitate la proces îl
simpatizasem si, când am putut, i-am dat tutun.
Tatăl său a fost maresal al palatului si mosul lui la fel. Era
bogat, avea 30 de hectare de pământ, dintre care 10 ha cu caisi.
Era căsătorit cu o distinsă fată ce făcuse liceul la Notre
Dame la Galati, fiica directorului Comisiei Dunărene.
Spre a se vedea puterea francmasoneriei la noi, descriu
acest caz povestit de el:
„Era prin 1923. Eram comandant de legiune de jandarmi la
Făgăras. Dar m-am însurat si voiam să mă mut în părtile
Galatului. Am făcut cerere si mi s-a respins. Am pus toată
influenta socrului meu în joc, care era mare, dar fără folos. Întro
zi, în concediu, vara, în Bucuresti, priveam într-o vitrină.
Cineva mi-a pus mâna pe ochi, de la spate.
- Ce faci, dragă Fotino! si m-a îmbrătisat. Era un evreu cu
care am făcut scoala primară.
- Unde esti, m-a întrebat.
- În Ardeal, la Făgăras, sunt seful legiunii de jandarmi de
acolo.
- Şi-ti convine?
- Nu prea. Am încercat să mă mut si n-am reusit.
- Te mut eu. Unde vrei să fii mutat?
I-am spus.
- Bine. Dă-mi cererea si vino mâine să-ti dau mutarea.
Vino la mine la masă la amiază.
M-am dus cu o vază de flori.
- De ce-ai mai umblat? Eu sunt bogat, sunt director de
bancă. Şi acum, hai să-ti dau mutarea. A scos actele. Nu mă
puteam mira destul.
- Multumesc foarte mult. Dar cum ai putut reusi?
- Foarte simplu. Eu sunt francmason gradul 26 si el e
Preot Nicolae Grebenea
328
francmason gradul 16. El e seful jandarmeriei. Şi i-am dat
ordinul să-ti facă mutarea. Asta-i tot.”
Fotino era multumit de felul cum lucrase în Rusia si de
felul cum se comportase la procesul său.
Singurul lucru care-l acuza era faptul că n-a fost anuntat
imediat la 23 august 1944 de evenimentele din tară, ca el să fi
luat măsurile de apărare.
Mi-a spus: „N-am fost un abuziv. Ştiu ce înseamnă a
omorî un om. Am executat numai ordinele si numai cele
motivate legal. Astfel, în 1939 când regele Carol al II-lea a dat
ordinul să fie împuscati câte trei legionari din fiecare judet, ca
răzbunare pentru că legionarii uciseseră pe Armand Călinescu -
eu n-am executat ordinul si nu am ucis trei legionari, fiindcă
ordinul era ilegal. Unde au fost împuscati, au fost împuscati fără
judecată. Eu n-am făcut asta.
Am stat câteva luni cu el. Povestea. Întelegea că am
nevoie de retragere de la povestile lui foarte profane. Fusese un
epicureu, scosese toate plăcerile din viată când i s-a ivit ocazia.
Fără să fie înclinat spre rugăciune, chiar si acum, nu tăgăduia
valoarea religiei. Rationalist în gândire, întelegea prea putin si
viata si rostul monahilor si monahiilor pentru care avusese un
retinut dispret. Admira mult pe călugării din Franta. Pentru
cultura lor, spunea el, o soră a lui era călugărită franceză si în
fiecare vară mergea cu masina s-o vadă.
Şi asa cum a fost si cum mai era încă, căci restristea în
care se găsea nu-i provocase încă o întoarcere, suporta temnita
cu o bărbătie deosebită, cu o fortă de invidiat.
Nu stiu dacă mai târziu nu s-a produs cumva în el o
renastere, o întoarcere cu privirile spre cer, căci nu l-am mai
întâlnit.
JUSTIŢIE ŞI PROCESE LA NOI
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
329
Încă si după moartea lui Stalin din martie 1953, când
oricum s-a produs un reviriment în Rusia, toată viata noastră
publică era controlată si îndrumată de consilierii rusi. Nu se mai
cântau ode, nu se mai aduceau elogii nemaipomenite lui Stalin,
dar spiritul lui rezista. De dincolo de moarte supraveghea viata
de la noi. Omul murise, dar teroarea ce o stabilise si spiritul ei
continuau si după revolutia din Ungaria din 1956 si după
plecarea armatelor ruse de la noi. În 1958 duhul spaimei plutea
peste tară. În justitie, în scoală, în armată, peste tot.
Întâlnirea cu avocatul băcăuan Eugen Dragomir mi-a
întărit această părere.
Spre a întelege, redau următoarele spuse de Dragomir:
„Eram pe front la nord de Crimeea, comandantul unei
unităti de artilerie. Eram în asteptare. Dar eram mereu sicanati si
loviti de niste partizani. S-a observat că ei vin totdeauna dinspre
un muncel.
S-a trimis pentru control o patrulă si nu s-a mai întors; s-a
trimis a doua si nu s-a mai întors nici ea. S-a trimis apoi un
pluton si nici el nu s-a mai întors. Atunci Divizia noastră a
hotărât cucerirea muncelului. L-am înconjurat si am ajuns la
vârf. Era un platou. Vreo 80 de bărbati civili si femei erau acolo.
Se auzise o bubuitură. Unii se aruncaseră la vale pe o pantă
impracticabilă.
Pe platou era o capră de lemne, lungă, lângă care
sublocotenentul ce fusese trimis cu plutonul spre cercetare era
pe iarbă, tăiat cu fierăstrăul în două.
Partizanii au fost dati în judecată si osânditi la moarte.
Rusii au căutat să afle cine au fost ofiterii care au
participat la prinderea partizanilor. Şi au aflat. Am tăgăduit, dar
n-a fost posibil să lungesc tăgada. Mi s-a făcut proces...
- Ce-ai căutat, m-a întrebat presedintele să ataci populatia
pasnică a Uniunii Sovietice?
Preot Nicolae Grebenea
330
- Dar eu nu m-am luptat cu populatia pasnică, ci cu armata
sovietică.
- De ce ai intrat în Uniunea Sovietică?
- Am fost mobilizat, făceam parte din armata română si
am primit ordinul lui Antonescu să luptăm împotriva Uniunii
Sovietice.
- Şi de ce ai tras în armata sovietică si n-ai tras în pământ,
ca să nu omori oamenii?
- Noi nu ne-am dus acolo să ne jucăm... era un război,
eram luptători, trebuia să ne batem si nu să ne jucăm, etc.
Şi l-a condamnat la 15 ani.
Presedintele completului de judecată era atât de intimidat
de rusi, încât a putut pune inculpatilor niste întrebări atât de
idioate cum s-au văzut.
Procese de soiul acesta au fost nenumărate. Din moment
ce procesul s-a deschis, condamnarea era sigură. Nimeni nu
risca o achitare. Fiindcă presiunea rusă era îngrozitoare.
NAE COJOCARU
Nu am stat numai cu el, mai era profesorul Mircea
Nicolau, ce făcuse filosofia si avea preocupări literare deosebite,
si, mi se pare, camaradul Nelu Rusu avocat.
Faima lui Nae Cojocaru sosise la Aiud înainte de a veni el
în persoană: luptător de mare calitate, cult, viteaz, suflet mare.
Pe unde a trecut a lăsat impresii puternice pentru atitudinea lui
demnă si impresionantă. Originar era din Constanta, comuna
Vultur. Era avocat.
Mobilizat, căzut prizonier, nu s-a întors din Rusia cu
ceilalti ofiteri prizonieri, în 1948. Pârât pentru atitudini prea
românesti, a fost condamnat la lagăr în regiunea Vorcuta, lângă
Cercul Polar. S-a întors în tară abia în 1951.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
331
Dar în loc de libertate, pentru că luptase pentru tară, i s-a
dat temnita pentru că era legionar si luptase contra Uniunii
Sovietice. Asa ne-am putut întâlni.
Şederea împreună a durat câteva luni. Cu toată foamea, ea
poate fi considerată că a fost foarte plăcută pentru că si ceilalti
doi camarazi erau admirabili.
A povestit multe; s-a întâlnit cu multi rusi si cu altii prin
lagărele de muncă prin care a trecut.
Fantastica auroră boreală cu frumusetea ei superbă prin
variatia de culori, cu sase luni de noapte si sase luni de zi, a
văzut-o câtiva ani.
Dar din povestirile lui retin, fiindcă sunt de un interes mai
general, două momente.
Într-un lagăr era un doctor foarte distins. Era si el detinut,
dar lucra ca doctor în lagăr. Pe Nae Cojocaru l-a impresionat
acest doctor prin capacitatea si cunostintele lui. De aceea l-a
întrebat cum a ajuns să fie condamnat. Şi doctorul a povestit:
„Maxim Gorki, acest scriitor celebru, luptase mult pentru
asigurarea succesului revolutiei în Rusia. De la un timp el nu se
întelegea prea bine cu Stalin. Atunci, spuse doctorul, au fost
trimise la el două masini de doctori universitari. Când le-a văzut,
Gorki a zis:
- Ce căutati la mine?
- Vrem să vă facem o vizită medicală.
- A! Nu-i nevoie, mă simt încă destul de bine.
- După zbuciumul ce l-ati avut si viata de luptă pe care ati
dus-o si pentru care Republica noastră vă e recunoscătoare, e cu
neputintă să nu aveti câteva neajunsuri trupesti pe care din
modestie le suportati fără să vă plângeti. Dorim să vă vizităm si
să vă ajutăm.
- Bine, a zis, dacă stăruiti, poftiti si vă multumesc.
- L-am vizitat cu totii si i s-au prescris câteva
medicamente. Dar după câteva zile a murit.
Preot Nicolae Grebenea
332
Atunci Stalin a făcut un proces tuturor medicilor care l-am
vizitat si ne-a condamnat la muncă silnică cu deportare în
Siberia, afară de cel care i-a inoculat otrava. Ca să nu se
bănuiască ceva, Stalin i-a făcut funerarii nationale si orasul
Nijni-Novgorod a fost numit Gorki.
Al doilea caz: Cojocaru l-a întâlnit în lagăr pe ministrul
adjunct de la telefoane Kaganovici, fratele sotiei lui Stalin si
deci cumnatul lui Stalin.
Şi l-am întrebat care erau raporturile dintre Stalin si
cumnatul său? Acesta a spus: dacă Kaganovici auzea la telefon
vocea lui Stalin, se îngălbenea si se ridica în picioare si tot
timpul convorbirii îl petrecea în picioare.
Nu rezist ispitei si mai povestesc un caz redat de Cojocaru.
Aceasta pentru a arăta care era atmosfera ce se crea în Uniunea
Sovietică împotriva evreilor si a se vedea greseala acestui popor,
atât de inteligent, când a făcut Yalta si i-a dus pe rusi la 40
kilometri vest de Berlin, vânzând Europa estică în nădejdea că
prin comunismul rus vor stăpâni lumea. Greseală fundamentală
de care evreii si-au dat seama mai târziu si care a fost sursa
atâtor enorme greutăti pe care le-a suportat lumea si de care nici
azi n-am scăpat deplin.
În Berlin, după război, erau patru sectoare, câte unul
pentru fiecare natiune biruitoare ce a dus războiul cu nemtii :
sectorul rus, american, englez si cel francez.
În cel american era Eisenhower, marele general american,
cu o armată americană. În sectorul rus era, cu o armată rusă,
maresalul Jucov, cel ce a condus frontul de nord si s-a dovedit
ca cel mai mare general rus. Sectoarele englez si francez au avut
comandantii lor.
Într-o zi Jucov a zis: „Hai să facem o petrecere la care să
nu luăm parte decât noi, rusii. Nimeni din ceilalti sovietici. Şi sa
făcut petrecerea.
La petrecere, Jucov, putin cam bine dispus, umbla cu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
333
paharul în mână si închina cu unul si cu altul din camere. Dar
într-o cameră dă cu ochii de doamna Stalin care sosise atunci cu
avionul.
- Ce cauti aici, i-a zis, nu stii c-am dat ordin să nu fie aici
decât numai rusi?
Doamna Stalin a scos din posetă un pistol si a tras în
maresalul Jucov pe care l-a rănit la umăr si apoi în grabă a fugit
la avion si s-a întors acasă.
A doua zi maresalul Jucov era destituit.”
Cojocaru mi-a spus: „Într-un lagăr am stat cu un colonel
rus căruia sotia i-a adus de Crăciun multe bunătăti din care mi-a
dat si mie. L-am întrebat cum de e în lagăr si el mi-a spus
povestea de mai sus, apoi a continuat:
„Eu sunt erou national si sunt prieten al lui Jucov. După
întâmplarea din noaptea respectivă, ca să nu fie o revoltă, toti
prietenii lui Jucov am fost arestati.”
Dar aceasta arată că imediat după război s-a produs o
trezire a sentimentului national rus si o ură crescândă împotriva
evreilor si constiinta că ei, rusii, trebuie să se conducă si să nu se
lase condusi de altii.
Iată cum Dumnezeu răstoarnă planurile nedrepte ale
oamenilor.
*
Din nou o izolare de 30 de zile. Nu-mi prindea rău si, prin
morse, când voiam si puteam, luam legătura cu camarazii.
Foamea era mare. Mă obisnuisem cu ea si ca s-o însel
mestecam mai bine alimentele considerând că asa ele capătă altă
valoare.
Mi-am zis: trebuie să încerc să obtin o îmbunătătire a
regimului. Comandantul temnitei era un evreu, Coler, pe care
nu-l văzusem la fată încă si care n-a fost mai rău decât colonelul
Crăciun, român, care i-a urmat. Fixasem cererile în patru puncte
Preot Nicolae Grebenea
334
dintre care cel mai important a fost hrana. Consideram că dacă
nu cer îmbunătătiri nu-mi fac datoria fată de mine si fată de altii.
Am spus militianului că vreau să vorbesc cu domnul
director. M-a întrebat:
- În ce cauză?
- Personală, am zis.
Şi m-am dus la dânsul. L-am salutat cu salutul obligatoriu:
- Să trăiti, domnule director.
M-a dus mai în fundul camerei probabil ca să nu se audă
convorbirea de către militianul ce astepta la usă ca să mă
conducă înapoi. A plecat urechea ca si când ar fi asteptat să-i
comunic o taină si mi-a făcut semn să vorbesc încet. Mi-am dat
imediat seama că a bănuit că merg să divulg ceva sau să pârăsc
pe cineva.
Dar după ce am început să vorbesc tare si răspicat
încercând să descriu regimul si cât de nedrept, în comparatie cu
vinele detinutilor, reale sau inventate, si cât de departe e
umanismul comunist de ceea ce ni se aplică nouă, a făcut o
mutră de contrarietate si deceptie si m-a întrebat:
- Şi acum ce vrei?
- Am venit să vă rog să ne îmbunătătiti regimul. Să
interveniti mai sus pentru aceasta. Vedeti cum se sting oamenii
de foame. Sunteti martor la această tragedie. Spuneti lucrurile
sus.
- Te-a delegat cineva pentru aceasta?
- Nu. Stau singur, dar spun lucrurile cum sunt, cum le
trăiesc eu si cum ele sunt ale tuturor lasă impresia că eu îi
reprezint dacă vorbesc despre ele. Dar oricine ar vorbi, dacă
spune adevărul, se găseste în acord cu toti care suportă acelasi
regim. Eu, înainte de a muri, am considerat că sunt obligat să vă
spun acest lucru ca să stiti că n-am acceptat să mor de foame
fără a mă plânge si a vă ruga să schimbati regimul de înfometare
pe care îl duceti. Şi apoi am vrut să se stie si să se înregistreze
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
335
de dumneavoastră că regimul ce l-ati impus nu s-a suportat fără
plângeri de către detinuti si fără tendinta de a vă sesiza de
gravitatea lui.
- Bine! am înteles. Du-te! Esti cam îndrăznet.
- Deloc, domnule colonel. Demersul meu nu e un act de
îndrăzneală ci unul de disperare, ca cel ce, căzut în apă, mai bate
din mâini înainte de a se duce la fund.
- Da, da, înteleg, si a deschis usa.
Militianul m-a dus la celulă.
Dar lucrurile au rămas aceleasi. Nici o schimbare, nici în
bine si nici în rău. Vor fi fost si alte plângeri căci la aceleasi
cauze sunt firesti aceleasi reactiuni; dar nu stiu dacă ele au fost
comunicate mai sus. Eram multumit de încercarea ce am făcut-o.
Peste câteva zile un locotenent major cunoscut mi-a deschis
celula si m-a întrebat:
- Ce faci Grebenea?
- Precum vedeti, mă lupt cu foamea.
- Într-adevăr, esti destul de slăbit. Tu faci puscărie dinainte
de noi, noi te-am găsit în „depozit”. Nu esti contra-revolutionar.
Ai merita să nu te lăsăm să te scufunzi, dar trebuie să fii mai
întelegător.
- Adică cum? În ce fel?
- Ai orbul găinii? strigă el putin nemultumit. Uită-te
înainte si vezi si întelege, doar nu esti turc.
- Vă multumesc, i-am răspuns. Cred că sunteti un om
foarte cumsecade si în alte împrejurări ati da dovadă de
bunătate. Ştiu, înteleg. Aveti un mandat impus de altii si nu
puteti face binele decât în conditiile impuse de ei. Eu vă
multumesc pentru dorinta de a mă ajuta care, în ce vă priveste pe
dumneavoastră, cred că e sinceră. Pretul cerut de altii e prea
mare iar dumneavoastră nu-l puteti reduce. Nu-l pot plăti.
Dumneavoastră mi-ati luat multe si ne-ati redus la situatia limită
în care viata noastră se mai reazemă acum abia în câteva fire.
Preot Nicolae Grebenea
336
Dar nu ne-ati putut lua încă putinta de a respinge unele oferte ale
dumneavoastră care de ochii nostri sunt privite ca neonorabile si
neumane. Prefer să mor în conditia pe care mi-ati creat-o decât
să ies din ea pe calea pe care mi-o oferiti.
- Treaba ta, a zis. Noi nu-ti putem face binele cu sila. Şi a
închis usa.
CU ALŢI DEŢINUŢI
- Fă-ti bagajul, mi-a spus gardianul, si peste câteva clipe
un ofiter m-a condus într-o celulă cu patru tineri.
Cum am intrat, tinerii si-au manifestat fată de mine o
bucurie mare, iar ofiterul privea pe vizetă. Peste vreo douăzeci
de minute, ofiterul a venit si m-a luat de acolo. De aceea la
mutările următoare , opream manifestatiile de simpatie ale celor
care mă primeau până după plecarea gardianului.
Am intrat într-o cameră tristă. Atmosferă de mormânt.
Membri: Octavian Stetin din Bucuresti, fost sef al administratiei
financiare din Bucuresti, bolnav grav de stomac. Un avocat
oltean de la Horezu, fost 15 ani bibliotecar la Universitatea din
Cernăuti, cu două doctorate, si un tăran bănătean tânăr.
Bietul Stetin, când m-a văzut intrând senin si vesel s-a
înviorat. S-a mirat de buna mea stare de spirit si mi-a spus:
- Dacă nu veneati aici muream.
Şi dintr-o dată aud:
- Cucuriguuu!
- Dumnealui avocatul cântă tare de mai multe ori de zi
„cucuriguuu!” iar eu sunt bolnav.
Am înteles. Acest avocat oltean de 60 de ani, arestat de
curând si încă gras, cânta cucurigu ca să-l audă administratia si
să-l crute că e anormal. Bănăteanul era om cumsecade. Am
intervenit asa:
- Trebuie să introducem în cameră o atmosferă de bucurie.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
337
Cântând cucurigu nu ne scăpăm viata ci ne-o pierdem prin
atmosfera de tristete pe care ne-o provoacă. Dumneata nu va
trebui să mai cânti niciodată cucurigu căci provoci o atmosferă
sinistră. Te rog să întelegi asta. Văd că mănânci aproape întreg
turtoiul domnului Stetin după ce acesta a luat ceva din el.
- El nu-l poate mânca, replică avocatul.
- Nu-i nimic. Lasă-l până a doua zi. Nu i-l lua de la gură.
Poate mai târziu ar mai lua din el, dar nu-l mai are. Dumneata,
în loc să cânti cucurigu, trebuie să te rogi si în curând o să te
simti mai bine.
- Dar nu mai stiu rugăciunile.
- Nici Tatăl nostru?
- Nici.
- Îl reînvătăm.
Şi am început să i-l spun. Îl învăta greu.
- Acum hai să începem să spunem fiecare întâmplări
fericite si vesele din viata noastră. Să nu spunem întâmplări
triste, căci nu sunt prielnice sănătătii noastre, în starea în care ne
găsim acum.
Şi chiar din prima zi atmosfera camerei a început să se
schimbe si să ia un aspect plăcut. S-a mai auzit uneori cucurigu
strigat tare.
Stetin nu putea iesi afară din cauza bolii; era prea slăbit,
nu primea tratament si se socotea pierdut. Eu i-am spus:
- Cu ce primesti poti să te mentii, dacă te rogi ai încredere
si esti vesel. Şi apoi de unde stii că nu vei primi si tratament
medical mai târziu? Ţine-te bine acum!
Stetin era un om cult. Făcuse doi ani de medicină, apoi a
renuntat si a făcut dreptul si în loc să pledeze ca avocat a început
cariera ca agent fiscal. A avansat repede si avea o experientă
frumoasă pe linie profesională. Spunea cu oarecare laudă că si
Cervantes a fost om al fiscului.
Într-o dimineată, plin de încredere, Stetin a spus:
Preot Nicolae Grebenea
338
- Mi-a apărut în vis Domnul Hristos si mi-a spus: „Octav,
mestecă bine pâine si-ti va fi bine”.
Pâinea era de 92 de grame. A început să o mestece încet
de tot. Se simtea ceva mai bine, dar era încă foarte bolnav. Însă
peste vreo lună a fost o vizită medicală. L-am sprijinit pe Stetin
la dusul la vizită. Doctorul i-a prescris medicamente si le-a
primit. Un sanitar, gardian îi făcea injectiile iar pilulele le lua în
cameră si asa ajutorul i-a venit.
Mi s-a prescris si mie Triferment si un mic tonic, dar când
am coborât jos, la camera gardianului, să le iau, Biro,
plutonierul ungur, mi-a comunicat:
- Nu stii că tu nu ai dreptul de ajutor medical de la noi? si
m-a trimis înapoi.
Doctorul nu stia probabil de această opreliste. Şi la
celelalte vizite mai scria câteodată câte ceva pentru mine dar eu
nu le-am primit niciodată fiindcă eram trimis înapoi dacă
coboram să le iau.
Până ne-am despărtit Stetin se refăcu pe încetul, avocatul
se linistise si cucurigul nu s-a mai auzit în celulă.
De la tăranul bănătean, om de bun simt si de omenie,
păstrez următoarea istorisire spre a trage din ea unele concluzii:
„Într-o zi am pierdut oile mele: 72. Le-am căutat dar nu le-am
găsit decât după sapte zile. Nu lipsea nici una. Câinele era cu
ele, lihnit de foame. De bucurie am tăiat o oaie si i-am dat
câinelui o bucată de carne. Cum a mâncat-o a murit.”
Concluzia: Câinele e ca si omul. Nu trebuie să-i dai carne
sau mâncăruri grele după o foame mare, căci îl omori. Ci se
întoarce treptat la regim normal, începând cu zeamă de cartofi,
iaurt, lapte diluat cu apă, zeamă de plante strecurate. La om, nici
vinul, nici tuica, nici grăsimile nu trebuie să intervină încă în
alimentatie.
Iar de la Stetin păstrez:
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
339
- Un prieten veni la mine si-mi spuse: ai impus prea mult
impozit acestui prieten al meu doctor, căci e bătrân.
- Cum e bătrân? Căci arată ca la 50 de ani. Scoate-ti
buletinul, domnule doctor!
Uimitor! El arăta ca la 50 de ani si era de 75 de ani.
- Bine, am înteles. Reduc impozitul. Dar cum ati făcut,
domnule doctor.
- Simplu de tot. În fiecare iarnă, încă din tinerete, am
mâncat câtiva saci de mere si de nuci si nimic altceva.
Concluzia: ca să rămâneti tineri mâncati iarna câtiva saci
de mere si de nuci.
*
Un răcnet de nebun răsună în Zarcă. Nu mai pot spune
anul, dar inserez acest fapt. Era al lui Vasile Luca, fostul
ministru de finante la noi. Secui de o obrăznicie extremă,
corcitură de româncă cu secui.
Răcnetul lui în Zarcă era sinistru. Gheorghiu Dej l-a
debarcat de la putere în 1952, odată cu Ana Pauker si Teohari
Georgescu. Fusese ministru al Finantelor. Pe lângă Teohari
Georgescu, până la debarcare, a fost cel mai „tare” om din biroul
politic.
S-a afirmat, si nimeni n-a putut dezminti aceasta, că el a
plătit functionarilor unguri, pe tot timpul până la căderea sa de la
Ministerul Finantelor, două salarii: salariul corespunzător
serviciului său de medic, profesor, etc. si altul, echivalent
postului său, primit în plic de la partid.
Dar pentru ce Gheorghiu Dej, îndepărtându-i de la
conducere pe Ana Pauker, pe Teohari si pe Luca, pe cei doi
dintâi i-a lăsat liberi, iar pe acesta l-a băgat în temnită? Aceasta
are explicatia sa pe care mi-a comunicat-o Petre Pandrea: Luca,
ajutat de prietenii săi, l-a arestat pe Gheorghiu Dej cu gândul săl
omoare si l-a bătut cu biciul pe spinare si l-a tinut arestat apoi,
Preot Nicolae Grebenea
340
neîndrăznind să-l ucidă încă. Astepta să vadă reactiunea de la
partid. Atunci s-au sesizat ceferistii si întrebau cu furie: „Unde-i
Gheorghiu Dej?”
Atunci Vasile Luca si acolitii săi unguri l-au scos în
balcoane si l-au pus să vorbească si să arate că e viu. Temânduse
de o revoltă a maselor, l-au eliberat.
Tot Pandrea mi-a relatat o convorbire cu Petru Groza
avută după ce a iesit din lagărul de la Ocnele Mari, în 1953.
„Într-o sedintă a guvernului de seară, a spus Groza, am
fost majorat. Mă si vedeam arestat si întemnitat. Mi se ceruse să
urmăm linia, să ucidem 30.000 de români, ca să înspăimântăm
lumea si să putem aplica programul nostru. Dar eu am refuzat.
Cel mai puternic era Luca. El presa si era neînduplecat. Atunci
am cerut să amânăm hotărârea si să ies să vorbesc întâi în
particular cu Vasile Luca.
Am iesit. Era noapte. I-am spus:
- De ce să ne umplem mâinile de sânge? De ce să nu
guvernăm într-un chip mai civilizat? Priveste, natura e în pace.
Stelele sunt linistite. Stihiile stau într-o ordine, ele nu fac crime.
Să învătăm de la ele si să fim în pace.
Şi cam după o oră ne-am întors. Urmasul lui Decebal a
învins pe urmasul lui Atilla si sedinta guvernului n-a mai
adoptat o astfel de hotărâre. Eram salvat.”, a adăugat dr. Petru
Groza.
Asta probabil în anul 1949 sau 1950. Arestat în Bucuresti
si băgat în temnită la Jilava, Luca s-a înfuriat si striga:
- Eu sunt V. Luca, cum m-ati băgat pe mine în temnită?
- Dacă esti V. Luca, ce cauti aici, bagu-te-n p.m.? striga la
el militianul.
Şi în furia lui, în câteva zile Luca era nebun. Deci
Gheorghiu Dej s-a răzbunat cum se cuvine pe acest dusman al
său ce călcase toate regulile unei guvernări oneste prin
sovinismul lui unguresc, ce l-a făcut să protejeze în mod
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
341
deosebit pe unguri spre paguba românilor. Cazul lui Vasile Luca
arată tentativa nereusită a ungurilor de a pune mâna la noi pe
postul de secretar general al partidului.
NOI ARESTAŢI SOSIŢI LA AIUD
În tară era liniste, nimeni nu mai misca. Guvernantii, cu
rusii peste ei, erau stăpâni absoluti pe tară. Luptătorii din munti
au fost lichidati cu totii si organizatiile contra-revolutionare au
fost prinse si distruse. Nimeni deocamdată nu mai îndrăznea să
ridice capul.
Şi totusi m-am pomenit cu insi cunoscuti, eliberati după
decretul de reducere a pedepselor din 1946, sositi din nou în
temnită. Unii, ce fuseseră tineri, erau acum cu neveste si copii,
cu rosturi sociale, ingineri avocati, profesori, etc.
Unii au fost prieteni ai mei si i-am întrebat:
- Ce ati făcut, măi? Nu stiati ce e aici?
- Absolut nimic, a fost răspunsul. Ne-am pomenit arestati
si ni s-a spus: „Trebuie să dati declaratia aceasta; dacă n-o dati,
vă omorâm.”
Rezistenta, imposibilă de dus până la capăt. Cei ce s-au
împotrivit au murit. Numai în Oltenia au fost cinci morti.
Declaratia cuprindea lucruri grave de tot. În esentă e că s-au
ridicat la luptă contra regimului si au fost prinsi în luptă.
Iată cum au descris unii cum s-a întâmplat:
- Am fost luat de acasă si dus în munti (unii în pădure),
culcat jos în dosul unei mitraliere ce avea în fată, la o anumită
distantă, ostasi. Eu, în pozitie de tragere. Scena a fost
fotografiată. Mi s-a poruncit: „Dă declaratie că ai iesit să lupti.
Ai scos capul, îti dăm o pedeapsă mare, dar nu stai mult: câtiva
ani si apoi te eliberăm, fiindcă n-ai făcut nimic. Acum avem
nevoie de declaratia ta si dacă n-o dai te ucidem ca pe-o
musculită.”
Preot Nicolae Grebenea
342
Astfel a venit un nou val, nu stiu numărul, poate 30-50 de
mii. Altii au avut alte „vini”. Toti au primit pedepse mari.
Sosirea lor era ceva de neînteles. Pe urmă am înteles totul,
chiar curând după valul de arestări.
Iată explicatia: România intrase la ONU în 1955 si i se
cerea eliberarea detinutilor politici. Dar în 1956 a fost revolutia
din Ungaria. Într-o unitate admirabilă tărani, muncitori si armata
s-au ridicat pentru sfărâmarea jugului comunist. Dar atrocitătile
ce le-au făcut au fost înspăimântătoare: au aruncat femeile de la
etaje, jos, cu copii cu tot, dacă erau sotii de comunisti. Au tăiat
nasul, gâtul, organele genitale, sânii la femei, au scos ochii
comunistilor pe care i-au prins. O barbarie grozavă care i-a
speriat pe rusi si pe ai nostri. Deci poporul se răzbună crunt.
Rusii, văzând loialitatea românilor, si-au retras armata din
România în 1958.
Dar ca să aibă liniste desăvârsită aici, să nu se repete cazul
din Ungaria, sau poate din dorinta ascunsă de a mai chinui pe cei
condamnati din România si a mai lovi putin poporul român, au
ordonat arestări noi, nejustificate.
Au făcut mii de procese în felul cunoscut; s-au dus si la
ONU cu fotografiile celor răsculati, cu marile sentinte ce le-au
obtinut în urma declaratiilor, si au spus: „În România e o stare
prerevolutionară. Nu se pot face eliberări din temnită pentru că
s-ar face o destabilizare si Europa are nevoie de liniste.” Asa au
înselat rusii si ai nostri lumea.
În toamna lui 1958 au început arestările. Ele au continuat
si în 1959, spre a da o notă de autenticitate faptelor. A început în
Aiud un regim de asuprire sporită, si chiar de teroare, cu lovituri
de bâtă la iesirea la plimbare. Dar numai în celular, nu si în
Zarcă.
Iată primul dintre fostii cunoscuti, sositi acum la Aiud.
Călugărul Arsenie Papacioc, eliberat în 1946, se întorcea acum
din nou.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
343
Sculptor de profesie, făcuse înainte de eliberare niste porti
foarte frumoase ce l-au dovedit ca pe un sculptor de talent.
Foarte credincios si blând, cu o vocatie religioasă evidentă
dinainte de eliberare, nu credeam că-l va mai paste puscăria.
Se prezenta acum ca un monah superior, cu o frumoasă
trăire, cu un duh profund crestin. Prezenta notele unui călugăr
ales. Era călugăr la Sihăstria, o frumoasă mănăstire din judetul
Neamt. Arhimandritul Ilie Cleopa si cu el spovedeau pe
patriarhul Justinian Marina.
Nu făcuse nimic rău. Dar într-o zi organele Ministerului de
Interne au apărut... Ilie Cleopa a reusit să fugă pe fereastră, iar
pe el l-au prins, pe când voia să sară.
Odată cu el au arestat vreo 18 personalităti dintre cele
superioare ale Bisericii Ortodoxe de la noi, profesori si monahi
distinsi. Printre acestia erau profesorul Tudor Popescu, Dumitru
Stăniloae, Arhimandritul Benedict Ghius, monahul si poetul
Bartolomeu Valeriu Anania, Antonie Plămadeală, Sandu Tudor
acum staret la Rarău cu numele schimonahul Daniil, Nicolae
Porsena, Ieromonahul Sofian Boghiu<?>, toti figuri
exceptionale.
Schimonahul Daniil făcuse un acatist închinat Maicii
Domnului cu titlul: „Acatistul Rugului Aprins”. Pe toti acesti 18
i-au băgat în această grupare: „Rugul Aprins”. Erau „vârfuri” ale
Bisericii si ale gândirii teologice. Aceasta a fost si singura lor
vină pentru că regimul mai stăruia în erezia că religia si slujitorii
ei dezvoltă o activitate antisocială în stat. Dictonul lui Marx:
„Religia e opiul popoarelor” era vehiculat peste tot de toti
activistii de partid, semidocti, ca un adevăr de la sine înteles.
Aceste arestări s-au făcut la cererea rusilor, căci ei dirijau
încă toate la noi, ca procesul de ateizare sustinut de stat să nu fie
împiedicat.
Dar dacă lumea de afară a fost lipsită de cuvântul lor
întelept prin întemnitarea lor, cei dintre zidurile temnitei s-au
Preot Nicolae Grebenea
344
bucurat de prezenta lor si au primit învătăturile acestora ca pe o
hrană de mult dorită.
Dumnezeu i-a învrednicit si pe ei să sufere pentru El,
precum El a suferit pentru ei si pentru noi toti.
Cu fiecare detinut nou veneau stiri noi de afară si astfel
aflam ce se întâmplă în tară si în lume. Lumea era interesată
îndeosebi de raportul de fortă dintre rusi si americani si dacă
perspectivele unei destinderi se pot ivi.
Desi Hrusciov părea a permite o destindere în Uniunea
Sovietică ca o destalinizare, la noi lucrurile erau încă tinute
foarte strâns, fapt ce se observa atât afară, cât si în închisoare.
Monahul Arsenie Papacioc a descris cu multe amănunte
întâmplările ce au dus la procesul ce a fost făcut în 1954
Mănăstirii de maici de la Vladimirestii Tecuciului.
Desigur, acolo unde se adunau zilnic de la o mie la 30.000
de oameni si unde se făceau rugăciuni stăruitoare cu vindecări
minunate si <?>profetizări de viitor ce s-au verificat întocmai,
partidul avea tot interesul să dispară acest centru spiritual din
tară.
S-a cerut mutarea călugăritelor în alte părti, risipirea lor.
Adică desfiintarea mănăstirii. Călugăritele au refuzat să se
autodistrugă. Cum cererea de mutare era făcută prin glasul
Patriarhului Marina, refuzul era neascultare, călcarea votului ce
l-au depus de a se supune.
Călugăritele au considerat că patriarhul a fost constrâns să
le ceară mutarea, risipirea, deci că el n-a fost liber, si au crezut
că pot să refuze împlinirea lui. În refuzul lor, totusi, ele au
gresit. Iar distinsul monah Arsenie critica cu o severitate
extremă acest act al lor. Eu am considerat că el trebuie privit cu
mult mai multă bunăvointă.
DOCTORUL AUREL MARIN
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
345
Cel mai mare doctor orelist din tară, si probabil unul dintre
cei mai mari din lume, a fost smuls de la spitalul din Bucuresti
unde lucra si de la catedra universitară si dus la Aiud. El e
doctorul Aurel Marin originar din judetul Tecuci.
Aducerea lui în temnită arată cu câtă usurintă si lipsă de
judecată de apreciere a omului deosebit, a savantului, smulgea
partidul pe oricine din viata publică si-l destina temnitei. N-am
stat numai cu el, eram patru în cameră când a fost adus între noi.
În 1959 când a intrat în cameră era înalt, frumos, bine
făcut, usor slăbit si putin palid.
Motivul arestării l-a povestit tuturor. În 1956 a plecat la
Paris la o conferintă medicală internatională. În timp ce era
acolo a izbucnit revolutia în Ungaria în octombrie. Din cauza
revolutiei nu s-a putut reîntoarce imediat în tară. A rămas la
Paris în gazdă la o româncă foarte apreciată acolo, care avea o
librărie de note muzicale. Acolo au venit la el unii români din
emigratie care, având părinti sau frati bolnavi în România, l-au
rugat să le ducă medicamente, ceea ce a si făcut. El plecase
supravegheat de un doctor evreu.
Când s-a întors în tară a predat medicamentele si n-a avut
nici o neplăcere. Dar în 1958 toamna a fost arestat si cercetat
pentru activitatea de la Paris. A fost învinuit că a luat legătura cu
„trădătorii” din străinătate si a adus medicamente pentru ai lor.
Cercetările au fost extrem de dure, ca la hotii de cai, ca la
niste banditi. Ele au durat câteva săptămâni. Doctorul Marin a
fost dus la exasperare. Stătea pe un pat suprapus. Hotărâse să se
arunce jos, să-si spargă teasta când va veni militianul să-l cheme
din nou la cercetări. Dar era jos când militianul a spus:
- Esti gata, ai terminat cu cercetările, fă-ti bagajul.
Cercetările l-au adus la un început de ulcer si i-au afectat
inima. L-am întrebat:
- Cum ai dus-o sub comunisti?
- Până în 1952, într-o tensiune continuă. Noi, medicii,
Preot Nicolae Grebenea
346
tineam sedinte. Medicii evrei erau de o îndrăzneală si de o
obrăznicie nemaipomenită. Atunci „mă dădeam” la ei. Ei erau
puternici în partid. Dar când mă duceam acasă mă cuprindea
frica că voi fi arestat. Şi asteptam cu înfrigurare o altă sedintă ca
să mă dezic. Dar după aceea mă mustra constiinta: te-ai
compromis, îmi ziceam. Ca să mă reabilitez în fata constiintei
mele dădeam atunci jumătate din consultatii gratuit. Şi abia
asteptam altă sedintă să ies cu asul să mă reabilitez. Şi apoi iar
mă cuprindea frica, si iar mă deziceam, si tot asa mereu. Până
într-o zi când colegii evrei au apărut ca niste mielusei.
Ce se întâmplase? În Rusia se pregătea ceva contra lor.
Asteptau un pogrom întins si la noi. De atunci ei au fost la locul
lor.
Văzând cum este regimul la Aiud, doctorul Aurel Marin a
spus:
- Cu acest regim nu rezistă nimeni mai mult de un an.
Acest lucru e cunoscut de toată lumea stiintifică.
- Află, Aurel, că eu, Grebenea, stau în acest regim din
1953, deci de 6 ani.
- A fost oare posibil?
- Precum vezi!
- Toată stiinta lumii s-a dus dracului, toate canoanele ei sau
desfiintat. Aiudul a răsturnat toată stiinta lumii. Spiritul a
învins materia si a sustinut-o chiar când era într-un proces de
totală distrugere. Existenta spiritului se dovedeste si prin aceea
că nu lasă să moară un trup ale cărui forte sunt epuizate, adaugă
el.
Doctorul Aurel Marin era născut în 1919. Făcuse războiul.
Operase o multime de oameni pe front. La arestare avea peste
5000 de operatii făcute. Avea procedee proprii. Celor ce se părea
că si-au pierdut graiul pentru totdeauna, le reda glasul printr-o
operatie la corzile vocale, necunoscută altora.
Vizitat de un doctor rus ce era doctorul biroului politic al
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
347
rusilor, orelist, acesta i-a spus: „Noi nu avem asa ceva încă, ceea
ce faci dumneata ca orelist noi nu putem face.” După ce a plecat,
i-a făcut doctorului Marin o propagandă, în scris, admirabilă,
despre care a aflat mai târziu de la alti doctori rusi ce l-au vizitat.
Doctorul Marin mi-a povestit în particular toată viata lui.
Avea un remarcabil talent literar.
Ministrii si membrii Comitetului Central aveau spitalul lor
anume pentru ei, dar multi veneau la tratamente la doctorul
Aurel Marin. Ţinea conferinte de O.R.L. pentru toate capitalele
de judet ale tării.
Prin 1960 a fost luat să lucreze la spitalul penitenciarului,
iar în 1962 s-a eliberat. Cum? Doctorul rus orelist de la Biroul
politic al rusilor a venit în România să-l mai vadă si, negăsindul,
s-a înfuriat si a făcut scandal. Ai nostri s-au sesizat si îndată lau
scos din temnită. Dar nenorocul îl păstea. N-a avut linistea de
care avea cea mai mare nevoie spre a se reface.
A fost pus să conducă în Bucuresti un spital. Mergea
minunat. Faima lui crestea. Tot mai multi veneau la acest spital.
Atunci doctorul Voinea Marinescu era ministrul sănătătii. L-a
chemat si i-a spus să se mute la un alt spital mai mare, asa cum
merită, dar doctorul Marin l-a rugat să-l lase aici, căci e
multumit si n-ar vrea să se mute. Ministrul a fost de acord.
A doua zi au venit niste doctori si i-au cerut să se mute. El
le-a spus întelegerea cu ministrul. Ei l-ar fi insultat că face pe
încăpătânatul si altele, în urma cărora a avut un infarct, nu
mortal. Ajuns acasă, o scenă de gelozie a sotiei, care nu stiuse ce
se întâmplase la spital, a dus la al doilea infarct care i-a adus
moartea.
Pierderea lui nu era o pierdere a medicinei românesti, ci si
a medicinei universale.
Legasem o frumoasă prietenie cu el si în celulă îmi
spusese: „De voi trăi voi fi doctorul sfintiei tale si la toată
familia dumitale, toată viata mea.”
Preot Nicolae Grebenea
348
În 1964 a murit din pricina, probabil, a geloziei si a unor
colegi ai lui invidiosi si haini.
Prin „telefon” am primit salutări cordiale de la Petre
Pandrea care a fost arestat si trimis la Aiud. Comunica că a
îndeplinit toate recomandările ce i le făcusem si astepta cu
bucurie clipa reîntâlnirii noastre.
Deci el a venit cu noul val de detinuti din 1958-1959, val
cerut de rusi, cu care au motivat la ONU starea prerevolutionară
din România si deci neputinta eliberării detinutilor politici de la
noi.
*
Din timp în timp, la 5-6 luni, veneau unii procurori tineri
să ne vadă. Dar ei puneau niste întrebări stereotipe: „Câte saltele
aveti în cameră? Câte paturi? Câte perne?” Dar nici un cuvânt
despre cum trăim, despre sănătatea noastră, etc., si treceau
grăbiti.
În 1946 mi se redusese pedeapsa cu un sfert, deci din 25
de ani de condamnare rămăsesem la 18 ani si 9 luni. De la ei am
aflat că acum în 1959, când urma să mă elibereze, la dosar
aveam tot 25 de ani.
Am cerut să aducă dosarul să-l văd. Au adus un alt dosar
decât cel pe care-l cunosteam si în care nu era trecută reducerea
pedepsei, semnătura procurorului si stampila. Le-am spus:
- Nu e acesta dosarul.
- Acesta e dosarul, au răspuns ei, si reducerea de care
vorbesti dumneata n-a fost valabilă fiindcă nu fusese pusă
stampila.
- Au fost cam 1.000 de dosare ce ne priveau pe noi la care
au lucrat împreună cu procurorul zeci de avocati detinuti.
Acestia erau oameni destepti, stiau dreptul si toate le-au făcut
cum se cuvine. Apoi le-am mai spus:
- Eu am văzut dosarul meu, l-am avut în mână si totul era
în regulă, cu stampilă cu tot.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
349
Mă uimea cum au putut face această miselie. N-am auzit
în analele justitiei de vreun fapt asemănător. Mi-am zis: „Poate
numai mie mi-au repus pedeapsa, pentru că eram mai rău
văzut.” Dar nu era asa. La toti care nu s-au eliberat până în
toamna anului 1956 li s-au pus la loc anii ce fuseseră redusi prin
decretul din 1946.
Era ceva fantastic si totusi real. Şi nouă, care lucrasem în
mină, ne-au comunicat oficial că fiecare an de muncă la mină va
fi considerat un an si jumătate si că după patru ani de muncă
vom fi eliberati toti.
Câte făgăduieli, atâtea minciuni! Ah! Comunistii! Se
hrănesc cu minciuni, cum mănânci pâine si bei apă. Şi desi îi
stiam, n-as fi crezut totusi să găsesc stearsă din dosar reducerea
pedepsei. „O tempora! O mores!”17
Ce puteau spune bietii procurori! Erau pusi într-o situatie
ingrată: să mintă cu nerusinare. De altfel ei însisi erau destul de
fricosi.
Un militian, când procurorul era în celulă, voind să
glumească, a închis usa când procurorul era înăuntru. S-a speriat
grozav si s-a îngălbenit. Noroc că militianul a deschis repede
usa. Sărmanii procurori! Erau si ei ca frunza pe apă. Într-un
regim abuziv ce sigurantă puteau să aibă? Toate se puteau
întâmpla.
*
Am primit o pedeapsă de 8 zile izolare cu mâncare caldă
numai a doua zi. Am întrebat pentru ce si mi s-a răspuns de către
gardian: „Ai fost văzut cu degetul arătător ridicat în sus.”
Pedeapsa se executa într-o celulă cu ciment pe jos, în care
era o tinetă de lemn, fără capac, ca să nu te poti odihni pe ea.
Celula era de 4 metri lungime si 1,70 metri lătime.
În această pedeapsă nu aveai cum să te odihnesti deoarece
17 Asa timpuri! Asa moravuri!
Preot Nicolae Grebenea
350
nu era pat. Seara la orele 10:00 se dă o pătură de dormit;
dimineata la orele 5:00 trebuia să o predai. Jos nu te puteai lăsa,
căci era frig. Ca să nu îngheti te plimbai obosit; te puteai rezema
usor de usa de lemn, asezat cu umerii pe pragul îngust, cu
picioarele ridicate pe usă <?>. Era greu să te odihnesti astfel
pentru că picioarele îti cădeau jos.
Masa:
1. Dejunul: ceai sau terci îndulcit cu 8 grame de zahăr pe
zi, adică 250 pe lună (aceasta era regimul tuturor). Un turtoi cald
de făină de porumb frământată si copt la cuptor, de 400 grame,
si o bucată de pâine de 92 de grame. Pâinea si turtoiul, pentru
toată ziua.
2. Prânzul: ciorbă de fasole, de cartofi sau de arpacas,
câteodată vara cu bostănei. În aceste mâncări se dădea si carne,
care uneori a fost de 250 grame pe lună pentru un om. Alteori ea
s-a ridicat până la 500 grame pe lună. Când mâncarea era mai
grasă, si asta cel putin o dată pe săptămână, se primeau murături:
gogonele, morcovi murati (bucăti de morcovi), frunze de telină
si chiar câte o bucată de telină. Niciodată nu se dădeau
zarzavaturi proaspete, ci numai murate. Se dădea uneori si un
bot mic de varză murată.
Era o desfătare când mâncarea era si cu adaosul de
murături. Murăturile erau de obicei din anul trecut.
3. Cina: una din mâncările de la amiază. Uneori un arpacas
sau zeamă de cartofi în care erau si niste ardeiasi necopti cu
rosii, culesi ca să nu dea bruma peste ei. A doua zi în pedeapsă
nu se dădea decât pâine si turtoiul.
Abia asteptai a treia zi ca să mănânci ceva cald.
Când mergeam în izolare mă uitam imediat pe peretii
celulei. Camera era văruită cu calcio vechio, ca să nu se scrie pe
pereti si să se transmită mesaje. Eu mă uitam pe pereti si, dacă
descopeream o cruce din felul cum s-a asezat varul, îmi
spuneam: „Şi acum scap cu bine din această izolare”. Şi scăpam,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
351
căci am avut mai multe izolări cu pedeapsă.
Izolarea era un prilej de linistită meditatie si rugăciune.
Când m-am întors din izolare, fiecare camarad de cameră
mi-a oferit pâinea pe o zi. Încercând să o resping, ei au spus că
mi-e destinată, că ei n-o mai mănâncă, si dacă n-o primesc, o
aruncă în tinetă. Şi asa eram obligat să o iau.
Când se făceau izolări, cei din camera de unde a fost
ridicat cineva, dădeau imediat ce puteau „telefon” celorlalti ca
să-i anunte de cele întâmplate. De asemenea, si la sosire. De
altfel si altă schimbare, de orice fel, era comunicată. Astfel se
stia cine a plecat si cine a venit.
Cei nou veniti, fie de afară, fie din alte temnite, repede
erau întrebati ca să se afle ce mai este. Ştirile importante erau
comunicate tuturor. Şi cum unii ascultaseră posturi străine,
veneau ca niste albine, plini de stiri.
PROFESORUL GHEORGHE MANU
Omul admirabil care a sprijinit si sustinut cunoasterea în
Zarcă a fost profesorul universitar de fizică atomică Gheorghe
Manu, nepotul generalului nationalist Gheorghe Manu din 1848.
El a fost ca o comoară din care au primit toti. Cunoscător
bun al limbilor engleză, franceză si germană, el a dat lectii de
aceste limbi oricui era în apropierea sa. Cunostea istoria
universală si a României ca un specialist, desi doctoratul era luat
în fizică atomică. A lucrat si studiat la Paris la Institutul Curie si
a fost martorul descoperirii de câtre Werner Heisenberg în 1927
a teoriei indeterminării care i-a adus acestuia premiul Nobel si la
asezat între cei sapte cei mai mari savanti ai lumii în fizică
atomică.
El mi-a spus: „Descoperirea colegului meu Heisenberg
face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea stiintifică a
existentei lui Dumnezeu. Biserica, însă, nu s-a aplecat destul
Preot Nicolae Grebenea
352
asupra cercetării acestei teorii ca să tragă în folosul său toate
consecintele ce decurg din ea.”
Gheorghe Manu, ca si înaintasul lui, a fost un mare patriot,
un luptător neobosit. După 23 august 1944 el a putut intra la
marile întreprinderi industriale pentru a lua date despre
exploatarea lor neomenoasă de către rusi, desi noi eram
proprietarii lor.
A prezentat la Congresul nostru de pace din 1946 o
documentatie puternică, cu date economice, financiare, în
limbile engleză si franceză, în 14 capitole. Manuscrisul, cu titlul
„În dosul cortinei de fier”, a fost depus pe masa Congresului
pentru apărarea României. Într-un capitol, el arată că România
este „placa turnantă a Europei” si cine stăpâneste România si
Carpatii are un avantaj strategic enorm fată de cealaltă parte. El
arăta eforturile enorme ale statelor române Moldova si Ţara
Românească în apărarea Europei de invazia turcească si
împingerea ei spre Occident. Ce jertfe enorme au trebuit să facă
românii! Timp de 500 de ani, cam la opt ani ei au avut o invazie.
Cine ar fi putut avansa în aceste conditii?
El s-a întâlnit de două ori cu seful spionajului englez
pentru Europa sud-estică spre a discuta ce se va putea face
pentru îmbunătătirea situatiei de la noi si din tările ocupate de
sovietici.
Concluzia: în Anglia si în America opinia publică abia s-a
obisnuit cu ideea colaborării cu rusii. Stalin este numit Onkel
Stalin. Cu greu va putea să fie întoarsă de la felul cum judecă
acum. El recomanda acte de împotrivire comunismului impus de
rusi din partea tuturor, ca aceasta să-i convingă pe occidentali
să-si schimbe orientarea si să facă ceva pentru spatiul din „dosul
Cortinei de fier”. În fond dacă occidentalii erau neputinciosi,
Stalin i-a înselat si i-a legat bine de gard.
Gheorghe Manu făcea în scris lectii de istoria Americii. El
scria cu litere de tipar pe o plăcută de săpun textul pe care tot
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
353
etajul Zărcii îl astepta cu înfrigurare. Era ascuns la closet, unde
era căutat si luat. Dar era atât de bine scris, încât aveai impresia
că e o foaie tipărită. Toti învătau istoria Americii si admirau
democratia ce s-a născut acolo.
Incontestabil, Gheorghe Manu fost unul dintre cei mai
savanti oameni ce au căzut în puscărie. O suporta în liniste, cu
răbdare, cu o mare demnitate si fără exces, ca pe o conditie dată,
inexorabilă.
Legionar, caracter ferm, cu tinută rectilinie în viată, cu
respectul valorilor mari ale spiritului, n-a putut accepta
reeducarea din 1964 când urma să se elibereze. Cererea de a-si
renega trecutul, de a ataca fostele partide politice si pe legionari
si de a lăuda pe comunisti, a respins-o cu indignare. Pus la
presiune, în izolare, singur, pentru a-l frânge, când l-au cercetat
avea besici de apă la subsuori si în alte locuri: tuberculoza
izbucnise cu putere si fără oprire. Zadarnică a fost apoi
interventia salvării, căci corpul ceda mereu.
Marele om muri, ca si Mircea Vulcănescu, răpus de
aceeasi boală, tocmai când trebuia să se elibereze. Moartea lui e
datorată exceselor directorului temnitei de la Aiud, care n-a
înteles că un corp cu totul slăbit nu poate fi pus la grele
încercări, la „probe” de rezistentă, fără să se distrugă cu
desăvârsire.
Colonelul Crăciun i-a frânt trupul, dar n-a obtinut nici o
concesie.
Vestea mortii lui Gheorghe Manu în conditiile expuse a
îndurerat profund toată Zarca. Dacă-mi amintesc exact, el era
născut în 1902. Se tinuse bine. S-ar fi eliberat la 62 de ani si ar fi
putut apoi să fie foarte folositor atât prin stiinta lui, cât si prin
relatiile lui mari, dacă fanatismul, dogmatismul si intoleranta lui
Crăciun nu l-ar fi ucis.
Preot Nicolae Grebenea
354
PEDEPSIT DIN NOU CU ZECE ZILE
Pedepsele se dădeau de obicei după unele greseli: ai fost
prins vorbind cu vecinii, n-ai salutat cuviincios organele de
serviciu cu formula „Să trăiti”, ai cântat tare în celulă „Hristos a
înviat” la Pasti sau alt cântec religios la vreo sărbătoare, ai fost
văzut prinzând muste, adică închinându-te în cameră, n-ai
acceptat vreo propunere de a deveni informator, toate acestea
erau „greseli” si motive de pedeapsă.
Dar erau si cazuri când nu ai fost prins cu „greseala”
respectivă si totusi erai pedepsit. Asta ca să se mai scadă puterea
de rezistentă a detinutului, întrucât masa caldă la cei pedepsiti se
dădea numai din două în două zile.
Iată-mă iar pedepsit fără motiv.
Cum am intrat în celulă, cel dintâi lucru a fost să caut pe
perete dacă o sfântă cruce s-a ivit din felul cum a curs varul în
văruirea cu calcio vechio. Îndată am găsit nu una, ci mai multe.
Eram încredintat acum că mă voi întoarce sănătos între ceilalti,
cum s-a si întâmplat.
Izolarea aceasta a fost pentru mine foarte rodnică.
Meditând asupra învătăturii crestine mi s-au limpezit în
inima mea câteva probleme, cu o claritate necunoscută mie în
trecut. Şi se închegau în inima mea atât de bine, încât mă miram.
Mi-am zis: dacă as avea acum condei si hârtie as scrie
imediat o carte frumoasă în 14 capitole bine închegate. Ele
priveau vreo patru capitole pe Mântuitorul, un capitol Maica
Domnului, un capitol Sfintii Profeti, un capitol Sfintii, un capitol
moastele Sfintilor, un capitol cu nemurirea sufletului, un capitol
despre viata viitoare, un capitol despre triumful crestinismului,
un capitol – Minunea <?>, un capitol despre Sfântul Apostol
Pavel, un capitol cu perspective crestine. Toate erau limpezi si le
rumegam mereu în gând. Capitolele veneau unele după altele,
fără să le caut, curgeau.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
355
Interesant. Trebuie să fii oare izolat ca să-ti vină în minte
toate acestea ca si când ar curge dintr-un izvor de dincolo de
tine, pe care tu l-ai stârnit să curgă prin meditatie?
Oricum, suntem mai complicati decât ni s-a părut până nu
am avut astfel de stări si decât crede în genere omul comun si
fără experiente spirituale.
Ateismul se explică prin lipsa trăirilor spirituale. Cum să
afirmi că nu există Dumnezeu dacă în viata ta n-ai avut nici o
legătură cu El, dacă nu L-ai căutat niciodată, dacă nu te-ai rugat
Lui? Dar poti avea acest curaj dacă esti om serios? Pe ce te
bazezi? Pe necunoasterea ta? Poate fi necunoasterea ta un izvor
de cunoastere pentru tine? Căci a afirma „nu există” înseamnă că
neexistenta lui Dumnezeu ai afirmat-o ca un act de cunoastere,
adică în felul că tu stii că nu există Dumnezeu. Dar o poti
dovedi, omule necredincios?
Dacă ai afirma, „nu stiu”, ai exprima o îndoială, o
necunoastere. Dar dacă spui „nu există”, nu mai exprimi o
îndoială, o necunoastere, ci o cunoastere: nu există. Dar cu ce te
justifici? Multi s-au străduit, dar nimeni n-a putut dovedi
neexistenta lui Dumnezeu pentru că El e însăsi existenta. De
aceea, El s-a definit pe sine: „Eu sunt Cel ce sunt” si El este
„Cel ce este” (Iesirea, 3:14).
REMUS BELU
Reîntors, iată un camarad nou: Remus Belu. Îl
cunoscusem la mină la Baia Sprie si acum iată-ne laolaltă în
aceeasi celulă cu încă doi camarazi. Fiindcă mi s-a părut a fi o
inteligentă cu totul superioară încerc câteva consideratii asupra
lui. Fiu de magistrat din Buzău, cu o mosioară în judet. Tatăl
mort, iar mama cu studii de franceză la Paris, a fost directoare la
un liceu de fete din Turnu Severin si apoi din Râmnicu Vâlcea.
Acum trăiau la Bucuresti.
Preot Nicolae Grebenea
356
Remus a făcut dreptul si a iesit avocat, cu un mare suflu
legionar. N-a apucat să se manifeste bine când a fost arestat.
Putin palid la fată, rezista bine, psihicul îi era puternic.
Prietenos, sincer, cu totul politicos si atent, dornic de adevăr,
pare că nici o muscă n-ar fi fost în stare să o ucidă. Dominanta
notelor sale psihice era inteligenta suplă si superioară, aplecată
spre cercetare si cunoastere. Iubea cu mare pasiune Miscarea
Legionară, cu o admiratie la culme a căpitanului si a lui Radu
Demetrescu Gyr. Cu poetul avusese multe întâlniri personale si
o prietenie admirativă, căci era cu vreo 14 ani mai tânăr. Poetul
era născut în 1905.
El mi-a spus că Radu Gyr a făcut războiul si a fost decorat
cu Virtutea Militară si cu decoratia germană Crucea de Fier.
Eliberat de pe front în timpul lui Antonescu, după ce-si făcuse
datoria, oamenii lui Antonescu i-au făcut multe neplăceri,
nicidecum meritate. Iar el a făcut o plângere direct lui
Antonescu si, în loc să o termine cu o „deosebită consideratie”
sau altfel, a spus: „fără nici o consideratie”. În urma acestui fapt
a fost lovit pe stradă în Râmnicu Vâlcea de un ofiter.
L-am rugat pe Remus să-mi descrie pe larg organizatia
ONU. O mai făcuse Rici Hilard, profesor de drept international.
Dar câtă deosebire! Cu mult superioară era descrierea lui
Remus.
Povestitor excelent, a descris unele filme deosebit de bine.
El a înteles intriga, motivul actiunii, montarea, valoarea
filmului. De aici am dedus marile lui posibilităti si cât promitea
acest tânăr.
Era îngrijorat de mama lui rămasă într-o stare de mari
lipsuri. Am aflat la baie de la un nou venit din Bucuresti că
distinsa profesoară spăla vase în unele familii bogate din
Bucuresti. Nicicum n-am vrut să-i împărtăsesc această tristă
veste, ci i-am spus că am aflat că încă este în viată. Nu primea
pensie.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
357
Îl interesau probleme de teologie. Pe unele le-am dezbătut
numai cu el, pe altele si cu ceilalti. M-a întrebat:
- De ce facem slujbă pentru morti si pomană?
Strâng în câteva cuvinte răspunsul ce s-a dat pe larg:
„Faptele hotărâtoare sunt cele pe care le facem noi însine în
viată. Cele ce se fac după aceea, de altii pentru noi, au un
caracter cu totul secundar. Faptele bune sunt cu atât mai
pretioase cu cât intentiile cu care le-am făcut, flacăra interioară
care le-a sustinut, au fost mai curate, mai dezinteresate si mai
sfinte. Faptele noastre bune răsar din mila lui Dumnezeu, care se
manifestă ca un ajutor de la Dumnezeu, ca un har, o putere ce
vine de sus, si din vointa noastră de a face binele în numele lui
Dumnezeu.
Cum nimeni nu stie exact dacă un mort e bun înaintea lui
Dumnezeu, Sfânta Biserică face rugăciuni pentru toti: «căci
gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre si căile Mele ca ale
voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la
Pământ, asa de departe sunt căile Mele de căile voastre si
cugetele mele de cugetele voastre» (Isaia 55, 8-9).
Se poate întâmpla ca unii să fie curati si să nu fie nevoie
de rugăciunile si pomenile ce le facem pentru ei. Ei să fie curati
înaintea Domnului. Nici atunci cele făcute de noi nu sunt în
vânt, nu sunt pierdute. Ele au un caracter reversibil: se întorc
asupra celor ce le-au făcut. Ele îi curătă, îi îndreptează, îi înaltă
si îi sfintesc pe cei ce le-au făcut, ca pe niste acte de milă si
pietate pentru cei ce nu mai sunt aici, dar există dincolo.
Şi mai e ceva: se mentine comuniunea cu lumea celor
morti, cu sufletele lor. Iar cu lumea de „dincolo” suntem legati
prin mii de fire nevăzute si insesizabile. Şi această „legătură” cu
cei morti are o mare valoare morală si spirituală pentru noi si se
reflectă si ca un ajutor pentru cei săraci. E ca un aviz: „si tu vei
muri, deci atentie”.
Iar pentru cei ce n-au avut destule fapte mântuitoare
Preot Nicolae Grebenea
358
rugăciunile si pomenile devin un ajutor sigur. Căci starea
sufletelor după moarte nu e cu totul stationară, ci într-o usoară
ridicare spre mântuire până la judecata din urmă. Şi pentru cel
ce n-are pe nimeni să facă aceste rugăciuni si jertfe pentru el,
rămân rugăciunile Bisericii ce se fac pentru toti mortii.”
*
În această prigoană comunistă au fost unele sotii sau
mame de legionari care s-au ridicat la cea mai mare înăltime,
peste asteptări. Buna lor reputatie s-a răspândit si la detinutii
politici. Cinci dintre ele le-am socotit eu că au atins culmea.
Între ele si mama lui Remus, de aceea i-am spus:
- Dă-mi adresa voastră de la Bucuresti. Dacă nu voi muri,
voi merge la Bucuresti s-o văd, s-o felicit si să-i prezint omagiile
mele.
Mi-a dat-o si am învătat-o pe dinafară, căci nu putea fi
vorba de hârtie, creion etc.
Eliberat în iulie 1964, în primăvara lui 1965 m-am dus la
Bucuresti si într-o dimineată m-am dus la adresa lui Remus. N-o
uitasem. Mi-a deschis mama lui. M-a uluit: era cu o rochie cum
nu mai văzusem niciodată. Avea pe ea o sută si mai bine de
petece. Remus era la serviciu, chiar în luna aceea fusese angajat.
Nu putuse schimba rochia mamei sale. El urma să vină la orele 3
după masă.
Eu, după câteva cuvinte ce le-am spus, am cerut scuze si
m-am retras spunând că vin mai târziu. M-am dus la o florărie si
am cumpărat un brat de lalele si am mers cu ele si i le-am pus
doamnei Belu în poală. Am felicitat-o pentru tinuta si eroismul
ei si i-am sărutat mâna (era o exceptie căci eu nu obisnuiesc să
sărut mâna doamnelor). A început să plângă cu hohote. I-am
spus câteva cuvinte de mângâiere si m-am retras.
La trei l-am asteptat acasă la el pe Remus; mamă-sa în
aceeasi rochie. Poate că nu avea încă alta si avea vreuna
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
359
asemănătoare. L-am invitat la masă la restaurant. Nu putea fi
vorba de masă la el.
După masă am avut două ore de convorbiri cu Remus, la
cumnatul meu Victoras, fost colonel, ajuns apoi inginer. M-a
surprins cât de repede si just a fost informat despre toate. Eram
cu totul departe de putinta unei astfel de întelegeri si-mi dădeam
seama cât de mult mă depăsea.
L-am vizitat si peste un an. Era căsătorit cu Oltea, sefa
studentelor de la medicină din 1948, care urma atunci să-si ia
doctoratul în medicină. Doamna Belu era într-o tinută elegantă
acum. Convorbirile erau foarte lucide.
Conducea Ceausescu, nu de mult, din toamna lui 1965.
Remus a dat drumul la radio si în vreo 40 de minute mi-a descris
cât de primejdios va fi acest om nefast pentru neamul românesc.
A arătat că va fi foarte sângeros, dur la extrem, autoritar si va
răpi toate drepturile cetătenilor. Cu el - spunea Remus -, neamul
românesc va trece prin cele mai mari primejdii ale existentei
sale. L-a intuit atât de precis, în atât de putin timp de la luarea
puterii ca secretar general, încât a fost surprinzător pentru mine.
Într-adevăr faptele, asa cum s-au desfăsurat la noi, arată cât de
mult au confirmat prevederile sumbre ale lui Remus.
Prea inteligent si supravegheat de Securitate, ca toti fostii
detinuti politici, a murit repede. Persoana lui nu trebuia lăsată să
trăiască mult timp. Deci a trebuit să moară. Însusi faptul
căsătoriei lui cu Oltea l-au socotit supraveghetorii o îndrăzneală
si chiar mai mult: o sfidare. Dar el, pe lângă altele, a considerat
o obligatie morală să se căsătorească cu Oltea, ce îndurase si ea
multi ani de temnită.
…Şi ca Remus au dispărut si altii, tineri fosti legionari,
fiindcă erau prea buni, prea inteligenti, prea iubitori de tară.
Cum ar fi putut rămâne vii sub niste oameni ce încă ascultau
ordinele rusilor si care au uitat sau n-au înteles ca slujeau un
regim antinational, nelegitim, real nelegal, care conducea prin
Preot Nicolae Grebenea
360
decrete; care n-au înteles că Nicolae Ceausescu care confiscase
toată puterea în mâinile lui si era „fac totum” în stat, era căzut
din postul lui de presedinte al Republicii Socialiste România din
clipa în care si-a călcat jurământul că va apăra tara, va respecta
Constitutia, poporul român, etc., jurământ care l-a confirmat ca
presedinte.
Învătati să execute, multi n-au înteles pe cine servesc si în
interesul cui se făceau toate fărădelegile la care luau parte. A
fost incontestabil o orbire din care unii nici astăzi nu si-au putut
reveni.
CU PRINŢUL ALECU GHICA
După o lungă despărtire m-am reîntâlnit cu printul Alecu
Ghica.
Peregrinase prin multe locuri, mai ales la Jilava si la
Interne la Bucuresti. Fusese condamnat la 12 ani de muncă
silnică. Când i s-a terminat pedeapsa dată de Antonescu, cu o
reducere de un sfert din ea, comunistii nevoind să-l elibereze lau
dus la Bucuresti să-i facă un nou proces, fără să mai fi făcut
ceva.
Dar în sala de sedinte, în fata completului de judecată, el a
refuzat să răspundă la interogatoriul pentru identificarea
persoanei sale. Şi astfel, procedura de judecată nu se putea
îndeplini. Ei l-au întrebat:
- De ce nu răspunzi?
- Fiindcă nu vă recunosc ca justitie legitimă a poporului
român. V-ati asezat peste poporul român prin fortă, pusi de o
putere străină. Poporul român nu v-a ales, nu v-a dorit si nu vă
doreste. Stati si astăzi peste poporul român sustinuti de rusi.
Dacă poporul român ar fi liber să se pronunte v-ar respinge
imediat. Deci sunteti o justitie străină, reprezentati interesele
unei puteri străine si nu sunteti legitimati a judeca pe fiii
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
361
poporului român.
Declarându-l nebun, l-au trimis la un spital de psihiatrie.
Dar doctorii l-au declarat sănătos.
- Şi asa, îmi spuse, nu mi-au putut face al doilea proces.
M-au retinut, dar retinerea mea nu mai are un suport legal. Să
văd ce vor face de acum încolo. La Jilava m-am întâlnit cu unii
dintre cei de la serviciul secret (Siguranta) de sub Antonescu,
continuă el, care erau acum condamnati si ei la ani multi si nu
stiau cum să-si ceară iertare pentru greselile ce le-au făcut cu
noi. Unul dintre ei a plâns fiindcă refuzam să iau din bunătătile
ce i le-a adus sotia, considerând că asa nu-l iert. Am stat si cu
Ion Stănescu care m-a rugat stăruitor să cer iertare unui popă din
Bacău, fost profesor, „pe care l-am condamnat fiind cu totul
nevinovat si pentru care am regrete mari.” Nu-si mai amintea
numele, dar după ce i-am spus eu câteva nume, Stănescu
exclamă:
- Da, da! Acesta e, Grebenea.
L-am iertat de mult, precum i-am iertat pe toti care au
contribuit cumva la necazurile mele. Au intrat acum si ei la
puscărie ca să se arate că roata vietii se învârte mereu si cei de
sus oricând pot să fie coborâti jos. De aceea trebuie să ne purtăm
astfel ca atunci când suntem sus să nu facem acte care să ne
îngrijoreze când valurile vietii ne vor azvârli jos.
Dictonul rusilor: „După fiecare judecător si militian fuge o
zeghe de detinut” pare a fi îndreptătit.
Printul mi-a povestit multe cu privire la cum vede el
dezvoltarea lucrurilor la noi si în lume. Era într-o bună stare de
spirit. Nu regreta faptul că a fost legionar si că i-au fost rezervati
atâtia ani de temnită, atât de grei. Nu acuza pe nimeni de
greselile guvernării legionare din 1940, căci stia că în Miscare se
strecuraseră agenti străini care au lucrat la compromiterea
Miscării si care au făcut tot ce e posibil pentru a crea dusmănie
între ea si popor.
Preot Nicolae Grebenea
362
Rebeliunea din ianuarie 1941, printul o numea lovitură de
stat a lui Ion Antonescu pentru răsturnarea legionarilor de la
putere. Iar legile draconice ce le-a adus Antonescu după
„rebeliune”, cu lipsa dreptului la recurs, au evidentiat asprimea
caracterului acestui om numit „câinele rosu” de unii ofiteri care
l-au cunoscut. Lipsa dreptului de recurs i-a împins pe unii
judecători la cele mai mari fărădelegi si Antonescu nu trebuia să
le dea acest prilej.
Regretul lui Antonescu după ce a fost adus din Rusia
pentru procesul său din mai 1946: „Îmi pare rău de băietii
acestia că au rămas în temnită, pentru că unii erau băieti buni si
i-am băgat de-a valma în temnită”, arată că era constient de
greseala ce o făcuse cu noi. Dar marele criminal a fost Eugen
Cristescu, seful serviciului secret, care i-a prezentat o imagine
răsturnată a situatiei si si-a înselat stăpânul.
Desi un mare dusman al nostru, totusi nu ne-am bucurat că
Antonescu a fost dat rusilor si nu englezilor. Cei ce l-au arestat
în frunte cu regele trebuiau să aibă în vedere unde-l trimit după
arestare si nu să-i surprindă evenimentele. Toti sunt vinovati de
această lipsă de patriotism. Antonescu a fost conducătorul tării
si pentru obrazul tării nu trebuia predat celor mai mari dusmani
ai lui. Ghica avea stiri despre familia lui si mi-a spus că cei trei
fii ai lui se dezvoltau frumos si era multumit de ei.
Nu retin momentul de despărtire de Alecu Ghica, căruia iam
păstrat în inimă o amintire dintre cele mai frumoase.
Am auzit mai târziu că nu l-au eliberat, ci l-au trimis ca
servitor la o crescătorie de porci, într-o pozitie de semi-liber,
unde a fost vizitat de copiii lui ce l-au găsit ca „porcar”, dar care
câstigase simpatia tuturor „porcarilor” de acolo.
Doamne! Cât de mult si-au bătut joc comunistii de
oamenii nostri din clasele de sus! Vintilă Brătianu a fost pus la
canal să facă cizmele militienilor, să le lustruiască.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
363
GHEORGHE CALCIU DUMITREASA
Dintre studentii care au fost la Pitesti în vestita reeducare,
singurul cu care am stat a fost Gheorghe Calciu Dumitreasa; am
stat vreo două-trei săptămâni numai noi doi.
Scund, brunet, ochi vii, tinută frumoasă, mi-a plăcut
destul, mai ales prin noutătile ce mi le-a împărtăsit. Era
inteligent si cu o memorie dintre cele mai bune pe care le-am
descoperit la detinuti. Avea o vedere de ansamblu a problemelor
fără a neglija amănuntul.
Nu-mi amintesc să fi discutat cu el mai pe larg cele
întâmplate la Pitesti, prin „focul” căruia a trecut si el, ci numai
în treacăt. Dar am discutat cu el efectele Pitestiului, ravagiile: 64
morti si 250 studenti tuberculizati.
Am înteles că la Târgu Ocna, unde au fost dusi cei
tuberculizati si unde s-a mai continuat un timp reeducarea, unor
studenti redresati nu le-au dat medicamente pentru vindecare. Li
s-a cerut să dea informatii ca să nu moară, dar ei au refuzat. Au
fost adusi mama sau tata să-i convingă să dea informatii, dar ei
au respins rugămintile părintilor si au preferat moartea.
Astfel, unii au murit sub privirile îndurerate ale mamei,
tatălui sau ale ambilor părinti.
Să fii tânăr student, legionar sau nelegionar, să ai în fată
viata si moartea, viata printr-un compromis murdar si moartea
prin respingerea compromisului, si să alegi moartea împotriva
dorintei si rugămintii părintilor, trebuie să ai o fortă morală
extraordinară.
Ei bine! Nu sunt putini care au dovedit această fortă
morală. Ei au murit ca niste martiri, sfinti si senini, cu gândul si
cu inima îndreptate spre cer, suferintele si durerile mari prin care
au trecut i-au curătit si i-au sfintit.
S-ar putea ca noi sfinti să apară în calendarul crestin,
recoltati din câmpul românesc al martirajului Pitesti - Târgu
Preot Nicolae Grebenea
364
Ocna - Gherla - Aiud.
Dar cu atât mai vinovati rămân Nicolski, cel ce a pregătit
Pitestiul, si toti care l-au sustinut si cei ce, după ce au îmbolnăvit
studentii, le-au refuzat medicamentul salvator dacă acestia n-au
plătit dinarul trădării.
Calciu mi-a povestit că în bratele lui a murit Costache
Oprisan, seful studentilor legionari fedecisti. Cunosteam pe
Costache Oprisan din 1940 si mă interesa evolutia lui.
În 1941 Oprisan a fugit în Germania, fiind absolvent de
liceu. Dovedea înclinări deosebite spre filosofie si literatură. De
aceea s-au aplecat asupra lui spre a-l cultiva unele dintre cele
mai pregătite figuri în aceste discipline. Până în 1946 el s-a
pregătit mereu si a ajuns la o remarcabilă cunoastere a filosofiei.
În 1946 Oprisan a venit în România si a activat putin pe
linie legionară. Apoi s-a întrerupt activitatea lui în urma
conventiei legionarilor cu comunistii, ca legionarii să nu
activeze, iar comunistii să-i lase în pace. Dar, după ruperea
conventiei de către comunisti, Oprisan a fost arestat si
condamnat. Dus la Pitesti, furia lui Ţurcanu s-a îndreptat asupra
lui în gradul cel mai înalt. Voinic si bine făcut, rezistenta lui
fizică s-a frânt în urma repetatelor bătăi.
Tuberculoza l-a sleit si l-a ucis lent sub îngrijirea plină
de atentie a lui Calciu. Fireste, i s-au refuzat medicamentele.
Oprisan intentiona să scrie o epopee a spiritului în 12.000
de versuri, cu titlul chiar acesta: Epopeea spiritului în trei
cânturi. Ea ar fi necesitat aproximativ 10 ani de lucru. În
imaginatia poetului tot planul era conceput. Spiritul apare în
lume ca un copilas nevinovat, senin si însetat de cunoastere,
dornic de lumină, dar el are nevoie de o călăuză. Şi-l ia pe Don
Quijote să străbată spatiul si epocile istoriei în evolutia
spiritului.
Don Quijote reprezintă personajul dezinteresat si pur,
neatras de interese materiale.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
365
Autorul trebuia să înceapă epopeea cu mitul androgin în
care omul era bărbat si femeie deplin realizat, sexele nefiind
încă detasate. Dar asta însemna a intra într-o adâncă antichitate.
Se trecea apoi pe la Democrit, Pitagora, Socrate, Platon,
Aristotel si marii filosofi antici greci si romani. Se străbătea pas
cu pas toată evolutia spiritului, în toate epocile istoriei, până
acum. Evident intra aici si spiritualismul crestin.
Rationalismul filosofic, rece si uscat, trebuia să poarte
numele: Muntele de piatră.
Marile productii literare trebuiau să intre în capitolul sau
capitolele: Taverna literară.
Spiritul, ajuns matur, trebuia să se despartă de buna sa
călăuză ce îl condusese când era minor. De acum trebuia să
străbată singur lumea. Totusi nu l-a lăsat să plece singur fără a-i
da niste talismane pe care să le scoată când va ajunge la mari
greutăti.
Şi în viziunea autorului marea greutate s-a ivit într-o zi:
spiritul a ajuns la un munte înalt pe care nu-l putea trece. Atunci
el a scos cele două talismane: Sfânta Cruce si rugăciunea. S-a
asezat în genunchi, a pus în fată Sfânta Cruce si a început să se
roage fierbinte. Lacrimi curgeau din ochii lui, dar nu ale
disperării, ci ale sperantei si bucuriei. Un înger s-a coborât din
cer, l-a sărutat si l-a luat pe aripile sale si a zburat cu el deasupra
muntelui.
Autorul făcuse deja din epopee vreo 200 de strofe, ce erau
ca niste jaloane din cele trei cânturi, pe care Calciu le stia pe
dinafară si mi le-a recitat.
Pentru a se încerca în poezie, Oprisan a încercat vreo 10
poezii pe care le-a dedicat logodnicei sale. Calciu le-a recitat pe
toate. Erau foarte frumoase. Unele erau de dragoste.
Am dedus că Oprisan avea mare talent. Era un poet ce si-a
găsit drumul său. Nu era tributar nici lui Eminescu, nici lui
Goga, Arghezi, Cosbuc sau altor poeti. Apărea ca un poet
Preot Nicolae Grebenea
366
original. Dar numai întruchiparea operei sale integrale ne-ar fi
putut arăta măsura valorii operei si a poetului.
Calciu poate că a păstrat si a scris cele 200 de strofe ale
Epopeii si cele 10 poezii ale lui Oprisan. În acest caz nu e totul
pierdut. Eu atât pot spune: Calciu vorbea cu mare admiratie de
Oprisan si de calitătile lui filosofice si literare. Nu stim, dar cu
moartea lui Costache Oprisan poate că românii si lumea au
pierdut un geniu care cine stie când va putea să apară din nou.
Descrierea martirajului lui Costache Oprisan m-a miscat
profund. Se topea zi de zi după marile bătăi prin care trecuse,
fără speranta unui ajutor si fără să-l ceară, fiind rău văzut de
„oficiali”, stiind că nu-l va primi.
Mâinile îndurerate ale lui Calciu i-au închis ochii.
Scurta convietuire cu Calciu a fost plăcută si, pentru mine,
foarte folositoare. Am găsit într-însul un suflet cald si bun, cu o
mare vibratie de durere la suferintele altora si mai ales ale celui
ce murea în bratele lui.
Îi port o amintire plăcută si îl socotesc un suflet mare.
Evolutia lui Gheorghe Calciu Dumitreasa după eliberarea
lui din temnită, marea lui credintă, eroismul lui si forta lui
morală deosebită ce l-au ridicat la un nivel cu totul înalt si mai
presus de altii, confirmă cu tărie părerile mele despre el din
timpul temnitei.
DIN NOU O PEDEAPSĂ DE 18 ZILE
Fără vreo abatere din partea mea a venit această pedeapsă.
Ea totusi trebuia să aibă o cauză: presupun că nu mă puteau ierta
că am organizat greva la mina Nistru. Aici erau acum două
pedepse adunate, una de 8 zile si una de 10 zile. Când două
pedepse vin una după alta si la o distantă oarecare, ele sunt mai
usoare. Când vin legate e foarte greu, căci nu ai cum să te
odihnesti, 18 zile de sedere în picioare este enorm. Numai seara
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
367
de la orele 10 până la orele 5 dimineata te puteai odihni acoperit
cu o pătură. Nici lipsa mâncării calde în 9 zile din cele 18 nu e
asa greu de suportat ca lipsa odihnei. De aceea, spre a mă
distruge, au dat două pedepse unite.
Acelasi semn izbăvitor, Sfânta Cruce, l-am găsit si în
această celulă ca si în altele. M-am lăsat deci în nădejdea
Domnului. Era în a doua jumătate a lui martie când încă era frig.
Vreo zece zile am dus-o cum am dus-o. Apoi, dărâmat, sleit, a
trebuit să mă asez jos pe ciment. Era greu de tot.
O mângâiere: pe o sobă rotundă ce era bună ca să se
aprindă cu rumegus, era o însemnare zgâriată cu un ac sau un
cui: „Anunt, ca să se stie, preotul Grebenea m-a salvat de la
moarte. Locotenent Sasu.” Era de bună seamă o exagerare.
Făcusem ceva pentru el, pentru Şteantă si pentru încă
cineva. Erau laolaltă si pentru toti trei am făcut acelasi lucru: un
mic ajutor. Dar de aici până la salvarea de la moarte mai era un
pas enorm. Şi nici n-as fi putut bănui vreodată că ceea ce
făcusem ia proportiile exagerate ale unei salvări de la moarte. În
împrejurări grele un fapt mic capătă altă importantă decât dacă
ar fi fost făcut în împrejurări normale. Asa se explică nota
locotenentului de aviatie Victor Sasu.
Din cauza oboselii, cu cea mai mare grijă si frică, a trebuit
să mă mai las câte putin jos, să mă odihnesc. Dar în zilele din
urmă abia duceam tineta. Nu mă mai tineau picioarele,
reumatismul se instalase în ele. După 18 zile, seara, am fost dus
într-o celulă, singur, fără pat. Doar cu o saltea de paie întinsă pe
jos. M-am trântit pe ea frânt de oboseală. Am aprins focul din
cele 3 kg de lemne si a fost ceva îngeresc. Să ai foc si să dormi
pe saltea după frigul ce-l îndurasem, era ceva divin.
Am dormit dus.
M-am întrebat: „De ce m-au dus singur în celulă? Fie ca să
nu mă ajute cineva cu pâine, fie ca să mai fiu izolat, izolarea
fiind o pedeapsă. Numai că acum masa era întreagă.”
Preot Nicolae Grebenea
368
Dimineata abia am dus tineta.
Am făcut focul cu jumătate din lemnele zilei. Nu puteam
să mă tin pe picioare. Cum celula era de o lătime de 1,70 metri
iar eu aveam o înăltime de 1,70 metri si bratele întinse, cu
corpul, ating tot 1,70 metri, adică cât înăltimea mea, când
lunecam mă rezemam imediat de perete. Muschii regiunii
lombare si muschii sciatici erau foarte atinsi.
Mi-a venit o inspiratie. Am tras jarul la usa sobei si m-am
asezat cu salele la sobă. Am luat cârpa de spălat podelele si când
m-am înfierbântat am muiat cârpa în apa rece ce am pus-o în
tinetă si am dat cu ea peste sale. Nici n-am simtit că e rece. Am
stat în continuare si când mă înfierbântam dădeam cu cârpa cu
apă rece. Când am văzut că jarul nu mai dă destulă căldură l-am
stins cu apă, ca să nu se prefacă în cenusă, si l-am tras la gura
sobei ca să-l am pe mâine. Asa am făcut de două ori pe zi si
după sapte zile am simtit că-mi revin si că nu mă mai doare
spatele si că mă pot rezema pe picioare, deoarece si muschii
sciatici îsi reveniseră.
Acum mă puteam tine pe picioare si-mi era bine. Am mai
practicat această metodă încă câteva zile si micile vase de sânge
din muschii spatelui si picioarelor s-au deschis, înlăturând
reumatismul.
Liber, mai târziu, am aflat că asta e o metoda stiintifică în
tratarea reumatismului: căldura dilată si apa rece strânge si asa
deschide vasele de sânge închise.
Nu stiu câte săptămâni am rămas singur.
În acest timp am avut de înfruntat furia unui plutonier
român, gardian, care, pândind, m-a văzut închinându-mă. A
bătut zăbrelele cu ciocanul de lemn si apoi m-a amenintat că mă
va bate cu acel ciocan dacă mă mai vede „prinzând muste” si s-a
dus.
Dar a doua zi a venit în celulă, m-a înjurat în tot felul, mia
spus că sunt cel mai rău din zarcă, că nu sunt cumsecade, ca
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
369
bunăoară preotul Nicolae Pâslaru, care era mai încolo putin cu
celula si care a fost un om ireprosabil.
- Tu esti o lepră, mi-a spus, si am să-ti rup salele cu
ciocanul dacă te mai găsesc prinzând muste. Şi mi-a cerut să-i
promit că-l ascult.
- Nu, domnule militian, nu pot promite ca să nu te însel pe
dumneata: una să zic si alta să fac. Şi apoi dumneata să ai
prilejul să te superi fiindcă mi-am călcat cuvântul dat.
Rugăciunea e permisă în Ţara Românească, Biserica
functionează si legile tării asigură tuturor drepturile religioase.
Nici o lege nu interzice rugăciunea. Asta face parte din
drepturile omului, a căror împlinire o supraveghează ONU.
Dacă dumneata vrei să calci legile tării si cele internationale,
bate-mă. Dar să stii că atunci dumneata devii delincvent la legea
cultelor si oricând vei putea fi urmărit si pedepsit. Şi nu e în
interesul dumitale să-ti complici existenta cu astfel de
răspunderi viitoare.
- Mă! Io atâta îti spun: să nu te mai rogi; si dacă te mai
rogi dai de dracu si cu ciocanul ăsta te bat.
- Faceti ce vreti. Nici o lege, nici de la noi, nici din lume,
nu opreste rugăciunea. Eu mă voi ruga înainte, că nu pot altfel.
- Bine, bine, joacă-te cu focul, c-o să vezi tu, si a închis
usa.
M-a mai amenintat de câteva ori, dar nu m-a bătut
niciodată.
Liber, fiind în protopopiatul Aiud si mergând la o sedintă
în Aiud, l-am întâlnit pe stradă. Era tot în hainele de militian, ma
privit putin mirat căci mă refăcusem din starea cadaverică în
care mă stia, si m-a salutat cu oarecare respect. I-am răspuns si
eu politicos si i-am spus să fie linistit, fiindcă eu nu am nici o
dusmănie asupra lui. Eu nu urăsc pe nimeni si nu am nici un
gând de răzbunare.
Un episod mi-a dat de gândit. Un păianjen si-a făcut o
Preot Nicolae Grebenea
370
plasă în unul dintre ochiurile zăbrelelor. Priveam cum lucrează.
O muscă căzu în plasa lui. Repede alerga să o înfăsoare si s-o
lege. Dar o albină de afară ce voia să intre în cameră observă
scena cu musca ce se chinuia să scape si, desi celelalte ochiuri
erau libere, se aruncă în ochiul cu pânza de păianjen tocmai
lângă muscă, rupse pânza si eliberă prizonierul.
M-a mirat. Trebuie să fie o prietenie si între animale. Nici
ele nu pot suferi vampirii, hotii si pe cei ce vor să trăiască pe
spinarea altora si nu câstigându-si prin muncă cinstită existenta.
E o solidaritate si la animale în a apăra pe cei asupriti.
Singur, priveam în fată niste porumbei ce aveau cuiburile
într-o clădire ce avea vreo 12 cuiburi de porumbei.
Departe de a fi atât de blânzi cum credeam, duceam o
luptă foarte îndârjită spre a-si apăra cuiburile pe care musafirii
nepoftiti si fără casă, încercau să le ocupe.
Porumbeii făceau o curte plină de gratie porumbiteleneveste
ale lor.
Dar unii porumbei frumosi, fără rusine si chiar în fata
nevestelor se duceau la niste fetiscane tinere, adolescente ce
acum se ridicau si berbantii le îmbrătisau în felul lor după ce le
sărutau dulce cioc în cioc. Dar după această infidelitate, departe
de a-si părăsi sotiile cum fac atâtia bărbati, se întorceau la ele si
la cuibul lor. Am observat că la clocit stau pe rând atât bărbatul
cât si femela, ridicându-se doar când le este foame si după ce a
venit celălalt să-l înlocuiască. Nu am văzut nici un caz în care să
se fi despărtit vreunul din soti.
Dacă i-a murit sotul, porumbita suferă mult, se vede cât
este de tristă si mai târziu dacă vede vreun bărbătus stingher
căruia i-a murit perechea, atunci dacă-i face curte si o cheamă si
o ocroteste, ea consimte să-l ia de bărbat.
Puisorii după ce le-au crescut penele ies în fata cuibului si
fac exercitii de zbor. Bat din aripi, se ridică putin, dar se lasă în
jos tot pe locul de unde s-au ridicat. Mai târziu se lansează în aer
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
371
părăsind cuibul.
EMERIK ŞIPOŞ ÎN TEMNIŢĂ
Omul care a dispus cum a vrut de treburile Ardealului a
fost Emerik Şipos. El a fost atotputernic până după revolutia din
Ungaria din 1956. Originar din Oradea, chemat să fie ministru
de interne în Ungaria, a preferat să rămână sef al Ardealului.
După ce a făcut toate abuzurile posibile si a arestat pe toti
fruntasii gândirii ardelene, mai cu deosebire pe istorici si pe cei
nationalisti ca Zenovie Pâclisanu, Onisifor Ghibu, Ion Lupas,
Silviu Dragomir, Ştefan Manciulea si multi altii, pe care i-a
cules treptat ca fiind arestabili, dar fără să se fi atins de ungurii
din Ardeal cu pozitii asemănătoare, care si ei erau „arestabili”,
cine ar mai fi crezut că va gusta putin din „pâinea” de temnită”?
Nu l-am întâlnit în cele 42 de zile cât a fost „oaspetele”
temnitei Aiud. Dar am stat cu un admirabil student de lângă
Beius, nepotul doctorului Goia din Cluj, marele reumatolog,
care a stat cu el si apoi mi-a spus câte ceva despre el.
- M-a adus aici „berbecul” ăsta, Gheorghe Gheorghiu Dej,
ar fi spus în cameră, dar nu voi sta prea mult. „Berbecul” nu mă
poate tine aici cât ar vrea el. Noi, a mai declarat el, n-am putut
împlini planul nostru de ucidere a 30.000 de români spre a
înspăimânta populatia ca să putem lucra si să facem reformele
noastre revolutionare, tot din pricina „berbecului” si a lui
Pătrăscanu, care s-a opus. Şi cu o indiscretie neasteptată a
povestit multe lucruri.
Dar presupunerea lui s-a realizat: berbecul nu l-a putut tine
decât 42 de zile la Aiud. Ce forte străine lucrau atunci la noi,
care s-au interpus pentru eliberarea grăbită a acestui criminal?
Dacă ungurii ardeleni si-au micsorat influenta în conducerea
Partidului Comunist si a statului român nici unul dintre
conducătorii lor nu a fost băgat în temnită după 1956. Ei au fost
Preot Nicolae Grebenea
372
numai „marginalizati” după revolutie, dar nicidecum anihilati.
Acest student de lângă Beius, fiul unor învătători, mi-a
spus că a fost martorul alungării românilor din Ardealul de
Nord, după 1 septembrie 1940, care treceau spre sudul
Ardealului, si că fugarii sau alungatii n-au primit adăpost nici
măcar o noapte în institutele catolice de la Beius. Acestia, de
asemenea, n-au primit în internatele lor nici măcar un singur
copil moldovean în 1946, când foametea îi alunga pe acestia din
Moldova. Ţăranii simpli ardeleni au primit de bună voie un
copil-doi, dar mănăstirile si scolile catolice nici unul. Unde era
dragostea lor care rămâne totusi ca esentă a crestinismului?
Şovinismul maghiar i-a împiedicat să fie si crestini.
Împrejurările m-au făcut să stau în celulă câteva săptămâni
cu un inspector general de sigurantă.
Dacă acum, în timpul comunistilor, cei ce ocupau posturi
importante în aparatul de stat erau oameni de partid si, de obicei,
fără valoare si fără a-si cunoaste profesia, în trecut un inspector
de politie se ridica prin calitătile sale. El de obicei era un
specialist în problemele de politie si nu-i lipsea nici cultura
generală. A fost suficient să stau cu acest inspector ca să mă
conving de aceasta. Bine pregătiti, tinută frumoasă, cultură,
elegantă si o notă de patriotism se observa la ei.
Într-o zi a fost luat la cancelarie si a stat câteva ceasuri.
Când a venit, l-am întrebat:
- Ei, ce-a fost? De ce te-au chemat?
- Ei căutau pe aceia dintre membrii lor care au fost agentii
nostri, adică pe cei ce lucrau si cu ei, dar si cu noi. Le-am dat
câtiva, dar le-am spus: vă dau pe cineva mare. Duceti-mă la
Bucuresti si vi-l spun. Şi peste câteva ore era luat.
N-au trecut decât câteva zile când m-am trezit cu el înapoi
în celulă.
- Ce-a fost, domnule inspector?
- L-am dat pe Nicolski, seful Securitătii. Ştiu că face mult
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
373
rău, de aceea l-am divulgat. Iată ce-i cu el. În vara lui 1936,
Stalin, voind să comunizeze Basarabia, a lansat în ea 33 de tineri
cu avionul. Ei erau înzestrati cu aparate de emisie si receptie.
Între ei era si Nicolski. Acesta, cum a aterizat, a si fugit la seful
de post si i-a denuntat. S-au luat măsuri urgente si toti au fost
prinsi si împuscati. Dar el, denuntătorul, a fost crutat, desi l-au
băgat în temnită. Se va fi uitat ce a fost cu el, si foarte probabil
el va fi fost considerat un erou. Rus, evreu sau basarabean, el a
câstigat toată încrederea rusilor si a fost pus în marele post de
sef al Securitătii. Dar acest om de nimic a făcut tot felul de rele.
De aceea l-am demascat. L-am pus în fata guvernului, că altfel
m-ar fi ucis mai înainte ca denuntul meu să fi ajuns mai sus.
Nemaistiind despre el, cei ce l-au cocotat la vârf îl vor fi
considerat că e un erou, când în realitate era o secătură lasă si
criminală. Căci, după cum se stie, el a pregătit crimele neiertate
de la Pitesti asupra studentilor.
El acolo sus si eu în temnită? L-am denuntat ca să fie
doborât. Să vedem ce va urma. Dar nu cred că-l vor aresta.
- De ce, am întrebat.
- Fiindcă nu e singurul ce s-a ridicat atât de sus si a fost
informator. Mai sunt si altii ca el si s-ar putea crea situatii
incomode.
CU ALŢI CAMARAZI
Au fost patru, dar nu mi-amintesc decât de admirabilul
elev Nicolae Mazăre de la Vălenii de Munte si de Sandu Mazilu.
Sandu, de la Brăila, era profesor de filosofie. Era un ins
studios. în prima detentie, ce a tinut până după Sfintele Pasti ale
lui 1946, el a tradus Fratii Karamazov de Dostoievski si a
putut scoate manuscrisul pe care-l revizuisem eu, iar cei de la
Brăila i-au cerut manuscrisul să-l publice ei. S-au înteles cu
160.000 de lei, dar la urmă i-au dat numai 60.000 lei, că
Preot Nicolae Grebenea
374
manuscrisul a trebuit să fie revăzut si de altii, i s-a spus. Au fost
buni si absolut necesari si aceia, în 1947, după reforma
monetară, când leul avea valoare mare.
Mi-a descris ce era la noi când s-a eliberat: Comunistii
slugi, rusii stăpâni atotputernici. El a dat lectii de limba română
unui diplomat rus care l-a plătit bine, cu bani si cu alimente, căci
rusii aveau de toate la noi, iar noi răbdam de foame. Alimente,
stofe, pânzeturi se găseau cu greu. L-am întrebat:
- Sandule, ce aveti voi mai bun la Brăila?
Şi el a răspuns:
- Pământul, balta si pe Nae Ionescu.
Întrebându-l pe Mircea Eliade ce părere are despre Emil
Cioran, a răspuns: „Este genial”, mi-a mai spus Sandu Mazilu.
Marele profesor de filozofie Vasile Băncilă, i-a cerut să-l
ducă să facă cunostintă cu Corneliu Zelea Codreanu. Şi l-a dus.
Convorbirea a durat cam vreo trei ore.
După întâlnire l-a întrebat:
- Cum ti se pare Căpitanul?
Iar Băncilă a răspuns:
- E cu 500 de ani înaintea noastră.
O apreciere atât de elogioasă eu, Grebenea, n-am mai auzit
de la nimeni. Mi-ar fi plăcut să stiu si părerile lui Mircea Eliade
si ale lui Cioran, care nu stiu dacă făceau parte din miscarea
legionară, dar se miscau în jurul ei si cunosteau „fenomenul
legionar”. Dar dacă ei le-au exprimat cumva undeva, eu nu le
cunosc. Ei erau considerati legionari.
<?>Ştim însă că Cioran tinea mult la Căpitan, asta rezultă
din furia si protestul lui după uciderea Căpitanului, exprimate
într-o scrisoare, trimisă familiei sale, pe care părintele Cioran a
citit-o în iunie 1939.<?> <NU APARE IN MSS>
Miscarea Legionară n-a fost o imitatie, ea a iesit din
nevoile strict românesti si nu se aseamănă nici cu nationalismsocialismul
german si nici cu fascismul italian. Ea e un fapt
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
375
autentic românesc si premisele ei au fost puse încă înainte de
1922, când a apărut în Italia fascismul, îndată după primul
război mondial. Iar „Generatia de la 1922”, care a dat semnalul
de luptă împotriva evreilor cotropitori, a fost o manifestare
anterioară unor manifestări vădit antievreiesti ale fascismului
italian.
Pe câtă vreme national-socialismul german si fascismul
italian erau, ca si comunismul, pentru un partid unic, totalitar,
dimpotrivă Corneliu Codreanu voia ca Miscarea Legionară să
ajungă la conducere printr-un proces treptat al constiintei
nationale românesti si să se mentină prin faptele de dreptate, de
creatie si de bine ce le va face, în concurentă cu celelalte partide,
fără a li se interzice acestora functionarea.
Profesorul Gheorghe Manu mi-a făcut următoarea
mărturisire: „Am discutat cu mai multi politicieni importanti pe
timpul lui Antonescu si mai ales după el. Astfel cu Argetoianu,
care a arătat cum puteam păstra Ardealul si toate granitele cel
putin până după război, când Basarabia era greu de păstrat. Cu
Ion Mihalache, fostul sef al Partidului Ţărănesc, care mi-a spus
astfel: în timpul guvernării legionare din 1940 m-am dus la
Horia Sima si l-am întrebat:
- Vreti să guvernati tot timpul dictatorial cu eliminarea
partidelor din jocul politic? Şi el mi-a răspuns:
- Nu! Dar din cauza situatiei destul de grea de după
plecarea lui Carol al II-lea care a instalat la noi dictatura, o vom
mentine si noi până în martie 1941 când vom propune alegeri.”
Deci Horia Sima, acest om cu înclinări personale prea
extremiste, nu a uitat de gândirea lui Corneliu Codreanu care
voia să conducă numai dacă poporul îl aduce la conducere
printr-o exprimare liberă. Şi să se mentină la fel numai dacă este
ales.
Aceste lucruri trebuie cunoscute exact, ca Miscarea
Legionară să nu fie confundată cu fascismul si cu nationalPreot
Nicolae Grebenea
376
socialismul. Acestea au fost materialiste si ateiste, pe câtă
vreme Miscarea Legionară era profund crestină. De asemenea,
sefii lor, Musolini si Hitler erau atei, iar Zelea Codreanu era
profund crestin.
*
În acel timp, ca si înainte de altfel, foamea musca din noi
cu dinti de fier. Nu ne plângeam, dar o simteam si în creier.
La o amiază ni s-a dat o portie de fasole în plus, asta
pentru toti patru. Mazilu era foarte voinic. De aceea, la
împărtire, unul a refuzat să-si primească portia sa, N. Mazăre a
renuntat si el, privindu-l pe Mazilu, am renuntat si eu. Iar el mi-a
spus râzând: „Mi-a fost frică că tu primesti. Uite ce caroserie
am.” Într-adevăr, era gros si înalt si avea nevoie de mai multă
hrană ca noi ceilalti la un loc. Şi-a luat el singur portia în plus.
Încolo atmosfera era plăcută, veselă, senină. Toti studiau,
desi nu era nici o carte, nici hârtie, creion, etc. Cum? Fie
ajungând la textul din istoria Statelor Unite Americane scris de
inginerul profesor Gheorghe Manu, fie la cel de fizică, fie
repetând texte din diferite materii învătate dinainte sau repetând
poezii învătate.
Nimeni nu stătea degeaba. Nu existau certuri între noi. În
această perioadă de după 1948 niciodată n-am găsit certuri între
legionari.
Deosebirile de vederi, dintre preotul Vasile Boldeanu si o
mică fractiune legionară ce era cu el si ceilalti legionari închisi
imediat după rebeliunea din 1941, au dus la usoare animozităti
între cele două grupuri. Acum, nimic de felul acesta nu se
observa. Toti se gândeau sau vorbeau de tirania oficială, de cât
de departe au ajuns cu asuprirea. Dar si aceasta se discuta rar.
Nicolae Mazăre, foarte modest, însă extrem de dotat,
cunostea mecanica, de care eu habar n-aveam, a deschis în
cameră si subiecte în legătură cu mecanica.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
377
NELU POPESCU
E un tânăr oltean din Dolj. A căzut după 1948 ca luptător
contrarevolutionar. Să fi avut atunci vreo 22 de ani. Bun luptător
legionar, anticomunist. Plin de curaj, credincios, de un mare
suflu legionar. Cunostea muntii, luptase prin ei, mai ales muntii
dinspre Sibiu.
Avea pregătite două romane. Subiectele: luptele dintre
boierii români si boierii si ciocoii greci din secolele XVIIXVIII.
Lupte grele în care se furau unele boieroaice de către
partida cealaltă, prin servitori înarmati când treceau cu trăsura;
acestea erau tinute arestate si silite uneori să devină sotii ale
celor ce le-au furat, care erau mai ales grecii.
Ele nu erau căutate atât pentru ele, cât pentru mosiile lor.
Descria viata românilor din Oltenia si Muntenia din acele
secole. Nu lipseau nici haiducii din actiune. Autorul ne-a
povestit pe rând toate episoadele romanelor sale. Povestea
frumos si săptămâni întregi l-am ascultat depănând firul epic al
romanelor sale. Mi-a plăcut mult acest tânăr plin de credintă si
de iubire de tară. L-am mai întâlnit si după despărtirea de la
prima întâlnire si cunoastere.
Se reîncepuse reeducarea la Aiud. Singura cale de
eliberare era lepădarea de trecut. Toti trebuiau să treacă prin
furcile caudine. Dar el mi-a spus că nu acceptă sub nici un motiv
reeducarea. A te lepăda de ce ai fost, a abjura credinta ta politică
i se părea o lasitate atât de mare, o fărădelege atât de josnică,
încât sufletul lui de viteaz nu o putea accepta. El a spus că
preferă moartea unei lepădări.
I-am spus că e nevoie de el si „afară”, că trebuie să
trăiască, că viata lui e înainte nu înapoi si că e mai întelept să
intre în reeducare, ca apoi să aibă liniste. Căci cu pozitia asta
total intransigentă s-ar putea să nu i se dea drumul. Iar dacă,
Preot Nicolae Grebenea
378
totusi, îi vor da drumul, îl vor chinui după aceea cu tot felul de
sicane.
Dar el a rămas pe pozitia sa eroică.
Cu noi, la prima întâlnire, mai era un tânăr elev de 18-19
ani, mai era si preotul Comănici de la Casin. Bun preot,
credincios si viteaz.
Ni se rupea inima de durere când vedeam cum se topesc
de foame acesti tineri. Am fi vrut să-i ajutăm, eu si preotul
Comănici care venise de curând, cu ceva din turtoiul nostru, dar
nu primeau. Am cugetat că noi am putea să murim si-ar trebui să
murim salvându-i pe ei. Dar ei nu primeau. Rar au acceptat o
coajă de turtoi. Orice egoism dispăruse aici. Nimeni nu voia să
moară altul pentru el.
Interesant: precum în unele lupte egoismele cresc peste
măsură, asa se topesc si dispar la cei ce suferă cu credintă în
Dumnezeu si sunt robiti de un ideal frumos, altruist.
De la preotul Comănici am aflat vesti despre sotia si fiica
mea, primele vesti din 1943 încoace.
Sotia mă crezuse mort si se măritase cu un director de
scoală primară. Fiica era sănătoasă si urmase o scoală tehnică
după liceu. Sotia era si ea sănătoasă si se măritase în 1951, după
ce în 1949 primise, fără vreun anunt, hainele mele civile acasă.
Eram foarte multumit de stirile ce le primisem.
*
Regimul de înfometare se mentinea. Nici o lumină nu
părea a se ivi de undeva. Eu, celor ce considerau că vom pleca
mai curând de 1963-1964 acasă, le micsoram avântul, amânând
data izbăvirii tuturor la acesti ani, căci credeam în visul ce-l
avusesem în 1956. Dar nu avusesem încredintarea că voi trăi
până atunci. Ştiam când va fi eliberarea detinutilor din temnitele
noastre, dar nu stiam că voi ajunge si eu la acel soroc. Aici era
mila lui Dumnezeu: cum va voi El, asa va fi bine. Eu încă
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
379
speram. Dar corpul meu slăbea din zi în zi. Plimbările erau
reduse la circa două ore pe lună si chiar mai putin.
Cei ce lucrau în fabrica temnitei, în ateliere, în diferitele ei
sectii, aveau alte conditii. Totusi hrana era proastă pentru toti.
Nu stiam aceasta, dar am dedus. Privind pe furis pe gaura făcută
în paravanul de la fereastră, am observat că o grămadă de
ciubere cu mâncare s-au întors la bucătărie pline. Fuseseră
refuzate. Ca să mă conving, am întrebat la telefonul nostru si
acelasi lucru l-au observat si altii. Deci detinutii ceilalti au intrat
în grevă pentru schimbarea hranei. Câti? Habar n-aveam. După
ciuberele ce se întorseseră pline am dedus că erau minimum 800
de insi în grevă.
Trebuiau sprijiniti. Şi la acelasi telefon am comunicat că
intru si eu în grevă spre a-i sprijini. Deja aceeasi hotărâre o
luaseră si altii. Astfel am intrat în grevă. Nevoia îmbunătătirii
hranei era generală. Acum era momentul actiunii. Deci am
respins masa. Pâine, mâncare, tot. Numai apa a rămas.
Am avut grijă să evacuez stomacul, căci e primejdios să
începi o grevă a foamei cu stomacul încărcat. Nemaiprimind
alimente, stomacul poate rămâne nemiscat si matele să rămână
cu balastul resturilor, ce le leapădă în chip normal, care se
întăresc acolo si ne fac greutăti.
Am respins masa zi de zi. Dar după 6 zile m-am trezit cu
sase militari care m-au imobilizat, mi-au deschis gura cu sila, un
cric mic mi l-au băgat în gură ca să îndepărteze fălcile, cu un
cleste mi-au prins limba si mi-au băgat în gât furtunul ce era în
legătură cu aparatul în care era hrana: o zeamă de plante
condensată, gustoasă; a bătut putin furtunul pe esofag ca să-mi
producă o durere si au dat drumul acestei zame în stomac.
Deci m-au alimentat cu sila. Asa s-a procedat cu toti.
Am aflat la telefon că unuia furtunul i-a intrat pe trahee si
hrana s-a vărsat în plămâni. Lucru foarte grav. Acest lucru s-a
făcut poate cu voie, poate din neglijentă. Mai ales ca să nu se
Preot Nicolae Grebenea
380
producă si cu mine un astfel de caz, am renuntat la grevă. Din
moment ce eram hrănit cu sila, greva nu mai era grevă.
Deci nu le convenea să murim în greva foamei, dar le
convenea să murim de foame lent, chinuiti.
Toti, pe rând, din zarcă au renuntat la grevă după
interventia asta brutală cu cricul în gură si cu limba prinsă cu
clestele. Aceasta nu era ceva deloc plăcut, iar baterea furtunului
în gât era ceva si mai neplăcut.
După grevă, o usoară îmbunătătire a hranei, abia simtită, sa
produs. La comunisti asa era: nu voiau să apară că cineva a
câstigat prin luptă ceva de la ei. „Dăm când vrem noi” spuneau
ei. Dar ca să-i trezesti să dea, trebuie să faci unele actiuni
revendicative.
PETRE PANDREA
Dacă în 1947 Petre Pandrea venise la Aiud ca lăgărist,
acum, arestat în 1959, venea condamnat la muncă silnică.
Reîntâlnirea a fost duioasă. Nu eram singuri, ci cu alti doi
detinuti.
- Ce vânturi au bătut, nea Petrică, de te-au adus înapoi? lam
întrebat.
- Vânturi aspre, părinte. Afară la noi acum bat astfel de
vânturi, de aceea unii ca mine trebuie să fie la adăpost.
Mi-a povestit ce s-a întâmplat cu el de la despărtirea din
1949. A fost adus în lagăr la Ocnele Mari, unde a murit duiosul
poet si fabulist V. Militaru, mare român, om integru, suflet de
aur.
S-a eliberat în 1953. Dus la Bucuresti, dr. Petru Groza l-a
luat de brat ca să se plimbe împreună, „ca să vadă lumea că esti
reabilitat să luăm masa împreună la Continental”.
L-au primit repede în Uniunea Scriitorilor. A scris la
Contemporanul si s-a impus. Repede i s-a triplat tirajul, a spus
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
381
el.
Atras de faima deosebită a mănăstirii de maici de la
Vladimirestii Tecuciului, s-a dus să o vadă. L-au impresionat
mult toate de acolo, mai ales maica staretă Veronica si
duhovnicul Ioan Iovan.
Întors acasă, impresionat de convorbirea cu monahul Ioan
Iovan, s-a cununat imediat religios. S-a dus din nou la mănăstire.
Era amenintată cu desfiintarea. Veneau prea multi oameni la ea.
L-a rugat pe patriarhul Marina să o crute.
I-a spus:
- E o mănăstire ce rivalizează cu cele mai bune mănăstiri
de maici din Apus. E o oază de spiritualitate într-un desert. Te
rog, apăr-o.
Patriarhul i-a spus:
- Sunt foarte presat, fac tot ce pot să o apăr.
A văzut caietul maicii Veronica. E acolo ceva neobisnuit.
Rugăciunea la măr e ceva cu totul minunat - a adăugat
Pandrea.
Am scris nouă cărti, a mai zis, stiu ce e scrisul si literatura.
Cu acest caiet am putea lua noi premiul Nobel.
În 1954 i s-a făcut un proces mănăstirii Vladimiresti. Un
proces politic în care acuza era că a adăpostit doi legionari. El a
apărat în proces. A fost încriminată conducerea mănăstirii:
stareta, duhovnicul, secretara si alte câteva maici. Toate s-au
apărat frumos. Pledoaria lui n-a avut valoare, sentinta era
pregătită dinaintea condamnării.
L-am întrebat:
- Dar dumneata de ce ai fost condamnat?
- Din mai multe cauze, a răspuns. Am apărat călugări si
călugărite care, fiind scosi din mănăstiri, cereau amânarea
rămânerii în mănăstiri până îsi vor găsi un rost, o asezare, naveau
„spatiu locativ”. Dar unii episcopi, de frică îi goneau, mai
ales Mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu si episcopul
Preot Nicolae Grebenea
382
Buzăului. Avocatii se fereau să primească si să apere aceste
procese. Atunci le-a luat el. Motivul: toti trebuie să se bucure de
asistentă juridică într-un stat. A sustinut 15 procese si a câstigat
13 din ele.
În urma acestui lucru, Mitropolitul Iustin Moisescu l-a
reclamat.
Dar cauza principală a fost faptul că el a vorbit. Era
nemultumit de felul cum se dezvolta viata politică la noi si a
criticat regimul. Ca unul ce luptase pentru partid a considerat că
are dreptul să intervină, însă partidul l-a arestat. Nu permitea
critica.
Dar nu era vorba numai de critică, ci de dezbaterile
problemelor Partidului într-o formă nouă, românească, cum le
vedea un intelectual român care luptase pentru ele. Însă această
independentă n-au permis-o comisarii rusi de la noi. Linia era
trasată de rusi. A te abate însemna temnită. Şi partidul,
slugarnic, n-a ezitat să i-o dea celui ce luptase cel mai mult în
trecut pentru el si cu care nu se putea asemăna nimeni dintre cei
ce-l conduceau în momentul arestării lui Pandrea.
Desi armata rusă nu mai era în tară, toti rusii conduceau la
noi prin consilierii lor si prin presiunile ce le făceau din Uniunea
Sovietică asupra noastră.
Lumea apuseană nu-si poate da bine seama de situatia de
la noi si de deosebirile dintre ea si situatiile celorlalte popoare
din Europa de sub rusi. Deosebirea e fundamentală.
La instalarea comunismului în ele prin tancurile si
asuprirea rusă, toate popoarele au avut conducătorii lor,
conducători nationali. Dar în România n-a fost asa, fiindcă
românii nu intraseră în Partidul Comunist, iar cei ce erau la 23
august 1944 în partid, în marea lor majoritate erau străini: evrei,
unguri, bulgari. Acestia s-au suprapus si au dictat toate lucrările
la noi la comanda rusilor. Rusii, marii dusmani ai României, le-a
convenit mai mult să comande străinii în România decât românii
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
383
însisi, căci pe acestia nu-i durea de suferintele tării. Ei erau
străini. Puteau s-o lovească fără milă. Şi au lovit-o crunt, barbar,
nebuneste.
Peste nimeni n-au apăsat rusii ca peste România. Şi pe
nimeni n-au exploatat mai sălbatic ca pe România. Au stat cu
picioarele pe pieptul si pe gâtul României. Bulgarii, cehii,
polonii erau slavi, înruditi cu sovieticii. Nu trebuiau apăsati prea
mult: erau rude. Ungurii erau mai departe, îi interesau mai putin.
Românii de lângă ei, însă, sunt de neam latino-dac. Le râvneau
prea mult tara: trebuiau slăbiti. De aceea au organizat în ea cea
mai mare asuprire si cel mai mare control. Nicăieri n-au creat o
securitate ca în România, cea mai puternică din tot spatiul
dominat de rusi.
Celelalte state comuniste au mai fost ajutate de sovietici,
bunăoară Bulgaria mai mult, dar si Ungaria si celelalte. România
însă nu. Ea a fost altfel tratată, nu întâmplător ci premeditat.
Nici un ajutor, doar exploatare si lovituri continue. Căci ce a
însemnat acest nou val de arestări din 1958-1959, decât o nouă
strivire a sufletului si vietii neamului românesc? Şi cine dădea
lovitura? Sovieticii prin slugile lor foarte plecate de la noi.
Mărimea „valului”: 40-50 de mii de arestati. Unii cu
condamnări foarte mari, altii necondamnati, arestati
„administrativ”, trimisi în D.O. - domiciliu obligatoriu, dar cu
regim apropiat ca cel de condamnat si, dacă detinutul dădea
peste niste militieni foarte răi si acestia erau multi, căci
comunistii au reusit să dezumanizeze pe slujbasii lor, regimul
ajungea chiar mai rău decât cel de temnită.
S-a putut crede în lume că poporul român e într-o stare
„vegetală”, că suportă fără reactiune asuprirea aparatului
comunist represiv. E o mare greseală. Mereu au fost „ridicări”,
reactiuni, împotriviri, de aceea erau mereu arestări si mereu
veneau noi si noi arestati. Dar aceste arestări erau destul de
secrete si condamnările făcute grabnic si fără publicitate. Asa că
Preot Nicolae Grebenea
384
ce puteau afla străinii despre noi?
Ştiau că suntem sub o mare constrângere, o asuprire de zi
de zi, o strivire a tuturor, o izbire în moalele capului si că
răbdăm, că suportăm jugul fără răspuns. Dar nu stiau câte
răzvrătiri, câte „iesiri” din liniste, câte „ridicări” împotrivă se
făceau, pentru că nu erau comunicate. Abia schitate împotrivirile
si, uneori, insul dispăreau fără urmă. Nu stiau câte răspunsuri sau
dat si ce răspunsuri... Al lui Gogu Lăpusneanu e unul. Dar
numai întâmplarea a făcut să-l stim, fiindcă a fost adus la mină,
unde lucram eu. Dar câti altii au fost care n-au mai ajuns la
mină, ci au fost trimisi în câteva zile direct în lumea de dincolo.
E un sir nesfârsit de martiri ai cauzei românesti pe care nimeni
nu-i va putea cunoaste deplin vreodată, români din toate
straturile sociale căzuti în aceste împotriviri. Numai ungurii si
evreii s-au bucurat până la sfârsit de o cvasi impunitate.
Iată de ce Pandrea a căzut a doua oară. Nu fiindcă si-a
ridicat glasul protestatar? Şi dacă el, cel ce era justificat prin
trecutul său să vorbească si să fie ascultat, a fost arestat când a
vorbit, atunci ce să spunem de ceilalti?
Să se fi ridicat tot poporul, ca în Ungaria în 1956? Mai
întâi trebuie spus că era mult mai bine supravegheat decât
poporul maghiar.
Apoi, conducătorii lui erau mai mult străini. Şi, în sfârsit,
poporul român nu s-a aventurat într-o răzvrătire generală,
fiindcă stia că va fi sfărâmat de tancurile sovietice. Astfel, el a
dovedit mai mult simt politic decât poporul maghiar si nu a
cugetat la această aventură <?> <nu e in mss> care în România a
avut ca urmare amânarea eliberării detinutilor politici până în
1964 si înăsprirea regimului de temnită.
*
Şederea cu Petre Pandrea a fost plăcută si instructivă. Ea a
durat vreo 70 de zile.
A avut haz următorul episod:
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
385
Când a iesit din lagăr s-a dus si pe la Peris unde avea o
casă cu o grădină minunată, cu trei hectare de trandafiri, pomi,
loc de zarzavaturi. Total, 8 hectare. Dar în casă se instalase o
scoală de meserii, iar directorul neavând lemne, a tăiat o parte
din pomi. Pandrea i-a imputat:
- Cum, domnule, ai intrat într-o casă străină, în proprietate
străină, cum ai îndrăznit să tai pomii din grădină?
- Domnule, i-a răspuns directorul, trebuie să te reeduci, săti
însusesti principiile comuniste. Să-ti iasă din cap ideea de
proprietate si alte mofturi boieresti, trăim în epoca comunistă.
- Mă! i-a strigat Pandrea, nu gândul la proprietate mă
înfurie, ci gândul că ai stricat frumusetea grădinii. Am motive
estetice să mă ridic contra ta. Şi în comunism, boule, o
proprietate trebuie să fie frumoasă si dacă e frumoasă de ce s-o
stricăm? Şi, înfuriat, înjurându-l, s-a luat după el să-l bată, dar a
fugit.
Pandrea a povestit unele procese mai importante pe care
le-a apărat. Între altele, procesul Mitropolitului Gurie al
Basarabiei. Acesta era un <?>fost călugăr plin de credintă si
evlavie, fusese si în Sfatul Basarabiei ce hotărâse în 1917 unirea
cu România.
Prin 1936, regele Carol al II-lea, venind la niste manevre
în Basarabia, s-a manifestat ca un mare desfrânat. Venind la
Chisinău, mitropolitul l-a primit cu Sfânta Evanghelie, cu pâine
si sare, dar i-a atras atentia că altădată trebuie să vină cu o
femeie legitimă.
Carol al II-lea ar fi soptit atunci unui general din suita sa:
- O să-i rup gâtul la boaita asta!
Şi i-a făcut un proces de furt. Înfuriati, basarabenii, care
iubeau pe bunul lor mitropolit, au angajat doi avocati în vârstă în
apărarea lui. Dar, gândindu-se, s-au hotărât să angajeze si un
avocat tânăr si au angajat pe cineva la care l-au trimis pe
mitropolit să vorbească ca să se cunoască. Dar avocatul, un
Preot Nicolae Grebenea
386
francmason obraznic, l-a tinut în anticameră pret de un ceas,
prefăcându-se că dă si primeste telefoane. Apoi a venit si, cu
tupeu, i-a spus:
- Pe multi ati spovedit, Înalt Prea Sfinte, acum vă
spovedesc eu. Dar mitropolitul i-a răspuns:
- Ba nu mi-i spovedi dumneata pe mine niciodată,
domnule.
Şi si-a luat pălăria si a plecat. Atunci avocatii bătrâni l-au
recomandat pe Pandrea după ce acestia i-au explicat ce se
întâmplase cu avocatul tânăr la care a renuntat mitropolitul.
Pandrea, desi ateu, l-a asteptat în poartă pe mitropolit, i-a
sărutat cu respect mâna si l-a poftit în casă. L-a angajat ca
apărător cu 400.000 de lei, iar avocatii bătrâni erau angajati cu
800.000 lei fiecare.
Pandrea a plecat la Berlin si a găsit o jurisprudentă din
care rezulta că episcopul sau mitropolitul nu e tinut să facă
dovada cheltuielilor ce le face. Se presupune că e un om cinstit.
El poate face danii, ajutorări în ascuns, fără o evidentă
contabilă. Cu această jurisprudentă a venit si a câstigat procesul
spre furia lui Carol al II-lea. Procesul a tinut trei zile. Aportul
principal pentru câstigarea lui l-a avut Pandrea. Mitropolitul i-a
răsplătit cu vârf si îndesat.
Dar totusi, desi nevinovat, mitropolitul a trebuit să
demisioneze din pricină că a avut acest proces.
Iată cum un rege stricat si nedrept răstoarnă pe un
mitropolit cinstit si onest.
Pandrea făcuse si filosofie la Berlin si Paris, nu numai
dreptul. De la cursul de drept ne-a povestit niste întâmplări pline
de haz.
Suporta temnita cu bărbătie, fără să se plângă. Era cald,
vioi si plăcut. Un om admirabil.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
387
ÎNTR-O NOUĂ IZOLARE
Desi detinutii din Zarcă erau destinati mortii printr-o
stingere lentă din pricina foamei, a lipsei de plimbare normală si
a lipsei soarelui oprit să intre în celulă cu un paravan de lemn în
fereastră, precum si pentru toată greutatea regimului asupritor.
Totusi conducerea atât prin colonelul evreu Coler, cât si prin
colonelul român Crăciun, tineau să grăbească procesul
distrugerii detinutilor din Zarcă prin unele pedepse aplicate
unora, când voiau ei.
E adevărat, uneori pedeapsa se dădea pentru că detinutul a
fost prins cu o abatere de la regulament. Dar de cele mai multe
ori nu era nevoie de asta. Se dădea pedeapsa „nemotivat”, fără o
abatere, după gustul autoritătii. Nici nu aveai cui să ceri
socoteală. Militianul de pe coridor spunea: „Asa a venit ordinul”
si gata.
Zarca era o amenintare pentru toti. Dacă a făcut cineva
ceva rău putea fi adus în Zarcă, ca pedeapsă, pentru un timp. De
aici nimeni nu era dus la muncă pentru o îmbunătătire a hranei.
Toti tânjeau si mureau în liniste, slăbind zi de zi.
Considerând probabil că mor prea încet, m-au pedepsit din
nou cu o izolare de 10 zile.
Conditiile izolării le-am descris: celulă cu ciment, fără pat,
o singură tinetă de lemn fără capac, largă, ca să nu te poti odihni
pe ea, o pătură dată seara la orele 10 si luată dimineata la orele
5, mâncare caldă tot la două zile.
Greutatea izolării consta mai ales nu în separarea de alti
detinuti, nici chiar a mâncării redusă, cea caldă tot la a doua zi,
ci în lipsa de odihnă. Jos nu te puteai aseza căci cimentul era
rece chiar si vara si puteai îngheta. Iar celulele de izolare erau la
loc umbros. Trebuia să stai în picioare si să te plimbi mereu prin
cameră. Odihna, noaptea, era pe furate, fără saltea. Din timp în
timp trebuia să te întorci pe altă parte, ca să nu îngheti, sau să te
Preot Nicolae Grebenea
388
freci, sau să te scoli si să te plimbi câteva minute ca să te
dezmortesti.
După 10 zile de pedeapsă erai sleit cu desăvârsire si abia
asteptai să dormi pe o saltea.
Cei ce dorm pe paturi moi, cu cearceafuri si pături alese, e
bine să afle ce binecuvântare era pentru un detinut să doarmă jos
pe o saltea de paie, fără cearceaf, sau pe o saltea asezată pe un
pat de fier.
Am primit pedeapsa fără murmur. De altfel orice protest ar
fi fost inutil si ar fi încordat numai raporturile dintre detinut si
conducere.
M-am întrebat: de ce aceste pedepse? Am înteles: erau
urmare a grevei de la Nistru de la mină. Starea mea de liniste, de
seninătate si de veselie îi nemultumea foarte mult. Ea era
contagioasă, putea trece si la altii si aceasta le dădea puteri de
rezistentă, lucru ce contrazicea planul lor de a muri cât mai
repede detinutii fără a-i ucide direct. Doctorii ce veneau în Aiud
spuneau că preocuparea conducerii statului cu privire la detinutii
politici era aceasta: cum să-i ducă mai repede la mormânt, fără
a-i ucide fizic direct? Mereu căutau o metodă nouă de
distrugere.
Cum vedeti, cei ce se ridicaseră cu ideea fericirii lumii, nu
în învălmăsagul luptei după ajungerea la putere, ci după ani
îndelungati, când toată puterea era în mâna lor, se mai ocupau cu
ideea distrugerii unor categorii de oameni.
Te întrebi atunci: care e justificarea acestei doctrine
politice numite comunism? Afară asuprire, în temnite asuprire,
totul în profundă apăsare. În Rusia, în 1940, erau 15 milioane de
detinuti la o populatie de 180 milioane de locuitori. Deci 8,3 %
din populatie era arestată.
La noi, la 20 milioane de locuitori cred că niciodată
numărul detinutilor n-a fost sub 150.000. Deci tot al o sută
treisprezecelea locuitor era detinut. Ţinând cont că evreii si
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
389
ungurii s-au bucurat de cvasiimunitate, si chiar si bulgarii, dar
mai putin în această perioadă comunistă si mai ales la începutul
ei, atunci se vede că apăsarea cea mare a fost pe români în tot
timpul. Şi chiar acum apăsarea cea mare e tot pe bietul român
săracul.
Se pare că ne-am născut într-o zodie rea si numai bunul
Dumnezeu mai e prietenul românilor, lucru ce se poate deduce
din mai multe întâmplări.
Churchill cu o lipsă de scrupule, cu o usurintă uimitoare,
dintr-un nationalism englez exagerat, călcând orice idee de drept
si spirit umanitar, cu ideea „numai Anglia să scape”, ne-a
sacrificat pe noi si pe altii rusilor încă din 1943. Iar în 1945 cu
„vânzarea” de la Yalta au perfectat sacrificarea noastră si a
altora, asociind si pe americani la acest act de funest pentru noi
si pentru toată Europa de Est.
Trăiam în temnită urmările acestei mari fărădelegi:
punerea rusilor prin comunism cu talpa lor lată peste pieptul si
gâtul bietei noastre tări. Eram constient de aceasta si mai toti
detinutii întelegeau aceasta. De aceea ei considerau că angloamericanii
trebuie să se simtă obligati să preseze si să intervină
ca să-i scoată din „gaura” în care i-au aruncat din nesocotintă si
calcule meschine.
Din izolarea mea m-am întors în celulă, nu pe targă cum se
temeau unii camarazi, ci pe picioarele mele, încă sănătos.
VASILE STOIAN
Profesor din Bacău. A fost prefectul judetului Bacău în
guvernarea legionară din septembrie-ianuarie 1940-1941.
Prestigiu frumos, curat ca un crin. Legalist. Nici un abuz,
nici un dor de putere, muncitor, modest, fără afectare.
Când conducerea evreilor din judetul Bacău i-a oferit 400
mii de lei cu titlul: „un ajutor, ca să sprijinim si noi Miscarea
Preot Nicolae Grebenea
390
Legionară si oamenii ei”, V. Stoian a primit banii dar i-a depus
în fata lor la Administratia Financiară, si le-a dat chitanta.
Ferm si corect, a întretinut ordinea în judet, deplin si până
la capăt. Ordinul ce l-a primit pe linia politicii de stat în timpul
rebeliunii, după doborârea generalului Petrovicescu de la
Ministerul de Interne: „Devastati două prăvălii evreiesti si
puneti vina pe legionari”, nu s-a putut executa din pricina ordinii
tinute de el si de ceilalti legionari.
A plecat în Germania în timpul războiului. S-a reîntors
apoi cu misiuni înalte din partea Conducerii legionare.
A urmat apoi temnita, în timpul căreia nu l-am întâlnit si
în care a rămas acelasi om de onoare si de omenie cum îl
cunoscusem.
PREOTUL IOAN BERGHIANU
L-am cunoscut prin 1930, era profesor în Petrosani.
Caracter frumos, om de nădejde, ca profesor apreciat si stimat.
Cult, senin si integru.
După ultima grevă a foamei la Aiud, ca pedeapsă, peste
100 de insi au fost dusi la Gherla la penitenciar. După vreun an,
la întoarcere, profesorul Gh. Manu mi-a telefonat la morse: „Am
dus-o greu; regim sever. Am cunoscut acolo un preot mare: Ion
Berghianu, profesor la Arad”. Deci acum aflam că făcea si el
temnită.
Mai târziu l-am întâlnit în aceeasi celulă. Era bolnav de
nervi. Slăbit. Dar câtă cuviintă, cât bun simt se observa încă la
acest om ales!
Boala nu-l împiedica să rămână ce a fost: un om distins.
CU NICHIFOR CRAINIC
Doream mult să stau cu Nichifor Crainic. Prestigiul lui
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
391
cultural era imens. Citisem regulat „Gândirea”, cea mai bună
revistă de la noi, dintre cele două războaie, condusă de el. Şi mai
fusese si profesor de mistică la Bucuresti, la Teologie.
Iată-mă acum cu el, dar nu singuri. Mai era si distinsul
doctor Aurel Marin cu care mă revedeam acum, un profesor
doctor în filosofie, si încă cineva, ale căror nume le-am uitat.
Crainic mă socotea un apropiat de el. La baie, unde timp de 20-
25 minute eram mai multi laolaltă, venea sub dusul meu să-mi
mai spună ce a mai compus. Era foarte comunicativ.
Pe când ne plimbam liberi prin curtea temnitei el mi-a
spus că a stat de vorbă cu contele <?>Betlen18 asupra Ardealului
într-o seară si, peste noapte, ca răspuns, a făcut minunata poezie
„Eu”, care mi-a spus-o si mie. Era ceva splendid.
Crainic era la mâncare de regim, la care seara primea si
putin lapte. Îmi propunea să-i dau ceva din mâncarea mea, ca să
aibă ceva „balast”, la schimb cu ceva din mâncarea lui. Am
primit, bineînteles.
Era comunicativ si povestea frumos.
El a spus că George Călinescu, marele critic literar, la el
si-a început publicatiile, la Gândirea. Dar Gândirea neputândul
plăti cum ar fi dorit el, s-a mutat la gazetele evreiesti:
Dimineata, Adevărul, Lupta, gazete cu nuante de stânga,
sustinute de finanta evreiască, fapt ce a influentat gândirea lui.
În calitatea lui de secretar general la Ministerul Cultelor si
Artelor în 1927, Crainic a avut nobila preocupare de a face o
casă a scriitorilor, dar dintr-o anume defectiune pe drumul
lucrării, fiind Rebreanu presedintele scriitorilor, casa nu s-a mai
făcut.
După asa-zisa „rebeliune” din ianuarie 1941, spunea el, cu
Antonescu erau numai cinci ministri si, plecând Carol al II-lea,
18 Conte ce, ca prefect al Clujului în perioada 1940-1944, pusese români în
jug, si căruia îi purtam un dispret total, fără a-i întinde vreodată mâna, ci considerând
că locul lui e între criminali si nu între detinuti politici.
Preot Nicolae Grebenea
392
regele hot si tâlhar, Antonescu luând conducerea, a întrebat:
- Eu cum să mă numesc?
- Conducătorul, a răspuns Crainic. Şi apoi, din nevoia de
liniste pentru tară, au mers si l-au „uns” pe Mihai rege.
Un demers frumos a făcut Crainic după primul război
mondial pentru cei condamnati pentru vederile lor pro-germane
si care au scris pentru nemti în timpul războiului, în foaia
„Lumina”, ce se arunca în transeele soldatilor nostri. Ei au fost
condamnati câte cinci ani. Între ei erau Ion Slavici, Stere,
Arghezi, si altii sapte, toti detinuti politici. După ce acestia
făcuseră un an si jumătate de temnită, Crainic a apelat la Nicolea
Iorga să ceară regelui Ferdinand să-i gratieze, ceea ce s-a si
întâmplat.
Crainic se bucura de camaraderia din celula noastră si
spunea că socoteste că e cea mai bună celulă din Zarcă. Ar fi
dorit să fie cu noi si Dumitru Groza, fostul sef al Corpului
muncitoresc legionar.
Ca să treacă timpul frumos, l-am rugat să ne tină câteva
lectii de mistică. A făcut niste expuneri superbe. L-a prezentat
pe Dostoievski, Meister Eckart, si pe altii din Orient, începând
cu Sfântul Simeon Noul Teolog etc.
În fenomenul de plutire (levitatie) a sfintilor în marile lor
extaze, am rămas uimit când am aflat că unii s-au ridicat nu
numai până la înăltimea copacilor, ci chiar până la 150 de metri.
Ei, iesind din extaz, călcau pe aer în drumul lor, tot mai jos, tot
mai jos, si trecea o oră până ajungeau să calce pe pământ.
Surpriza cea mare a fost Sfânta Tereza de Avila care în
minunata ei carte „Castelul Interior” a descris opt faze ale
extazului, nu numai - cum stiam noi - trei faze. „Nunta
Spirituală” era faza ultimă, cu starea de fericire cea mai înaltă ce
se poate atinge aici pe pământ.
Şederea cu Nichifor Crainic a fost plăcută si a durat mai
bine de două luni. Dar după aceea am avut mult de pătimit. Am
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
393
înteles: tot datorită lui au venit ispitele, desi, stiind că
„vorbeste”, am fost atent, discret si retinut. N-am putut bănui pe
altcineva din camera în care fusesesm cu el. Şi pătimirea a
constat tot din izolările cu pedeapsă din 10 zile sau din opt zile,
nu din izolările „simple”.
*
Nu mai descriu aceste izolări. Ele au avut caracterul
cunoscut: oboseală mare, foame si frig. Ceea ce a constituit un
rău a fost faptul că ele au venit prea repede una după alta.
*
Tot mai dese vizite ale procurorilor. De cele mai multe ori
ei nu veneau singuri, ci însotiti de două - trei persoane
necunoscute ce poate erau din Ministerul de Interne. Dar ei
întrebau fleacuri: câti sunteti în celulă (parcă nu-i vedeau), câte
saltele, câte pături? Dar nimic despre: cum stati, aveti vreo
plângere, vreo reclamatie?
Nimic! Ei nu erau procurori, ci aveau numai numele
acesta, erau niste bieti intimidati la culme. Ţi-era milă de ei:
cum să ceri de la niste nevolnici un ajutor? Toti functionarii de
sub comunisti erau de aceeasi spetă. Altfel nu erau primiti sau
erau imediat înlăturati. Era primejdie pentru un om de caracter
să fie slujbas sub comunisti. Fără a se degrada era cu neputintă a
se mentine în post.
Drăghici, noul ministru de interne de după teribilul
Teohari Georgescu, evreu ce manifestase o ură nebună, veni să
ne vadă. O namilă întunecată cu un palton de piele ne privi în
treacăt fără cuvinte.
Cum ar fi putut spune un cuvânt de întelegere, de omenie,
de compasiune unui detinut politic? El, bruta, crescut si închegat
în creuzetul comunist... Privirile lui reci, întunecate, au fost un
discurs.
Preot Nicolae Grebenea
394
A repetat metodele înaintasului său si le-a ajuns. Sotia lui,
unguroaică, n-a putut avea o influentă favorabilă asupra lui ori
poate l-a împins spre rău.
Uciderea lui Pătrăscanu s-a făcut sub el, nu sub Teohari.
Mărturisesc că, privindu-l, am înteles că nimic bun nu
poate veni de la el. Şi totusi câte nu poate face un ministru de
interne!... Dar acum si el, si toti cei ce ne conduceau cu o mână
atât de murdară, erau niste slugi ale rusilor.
Nu fiindcă ar fi voit ei ca asa să fie, ci fiindcă real fusesem
„vânduti” acestora de la Yalta si încă înainte în octombrie 1943.
Doi oameni mari, Roosevelt si Churcill, oameni de care au
depins în mare măsură destinele lumii în acel moment istoric 5-
11 februarie 1945, au făcut acest act odios si criminal. Unul
Churchill, marele Churchill, din motive neîntelese si abia
presupuse: ca Anglia să joace un rol important în Mediterana si
mai ales în Grecia, celălalt mai mult inconstient, bolnav,
necunoscând istoria si geografia, pe noi, pe rusi si pe popoarele
din Europa de Est, împins de evrei a dispus de noi toti si ne-a
„îngropat”.
Dumnezeu nu va putea ierta niciodată faptele netrebnice
ale acestor oameni, titani în trecut, atât de mici si fără simtul
răspunderii acum, care erau într-o admiratie neînteleasă fată de
cel mai mare tiran al timpului, Stalin.
A subjuga pe nedrept un om unui tiran e un mare păcat; a
subjuga un grup de popoare, cum ar putea fi calificat? Şi
subjugarea nu pentru o generatie, ci pentru mai multe generatii!
Şi de unde venea această fărădelege? De la admirabila
America, de la poporul care si-a dat cea mai liberală constitutie
din lume - si încă din 1786! - care a luptat si luptă ca nimeni să
nu mai fie subjugat sau asuprit în nici o formă, care a proclamat
drepturile fundamentale ale omului, care e în admiratia tuturor
pentru generozitatea si mărinimia lui. Dar eu deduc că America
nu este vinovată, că fărădelegea acesta s-a făcut fără stirea
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
395
cetătenilor ei si peste capul lor, de Roosevelt si cei din jurul lui,
fiindcă ei niciodată nu ar fi putut aproba asa ceva.
Roosevelt a dus la sferele de influentă, asa a înteles el. Dar
în spatiul nostru, nu a fost „sferă de influentă”, ci subjugare
totală si jefuire. Şi jefuirea cea mai mare a fost a României.
Nimeni nu va putea evalua exact cât de mare, de monstruoasă a
fost jefuirea României în acesti ani. Atât solul cât si subsolul si
tot ce avea România, a fost jefuit cu nemiluita.
Încă o dată afirm: evreii au împins la această situatie.
Toată administratia americană, după 12 ani de guvernare a lui
Roosevelt, era îmbibată de evrei.
Cine a citit cartea scrisă de fiul lui Roosevelt „Asa a
văzut-o el”, întelege deplin acest lucru. Visul evreilor de a
conduce lumea, au crezut evreii atunci că se va putea realiza prin
întărirea Uniunii Sovieticii si împingerea ei în Europa până la
vest de Berlin. Ei au considerat că vor domina lumea prin
comunismul rusesc. Mare greseală, imensă. Cât de mult s-au
înselat s-a văzut nu peste mult timp.
E de mirare si aproape de neînteles cum acest popor atât
de inteligent s-a putut însela atât de mult. El nu a prevăzut că
poporul rus „se va trezi”. El nu a prevăzut că după război, o
recrudescentă a sentimentului national rus se va ivi îndată si ura
contra evreilor comisari ce i-au dus la război cu pistolul va
izbucni cu furie. Să nu se uite că rusii au mobilizat până la 60 de
ani si că între cei chemati la arme au fost si femei si că nimenea
nu a mai plecat acasă până după terminarea războiului. Toti
acestia au cunoscut asuprirea comisarilor politici evrei si
sentimentele de ură ce mocneau în ei le-au dus acasă. Şi dintr-o
dată, toată Uniunea Sovietică a devenit cu furie antisemită. Şi
sovieticii au spus: de ce să conducă evreii lumea prin comunism
si să nu o conducem noi însine. Şi dintr-o dată planurile evreiesti
au căzut. Dar încă evreii nu se puteau dumiri.
Un Paul Sartre, evreu francez, mare literat si filosof, merse
Preot Nicolae Grebenea
396
la ONU si îndrăzni să spună: „Domnilor, Dumnezeu a murit; de
acum trebuie să ne conducem noi însine. Recomand tuturor să
îmbrătiseze comunismul”.
Însusi marele Albert Einstein îndemna pe americani după
război, să nu se înarmeze, că sovieticii nu vor ataca, încât cu
astfel de propagandă în America el deveni suspect si indezirabil.
Dar americanii nu-i ascultară si se înarmară.
Ce s-ar fi întâmplat cu evreii din statul Israel în 1967 când
arabii hotărâseră izgonirea lor din Israel, dacă nu ar fi fost
înarmati cu cel mai modern armament american? Ce s-ar fi
întâmplat cu ei în 1973 când arabii i-au atacat prin surprindere si
redresându-se, mergeau cu viteze spre Cairo si atinseseră 70 de
kilometri până la el si 30 de kilometri până la Damasc, că rusii
au spus: „Distrugem Israelul”. Iar Nixon, presedintele Americii
a spus: „Apăr Israelul”. Cu ce l-ar fi apărat, dacă americanii nu
s-ar fi înarmat.
Iată cum Dumnezeu răstoarnă planurile de grandoare si
suprematie ale oamenilor.
Detinutii din România erau constienti că îndură mari
suferinte din pricina evreilor ce au împins la faptul că Stalin a
ajuns stăpânul sud-estului Europei si comandă aici nestânjenit
tot ce doreste, lucru ce a fost perpetuat în continuare si după
moartea lui, de conducătorii Uniunii Sovietice.
În temnite, la noi, detinutii discutau diferite probleme si îsi
făceau o educatie pe diferite planuri. Treptat ei au ajuns să
înteleagă multe lucruri cu caracter cvasi secret. Ei au înteles cui i
se datorau marile răsturnări de la noi si care e sursa initială a
suferintelor lor.
Păcat! Să constati că cele mai avansate state din lume au
împins tările din Răsăritul Europei cu sute de ani înapoi prin
hotărârile lor nesăbuite, interesate sau inconstiente. Lumea a
ajuns la cuceriri de sute de ani a unor drepturi fundamentale ale
omului, si dintr-o dată, toate răpite: partid unic, temnită si
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
397
asupriri. Şi aceasta nu pentru ce faci de acum încolo, ci pentru
ce esti, pentru ceea ce ai făcut si pentru ceea ce ai activat în
trecut. Pentru că esti bogat sau pentru că ai slujit statul în trecut.
Astfel la noi, toti ministrii care au fost în trecut de la 1918
încoace, toti senatorii, toti deputatii, toti primarii capitalelor de
judete, toti au fost arestati dacă nu cumva s-au „aranjat” până în
1946, înscriindu-se în Partidul Comunist. Dar lucrul si mai
grozav, în Basarabia toti functionarii ce au slujit Statul Român
între 1918 si 1940 au fost arestati si condamnati ca „trădători”,
după 26 iunie 1940, când rusii au ocupat Basarabia. Stalin
comanda aceste fărădelegi. Şi desi stiau toti cruzimea si
nelegiuirile lui, cei doi titani i-au dat puterea legală să facă ce
vrea.
Ştiam că marele Truman a luat măsuri să micsoreze
influenta Sovietelor în spatiul lor de influentă. Dar am aflat cu
inima plină de durere si că sotii Rosenberg au vândut secretul
bombei atomice sovieticilor. Acesti evrei trădători ai nobilului
popor american, desi trăiau minunat în America, urmărind
planurile de dominatie a lumii ale evreilor, nu s-au sfiit să
abuzeze de marile lor posturi si să predea rusilor secretele
bombei atomice. Aflasem de prin 1952 si că sovieticii au reusit
si ei să facă bomba atomică în 1949 si încă mai puternică decât
cea americană. De acum orice sperantă de a se rezolva în curând
situatia noastră, a detinutilor politici, se amâna sine die. Toti se
temeau de acum de război.
Iată unde ne-au adus evreii cu urmărirea planurilor de
dominatie.
Care a fost răspunsul rusilor după toate marile servicii ce li
s-au făcut de către acestia? Au devenit cei mai mari dusmani ai
evreilor. Totul depindea acum de arma ce o va avea fiecare în
mână, rusii sau americanii. Cine va dispune mai întâi de cea mai
puternică armă atomică sau oricare alta, acela va îngenunchia pe
celălalt si îl va face să cedeze. Şi dacă rusii vor fi aceia, ei fără
Preot Nicolae Grebenea
398
scrupule vor distruge America. Dar din anul 1956, după visul
ce-l avusesem, stiam că rusii nu vor învinge.
Pe de altă parte, credincios fiind, chiar înainte de visul
meu, consideram că e cu neputintă ca Dumnezeu Cel
Atotputernic si Drept să dea câstig de cauză dusmanilor Lui
ateilor si nedreptilor comunisti. Căci acestia ar fi distrus Biserica
Crestină si toată opera Mântuitorului ce a făcut-o pentru
mântuirea lumii, lucru pe care Dumnezeu nicicum nu l-ar fi
îngăduit.
Trăiam deci în liniste asteptând anul 1964, ca pe un an al
eliberării.
CU ALŢI CAMARAZI
Între ei, Nicu Păun, Nelu Popescu, tânărul oltean cunoscut
ce luptase în munti, si încă un tinerel admirabil al cărui nume lam
uitat. El era numai de vreo 18 ani si era cel mai tânăr
„cetătean” din Zarcă. Nicu Păun era din Buzău, avocat cu o
pregătire frumoasă, cu el am avut convorbiri de tot felul. În toată
tinuta lui avea un fel de distinctie. Era credincios. De aceea am
discutat cu el teme religioase, fiindcă pe acestea le căuta.
Am examinat cu el sloganul comunist: „religia e opiumul
popoarelor”. Deci religia ar fi avut un rol antisocial si ar fi
adormit spiritul popoarelor împiedicându-le să se ridice la
marile cuceriri revolutionare de care avea lumea nevoie. Asa a
fost oare religia? De ce, dacă ea a fost un rău, acum când scade
influenta ei în lumea comunistă, de ce societatea nu se ridică, ci
decade? Căci unde scade răul, nu trebuie ca societatea să se
ridice? Cum de se întâmplă altfel?
Fiindcă religia a fost frâna, pârghia de sustinere a
moravurilor. Când frâna s-a luat, automat moravurile au început
să decadă. Iată, după război se vorbeste mult de „drepturile
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
399
fundamentale ale omului”. Dar putini înteleg că aceste drepturi
au fost de mult cuprinse în învătătura Domnului nostru Iisus
Hristos si că ele au fost scoase la iveală când lumea le-a înteles
si era coaptă pentru ele.
Dreptul de autodeterminare al popoarelor, care a dus la
crearea statelor nationale de după primul război mondial, de aici
a pornit, din Sfânta Evanghelie a Domnului Iisus Hristos.
Presedintele Wilson al Americii de aici le-a scos si le-a afisat ca
pe un steag al libertătii.
Carta O.N.U. si Declaratia drepturilor omului tot de aici au
plecat.
Dimpotrivă, religia si mai ales cea crestină a dat
popoarelor o normă morală de urmat, le-a unificat prin ea si prin
cultul crestin acelasi pentru toti le-a micsorat barbaria, le-a
educat instinctele si pornirile de distrugere, le-a inspirat teamă
de păcat si de nedreptate, iubirea de adevăr si de bine, le-a
cultivat răbdarea si îngăduinta, le-a pus în fată un ideal de ajuns:
desăvârsirea si sfintenia. I-a mângâiat în dureri si le-a dat marile
sperante de mai bine; le-a păstrat viata prin oprirea uciderii si a
sinuciderii si prin condamnarea a tot ce ar opri progresul vietii,
ar distruge pacea dintre oameni si ar promova lupta armată.
Întârziate prea mult, robia si serbia ar fi putut să fie
desfiintate în lume de mult dacă popoarele L-ar fi primit mai
adânc în inima lor pe Hristos. Sfântul Apostol Pavel si toti
Sfintii Apostoli au cerut insistent desfiintarea robiei, iar sfintii
crestini au mers pe acelasi drum.
Ne miram că matadorii comunisti de la noi nu văd acest
lucru. Dogmatici, mergeau orbeste si nu se uitau la realităti.
Când influenta religiei a scăzut în vechime, moravurile s-au
corupt si statele s-au distrus. Asa au căzut strălucitele state vechi
ca imperiul babilionian si cel asirian. Asa s-a distrus puternicul
imperiu roman. Aceasta era ca o lege a istoriei, care nu putea
apare altfel acum.
Preot Nicolae Grebenea
400
Cum de nu vedeau aceasta? Distrug tara cu furia lor
anticrestină! Eram îndurerati de drumul pe care mergem. Ne
durea inima de suferintele întregului popor român, căci toti
sufereau, nu numai noi, detinutii. România era si ea o
închisoare, o tară ocupată de consilierii rusi si de toate uneltele
lor, o armată de securisti tinea tara ocupată si nimeni nu misca.
Ne gândeam cât de mult se corup sufletele, cât de mult
decad oamenii acasă, cât de mult se strică copilasii din lipsa
cunoasterii lui Dumnezeu si cum, de mici, ca soimi ai patriei,
află de la toti că nu există Dumnezeu, că părintii lor nu-s la
curent cu stiinta, că au rămas înapoi dacă mai cred în Dumnezeu
si deci nu trebuie să mai asculte de ei. Ridicau pe copii
împotriva părintilor.
O ruptură dramatică se petrecea între părintii români si
copiii lor. Ei credinciosi, copiii necredinciosi. Părintii judecau
lucrurile si după datele pe care le aveau în sufletul lor, în care
credinta avea un loc însemnat, iar copiii judecau după datele ce
le aveau ei în sufletul lor, din care credinta lipsea. De aici o
ruptură: copiii nu mai puteau întelege pe părintii lor, iar părintii
pe copiii lor. Era zdrobirea unitătii familiei.
Ca fost profesor de religie mă interesa problema
învătământului la noi si mai ales a celui religios. În 1948 acesta
a fost scos din scoală, pentru toti fiii patriei. Dar pentru români
în chipul cel mai radical ei erau îndepărtati de la orice
învătământ religios. Dar pentru celelalte natii sau grupuri etnice
s-a făcut o exceptie si li s-a admis copiilor un învătământ
religios în biserici si în casele de cult, de la 6 la 14 ani. O
favoare enormă fată de români. Minoritarii si-au asigurat
fraudulos drepturi speciale în România, ei care erau atunci
majoritari în conducerea statului nostru. Şi pe ce motiv? Unul
perfid: românii sunt ortodocsi si slujba lor, Sfânta Liturghie e
lungă. Din ea pot învăta copii români principiile credintei
crestine precum si tot cultul ortodox. Pe câtă vreme cultul
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
401
celorlalte religii, al sasilor, ungurilor si secuilor este scurt; deci e
drept ca lor să se admită această exceptie, un învătământ religios
de la 6 la 14 ani.
Dar ei stiau ce fac. O messă – liturghie catolică – de o oră
sau o oră si zece minute au mărit-o făcând-o în orase de patru
până la sase ori duminica si în sărbători si de trei ori în zilele de
lucru, atingând până la 25 liturghii pe săptămână. Dar cu copiii
ortodocsi ce-au făcut? Ca să nu învete deloc religia, duminica
erau ocupati cu programe de scoală si pe lângă asta învătătorii si
profesorii le-au interzis participarea la biserică.
De aici drama românilor: ruptura dintre părinti si copii.
Dramă ce nu există la minoritari, fiindcă copiii lor făceau un
învătământ, desigur redus, dar totusi foarte bun.
Păun era un om meditativ, Nelu Popescu era un bun
povestitor. El ne-a descris muntii Olteniei, Sibiului si Sebesului.
Luptase în munti.
Atât el, cât si alti luptători în munti pe care i-am întâlnit la
mină sau în alte locuri, mi-au descris luptele în munti.
Departe de a fi fost niste criminali, cum i-au descris
comunistii, luptătorii din munti au fost niste eroi plini de
credintă, de omenie, de scrupule morale si nationale. Ei nu
puteau ceda terenul României din munti comunistilor si rusilor
fără a-l apăra. A nu-l apăra li s-a părut a fi o trădare. De aceea
si-au riscat viata riscând apărarea. Şi pentru asta la câte greutăti
n-au fost supusi. Au riscat totul si unii au murit. Dar ce suflete
nobile! Venea o unitate militară după ei să-i caute si considerând
că sunt mai departe, trecea pe lângă ei <?>nedespresurată.
Ascunsi, cu armele lângă ei, ar fi putut trage să-i curete pe toti.
Dar n-o făceau, îi lăsau să treacă. Căci nu voiau să ucidă, le era
milă de bietii ostasi nevinovati. Erau si ei români si nu voiau să
rămână părintii fără copii, nevestele fără soti, fratii si surorile
fără frati: de câte ori i-au avut în mână pe cei ce-i căutau si i-au
lăsat în pace! Numai când erau surprinsi au încercat atacul si
Preot Nicolae Grebenea
402
lupta, siliti de nevoia apărării. Atunci au fost viteji, au fost bravi,
au fost eroici.
Dacă rusii ar fi venit să-i caute, ar fi fost altceva. Ar fi
renuntat la scrupulele lor si atunci ar fi fost mare prăpăd si rusii
ar fi murit cu nemiluita. Dar cei ce căutau erau români si atunci
au preferat să moară ei decât să ucidă pe altii sau au preferat să
se predea căci au înteles că ucigând unele grupuri de ostasi vor
veni alte si alte grupuri să le înlocuiască.
Nelu Popescu era tipul reprezentativ al luptătorului din
munti. Departe de a fi fioros cum l-ar putea închipui cineva, era
blând, luminos, cu maniere de fată mare. Un cuvânt prea profan
îl jena. Poate ucisese, căci i se imputa un mort, dar totusi sufletul
lui era curat si nevinovat. Îl îndrăgisem, căci era atât de pudic,
încât mă mira. Orice cuvânt în doi peri îl făcea să rosească.
Iar tinerelul celălalt nu stiu ce căuta în Zarcă unde erau
banditii cei mari. Asculta convorbirile noastre tăcut, cu priviri de
copil nevinovat si supus. Rar punea câte o întrebare, dar se
oferea să ducă el tineta lui Nelu Popescu, altfel ar fi trebuit să o
ducem cu rândul.
IAR SINGUR
Dar nu izolat, cu o pedeapsă spusă, ci singur, ca o
pedeapsă pentru ce făcusem. Nu-mi puteau ierta organizarea
grevei de la Nistru. Ea se plătea treptat, se vede, prin izolări fără
pedeapsă si prin izolări cu pedeapsă. Dar cele fără pedeapsă nu
erau pentru mine un rău insuportabil. Dimpotrivă, mă simteam
bine în ele: mă adunam în mine, îmi cercetam gândurile, mă
rugam si răul pe care considerau că mi-l fac prin izolare se
transforma în bine pentru mine. După cuvântul Sfântului Pavel:
„Toate se întorc spre bine celor ce-l iubesc pe Dumnezeu”.
Ba consideram că uneori e si binevenită o izolare dacă nu
e prea lungă, peste 70-100 de zile. Suntem fiinte sociale si,
oricum, simtim nevoia să fim unii lângă altii. Animalele, gâzele
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
403
si multe făpturi vii nu pot trăi singure. Se sting când o
împrejurare le-a rupt de grup. Pestii trec în grupuri prin undele
mării, păsările vin si pleacă în grupuri. Alte animale stau în
turme, cirezi, etc.
Omul se mentine si singur multă vreme, dar de la un timp
tânjeste.
Numai marii schivnici anahoreti caută cu ardoare izolarea,
singurătatea. Prea legati de Dumnezeu, ei nu mai au nevoie de
oameni. Duc pe Dumnezeu la ei sau sunt atrasi de Dumnezeu în
sus, spre El. Ei sunt o exceptie. Legătura cu oamenii o mai au
numai când oamenii o caută. Atunci, din iubire, se îndreaptă
spre oameni spre a-i ajuta si a răspunde unor nevoi ale lor. Dar
îndată ce pot se întorc grăbiti spre singurătate. Acesta e aerul
care le prieste.
Eu aveam acum marele avantaj că puteam lua legătura,
dacă voiam, prin „telefon”, cu ceilalti. Şi am făcut-o.
Marea stire pe care am aflat-o a fost aceasta: „A început
reeducarea tuturor prin metode dure. Ea constă în lepădarea de
trecut, în a denigra pe fostii tăi sefi si pe camarazii tăi, doctrina
pe care ai îmbrătisat-o si pentru care ai luptat. Să împrăstii cu
noroi pe toti oamenii politici de la noi ce au condus în trecut si
toate partidele, cu doctrinele lor gresite si banditesti. Să
recunosti marile calităti ale genialilor Lenin, Stalin si ale tuturor
marilor conducători comunisti, între care, acum, si Mao al
Chinei. Să nu mai fii bandit, să fii om nou ca să te poti încadra
în „înalta” societate comunistă.
Suntem în 1963, deci ce înseamnă reeducarea? O pregătire
de eliberare, mă întrebam, sau e cumva altceva, o pipăire a
rezistentei unora.
- Cum merge? am întrebat.
- Greu. Sunt cruzi si neînduplecati. Dacă ar fi să iesim,
atunci trebuie să iesim compromisi, fără demnitate. Lepădati de
ceea ce am fost, niste învinsi blazati, ca să nu mai putem ridica
Preot Nicolae Grebenea
404
capul mai târziu.
După un timp am întrebat iar:
- Cum mai merge?
- Sunt stabi în reeducare, mi s-a spus. Schivnicul de la
Rarău e si el în reeducare. Fostul Sandu Tudor, acum călugărul
Daniil. Ştiam de el: boier, bătuse mările în lung si-n lat cu un
vas. Apoi, întors acasă, a scris foaia Credinta, un săptămânal
scris de el cu talent, abordând teme religioase, dar si literare, si
politice, arestat si condamnat în gruparea „Rugul aprins al
Maicii Domnului”, împreună cu câtiva dintre cei mai de frunte
teologi ai nostri, între care Dumitru Stăniloae, arhimandritul
Ghius, Antonie Plămădeală, călugărul Anania, călugărul Arsenie
Papacioc, staretul de la mănăstirea Plumbuita, Nicolae
Porsenna<?>, specialist în stiintele oculte etc. Sandu Tudor trecu
prin puscării ca un meteor. Aprindea inimile si le lăsa lumină. În
dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu
niste cătei. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o
spaimă pentru neortodocsi, îi sfărâma repede.
Am întrebat cum se comportă, care e pozitia lui, a acestui
om pe care-l admiram. Mi s-a răspuns:
- Scrie. A scris peste 70 de pagini până acum.
- Scriind atât cred că e o greseală, am răspuns.
La comunisti trebuie să fii scurt. Căci cuvintele tale le
interpretează cum vor ei si te leagă cu ele. Pozitia lui e aceasta:
concesii totale pe toată linia în cele profane si intransigentă
totală în problemele religioase, căci pe el nu-l mai interesează
lumea. M-a mirat. De aceea, am răspuns:
- Cred că e o pozitie gresită căci adevărul nu e divizibil.
Mă lepăd de el într-o parte si-l apăr total în altă parte. Nu merge.
Trăim în veac, între oameni, chiar dacă suntem călugări. Nu
putem sacrifica adevărul în ce priveste unele persoane
reprezentative ce au trăit la noi. Adevărul trebuie apărat si în ce-i
priveste pe ei. Desigur, cu mici concesii făcute în ce-i priveste,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
405
căci si ei au putut gresi. Dar a-i denigra total e nedrept, e
neadevărat si nepermis.
Am auzit apoi că acest mare călugăr a murit ca un martir.
După ce a scris mult i s-ar fi cerut: „Acum declară că nu există
Dumnezeu, că voi călugării sunteti niste ipocriti care înselati
lumea”, etc. S-a opus cu vehementă. Atunci l-ar fi băgat în niste
grele constrângeri în care ar fi avut un atac apoplectic si a murit.
L-am regretat enorm.
Era nevoie de acest „dulău” afară.
Mi-am zis în minte: pozitia lui initială a fost gresită.
Concesii totale pe o directie si nici o concesie pe alta. Nu. Ci
usoare concesii pe directiile din afara credintei, spre a le da o
umbră de satisfactie comunistilor în reeducarea ce ne-o fac, si
nici o concesie pe linia religiei. Dându-le comunistilor atâtea foi
cu denigrări ale unor personalităti politice, i-a pus pe comunisti
să creadă că e un om slab, desi el era un titan, că-i pot cere mai
mult, chiar totul. Că e un cal în care dacă dai cu biciul, trage. El
nu trebuia să le dea prilejul să tragă această concluzie. Ei au
mers psihologic si i-au speculat greseala. Altfel ei nu erau pusi
să-i facă acum mari constrângeri, mergând până la ucidere, căci
făceau acum reeducarea pentru eliberare. Desi ministrul de
interne era un imbecil si o brută, totusi nu cred că el a dat
ordinul ca cei ce nu fac mari concesii să fie constrânsi până la
ucidere.
Pe de altă parte, rămânea un rol important si lui Crăciun,
directorul temnitei la ora aceea, în interpretarea ordinelor ce
veneau de sus. El, dacă era bun, putea găsi prilejul, măcar acum
la urmă, să-si arate bunătatea, să dovedească că e om si nu o
fiară. Însă, după cât se poate deduce, el a dovedit până la urmă
un pronuntat spirit de constrângere. De aceea în reeducare au
murit oameni si încă de cea mai mare valoare. Sandu Tudor,
marele profesor si minunatul patriot Gheorghe Manu si poate si
altii nestiuti de mine.
Preot Nicolae Grebenea
406
Spre a desface pe legionari de iubirea si admiratia ce o
aveau pentru „Căpitanul”, Corneliu Zelea Codreanu, conducerea
temnitei s-a folosit de oricine putea influenta defavorabil spre
reducerea prestigiului si degradarea acestui om minunat si erou
exceptional. Astfel, marele profesor de teologie, distinsul si
inegalabilul dogmatist Dumitru Stăniloae a fost purtat să spună
la grupările unde se făceau dezbaterile pentru reeducare că
Corneliu Zelea Codreanu n-a exercitat o influentă atât de
puternică asupra legionarilor si asupra societătii românesti prin
tăria si caracterul său, prin vitejia lui si prin dăruirea apărării
patriei si neamului nostru, ci printr-o vrajă. El ar fi „vrăjit”
oamenii.
Oricât l-ar fi criticat pe Codreanu dusmanii lui în trecut,
încă nimeni nu-i descoperise calitatea de vrăjitor. Legionarilor
nu le venea să creadă că tocmai distinsul profesor Stăniloae
poate să spună asa ceva.
E de presupus că asupra profesorului Dumitru Stăniloae se
vor fi exercitat presiuni ca să obtină de la el acest ajutor, căci
profesorul, în decursul detentiei, a avut tot timpul o tinută
onorabilă, corectă si la nivelul pozitiei sale de preot si profesor
universitar.
*
Spre a întelege just spiritul temnitei de la Aiud, trebuie să
spun că nimeni nu trebuia să se culce pe o ureche, că după ce a
trecut prin aceste grele cercetări si asupra lui s-a rostit o sentintă
judecătorească, de-acum îsi va face linistit pedeapsa. Nu. El
putea intra oricând în anchete noi, grele sau chiar mai grele
decât cele dintâi.
Ştiu că un fruntas legionar de la Aiud era bătut săptămânal
ca să devină informator. Aceasta s-a făcut luni de zile fără
rezultatele scontate.
Mi-amintesc de un tânăr sergent în armată care făcuse o
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
407
greseală: o atitudine violentă fată de un superior abuziv. A fost
adus la Aiud. Era pe timpul când până în 1949 ne plimbam mai
liber prin curte. Ce mi-a spus el: după ce l-a băgat în celular, l-a
chemat Mares si i-a propus să devină informator. A refuzat cu
furie. Atunci Mares l-a bătut crunt. În învălmăseala luptei, căci
Mares l-a prins de piept învârtindu-se, l-a izbit neintentionat pe
Mares de perete. De aceea bătaia a fost cruntă. Tânărul n-a
cedat. Dar i s-a spus: „Te chem si după-masă si ai să vezi tu ce o
să-ti fac dacă nu-ti bagi mintile în cap.”
Tânărul, înfricosat, m-a întrebat ce să facă. După masă
avea o altă întâlnire si intra într-o nouă „probă”. I-am spus:
„Trebuie să rezisti neapărat. Te vor bate încă o dată. Şi apoi te
vor lăsa în pace si vor spune: cu ăsta nu merge. Pe această
chestie nu vei mai avea grijă. Altfel îti vor cere să faci un
angajament în scris că vei deveni agentul lor si va trebui să dai
informatii contra oricui, pârându-i pe toti fără deosebire si te vor
lega la gard. Te vor bate oricând nu te tii de angajament. Va fi
vai de capul tău. Şi compromis si bătut. Ceilalti, întelegând că
esti informator, se vor feri de tine ca de un câine turbat. Când te
vei elibera vei fi fără nici o onoare. Nu vei fi nici atunci liber: îti
vor cere să continui si atunci cu turnătoria. Deci stai drept. Nu te
pleca mârsavelor lor propuneri. Suportă frumos temnita, cu
bărbătie, cu demnitate, cu cinste. E oribil să stai cu cineva în
celulă, să sufere cu tine si pe urmă să-l pârăsti si să-i faci rău.
Asa viata în temnită devine un iad, altfel ea poate fi si frumoasă.
Şi apoi e si un mare păcat. Viata de celulă poate fi un prilej de
curătire si ispăsire, de meditatie, de oprire de la niste fărădelegi
pe care le-ai fi putut face afară, de învătare a înfrânării, de
educatie a răbdării. Din ea poti să iesi mai bun decât ai intrat
dacă o începi cu gânduri curate si cu dor de bine si fără să te
învoiesti pentru lucruri necinstite.
Orice învoială de felul ăsta să o socotesti ca si cum ai fi
dat mâna cu diavolul. Esti crestin. Pentru tine s-a răstignit
Preot Nicolae Grebenea
408
Hristos. EI te-a răscumpărat în dar, nu te face rob unor oameni
netrebnici. Trebuie să fii mântuit.”
Şi asa a fost: l-a chemat, a refuzat, i-a dat două palme si la
scos afară, spunându-i:
- Du-te-n mumă-ta. Esti un prost. Nu stii să trăiesti!
Astfel de cazuri n-au fost izolate. Intrau în metoda lor
abuzivă si câti nu vor fi căzut pe drum, pierzându-si onoarea si
sufletul...
REEDUCAREA
Momentul reeducării a sosit în Aiud. Era si timpul. Parcă
nu fuseserăm reeducati destul în atâtia ani de temnită câti au
binevoit să ne dea cu prisosintă binevoitorii nostri!
Am înteles: eram ultimii ce mai eram în temnită dintre cei
din tările din sud-estul Europei si din toate tările de sub cârma
Rusiei. Intrasem la ONU în 1955, dar cu două conditii mai
importante:
l. Despăgubirea societătilor străine ce exploatau la noi
petrol sau minereuri.
2. Eliberarea detinutilor politici. Despăgubirile s-au făcut
imediat, ca o conditie prealabilă. Dar noi am întârziat. Asta din
pricina perfidiei sovieticilor.
Am înteles mai târziu că sovieticii au pretextat că în
România e o stare prerevolutionară. Dar nimeni în România nu
se mai putea ridica. Se terminase si războiul în munti.
Comunistii erau stăpâni absoluti. Dar se temură grozav de
revolutia din Ungaria din 1956. Atrocitătile ce le făcuseră
ungurii cu comunistii lor întrecuseră orice măsură. Au fost de o
sălbăticie barbară: au aruncat femeile lehuze jos de la etaje, în
spitale, cu copii cu tot. Le-au tăiat sânii altora, le-au scos ochii,
au tăiat organele genitale ale bărbatilor si le-au băgat asa în
femei. Au tăiat nasurile, în sfârsit, a fost ceva oribil. Pe cei
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
409
ascunsi în metrou i-au înecat cu apă, ca pe sobolani.
Când Austria s-a eliberat de rusi si a devenit stat neutru si
acolo au avut loc răzbunări si atrocităti, dar incontestabil mult
mai mici.
Acum erau speriati grozav. Şi ca să nu se petreacă ceva
asemănător la noi au amânat mereu eliberarea detinutilor
politici. Motivul stării „prerevolutionare” de la noi era o
minciună gogonată. Nimeni nu misca. Atunci ca să motiveze
minciuna, au început în 1958-1959 noi arestări si au adus în
temnită ultimul „val” de detinuti, după cum am mai spus, vreo
50.000. Apusenii au fost din nou înselati: s-ar face destabilizare
în Europa prin eliberări în România si lumea are nevoie de pace.
Deci amânări. Dar cât? Ad infinitum? Nu! Erau presati: eliberati
detinutii sau plecati de la ONU.
Dar nu trebuiau să iasă afară detinutii necompromisi si
neverificati.
Reeducarea era mijlocul, pentru aceasta toti trebuiau să se
dezică. Toti să se lepede de ce-au fost, de ce-au iubit, de ce-au
adoptat, de ce au ales si aderat în lupta lor.
Şi au început actiunile pentru reeducare. Toti, grupuri de
câte 100-200 de detinuti, trebuiau să treacă prin fata unui cvasitribunal
de judecată ce judeca pe fiecare. Toti puneau întrebări
grele si în fata tuturor trebuia să te aperi si să te lepezi. Trebuia
să se vadă cât de criminali au fost cei ce te-au condus si cei cu
care ai lucrat. Trebuia să apară că toti au lucrat împotriva binelui
poporului ca niste dusmani ai lui. Numai comunistii sunt
adevăratii prieteni si binefăcători ai poporului, căci numai ei au
descoperit calea mântuirii si fac toate pentru mântuirea lui.
Trebuia să fii sincer, să nu minti, să nu-i înseli pe „binefăcători”.
Numai reeducat puteai intra în noua si nobila societate
comunistă. Altfel nu meritai să iesi din temnită. De aceea trebuia
să fii cercetat în străfunduri, să nu rămână ceva nedescoperit din
relele ce ai gândit sau ai făcut. Ca la botezul crestin: te lepezi de
Preot Nicolae Grebenea
410
omul vechi ca să devii o „făptură nouă”, comunistă. Trecutul era
turpitudine, reeducarea renastere. Reeducat, erai demn să intri în
noua lume ce se construia la noi acum de comunisti.
Nu era fără riscuri cele ce spuneai. În aer plutea
amenintarea că ai putea fi nu bătut, ci zdrobit dacă nu esti
„cinstit”, dacă esti perfid sau cum spuneau turcii, „hiclean”.
Şi apoi, după dezbateri mai lungi sau mai scurte, după ce
ti-ai golit sufletul si te-ai lepădat de turpitudinea trecutului
zvârlind afară un lighean de lături, trebuia să dai o declaratie
scrisă în care să consemnezi aceste greseli ale tale si ale altora si
să iei si angajamente de activitate viitoare că vei fi credincios
partidului si că te vei încadra cinstit în viata nouă, contribuind si
tu, prin munca ta, la înflorirea patriei si progresul societătii
comuniste care trebuia să ajungă „multilateral dezvoltată”.
Pentru că nu stiam ce este afară, au început să aducă filme la
care ne-au dus din timp în timp ca să vedem orasele noi ce s-au
construit, blocurile, muncitorii „fericiti”, câmpul, animalele,
păsările.
Vedeai vaci, o frumusete, oi de rasă, variate spete de porci,
iepuri de casă, păsări, toate o frumusete.
Vedeai productia agricolă, culesul porumbului, vedeai
cartofi mari de o jumătate de kilogram, sfeclă furajeră si
comestibilă, sfeclă de zahăr, morcovi etc., toate zarzavaturile.
Dacă te-ai fi luat după ele ai fi zis că în România era o stare
înfloritoare cum n-a mai fost.
Ni s-a arătat si litoralul Mării Negre de la noi. Într-adevăr,
o frumusete. Ni s-au arătat si livezi întinse de pomi, meri mai
ales, dar si de gutui, prune, fragi, toate de cea mai mare
frumusete.
Ne-au arătat si constructii de drumuri chiar în munte.
Barajele, termocentralele, mari întreprinderi industriale erau
într-adevăr niste lucruri care arătau un progres material serios.
Era deci cu neputintă să tăgăduiesti că în sectorul material
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
411
au avut unele frumoase realizări. Dar cu ce sacrificii, cu ce
imense pierderi în alte sectoare! Cu ce exploatări nemiloase ale
tării, ca într-o tară fără câini, din partea rusilor! Dar viata
oamenilor! Vai!
Ştiam de imensa greseală a comunistilor de la noi prin
secarea celor cinci lacuri mari din Bărăgan. Ce destabilizare a
pământului patriei era rezultatul! Ce dezastru ecologic! Cu câtă
inconstientă vor fi ascultat comunistii de la noi îndemnurile
răuvoitoare ale consilierilor rusi în această problemă! Căci eu,
din cele ce am aflat, am dedus că toate îndemnurile rusilor erau
spre a face rău României.
Ştiam însă ce dezastru moral era în tară în urma
materialismului ateizant pe care l-au introdus în cultura si viata
românească.
Într-o zi la un film eram asezat tocmai în banca din urmă.
Se stinseseră luminile spre a vedea filmul. Cineva l-a condus pe
întuneric la mine pe marele monah Ioan Iovan, fostul duhovnic
al Mănăstirii Vladimirestii Tecuciului. Ştiam că e în temnită, că
e bolnav de tuberculoză, că e la regim îmbunătătit si că mai toată
mâncarea de regim o da altora, încât te miri cu ce trăieste. Îi
admirasem activitatea de la Vladimiresti, desi fusese atât de
contestat si chiar caterisit. Totusi îl admiram încă. Şi iată-l acum
lângă mine. Ne-am îmbrătisat fără să ne vedem. Apoi tot timpul
am discutat împreună.
Mi-a descris pe larg toate marile si minunatele întâmplări
de la Vladimiresti. Acolo a fost cel mai mare, cel mai puternic
focar spiritual la noi, în perioada comunistă, până la desfiintarea
mănăstirii în 1954.
Cu altă ocazie i-am putut vedea la reeducare, în bănci si la
plecare, pe Nistor Chioreanu, Nae Cojocaru, Mitu Banea si pe
multi altii. Căci uneori erau adunati câteva sute de insi într-o
sală unde directorul Crăciun ne făcea reeducarea si nu pierdea
ocazia să ne insulte si să ne umilească. Atunci ne puteam vedea
Preot Nicolae Grebenea
412
unii cu altii. Crăciun punea unele întrebări la care ne provoca să
răspundem.
Reeducarea continua cu altii, dar eu nu intram încă în ea.
Eram slăbit cu totul. Mergeam greu din pricina reumatismului
meu accentuat. În ziua de 16 aprilie 1964 mi s-a deschis celula si
Crăciun a intrat în ea si m-a întrebat:
- Ce faci, Grebenea?
- Precum vedeti.
- Esti foarte slăbit.
- Da, datorită regimului dumneavoastră.
- Vrei să iesi de aici?
- Da, însă nu depinde de mine.
- Însă vrei să te scot de aici.
- Da, cum nu?
- Atunci fă-ti bagajul.
Mi-am luat în grabă gamela si ce mai aveam, am făcut un
semn discret de salut celor trei camarazi ce au rămas în celulă si
am plecat.
Cu un mic grup, ne-au dus la grădina penitenciarului unde
se lucra agricultură pe un teren de vreo 17 ha. Cunosteam
grădina. Fusese mai mică, dar acum i s-au adăugat alte hectare.
Drumul, desi scurt, a fost greu. Căci eram slăbit la ultima limită.
Eram transparent. Dacă te uitai într-o ureche vedeai în cealaltă.
La grădină mai era un grup de vreo sută cincizeci de
detinuti. între ei, câtiva preoti olteni. Cei sănătosi lucrau pentru
semănăturile de acolo, iar noi, cei foarte slăbiti, trebuia să stăm
jos, să luăm <?>soare si să smulgem buruiana, mutându-ne din
loc în loc.
M-am întrebat: cum de Crăciun s-a milostivit de mine si
m-a trimis la grădină tocmai când ajunsesem la limita rezistentei
fizice?
Mi-am zis că poate asa: Crăciun e căsătorit cu o fată din
Apoldul de Jos, judetul Sibiu, numită Găvozdea. Cu fratele ei,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
413
Moise, am fost coleg. si cu fratele ei Andrei, gazetar, eram
prieten. Ei vor fi întrebat: ce sibieni sunt pe la Aiud? Şi aflând
de mine vor fi spus câte ceva. Oricum, mâna lui Dumnezeu era
cu mine.
Întâlnirea de la grădină m-a pus în situatia să cunosc
lucruri noi si nebănuite de mine.
Iată ce mi s-a spus: ca si sectarii, preotii catolici făceau o
mare propagandă între oameni despre superioritatea lor. Astfel,
ei spuneau că singura biserică e biserica catolică si numai ea e
biserică mântuitoare si se lăudau în tot felul: ba că numai în
biserica romano-catolică lucrează harul divin, ba că rugăciunile
lor sunt mai frumoase, ba spuneau că după dezbinarea de
biserica catolică, în biserica orientală ortodoxă n-au mai apărut
sfinti, fiindcă harul lui Dumnezeu nu mai curgea în ea.
Sau stiau ce s-a întâmplat si atunci minteau, sau nu stiau si
atunci dădeau dovadă de incultură si lipsă de informatie, căci
Sfânta Filofteea de la Curtea de Arges, Sfânta Parascheva de la
Iasi au apărut după despărtirea Bisericilor, după schisma din
1054. Iar sfintii rusi au apărut după aceea. O frumoasă rugăciune
a Sfântului Efrem Sirianul, plină de precepte morale, era
prezentată ca fiind a sfântului Toma D'Acquino. Oamenii erau
derutati si li se părea că au dreptate catolicii.
- De ce nu răspundeti, spuneau. Vă e frică de ei? Ori poate
noi nu avem dreptate.
Era, deci, nevoie de unele lămuriri si, deci, de unele
răspunsuri. Dar dezbaterile religioase erau interzise în Aiud.
Ortodocsii, cu toate riscurile, s-au hotărât să răspundă
acestei neloiale propagande catolice.
Protopopul Nicolae Tudorache de la Târgul Ocna a spus:
- Răspund eu singur. Cred că voi putea face fată: sunt
bătrân si dacă ne prinde, să sufăr eu, si nu voi.
În fata unei asistente de aproape 200 persoane - cu măsuri
de pază-, în două rânduri, s-a făcut dezbaterea. Trei doctori de
Preot Nicolae Grebenea
414
Roma discutau cu protopopul Tudorache. Acesta cunostea
ebraica, greaca, precum si limba franceză, si germană si latină.
Repede pe linie dogmatică catolicii au fost învinsi total: a fost o
mare surpriză. Nu le venea oamenilor să creadă. Preotul
Tudorache îi ducea asa: iată textul grecesc, iată cel ebraic, iată
cel latin, să-i înfunde. Apoi i-a luat pe linie liturgică:
- Cum împărtăsiti dumneavoastră poporul?
- Cu o singură spetă, au răspuns. Dar dumneavoastră cum
vă împărtăsiti?
- Cu ambele spete. Adică atât cu pâinea prefăcută în trupul
Domnului, cât si cu vinul prefăcut în sângele Lui. Şi de ce
dumneavoastră luati ambele spete, iar poporul numai una? De ce
faceti această deosebire?
- Fiindcă noi avem altă demnitate decât poporul.
- Dar de ce mai spuneti: „beti dintr-aceasta toti”, dacă nu
le dati să bea la toti? Cum de călcati cuvântul Domnului?
Atunci unii catolici ce ascultau si nu stiau cum e
împărtăsania la ortodocsi le-au reprosat ei însisi preotilor lor
spunând:
- Cum de ne dispretuiti pe noi?
A fost o înfrângere deplină a catolicilor si aici... Şi toti sau
lămurit. Şi ortodocsii spuneau:
- Bine că ne-ati lămurit, că papistasii făceau o propagandă
cu atâta convingere, încât ne gândeam că ei au dreptate.
Am inserat aici această dezbatere pentru că fanatismul
catolic si spiritul lor prozelitist s-a desfăsurat si în temnită cu
violentă si fără scrupule, uitând că aici toti trebuia să fim uniti,
să uităm deosebirile dintre noi si să căutăm ce ne poate apropia.
LA GRĂDINĂ ÎN CONTINUARE
Hrana la grădină era ceva mai bunisoară, completată cu
morcoviei ce-i scoteam de la plivit straturile. Erau minunati.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
415
Soarele-mi pria, nu era prea fierbinte si-mi era necesar. Dar mă
dureau cumplit picioarele; eram reumatic tot. Un kilometru îl
puteam străbate de-abia într-o oră. Eu, care făcusem ca militar
21 de kilometri în 3 ore, cu echipament de război în spate. A
început a mi se da niste injectii pentru reumatism.
S-au tăiat doi porci aici pentru hrana noastră. Am cerut
unui inginer prieten cu doctorul să-mi dea putin spirt medicinal,
să-l amestec cu fierea porcilor pe care o luasem eu. Doctorul a
refuzat, de teamă că voi bea acest amestec. Atunci i-am explicat
că numai mă ung cu această fiere. Şi mi-a dat. L-am amestecat si
după câteva zile mă ungeam cu el. Mi-a ajutat mult. Doctorul
mi-a spus că niciodată n-a văzut o vindecare de reumatism mai
rapidă în cei 10 ani ai lui de practică medicală. I-am spus că
expunerea la soare după ungere a ajutat tratamentul.
Slăbirea mea era atât de mare, încât mica îmbunătătire a
noilor conditii în care eram abia se observa.
Se făceau si aici sedinte pentru reeducare. Am luat si eu
parte la ele si mă miram cât de mult trebuie să te înjosesti.
Întrebările ce se puneau erau grele, fără milă si necrutătoare. Mă
gândeam si eu la clipa când voi intra în reeducare. Eram cam
îngrijorat. Dar examinând lucrurile, mi-a dispărut orice teamă.
Va trebui să trec si acest mare prag si va trebui să-l trec frumos.
Iar dacă situatia va cere, să fiu pregătit să mor frumos.
Desigur, îmi ziceam, vor trebui mici concesii, dar nu
fundamentale. Voi afirma sinceritatea cu care am pornit pe
drumul politic, lipsa unor atitudini egoiste si dragostea de tară ce
m-a însufletit tot timpul în actiunile mele politice, si voi spune:
doctrina legionară n-a fost confirmată istoric, deci drumul pe
care am mers a fost gresit. Îl voi părăsi si voi căuta să mă
încadrez în noua societate cu aceeasi cinste, seriozitate si
corectitudine cu care am lucrat pe directia legionară. Rog juriul
să nu-mi conteste buna credintă cu care am pornit la drum în
câmpul politic. Astfel de gânduri frământam în inima mea.
Preot Nicolae Grebenea
416
De la grădină se vedeau trenurile trecând. Priveam la
trenurile de persoane. Oamenii ne făceau semne cu mâna că vom
pleca. Aceste semne erau tot mai dese si stăruitoare. Unii chiar
strigau: Veti pleca acasă! Era un curaj acesta. Deci unii riscau
strigând. Dar poate aveau pe cineva la Aiud si voiau să-l
încurajeze.
Ne încredintam astfel că reeducarea nu era o farsă:
încercarea de a ne compromite prin declaratii umilitoare si apoi
ele să fie degeaba, fără nici un rezultat bun pentru noi. Nu, era
ceva real acum. Înselarea de altă dată nu mai mergea la acest
moment.
Un preot oltean mi-a dat o stire foarte importantă.
Presedintele Americii, John Kenedy, a fost ucis. Şi el era pentru
mine, în lipsa de informatii, mare sperantă. Dar ceea ce m-a
surprins mai mult încă a fost comunicarea că în presa americană
s-ar fi spus: „Prindeti trădătorul oriunde îl veti găsi, el e domnul
Kenedy, presedintele.” Nu mai întelegeam nimic. Era oare
posibil? Un presedinte american trădător?
Ştiam de organizatia americană Ku-Klux-Klan, organizatie
ce functiona acolo perfect, membrii ei necunoscându-se unii cu
altii, lucrând în secret. În era putea să fie si seful Securitătii si
orice persoană suspusă. Ea supraveghea desfăsurarea vietii
americane si intervenea dur si necrutător când cineva primejduia
tara sau poporul american. Mi-am zis: probabil că uciderea se
datorează acestei organizatii secrete si de temut.
Dar pentru noi, detinutii din România, toate acestea,
trădare si ucidere, nu dovedeau nimic bun.
Luam parte în continuare la sedintele pentru reeducare.
Ele se tineau seara, după munca din grădină si cină. Nu puteai
lipsi, erau obligatorii. Aici însă nu venea Crăciun sau vreun
înlocuitor al lui. Ele erau pe seama noastră, a detinutilor. Le
urmăream cu tristete. Unii, ca să scape, declarau, grăbiti, multe,
recunosteau toate relele care li se puneau în cârcă si erau
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
417
absolviti. Mi-am zis: „Eu nu voi putea face asta.”
Încolo, luam aer curat, soare, câteva mici verdeturi. Mă
întremam lent.
Nici o lectură încă. Nici o scrisoare. Din ianuarie 1949 nici
o comunicare în scris cu nimeni. Am auzit că unii, rara avis, au
primit permisiunea să scrie câte o carte postală. O mare favoare.
Eu însă nu mă asteptam, la asa ceva.
Mi s-a dat să citesc o carte: „O excursie în viitorul
comunist”. Cartea era de propagandă, toate erau privite sub cele
mai frumoase culori si perspective. Ea mi-a adus aminte de un
cântec ce-l cânta un militian singur la mină la intrarea în galerie.
El se vede că fusese prizonier în Rusia si învătase cântecul
rusesc: „Mare si frumoasă esti scumpa mea tară, întinderile tale
sunt nemărginite; esti bogată, câmpiile tale sunt mănoase, râurile
tale sunt pline de peste. Bătrânii sunt cinstiti la noi, suntem liberi
si trăim fericiti.” Ce ironie! Trăiau „fericiti”! Ah! Miselie
omenească! Şi bietul om credea poate că e tocmai asa. Iată cum
se înseală oamenii simpli!
Mi-amintesc de spusele unui ofiter care fusese prizonier în
Rusia si scos fortat la muncă. El a atras atentia nacialnicului
(supraveghetorul la muncă) rus, că e prea zdrentăros si de ce
umblă asa. Iar acesta a răspuns:
- Noi trebuie să mai răbdăm, căci noi trebuie să-i tinem pe
francezi si pe englezi, si pe americani si pe altii. Uite aici cutiile
astea de conserve, pe acestea noi le trimitem în America, că n-au
ce mânca.
Erau cutii de conserve trimise de americani rusilor
împreună cu alte alimente, munti de cutii de conserve, si
material de război prin asa-numitul „Contract de împrumut si
închiriere” de 11 miliarde de dolari. Şi acum conducătorii rusi le
spuneau oamenilor că ei ajută si dau de mâncare americanilor.
Asistam la dezbaterile de la reeducare, dar am refuzat să
pun vreo întrebare cuiva. Consideram că aceasta ar fi fost o
Preot Nicolae Grebenea
418
împovărare si nu voiam s-o fac.
Unii, trecuti prin reeducare, îmi dădeau sfaturi cum să mă
comport la reeducare. Foarte binevoitori, se temeau că nu voi
scăpa usor. Ştiam si eu că nu voi scăpa usor, dar nu mă temeam
deloc. Din clipa în care examinasem problema si mă hotărâsem
cum să fiu, o liniste deplină s-a asezat în sufletul meu. Asteptam
fără emotie.
Între cei pe care i-am văzut în perioada reeducării i-am
văzut pe unii sibieni, între care Mitu Barca, cumnatul lui mai
tânăr Bânda si altii. Ei trecuseră prin reeducare si acum erau
simpli spectatori sau se arătau prezenti prin întrebări.
Pentru unii ce intrau în sedinta de reeducare era de ajuns.
Se lepădau repede de ce au făcut si atât. Pentru altii era mai
greu, trebuiau mai multe sedinte si acestia trebuiau cercetati bine
ca să dezvăluie tot si să nu rămână ceva ascuns din gândurile lor.
Apoi ei trebuiau să-si ia angajamente scrise de viitor.
Acum urma să intru si eu.
Mă întrebam: trebuia să ajung eu si altii aici? Trebuia să
ne găsim în temnită atâtia legionari când au venit la putere
comunistii ?
Acest om, Antonescu, atât de mare si de admirabil în
multe privinte, cât de nedrept a fost cu legionarii! După
rebeliune el a dat cele mai draconice legi împotriva lor si
oamenii lui i-au urmărit cu o furie cu totul nejustificată.
În furia lui nesocotită si oarbă, după rebeliune, el, omul ce
dorea a fi drept, a dat cel mai nedrept decret-lege: condamnarea
legionarilor fără drept de apel, lucru ce a dus la cele mai mari
nedreptăti. După decapitarea mârsavă a legionarilor de câtre
Armand Câlinescu - chiorul, acum Antonescu făcu a doua
decapitare a lor. Ce tragedie!
În alte conditii, multi legionari ar fi fugit în Apus si ar fi
sporit emigratia, lucrând acolo pentru România. Probabil acolo
m-as fi găsit si eu.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
419
Nenorocul lui Antonescu si al multora, al nostru, al celor
ce fuseserăm legionari si acum trebuia să ne lepădăm, a fost
Eugen Cristescu, seful serviciului secret. Acesta nu i-a fost un
subaltern loial. Despre legionari i-a prezentat voit un tablou fals
si răsturnat, spunându-i că legionarii pregătesc uciderea lui
Antonescu, tocmai când nimeni nu se gândea la asta. Şi e greu
de presupus că pe când în tară se pregătea doborârea lui
Antonescu, el, Cristescu, să nu fi simtit nimic. Cred că a simtit
dar nu i-a fost loial lui Antonescu si nu l-a anuntat. Sau a fost un
incapabil? Înselarea sefului său a dus la înselarea tării si a
produs un rău general: a permis un 23 august 1944 cu urmările
lui dezastruoase pentru noi toti. Orice altă iesire din război decât
cea de la 23 august 1944 ar fi fost cu mult mai bună pentru tară,
ca si pentru legionari.
Să ne reamintim răspunsul dat de Molotov (răspuns
comunicat mie de Ghită <?>Popp ce a fost reprezentantul
tărănistilor la semnarea armistitiului la Moscova) celor patru
delegati ai partidelor din România când acestia au întrebat:
- De ce lui Antonescu i-ati pus conditii mai favorabile
decât nouă, care suntem cu dumneavoastră?
- Fiindcă el era tara, iar voi sunteti aventura.
În urma acestei aventuri, iată, eu a trebuit să fac mai bine
de 22 de ani de temnită în conditii din cele mai grele, si acum,
supravietuitor al miilor de morti dintre camarazii mei si ai altora,
o să stau în fata cererii unei lepădări de tot trecutul meu politic
ca să mă eliberez. Nu e aceasta o dramă? După mari suferinte
ani întregi să te frângi acum în două...
*
Momentul intrării mele în reeducare a fost cu trei
săptămâni înainte de eliberarea mea, ce s-a făcut de la Aiud în
ziua de 28 iulie 1964.
A fost un moment greu si dureros.
Preot Nicolae Grebenea
420
Şedintă, seara. Mi s-au pus o seamă de întrebări la care am
răspuns cum s-a putut mai bine, adică sincer. Am spus:
- Am intrat în Miscarea Legionară pentru că avea cel mai
mare nivel moral si spiritual din România. Un eroism al
membrilor ei mă atrăgea. Am intrat în 1936 atras de prestigiul si
de vitejia pe care o observam ia unii din membrii ei.
Tineretul în acei ani se îndrepta spre Miscarea Legionară
si atunci m-am îndreptat si eu spre locul în care intrau cei din
generatia mea. Asa era timpul, asa judecam. N-am avut nici un
fel de gânduri de îmbogătire sau vreun dor de înăltare prin
politică. N-am avut fapte eroice, am fost un legionar modest. Nam
cunoscut personal pe Corneliu Zelea Codreanu, căci nu
făcusem nimic deosebit ca să mă cheme. Iar eu nu m-am dus să-l
văd tocmai pentru că nu făcusem nici o faptă mai importantă ca
să pot să mă duc să o raportez. Modest fiind, n-am jucat nici un
rol important în Miscare si în ea am lucrat cinstit si cu tragere de
inimă fără vreun interes meschin si fără egoism. Am lucrat cu
gândul să ajut pe muncitori si pe tot omul din patria noastră.
Constiinta mea e linistită pentru tot ce am făcut si nu găsesc
ceva să-mi imput în chip deosebit.
Greseala mea, dacă e s-o numesc asa, e că nu am sesizat
faptul că timpul nu va confirma directia pe care m-am asezat în
actiunea mea politică. Deci n-am fost destul de destept. Dar n-as
vrea să mi se conteste buna credintă.
O avalansă de întrebări mi s-au aruncat, cu multe
ascutisuri dureroase, mai ales de către cei ce nu erau legionari.
Căci conducerea lansase ideea că se întârzie eliberările din
temnită fiindcă unii nu sunt reeducati si nu privesc cum trebuie
reeducarea.
Iar cel ce conducea dezbaterile, un avocat din Bucuresti,
mă întâmpină cu aceste cuvinte:
- Tocmai aici e răul, că domnul Alexandru Drăghici
contestă că legionarii au fost de bună credintă când au activat ca
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
421
legionari.
- Acesta e un lucru foarte grav, am zis. Dar când si-a
exprimat domnul ministru de interne această opinie? Cui a spuso?
Cine a auzit-o?
- Asa stim noi că e părerea dânsului.
- Nu cred că dânsul, cu inteligenta dumisale, judecând
lucrurile, a putut ajunge la această convingere. Cred că e un
zvon neîntemeiat si iată pentru ce: În convorbirea ce am avut-o
în Aiud în 1945 cu domnul Gheorghe Apostol, domnia sa a
spus: „Cu privire la dumneavoastră, legionarii, ati fost luptători
ca si noi, dar pe altă linie, luptători cinstiti pentru o idee. Ati fost
idealisti, de aceea vom face alegeri în martie viitor, le vom
câstiga si vă vom elibera”. Şi domnul Apostol era o persoană
mai influentă în partid decât este acum domnul ministru de
interne. Ar trebui să vină să ne spună care e opinia domniei sale
despre noi. Dar, indiferent de orice opinie a altora, eu spun că
am fost de bună credintă în tot ce am făcut si ca mine au fost si
ceilalti.
Am răspuns linistit la fiecare întrebare ce mi s-a pus. Şi
seara s-a închis sedinta urmând să continue a doua zi.
A doua zi dimineată m-am dus la camaradul care
conducea sedinta si i-am spus:
- Suntem siliti să facem aceste sedinte de reeducare.
Trebuie să le facem. Dar n-ar trebui să le facem într-o manieră
ca si când am fi dusmani între noi. Ne desolidarizăm, dar să nu
ne înjosim la limita extremă. Recunoastem că ne-am înselat, dar
nu am fost de rea credintă, si dânsul să fie întelegător, ca
sedintele de reeducare să nu devină un iad, ci o golire de un
continut ce nu mai merge astăzi. Şi am plecat.
Seara la sedintă mi-a imputat că nu sunt sincer, că am
încercat să-l corup, că sunt perfid si necinstit.
- Noi trebuie să dăm dovadă că nu mai suntem ce am fost,
că ne-am schimbat total, că împărtăsim ideile comuniste. Dar
Preot Nicolae Grebenea
422
părintele Grebenea nu e sincer si a încercat să-mi întindă o
cursă, să mă corupă... Cred că trebuie să-i dăm o lectie dintre
cele mai usturătoare: o bătaie bună, ca să tină minte.
Asta m-a înfuriat la culme si m-a aprins, căci eu nu
încercasem să-l corup, ci numai să-l fac să înteleagă „să o lase
mai moale” si să nu forteze lucrurile la extrem, să nu producă
răni prea mari sufletesti prin pretentiile lui prea mari, si întărâtat,
am început să strig:
- Ţin să precizez că n-am încercat să-l corup pe domnul X
(căci i-am uitat numele). Dânsul m-a înteles gresit. Am vrut să-l
fac să înteleagă că trebuie să fim mai umani si mai întelegători si
să nu apărem ca niste fiare ce vor să se sfâsie una pe alta. Şi
dânsul, neîntelegând, vă recomandă să-mi dati o bătaie soră cu
moartea. Ţin să spun că nu mi-e frică de nici unul din cei care
sunt aici si nici de toti laolaltă. La starea de slăbiciune în care
mă găsesc o bătaie bună m-ar trece repede dincolo de pragul
acestei vieti, scăpându-mă de necazurile temnitei. Însă
recomandarea domnului X n-ar corespunde intentiei celor ce au
programat reeducarea. Ei vor să apară că e un act liber si nu cu
constrângeri si cu victime făcute nu de Administratia temnitei, ci
chiar de detinuti.
Pe de altă parte, noi am fost prezentati ca niste oameni
bătăusi, sângerosi si criminali si prin ceea ce a recomandat
dânsul numai bine am da dovadă că suntem asa, cum pe nedrept
am fost descrisi. De aceea, noi nu trebuie să dăm dovadă de
violentă care ar compromite atât Administratia, cât si pe noi
însine. De ce să nu fim întelepti, moderati si cuminti?
Toti s-au linistit si nimeni n-a sărit asupra mea. Dar unii au
intervenit:
- Dar crimele de la Jilava nu arată că legionarii erau niste
criminali?
- Nu! Am zis. Trebuie să tinem cont de toate împrejurările
în care s-au produs si de cei ce le-au făcut. Dar iată ce mi-au
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
423
spus niste fruntasi comunisti: „Dacă e să vă felicităm pentru
ceva, sunt crimele de la Jilava. Cei ucisi au fost niste brute: v-au
ucis pe dumneavoastră si ne-au ucis si pe noi. I-ati avut în mâini
si dacă nu-i ucideati, dădeati dovadă că nu sunteti luptători. Şi
acum, vă ucideau mai departe si pe dumneavoastră si pe noi.”
Dar dacă asasinatele de la Jilava nu sunt o dovadă că
legionarii sunt niste criminali, nu înseamnă că eu le aprob. Ele sau
făcut în împrejurări speciale. Antonescu voia să-i ia pe cei
închisi, legionarii se temeau că vrea să-i facă scăpati si de aceea
i-au ucis. Ei erau în cercetările justitiei si cercetările se
tergiversau după anume interese. De aceea s-a iesit din normal.
Normal ar fi fost ca ei să fie judecati. Dar, afară de doi-trei, toti
ar fi fost condamnati la ani grei de închisoare, iar unii la moarte.
Au urmat multe întrebări cu discutii foarte aprinse.
Unii prieteni îmi spuneau:
- Vezi ce ai făcut, părinte? Dacă n-ai recunoscut imediat
greselile noastre, dacă nu te-ai dezis imediat, să vezi ce ai să
pătesti. O să fie greu.
Şi a fost greu. Dezbaterile au durat două săptămâni, seara,
foarte aprinse. Atât de aprinse, încât unii cunoscuti si chiar unii
prieteni mai tineri se fereau să mă mai salute. Mi-au spus mai
târziu că le era frică să mă salute ca să nu-i ia la ochi.
După ce au fost dezbătute toate greselile noastre cu Iorga,
Madgearu, Duca, rebeliunea si toate celelalte care erau
considerate crime sau fărădelegi, mi s-a cerut să denigrez
celelalte partide din România si mai ales pe sefii lor. Dar eu am
refuzat să fac atacuri mari, ci am spus cam asa:
- Bineînteles că nici ele n-au fost desăvârsite, precum nici
sefii lor. Şi ele, si noi toti am avut defecte mai mult sau mai
putin mari. Dar numai specialistii în problemele lor le pot
cunoaste... în linii mari toti am fost cu lipsuri si
necorespunzători. Toti avem în trecutul nostru greseli de tot
felul.
Preot Nicolae Grebenea
424
- Ştim că Corneliu Z. Codreanu a ucis si a îndemnat la
ucideri. El este un criminal. Recunosti aceasta?
- Că a ucis pe Manciu, stiu, am răspuns, că a dat
îndemnuri pentru ucidere, nu cunosc. Dar pentru ucidere a fost
dat în judecată si a fost achitat, deci justitia care l-a judecat nu la
considerat criminal. Ea care a judecat toate împrejurările în
care el a făcut crima. Deci, dacă justitia nu l-a considerat
criminal, de ce să-l considerăm noi criminal? Dacă e să stabilim
unele lucruri, atunci trebuie să le stabilim cum au fost si cum leau
cunoscut si apreciat cei ce au fost martorii lor.
- Iată! Unii fruntasi legionari au plecat în Spania si au
luptat contra comunistilor si Mota si Marin au murit acolo în
luptă. Nu e vinovată Miscarea Legionară pentru acest lucru?
- Ei au plecat dintr-o initiativă ce le-a apartinut lor
personal si răspunderea pentru plecarea în Spania le apartine lor
personal.
- Şi Miscarea n-a fost de acord?
- Ba da, a fost de acord, căci altfel îi putea opri să plece.
- Deci Miscarea a gresit admitând această initiativă
particulară a celor ce au plecat în Spania.
- Dacă ea a fost o greseală, ea e deci o greseală si a
Miscării si a celor ce au plecat. Dar oare e real o greseală? Cine
o stabileste?
- Dar dumneata cum consideri actul acesta?
- Părerea mea e irelevantă în această problemă. Important
e ce au crezut ei când s-au dus să lupte. Iar ei au spus de ce
pleacă la luptă: „se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos”, a
spus Ion Mota. „Cum puteam rămâne indiferenti?” Deci credinta
în Iisus Hristos i-a determinat să plece.
- Bine! Dar dumneata esti de acord cu actul lor?
- Fără îndoială, nu-l pot reproba, căci si eu sunt crestin, si
încă preot. Dar ca să-l pot aprecia just si deplin ar trebui să
cunosc mult mai mult. Dar, încă o dată: părerea mea nu schimbă
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
425
cu nimic situatia care a fost.
- Te mai consideri legionar?
- Nu! Nicidecum.
- Mai tii la ideile legionare?
- Nu!
- Recunosti că ati fost niste banditi?
- Nu! N-am fost condamnat pentru aceasta si nu mi-am
însusit niciodată o psihologie de bandit.
- Toti ati fost niste banditi! strigă un ins nelegionar,
necunoscut de mine, si acum, în loc să recunoasteti, vă
încăpătânati să vă apărati; vă stiu eu, sunteti niste criminali.
Recunoaste, părinte, că si dumneata ai fost si esti un criminal.
- Nu te supăra, domnule, nu te cunosc. Dar întelege că eu
si alti legionari ce se găsesc aici n-am fost condamnati pentru
crime, ci pentru idei, pentru deosebirile de vederi. Noi nu avem
condamnări de drept comun. Suntem detinuti politici. Cum as
putea recunoaste atunci că sunt un criminal?
- Sunteti detinuti politici criminali si dacă nu recunoasteti
ne împiedicati pe noi să mergem acasă să ne vedem familiile.
- Dar, omule, întelege că aici nu e vorba de ce „stii”
dumneata sau de ce „crezi” dumneata, ci de ce „suntem” de fapt.
Noi n-am avut procese penale. Dacă eram criminali am fi avut
procese de drept comun si am fi fost condamnati ca si criminali.
Dar nu a fost asa. Am fost condamnati ca detinuti politici, cum
probabil ai fost si dumneata, din moment ce te găsesti aici. Ce
valoare ar avea afirmatia mea că sunt criminal, din moment ce
din sentintă rezultă altceva?
Dar întrebările veneau cu duiumul. Două săptămâni de
întrebări si răspunsuri, întrebări grele la care am răspuns cum s-a
putut. Bineînteles, cu unele concesii. Nu puteai trece prin
această „baie” fără să te murdăresti. Totul era să nu te
murdăresti atât ca să nu te mai poti spăla cu toate apele. Şi acest
lucru, într-adevăr, nu s-a întâmplat. Dar încolo, „mânjit” am
Preot Nicolae Grebenea
426
fost.
O întrebare perfidă, de o răutate extremă, mi-a pus-o un
preot „catolic”, Biro, trecut la ortodocsi, întrebare la care era
foarte rău si dacă răspundeam pozitiv si dacă răspundeam
negativ. M-am mirat că s-a putut găsi o astfel de întrebare Am
evitat răspunsul astfel:
- Domnilor, am zis, aici trebuie să învătăm să fim onesti si
loiali, dar dânsul, neloial, a aruncat în mine un cutit pe la spate.
De aceea nu-i voi răspunde”. Şi nimeni n-a stăruit să-i dau un
răspuns.
Mai târziu, în 1982, l-am descoperit în Ruseni-Neamt.
Avea sotie, căci pentru ea trecuse la Biserica Ortodoxă, dar navea
nici un copil, căci se căsătorise târziu cu femeia sa, când nu
mai putea avea copii. Dar el mintise că-mi cerea un răspuns greu
ca el să poată merge să-si vadă pe cei opt copii ai săi. Şi când
colo, am constatat că n-avea nici unul.
Iată de ce calitate erau unii detinuti politici! Ei n-au putut
fi altfel când au intrat în temnită . Şi, dacă temnita nu i-a înăltat
si înnobilat, ei au iesit afară „stricati”, asa cum au intrat.
- Declară că nu există Dumnezeu. Toată dezvoltarea
stiintei arată acest lucru. Că dumneavoastră popii ati trăit în
ignorantă si incultură si ati spus poporului că există Dumnezeu
ca să-l exploatati si să-l tineti în prostie si întuneric. Astăzi
religia joacă un rol antisocial. Şi ca să intrati în pas cu vremea
dumneavoastră, voi popii trebuie să vă deziceti. Religia a
apartinut epocilor de întuneric. Acum e epoca stiintei, etc. Tot
felul de cuvinte mari. Dar cu cât erau mai mari, cu atât erau mai
mincinoase si nedrepte.
- Domnilor! Să nu ne înselăm! Să ne lămurim: admirăm
stiinta si admirăm credinta. Ele merg mână în mână. Cu stiinta
cucerim lumea si tainele naturii. Cu credinta ne înnobilăm
sufletul si ne facem virtuosi. Religia ne învată să iubim, să fim
răbdători, blânzi, drepti, harnici, binevoitori, curati cu inima.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
427
Domnul Iisus Hristos a spus: „Eu sunt lumi-na lumii”. El a
îndemnat la cunoastere si la iesirea din întuneric. Preotii au făcut
ce i-a învătat El. Ei au luminat poporul si i-au deschis
perspectivele mântuirii. Hristos le-a dat oamenilor un motiv de
mare încredere arătându-le că au în cer un Tată atotputernic si
bun. Că toti oamenii sunt fiii Lui. Şi, dacă sunt fiii Lui, sunt frati
între ei. Şi dacă sunt frati, ei trebuie să se iubească. Hristos a
luminat lumea si a scos-o din sălbăticie.
Religia e de neînlocuit, iar preotii sunt slujitorii ei.
Doborârea ei e doborârea omului, doborârea ei e doborârea
moravurilor, doborârea moravurilor e distrugerea statului si iad
pe pământ. Atunci si crima e justificată si orice fărădelege. Şi nu
numai justificată, ci chiar cerută în numele binelui colectiv, căci
dacă nu există Dumnezeu totul e permis. Şi dacă eu nu cred în
viata vesnică si nu mă străduiesc să o câstig, atunci toate
patimile au drumul deschis si justificat si eu nu am nici un avânt
spre bine, adevărul si dreptatea nu mai au nici un suport si nu
mai sunt justificate.
De aici necesitatea religiei. Mai ales că nimeni n-a putut
dovedi neexistenta lui Dumnezeu, iar de existenta Lui ne-au
încredintat Mântuitorul si toti sfintii si înteleptii lumii.
Deci, ca să nu vă însel, declar că există Dumnezeu si că eu
am crezut în El.
Vă rog să credeti că un preot, dacă e cinstit, nu vă poate
însela declarând că nu există Dumnezeu.
Dumneavoastră vreti să ne reeducăm, să nu mai fim
„banditi”. Ei bine, ar însemna că sunt bandit dacă, ca să vă fac
pe plac, v-as spune că nu există Dumnezeu. Iar declaratia
aceasta nu v-ar fi de nici un folos.
Multora li se pare că nu există Dumnezeu pentru că n-au
avut experiente spirituale si pentru că au trăit prea lumeste.
Dacă am trăi cu gânduri mai înalte si mai putin lumesti tot
mai multi am vedea că Dumnezeu există si că e singura mare
Preot Nicolae Grebenea
428
Realitate. A spune că nu există Dumnezeu fiindcă nu-l vedem
sau nu-l simtim cumva cu simturile noastre trupesti e o greseală.
Câte lucruri nu se văd? Şi totusi există si recunoastem că există.
Existenta lor o deducem cu precizie. Tot asa si Dumnezeu există
si existenta Lui o deducem, dar avem si argumente peremtorii
despre existenta Lui, că Dumnezeu însusi s-a descoperit
oamenilor si a vorbit despre existenta Sa si s-a numit pe sine:
„Eu sunt Cel ce sunt”; adică El este Cel ce „este”, iar noi suntem
cei ce „nu suntem” decât prin El si cât vrea El.
Dumnezeu se cunoaste mai mult prin credintă si prin
dragoste. Dar azi stiinta a deschis un drum larg pentru
cunoasterea lui Dumnezeu. Fizica atomică vine cu argumentări
irefutabile, la care, până la dezvoltarea ei de acum, lumea n-a
putut ajunge.
- Ce angajamente îti iei pentru viitor dacă te eliberezi?
- Dar e nevoie de angajamente?
- Este!
- De ce? Căci eu cred că un angajament are valoare dacă
eu sunt un om tare; dacă eu sunt slab n-are nici o valoare.
Valoarea i-o dau eu.
- Trebuie un angajament - mi s-a spus - ca să fii legat prin
cuvânt de ce vei face în viitor, ca să-ti aduci aminte că trebuie să
faci ce ai spus si nu altceva. Cu alte cuvinte, trebuie să mergi pe
un drum stabilit pe care tu îl alegi. Şi aici, acum, când te-ai
regăsit, îti fixezi drumul.
- Mă angajez - am zis - să fiu cinstit, să lucrez pentru
binele Patriei mele, să ajut orice lucru bun ce se face la noi. Să
nu pun bete în roate, să ajut omul si tara cu cel mai bun gând al
meu si dor de bine. As dori să unesc două lucruri în actiunea
mea: lucrul pentru Dumnezeu prin slujirea sfintei noastre
Biserici si slujirea Patriei prin acte ce tin direct de întărirea ei.
Vreau să fiu în viitor un crestin adevărat si un român adevărat.
Nu vreau să fac rău nimănui, nici un râu, chiar dacă mi-a făcut
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
429
mie cineva mult rău, nu-i voi răspunde cu rău, căci am depăsit
ura. Mă simt liber în inima mea. Şi acum, când voi fi liber si
fizic, bucuria mea va fi deplină.
Mi s-a cerut apoi să dau o declaratie scrisă care să fie ca o
sinteză a celor ce le-am exprimat până acum.
Am scris-o. Este de patru pagini. Niste prieteni licentiati
mi-au zis că nu cred că o vor primi, adică nu m-am dezis destul.
Le-am spus că atât le pot da.
Dar autoritatea a primit-o, a examinat-o, m-a privit lung si,
fără nici un cuvânt, a luat-o si a plecat.
Nu mi s-a cerut mai mult.
Eram deci „reeducat”. Educatia ce o primisem se vede că
nu era suficientă, nici cei 22 de ani si jumătate de temnită pe
care o făcusem zi de zi. Dar trebuia să trecem prin această
umilintă ca nu cumva mai târziu să ridicăm capul si să apărem
ca niste viteji. Iar declaratia scrisă trebuia să fie o dovadă că teai
lepădat de trecut si un angajament că nu vei mai face greutăti.
ÎNTÂLNIRE CU PREOTUL BĂCĂUAN CONSTANTIN
CRIŞAN
O surpriză deosebită a fost întâlnirea cu preotul scriitor
Constantin Crisan, ajutor de comandant legionar, scriitor de
mare talent, prieten al meu din trecut, om de o rară inteligentă.
- Ce cauti aici, între oamenii cumsecade, perfidule? i-am
zis. Multe rele am auzit de tine. Explică-te. Cum de esti aici? Ai
devenit lichea? Spune. Ce rele ai făcut, căci auzisem multe
despre el.
- Măi, Nicolae, nu fi tâmpit! Mă stii, nu te lua după gura
oricui. Eram eu atât de prost?
Mi-am zis: ca să nu mă irosesc în temnită am să trec la
comunisti. Îndemnul mi l-a dat prietenul meu evreu Ilie
Grimberg, avocat din Bacău. Dar am să fac, cât va merge, tot
Preot Nicolae Grebenea
430
binele ce se va putea face în noua situatie în care mă asez.
M-au făcut lector comunist la Bacău. Eram mai tare ca
prefectul comunist. Am învătat bine doctrina comunistă. Făceam
prelegeri. Rău însă, direct, n-am făcut nimănui.
Se discuta în judet de organele judetene: trebuie să-l
arestăm pe preotul cutare sau pe altcineva care a făcut multe
greseli fată de noi. Eu spuneam: ia să-l aducem aici să vedem ce
e cu el.
Când venea, în fata tuturor, îl luam în focuri, fără crutare.
Apoi, mai târziu, îl cercetam singur, discret.
- Ce-ai făcut? Acolo unde esti nu mai merge. Esti
compromis complet. Trebuie să te muti, altfel nu te pot salva.
Alege-ti un loc unde îti convine. El, mirat de noua mea manieră
în care vorbeam, spunea:
- Mă mut acolo, e aproape de fratele meu.
- Bine, deci acolo te muti. S-a făcut. Fii atent, păstrează-ti
încrederea si tăcere.
Şi discutam apoi cu comunistii din conducere: e un
păcătos, a gresit, dar e o greseală mică. Nu putem lua o măsură
prea aspră contra lui. Dar nici să-l lăsăm asa nu e bine. Să-l
mutăm. Şi-l mutam acolo unde am stabilit cu el.
Când după mutare l-am întâlnit, mi-a spus:
- Eram speriat, mă socoteam pierdut, mai ales când am
auzit asprele cuvinte de mustrare ce mi le-ai spus în fata
prefectului si a celorlalti când m-au adus arestat. Ah! Ce e si cu
politica asta!
Cazuri ca acesta sunt mai multe. Ele sunt verificabile, le
poti vedea si tu după eliberare. Trebuiau scăpati bietii oameni.
Pe tolomacii ăstia comunisti trebuia să-i învăt că temnita
este ultima solutie pentru un vinovat si ea trebuie să se dea doar
în cazuri extreme.
Omul e educabil, el trebuie pe încetul introdus în
comunism. Mai gresim, ne corectăm. Suntem oameni. Am
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
431
pierdut prea multi oameni în război, nu trebuie să-i mai pierdem
acum cu usurintă sau să le ruinăm sănătatea arestându-i prea
usor sau punându-i pe drumuri. „Omul e cel mai pretios capital”.
Cu cine să aplicăm sublimele principii ale lui Marx si Lenin si
să construim comunismul dacă luăm omul de acasă si-l
condamnăm sau îl omorâm? Cât mai putine victime! Ca în
război, acela e general mare, care câstigă luptele prin iscusinta
sa cu cât mai putini morti.
Trebuia să-i potolesc, căci era o tendintă de-a aresta pe
cineva pentru orice fleac. Mai există un umanism comunist care
cere o întelegere a omului si oarecare bunăvointă si bunătate.
Trebuie să fim si severi, dar si buni si generosi. Astfel de
cuvinte le spuneam.
- Şi atunci cum ai căzut si ai ajuns în temnită.
- Să vezi, spuse. Am scris un roman „Zbateri” si l-am
semnat cu pseudonimul Toma Spătaru. Romanul cuprinde viata
tăranului român între cele două războaie si conflictele ce le-au
avut cu boierii. Romanul s-a bucurat de un succes deosebit. Era
publicat numai primul volum, dar erau două.
Partidul s-a sesizat: cum poate apărea un roman atât de
bun semnat de un popă care e si legionar? Şi mi-au cerut să
publice ei ambele volume sub un alt nume, si să-mi dea o
răscumpărare în bani. Eu am refuzat oferta si m-au condamnat.
- Şi de câti ani faci temnită? am întrebat.
- De sapte ani.
- Bine! Mâncând din pita asta amară, te-ai mai reabilitat si
tu si ti-ai mai răscumpărat multe păcate. Şi l-am îmbrătisat. Cum
s-au purtat la anchetă? Cu bătăi?
- Nu! S-au purtat binisor. Mă ancheta un maior care într-o
zi mi-a spus:
- Hai să vorbim, părinte, de la om la om. Păcat că n-ai
primit propunerile ce ti le-au făcut. Erau hotărâti să te bage la
Academie. Şi acum înfunzi puscăria. N-ai fost destept. Eu am
Preot Nicolae Grebenea
432
răspuns:
- Da! Se poate. Eu însă stiu părerea dumneavoastră despre
noi, preotii.
- Care e?
- Ne-ati băgat în două categorii: unii tâmpiti si altii
escroci. Tâmpiti ar fi cei ce mai cred azi în Dumnezeu si în
valorile religiei după ce, spun comunistii, sunt explicatii
stiintifice despre Univers si viată si nu mai e nevoie de
explicatiile mistice ale religiei. Iar escrocii sunt preotii destepti
ce nu cred, dar se fac că cred, ca să-si mentină posturile si să se
mentină.
- Şi dumneata unde te încadrezi?
- Eu la tâmpiti.
- Imposibil, părinte, dumneata esti prea destept. Dumneata
te încadrezi la escroci.
- Nu, nicidecum, că eu cred. Eu sunt la tâmpiti. Dar si noi
vă împărtim pe dumneavoastră tot asa: în tâmpiti si escroci.
- Adică cum?
- Tâmpiti, cei ce dusi de propaganda comunistă îsi
închipuie si cred că nu există Dumnezeu si că lumea asta
frumoasă s-a făcut prin hazard, printr-un joc si combinatie
întâmplătoare a atomilor, desi, judecând, si cei mai simpli pot
vedea că există Dumnezeu. Escrocii sunt cei ce înteleg că există
Dumnezeu, stiu că există si unii au si icoane într-o cameră mai
dosită, unde se si roagă, dar, dacă vine cineva si întreabă: cum
de le aveti? Ei spun: e artă veche pentru soacră-mea. Dar ca să-si
păstreze posturile sau ca să placă partidului spun că nu există
Dumnezeu.
- Şi pe mine unde mă plasezi?
- La escroci: căci din discutiile noastre deduc că dumneata
esti inteligent si e cu neputintă să nu întelegi că există
Dumnezeu si că lumea nu s-a făcut la întâmplare. Dar ca să-ti
poti păstra postul si gradul, spui că nu există Dumnezeu.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
433
*
Părintele Crisan mi-a spus:
- Vino să-ti prezint un bun prieten al meu, minunat preot,
părintele Vasile Dimitriu.
Într-adevăr, mi-a făcut o impresie excelentă. Multă
credintă si smerenie se vedeau la acest preot. La nivelul lui era
cu neputintă să rămână afară si să nu intre în temnită. Căci
apărea ca un om fără viclesug.
Până la eliberare, cu părintele Costică am avut întâlniri si
convorbiri zilnice.
Ne-am întâlnit si după eliberare de mai multe ori. Mai
întâi a venit la Lunca Târnavei-Şona, unde eram eu preot, cu
gândul să se mute în satul Pămade, sat lângă Lunca Târnavei, ca
să fim aproape unul de altul. S-a zbătut mult si cu tipărirea
romanului său, dar n-a reusit. Fiul lui adoptiv, Paul Anghel,
comunist, scriitor de talent, nu l-a sprijinit ca nu cumva să fie
rău văzut. Astfel, a dat dovadă de slăbiciune si că n-a fost un fiu
bun.
După ce m-am mutat în Moldova, m-am întâlnit deseori cu
părintele Crisan. Scrisese între timp două romane si două piese
de teatru.
În 1976, fiind el pensionar si probabil fiindcă venea la
mine să facă sărbătorile Sfintelor Pasti si ale Crăciunului, am
intrat cu el si cu părintele Nicolae Pâslaru într-o anchetă a
Securitătii ce a tinut sase luni. Eram luati de acasă si dusi cu
masina la Roman sau unde socotea Securitatea că e nevoie si tot
ea ne aducea acasă cu masina. În acest timp ne făceam toate
serviciile.
Am fost apoi „prelucrati” toti trei de către colegii preoti
din protopopiat, începând cu mine, la 26 ianuarie 1977.
Dar după vreun an si jumătate s-a îmbolnăvit grav si a mai
dus-o asa vreo jumătate de an. Se plângea de mari dureri de cap.
De câteva ori l-am văzut, bolnav fiind. Boala si moartea lui au
Preot Nicolae Grebenea
434
fost pentru mine suspecte. Tot asa si a sotiei lui după câteva luni
de la moartea lui, desi era mai tânără cu 20 de ani ca el.
Se îngrijise să dea casa de la tară în dar unor însurătei, iar
apartamentul de la Bacău a rânduit să fie dat unor săraci si nu
unei fiice sau fiului său Radu, si nici nepotilor, care toti, spunea
el, erau cu o bunisoară stare materială.
I-am spus în câteva rânduri, fiind întristat că nu-si poate
publica romanul „Zbateri”
- Nu-i nimic! Nu fi întristat! Scrierile tale: nuvele, romane,
piese, sunt bune, frumoase, pretioase. Ele sunt literatură si
satisfac un orgoliu al tău. Dar cu ele să nu te mândresti. Singura
cu care te mândresti e „Cântare mântuirii mele”, o lucrare în
versuri din tinerete care degajă o atmosferă profund crestină. Cu
ea te vei mântui. Ea e o pledoarie pentru tine la Dumnezeu.
Dormi în pace, părinte Costache, suflet zbuciumat, care
dacă intrai în Sfântul Altar făceai în fata Sfântului Prestol trei
mătănii la peste 70 de ani ai tăi, cutremurat de sfintenia altarului
si de nimicnicia ta, care, murind, ai acte de recuperare si
milostenie pe care putini s-au ridicat să le facă si le pot face.
Îti păstrez un gând pios si te învălui într-o simpatie
prelungită.
*
Vântul bătea în pânzele noastre si după toate semnele
împingea spre tărm vasul pe care pluteam noi detinutii români.
Plutise destul, gata gata să se scufunde. Dar acum un vânt
prielnic venit din Apus îi umfla pânzele si îl mâna spre tărm.
Celor de la grădină, cu tot mai multă îndrăzneală,
trecătorii ne făceau semne că vom pleca acasă.
Mai aveam noi oare casă? Nimeni nu mai stia de noi.
Eram niste morti vii. Din ianuarie 1949 nu am mai scris un rând,
nu am mai primit un cuvânt de la cei dragi. Eram uitati? Nu,
câteodată si-or mai fi adus aminte de noi. Mie, mort, cum s-a
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
435
bănuit după ce în 1949 hainele civile fuseseră trimise acasă, îmi
vor fi făcut rugăciunile de pomenire. Altora, în aceeasi
necunoastere, le vor fi făcut rugăciuni pentru sănătate, ca „să-i
tie Dumnezeu”, desi unii demult erau morti. Căci administratia
nu mai obisnuia să mai anunte acasă decesele. Numărul celor
morti era însă foarte ridicat, cam la 3-4 sute de mii. Asta datorită
faptului că la noi conducătorii orbiti de împlinirea doctrinei
comuniste, această utopie blestemată, au ajuns la o asuprire
deosebită a oricărui om ce li se părea că le sta împotrivă. Uitau
că detinutii nu au fost arestati spre a fi ucisi, ci spre a nu-i
împiedica să-si împlinească programul. Ei au ajuns la nebuna
gândire ca toti să dispară, dar fără să fie ucisi direct. Mintea lor
bolnavă luneca spre conceperea necesitătii crimei, uciderii. Cât
mai erau vii, se temeau de ei, de eventuala lor răzbunare.
Gresiseră prea mult fată de acesti oameni ridicându-i de la casele
lor, gresiseră apoi tinându-i prea mult întemnitati, gresiseră apoi
prea mult chinuindu-i aspru printr-un regim dur si ucigător.
De unde înainte acestia erau niste „adversari”, acum ei
erau niste „banditi”. Şi dacă erau banditi, atunci ei considerau că
erau justificati să-i asuprească. Iată cum lunecă omul din rău în
mai rău. Voind să mentină si să justifice primul rău, a trebuit săl
facă pe al doilea, al treilea etc.
Iată, cutare detinut, la o inspectie cu mai multi matadori,
ceru să i se dea, pe banii lui, perie si pastă de dinti. Care credeti
că a fost răspunsul?
- Mă! Peria si pasta de dinti se dă muncitorilor care fac
tractoare, case pentru popor, ea nu e pentru niste banditi ca voi.
Deci omul detinut nu mai contează, îi refuzi orice mijloc
de a se mentine într-o stare cât de cât civilizată si îl sugrumi
lent. Iată cât de criminal devine comunismul, nu în conceptii,
care si ea trebuie combătută total pentru răpirea libertătilor
individuale, pentru propagarea dreptului unui partid unic, pentru
metoda ei revolutionară – ci în aplicarea ei. De aceea trebuie să
Preot Nicolae Grebenea
436
dispară definitiv din lume această conceptie politică aberantă si
profund criminală.
E de mirare cum un om ca Lenin, cu o logică neînfrântă sa
putut însela atât de mult si a putut crede că poate aduce
fericirea poporului rus si a lumii pe această cale, răpindu-i
libertătile. Pulsul libertătii e în fiecare din noi si nu poate fi
fericire fără libertate, căci o parte din fericire stă tocmai în
această libertate. Cât întuneric trebuie să fi fost în inima lui
bolnavă, în sufletul lui ateu. Şi urmându-l cu sila atâtea popoare
au intrat în întunericul ce curgea din mintea lui schilavă din
sufletul lui înclinat spre diavolism. El si ceilalti corifei
comunisti au îmbolnăvit neamul meu si atâtea popoare ti le-au
împins pe povârnisul mortii.
Alunecarea aceasta în gândirea comunistilor de la noi de la
conceptul „adversar politic” la cel de „bandit”, aplicat celor cu
vederi deosebite de cele comuniste, s-a făcut sub influenta
rusilor, a consilierilor lor si a propagandei comuniste mereu
sustinute. Sufletul românului era cu totul refractar
comunismului, mai mult ca oriunde în spatiul ocupat de rusi. De
aceea si rezistenta a fost cea mai îndârjită si cea mai lungă . Să
nu se uite că luptele contra comunismului la noi în munti s-au
terminat abia în 1958, că România era ocupată un timp de un
milion de ostasi rusi, că niciodată până la retragerea lor numărul
lor nu a fost mai mic de 300.000, că presiunea cea mai puternică
din tot spatiul tărilor ocupate de rusi s-a făcut tot asupra
României si că jaful cel mai mare si cel mai barbar s-a făcut tot
asupra ei.
Să nu se uite că metrul cub de lemn tăiat îl luau cu rusii cu
5 lei iar făina de grâu cu 30 de bani kilogramul când valoarea
leului era în scădere si inflatia într-o înaintare rapidă.
Petrolul era furat fără vreo socoteală. Aici la noi au întărit
rusii cea mai puternică securitate si cel mai strict control. Pentru
cine avea ochiul deschis să vadă, rusii nu voiau numai slăbirea
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
437
României ci distrugerea ei. Toate îndemnurile lor date nouă era
cu gândul ascuns al lovirii României. Nimic nu era curat în tot
ce ne îndemnau sau în ce ne comandau a face.
Din nefericire au găsit si oameni nepregătiti să le înteleagă
planurile mârsave si să le dejoace inteligent. Pe cei ce i-au
descoperit că se împotrivesc i-au arestat si ucis, iar ceilalti le-au
executat ordinele. În această privintă cei ce au lucrat mai mult
alături de rusi pentru slăbirea României, pe lângă evreii din
prima perioadă de guvernare comunistă la noi, ce a durat până în
1952 când ochiul Moscovei la noi, Ana Pauker a căzut împreună
cu ministrul de interne, evreul Teohari Georgescu, si altii, zic pe
lângă evrei, ungurii si tiganii au ajutat pe rusi la destabilizarea si
slăbirea României, cu o pornire dusmănoasă si nedreaptă dintre
cele mai mari.
Pentru tigani, la noi, comunismul s-a dovedit o mană
cerească: să mănânci, să furi, să nu lucrezi decât putin si să fii
elementul gata de a iesi în stradă oricând guvernul dorea să
doboare pe cineva sau să facă ceva ce avea în plan. Iar pentru
unguri, comunismul a dat prilejul să asuprească pe români întrun
chip crunt, fără rusine si fără omenie, căci ei erau stăpânii
Ardealului, să culeagă pe fruntasii gândirii ardelene si să-i bage
în temnite, ferind pe fruntasii gândirii lor să fie arestati, iar în
restul tării le-a dat prilejul să saboteze actiunile de sustinere a
României si de ridicare a ei. Cu exceptiile fericite si destule
poate, ei s-au dovedit cetăteni neloiali României si mai mult
decât atât: dusmani ai ei. Tot ei au încercat otrăvirea apelor ce
alimentau orasele ardelene, aruncarea podului de pe Somes în
aer si alte acte criminale si de sabotaj.
*
Evenimentele se precipitau. Secretarul ONU presa
România să elibereze detinutii politici, altfel o va scoate de la
ONU, iar ea abia intrase în 1955 si dorea să rămână, căci avea si
Preot Nicolae Grebenea
438
ea de spus un cuvânt lumii. Făgăduind eliberarea în 1963,
România oprită de rusi, nu s-a putut tine de cuvânt si atunci
secretarul ONU a venit din nou în România cerând imediat
eliberarea detinutilor politici.
Rusii cu uneltirile lor perfide nu se mai puteau prevala de
faptul că eliberarea detinutilor politici din România va duce la
destabilizarea în Europa cum o făcuseră în toamna lui 1958.
Atunci când nimeni nu mai misca în România, ei ne-au silit să
arestăm degeaba vreo 50.000 de oameni, să le însceneze
răzvrătiri formidabile, să le facă procese grele si cu sentintele
acestea să meargă rusii la ONU, să arate că la noi e o stare
prerevolutionară, si în consecintă, nu se pot face eliberări de
detinuti politici. Atunci a fost cea mai josnică înselătorie rusă,
de această dată nu făcută de Stalin, maestrul minciunii si
fărădelegii, ci de Nichita Hrusciov, urmasul lui după scurta
domnie de câteva zile a lui Malencov.
Atunci deci minciuna nu mai mergea.
Pe de altă parte se petrecuse în România acum în 1964 un
eveniment deosebit. Pentru prima dată de la instalarea
comunismului la noi, slugile lor de la Bucuresti au ridicat capul:
nu au mai vrut să asculte de stăpânul lor de la Moscova. Din
genunchi s-au ridicat în picioare, din pozitia de slugi ei au simtit
trebuinta să înfrunte taurul sălbatic si să-l ia de coarne. Erau
amenintati să distrugă tara si cu ea să se distrugă ei însisi si din
slugi plecate să ajungă robi de-a binelea satrapului asupritor:
Rusia. Aveau o alternativă să se opună si să se salveze sau să
moară. Un minim sentiment de demnitate, de răspundere pentru
tara pe care o guvernau cu o mână asupritoare, apoi ideea că
altfel vor pieri ca niste dobitoci josnici si netrebnici, le-au aprins
inima si s-au ridicat drepti cu capul si cu tot trupul în furtună.
Gheorghe Gheorghiu Dej a anuntat toate cadrele de partid
de marile pretentii noi ale rusilor ce ar duce la distrugerea
României. Cu furie a pus mâna pe teava care ducea petrolul
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
439
nostru în Rusia, a închis-o si a oprit continuarea furtului
petrolului nostru pe această cale de 16 ani.
Acest act trebuia considerat de cea mai mare importantă
pentru economia natională si începutul minim al unei epoci noi
în relatiile noastre cu rusii.
Deci ne găseam într-un conflict nedeclarat cu rusii si într-o
încordare extremă.
Ce se întâmplase?
Printr-un savant al lor cu numele Valev, rusii au spus:
„Socialismul a evoluat asa de bine în tările noastre (Rusia si
celelalte tări socialiste din Estul Europei) încât depăseste ideea
de granite între statele noastre. Propunem deci si cerem să facem
un complex interstatal care să cuprindă 100.000 kilometri2 din
estul României, 30.000 kilometri2 din nord-estul Bulgariei si
12.000 kilometri2 din sudul Basarabiei. În acest complex să
lucreze de-a valma muncitori din toate aceste trei state, fără a
avea un control al trecerii granitelor. Acest teritoriu din
România reprezenta la ora aceea 52% din industria tării si 48%
din agricultură, căci cuprinde Galatiul cu siderurgia si Bărăganul
cu frumoase produse agricole.
Dacă ar fi acceptat această cerere, România ar fi fost
desfiintată ca stat independent.
Deci ai nostri s-au trezit si au respins-o cu furie.
Dar de ce li s-a făcut această propunere? Desigur, si din
îndrăzneala nesocotită a rusilor, dar si pentru faptul că până
acum ai nostri nu au respins nici una dintre cererile anterioare
ale rusilor.
Acum urma a ne elibera din temnite si din considerentul că
era cererea ONU si din aceea că acuma când s-au stricat cu rusii,
eliberările să fie o mică concesie poporului român si o tardivă si
infirmă reconciliere.
*
Preot Nicolae Grebenea
440
În grabă ne-au dus în celularul nou. Unii plecaseră si unii
plecau. Zilnic erau unele plecări.
Eram dusi zilnic la filme să vedem litoralul mării
noastre, splendidul litoral al Mării Negre. M-am minunat… era
o frumusete. Măcar atât! După marile nedreptăti, fărădelegi si
crime ce le-au făcut, iată acum un lucru bun si frumos! Ne-au
arătat livezi întinse de meri, peri, ciresi, mai multe sau mai
putine hectare, după caz, plantate în locuri virane altă dată, dar
si pe locuri usor înclinate, pline de rod. Când ne-au trecut prin
fata ochilor miile de blocuri pentru atâtia ce plecau de la tară si
se mutau la oras, am fost rău surprins. Aspectul nu era frumos
deloc. Când mă gândeam la varietatea si frumusetea caselor
românesti ce au fost distruse, pentru niste blocuri uniforme, fără
nici un aspect estetic, lipsite de confort si neîncălzite destul
iarna, cugetam că nu au fost prea bine inspirati când le-au făcut.
Desigur, ea a avut în vedere necesitatea stringentă de a da
locuinte oamenilor ce intrau în industria ce se dezvolta repede si
nesocotit si nu canoanele estetice ale locuintelor. Dar însăsi
destărănirea sătenilor si aducerea lor la oras în prea mare
măsură, o consideram o greseală. Pe de altă parte însă si
distrugerea caselor bune spre a intra în bloc era o greseală, o
mare greseală. Ne-au trecut prin fata ochilor cirezi de vaci
minunate, păscând la câmp, sau le-am văzut în grajdurile
colectivelor, cu ugerile mari, pline. Apoi oi de rasă sau turcanele
noastre, berbeci carachiul etc. Porci frumosi, minunati. Recoltele
minunate si desigur cu date umflate; cartofi, 50.000 kg la hectar,
grâu ca aurul ori ovăz, acolo productia era cu totul umflată: de la
4.000 de kg la hectar, la 10.000 –12.000 kg la hectar.
Mi-am dat imediat seama că minciuna comunistă s-a întins
si aici si că e prezentă în toate sectoarele. Nici nu se putea altfel.
Minciuna, exagerarea, falsul, tine strict de natura comunismului.
Desfiintati-le pe acestea si distrugeti însusi comunismul.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
441
Dar eu condamnam, în inima mea, însăsi colectivizarea
agriculturii. Dacă le puteam face concesie comunistilor că
puteau face loturi de stat 15-20% din pământul agricol al tării,
nu puteam admite nicidecum colectivizarea cum s-a făcut la noi,
cu păstrarea pentru tărani a unui lot de 1.500 m2. Şi apoi sila cu
care au fost pusi tăranii să intre în colective, împinsi cu sula,
bătuti, închisi. Auzisem de revoltele tăranilor pentru apărarea
pământului lor si că au fost zeci de mii de morti. Condamnam
brutalitatea ce o aplicam oamenilor spre a-i sili să intre în
colective.
Nicolae Ceausescu, tigan tătărăsc, supranumit „biciul lui
Ghită” a condus colectivizarea dur, sângeros si extremist si a
câstigat o celebritate din cele mai josnice prin duritatea si
purtarea sa la colectivizare. De atunci s-a evidentiat si cei ce l-au
văzut cum lucrează, cu ce mână plină de patimă, trebuiau să
evite ascensiunea lui la conducerea partidului.
Dar toate aceste aprecieri rămâneau ascunse în inima mea
si cine le-ar fi putut exprima atunci deschis?
Asteptam tăcuti la televizor urmărind scenă după scenă.
De cele mai multe ori era prezent si Crăciun, directorul
temnitei, cu mina lui severă, cu fata lui aspră si înfricosătoare.
Uneori el punea unele întrebări. Am răspuns si eu la unele, dacă
am fost întrebat direct. Dând informatii cu caracter general ne
amintea cât de tari sunt comunistii în lume, cât de creatori si de
valorosi si de neînvins sunt. Nu uita niciodată să arunce vreo
săgeată împotriva legionarilor. Bunăoară: „Horia Sima,
complotistul, e în Spania si azi e mai surd încă decât ieri”.
Eram înfrânti, slăbiti ca niste umbre, si totusi călăul
Crăciun mai plesnea cu plesnetele biciului cuvântului său
agresiv si ocărâtor în noi. Într-atât comunismul înrăieste omul
si-l atâtă la manifestarea instinctelor lui josnice si primitive.
Preot Nicolae Grebenea
442
AIUD, ÎNTÂLNIRI NESPERATE
Cu ocazia filmelor si a asistării în grup la ele, ni s-a dat
prilejul fericit să ne întâlnim unii cu altii, camarazi cunoscuti sau
necunoscuti cu care am avut întâlniri în fugă si scurte
convorbiri.
Iată-l pe viteazul Nae Cojocaru. Părea obosit si înfrânt.
Trecuse prin reeducare si concesiile ce le va fi făcut i-au frânt
inima.
Iată-l pe admirabilul Mircea Nicolau, pe Mitu Banea, pe
Bânda, pe Nelu Rusu, pe multi altii, sibieni si nesibieni.
Iată-l pe distinsul avocat Chioreanu, originar din judetul
Alba, care după Nicolae Pătrascu, cândva timp, răbdător si eroic,
conduse Miscarea Legionară sub comunisti, când acesta fi
arestat, luă el conducerea si activă în continuare cu dârzenie si
întelepciune.
Toti cei ce nu muriseră în lupte, în temnită de foame, ucisi
la interne în cercetări sau luati de acasă si găsiti morti la margini
de drum la sute de kilometri distantă, cum a fost comandantul
legionar Ilie Colhon, toti se găseau acum aici, la Deva, la Jilava,
la Dunăre si în alte locuri, toti în asteptare, fără să stie că se vor
elibera.
Într-adevăr, despre aceasta nu se stia nimic sigur. Ştirea că
ONU a intervenit pentru noi am aflat-o după eliberare.
Unii, deci, se eliberau. Vedeam asta. Dar câti? Ştiam noi
că ne vom elibera toti? Nu stiam nimic sigur, trăiam din
presupuneri. Voi pleca si eu, îsi spunea fiecare, si pe drept
cuvânt.
Asteptam. Unii cu ultima sperantă, cu înfrigurare si dor,
altii resemnati, în liniste si fără aprindere, calmi si senini. Între
acestia eram eu.
Îmi spuneam: e posibil ca unii să plece si altii să rămână
încă. De aceea, calm si răbdare. Nu trebuie să-mi tulbur linistea
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
443
cu o sperantă încă nesigură. Şi apoi să nu uit: am dezlăntuit o
grevă la mina de plumb Nistru si sunt foarte rău văzut. Nu eram
oare eu banditul care nu are drept la asistentă medicală?
Deci de voi pleca si eu, voi fi între cei din urmă. Şi nu
sufeream la gândul că voi întârzia sau că voi mai rămâne în
continuare.
Auzisem că bunul si, de ce nu, admirabilul Caleia, avocat
din Bucuresti, căzut cu Sumanele Negre si ajuns în temnită
prietenul meu, când a văzut că pleacă altii înainte de el, a lesinat.
Bietul, cât dorea casa! Eu însă nicidecum nu trebuie să ajung
aici, căci eu o doresc cu cumpătare: dacă va fi să fie.
Îi vedeam pe toti cei ce îmi apăreau în fată, mă bucuram,
ne îmbrătisam, ne spuneam cuvinte bune si nici un cuvânt de
răzbunare si rămâneam acelasi „rece”, cum ar zice Eminescu, în
asteptare: consideram că e cea mai cuminte atitudine ce mi se
potrivea atunci.
Cu toată sederea la grădină, aproape trei luni, în soare si
cu un mic plus de mâncare, eram atât de slăbit, atât de stors,
<?>încât te puteai uita într-o ureche si să vezi în cealaltă. Eram
transparent. Probabil că de nu ar fi fost grădina, la ora aceea as fi
fost mort.
Dar Dumnezeu a rânduit lucrurile spre salvarea mea. După
cuvântul inspirat al marelui Apostol Pavel: „celor ce-l iubesc pe
Dumnezeu toate li se întorc spre bine”.
Cugetând după visul meu din 1956 trebuia să mă eliberez
si eu căci trecuseră cei opt ani si venise anul mântuirii: 1964.
Era de presupus că mă voi mântui si eu cu toti ceilalti. Dar nu mi
s-a arătat mie deschis: tu vei intra în grupul cel mare. De aceea
trebuie să fiu rezervat. Dar fiindcă mi s-a arătat mie 1964 ca
anul mântuirii noastre a Românilor, mă încredintam tot mai mult
că si eu trebuie să plec. Acestea erau gândurile ce frământau în
inima mea.
Zi de zi ne treceau la televizor prin fata ochilor noi si noi
Preot Nicolae Grebenea
444
realizări comuniste: tăierea unui drum în munti în judetul Arges,
barajul si lacul Bicaz, termocentrale, fabrici si orase noi.
Nimeni n-a stiut să-si facă o mai bună propagandă decât
comunistii, si cu câtă zarvă si laude! Ajunseseră la o psihologie
patologică: o tăgăduire a trecutului aproape totală, o critică a
tuturor, o inflamare a eului lor până la nebunie. Totul era rău ce
fusese înainte, si organizare socială, si biserică, si scoală, si
filosofie, si justitie, tot. Totul trebuia dărâmat din ce a fost. Se
proclama „noul” si dărâmarea „vechiului” - fără control si fără
examen. De plano, tot, absolut tot trebuia lepădat. Parcă lumea
începea de acum. Cu pasiune si un dinamism aprins si
formidabil dărâmau si ardeau urmele trecutului. O nouă barbarie
se instala în România, în numele stiintei ce confirmă, se spunea,
socialismul ca singura doctrină socială justificată în numele unei
presupuse fericiri viitoare si pentru ea. Toate trebuiau jertfite în
numele acestora si pentru „construirea” societătii socialiste
multilateral dezvoltate, culmea fiind comunismul, epoca de aur a
omenirii.
Se preconiza o eră comunistă, Marx, Engels, Lenin erau
părintii fondatori, iar Stalin organizatorul noii lumi, eroul,
marele dascăl al lumii, slăvitul, el îi asigura sosirea prin
organizarea unui stat comunist puternic si amenintător cum nu a
mai fost altul pe pământ. El era al doilea dumnezeu.
Roosevelt, presedintele Americii si Churchill, admirându-i
geniul, i-au dat în mână niste atuuri cu care a făcut din Rusia nu
numai o mare putere, ci una ce tindea la stăpânirea lumii si la
dominarea ei peste tot… Până la Berlin toti ascultau ordinele ei.
Stalin era Dumnezeul Orientului. Singurul Dumnezeu, căci pe
cel Atotputernic, Dumnezeul cel adevărat, l-au declarat căzut,
înlăturat, apoi inexistent. De aceea, nebuni de legat, au adoptat
salutul: „Nu există Dumnezeu”. Iar răspunsul: „si nici n-a fost”.
Nu stiam încă că dincolo de aceste realizări si stări
pozitive zăceau dedesubt în atâtea locuri necazuri, dureri, mari
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
445
nedreptăti, stări betege, lipsuri cu nemiluita, oftări si blesteme.
Pe acestea le-am aflat si văzut eu însumi mai târziu. Cât de
mult însă relele erau ocolite în propaganda ce ni se făcea.
Ştiam de cozile la prăvălii, iar comunistii ne spuneau că
sunt de toate, oamenii au bani si stau să-si ia marfa. La toate
aveau comunistii răspunsuri mincinoase si perfide. Ei stiau că
mint si totusi continuau să o facă. În cazul cozilor, ele se formau
tocmai pentru că lipsea marfa, si în caz să poată avea rând si
fiecare să ia câte ceva.
Şederea mea în celular cu programul zilnic de sedinte
educative si cu noi si noi expuneri la televizor ale marilor
realizări comuniste a durat cam două săptămâni.
Mare mi-a fost durerea în acele zile când am aflat că
Ministrul de Interne Alexandru Drăghici nu recunoaste că noi,
legionarii, am fost niste luptători sinceri si cinstiti pe directia
noastră românească, anticomunistă, împotriva evreilor si
politicianismului venal si corupt de la noi. Acest ins, o namilă în
forma unei brute, cât de stricat trebuie să fi fost în inima lui, cât
de josnic si obtuz în atitudine dacă putea crede că milioane de
oameni, si mai ales tineri, s-au angajat într-o luptă grea, plină de
riscuri, cu inima necurată si cu dorul îmbogătirii! Când? Când
fără riscuri si cu avantaje imediate puteai intra în partidele
noastre existente si să faci carieră. Mandatul de deputat, dacă
erai inteligent si dacă mai erai si demagog ca Armand Călinescu
bunăoară, care a excelat în demagogie si minciună si dacă
partidul venea la putere, îl aveai imediat cu toate avantajele
lăturalnice ce decurgeau de la el.
Cât de mult m-au îmbiat liberalii si tărănistii să merg cu ei
si am refuzat. Şi la avantajele ce mi le arătau de voi intra la ei,
eu am răspuns: eu nu vreau să primesc, eu vreau să dau si iată
acum un imbecil, estropiat sufleteste, cocotat sus în Partidul
Comunist, după 22 de ani de temnită, îmi tăgăduia buna
credintă, omenia, etc. Ce fel de inimă avea în el această brută?
Preot Nicolae Grebenea
446
Şi nici nu m-ar fi interesat stricăciunea lui interioară, treaba lui,
dar în postul în care era, o astfel de considerare a noastră ar fi
putut avea urmări grele si în viitor asupra noastră.
Ştiam că era căsătorit cu o rusoaică si îmi ziceam că poate
îl influentează nefavorabil si îl orbeste sotia. Căci mi s-a spus de
către cineva următorul secret: rusoaicele căsătorite în alte tări,
când se duceau acasă în vizita familiei lor trebuiau să treacă pe
la Securitate care le da unele sarcini să le facă, ce să spună, cum
să lucreze. La plecarea din Rusia primeau sarcinile si la sosirea
acasă vărsau punga si urmau să primească alte însărcinări.
Depindea cât era fiecare de constiincioasă în a împlini aceste
sarcini. De aceea, în aceste zile, o sotie rusoaică nu era numai o
sotie, ci si o spioană. Evident, o spioană împotriva României în
cazul nostru si în general împotriva oricărei alte tări. Asa se si
explică multe succese ale comunismului sovietic, un spionaj
generalizat în lume. Toate indicatiile pentru România erau de a
strica tara aceasta.
Şi viitorul urma să fie grevat de trecut, prin această
psihologie a unora ca Drăghici, lucru ce nu era deloc plăcut a-l
deduce.
*
În acest timp auzeam zilnic de plecări. Deci era lucru
serios, comunistii de la noi slobozeau chinga. Era si timpul.
Eram ultimii detinuti politici rămasi în temnite din spatiul
controlului sovietic. Gheorghe Gheorghiu, acest comunist
excesiv de fanatic, tindea silit, la o destindere în tară.
Minunat!
Dar cu o psihologie ca a lui Drăghici, dacă si altii o vor
avea, ce se va întâmpla cu noi afară? Cum va reactiona cadrul
social? Vor putea întelege cei liberi drama prin care am trecut
noi cei din temnită, focul în care am ars, durerile si tot ce am
pătimit? Vor avea ei întelegerea cuvenită? Aceste gânduri îmi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
447
treceau prin minte atunci. în poezia: „Voi n-ati fost cu noi în
celule”, poetul cel mare al temnitelor românesti, Radu
Demetrescu-Gyr, a exprimat asa această stare:
„Voi n-ati fost cu noi în celule
Să stiti ce e viata de bezne
Sub gheare de fiară cu guri nesătule;
Voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle
Strivit de cătuse la glezne.
Voi n-ati plâns cu pumnii-n orbite
Străpunsi de cutitul trădării,
Sub cer fără stele în drum spre morminte;
Voi n-ati dus povara durerilor sfinte
Spre slava si binele tării.
În cântec cu noi laolaltă
Trecând peste umbre peretii,
Voi n-ati cunoscut frumusetea înaltă
Cum dorul irumpe, cum inima saltă
Gonind după harfele vietii.
Ce-i truda de brate plăpânde,
Ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
Cum scârtâie osul când frigul pătrunde,
Ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
Să spuneti aproapelui vostru.
Voi nu stiti în crunta-nchisoare
Cum minte nădejdea si visul,
Când usi se închid sub zăvoare
Cum în noi insul se vinde pe sine
Privind povârnisul în groaznica lui înclestare.
Preot Nicolae Grebenea
448
Ati stat la ospete-ncărcate
Gonind după fast si orgoliu
Nici milă de noi, si nici dor, nici dreptate
Nici candel-aprinsă si nici libertate
Doar ghimpii imensului doliu.
Asa sunteti toti cei ce crezurăti
Că pumnul e singura faimă.
Fătarnici în cuget, pe-alături ne treceti
Când noi cu obrajii ca pământul si vineti
Gustăm din osândă si spaimă.
Când portile sparge-se-vor toate
Şi mortii vor prinde să urle,
Când lanturi si ziduri cădea-vor sfărmate,
Voi nu stiti ce-nseamnă învierea din moarte
Că n-ati fost cu noi în celule!
ELIBERAREA
Un colonel din Ministerul de Interne, Sepeanu, m-a
chemat si mi-a spus:
- Pleci acasă, trebuie să ne dai o declaratie înainte, un
angajament că nu vei vorbi nimic nimănui de cele ce s-au
petrecut în temnită. Aveti voi ce să vorbiti; aceste lucruri sunt
interzise.
Am dat imediat această declaratie cerută. Sărmanii! Erau
constienti că cele întâmplate cu noi erau prea grave ca să le afle
lumea, i-ar fi discreditat prea mult. De aceea îsi luau această
măsură de apărare. Slabă măsură. Şi m-am mirat că au mai
îndrăznit să o ceară fiindcă, psihologic, era cu neputintă a o
îndeplini. A sta în temnită peste două decade de ani si a nu vorbi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
449
de ei era ceva imposibil. De aceea, am dat declaratia cu gândul
că această ultimă cerere a lor e un abuz nerusinat si că
nicidecum nu mă simt obligat să o ascult.
M-am dus si mi-am căutat inelul de căsătorie, de aur. Şi
mi l-au dat. Hainele civile fuseseră trimise acasă - nu le mai
aveam.
Mă îngrijisem să am ceva pentru acest moment. Când
plecase cineva acasă mi-a lăsat niste pantaloni răi. Aveam si o
haină de mâna a doua, niste chiloti, o pereche de ghete uzate,
ciorapi, o cămasă - singura - si chiar o sapcă. Lipsea de la bagaje
cojocelul minunat de lână brumărie ce mi-l adusese studentul
neuitat si vesnic iubit Petru Baciu din Bacău, un tip de luptător
de înaltă clasă, neînfricat, cu o credintă puternică, care a luptat si
în munti. Erou al luptei anticomuniste, plin de elan si mereu
activ.
În 1947 cu riscuri enorme, târându-se pe brânci, la muncă
la demontarea liniei duble de cale ferată de la Aiud, unde eram
la lucru, m-a vizitat pe mine si pe doctorul Ilie Niculescu. Era
prea frumos. Cum putea să-mi fie lăsat? Aveam în păstrare de la
muncile la mină 607 lei. Mi i-au dat.
Am dezbrăcat repede hainele mele vărgate: zeghea si
pantalonii, cămasa si chilotii si le-am îmbrăcat pe cele civile.
Tuns, slăbit, eram ca naiba. Dar de asta nu mă sinchiseam câtusi
de putin. Mi s-a dat o foaie de drum pentru tren si biletul de
eliberare.
Eram „gratiat”, nu „amnistiat” ca la 23 august 1944, ci
gratiat, calificativ care în drept avea alt sens pentru detinut, cu
alte consecinte legale.
Cum unii detinuti ce se eliberau primeau biletul de tren
până la statia ultimă a locului unde mergeau, dar de acolo până
acasă mai aveau de mers cu autobuzul un număr de kilometri,
mi-au spus situatia si am dat 300 lei la unul si la altul din
„capitalul” meu de 607 lei ce-l aveam. Eram bucuros că pot face
Preot Nicolae Grebenea
450
acest bine, la nevoie.
Asteptam. De la unii mi-am putut lua rămas bun. Totul în
fugă. Nu eram încă liber să caut pe cine voiam. Erau încă
restrictii.
Deci plecam.
Adio, Aiud - loc de mari chinuri si de mari bucurii, loc în
care am petrecut 18 ani. Anii mei tineri în tine s-au topit.
Adio, Aiudule, loc sfintit prin suferintele nestiute ale
generalilor gloriosi în război, umiliti aici, ce au murit de foame
cu gândul la slava patriei lor!
Adio. Aiudule, loc sfintit de suferintele ministrilor
antonescieni, al altor ministri, al senatorilor si deputatilor
României de la Unire la 1944 ce au murit, martiri nevinovati - în
anii revolutiei 1947-1954.
Adio, Aiudule, loc sfintit de suferintele profesorilor
universitari, preotilor, arhitectilor, artistilor, medicilor,
avocatilor, inginerilor, profesorilor si învătătorilor, ofiterilor si
soldatilor, studentilor, muncitorilor si tăranilor ce au murit în
tine în perioada 1944-1964!
Adio, Aiudule, loc sfintit si mormânt al elitei de gând si
simtire a neamului românesc în epoca comunistă!
Adio, Aiudule, care în acest timp de răsturnări ti-au
schimbat menirea: în loc să rămâi loc de osândă pentru cei răi ai
devenit loc de osândă pentru cei buni si mormânt al lor!
Adio, Aiudule, în care cei necurati au chinuit si ucis pe cei
curati din ură si miselie sau înselati de un vis!
Adio, Aiudule, ce m-ai cuprins în bratele tale haine în
1942, un om, si mă slobozi acum în 1964 o umbră, un rest! Nu
te blestem. Plec din tine senin, cu sufletul liber.
Multumesc lui Dumnezeu pentru toate, dar mai ales că
sunt încă viu, după toate.
Plec neangajat, fără belciug la nas. Apartin lui Dumnezeu,
mie, familiei, Patriei, si nu Partidului acaparator si corupător de
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
451
suflete.
Sunt o umbră, dar mă simt bine, sunt liber si - usor ca un
fulg - zbor în viitor. Nu însă mânat de vânt, ci călăuzit de
constiinta mea. Nu port în mine povara niciunei uri si nici a unui
gând de răzbunare. Iert pe cei ce m-au lovit prin sentintele lor
nedrepte si miselesti; iert apoi pe cei ce m-au lovit cu pedepsele
lor nedrepte în temnită. Iert pe cei ce m-au lovit cu bratele si cu
pumnii lor si cu picioarele.
Multumesc cu recunostintă celor ce, putini, în aceste
împrejurări grele si opresive, au rămas drepti, cinstiti, neopresori
si chiar binevoitori.
Cer binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toti cei ce au fost
cu mine si mai sunt vii, precum si pentru cei ce m-au păzit.
Rog pe bunul Dumnezeu să ierte păcatele tuturor celor ce
au murit în timpul perioadei mele de pedeapsă, si după aceea, la
Aiud, în lagăre, la canal si în alte locuri de suferintă si chin, din
orice neam si de orice credintă ar fi fost ei.
Fie ca acesti morti să dea rod si să fie o temelie tare pentru
o Românie de mâine, curată si sfântă, o jertfă bine primită de
Dumnezeu pentru învierea din morti a neamului meu românesc!
Preot Nicolae Grebenea
452
CUPRINS
ÎNCEPUTURI ..............................................................................................................................
STUDENT LA ACADEMIA TEOLOGICĂ „ANDREIANĂ”....................................................
STATUL EVREIESC ISRAEL....................................................................................................
CAROL AL II-LEA .....................................................................................................................
PARTIDELE POLITICE ŞI POLITICIANISMUL DE LA NOI .................................................
MIŞCAREA LEGIONARĂ - GARDA DE FIER ........................................................................
SFÂNTĂ TINEREŢE LEGIONARĂ ..........................................................................................
OCTAVIAN GOGA - PRIM MINISTRU....................................................................................
ÎN LAGĂR LA VASLUI .............................................................................................................
ELIBERAREA.............................................................................................................................
STUDENT....................................................................................................................................
ANUL 1940. TRAGEDIA ROMÂNIEI .......................................................................................
PREZENT ÎN GUVERNAREA LEGIONARO-ANTONESCIANĂ...........................................
UCIDEREA LUI NICOLAE IORGA ŞI A LUI VIRGIL MADGEARU ....................................
PRIMAR LA SLĂNIC-MOLDOVA............................................................................................
REBELIUNEA: 21-23 IANUARIE 1941.....................................................................................
DUPĂ REBELIUNE....................................................................................................................
RĂZBOIUL..................................................................................................................................
GÂNDURI ALE MELE. TEMERI ..............................................................................................
ARESTAREA ..............................................................................................................................
LA BUCUREŞTI. ALTE ANCHETE..........................................................................................
PROCESUL..................................................................................................................................
AIUDUL.......................................................................................................................................
IAR PENITENCIARUL PLOIEŞTI.............................................................................................
IARĂŞI AIUD..............................................................................................................................
TEROAREA.................................................................................................................................
ATITUDINI ŞI RELAŢII ÎN TEMNIŢĂ.....................................................................................
REGIMUL LA AIUD ÎN 1944.....................................................................................................
23 AUGUST 1944........................................................................................................................
RĂNIŢI ÎN AIUD ŞI TRATAMENTELE ...................................................................................
DIRECTOR NOU ÎN AIUD: GUŢAN.........................................................................................
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
453
VIE ACTIVITATE ÎN TEMNIŢĂ...............................................................................................
AŞTEPTĂRI ................................................................................................................................
AŞTEPTĂRI ÎN CONTINUARE.................................................................................................
ÎNTRE BANDIŢI.........................................................................................................................
VLAICU.......................................................................................................................................
LUCRĂTOR LA TRAVERSE.....................................................................................................
BIBLIA.........................................................................................................................................
DECRET DE REDUCERE A PEDEPSEI ...................................................................................
SOSIRI IMPORTANTE LA AIUD..............................................................................................
ANTONESCU ŞI PROCESUL SĂU ...........................................................................................
CONTELE BETLEN....................................................................................................................
NOI SOSIŢI LA AIUD ................................................................................................................
PASCAL.......................................................................................................................................
FOAMEA.....................................................................................................................................
TIFOSUL EXANTEMATIC........................................................................................................
GENERALUL ION PETROVICESCU........................................................................................
TRAIAN BRĂILEANU...............................................................................................................
PROFESORUL ALEXANDRU MARCU ...................................................................................
GENERALUL IOSIF IACOBICI................................................................................. Error! B
LUCRĂRI ÎN INTERIORUL TEMNIŢEI...................................................................................
SLUJIRILE RELIGIOASE ÎN AIUD ..........................................................................................
<?> FERICITUL AUGUSTIN .....................................................................................................
SILE CONSTANTINESCU.........................................................................................................
GENERALUL ION STAVRESCU..............................................................................................
AVOCATUL PETRE PANDREA ...............................................................................................
POEZIA ÎN AIUD........................................................................................................................
TINERI LEGIONARI ARESTAŢI ÎN 1948 ................................................................................
ISTRATE MICESCU...................................................................................................................
VALERIU GAFENCU.................................................................................................................
PREOCUPĂRI PERSONALE .....................................................................................................
PE GOLGOTA.............................................................................................................................
DE CE ATÂTEA ARESTĂRI ÎN ROMÂNIA?...........................................................................
1950..............................................................................................................................................
Preot Nicolae Grebenea
454
ION HEGHEDUŞ ........................................................................................................................
PREOTUL ŞERBAN ...................................................................................................................
GABRIEL CONSTANTINESCU ................................................................................................
IOAN ARGHIROPOL .................................................................................................................
GICĂ (GOGU) LĂPUŞNEANU..................................................................................................
TONI VOICULESCU ..................................................................................................................
FELICITĂRILE ŞI MULŢUMIRILE GUVERNULUI ...............................................................
GHEORGHE JUNCU ..................................................................................................................
AUREL PASTRAMAGIU...........................................................................................................
ION DUMITRU ...........................................................................................................................
PREOTUL NICOLAE PÂSLARU...............................................................................................
NICOLAE GOGA........................................................................................................................
NELU RUSU................................................................................................................................
LUCA DUMITRESCU ................................................................................................................
DUMITRU SOLCAN ..................................................................................................................
SEBASTIAN MOCANU .............................................................................................................
PREOTUL ORTODOX VALERIU ANTAL...............................................................................
DIACONUL TEODOR BEJ.........................................................................................................
ION SCURTU..............................................................................................................................
DIACONUL ILINESCU..............................................................................................................
NICOLAE SIMIONESCU ...........................................................................................................
MARIN TUCĂ.............................................................................................................................
SFINTELE PAŞTI ÎN MINA BAIA SPRIE ................................................................................
PREOTUL GRECO-CATOLIC LELUŢIU .................................................................................
100 STUDENŢI SOSIŢI ÎN LAGĂR ..........................................................................................
LUCRĂTOR ÎN MINĂ................................................................................................................
ION BUJOR .................................................................................................................................
INTERVENŢIE PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIRI..............................................................................
LA MINA NISTRU......................................................................................................................
PE GALERIE LA VAGONETE ..................................................................................................
ORTINSKI ...................................................................................................................................
INSPECŢIE ÎN LAGĂR ..............................................................................................................
ABUZURI OFICIALE .................................................................................................................
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
455
GREVA........................................................................................................................................
CU TRAIAN COLHAN ÎN CELULĂ .........................................................................................
SPERANŢE..................................................................................................................................
PREOTUL IOAN BERGHIANU.................................................................................................
O DESTĂINUIRE FRUMOASĂ.................................................................................................
LA IAŞI........................................................................................................................................
REÎNTORS LA AIUD .................................................................................................................
CU CONSTANTIN GANE..........................................................................................................
RICI (RICHARD) HILARD.........................................................................................................
SINGUR.......................................................................................................................................
DIONISIE FOTINO.....................................................................................................................
JUSTIŢIE ŞI PROCESE LA NOI ................................................................................................
NAE COJOCARU........................................................................................................................
CU ALŢI DEŢINUŢI...................................................................................................................
NOI ARESTAŢI SOSIŢI LA AIUD ............................................................................................
DOCTORUL AUREL MARIN....................................................................................................
PROFESORUL GHEORGHE MANU.........................................................................................
PEDEPSIT DIN NOU CU ZECE ZILE .......................................................................................
REMUS BELU.............................................................................................................................
CU PRINŢUL ALECU GHICA...................................................................................................
GHEORGHE CALCIU DUMITREASA .....................................................................................
DIN NOU O PEDEAPSĂ DE 18 ZILE........................................................................................
EMERIK ŞIPOŞ ÎN TEMNIŢĂ...................................................................................................
CU ALŢI CAMARAZI ................................................................................................................
PETRE PANDREA......................................................................................................................
ÎNTR-O NOUĂ IZOLARE..........................................................................................................
VASILE STOIAN ........................................................................................................................
PREOTUL IOAN BERGHIANU.................................................................................................
CU NICHIFOR CRAINIC ...........................................................................................................
CU ALŢI CAMARAZI ................................................................................................................
IAR SINGUR ...............................................................................................................................
REEDUCAREA...........................................................................................................................
LA GRĂDINĂ ÎN CONTINUARE .............................................................................................
Preot Nicolae Grebenea
456
ÎNTÂLNIRE CU PREOTUL BĂCĂUAN CONSTANTIN CRIŞAN .........................................
AIUD, ÎNTÂLNIRI NESPERATE...............................................................................................
ELIBERAREA.............................................................................................................................
Multumesc cu recunostintă celor ce , putini, în aceste
împrejurări grele si opresive au rămas drepti, cinstiti, neopresori
si chiar binevoitori.
Cer binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toti cei ce au
fost cu mine si mai sunt vii, precum si pentru cei ce m-au păzit.
Rog pe bunul Dumnezeu să ierte păcatele tuturor ce au
murit în timpul perioadei mele de pedeapsă si după aceea la
Aiud, în lagăre, la canal si în alte locuri de suferintă si chin, din
orice neam si de orice credintă ar fi fost ei.
Fie ca acesti morti să dea rod si să fie o temelie tare
pentru o Românie de mâine, curată si sfântă, o jertfă bine
primită de Dumnezeu pentru învierea din morti a neamului meu
românesc!
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
Preot Nicolae Grebenea
VOLUMUL 1
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
PREFAŢĂ
Trăim într-un veac agitat, plin de mari prefaceri si
fărădelegi.
Luminată de dumnezeiestile învătături ale Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, lumea, din beznele în care era, s-a ridicat
treptat la cunoasterea adevărului, a binelui, la respectul omului,
la un frumos progres moral si spiritual.
S-a putut realiza o cultură si o civilizatie crestină. S-a iesit
la lumină. Omul nu mai e idolatru; nu mai e jertfit zeilor.
Femeia nu mai e roaba bărbatului. Toti au devenit fii ai lui
Dumnezeu.
National, progresul a mers lent si cuceririle spirituale si
sociale s-au făcut cu jertfe mari. Bunăoară, românii ardeleni abia
în 1848 au iesit din iobăgia austriacă. Şi România abia în 1878 a
iesit de sub suzeranitatea Turciei.
Un salt enorm s-a făcut în 1918, după primul război
mondial, când s-a proclamat principiul autodeterminării
popoarelor, în urma căruia s-au format statele nationale.
Dar după al doilea război mondial s-a produs o cădere
neasteptată, o prăbusire care ne-a dat înapoi cu sute de ani: 100
de milioane de oameni au fost vânduti sovieticilor fără stirea lor.
Poate fi ceva mai nedrept si mai înspăimântător?
Şi totusi, trei oameni de stat, cinici si mari betivani, au
putut face acest act rusinos. Socotindu-se atunci stăpâni ai lumii,
s-au suprapus puterii lui Dumnezeu pe care L-au tăgăduit prin
actul lor.
Cutremurătoarea fărădelege s-a făcut din necredintă si
tăgăduirea existentei lui Dumnezeu. Deci au venit marile dureri
si suferinte ale popoarelor care au pătimit în temnitele si lagărele
comuniste. Prin aceasta s-a restabilit echilibrul spiritual al lumii.
Detinutii au ajuns în asupriri si mari cazne, în marile lor trăiri
Preot Nicolae Grebenea
4
interioare să înlăture îndoielile, si să capete pas cu pas
certitudinea existentei lui Dumnezeu. În conditii extreme de
distrugere, ei au rezistat si zeci de ani, desi toată stiinta lumii
arată că într-un astfel de regim nu se poate rezista mai mult de
un an. Cum au putut rezista atât? Prin puterile lor? Nu! Ci prin
ajutorul ce l-au primit de la Dumnezeu. Prin harul Sfântului
Duh. Ei au trăit sub scutul lui Dumnezeu si au ajuns la
convingerea deplină, desăvârsită, că Dumnezeu este. Dar nu
numai că El este, ci si că El ajută, apără, sprijină pe cei ce-L
iubesc. Şi stă si de vorbă cu ei, căci L-au adus pe Dumnezeu în
inima lor.
Supravietuirea detinutilor, după dramaticele suferinte prin
care au trecut, este o dovadă peremptorie a existentei lui
Dumnezeu. Ei sunt niste martori ai existentei lui Dumnezeu si ai
nebuniei tăgăduirii existentei lui Dumnezeu, ei aduc lumii
mărturia lor, si ea e adevărată si sinceră, căci nu numai cuvântul,
ci ei însisi sunt această mărturie.
Această mărturie o aduc si eu care abia după 13 ani de
temnită am ajuns să am dovada existentei lui Dumnezeu si să mă
conving de realitatea existentei Lui. Şi să pot spune: eu nu mai
cred, ci stiu că există Dumnezeu. Nimeni nu-mi poate zdruncina
această convingere rezultată din fapte trăite, autentice.
Azi nori negri se ridică la orizont. Forte oarbe, satanice,
sunt în plină desfăsurare si luptă. Dumnezeu e tăgăduit de ele
mai mult ca oricând. Sfânta Lui Biserică, stâlpul adevărului, e
amenintată cu distrugerea ei. Însăsi rasa umană, care merge
acum înapoi, e amenintată în existenta ei. Acum ea se distruge,
lent, biologic si spiritual. Viitorul apare nesigur. Şi nici un profet
nu apare să arate lumii calea salvării ei.
Căutând în Biblie, găsim cuvintele lui Iisus: «Eu sunt
calea, adevărul si viata...» cei chemati spre mântuire stiu de
acum calea. Şi Hristos e Dumnezeu; atotputernic, nebiruit,
stăpân peste toate. (Isaia cap. 43, vers 3 si următoarele).
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
5
Prin acest jurnal dau si eu lumii o mărturie despre
existenta lui Dumnezeu, nu spre lauda mea, ci spre slava lui
Dumnezeu si întărirea oamenilor.
Sursum corda!1 Ridicati-vă! Dumnezeu e viu în vecii
vecilor.
La planurile întunecate care se pot tese în diferite oficine
ascunse, neamul meu poate găsi singurul sprijin, statornic si
nedezmintit, numai în Dumnezeu. Întoarce-te la El cu toată
inima si puterea, mărite Neam Românesc! Lipeste-te de El, căci
El este viata ta. Caută-te pe tine si fii ce ai fost.
Priveste drept în sus, spre lumină, fără a lua seama de
zarva din jur. Şi vei fi mântuit. Şi vei fi lumină pentru altii.
Pr. Nicolae Grebenea
Piatra Neamt, 18 august 1997
1 Sus să avem inimile!
Preot Nicolae Grebenea
6
ÎNCEPUTURI
M-am născut în Răsinari, vechiul sat românesc de la
poalele muntilor Sibiului, situat pe două râuri de munte
coborând din părti deosebite, Râul Caselor si Râul Ştezii, la o
depărtare de 12 kilometri sud-vest de Sibiu-Răsinari.
La nasterea mea, 25 octombrie 1905, satul Răsinari mai
era încă un sat frumos si vestit în Transilvania. Prin secolul al
XVII-lea, după cât se pare, era cel dintâi sat românesc din toată
Transilvania.
Asezat „în lături”, sub munti, dincolo de valul de miscare
a populatiei, ca mărime a fost ajuns si întrecut de satele, asezate
pe câmpie si la drumuri, din Banat, Arad sau alte locuri din
Transilvania; dar vechea lui faimă nu era încă depăsită.
Cel mai mare mitropolit al românilor ardeleni si poate al
tuturor românilor, Andrei, baron de Şaguna, macedonean de
origine, iubise această asezare neaos românească cu ciobani si
negustori, cu muncitori la pădure, harnici si isteti, toti plini de
credintă, cu unul dintre preoti cu totul luminat, de vesnic fericită
pomenire - Sava Popovici Barcianu, dintr-o familie vestită prin
preocupările ei de cultură natională. Marele mitropolit, după ce
avusese multe legături cu oamenii acestui sat, a dorit să fie
înmormântat printre ei, sub deal, între brazi. Cu pietate i-au
asezat truditul trup lângă „biserica cea nouă”, asa cum a voit.
Ţăranii acestia mândri îl iubiseră si îl ajutaseră cu bani, în
câteva rânduri, atât pentru drumurile lui la Viena la împăratul,
cât si pentru tipăriturile sale: Biblia, „Telegraful Român - foaie
săptămânală pentru popor”, etc. Multumiri ale „Măriei sale”,
căci asa se adresa atunci poporul din Transilvania vlădicilor,
mitropoliti sau episcopi, s-au găsit în turnul bisericii vechi.
Mormântul lui Şaguna era mândria Răsinarilor. Nimeni
din tot Ardealul nu mai avea astfel de sfinte moaste ce
străluciseră deopotrivă pe tărâmul stiintei, culturii si luptei
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
7
nationale. Numai satul Avrig, tot din apropierea Sibiului, se mai
putea mândri cu ceva asemănător: mormântul marelui dascăl
român Gheorghe Lazăr.
Aveau si motii niste moaste considerate sacre: ale celor
trei tărani: Horia, Closca si Crisan, care s-au ridicat singuri, să
sfarme jugul iobăgiei absolutismului habsburgic.
Motii mai au si pe Avram Iancu, Craiul Muntilor, eroul
neînvins în timpul luptelor din 1848-1849.
Să nu uităm pe Simion Bărnutiu si pe Andrei Muresanu ce
vor fi si ei, ca si altii de dinainte de ei si altii de după ei, marea
mândrie a locurilor unde sunt înmormântati. Fiecare cu mândria
lui.
Doctorul Ilarie Mitrea, colonel, ce ani îndelungati trăise în
Indonezia, Sumatra, Java, Celebes, insule sub stăpânirea
Olandei, si de unde adusese la Bucuresti o grămadă de
minunătii, păsări si animale împăiate, precum si diferite pentru
muzeul de arheologie al tării, era si el atunci o altă mândrie, mai
mică, a Răsinarilor.
La nasterea mea, începuse să se remarce tânărul poet
Octavian Goga. El apărea la un moment suprem, tocmai când
lupta maghiarilor de deznationalizare a românilor era în toi. Ea
era dusă cu furie de prim-ministrul Ungariei, Ştefan Tisza (Tisza
Pistea, cum îl porecleau românii), asupritorul tuturor
minoritătilor din Ungaria, români, cehi, slovaci, sârbi, croati,
evrei, ce constituiau majoritatea populatiei din Ungaria Mare,
cum era numită atunci, tara în care, ciudătenie istorică rar
întâlnită, ungurii erau minoritari: 1/3.
Condeiul lui era o armă de luptă împotriva tiraniei
asupritoare si o mângâiere pentru poporul asuprit. Versurile lui
si tot scrisul lui erau ca o cuminecătură cu care se împărtăsea tot
românul ardelean spre întărirea trupului si a sufletului. Goga era
acum o nouă mândrie a Răsinarilor si nu numai a lor, ci a
întregii Transilvanii si Românii.
Preot Nicolae Grebenea
8
Tatăl meu, Dan Grebenea, născut în anul 1845 în Răsinari,
de mic trecuse cu oile peste munti pe la Râul Doamnei-Muscel
în Ţara Românească si a ajuns cu oile până în Dobrogea. Târziu
s-a putut întoarce acasă, în Transilvania, căci era delicvent la
legea recrutării la armată; numai când împăratul amnistiase pe
cei ce nu se supuseseră încorporării, a îndrăznit să se întoarcă
acasă si s-a însurat îndată la Răsinari cu biata mamă. El avea
vârsta de 44 ani, iar dânsa era fată tânără de 16 ani si jumătate,
fiică a lui Nicolae si a Stancăi Olariu, si nu voia să se mărite cu
un om mult mai în vârstă ca ea.
Dintre cei nouă copii ai mamei mele eu am fost al optulea.
Dar numai cinci dintre noi am ajuns mari, la căsătorie.
Tatăl meu era de origine macedoneană si se trăgea din
orasul Grebena din Macedonia. Strămosii lui emigraseră din
Macedonia în veacul al XVII-lea, din cauza asupririi turcesti, ca
negustori de vite. Acest lucru l-am înteles din povestirile tatii,
care si el era al optulea dintre cei nouă frati ai săi.
Bunicul meu după tată, Bucur, om aspru si viforos s-a
însurat cu Nuta, fiica „directorului cel mare”, Hămbăsan, cum
numea tata pe directorul de atunci al scolii primare din Răsinari.
Mama avea si ea frati pe Ion Olariu, căsătorit în Săliste,
unde avea o prăvălie, si pe Nicolae, ce a făcut studii universitare
la Budapesta si a ajuns avocat, judecător si notar public în
Petrosani, iar ca soră pe Dobra, tărancă, tot ca si mama, care
trăia în Răsinari.
Neamurile dinspre tata: Hămbăsenii si Ciucenii; cele
dinspre mama: Nicolae Giurcoi si Comse Mitrea.
Din cauza unui foc de la vecini ce ne-a aprins si nouă sura
si casa, mama a murit de tânără, suferind de inimă, în anul 1911,
în luna august, în vârstă de 38 de ani; iar eu am rămas orfan
când încă nu aveam sase ani.
Copilăria mi-a fost grea, fără mângâieri, având un tată
aspru, sever si neînduplecat, dar aveam totusi toate cele de
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
9
trebuintă pentru hrană si o viată modestă.
Şcoala primară am făcut-o în satul meu, cu învătători
români, unii consăteni, si cu un director, Frătilă, de o asprime
iesită din comun. Pe lângă loviturile cu trestia cu noduri aplicate
pentru greselile la citire, la limba maghiară, de la 5 la 20 lovituri
pentru citirea gresită a unei litere, mai aplica si lovituri în cap cu
cheia de la cancelarie, care erau îngrozitoare si datorită cărora
tot capul era numai trepte care nu au dispărut decât după anul
1925.
Din cauza acestor lovituri, la sfârsitul clasei a patra m-am
îmbolnăvit atât de grav, încât tata si cei ce mă vizitau se temeau
că voi muri.
Aveam febră mare. Directorul voise să cumpere niste
lemne de la noi, dar nu se înteleseseră la pret si acesta se
răzbuna acum pe mine, desi aveam note mari. Tata, care înainte
se arătase indiferent la bătăile neobisnuite ce le primeam, atâtat
si de niste colegi de ai mei ce veneau să mă vadă si spuneau:
„Bade Dane, de-l mai lasi pe Nicolae la scoală, îl omoară
directorul”, s-a dus furios la director acasă si i-a spus:
- Domnule director, ti-am dat copilul că să-l înveti scoală,
dar dumneata, pentru că nu ti-am dat lemnele cum ai vrut, te-ai
răzbunat pe copilul meu. Acum el e foarte bolnav, să stii: de
moare copilul meu, îti sucesc gâtul ca la o găină; de mâna mea
nu scapi.
Dar a scăpat, fiindcă după vreo trei săptămâni de suferintă
mi-am revenit.
Izbucnise războiul si unii învătători au fost dusi pe front.
Altii, ca Frătilă, au fost arestati si dusi în temnită la Seghedin si
la Vatz ca trădători, căci românii cu sentimente mai accentuate
românesti erau socotiti de unguri drept trădători.
Am continuat clasa a V-a si a VI-a tot în sat, cu preotul
Maniu Lungu, la fizică, si cu celălalt preot din sat, Emilian
Cioran, la istorie. Ambilor preoti le port o vie recunostintă. Ei au
Preot Nicolae Grebenea
10
fost nu numai dascăli de carte, ci si de inimă. La muzică cântam
cântece românesti totdeauna cu ferestrele închise, să nu ne audă
cumva jandarmii.
Am terminat cu bine clasa a VI-a primară cu nota
„Eminentiam”. Examenul de stat l-am dat în limba maghiară.
În anul 1919 Ungaria Mare era distrusă. Asupritorul
minoritătilor, Tisza, fusese ucis în revolutia izbucnită în Ungaria
sub conducerea lui Bela Kun. Ungaria se micsorase de ajunsese
de numai 93.000 kilometri2.
Principiul politic al autodeterminării popoarelor, pus în
circulatie de marile puteri biruitoare de după primul război
mondial, Franta, Anglia, America si Italia, a dus la
dezmembrarea Austro-Ungariei. Croatia, Bosnia si Hertegovina
deveneau ale Serbiei, care a primit un nume nou, Iugoslavia,
adică slavii din sud. România mostenea Transilvania cu o parte
din Banat si Bucovina. Cealaltă parte din Banat a trecut la
Iugoslavia. Cehii si slovacii formară un stat nou: Cehoslovacia.
Austria, ce fusese un imperiu, deveni ceea ce trebuia să
fie: un stat ce cuprindea austriecii, cu o suprafată de aproximativ
83.000 kilometri2.
În 1919 m-am dus la scoala normală din Sibiu. Era nevoie
de functionari români. Functionarii unguri, ca să saboteze
România Nouă, au refuzat în toată Transilvania să depună
jurământul de credintă noului stat român si au refuzat să mai
lucreze. Era greu.
Ungurii, cu morga lor veche, erau în expectativă. Voiau să
vadă cum va putea merge noul stat în care de jure2 erau cuprinsi.
Criticau. Se îndoiau că România va putea merge înainte. Dar ea
a mers.
Unii profesori de liceu au trecut la universitate, unii
învătători au fost promovati profesori si trebuiau să facă cursuri
2 De drept
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
11
de pregătire pentru ei.
S-a format în cadrul armatei un regiment de căi ferate ca
să asigure mersul trenurilor si apărarea acestora de sabotaje.
Toate mergeau încet, dar bine.
Din această necesitate de slujbasi români am intrat la
Şcoala normală din Sibiu împotriva dorintei tatălui meu care
voia să mă facă cioban sau negustor, care, după părerea sa, era
un om independent si nu pândea francul la lună ca functionarii.
Am fost primit în clasa a II-a, ca unul ce făcusem sase
clase elementare.
Şcoala, neavând o clădire a sa, trebuia să functioneze întro
fostă cazarmă de honvezi3, pe malul Cibinului, râul ce trece
prin oras.
Directorul, Vasile Stan, mot, profesor de pedagogie, avea
si un doctorat în filosofie luat la Jena în Germania. Era un om
excelent, cu principii pedagogice evoluate. Şcoala era
confesională, cu băieti si fete în aceeasi clasă. Desi scoală mixtă,
s-a putut observa o atmosferă serioasă, de bună purtare si respect
între sexe, ce ar putea uimi astăzi. Mai toti eram tineri săraci, dar
cei mai multi aveam burse. Mai trebuia totusi să plătim unele
taxe, lucru care pentru mine a fost foarte greu când am trecut în
clasa a V-a. Era o plăcută emulatie între băieti si fete si pot
spune că în genere fetele erau mai silitoare decât noi, băietii.
Nu pot uita o excursie pe care am făcut-o în anul 1922 în
cadrul scolii, pentru unificare culturală si natională, în unele
orase ale tării. Am plecat vreo 82 de elevi, băieti si fete,
îmbrăcati în costume nationale transilvane din diferite regiuni,
condusi de directorul scolii si de câtiva profesori. Dirijorul
corului era talentatul compozitor Timotei Popovici, profesorul
nostru de muzică. Atunci am cunoscut o parte din tară. Până
atunci nu cunoscusem decât Sibiul, orasul Drăgăsani si
3 Infanteristi unguri
Preot Nicolae Grebenea
12
Râmnicul Vâlcii. În toate orasele prin care am trecut am dat
concerte de cântece nationale, foarte audiate si apreciate. Traseul
nostru a fost: Focsani, Bacău, Roman, Iasi, Galati, Brăila, Ismail
si Tulcea. Pentru mine totul a fost foarte instructiv. Asa am
cunoscut Regatul: Moldova, Muntenia, Basarabia si Dobrogea,
cu locurile si cu oamenii ei. Multimea evreilor în Moldova si
faptul că stăpâneau comertul în cea mai mare măsură acolo, miau
atras atentia în chip deosebit.
Prefectii judetelor si notabilitătile orasului ne întâmpinau
la sosire si ne spuneau cuvinte de bun venit, dându-ne cel putin
o masă pe spezele lor. Iar noi le aduceam salutul frătesc al
Transilvaniei.
Desi scoala noastră era de 8 clase (în vechiul regat atunci
scolile normale erau numai de 6 clase), ne-am mirat că pe la
mijlocul anului scolar 1924-1925, pe când eram în clasa a VII-a,
am fost anuntati că vom termina clasa a VII-a si, din nevoia de
cadre didactice, ne vom prezenta la examenul de diplomă de
învătător odată cu clasa a VIII-a. Astfel, în iunie 1925 am
terminat două serii de elevi: clasa a VIII-a si clasa a VII-a si la
diplomă am dat examenul împreună. Am absolvit
Toamna, din dorinta de a cunoaste tara, nu am luat un post
de învătător în Ardeal, ci în Moldova, în comuna Văleni din
judetul Roman.
Aici îsi avea mosia Baronul Stârcea. Rezervat si distant,
nu avea relatii cu învătătorii din sat. Căsătorit cu Văleanca,
boiereasa locului, româncă bună ce tinea legătura cu poporul, el
era un înstrăinat. Un contact cu cei trei învătători si cu preotul ar
fi fost rodnic pentru popor. Dar el a lipsit. Mi-a plăcut cariera de
învătător si cu drag am învătat un an pe copiii din clasele I-a si a
V-a. Rezultate frumoase.
Dar nevoia de a nu mai învăta pe altii si de a merge mai
departe m-a făcut să mă înscriu ca student la Teologie, la Sibiu,
în toamna anului 1926.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
13
STUDENT LA ACADEMIA TEOLOGICĂ
„ANDREIANĂ”
Teren nou de lucru, profesori noi.
Cursurile au început să mă pasioneze de abia în anul III.
Dar profesorii au fost excelenti. Niste adevărati părinti, iar
unii stiau si multă carte.
Rectorul, Eusebiu Rosca, un bătrân profesor de drept
canonic, era de o corectitudine dusă la ultima limită.
Când a fost înlocuit cu profesorul Nicolae Colan, m-a
chemat să-mi ridic actele si mi-a dat si ultimele „drepturi” acolo:
un timbru de 25 de bani.
Aurel Crăciunescu, bănătean, avea cultură germană, preda
Isagogia4 Vechiului si Noului Testament si Arheologia, era
blând si smerit ca un sfânt. Ilie Belentă, profesor de istorie,
savant în istoria universală a Bisericii Ortodoxe, cunoscător în
multe domenii, mare ortodox, caracter ferm, credintă mare. Iosif
Hradil, profesor de dogmatică, de origine cehă, catolic trecut la
ortodocsi, căsătorit, spirit luminat, conducea si internatul
teologic, manifestând deosebite tendinte de detectiv si de
spionare a studentilor ce uneori mai săreau peste ziduri,
întârziind noaptea în oras. Nicolae Colan, profesor de
hermeneutică si de exegeza Noului Testament, brasovean, cu un
talent literar deosebit, unea severitatea cu blândetea si
bunăvointa. A ajuns episcop la Cluj, apoi Mitropolit al
Ardealului. Grigore Cristescu, profesor de morală, oltean, cu o
inteligentă sclipitoare, predicator de înaltă clasă, dar putin
statornic în atitudini mari. Nicolae Neaga, profesor de ebraică,
om modest cu o inimă de aur si cu o serioasă pregătire
4 Studiul
Preot Nicolae Grebenea
14
profesională. Nicolae Terchilă, profesor de filosofie, tânăr, abia
sosit cu o nemtoaică de la Jena, sotia lui. Caracter frumos, nici o
prefăcătorie, sincer si limpede ca cristalul. În ultimul an ne-a
venit si Dumitru Stăniloae, strălucitul scriitor si dogmatist de
mai târziu. Tânăr entuziast, spirit viu, era o figură care promitea.
Candid Popa, un om cu adevărat candid, a predat patru ani
muzica bisericească. Nicolae Oancea, cunoscutul compozitor,
ne-a predat si el muzica profană. Scund, slăbut, era plin de nerv,
vesel si plăcut. Ambii ne-au lăsat frumoase amintiri. Spiridon
Cândea, începând cu anul II, a fost economul Academiei
noastre. El supraveghea si masa în refector5.
Masa studentilor era bună, gustoasă, totdeauna curat
pregătită, dar uneori insuficientă pentru a satisface cerintele unor
tineri încă în dezvoltare. Studentii erau proveniti din absolventi
de scoală normală cu 7 si cu 8 clase, din absolventi de liceu si
din absolventi de liceu cu bacalaureatul.
Academia teologică avea o societate de lectură la care se
prezentau lucrări literare sau teologice ale studentilor. Ea dădea
si o serbare publică în sala de la prefectură în fiecare an, în
ajunul zilei Sfântului Andrei, care era patronul Academiei
noastre.
Societatea de lectură era condusă de un comitet condus de
un presedinte activ, ales de studenti dintre studentii din anul IV,
dintr-un bibliotecar prim si un al doilea bibliotecar, un casier,
doi notari de sedintă, numiti si secretari, si o comisie literară
compusă din câte doi membri studenti din fiecare an, toti sub
presedintia unui profesor al nostru ca presedinte de onoare.
Din anul II si până la terminare eu am făcut parte din
comisia literară ca reprezentant al anului meu împreună cu un alt
coleg de an.
Am terminat facultatea cu bine, încântat de frumusetea
5 Cantină
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
15
teologiei; nu am fost totusi aprins de un zel sfânt de cunoastere
si de trăire crestină. Mă pasionau unele probleme dar nu
îndeajuns de mult. Eram cald, dar nu încă fierbinte. De aceea,
risipeam destul timp si cu sahul sau cu alte jocuri, uitând de linia
mai înaltă pe care trebuia să mă avânt.
Terminând studiile în anul 1930, am fost trimis ca profesor
de religie la gimnaziul din Lupeni, pe considerentul că am
vocatie didactică. Ca profesor am fost foarte activ si am predat
religia si în scolile primare din oras.
Am condus societatea crestină „Oastea Domnului”, având
două sedinte pe săptămână, cu subiecte religioase si cântări cu
acelasi caracter. Societatea „Oastea Domnului” era un organ al
Bisericii creat de Mitropolia Sibiului pentru înviorarea credintei
la noi. Am organizat conferinte publice, în cadrul „Oastei
Domnului”, cu subiecte cultural religioase, cu serbări si cântece.
Dar si în afara „Oastei Domnului” am mai tinut unele conferinte
cu subiecte adecvate mediului muncitoresc al orasului care era
de atunci un oras muncitoresc de 16.500 locuitori. În anul 1933
mi-am pregătit foarte grăbit diferenta de liceu împreună cu
Minerva Dăncăsiu din Răsinari. Tot atunci, toamna, ne-am luat
si bacalaureatul învătând tot împreună. În perioada 1933-1934
eram profesor la Petrosani.
În intervalul 1934-1935 mi-am făcut stagiul militar
deoarece încă nu eram preotit. Am fost elev al Şcolii Militare de
Infanterie din Ploiesti. După ce am terminat-o cu bine, în 1938
mi s-a dat gradul de sublocotenent, „ofiter în rezervă”.
Delegat de Mitropolia Sibiului, începând din anul 1936 si
până în septembrie 1938, am organizat o parohie ortodoxă în
Bicazul ardelean, judetul Ciuc. Aici a trebuit să mă zbat, să alerg
si să lupt mult. Am lucrat cu râvnă si avânt si am obtinut
frumoase rezultate. Am obtinut loc pentru biserica ortodoxă ce
urma a se clădi în Bicaz-Centru. Către această biserică ortodoxă
s-au îndreptat multi credinciosi de la greco-catolici si de la
Preot Nicolae Grebenea
16
baptisti, acestia din urmă fiind peste două sute de familii.
Era o atmosferă duhovnicească plină de avânt, pentru
trecere la Ortodoxie. Se astepta doar momentul prielnic trecerii.
Influenta duhovnicească moldoveană se simtea în Bicazul
ardelean.
Acolo am întâlnit români în vârstă de peste 50 de ani care
stiau că au fost născuti si botezati ortodocsi, dar nu stiau
momentul când s-au trezit că în acte erau de acum grecocatolici.
Rezultă că ei au fost trecuti în confesiunea grecocatolică
după anul 1894, în perioada bătăioasă a primului
ministru ungur Ştefan Tisza, cel mai aprig dusman asupritor al
minoritătilor din Ungaria Mare, împreună cu tatăl său, Koloman
Tisza.
Prin nemaipomenite presiuni si asupriri ungurii luptau cu o
furie sălbatică pentru deznationalizarea minoritătilor, spre a
ajunge la majoritate si a putea justifica dreptul lor de guvernare
si stăpânire.
Ungurii au considerat că trecerea la biserica catolică e un
prim pas pentru maghiarizare. Totusi multi români grecocatolici
s-au dovedit buni români, patrioti si luptători plini de
avânt pentru idealul national si interesele neamului românesc.
Prin intermediul bisericii greco-catolice au cunoscut cultura
apuseană si institutiile ei pe care le-au pus în slujba neamului
lor.
În anul 1936 am luat contact cu Miscarea Legionară si am
devenit membru al ei. Nu făcusem încă politică. Asistam la
luptele politice dintre diferite partide de la noi ca un observator
neangajat si eram cu totul nemultumit de coruptia
politicianismului românesc de după primul război mondial.
Fusesem solicitat să intru în marile partide de atunci:
Partidul Liberal si Partidul Ţărănesc, dar felul lor de lucru nu mă
satisfăcea. Ele erau partidele de guvernământ si intrând în ele
puteai astepta, când veneau la putere, avantaje materiale. Dar eu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
17
nu urmăream astfel de avantaje.
Partidul National Ţărănesc, provenit din fuziunea
Partidului National (compus mai ales din ardeleni) si Partidul
Ţărănesc, condus de Ion Mihalache (compus mai ales din
regăteni) cu revendicări sociale serioase si voind un stat tărănesc
la noi - fusese o mare sperantă a tării. Se spunea: „vor veni
ardelenii cei cinstiti si va fi o redresare morală a întregii tări”.
Dar, venit la putere în 1928, prin câstigarea alegerilor, el a fost o
deceptie.
Presedintele partidului, Iuliu Maniu, avocat de profesie,
luptător nationalist în timpul ungurilor, combativ si energic, bun
luptător, era acum în opozitie. La putere s-a dovedit fără
initiativă, moale, protocolar; presedinte, dar nu comandant. Iar
unii dintre ministrii lui s-au arătat coruptibili si afaceristi dornici
de îmbogătire.
Visul cinstei si al onestitătii s-a stins repede.
Maresalul Alexandru Averescu, cel mai mare general din
războiul nostru de întregire 1916-1918, ce iesise din război cu
un prestigiu enorm si guvernase de câteva ori tara, după venirea
la putere a regelui Carol al II-lea în iunie 1930, luând o atitudine
deschisă contra abuzurilor regelui Carol al II-lea, si-a înlăturat
orice sansă de a mai guverna. De aceea, Octavian Goga, omul
lui cel mai de valoare, văzând cum dispar sansele unei guvernări
în urma conflictului cu regele, l-a părăsit.
Celelalte câteva partide, ca: Partidul Lupist al doctorului
Nicolae Lupu, Partidul Agrar cu Argetoianu, Liga Culturală a lui
Nicolae Iorga, fractiunea din Partidul Liberal a lui Gheorghe
Brătianu, profesor de istorie si fiu nelegitim al lui Ionel
Brătianu, Liga Apărării Nationale a lui A. C. Cuza, ce se unise
cu Octavian Goga, ca si Legiunea Arhanghelului Mihail a
avocatului Corneliu Zelea Codreanu, erau la acea dată, în 1936,
prea mici ca să ia singure puterea.
Nimic deosebit nu vedeam la aceste partide, cu exceptia
Preot Nicolae Grebenea
18
ultimului.
În ce priveste Partidul Comunist de la noi întemeiat în
1921, era interzis prin lege si functiona subversiv. Venea cu
revendicări sociale revolutionare si doctrina materialismului
istoric, cu dascălii socialismului Marx si Engels, si cu Lenin, ca
ultim doctrinar, sub influenta Rusiei - care nu acceptase
revenirea Basarabiei la patria mamă si dorea să o reanexeze la
Uniunea Sovietică. Partidul Comunist fusese silit să introducă în
programul său un articol prin care luptau să se distrugă granitele
tării noastre, asa cum se constituiseră prin tratatele de la
Versailles si Trianon, ca unele ce înglobau teritoriile străine
tării, lucru ce a dus imediat la punerea partidului în ilegalitate si
interzicerea functionării lui. După reluarea Basarabiei de către
Uniunea Sovietică si a Cadrilaterului de către Bulgaria, acest
articol a fost scos din programul partidului, dar atrăsese pe multi
străini care vroiau prăbusirea granitelor noastre.
*
Dar spre a întelege aderarea mea la Miscarea Legionară,
Garda de Fier numită acum, datorez câteva explicatii prealabile
cu privire la starea de coruptie din tară, Carol asasinul si
camarila, Elena Lupescu si evreii.
La sfârsitul primului război mondial numărul evreilor în
România era mare dar nu de temut. El a crescut prin adaosul
celor din Transilvania, Banat si Bucovina, dar nici acum nu era
înspăimântător. Însă în mai putin de doi ani si jumătate ei au
devenit o primejdie natională: numărul lor a crescut imens nu
prin nasteri, ci prin „infiltrări” în tară peste granită, cumpărând
organele administrative de stat. Evreii de la noi au devenit după
1921 o mare primejdie din mai multe motive:
1. Numărul lor prea mare spre a putea fi suportat de noi: în
decursul 1930-1940 tot al saptelea locuitor al patriei era evreu.
2. Sprijinul extern imens dat lor de francmasonerie si de
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
19
evreii de pe glob.
3. Solidaritatea lor internă exceptională si ajutorul dat la
sate de Cahal, organizatie pe judete a negustorilor evrei săraci,
spre a concura neloial pe negustorii români din locurile
respective si a-i ruina prin vinderea mărfurilor sub pret,
pierderea acoperind-o Cahalul până îl doborau pe român, si apoi
urcau din nou preturile.
4. Pentru lipsa de scrupule si coruptia pe care o întindeau
ca o pecingine peste toată tara, cu o viteză neasteptată.
5. Pentru îndrăzneala cu care voiau să ocupe locurile în
barouri, în medicină, în institutiile bancare si mai ales în toate
sectoarele economice lucrative.
6. Pentru cutezanta de a voi si a lucra pentru dominarea
presei la noi si dorinta de a îndruma neamul românesc pe directii
materialiste, ateizante, nepotrivite cu duhul său crestin iubitor de
Dumnezeu si de oameni.
7. Cumpărarea românilor slabi de înger, coruptibili,
creduli.
Dar această mare primejdie s-a accentuat după primul
război mondial si a dus la mari lupte între studentii români si
studentii evrei. Începutul luptei s-a făcut la Cluj de către
studentii de la Medicină, ce nu vroiau să fie coplesiti de evrei,
iar cu ei s-au solidarizat, sesizând primejdia, toti studentii
români de la toate facultătile si universitătile tării, cerând
numerus clausus pentru intrarea în facultăti. Deja în 1936
primejdia devenise imensă, evreii erau stăpâni peste 60% din
comert si 80% din industria tării.
Jumătate din presă era în mâinile lor. Unii intraseră si în
universităti.
Mai adăugăm un fapt foarte important: din 1930, odată cu
venirea regelui Carol al II-lea la cârma statului, românii nu mai
aveau o regină: aveau o cvasi-regină, evreică, pe Elena Lupescu,
Preot Nicolae Grebenea
20
ibovnica si întretinuta lui Carol al II-lea si prin ea influenta
evreilor a crescut enorm.
Desi bogati, la noi multi evrei, unii miliardari, ca
Auschnit, Aristide Blan, sefii presei evreiesti de la noi (de la
gazetele „Dimineata”, „Adevărul”, „Lupta”), apoi Fildermanii,
Calmanovicii (cu cea mai mare moară din România), si altii, nu
se găseste în România nici o institutie evreiască pentru toti
locuitorii tării si nici o fundatie, nici o bibliotecă publică, nimic
de interes public. Nimic pentru altii, totul numai pentru ei. Unde
te uiti nu vezi nimic de la ei; orice asezământ, când îl găsesti, e
românesc.
STATUL EVREIESC ISRAEL
Astăzi există un stat evreiesc chiar în vechiul pământ al
Canaanului, stat cunoscut sub numele de „Statul Israel”, dar
numit de evrei „Eret Israel”, adică „Pământul sfânt al lui Israel”.
Acest stat s-a întemeiat în anul 1948, cu sprijinul Statelor Unite
ale Americii si se întinde pe o suprafată de doar 20.000
kilometri2, adică nici o zecime din suprafata României. El a fost
recunoscut ca un stat independent.
Dar el nu a fost plănuit de marele sinedriu al evreilor să se
întemeieze pe locul strămosilor lor, între arabi, verii lor islamici,
care îi contestă azi, le fac mari necazuri si vor să-i distrugă.
Atunci unde au vrut să fie asezati? Între africani si
asiatici? Nu, ei pretindeau că merită mai mult, între popoarele
civilizate: în Europa, ca unii ce se pretind a fi cei mai destepti
oameni din lume; măcar atât doreau să li se dea.
Dar unde? În Moldova si Galitia, provincie din Polonia.
Acestea laolaltă trebuiau să fie teritoriul Statului Israel.
Astăzi se stie că Chamberlain, prim-ministru al Angliei,
le-a oferit în 1911 Uganda ca să întemeieze statul lor, spunândule
că ei, cu posibilitătile si cu spiritul lor de organizare, vor
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
21
putea face din acel pământ o tară minunată.
Dar marele rabin al Londrei, care a dus oferta Marelui
Sinedriu al evreilor, întrunit la Amsterdam în 1912 spre a
dezbate această ofertă, a fost dezarmat si, mai mult decât atât,
asupra lui s-a rostit blestemul pentru că a putut să coboare atât
de jos aspiratiile poporului evreu. Întors acasă la Londra, n-a
mai avut nici o trecere si într-un an a murit de tristete.
Atunci, în superbia lui, Marele Sinedriu a arătat că ei
merită a fi asezati în Europa si au si fixat locul spre a întemeia
statul lor.
Dar visul lor nu s-a realizat. În 1913 a izbucnit războiul
balcanic si în luna august 1914 primul război mondial si apoi
datele problemei au început să se schimbe. Vântul nu mai bătea
în pânzele aspiratiilor marilor rabini evrei.
Un lucru aparent ciudat: evreii tin la profetii lor si îi
cinstesc ca pe niste oameni inspirati de Dumnezeu. Au profetit
că ei „din cele patru vânturi” se vor întoarce acasă, adică unde
au astăzi statul. Marele rabin de atunci nu a vrut să urmeze
profetia si pregătea locul altundeva. Dar ea s-a împlinit peste
capetele lor, si când nu au mai putut face altfel, au acceptat
ultima solutie.
Iată cum cuvântul lui Dumnezeu se împlineste peste vointa
si împotrivirea noastră.
Dar cine a împiedicat crearea statului evreiesc la noi?
Miscările studentesti din 1922, Miscarea Legionară, si
câtiva gânditori ce au creat curente de opinie: filosoful Nae
Ionescu, poetul si marele eseist ortodox Nichifor Crainic cu
revista „Gândirea” de orientare spiritualistă, ortodoxă, si primul
poet si filosof antimaterialist Lucian Blaga. Apoi ivirea lui
Mussolini cu fascismul în 1922, în Italia, si a lui Hitler în 1933
în Germania, ambii antisemiti.
*
Preot Nicolae Grebenea
22
După primul război mondial, evreii de la noi, sprijiniti de
Apus, au cerut „împământenirea” la noi si absolut toate
drepturile românilor, fără nici o deosebire. Dar în 1921,
Parlamentul a manifestat o împotrivire sustinută. El a spus: au
fost cetăteni români; am avut războiul; să vedem cum s-au purtat
în război. Au apărat ei pământul tării ca si când ar fi fost al lor?
Să se aducă actele de la Statul Major al Armatei.
Maresalul Averescu, prim-ministru, a citit actele: din
25.000 de evrei mobilizati, 20.000 au fost dezertori, dar nu
numai dezertori, ci multi au fost si spionii nemtilor, arătându-le
unde ascund românii alimentele în pământ, semnele de
recunoastere ale acestora, etc.
În fata acestor acuzatii dovedite li s-a închis gura, dar nu
au renuntat. Tenacitatea lor sub zâmbete blajine era mare.
Au fost prinsi în Moldova 159 de cârciumari evrei
vânzând spirt negru, metilic, cu scopul de a îmbolnăvi pe
moldoveni. Asta în 1929.
Un proces mare care a început, nu a putut fi dus la capăt,
din cauza presiunilor foarte mari exercitate asupra procurorului
si judecătorului de instructie. francmasoneria a avut aportul său
în stingerea acestui proces ce dezvăluia planurile monstruoase
evreiesti.
Ştiind că Traian a adus în Dacia cu legiunile sale si ostasi
din Orient, evreii au început să pretindă că ei au venit în Dacia
cu legiunile lui Traian si deci au drepturi vechi aici la noi. După
războiul cu romanii în 70 d.Hr., condus de împăratii romani
Titus si Vespasian, evreii au fost spulberati din Palestina din
pricina deselor lor răzvrătiri.
*
O miscare de întoarcere a evreilor în „Pământul Sfânt”, se
născuse încă din secolul trecut. Aceasta era însă ca un zefir
subtire ce adia inimile simtitoare ale evreilor la citirea Thorei, a
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
23
Psalmilor, a sfintilor si marilor lor profeti si a tuturor cărtilor lor
sacre, pline de atâta mister, în care Dumnezeu era amestecat atât
de mult în viata acestui popor, atât de deosebit de toate celelalte
popoare, cum nu s-a întâmplat cu nimeni altul în istorie până
acum.
Această miscare s-a numit „Miscarea Sionistă” după
vechiul Sion, Ierusalimul, centrul spiritual al evreilor, unde acest
popor atât de paradoxal, atât de plin de credintă si de patimi
totodată, a ucis pe Hristos, Dumnezeu-Omul; iar pentru noi
rămâne ca locul cel mai sfânt din lume, unde s-a făcut pe Cruce
răscumpărarea neamului omenesc prin jertfa lui Dumnezeu
pentru noi, unde a fost minunea Învierii Domnului, Înăltarea,
Pogorârea Sfântului Duh si toate faptele minunate si pline de
slavă ce au dus la începutul unei vieti noi pe pământ.
Dar această miscare nu era la început o miscare reală, ci
doar un vis, o aspiratie vagă a inimii, nu o actiune si organizare
ci o sperantă numai de viitor.
Evreii se simteau bine în diaspora, în risipirea în care au
ajuns. După asuprirea în care au stat tăcuti, ca mortii, în Spania
si alte state din Apus, când au putut iesi la suprafată de la
„subsolul” existentei în care au stat câteva secole, au uimit
lumea prin forta lor. Deodată au devenit mari si puternici,
dispunând în mare parte de destinele popoarelor de pe glob.
Fiind puternici, cum ar fi putut atunci să renunte la lume,
la puterea si gloria lor, pentru un vis?
Dar numărul visătorilor crestea. Speranta prinse contur,
visătorii se organizară si de acum iată o miscare vie în actiune.
Ea pregăti pasii lent, si mai târziu cu furie fanatică, creării
statului Israel.
Nici cei mai destepti evrei rationalisti ca „părintii
comunismului”, nu au prevăzut împlinirea acestui mare act
istoric al lumii, care azi dă atât de mult de lucru lumii.
Dar profetii l-au prevăzut si el s-a împlinit la sorocul său.
Preot Nicolae Grebenea
24
Piatra Neamt, 2 august 1987
CAROL AL II-LEA
Ca fiu mai mare al regelui Ferdinand si al reginei Maria, în
chip firesc el trebuia să urmeze la tron tatălui său.
Dar ca tânăr se dovedise un destrăbălat si un stricat dintre
cei mai lipsiti de orice frână si scrupule, el se vădea violent,
extrem de voluntar, trecând peste orice lege.
În războiul nostru de întregire el a avut în Moldova
comanda unui regiment. Ne găseam în cea mai critică situatie,
presati de nemti să fim cuprinsi cu totul. Orice greseală ne putea
fi fatală, de aceea toti erau cu o atentie mare. Dar când generalul
Averescu inspectă frontul în sectorul regimentului printului,
ofiterii lipseau din transee. Surpriză, nebunie sau inconstientă?
De toate! Printul îi adunase într-un transeu si jucau cărti. Un
atac neasteptat al nemtilor, ce ar fi pornit în acel loc, i-ar fi putut
surprinde si ar fi căzut prizonieri, iar apoi ce ar fi dus la ruperea
frontului.
Apoi a dezertat de pe front si a fugit la Odessa, unde s-a
însurat cu o moldoveancă frumoasă, Zizi Lambrino, căruia
îndată i-a făcut un copil ce a căpătat numele de Radu.
Dar după război fu silit să divorteze, căsătoria fiind
morganatică si nepermisă de statutul familiilor regale. Acestea
urmau a se căsători între ele si nu cu persoane din clase mai
inferioare.
Spre a-l reeduca, a fost dus să facă ocolul lumii cu un
colonel distins, dar nimic nu s-a prins, tot robul simturilor a
rămas: desfrânat si betiv, neascultător, pretentios si obraznic. S-a
însurat oficial cu printesa Elena, sora regelui Greciei. Dar nu-si
iubea sotia. Cunoscu pe evreica Elena Lupescu de care se
îndrăgosti nebuneste si de atunci sotia lui îl pierdu ca sot, desi îi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
25
făcuse un copil, pe regele Mihai.
Temându-se că el ar putea fi un rege nefast, cum spre
nenorocul nostru a si fost, regele Ferdinand fiind bolnav întruni
un consiliu de coroană în 1926, în care sefii marilor partide de
atunci si însisi părintii lui constatară că printul Carol e nevrednic
să se suie pe tronul tatălui său si hotărâră alungarea lui din tară.
La un an regele muri. Fiul lui Carol al II-lea, Mihai, născut
în anul 1921, în luna octombrie, copilas, fu proclamat rege, sub
o regentă tripartită: Ion Buzdugan, presedintele Curtii de
Casatie, Miron Cristea, Patriarhul României, si unchiul lui,
printul Nicolae. Regina Maria nu intră în regentă.
Regenta însă mergea prost: unul singur voia să urmeze o
linie mare, dar era majorat de către ceilalti doi: Patriarhul, om de
lume si printul Nicolae, care s-au dovedit sub nivelul marilor
răspunderi ce le incumba.
Dar ce făcea în acest timp Carol care se stabilise la Paris?
Chefuri si orgii. Nici o revenire, se stricase si mai mult.
Totusi, împotriva oricărei logici, doar cu ideea că s-ar
putea potoli mai târziu si să devină „om de treabă”, unii
demnitari chiar dintre cei mai inteligenti, voiau să se întoarcă si
îi pregătiră calea acestei întoarceri.
La 6 iunie 1930 el descinse în Bucuresti venind cu avionul
si la aranjamentele fratelui său, printul Nicolae, nu fu arestat si
trimis înapoi. Parlamentul tării îl acceptă ca rege în 8 iunie.
Ah! Zi fatală, 8 iunie, zi plină de nenoroc, zi de doliu
pentru neamul românesc. Cum ai putut să apari în istoria
neamului meu? Ce slăbiciuni omenesti si interese josnice ti-au
permis sosirea?
*
Deci Carol al II-lea era rege.
De la început s-a pus pe jefuirea tării. Ţara
Hohenzolernilor: arghirofilia s-a manifestat în el cu putere. Din
Preot Nicolae Grebenea
26
toate voia să facă bani. Bugetele tării erau pentru el o vacă de
muls.
De prin 1929 până în 1938 media bugetelor statului român
a fost între 29 si 32 miliarde de lei. Numai în 1940 a atins cifra
de 40 miliarde lei. El si-a făcut o listă civilă pentru el si familie
astfel: pentru el 180 milioane lei anual, pentru regina Maria 60
milioane lei, pentru Mihai ca print mostenitor 40 milioane lui,
pentru fratele său Nicolae 20 milioane lei si pentru sora mai
mică Ileana 20 milioane lei. Erau zece domenii ale coroanei pe
care le exploata el, cu terenuri agricole, vii, păduri, helesteie, si
mai exploata si familia regală încă două domenii. Era în total o
suprafată de 163 mii de hectare, dacă retin exact cifra.
În acel timp un învătător primea 1800 lei pe lună iar un
profesor sub 4000 lei.
În general salariile functionarilor erau mici. Dar regelui nu
îi erau de ajuns. Desi avea datorii externe de plătit, din bugetul
tării el îsi aloca diverse sume fără justificare.
Ca să nu se observe furturile lui camuflate se obisnui să se
pună aceeasi persoană si la Ministerul Finantelor si la cel al
Economiei Nationale.
Prin 1934 izbucni un mare scandal public: afacerea Skoda.
Ce se întâmplase? Guvernul comandase din Cehoslovacia, de la
uzinele Skoda, armament de tot felul pentru înarmarea tării. Dar
doctorul N. Lupu, într-o sedintă a Parlamentului, tinută cu „usile
închise”, dezvălui faptul cel mai grozav: regele cu câtiva
demnitari furaseră banii. Stupoarea si durerea a fost imensă.
Unii parlamentari nu-si putură tine lacrimile.
Dezbaterile acestea din Parlament, care de obicei erau
stenografiate si se publicau în extenso, nu se publicară. Unii
luară cunostintă de ea din cartea doctorului Lupu „Afacerea
Skoda”.
Dar el nu era multumit cu o Românie ce se conducea după
o constitutie a tării, dorea mai mult, o dictatură. Constitutia îi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
27
îngrădea libertatea de actiune. Era însă greu să o îndepărteze si
să proclame dictatura.
Cumnatul său, regele Alexandru al Iugoslaviei, ajunsese la
dictatură dar nu cu voia sa ci silit de împrejurări. Între sârbi si
croati izbucniră lupte si ca să nu se distrugă unitatea tării, regele
găsi ultima solutie: dictatura. Dar în 1936 fu ucis.
Carol îl întrebă pe regele Alexandru dacă nu ar fi bine să
introducă si el dictatura, dar fu sfătuit să nu facă asa ceva: „în
dictatură intri, dar nu stii când si cum iesi din ea” i se răspunse.
Carol însă nu renuntă. El căuta să se ajungă la o situatie în
care să pară că e justificat a o face. Din nefericire găsi si oamenii
de mare calitate si prestigiu ce îl îndemnară să o facă, cum a fost
marele istoric Nicolae Iorga. Acesta l-a adulat tot timpul în
chipul cel mai josnic si i-a făcut propunerea direct: „Trebuie să
fii mai îndrăznet. Cuza a fost mai îndrăznet si era doar un
domnitor, tu esti un rege”.
Celui ce călca toate legile i se făcea o astfel de propunere
nebunească. De ce? Din gelozie! Renumele si reputatia lui
Corneliu Zelea Codreanu crestea mai ales în ochii tinerilor si el,
Iorga, nu suporta să-l întreacă cineva: i se părea că e umbrit, atât
de mare era la acesta păcatul mândriei.
Între timp regele astepta prilejul. În timpul guvernării
Goga-Cuza, din decembrie 1937 si 10 februarie 1938, încercă să
creeze lupta între legionari si cuzisti, prin omul nefast care a fost
ministrul de interne Armand Călinescu, dar nu reusi: legionarii îi
dejucară planul.
Atunci acest pungas, derbedeu, Carol al II-lea, a avut
nerusinarea să-i ceară lui Corneliu Z. Codreanu să-l facă sef al
Miscării Legionare, iar Codreanu să fie primul lui aghiotant.
Acest stricat în adâncuri, om al masoneriei, dorea să fie seful
unei miscări curate, care avea în vedere tocmai asanarea morală
a României: cresterea unui om nou, cinstit, corect, credincios,
viteaz, care să facă totul pentru tară.
Preot Nicolae Grebenea
28
Codreanu i-a răspuns că el nu are acest drept. Miscarea a
creat-o el si legionarii i-au jurat lui credintă si deci nu poate
încredinta conducerea altei persoane.
După acest răspuns, îndată Carol al II-lea a si hotărât
distrugerea Miscării Legionare si uciderea Căpitanului.
După aceasta înlătură guvernul si instaură dictatura,
suspendând Constitutia. Prigoni puternic pe legionari, ucise pe
Codreanu si pe multi alti legionari si guvernă dur. La început,
spre a nu înspăimânta poporul si a stârni o împotrivire prea
mare, îl puse prim-ministru pe slabul, nevolnicul si preabătrânul
patriarh Miron Cristea, care după ce schită o slabă
împotrivire regelui, sfârsi prin a accepta. Mustrat de Goga, de
Maniu, ca si de multi alti ardeleni vechi prieteni, guvernă chinuit
un an si apoi, voind să vorbească contra crimelor ce se făceau,
fu trimis la Cannes, în Franta, unde muri încărcat de regrete,
otrăvit de rege.
Regele îsi continuă actiunea. Luă în mână politica externă
a României si făcând pe ambasadorul trecu prin diferite tări ca
Franta, Anglia, Germania. Dădu asigurări tării că e apărată si că
e încinsă la mijloc cu un „brâu de fier”.
Veni si anul cel greu 1940. La 10 mai Germania atacă
Franta, care în sase luni fu dusă la capitulare printr-un armistitiu.
Anglia se temea să nu fie invadată si ocupată de nemti. Belgia,
Olanda, Danemarca, Norvegia erau ocupate de nemti.
Sovietele, printr-un ultimatum grăbit, ne somară la 26
iunie 1940 să predăm Basarabia si în decurs de trei zile să ne
retragem din ea. Găsiră că e cel mai oportun moment de a ne
soma, tocmai când francezii capitulară, temându-se ca nu cumva
mai târziu întorcându-se armatele germane din Franta, să
intervină. La Consiliul de Coroană ce se adună în grabă se
constată că acest sarlatan Carol al II-lea înselase tara. Laudele
lui fură un bluf: nici un brâu de fier, nici înarmare: gloantele nu
ajungeau mai mult de câteva săptămâni. Totul se dezumflă.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
29
Veni apoi dictatul de la Viena, 30 august, când se ceda
Ungariei jumătate din Transilvania si tot acum se ceda Bulgariei
două judete: Caliacra si Durostorul. Inimile tuturor plângeau.
Erau lacrimi peste lacrimi. Dar regele nu suferă.
La Consiliul de Coroană pentru cedarea Transilvaniei,
martorii au spus că regele fuma calm si linistit, burtos si obtuz si
nici cel mai mic semn de durere nu se observa pe fata lui. Nu-i
păsa! Ţara nu era a lui, el fusese numai exploatatorul. S-a
apreciat că furturile, împreună cu economiile lui, atinseseră cifra
de 66 miliarde lei. Nici toti hotii laolaltă nu au putut să fure întro
viată cât furase un om ce purtase coroana în zece ani.
La acest dezastru tara vuia în furie. Unii sefi de partide nu
mai acceptau. Legionarii se ridicară organizând demonstratii si
încercând să-l atace cu armele în palat. Garda personală nu a
vrut să tragă în multimi, cum ceru el.
Chemă pe Ion Antonescu, generalul de cel mai mare
prestigiu. Acesta îi luă o seamă de prerogative si apoi sub
presiunea străzii îl convinse să plece, asigurându-l de paza
personală si a bunurilor cu care pleca, de care era foarte grijuliu.
Fugi noaptea. Dar legionarii îl asteptau la Timisoara veniti cu
avionul, cu gândul să-l scurteze cu un cap, considerând că acest
cap de trădător nu stă bine pe gâtul lui de brută. Dar scăpă.
Trenul nu opri în gară si trecu ca fulgerul. Antonescu se tinuse
de cuvânt. Aventura se încheia. Rezultatul? Dezastrul de la noi.
Usurinta noastră ne-a pierdut.
PARTIDELE POLITICE ŞI POLITICIANISMUL DE
LA NOI
În 1918 se împlini un vis de veacuri scump tuturor
românilor: unirea tuturor într-un stat national, unitar si
independent.
Preot Nicolae Grebenea
30
România, în conflictul ce izbucni în Europa în 1914, care
angajă mai târziu si alte continente, după doi ani de neutralitate,
intră în luptă cu toate fortele sale, alături de Franta si celelalte
popoare ce se ridicară pentru apărarea dreptului si libertătii
popoarelor împotriva brutalitătii germane ce proclama „dreptul
fortei”.
Trecând granita pentru dezrobirea Transilvaniei, ea se
văzu izbită deodată de trupe cu totul superioare: maghiare,
bavareze si prusace, iar dinspre sud-est de trupe bulgare si
turcesti.6 Coplesită, armata noastră se adună cu greu si se retrase
în Moldova, părăsind pas cu pas teritoriul tării. Doar la Oituz
stăvili avântul puhoaielor năvălitoare.
La Mărăsti inamicul primi niste lovituri cutremurătoare,
ce-l înspăimântară, iar la Mărăsesti fu izbit de furia si ura
soldatului român într-un avânt atât de neasteptat, că-l uimi.
Frontul se stabiliză cu mici rectificări în favoarea noastră.
Armata română dădu dovadă de un eroism surprinzător si de o
rezistentă nesperată ce o remarcă în fata Europei ca pe una
dintre cele mai bune armate.
Jertfele românesti au fost mari, ba chiar imense pentru o
tărisoară de 7 milioane de locuitori: aproape 800.000 morti, unii
ucisi de gloante, altii de tifosul exantematic. Dar urmarea a fost
unirea cu Ţara a Bucovinei, Basarabiei si Transilvaniei. Era o
tară unitară, armonioasă, cu Carpatii la mijloc, cu dealuri si văi,
munti si sesuri, cu râuri sprintene. O plăcere să o privesti! O
desfătare să o străbati în orice anotimp!
Dar bucuria realizării i-a orbit pe multi, căci s-au apucat
de petreceri si desfătări în tară si în afara ei: la Paris, pe Coasta
de Azur, Italia si alte locuri. Uitară de unde au iesit si cu ce
jertfe, uitară mortii si schilozii si lacrimile ce au curs, uitară
6 La intrarea noastră în război în 1916, Franta si Anglia ne-au dat asigurări că
vor aduce trupe de la Salonic, ca noi să nu fim atacati de turci si bulgari, dar ei nu s-au
putut tine de cuvânt.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
31
tragedia prin care trecurăm. Petreceau sau se luptau pentru
putere, fără scrupule si cu multă înversunare.
Politicianismul de la noi dădea un examen urât în fata
natiunii. Ţara se împărti în partide ce-si disputau în alegerile
electorale puterea prin lupte serioase. Ţăranul, „talpa tării”, ce se
dovedise în război exact cum fusese poreclit, nu era destul de
răsplătit pentru eroismul si devotamentul lui. Iar apoi nu i-au dat
înlesnirile ce le merita. Evreii se întăreau, pozitiile economice
intrau tot mai mult în mâini străine din tară si din afară.
Cu regele Carol al II-lea, din anul 1930 încoace, situatia se
strică si mai mult; el se ocupa cu divizarea si înmultirea
partidelor.
Subsolul intra tot mai mult în mâini străine. Societăti
străine franco-anglicane, belgio-olandeze, franco-americane
intrară în exploatarea lui. Petrolul reprezenta una din marile
bogătii ale tării. România era socotită atunci a treia tară din lume
posesoare de petrol. Doar Venezuela si Mosul (Iranul si Irakul
de astăzi) o întreceau. Exploatarea petrolieră anuală întrecea
două bugete ale tării, cam 80 miliarde lei, iar capitalul străin
participa la exploatare în proportie de 94%, numai 6% era
românesc. Deci de acest bun al nostru se bucurau altii.
Multe mine au avut aceeasi situatie. Numai societatea
„Petrosani” de exploatare a minelor de cărbuni din Valea Jiului,
Lupeni, Petrila, Vulcan, Aninoasa, Petrosani etc, avea capitalul
românesc în proportie de 52% iar cel străin unguresc de 48%.
În industrie evreii atinseseră cifra record de 80%, iar în
comert reprezentau 60%. Cele mai mari bănci erau pe mâna lor,
jumătate din presă la fel.
Populatia României în 1940 atinse cifra de 20 milioane
locuitori, iar numărul evreilor se bănuia a fi cam de 2,3
milioane. Dar seful statisticii de la noi, doctorul Sabin Manuilă,
prezenta o cifră sub 900.000. Toti cei informati stiau însă cât de
departe de adevăr era această cifră.
Preot Nicolae Grebenea
32
Se pare că evreii nu renuntaseră încă în anul 1940 la
gândul de a-si crea statul lor în Moldova si Galitia, provincie a
Poloniei. Pozitiile lor erau încă puternice în România, cel putin
în prima parte a anului: regele Carol al II-lea francmason,
întretinuta lui, Elena Lupescu-Wolf, evreică, foarte influentă si
puternică, multe vârfuri intelectuale – ca Sadoveanu si
Argetoianu - captati de francmasonerie. Toti erau iudeofili si
sustineau interesele evreiesti, unii în mod deliberat, altii în mod
inconstient.
Ca să nu creeze panică si să fie cunoscut numărul lor mare
în România, evreii din Basarabia de declarau ca rusi, în
Dobrogea ca bulgari, în Ardeal ca unguri, în Banat ca sârbi.
Numai când Franta pierdu războiul si în iunie 1940
capitulă, când teama ocupării Angliei de către nemti printr-o
invadare prin surprindere era iminentă, numai atunci acest plan
al înteleptilor Sionului de a-si face aici statul se dovedi cu
neputintă de realizat.
*
Multi din tară nu-si dădeau seama după primul război
mondial de primejdia ce o reprezentau evreii de la noi pentru
dezvoltarea tării si siguranta ei, datorită faptului că pe lângă
evreii suportabili ce se găsiră în România după primul război
mondial, multi se înfiltrară în tară clandestin. România devenea
noul Canaan, unde fiii lui Israel o duceau de minune.
În mâinile lor intrau mereu noi sectoare de exploatare a
tării. Foarte uniti, toti lucrau pe o singură directie: cucerirea
lentă a tării. Dar ei nu voiau să o cucerească prin număr, aceasta
era cu neputintă încă, ci cucerirea se făcea economic si spiritual.
Şi într-adevăr, multi români intelectuali se jidoviseră, spiritul lor
era dominat de gândirea ebraică. Crestinismul li se stinsese sau
se alterase profund prin „datele” Talmudului si ale creatiilor
stiintifice si literare evreiesti.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
33
Desi apărea la noi „Buletinul antimasonic” ce demasca
mereu situatia evreilor de la noi si planurile lor perfide, precum
si metodele lor de lucru, cu toate că marele doctor Nicolae
Paulescu, fost profesor universitar la Bucuresti, îi demascase si
el în mai multe cărti dintre care cea mai importantă cu privire la
evrei este „Spitalul, Cahalul, Coranul si Francmasoneria”, lumea
ezita încă să ia o atitudine; dormea fericită că este o Românie
Mare. Uita că fără o atentă grijă, pândită din toate părtile, putea
fi răsluită si chiar pierdută, si vai de poporul care nu are o tară a
lui!
Desi asa numita „Generatie din 1922” deschidea lupta
contra evreilor din Universităti, ca să nu ocupe ei posturile în
stiintă si în cultură, si dăduse un semnal de alarmă impresionant,
lumea îsi vedea fericită de afacerile ei: nici o tresărire mai
profundă nu se observa la marile multimi.
Totusi imnul studentesc ce apăruse atunci:
„Studenti crestini din România Mare
Se îmbracă-n doliu neamul românesc
Jidanii ne sugrumă natiunea
Şi-avutul tării noastre-l jefuiesc
Din nepăsare azi să ne trezim…”
a aprins multe inimi si puse pe gânduri pe unii dintre cei
mai buni si dezinteresati fii ai tării.
Desi în 1927 apăru în România o miscare nationalistă cu
titlul „Legiunea Arhanghelului Mihail”, cu un program de luptă
împotriva evreilor de la noi si împotriva politicianismului venal,
alcătuită mai ales din tineri, evreii cu propaganda lor mincinoasă
stiau foarte bine să adoarmă lumea, iar prietenii lor din Franta si
Anglia, unde erau marii lor protectori europeni, interveneau
totdeauna la nevoie.
A fi nationalist si traditionalist părea multora ca ceva
întârziat, ca ceva vetust. Cum să te întorci înapoi când lumea
mergea înainte? Evreii din lume îsi propovăduiau nationalismul,
Preot Nicolae Grebenea
34
căci pentru ei valorile trecutului si traditiile lor nationale si
religioase încă mai păstrau caracterul sacru din trecut. Faptul că
evreii mai sunt astăzi un popor în lume, după atâtea secole de
trăire a lor „în risipire” în lume, se explică numai prin aceea că
ei si-au păstrat cu sfintenie, în cea mai mare parte a lor, traditiile
nationale si religioase. Faptul că ei sunt azi ceea ce sunt e
aproape un mister. Aderarea lor mistică la Thora si la Talmud si
în parte la Cabală, i-a „salvat”. Totusi ei sunt campionii
internationalismului. Această contradictie se explică prin spiritul
lor machiavelic. Cum ai putea altfel să-i faci pe ceilalti să nu
mai fie ceea ce sunt, iar tu să rămâi ceea ce esti? Pentru evrei
acesta este un mijloc de luptă, de răzbatere si de biruintă printre
popoare. Ei stiu prea bine că tu nu valorezi ceva decât dacă
rămâi ceea ce esti, dacă păstrezi ce-ti este propriu si deosebit de
altii, dacă rămâi original si păstrezi nealterate caracterele proprii,
adică dacă esti tu însuti.
A fi antisemit e incontestabil o greseală, un punct de
vedere fals. Tot asa e o greseală a urî orice popor sau neam, căci
sunt niste entităti pe care asa le-a lăsat Dumnezeu să se dezvolte.
A le urî înseamnă a lua o atitudine contra lui Dumnezeu.
Atunci cum a putut apare în România o miscare
antisemită? Vedeti, situatia din tară i-a dat nastere, conditiile
speciale în care se găseau românii si evreii în acel ceas. Ca
dovadă, astăzi schimbându-se conditiile nimeni nu mai e
antisemit. Ba cei mai multi români au un sentiment de caldă
simpatie pentru ei, oriunde s-ar găsi ei acum. Antisemitismul azi
apare ca fără obiect la noi si fără justificare.
Dar atunci ce era? Cum a apărut o miscare antisemită la
noi? Din ură? Nu. Din fanatism românesc? Nu! Dintr-o exaltare
a sentimentului national si un sovinism românesc? Nu! Dar din
ce atunci? Din instinctul de apărare al neamului românesc. Ea a
apărut ca o reactie la puterea crescândă a evreilor de atunci, la
noi. Dar ea ura evreul în sine? Nu. Ura moravurile, coruptia lor,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
35
tendintele lor de dominatie, spiritul lor de fraudă si de distrugere
a valorilor nationale. Asa cum ura pe politicienii români corupti,
tot asa ura si pe evreii corupti. Nu ura omul, ci atitudinea lui,
felul de a lucra. Erau si destui evrei la noi foarte cumsecade, iar
între ei si unii români s-au stabilit raporturi de sinceră si
statornică prietenie.
A mai fost ceva deosebit. Evreul de la noi nu era ca cel din
Franta, Anglia sau Ungaria. Cel de acolo se identifica într-o
mare măsură cu interesele acestor tări. Era evreu, dar era
totodată francez, englez sau ungur. Adera în mare măsură si la
interesele acestor popoare în care trăiau. Erau cu alte cuvinte
evrei-francezi, evrei-englezi, nu numai evrei-evrei.
La noi nu se identificau deloc cu interesele românesti; ba
multi se identificau cu interesele altor neamuri, desi trăiau la
noi. Această lipsă de loialitate e de neînteles la ei. Cum nu si-au
dat seama că vor trezi o reactiune?
Astfel, când la 26 iunie 1940, noi am fost somati de
Soviete să cedăm Basarabia si o parte din Bucovina, evreii s-au
identificat perfect cu interesele sovietice si s-au arătat de-a
dreptul dusmanii nostri în aceste teritorii, iar nu indiferenti.
Astfel la Cernăuti în prima zi de retragere a noastră au primit în
triumf pe sovietici, cu drapele rosii, cu flori, cu discursuri de
mare laudă si au manifestat atitudini dusmănoase fată de români.
Iar la retragerea noastră din Basarabia au uimit lumea prin felul
cum s-au manifestat. Pe soldatii ce întorceau acasă nu în vreo
formatie, ci singuri, au încercat să-i prindă si să-i dezarmeze si
asta nu numai bărbatii, ci chiar si grupuri de femei; au spart
sticle si le-au asternut pe drumurile de retragere ca să se taie caii
la picioare si să nu poată trage tunurile. Au dat informatii gresite
unora ce se retrăgeau cu materiale, ca să întârzie si să fie prinse
de rusi. Şi ceea ce a fost mai grav: în locuri ascunse grupuri de
evrei civili cu mitraliere, si pusti au întâmpinat unităti ale
noastre în retragere cu focuri în toată regula, ca într-un război
Preot Nicolae Grebenea
36
declarat, încât unitătile noastre au trebuit să ia pozitii de luptă cu
ei ca pe front.
În toate orasele basarabene sovieticii au fost întâmpinati
cu flori si discursuri ca cei mai mari prieteni. Acest lucru s-a
repetat si cu ocuparea oraselor noastre de sovietici în al doilea
război mondial: evreii le-au arătat o simpatie deosebită si i-au
făcut să înteleagă că erau asteptati.
Aceasta arată deplin că evreii de la noi nu erau cu nimic
legati de interesele neamului românesc.
În Franta evreii în ultimul război au luptat subversiv
alături de francezi contra nemtilor ocupanti; la noi îl sabotau pe
Antonescu si noaptea arătau cu oglinzi prin hornuri rusilor,
americanilor si englezilor întreprinderile industriale ce trebuiau
bombardate. Acolo erau cu tara în care trăiau; aici erau contra
tării în care trăiau, însă prieteni ai celor ce o loveau.
Ce-ar fi zis si ce-ar fi făcut francezii si englezii dacă acolo
evreii ar fi făcut asa? I-ar mai fi luat în brate? Sau i-ar fi stârpit
definitiv?
Unde mai pui că după război, în prima parte a guvernării
comuniste la noi, în posturi foarte puternice, ca ministri, prefecti
de judete, deputati, etc., tot ei au fost, si s-au arătat dusmani de-a
dreptul ai neamului românesc, rusofili până-n măduva oaselor,
voind alterarea culturii noastre, slavizarea ei si a noastră? Iar
unii prefecti evrei n-au vrut să primească ordine de la Bucuresti,
ci cereau în judetele lor ordine din Moldova de sub administratia
sovietică. Iar în foametea din Moldova din 1946 vagoanele cu
grâu si fasole trimise ca ajutor înfometatilor moldoveni de către
românii milostivi erau dirijate de evrei spre Constanta pentru a
merge în Israel, desi Israelul nu ducea lipsă de alimente. Dar
evreii nu uitau că sunt evrei si nu români.
În acest timp obrăznicia lor era imensă. Românii erau
intimidati. Ei, asociati cu ungurii din cadrele de sus ale
Partidului, dictau treburile la noi. Evreul tipograf Teohari
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
37
Georgescu era ministru de interne si omul ce înspăimânta mai
mult lumea la noi. Evreica Ana Pauker, o desfrânată notorie, era
ministru de externe de-o impertinentă si nerusinare fără egal.
Vasile Luca, secui din judetul Trei Scaune, maghiarizat,
prietenul evreilor, era ministru finantelor. Emeric Sipos, ungur
de la Oradea, jidovit, era seful Ardealului. Liuba Chisinevski de
la noi era verisoară primară cu doamna Stalin (si această evreică
era din familia Cagnovici) si avea telefon direct cu casa lui
Stalin. Ea cu bărbatul ei, simtindu-se „tari” la noi prin această
relatie, au făcut în acest timp un rău enorm neamului românesc.
Ei agitau, presau si cereau noi si noi condamnări la închisoare
pentru „curătirea” atmosferei si pentru asigurarea bunei
dezvoltări a „vietii” noi în România.
Toti cei ce serviră în diferite functiuni si demnităti erau
pasibili de a fi arestati acum fiindcă au servit regimurile trecute.
Evreii, la cererile rusilor, stăruiau să fie arestati toti fostii
senatori, deputati, primari ai capitalelor celor 72 de judete ale
României Mari care nu s-au aranjat cumva cu Partidul Comunist
până în anul 1946. Toti cei ce au servit în politie si erau în viată,
oricât de mare ar fi fost gradul lor, au fost ridicati si închisi,
nimeni n-a scăpat. Evreii erau răzbunători, tăiau în noi ca în
brânză; înselasem sperantele lor. Nu mai putea fi vorba acum de
un Stat Israel în acest spatiu.
Profesorul Roller dispunea ca un satrap de istoria
neamului românesc si o îndruma pe directii noi. Profesorii
universitari de istorie si cei de arheologie erau tinuti la posturi si
mai ales scosi din posturi după gustul acestuia. Se făcea o istorie
nouă. Nu trebuia să mai fim daco-romani, ci să căutăm în istorie
originea noastră slavă. Fanatismul lui slavizant, orb, a mers atât
de departe încât i-a supărat si pe rusi; se mersese prea departe cu
sacrificarea adevărului cunoscut de lumea civilizată. Iată, se
spune că în dezbaterile lui Roosvelt cu Stalin la Ialta acesta ar fi
spus: „România, tară de origine slavă”, dar Roosvelt l-ar fi
Preot Nicolae Grebenea
38
corectat si ar fi scris pe harta României: „tară de origine latină,
dar de moravuri slave”. Deci si el stia de originea noastră. În
sfârsit, Ilie Grümberg de la Bacău era spiritus rector al
Partidului în problemele juridice.
Momentul le-a permis: îndată după 1944 august, evreii sau
suprapus peste neamul românesc. Ei dirijau toate. Marile
reforme ce s-au făcut mai ales în 1948 poartă amprenta spiritului
lor extremist. Multi evrei de la noi, rusofili în extremis, credeau
la acel ceas al istoriei că soarta lor si viitorul lor fericit de
stăpâni ai lumii, visul lor neschimbat, această himeră după care
au alergat si mai aleargă încă, si care i-a zăpăcit si i-a împins la
excese, sunt legate de soviete; deci întărirea acesteia trebuia
urmărită peste tot. Ialta, cu sacrificarea Europei, a fost rezultatul
acestei conceptii deoarece toată conducerea Statelor Unite ale
Americii era atunci evreiască sau dominată de evrei.
În anii 1945-1946 un refugiat moldovean ce fugise din
cauza războiului în Oltenia sau Transilvania, nu se putea
întoarce acasă în Iasi, bunăoară, sau în alt oras moldovean fără o
autorizatie specială a evreilor care erau stăpâni la Prefectură, la
Primărie, la fisc, la Politie, peste tot. Toată viata de la noi era
îndrumată de ei.
Atunci, la îndemnul ungurilor cu care colaborau perfect la
noi, ne-au schimbat numele după forma maghiară: întâi numele
de familie, apoi prenumele (numele de botez): Antonescu Ion si
nu Ion Antonescu, Goga Octavian si nu Octavian Goga, Petrescu
Gheorghe si nu Gheorghe Petrescu cum erau si trebuie să fie
numele noastre ca la toate popoarele neolatine.
Tot atunci unii dintre ei, nestiind limba română si nuantele
ei, dar venind din Germania si stiind că „von” înseamnă „din” lau
generalizat la noi peste tot; astfel avem ciocan din lemn,
ciocan din fier, cămasă din mătase, etc., nestiind că noi avem si
pe „din” si pe „de”. Astfel româneste este: „ciocan de lemn”,
„cizme de piele”, „ghete de cauciuc”, „vin de struguri”, nu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
39
„din”… Au creat o confuzie si o falsificare a limbii noastre de
care până astăzi unii nu s-au dumirit.
Iată: voind să arate începutul unei lucrări ei au introdus
termenul „de la bun început”; dar acest termen produce confuzie
pentru că acel început poate să fi fost bun, dar poate să fi fost si
rău sau prost inspirat; si atunci cum mai faci deosebirea între
începutul bun si începutul rău? De aceea românii au forma
simplă pentru început: „La început”, „La început a făcut
Dumnezeu cerul si pământul” (Facere 1,1); în latineste „ab
initio”, simplu, fără complicatie: „la început”.
Dar ca să se vadă cu ce suflet lucrau evreii la noi, în acei
ani de grăbite transformări de după război, relatez un caz ce mi
s-a comunicat de un prieten avocat din Iasi, Gheorghe
Marcovici. Au fost invitati tărani din judetul Iasi să vină pentru
a primi pământul ce s-a luat de la boieri. După ce au venit vreo
două mii de oameni au fost dusi si băgati într-un tren de vite si
închisi acolo; trenul urma să plece în Uniunea Sovietică;
oamenii ar fi trebuit să fie acolo mână de lucru. Dându-si seama
de înselarea si situatia în care se găseau, oamenii au început să
urle si să bată în vagoane; un căpitan auzind si aflând despre ce
este vorba s-a dus la seful gării si l-a silit să descuie vagoanele si
să dea drumul oamenilor. Faptul era opera evreilor: le trimitea
rusilor mână de lucru.
Această atitudine a evreilor a durat până către sfârsitul
anului 1948, când niste rabini din Apus trecând pe la noi si
văzând ce fac confratii lor, speriati de urmări, i-au îndemnat la o
corectare a atitudini lor fată de noi, ceea ce mai multi au si
început a face, dar nu si cei din conducere. Abia în 1952, când
Stalin, datorită dezvoltării în Uniunea Sovietică a unor
sentimente profund antievreiesti, tinu un discurs fulminant
contra evreilor au mai încetat excesele. Atunci evreii din spatiul
est european au intrat în panică, socotind că un pogrom contra
Preot Nicolae Grebenea
40
lor poate începe îndată; doar atunci s-au îmblânzit si au renuntat
la atitudinea lor obraznic sfidătoare.
Îndată după aceasta au căzut de la putere Ana Pauker,
Teohari Georgescu, Vasile Luca si altii.
Conditiile în care se dezvolta viata la noi, când statul făcea
totul, si comertul si industria, evreii nemaiputând face ei acestea
pe cont propriu, au dus la lichidarea evreilor din România. Azi
abia se mai găsesc vreo 33.000 de evrei la noi. Unii au plecat în
America, altii în patria lor, ca mânati de o putere căreia nu-i
putură rezista. Astfel Partidul Comunist a rezolvat în chip fericit,
fără măsuri represive, problema evreiască în România.
Piatra Neamt, 31 iulie 1989.
MIŞCAREA LEGIONARĂ - GARDA DE FIER
După această digresiune necesară mă întorc acum la
Miscarea Legionară – Garda de Fier.
Ea exercita în 1936, dar si înainte, o influentă
extraordinară asupra tineretului liber si necorupt.
Corneliu Zelea Codreanu, seful ei, avocat cu o licentă în
drept luată la Facultatea de Drept din Iasi si cu un doctorat în
drept început în conditii grele de trai, în lipsuri, la Grenoble în
Franta, era privit de tineret cu o admiratie crescândă din an în
an. Era un erou, robul unei cauze: salvarea României din mâinile
evreilor, salvarea sufletului românesc ce se pervertea lent de
presă, de scrierile evreiesti si de tot duhul ebraic ce desfăsura o
actiune de despărtire de valorile românesti autentice, împingând
la un materialism deghizat si la ateism.
Forta lui morală uimea. Un aer mistic împresura actele lui.
Bărbat frumos ca un print de legendă, bine legat, îmbrăca
costumul national, cu suman în loc de palton, avea o privire
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
41
pătrunzătoare care te sfredelea până în adâncul sufletului. Multi
oameni ce au stat linistiti în fata altor semeni sus-pusi, în fata lui
aveau trac. Era un om uimitor!
Trecutul lui de luptă, încă de când terminase Liceul Militar
de la Mănăstirea Dealu, eroismul lui în atitudini, demnitatea lui
înaltă, toate actele lui stârneau interes si entuziasm.
Vorbea putin. Geniul lui a fost organizarea.
În 1936 avea în jurul lui un număr impresionant de oameni
de mare calitate spirituală si de o fortă morală rar întâlnită. Toti
erau luptători. Trebuiau să cucerească masele la programul
legionar nationalist si crestin.
Corneliu Zelea Codreanu nu publicase încă un program al
Gărzii de Fier, dar toată lupta lui se ducea pe directia creării
unui nou tip de român: viteaz, energic, corect, dezinteresat, ce
trebuia să lupte pentru reintegrarea românilor în drepturile lor si
cucerirea puterii economice din mâinile evreilor foarte bogati.
Miscarea avea un caracter antisemit, antimaterialist. Ea
lupta împotriva tuturor politicienilor corupti din România.
Corneliu Zelea Codreanu spunea: „Vrem să întoarcem
neamul cu privirile spre Dumnezeu”.
Miscarea a început în 1936 un comert românesc care se
impusese si mergea minunat. Şeful lui era Viorel Trifa, licentiat
al Facultătii de Teologie de la Chisinău. În Bacău si în alte
câteva locuri erau „întreprinderi” ale comertului legionar ce se
întindea treptat si în alte locuri. „Vânzătorii” erau de multe ori
studenti sau licentiati. Câteodată doamna X rămânea mirată când
afla că cel ce îi vânduse marfa si s-a oferit să-i ducă pachetul
acasă era licentiat sau chiar doctor în vreo stiintă.
La tejghele s-au văzut atunci, pentru prima dată la noi, fete
si doamne din familii princiare, bogate, vânzând în secret si fără
publicitate, ca niste anonime, mărfurile ce se găseau în prăvăliile
în care lucrau fără plată.
Era ceva cu totul nou în societatea românească si stârnea
Preot Nicolae Grebenea
42
surprindere si admiratie.
*
Deci am intrat în Miscarea Legionară în 1936. Eram de 31
de ani, plin de vigoare, dornic de muncă si de afirmare.
Învinsesem rezervele si am intrat plin de avânt si cu tot sufletul.
Legionarii erau constituiti atunci în unităti mici numite
„cuiburi”. Am organizat în Bicazul ardelean primul cuib
legionar. Eu eram seful cuibului. Ne ghidam după „Cărticica
sefului de cuib”.
Era o cărticică plină de principii morale, politice, sociale,
toate de o rară frumusete. Era o cărticică educativă, ce trebuia să
crească un ins menit să facă totul pentru tară. Deci nu pentru el
si pentru familia lui, ci pentru tară.
Cuibul era alcătuit din 12 membri plus seful.
Propaganda se făcea mai ales prin marsuri si cântece. În
cântece erau uneori expuse telurile legionare. Am plecat si eu la
„cuceriri” prin sat si satele vecine.
Marsurile le făceam după-masa, după programul scolar,
căci aveam si un post de învătător în Bicazul ardelean, pe lângă
cel de organizator al parohiei ortodoxe ce urma a se înfiinta aici.
Mergeam cântând. Cântecele erau frumoase si variate, cu o tentă
nationalist eroică.
Şedinta se deschidea cu un jurământ ce se făcea cu bratul
sus, îndreptat simbolic spre înăltimi si care exprima hotărârea de
a nu fi trădător.
El se termina cu exprimarea: „Trăiască Legiunea si
Căpitanul”. Ţinuta oficială legionarului era cămasa verde si cu
centura cu diagonală.
Cântecele erau creatiile mai multora, dintre care cele ale
marelui poet Radu Demetrescu Gyr erau mai presus de celelalte
si de un avânt deosebit.
Poezia lui „Sfântă tinerete legionară”, de o vigoare
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
43
tinerească si de o lumină angelică, a fost declarată drept imn
legionar. Nici o sedintă nu se tinea fără a se cânta acest imn.
Iată-l:
SFÂNTĂ TINEREŢE LEGIONARĂ
Sfântă tinerete legionară,
Cu piept călit de fier si sufletul de crin
Cu iures ne’înfrânat de primăvară
Cu fruntea ca un iezer carpatin,
Cu bratele suim în soare
Catapetesme pentru veac;
Le zidim din stânci, din foc, din mare
Şi, dârz le tencuim cu sânge dac…
Refren:
Garda, Căpitanul
Ne preschimbă’n soimi de fier.
Ţara, Căpitanul
Şi Arhanghelul din cer
Moartea, numai moartea legionară
Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunti,
Pentru Sfânta Cruce, pentru tară
Înfrângem codrii si supunem munti;
Nu-i temnită să ne’nspăimânte,
Nici chin, nici viforul dusman;
Preot Nicolae Grebenea
44
De cădem cu toti, izbiti în frunte,
Ni-i dragă moartea pentru Căpitan!
Refren
Sfântă tinerete legionară,
Suim biserici, stăm viteji în închisori…
În prigoana orisicât de-amară
Cântăm si ne gândim la Nicadori,
Purtăm în crivăt si în soare
Lumini pentru biruitori,
Pentru cei viteji zidim altare
Şi-avem doar gloante pentru trădători!
Refren
Când legionarii au avut morti în luptă, cum au fost
avocatii Ion Mota si Vasile Marin, care au murit în Spania în
1937 în lupta contra comunismului, s-a hotărât ca în deschiderea
sedintei să se facă pomenirea mortilor care cu sufletele lor erau
prezenti si mergeau în luptă cu cei vii.
De aceea se spunea: „Mota prezent! Marin prezent!”.
Mortii totdeauna în rând cu viii. Astfel o sedintă apărea ca o
cuminecare cu tot sufletul neamului românesc din totdeauna si
de acum. Era aici o notă mistică ce lega pe cei vii de toti cei
morti din sânul neamului: o înfrătire cu strămosii nostri.
Pământul patriei primea un nimb de sfintenie, pentru că în
el erau îngropati toti înaintasii si în el a rânduit Dumnezeu să se
nască neamul nostru. Dacă Dumnezeu ar fi voit altfel, atunci
neamul nostru s-ar fi născut în altă parte.
Dar fiindcă el s-a născut aici, înseamnă că asa a binevoit
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
45
Dumnezeu să fie, si deci a apăra acest pământ era o necesitate: a
împlini o hotărâre a lui Dumnezeu. Deci lupta pentru apărarea
patriei, pe lângă celelalte motive, ca bunăoară nevoia unui
teritoriu pentru existenta si trăirea neamului, primea si un
caracter religios - împlinirea voii lui Dumnezeu.
Trebuie să amintesc că cei cinci membri întemeietori ai
Legiunii Arhanghelului Mihail, ce s-ar putea numi părintii
fondatori, purtau la piept un săculet cu pământ luat din locurile
în care s-au dat luptele mari ale voievozilor nostri pentru
apărarea patriei.
Din cuibul meu făceau parte trei învătători din satele
vecine cu Bicaz-centru, unul bun cântăret si organizator de
coruri, altul un bun viorist, iar al treilea, un consătean, toti plini
de visul creării unei Românii legionare, frumoase si pline de
lumină.
Mai era un vice-notar la primărie, iar ceilalti erau tărani
tineri. Ajutat de ei, pregăteam săptămânal un program cultural
religios, cu serbare ce se tinea pe sate pentru luminarea mintii
poporului si pentru cunoasterea noastră.
Nu am adoptat în propagandă metoda criticării altor
partide si a laudei Miscării Legionare. Am considerat că e mai
bine a expune programul nostru numai pentru a arăta situatia
tării coplesită de jidani, care erau sprijiniti de cei din afara
României.
Arătam metodele evreilor de corupere a administratiei
judetelor: prefecti, legiuni de jandarmi, deputati si senatori, care
prin Cahal7 le cumpărau bunăvointa prin daruri, invitatii la mese
bogate, iar dacă erau masoni, prin ordine ce le primeau de la alti
masoni evrei superiori în grad. Astfel ei deveneau inofensivi în
raport cu tribulatiile lor. Arătam că trebuie să apărăm valorile
nationale, culturale si credinta noastră, că unii români s-au
7 Organizatie evreiască având misiunea de a apăra interesele tuturor
evreilor din zonă.
Preot Nicolae Grebenea
46
jidovit si sunt pierduti pentru neamul românesc, sunt ca niste
evrei „sintetici”, că trebuie să creăm un om nou, deosebit de cel
de azi de la noi, dar si de cel din Apusul Europei, precum si de
cel creat la rusi, un român adevărat, care trebuie să întrupeze
toate virtutile mari ale neamului: vitejie, spirit de sacrificiu,
credintă, corectitudine, iubire de Dumnezeu, de oameni si de
tară.
Au fost săptămâni în care am făcut zilnic marsuri de
propagandă de 20 si 25 kilometri, după ce făceam orele de
scoală, fără să fiu obosit, desi rămânea putin timp de dormit.
Ce înseamnă tineretea entuziastă robită de un ideal frumos
si dezinteresat! Nici oboseală, nici tristete, ci bucurie si voie
bună.
Nu am reusit să formez în multe locuri „cuiburi” noi,
întregi, dar am câstigat adeziuni active si nu sentimentale, si
întelegere pentru problemele legionare. Până si secuii din Mures
si Ciuc priveau cu atentie si admiratie „fenomenul legionar”.
N-am amestecat politica în scoală. Am considerat că un
copil e cu totul nevinovat si el nu trebuie să simtă o asuprire
pentru că e evreu. El poartă chipul si asemănarea lui Dumnezeu
în el si pentru asta trebuie privit cu respect.
Cum să-l prigonesti atunci! Pe de altă parte, socoteam că
problema evreiască la noi nu se poate rezolva asuprind niste
copilasi.
Părintii lor erau mirati căci vedeau că fac propagandă
legionară si totusi vedeau că copiii lor mă iubesc. De aceea se
întrebau: „cum e cu putintă aceasta?” De mai multe ori mi-au
adus multumiri.
Evreii din satele Bicazului ardelean nu erau niste oameni
bogati. Ei aveau niste prăvălioare sau lucrau la joagărul forestier
din localitate. Deci nu făceam o propagandă contra acestor
oameni simpli.
Lupta se dădea contra marilor industriasi si comercianti
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
47
evrei, contra spiritului lor distructiv mercantil si abject.
Marile transformări pe care le urmărea Miscarea
Legionară nu urmau a se face printr-o revolutie violentă si
agresivă, care era metoda comunistilor de peste tot, ci printr-un
proces lent al adoptării ideilor legionare de către poporul român,
printr-o întărire a constiintei nationale, prin crearea unui om nou
ce nu admite compromisuri cu evreii. Dacă acest proces poate fi
numit o „revolutie”, atunci aici este o revolutie a spiritului
românesc, o întoarcere a românului spre el însusi, cu cresterea
virtutilor lui nationale si crestine.
Cum propaganda legionară o făceam si în afara Bicazelor,
de la Centru a venit înaintarea mea la gradul de „sef de sector”.
Eram seful sectorului Tulghes.
Şeful judetului era profesorul Iosif Duma, profesor în
Gheorghieni, ce preda româna si franceza si care la examenul de
capacitate a iesit primul pe tară.
Cu el întretineam relatii camaraderesti si de la el luam
ordinele ce veneau de sus, precum si materialul de propagandă
legionară. Era un om plăcut si întelept, cumpătat si neexcesiv, si
tenace.
La Miercurea Ciuc, capitala judetului Ciuc, ca sef de
sector era Horatiu Comănici, de profesie avocat. Alte sectoare
legionare nu erau în judet, căci în satele secuiesti noi nu făceam
propagandă legionară.
Materialul nostru de propagandă era foarte atractiv: foi
volante mari cu feciori îmbrăcati national ce plecau la sapă sau
fete tinere care în costumele lor albe cu seceri în mâini. Erau
colorate viu si făceau plăcere. Se vedea în ele vigoarea tineretii.
Dar mai erau si câteva gazete si reviste legionare.
Prestigiosul ziar „Cuvântul”, al cărui director era marele
Nae Ionescu, profesor de logică si metafizică la Bucuresti,
sprijinea acum pe legionari.
Încrederea în legionari crestea treptat. Spiritul legionar se
Preot Nicolae Grebenea
48
infiltra lent în masele românesti. Dar în multe sate opozitia de a
pătrunde era atât de mare încât trebuia să fii un viteaz ca să risti
să pleci în propagandă si să te lupti cu jandarmii, ce primeau
ordine ca peste tot să împiedice propaganda legionară. De aceea
legionarii plecau în grupuri, în echipe, ca să poată înfrunta
jandarmii care le interziceau accesul în sat.
A fost si o echipă a „mortii” în care cei ce au intrat erau
hotărâti să meargă până la sacrificiul suprem în propaganda lor.
Ei au început să fie temuti fiindcă afirmau că vor pedepsi sever
când vor veni la putere pe toti trădătorii poporului român, pe toti
„vândutii”. Se zvonea, (căci niciodată conducerea legionară n-a
declarat oficial aceasta), că legionarii au format „listele negre”
cu numele celor ce urmau a fi ucisi la venirea la putere a
Miscării. Acest lucru a început să umple de spaimă pe unii
potentati din clasele de sus ale societătii si, ca urmare, să-i
înversuneze să lupte cu furie, contra legionarilor.
Legionarii în deveniseră 1937 o fortă. Aveau organizatii în
toate judetele, un corp legionar muncitoresc, o presă a lor, o
disciplină severă, un tineret care răspundea unitar si imediat la
orice comandă a Căpitanului. Regele Carol al II-lea, privind
unele manifestări legionare, ar fi spus: „Nu mi-e teamă de
numărul lor, dar mă îngrozeste ordinea lor.”
În Miscarea Legionară era si o organizatie a tineretului:
elevi, studenti, etc. Tinerii alcătuiau „Frătiile de cruce”, cu o
conducere a lor, subordonată conducerii generale. Educatia lor
se făcea în chip deosebit de restul Miscării si un comandant
legionar însărcinat special comanda Frătiile de cruce. Tânărul
înscris în Frătii trebuia să cugete ca în fiecare zi să facă o faptă
bună.
Urma să se facă alegeri. Toate partidele erau în campanie
electorală febrilă. Astfel, în 1937, spre sfârsitul anului, era
termenul alegerilor. Liberalii lui Tătărăscu conduceau. Am intrat
si eu într-o activitate sustinută de zi si noapte spre a avea în
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
49
Bicaz cât de cât, un succes electoral.
Regele tinea cu Tătărăscu si dorea să iasă în alegeri.
Spre a împiedica agresiunile dintre partide în propaganda
lor si în alegeri, ca să fie pace între oameni, Codreanu a propus
un cartel tuturor partidelor politice: să nu se combată în
propagandă, să nu se lupte între ele, ci fiecare să afirme
programul său si astfel să asigure libertatea alegerilor si să se
sprijine împreună cei cartelati. Era ceva nou si binevenit.
Partidul National Ţărănesc, Gheorghe Brătianu cu Partidul său
Liberal, si încă cineva, nu-mi mai amintesc exact, au încheiat
acest cartel.
Cu toate străduintele si unele ingerinte oficiale, liberalii nau
reusit să ia 40% din voturi care le-ar fi asigurat guvernarea, si
au căzut în alegeri. Ei au obtinut 39,6%, tărănistii 24% si
Miscarea Legionară 16%, iar toate celelalte partide, restul. Deci
Miscarea se apropia de guvernare ca al treilea partid din tară.
Cei ce reuseau în alegeri să ia 40% luau o „primă”, adică 20%
din voturi.
OCTAVIAN GOGA - PRIM MINISTRU
Regele însărcină pe Octavian Goga cu formarea noului
guvern ce trebuia să facă alegeri noi. El era unit cu A. C. Cuza,
seful Ligii Apărării Nationale Crestine, partid de dreapta. Regele
însă i-a impus lui Goga ca Ministru de Interne pe Armand
Călinescu, rupt de la tărănisti, si pe încă două persoane.
Altă propagandă electorală începu în tară, dar cam agitată.
Ministrul de interne provoca. Asta era misiunea lui cerută de
rege.
Regele dorea ca în alegeri să se nască o luptă între
legionari si cuzisti, si el, în numele păstrării ordinii, să declare
dictatura, visul lui: să guverneze el. Dar n-a reusit. Codreanu a
înteles gândul miselesc al regelui si a îndemnat pe legionari să
Preot Nicolae Grebenea
50
nu se lupte cu nimeni si, unde nu se poate altfel, să se retragă,
căci el avea informatori chiar de la Palatul Regal.
Am început si eu actiunea cu fervoare si cu o nouă
pasiune. Am fost impresionat de faptul că chiar unii secui m-au
întrebat dacă pot vota cu legionarii si „dacă pot fi primiti si ei în
legiune”. În satul Ditrău, jud. Mures, trei familii de secui au
trecut la Biserica Ortodoxă ca „să poată fi mai aproape de
români”, mi-au spus, si să poată fi primiti în Legiune.
Propaganda electorală mergea în liniste, cu toate
provocările lui Călinescu, iar dezordini mari nu se mai
produceau. În două întâlniri dintre Goga si Codreanu, Goga a
fost informat de intentia si planul perfid al regelui si astfel au
fost evitate dezordinile. Regele turba. Paranoic, a intrat într-o
furie de om nebun si la 9 februarie 1938 l-a răsturnat pe Goga de
la guvern, când abia împlinise 40 de zile de guvernare, fără a
mai face alegeri.
Proclamă dictatura la 10 februarie, suspendă Constitutia,
puse pe Patriarhul Miron Cristea prim-ministru, iar pe Armand
Călinescu ministru de război, de interne si de instructie publică.
Puse Statul să înfrunte Natiunea.
Acest act politic s-a datorat fricii de legionari, interventiei
francmasoneriei si dorului de putere al lui Carol al II-lea.
Protestele partidelor politice si ale opiniei publice n-au contat.
Patriarhul era un paravan al dictatorului.
Fruntasii legionari au fost arestati si băgati în două lagăre:
unul la Vaslui, iar al doilea la Miercurea Ciuc. Aceasta s-a
produs în aprilie (când au fost arestati si Nae Ionescu si Mircea
Eliade care erau încadrati în Miscare, Nae Ionescu de prin 1932-
1933, iar Mircea Eliade de prin 1935-1936). S-a declarat starea
de asediu si a urmat un regim dur.
Am încetat activitatea politică, dar am sporit activitatea
scolară si cultural religioasă. Multi prefecti militari. Un început
de teroare.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
51
Se găsi prilejul ca seful legionarilor, Corneliu Zelea
Codreanu, să fie dat în judecată de către Nicolae Iorga pentru
ultragiu si să fie condamnat la 6 luni de detentie. Iar ticălosul de
Călinescu i-a înscenat un proces de înaltă trădare si l-a
condamnat la zece ani de temnită grea. Lumea vuia, dar era
tinută strâns; Armand Călinescu fu numit „omul de otel”. Sutele
de avocati din tară ce voiseră să vină să apere pe Corneliu Zelea
Codreanu au fost împiedicati să se prezinte. L-au judecat
militarii. Ţinuta lui la proces, demnitatea atitudinii, tăria apărării
nevinovătiei sale, toate au fost zadarnice. Nemernicii îl judecau,
dusmanii exaltau, legionarii plângeau.
Cine era cel ce îl aducea la judecată si la moarte? Armand
Călinescu, mare elector si demagog în Arges. Avocat chior,
pirpiriu, având ca sotie evreica Adela, om gata la orice tranzactie
murdară, inteligent, cu o licentă si două doctorate, după câte se
spunea.
Motii din Muntii Apuseni au avut un mare proces cu niste
evrei ce exploatau pădurile din muntii lor fără să mai facă
plantatii, muntii devenind golasi, si au cerut să intre în posesia
muntilor ca să înceteze această exploatare nesocotită. Grupul de
evrei se numea Tishler-Mor. Procesul mergea de ani de zile si,
desi motii aveau dreptate, nu-l câstigau. Se amâna mereu.
Avocatii români considerau o rusine să apere pe acesti evrei
împotriva motilor. S-au găsit totusi doi oameni care să o facă:
Armand Călinescu si Petru Groza. Petru Groza, avocat foarte
bogat din Hunedoara, satul Băcia, la care venea ajutorul rosu
pentru comunisti si care în 1945 va fi prim-ministru în primul
guvern comunist. Românii i-au numit: „doi netrebnici”.
Desi în cercurile legionare, Codreanu a condamnat atacul
Abisiniei de către italieni si ocuparea ei; desi el nu a mers în
Germania ca nu cumva să se tragă concluzia că este finantat de
Germania, a făcut afirmatia: „Când Miscarea Legionară va birui,
în 48 de ore va intra în Axa Roma-Berlin.” Asta o spunea cu
Preot Nicolae Grebenea
52
privire la lupta contra comunismului
În momentul acela Germania se ridicase foarte mult. În ea
se dezvolta un spirit nationalist si revansard. Filosofii nationalsocialismului
german, doctrina Statului German de atunci, au
afirmat ideea superioritătii rasei germane fată de celelalte rase,
superioritate ce vine, spuneau ei, din sângele nobil al poporului
german. Această idee, sau mai bine zis doctrină, si-a însusit-o
integral Hitler si partidul său.
Dar ea constituia o amenintare a stabilitătii mondiale, a
păcii, a status-quo-ului lumii. Era de fapt premisa unui nou
război mondial. Din moment ce esti superior ti se ridică, ipso
facto, pretentia să conduci, să te ridici deasupra celorlalti. Presa
germană vorbea de nevoia Germaniei de „spatiu vital”, deci de
terenuri din afara Germaniei. Ea formulase dictonul: „Drang
nach Osten”8. Deci Polonia si alte state de acum erau vizate.
Unde mai pui cântecul care suna pe buzele nemtilor
„Deutchland über alles”.9
Desi Hitler declara: „Sunt profet, nu va fi război”, el
pregătea asiduu războiul, iar lumea îsi dădea seama de aceasta,
mai ales că în „Mein Kamf”10 Hitler arătase nevoia Germaniei
de a se revansa.
În aceste împrejurări, pozitia României era urmărită cu
interes din toate părtile.
Franta si Anglia, state ce ne garantaseră granitele prin
întelegeri speciale, se temeau de Miscarea Legionară. Se temeau
de un război dar nu erau pregătite pentru el.
Miscarea Legionară era urmărită de Franta si Anglia cu o
teamă crescândă când o vedeau apropiindu-se de guvernare.
Ca urmare, la îndemnul francmasoneriei, dictatura si-a
8 Împinge spre est.
9Germania peste toate.
10 Lupta mea
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
53
îndreptat forta contra Gărzii de Fier, declansând prigoana.
Codreanu a fost arestat. Din închisoare a transmis ordinul: „La
pământ! Nimeni nu atacă si nu răspunde la atacuri”. De aici
împotriviri ale unora si încordare. Vasile Cristescu, comandant
legionar, profesor, ce urma să ia comanda Miscării după
Codreanu, înconjurat în casă de politie, n-a voit să se lase arestat
si a fost împuscat.
Horia Sima, ascuns, a luat comanda. Profesor de filosofie
foarte capabil avea din păcate, un spirit înclinat spre terorism.
În acest timp eu am încetat orice activitate politică, ca să
nu mă expun si mai ales să nu expun pe altii prigoanei. Pentru a
mă supune ordinului Căpitanului de a nu activa, continuam
activitatea de organizare a parohiei ortodoxe din Bicaz si
activitatea scolară.
Vacanta de vară o făceam în Răsinari, iar în septembrie
mă reîntorceam la Bicaz.
ÎN LAGĂR LA VASLUI
Călinescu ordonă noi arestări în septembrie. Pe
neasteptate, am fost arestat de jandarmii din sat, permitându-mise
să iau câteva haine de schimb, dar nu si ceva de mâncare, si
scuzându-se - căci am avut raporturi bune cu ei - am pornit pe
jos, cum era ordinul, spre Gheorgheni. Ploua. M-a udat tot. Neam
oprit la sectia de jandarmi dintre Bicaz si Gheorghieni, unde
plutonierul major m-a mustrat si m-a ocărât mult că fac parte
dintre niste „derbedei”. Am dormit acolo într-un frig neasteptat
la sfârsitul lui septembrie. A doua zi m-am dus la Legiunea de
jandarmi din Miercurea Ciuc. Comandantul, locotenentcolonelul
Georgescu, om pe care îl cunosteam si cu care am stat
împreună la masă si dovedise o atitudine de omenie si
bunăvointă, mă anuntă că voi merge în lagăr la Vaslui. Mi-a
cerut să renunt la Miscare, că mă eliberează. Eu însă am refuzat
Preot Nicolae Grebenea
54
a da o asemenea declaratie. Mi se părea josnică, neloială, era ca
o dezertare si n-am putut-o da. În dubă, spre Vaslui, erau
prietenul meu Horatiu Comănici, doctorul Bucur din Mures si
multi altii, toti tineri. Răcisem si tuseam. Doctorul Bucur
constată o congestie pulmonară.
Horatiu avea un rucsac si o traistă de alimente si, printre
acestea, medicamente si injectii pentru plămâni. Dar doctorul
Bucur a spus că nu e demn de un luptător să-si spargă vinele cu
injectii. El se va vindeca cu hrană de la Horatiu, cu voie bună,
entuziasm si cântece. Am fost de acord si am refuzat injectiile.
Curând m-am refăcut.
Lagărul era într-o scoală cu curte largă si loc de plimbat
prin grădină. Aici am dat de primii „confiscati”: vreo sută
optzeci. Cu noii veniti numărul, cred că trecea de 400.
Seria venită cu mine era alcătuită din legionari de mâna a
doua.
Cei găsiti aici erau de mâna întâi: comandanti legionari
plini, comandanti ajutori, luptători decorati de Căpitan, profesori
universitari, câtiva colonei, poetul si profesorul universitar Radu
Gyr. Între ei si domnul avocat Georgescu, originar din Poiana
Sibiului, făcând parte dintre cei cinci întemeietori ai Legiunii
Arhanghelului Mihail din 1927. Îi priveam cu un respect
deosebit si mi-am dat seama că eu nu făcusem nimic deosebit
pentru Miscare. Nu luasem parte la nici un mars de lungă durată
pentru vestirea doctrinei legionare, nu luasem parte la nici o
tabără de muncă dintre cele initiate si actionate de legionari.
Eram fără nici o distinctie si fără nici un merit. Eram un simplu
membru al Miscării.
Regimul de lagăr era aspru datorită mâncării de slabă
calitate cât si a patului, lipsit de orice confort pentru unii. Eram
însă liberi să ne plimbăm toată ziua prin curte si gradină, de la
deschiderea clădirii si până la închiderea ei seara. Puteai vorbi
cu oricine si lega prietenii. Convorbirile nu erau supravegheate.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
55
Dimineata, înainte de ceaiul simplu si cu putină pâine, se făcea o
rugăciune comună. Seara, la fel. Uneori se făceau si ziua slujiri
de patru preoti, toti comandanti legionari. Exista si o cameră de
rugăciune care era permanent cercetată.
Masa de la amiază si seara era simplă si de un singur fel:
un polonic, ca la puscăriasi.
Nu era voie să scriem si nici să fim cercetati. La arestare,
tocmai mă pregăteam să mă căsătoresc cu domnisoara Silvia
Davidescu, învătătoare din Bacău. Eram îndrăgostit de ea.
Despărtirea mi-a produs o mare durere. Sufeream foarte mult
pentru lipsa ei, pentru că nu ne mai puteam întâlni ca dragostea
noastră să decurgă într-un mod firesc. Ah! Cât e de greu să fii
smuls de lângă o fiintă pe care o iubesti, când esti tânăr, iar
sângele înfierbântat îti bate tâmplele si te pregătesti pentru viitor
cu ea!...
M-am adresat unui locotenent din personalul de pază, când
l-am găsit singur: „Domnule locotenent, sunt îndrăgostit de o
fiintă plăcută si visătoare; am fost ridicat pe neasteptate tocmai
când pregăteam cununia noastră. Nu stie nimic ce e cu mine. Ce
gânduri, temeri si nelinisti i se pot aduna în inimă datorită
acestui fapt si n-as vrea s-o fac să sufere. Poate că si
dumneavoastră ati iubit sau poate iubiti. De aceea vă rog să
faceti o exceptie de la regula de aici si să-mi permiteti să-i
scriu”. S-a arătat foarte întelegător si mi-a dat o carte postală.
În lagăr administratia făcea o vastă propagandă pentru ca
legionarii să se lepede de Miscarea Legionară. Dar se găsiră
putini care să fie convinsi ca să renunte. E drept că grijile de
familie îi nelinisteau pe unii.
De asemenea, prin presă, se ducea o mare campanie contra
legionarilor si mai ales a Căpitanului si a familiei sale. Tatăl lui,
bătrânul profesor Codreanu, era arătat ca un străin, un polonez,
un Zelinschi ce n-are nimic de-a face cu sufletul neamului
românesc. Se uita că el se dovedise a fi un mare român, că
Preot Nicolae Grebenea
56
avusese o prietenie strânsă cu Nicolae Iorga si cu marele
profesor nationalist A. C. Cuza, că în războiul de întregire a
primit decoratia Mihai Viteazul, cea mai mare decoratie de
război ce se dădea ofiterilor.
Se ducea o politică de intimidare. Regele făcea ce voia.
Criticat aspru de fostii lui prieteni: Goga, Maniu, Vaida
Voievod si altii, patriarhul Miron Cristea nu cuteza să se retragă
din această coalitie murdară si sângeroasă în care intrase.
Erau putine cărti în lagăr. Puteai să studiezi, dar gândurile
oamenilor erau nelinistite: Căpitanul arestat si condamnat. Dar
acum era toată conducerea legionară arestată. Să nu uităm că
mai era un lagăr si la Miercurea Ciuc. Nu era aici timpul prielnic
pentru studiu. Oamenii erau îngrijorati: ce va mai putea urma?
Eu însă aveam răbdare. Eram singur, n-aveam încă sarcina
unei familii. Petreceam timpul mai mult în discutii, în
nesfârsitele preumblări prin curtea lagărului, cu diferiti
camarazi, cu care am început să mă împrietenesc. Jucam mult
sah.
Timpul trecea greu si apăsător. O miscare ce se ridicase
pentru mântuirea neamului si care promitea atât de mult era
frântă acum. O puteai compara cu un pom foarte roditor căruia i
s-au tăiat crengile când tocmai înflorise. Evreii se bucurau.
Ungurii, care duceau în Ungaria o propagandă mincinoasă de
denigrare a României, se bucurau enorm. Miscarea era singura
formatie politică din România care îi speria.
Toti eram într-o îngrijorată asteptare.
La 1 decembrie a ajuns în lagăr ziarul „România”,
oficiosul dictaturii, în care era anuntată împuscarea Căpitanului
si a încă treisprezece legionari fruntasi, pentru că, transportati
spre închisoarea Jilava, se spunea că ar fi încercat să fugă de sub
escortă.
Ştirea a căzut ca un trăsnet peste capul celor din lagăr. A
fost cu adevărat coplesitoare. Cei mai multi au căzut în genunchi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
57
ca să se roage. Mai toti plângeau. Era o durere ce pornea din
străfunduri. Acum se vedea cât de mult a fost iubit acest om.
Am aflat mai târziu că si în tară zguduirea a fost profundă
si a cuprins toate straturile societătii românesti.
Conducerea a anuntat pe un ton amenintător că cei care se
apropie la o anumită distantă de zidurile lagărului vor fi
împuscati fără somatie. Tendinta de intimidare era evidentă.
Unii, de durere, nu mai ieseau în curte. Nimeni n-a iesit să facă
prohodul căpitanului si al celor ucisi odată cu el. Se vedea bine
că povestea cu fuga de sub escortă e o minciună.
Eu, cum nu eram încă preot, am considerat că trebuie să se
facă rugăciunile prohodului pentru moartea Căpitanului si le-am
citit într-o înduiosare si liniste senină; dar numai jumătate din
cei ce veneau altădată la rugăciune au îndrăznit să asiste.
Apoi, mereu, rugăciunile în comun nu s-au mai făcut cu
atâta insistentă ca înainte.
Pe multi lovitura i-a frânt, dar totusi nu cedau. Altii, însă,
au început să facă declaratii de desolidarizare. Pe acestia
legionarii, înainte de a pleca, i-au izolat într-o parte a lagărului
numită „lăgărut”, ca pe unii ce puteau infecta si pe altii cu
„virusul” slăbiciunii lor. A-i privi era un spectacol foarte trist si
dureros. Fiindcă ei însisi erau îndurerati că au fost pusi în
situatia să renunte la un crez pentru care unii luptaseră îndelung.
Iar pe lângă aceasta vedeau pe camarazii lor aruncându-le priviri
mustrătoare si chiar dispretuitoare. Grija familiei i-a făcut să
cedeze.
Zăpada a venit curând si plimbările prin curte nu se mai
puteau face din pricina frigului.
Nasterea Domnului, marea sărbătoare a păcii si a marilor
nădejdi crestine, a sosit aici cu vânturi si vifor, cu o crestere a
apăsării conducerii lagărului si fără nici o nădejde într-o
schimbare apropiată.
Camera de rugăciune era mereu plină, zi si noapte, până
Preot Nicolae Grebenea
58
târziu. Aici îsi găseau mai toti mângâierea. Rezistenta era dârză.
Cei ce au rămas erau hotărâti să reziste până la limita extremă:
moartea. A te lepăda de Miscare se considera ca o trădare de
neiertat.
Începusem un jurnal al evenimentelor din lagăr pe care-l
continuam cam pe ascuns si pe care-l tineam aproape la zi.
Acest jurnal l-am găsit în septembrie 1940, după fuga lui Carol
al doilea, împreună cu încă vreo trei-patru jurnale. El prezenta o
icoană fidelă a lucrărilor si faptelor de atunci si ar fi fost necesar
azi pentru reconstituirea atmosferei încordate de atunci. Din
păcate s-a pierdut.
Timpul trecea greu fără corespondentă si fără stiri din
afară.
Se simtea totusi în aer miros de praf de puscă. Hitler
anexase la Germania frumoasa Austrie si apoi a ocupat
Cehoslovacia. Anglia si Franta dădeau dovadă de slăbiciune.
Ungurii îsi sporeau propaganda lor revizionistă. Comitagii
bulgari atacau noaptea cetăteni români din Dobrogea. Carol al
doilea însă petrecea si fura tara.
Odată cu primăvara a venit marele post al Păresimilor si
odată cu el si sperantele eliberării.
Rugăciunile se făceau acum cu atâta fervoare si cu lacrimi
fierbinti în ochi senini încât vedeai că pentru unii singura
sperantă rămânea Dumnezeu.
Mi-a fost dat să văd acum un fenomen ce m-a uluit. Era în
Vinerea Patimilor. În camera de rugăciune erau într-un vas niste
petunii ce se uscaseră. Acestea au început însă să înverzească în
văzul tuturor si apoi să înflorească. Treptat, treptat, în vreo patru
ore s-au deschis si petalele si arătau ca si când ar fi fost rupte
atunci. Dumnezeu era deci cu noi.
Sfintele Pasti au venit fără pachete si scrisori, decât
rarisime, dar cu sperante înnoite.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
59
ELIBERAREA
În tară starea de tensiune durase prea mult. Regele căuta să
se apere si să strângă în jurul lui un front de unitate natională.
Goga refuzase postul de consilier regal si orice colaborare cu
Carol al II-lea. Maniu si altii la fel. Iorga, speriat de mersul
lucrurilor pe un făgas sângeros, spre care le împinsese si el,
regreta acum si se desolidariza de sângele ce se vărsa. Dar nu
iesea din coalitia cu Carol al II-lea.
Patriarhul Miron, prim-ministru, soptea prietenilor că va
face declaratii publice de condamnare a actelor ce se făceau de
către rege si de Călinescu (care era fac totum în guvern), dar,
bolnav, a fost trimis în Franta la Cannes, pentru tratament, unde
muri repede, otrăvit înainte de a-si deschide gura. Aceasta
tocmai acum, după Pasti.
Regele, presat din interior, simti nevoia unei usoare
destinderi. Cu o precautie deosebită, începu să plece câte unul
dintre noi, dintre cei socotiti mai blânzi, mai neînsemnati si mai
putin fanatici, ce nu puteau pregăti cumva o răzbunare.
Chiar la sfârsitul Săptămânii Luminate mă văzui chemat
pentru plecare. Zi frumoasă, caldă, în care mugurii se
deschideau lăsând să apară mândrele petale ale merilor si ale
altor pomi. M-am îmbrătisat cu o seamă de camarazi, i-am
salutat pe toti cu o bucurie deschisă si am plecat.
Dar bucuria eliberării mele era umbrită de regretul că unii
rămâneau în aceeasi situatie grea de lagăr. Destinele nu sunt la
fel. Fiecare dintre noi are drumul său pe care nu-l cunoaste nici
el deplin si în care pe lângă vointa lui sunt atâtea elemente care
îl determină si care uneori au un caracter inevitabil.
În grabă am mers la Bicazul ardelean. Tinerii intelectuali
dintr-un grup m-au remarcat si au alergat să mă îmbrătiseze. Cel
dintâi a fost un doctor evreu, căci orientarea mea politică nu
alterase bunele raporturi dintre noi. Apoi am fugit la Răsinari,
Preot Nicolae Grebenea
60
satul meu iubit. Cred că putini si-au iubit satul lor natal mai mult
decât mine si, fiind departe, i-au simtit lipsa cu o durere mai
mare. Despărtit, părea a fi o fractură din adâncuri sfâsietoare.
Rudele si prietenii m-au primit cu drag. Fratii erau la Drăgăsani,
iar tata murise din 1937, în vârstă de 93 de ani.
La Gheorghieni am vizitat acasă pe domnisoara
Davidescu. Era foarte bucuroasă de revederea noastră si am
făcut din nou planul căsătorie noastre care trebuia să aibă loc în
cel mai scurt timp si nu mai era dependentă decât de primirea
unei parohii pentru mine.
Am mers la Drăgăsani la fratii mei Dan si Bucur. Sotiile
lor, Opreana si Mimi, s-au bucurat tot atât de mult ca si fratii de
întoarcerea mea. Cumnata mea Ana, văduva fratelui mai mare,
la fel s-a bucurat si ea. Ei vroiau să mă întremeze căci slăbisem
mult cât am stat în lagăr.
Dar după două săptămâni de la eliberare, Călinescu a tinut
să fiu concentrat si să fiu trimis pe granita noastră de vest în
judetul Sălaj, la Sărmăsag. Am îmbrăcat haina militară si am
plecat la regimentul meu din Sibiu, 3 grăniceresc, cu numărul
90. Eram sublocotenent si am fost repartizat la compania a opta
de mitralieră
Am avut o bună primire. Toti ofiterii erau atenti si
binevoitori cu mine. Comandantul regimentului a propus
sporirea cotei de plată la popota ofiterilor, fiindcă „unul dintre
noi e prea slăbit”. Acela eram eu.
Pe granită făceam instructie militară si lucrări de
amenajare a terenului pentru apărarea, în eventualitatea unui
atac unguresc: amplasamente de arme automate si santuri de
apărare. Soldatii concentrati, unii cu 3-4 copii, învătau să tragă
cu armamentul nou cehoslovac, mitraliere Sveno-Bruno si cum
să se ascundă în teren. Constatam acum că unele sate prin care
treceam erau maghiare, însă se vedea bine că ele fuseseră cu
români, dar au fost maghiarizate în ultimii ani înainte de unire.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
61
Acum nu mai stiau româneste si li s-a dat si religia catolică.
Se putea deduce fără gres că satele de la granita noastră
până la Tisa au fost toate românesti, dar au fost maghiarizate
fortat în ultimii 50-60 de ani.
Seara era scoala ofiterului. Rezolvam teme de luptă,
momente tactice. Citeam o carte maghiară ce stârnea multă
curiozitate. Ea era destinată numai ungurilor de încredere si a
fost prinsă de Statul Major al armatei noastre. După ce expunea
că ungurii nu vor accepta niciodată luarea Ardealului de către
români, afirma că va fi o conjunctură favorabilă când vor veni,
dar nu singuri, si vor intra în Ardeal. Cartea recomanda ca, în
tumultul luptei, ei să ucidă câti mai multi români, „să nu le fie
milă”, să ucidă „în numele strămosilor”, căci Dumnezeu îi va
ierta. Uciderea românilor e o datorie patriotică. Ea vine ca o
poruncă a strămosilor si trebuie împlinită pentru asigurarea
viitorului Ungariei. Problema Ardealului, se mai spunea, e o
problemă de număr, cine are numărul mai mare acela stăpâneste
Ardealul. De aceea ucideti, ucideti câti mai multi români spre a
se schimba proportia numărului dintre români si maghiari.
Aceste lucruri se spuneau nu acum 2000 de ani, ci în
decada a patra a veacului XX, nu de către niste barbari de cine
stie unde, ci de un popor civilizat crestin, ce trăia în centrul
Europei.
Ah! Unde era cultura, civilizatia, crestinismul acestui
popor? Vechea barbarie se ridica de sub crusta usoară de
civilizatie a corpului hunic al acestui popor încă barbar si
neîncadrat în spiritul european.
…Şi cartea era scrisă sub îndrumarea conducerii statului
maghiar, nu a vreunui particular extremist. Era unui guvern cu
mentalitate barbară.
După o lună si jumătate de concentrare, m-am întors
acasă, lăsând regrete unora si mai ales plutonului pe care îl
comandasem. În acest scurt timp de instructie militară mi-am
Preot Nicolae Grebenea
62
întărit convingerea în legătură cu necesitatea unei bune armate
ca scut al patriei. Acum o iubeam mai mult, îi întelegeam mai
bine rostul si o apreciam mai mult.
Acasă mi-am îmbrătisat neamurile si prietenii.
Dintre toti, în Răsinari, sufletul meu căuta mai mult pe
domnisoara Minerva Dancăsiu, fiica preotului Emil Dăncăsiu. E
cea cu care pregătisem diferenta de liceu si bacalaureatul:
harnica si distinsa Minerva. Era acasă, tocmai venise de la
Bucuresti, unde era studentă la doctorat în Ştiinte Naturale.
Întâlnirea a fost emotionantă. Ne-am plimbat prin sat, am iesit în
câmp singuri si uneori cu altii, am făcut fotografii singuri si în
grup, am cules flori. Se maturizase. O priveam cu admiratie si
avânt. Ardea de iubire, niciodată nu o văzusem atât de aprinsă,
tot sufletul ei era într-o mare vibratie, era foc aprins. Cât de
frumoasă o făcea iubirea! Era plină de lumină în priviri, iubea cu
adevărat.
În fata acestei manifestări păstram, înfrângând pornirile
interioare, o rezervă: promisesem domnisoarei Silvia Davidescu
că o voi lua de sotie, iesisem cu ea pe stradă si lumea stia că ea e
logodnica mea.
Dar acum s-a aprins un foc în mine ce mă pârjolea.
Ardeam în taină, dar privirile spuneau tot. Minerva astepta
demersul meu. A o îmbrătisa însemna a nu mai putea rezista, ami
pierde orice cumpăt, a fi coplesit. Vorbeam si ne tineam de
mână, dar cuvântul care trebuia…
Acum iată-mă iubind nebuneste pe Minerva.
Cuvântul ce-l dădusem Silviei îl considerasem sfânt.
În două zile m-am limpezit si am luat o dureroasă
hotărâre: voi lua pe Silvia de sotie. Cine stie ce s-ar putea
întâmpla dacă as lăsa-o…
La începutul lui septembrie Mitropolitul Ardealului
Nicolae Bălan m-a hirotonit diacon în Catedrala din Sibiu.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
63
STUDENT
Am fost student la Cernăuti pentru a da o diferentă de
studii la Facultatea de Teologie.
Firesc era ca să iau imediat o parohie, dar o neîntelegere sa
ivit între mine si înaltul prelat, din pricina unei atitudini
arbitrare a Înalt Prea Sfintiei Sale, cu privire la numirea mea la o
parohie.
Mitropolitul Bălan era un mare mitropolit, cu multă
prestantă, cu o cultură aleasă si cu o înaltă constiintă a rolului
Bisericii în cadrul neamului nostru.
Când m-am dus la sfintire, el mi-a spus că a făcut
demersuri speciale pentru eliberarea mea din lagăr, direct la
Armand Călinescu, cu care s-a certat în dezbaterea cazului meu
si al încă vreo doi legionari lăgăristi, căci el apăra un principiu:
considera că el, ca sef al clerului ortodox ardelean, nu poate
admite să fie arestat cineva dintre subalternii Sfintiei Sale si să
fie tinut în lagăr. Dacă e vinovat, atunci trebuie să fie judecat.
Dacă nu e vinovat, atunci trebuie să fie eliberat imediat.
Atunci când m-am dus la sfintire el m-a primit privindumă
cu ironie si a izbucnit în râs:
- Asa sunt eroii: când în aer miroase a praf de puscă, vin la
sfintire ca să scape de front.
- Dacă credeti că de frică vin acum la sfintire, iar nu
pentru că a venit momentul să intru mai adânc în slujirea sfântă
pentru care m-am pregătit, mă întorc imediat la regiment, pe
zona de vest.
- Te sfintesc, te sfintesc, reluă el, cum să nu te sfintesc? si
mă privi cu aceeasi atitudine ironică.
De fapt, el nu întelegea atitudinea mea legionară.
Mitropolit distins, ca profesor de teologie nutrise mari
sentimente nationale de unire a Ardealului cu patria mamă si, în
1918, înainte de Unire, a dus guvernului de la Bucuresti un
Preot Nicolae Grebenea
64
mesaj al Partidului National Ardelean, trecând muntii cu riscul
vietii, prin Vama Cucului.
Dorea ca o parte a clerului să actioneze si politic, ca
principiile crestinismului să fie irizate în gândirea politică, să o
fecundeze si înnobileze. Recomanda ca oricine să lucreze după
cea mai bună constiintă a sa si nu admitea nici o presiune fizică
sau morală asupra cuiva din cauza ideilor sale. Considera că unii
reprezentanti ai Bisericii trebuie să fie prezenti în viata politică a
tării ca nu cumva să se ivească un guvern cu atitudini
anticrestine si antinationale. M-am despărtit de Sibiu putin
întristat.
La Cernăuti am intrat într-o pensiune cu masă si casă
împreună cu un alt student ardelean ce terminase teologia la
Sibiu, Simion Tudor.
Îmi trebuia o diferentă de studii la Facultatea de Teologie
din Cernăuti, pentru Academia Teologică din Sibiu, desi avea un
învătământ teologic ca si celelalte facultăti de teologie din tară,
statul nu recunostea titlul de licentiat absolventilor ei.
Mitropolitul Bălan voia o autonomie a scolilor cu caracter
teologic, ca profesorii lor să fie numiti de el sau cu
consimtământul lui, iar nu de Senatul universitar. El se temea ca
nu cumva Senatul universitar să-i trimită, respectiv impună, ca
profesor, oameni necredinciosi, atei sau liber cugetători.
Cernăutiul era un oras mare si frumos, cu 125.000 de
locuitori români si ruteni. Pe strada Flondor, care era cea mai
frumoasă, mă plimbam adesea.
Luam parte la cursuri pentru toti anii de teologie.
Profesorii erau savanti în materie; cu două exceptii, toti erau si
preoti.
În zilele de lucru aveam 8-10 ore de cursuri, iar în a doua
jumătate a anului slujeam duminica Sfânta Liturghie la o
biserică din cartierul Clocusca, ca diacon, împreună cu
profesorul de ebraică, Vladimir Prelipceanu.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
65
Acesta m-a impresionat în chipul cel mai plăcut. Era plin
de credintă, smerit, aproape sfânt. Vorbea cu toată lumea la
nivelul fiecăruia.
Nu vedeai în el pe profesorul universitar, ci pe omul,
prietenul si fratele fiecăruia. Cum în Europa începuse războiul la
1 septembrie, cu Germania contra Poloniei, iar în mai 1940
contra Frantei, multi români erau concentrati pe zona de vest sau
în Basarabia, iar acasă erau multe necazuri, lipsuri si lacrimi.
Uneori copiii cu tatii lor plecati nu aveau ce mânca. Bunul
profesor însă nu stia cum să deschidă punga ca să astâmpere
foamea la cât mai multi. Toate aceste acte de caritate le făcea cu
o nobilă discretie. Îl admiram. În ultimele două luni am tinut eu
predica la acea biserică, el fiind foarte ocupat cu diferite servicii.
Mi-au plăcut cursurile. Învătam cu fervoare si cu gândul să
mă înscriu la doctoratul în teologie după ce voi lua licenta.
Totusi n-am renuntat nici pasiunea mea: jocul de sah. I-am
rezervat două ore pe săptămână, sâmbăta după-masă.
Acestea la cel mai ales local restaurant de pe Flondor,
unde venea elita orasului. Am rezervat două ore pe săptămână
plimbării pe Flondor ca să văd doamnele, fetele si în general
societatea cernăutiană. Colegul meu, mai serios decât mine,
rămăsese numai la studiu, acasă sau în vreun loc retras,
considerând că nu trebuie să piardă nici o clipă cu astfel de
preocupări inutile. Eu, dimpotrivă, consideram că e o necesitate
a vedea lumea bucovineană la ea acasă.
Atunci străluceau în Cernăuti doi mari profesori care
tineau niste conferinte foarte audiate: profesorul ardelean
Romulus Cândea, din Avrigul Sibiului, profesor de istorie a
Evului mediu, si profesorul I. D. Ştefănescu, de istoria artelor si
de limba greacă. Acesta tinea cursuri de istoria artei bizantine si
la Sorbona.
Eram nelipsit de la conferintele lor.
În Cernăuti era cel mai mare templu evreiesc din tară.
Preot Nicolae Grebenea
66
Erau sărbătorile de toamnă ce tineau o săptămână. M-am dus săl
văd seara, cu Tudor Simion, si am rămas la slujbă. Templul era
impresionant, cu două etaje, unde intrau femei si fete.
Jos erau cei doi cantori cu voci baritonale de artisti. Cam
cu un metru mai sus de naos era altarul unde oficia rabinul, si el
cu o voce exceptională. În templu intrau evreii si se asezau în
bănci la locul scris pe o carte de vizită: doctorul Itic Şloi,
avocatul X etc.
Toti rămâneau cu pălăriile pe cap. Omul de serviciu
aducea fiecăruia dintr-un dulap un Pentateuh, cele cinci cărti ale
lui Moise. Ne-am asezat si noi într-o bancă, am rămas cu
pălăriile pe cap si am cerut câte o Thora.
Ne-am uitat la vecini unde e deschisă si am urmărit slujba
cu emotie.
Părea că e o atmosferă sumbră, cerul era întunecat, o
furtună de tunete străbătea văzduhul. Aceasta tinu mult. În acest
timp, participantii la această dramă se aplecau, se băteau cu
pumnii în piept si strigau: „Oai, oai, oai!”, ca un fel de vai al
nostru - era ceva impresionant, părea că orice nădejde s-a dus...
Dar nu! Dintr-o dată părea că cerul se deschide, o geană de
lumină apare si toată slujba si muzica iau alt curs. O notă de
încredere si biruintă apare. Cerul s-a deschis peste tot, căci
Dumnezeul lui Israel, Iahve, a intervenit si a salvat pe poporul
său.
N-as fi crezut că evreii au o slujbă atât de frumoasă. Am
îndrăznit să mă duc si a doua si a treia seară. Colegul meu n-a
mai îndrăznit să mai vină, căci slujba se făcea până noaptea
târziu si-i era frică să nu fie ucis, căci circula zvonul că evreii
ucid crestini ca să le ia sângele si să-l folosească la unele slujbe
ale lor, cu deosebire la facerea păstii. A fost tot atât de
impresionant ca si în prima seară.
Crăciunul si Sfintele Pasti le-am petrecut la Bacău, la
sotie, care era în stare binecuvântată si în septembrie 1940 urma
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
67
să nască.
Ea născu la 15 septembrie o fetită căreia i-am dat numele
de Mariana si care a rămas, din pricina împrejurărilor
neasteptate ce s-au ivit, singura noastră fiică.
Sfârsitul lui iunie a adus examenul nostru pe care eu si cu
Simion Tudor, colegul meu, l-am luat cu distinctie. Abia am
plecat, că a doua zi au si intrat rusii în Cernăuti.
Franta capitulase în fata nemtilor la 22 iunie, iar la 26
iunie 1940 România a primit o notă ultimativă de la Molotov,
ministru de externe al Uniunii Sovietice: „În termen de trei zile
veti preda Uniunii Sovietice Basarabia, teritoriu al Uniunii
Sovietice, si în compensatie, fiindcă l-ati folosit ilegal peste
douăzeci de ani, veti preda din Bucovina teritoriul până la
această linie” si cu o linie rosie groasă era împărtită aproape în
două Bucovina.
Spaimă, nimeni nu ne apăra. Tratatele nu mai valorau doi
bani. Franta si Anglia nu-si puteau onora obligatiile fată de noi.
Nemtii ne-au îndemnat să nu ne opunem, ca să nu distrugem
tara. Ungurii si bulgarii stăteau la pândă, iar iugoslavii, ce aveau
un tratat de aliantă cu noi, „Mica întelegere”, din care făcuse
parte si Cehoslovacia, acum distrusă, au trimis pe granita lor de
răsărit 15 divizii.
Nu uitaseră că sunt slavi. Singuri, siliti, am capitulat.
Chiar din prima zi a ultimatumului acceptat, rusii au intrat
în Cernăuti. Dar, uimire: evreii i-au primit cu flori, cu discursuri
de laudă, cu steaguri rosii. Uitaseră că au fost cetăteni români si
că au trăit minunat în România. Aceeasi primire a rusilor le-au
făcut-o evreii în toată Basarabia. Dar ceea ce a fost cu totul
monstruos si de neasteptat a fost sabotarea retragerii armatei
române din Basarabia.
Nimeni dintre noi nu se asteptase la atâta miselie. Şi să nu
se uite că după primul război mondial ceruseră drepturi egale cu
noi, românii. Iar acum, iată care era atitudinea lor fată de tara în
Preot Nicolae Grebenea
68
care trăiseră si în care unii se născuseră.
În felul acesta si-au dat evreii arama pe fată, cum ar zice
poporul. Cam tot asa si-au mâncat si tiganii biserica.
ANUL 1940. TRAGEDIA ROMÂNIEI
Anul 1940 n-a fost numai anul pierderii Basarabiei, a
Bucovinei de Nord si a Cadrilaterului, ci anul durerilor neamului
românesc, anul tragediei României.
În graba cu care ne-am retras din Basarabia (căci rusii au
atins granita în cele mai multe locuri din prima zi, desi erau
stabilite trei zile pentru retragere), am avut pierderi imense de
materiale de constructie: ciment, fierărie, var etc.
Hitler era acum în culmea gloriei sale. Franta era învinsă
si ocupată, Anglia amenintată cu invazia germană. Belgia,
Olanda, Danemarca, Cehoslovacia ocupate de Germania.
Cum ungurii si bulgarii în primul război mondial au mers
alături de nemti, acum cereau nemtilor un ajutor pentru
fidelitatea lor. Ungurii cereau Ardealul, iar bulgarii Dobrogea.
Francezii si englezii garantaseră granitele noastre, dar acum ei
erau la pământ. Hitler a cerut să ne întelegem cu vecinii în
privinta granitelor. Acest lucru era imposibil. Obrăznicia
ungurilor era imensă: ei cereau tot Ardealul. Românii nu puteau
ceda de bunăvoie teritoriile lor. În cele din urmă cu bulgarii a
mers: ne-am înteles să le cedăm Cadrilaterul, două judete din
sudul Dobrogei: Caliacra si Durostorul. Cu ungurii nu. Atunci
Hitler si Musolini ne-au obligat să semnăm la 30 august la
Viena, un „Dictat”, extrem de dureros: cedarea ungurilor a
întregului Ardeal de Nord; 11 judete si jumătate ce urmau a fi
ocupate între 1 si 15 septembrie 1940.
Mare jale, dureri imense. Unii români din Basarabia si
Bucovina de Nord au fugit aproape cu mâinile goale în
România. De asemenea si din Ardealul de Nord unii au fugit în
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
69
România.
Ungurii însă cum au intrat în Ardeal au început uciderea
românilor. Au ucis preoti, intelectuali, tărani, în mari chinuri.
Dau aici datele suferintelor românilor după ocuparea
Ardealului de Nord, după pretioasa carte „Administratia hortistă
în nord-vestul României: 1 septembrie 1940 până la 1 noiembrie
1944” de Gheorghe I. Bodea, Vasile Suciu si Ilie Puscas, Cluj
Napoca, 1988.
„Numai în primele trei luni au fost ucise circa 5.000 de
persoane, peste 70.000 au fost închise în închisori si tabere de
internare, în jur de 100.000 de muncitori au luat drumul
emigrării în Cehoslovacia, Austria, Rusia.”
Furturile bunurilor românilor ardeleni din teritoriul cedat
s-a făcut prin actiuni particulare si prin legi. În primele sase luni
de guvernare străină au fost peste 500 de devastări a populatiei
române.
Iată lista formelor de atrocităti si crime făcute în timpul
ocupatiei maghiare a Ardealului de Nord:
- omoruri 9.919
- schingiuiri 1.126
- bătăi 4.126
- arestări 15.893
- profanări 124
- devastări colective 78
- devastări individuale 447
La toate acestea se adaugă o asuprire permanentă a
românilor tot timpul ocupatiei maghiare, maghiarizarea numelor
si alungarea în România a unui număr de aproape 200.000 de
români, uneori cu mâinile goale, alteori cu o traistă în mână.
Au dărâmat vreo zece biserici românesti, iar pe altele le-au
prefăcut în magazii. Presa aproape total interzisă. Ce să spun?
Preot Nicolae Grebenea
70
Cifrele vorbesc destul; o nouă barbarie începuse. Noii barbari
veneau din Europa Centrală: erau ungurii.
Fată de acest dezastru, românii l-au silit să plece din tară
pe nevrednicul rege dictator Carol al II-lea si generalul Ion
Antonescu a luat conducerea în conditii extrem de grele.
Pentru linistea tării l-a instalat ca rege pe Mihai I cu
prerogative reduse.
PREZENT ÎN GUVERNAREA LEGIONAROANTONESCIANĂ
Adio, studentie! Cum mai puteam continua în aceste
vremuri de dezintegrare a tării?
Schimbarea granitelor era un dezastru. Ion Antonescu
încercă a-l opri cu o hotărâre demnă de admirat. Făcu apel la
partidele politice să-l ajute, dar ele refuzară. Ceru ajutorul
legionarilor. Ei primiră, desi abia iesiseră din temnite si lagăre,
iar capii lor, în proportie de 90%, erau ucisi.
Cadrele rămase nu erau verificate.
Astfel se formă la 6 septembrie 1940 un nou guvern cu
Antonescu prim ministru si cu profesorul Horia Sima, ce s-a
impus ca sef al legionarilor, vice prim ministru, cu câtiva
ministri legionari.
Doream cu tot dinadinsul să iau o parohie, dar am fost
rugat stăruitor: „Amână preotia, ajută-ne acum să guvernăm”.
Am acceptat ca o concesie trecătoare până se vor pune
lucrurile pe roate.
Am luat postul de secretar al organizatiei legionare din
judetul Bacău.
Era al treilea post ca însemnătate. Întâi era seful judetului,
al doilea era prefectul si al treilea secretarul organizatiei. Muncă
neîncetată. Drumuri pentru organizarea judetului... Şedinte
pentru formarea cuiburilor si unitătilor legionare. Nu mai
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
71
ajungea timpul si acum, la 15 septembrie, Silvia a născut pe fiica
noastră Mariana.
Cei alungati din teritoriile cedate, flămânzi, fără posturi,
căutau o angajare, o bucată de pâine.
S-a organizat un ajutor legionar la toate sediile legionare,
pentru cei necăjiti: haine, mai ales, dar si alimente. După
cuvântul Sfintei Scripturi: cel ce are două haine să dea una celui
ce n-are. Multi au înteles si si-au deschis punga.
Dar în programul legionarilor era prevăzută trecerea
treptată a averilor si întreprinderilor evreiesti în mâinile
românilor. Trebuia făcut ceva în această directie.
Bacăul era cel mai mare oras din Moldova, după Iasi:
43.000 de locuitori, dintre care 15.000 de evrei. Era un oras
industrializat. Marile întreprinderi Filderman erau aici, fabrici de
stofe, de piele, de ciorapi, pestelci si de tot felul. Toate erau în
mâinile evreilor, afară de o fabrică de ghete. Vestita moară
Calmanovici era aici.
M-am dus să vizitez întreprinderile să văd cum trăiesc
muncitorii. Nu m-am dus ca legionar, ci cu o delegatie de la
Ministerul Muncii. M-am prezentat mai întâi la „Fabrica
Izvoranu”, de stofe care avea cam 1.100 muncitori.
Exista o lege, din 1937, propusă de D. R. Ioanitescu,
ministrul muncii din acea vreme, care se numea „legea pentru
protectia muncii si personalului românesc în întreprindere”.
Ea prevedea ca din personalul tehnic si administrativ 50%
să fie români de origine iar dintre muncitorii necalificati 75% să
fie români.
I-am întrebat pe cei trei frati Izvoranu cum stau cu legea
aceasta.
- În regulă, mi-au răspuns si mi-au adus procese verbale
semnate de vreo trei inspectori generali din care se vedea că
totul e în regulă. Să văd pe teren, am zis, după ce am cerut să mi
se dea câte o copie a proceselor verbale.
Preot Nicolae Grebenea
72
La verificare am găsit 51 de functionari administrativi
dintre care numai trei erau români, iar personalul tehnic cu 49 de
insi avea numai 7 români. La întrebarea de ce n-au respectat
legea, mi-au spus cu viclenie că n-au găsit români.
- Vreti să vă dăm un ajutor pentru găsirea oamenilor?
- Da! au zis.
- Vă vom da.
M-am dus în atelierele întreprinderii. Era cald si putin
miros. Lucrau femei, fete si bărbati. Erau plătiti cu trei lei ora,
iar unii cu 3,50 lei ora. Sâmbătă la orele 13:00 se făcea plata.
Piata era în scumpire. De aceea, am convenit să li se ridice
salariul cu jumătate, si aceasta de la data de 1 a lunii precedente.
Am întrebat ce plângeri au lucrătorii si câtiva mi-au spus
că au avut dreptul la concediu cu plată, dar nu li s-a plătit de
zece ani. Am dispus să li se calculeze drepturile cu dobânda
respectivă. Apoi am stabilit ce loc ar putea fi ocupat de un
român în întreprindere ca persoană administrativă sau tehnică ca
să nu dezorganizăm munca. Am propus două locuri si au fost de
acord.
I-am trimis cu următoarea adresă:
„Către Fabrica Izvoranu
Dorind a veni în ajutorul dvs., pentru a intra în prevederile
legii nr. ... din 1937 vă trimitem pe N. N., în postul cutare, cu
salariul de ....
Vă rog să-i înlesniti ca să-si însusească îndatoririle de
servici cât mai repede. Vă rog să confirmati acceptarea.
Cu stimă,
Secretarul organizatiei legionare a judetului Bacău,
N. Grebenea.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
73
Data ...”
După numire, angajatul se întorcea cu confirmarea primiri
pe care o puneam la acte. Asa am procedat la absolut toate
întreprinderile.
La o lună si jumătate am vizitat din nou întreprinderile, pe
toate. Şi am ridicat din nou salariile muncitorilor cu un sfert din
salariul ridicat ce-l aveau acum.
N-am întâlnit opunere în demersurile pentru aceste
schimbări.
Remarc un caz curios. La o fabrică de pungi, cu numai 20
de muncitori, nu am găsit patronul la sediul fabricii, ci numai pe
o domnisoară evreică de o rară frumusete si de o elegantă
exceptională. După ce am ridicat salariul muncitorilor am
întrebat:
- Dumneata ce salar ai?
- 2.500 lei, a fost răspunsul.
- Poate nu te pricepi la meserie, am zis.
- Nu, patronul e multumit de mine.
- Atunci cum poti sta la o fabrică cu un salar atât de mic?
- Sunt săracă, a spus.
O priveam admirativ pentru eleganta vesmintelor ei.
- Vreti ca si dumneavoastră să vă ridic salariul?
- Oh, v-as fi recunoscătoare!
- Ei, duduie frumoasă, aveti un salar de 8.000 lei.
- Multumesc din inimă.
După două săptămâni am înlocuit-o cu o fată fără serviciu
de la Oradea, care nu avea cu ce trăi. Am zis: eleganta evreică
are cu ce trăi, nu moare de foame, pe când cealaltă…
Unor muncitori li s-au putut da locuinte, iar unora să ia
masa la cantină. Câtorva li s-au dat ajutoare de Crăciun, până la
25.000 lei, de către Miscarea Legionară.
Şeful judetului, Andrei Costin Tescanu, îsi pregătea acum
Preot Nicolae Grebenea
74
căsătoria cu o frumoasă fată din Bucuresti. Datorită acestui fapt,
mai mult lipsea din Bacău. De aceea, în acel timp am condus eu
judetul. Prefectul judetului era Vasile Stoianu, profesor, apreciat
de toti pentru corectitudinea lui, întelept si cumpătat, cu mare
credintă legionară.
Evreii din judet, cu gândul captării bunăvointei lui, i-au
oferit 500.000 lei, dar el le-a zis: „Vă multumesc pentru ajutorul
ce mi-l dati, însă el nu-mi apartine, ci Statului Legionar” - si în
fata lor i-a depus la Administratia Financiară. Am colaborat
perfect cu el.
Când cineva i-a propus: trebuie să îl împuscăm pe cutare,
el a răspuns: „Pentru ordinea în judet răspund eu. Dacă vii cu
astfel de gânduri, te împusc pe tine.”
Şeful legionar pe toată Moldova, 13 judete, era
comandantul legionar Eugen Dragomir. El era originar din
judetul Bacău. Bun avocat, energic, cu un trecut frumos de
luptă, făcut în lagăr la Vaslui. Spirit practic, cu înclinări
înnăscute pentru organizare pe teren economic. Capabil, în unele
momente ale vietii lui a fost viteaz si si-a asumat total
răspunderea unor actiuni ale sale.
Fiindcă unii legionari aveau atitudini ofensatoare fată de
unii functionari ce au fost corupti sau dusmani ai legionarilor,
am trimis câteva circulare pentru reglementarea lucrurilor. Am
dispus: atâta vreme cât cineva e în serviciul statului, în orice
functie, el trebuie să fie respectat si nimeni nu are dreptul a-l
blama. Dacă e vinovat, să fie dat în judecată si justitia să
hotărască dacă e vinovat sau nu. Dar până atunci să se bucure de
toată cinstea oficiului său.
Şeful corpului muncitoresc din tară, Dumitru Groza, fără
să cer, a trimis o echipă de sase muncitori, calificati câtiva, să
mă ajute la românizare.
I-am lăsat să discute cu unii patroni de întreprinderi. Dar
îndată am primit telefoane peste telefoane de la fabrici. Patronii
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
75
speriati mă chemau la fata locului. Ei nu erau obisnuiti cu tonul
agresiv si chiar foarte violent pe care l-au folosit acestia în
dezbatere pentru unele schimbări ce pretindeau să se facă
imediat.
Doi dintre ei puseseră pistoalele pe masă, la discutie,
pentru amenintare. Evreii tremurau. Eu mă obisnuisem să tratez
toate schimbările ce doream a se face prin discutii pasnice,
amiabile, si totusi cu hotărâre.
Mi s-a părut că maniera lor nu corespunde stilului legionar
si nu e potrivită pentru rezolvarea problemelor de la Bacău.
Am telefonat lui Nicolae Pătrascu, secretarul general al
Miscării Legionare, care era un prieten al meu, i-am spus
situatia si i-am spus că nu am nevoie de astfel de ajutoare ce
compromit actiunea si că pot să rezolv singur problemele de la
Bacău. A doua zi nici unul din ei nu mai era la Bacău.
Această manieră dură, excesivă, si cu o tentă teroristă pe
care au avut-o acesti muncitori, a fost recomandată peste tot în
tară de Dumitru Groza.
Eram uimit de ce auzeam despre felul cum lucrau unii în
unele judete. Nu semăna cu nimic din ce stiam eu si din ce
învătasem eu despre legionari, eram îngrozit de ce auzisem că se
petrece bunăoară în judetul vecin, Neamt, unde conducea un
ardelean: Crăciunas. Acestia nu sunt legionari, îmi ziceam. Sunt
niste intrusi. Conduce oare Miscarea Legionară sau niste
netrebnici ai ei? mă întrebam.
Eram nelinistit si îndurerat: nu mergea bine. Tineretul,
prea îndrăznet si nepoliticos, cei în vârstă, prea agresivi. Lipsea
la multi eleganta în atitudini pe care o dă cultura, civilizatia,
studiul.
Unii erau de o corectitudine dusă la limita extremă, dar
tonul lor era dur, intimida. Iar oamenii aveau nevoie de liniste,
pace, încredere. Mai multă răbdare si o bunăvointă calmă ar fi
dus la o descretire a fruntilor.
Preot Nicolae Grebenea
76
În vreme ce unii se zbăteau în toate părtile să ajute, să
mângâie, să dreagă lucrurile, să astupe găurile, să unifice, să
întoarcă privirile tuturor spre Dumnezeu - altii au dat drumul
unor porniri lacome de îmbogătire, prin lipsa de scrupule si
agresivitate. Dar ei erau putini, intrusi, neverificati.
Îmi spuneam: se vor îndrepta lucrurile. Se vor face unele
verificări ale cadrelor si se va face o curătire.
Nu întelegeam de ce merg lucrurile prost, când ele
trebuiau să meargă, dacă nu foarte bine, măcar multumitor. Deabia
prin 1977 am aflat un răspuns: Dumitru Groza ar fi fost un
agent al Rusiei, comunist, infiltrat în conducere. Lucra pentru
compromiterea Miscării Legionare, pentru distrugerea ei, ca
înaltul spirit de sacrificiu să nu se manifeste. Unii sustin însă
desăvârsita lui corectitudine.
În 1966 am aflat si de Crăciunas, care făcea
monstruozităti în judetul Neamt, că era agentul Angliei si lucra
pentru distrugerea Miscării. După „rebeliune” a fugit la Londra
cu banii Miscării de la Ajutorul Legionar, si a deschis un birou
de import-export. Şi câti nu vor fi fost ca ei! Asta pentru că
Antonescu a cerut: deschideti usile să intre si altii în miscare. Au
intrat, dar neverificati.
N-am acceptat să intre cineva într-un post numai pentru că
era legionar. Acel „scoală-te tu ca să mă asez eu” nu l-am
acceptat. Cel ce urma a înlocui pe cineva trebuia să fie destoinic,
pregătit, eficient imediat si pătruns de cele mai curate
sentimente si cu dragoste de mai bine.
Pe această chestie am creat unele nemultumiri si chiar
adversităti.
Astfel, într-o zi m-am trezit cu un mare grup de preoti ce
veniseră să schimbăm pe protopopul Zota. Acesta era un om
bătrân, mai avea doi ani până la pensie, nu aveai ce-i imputa. Mă
informasem amănuntit despre el. Era un om vrednic. As fi voit
ca el să rămână în postul lui până la pensionare.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
77
Mare a fost deceptia tuturor când le-am spus că întrucât
Conducerea, seful judetului, prefectul si cu mine, nu a examinat
această problemă, nu putem face această schimbare.
Însăsi soacra mea, institutoare, dorind să ajungă directoare
la scoala unde functiona, desi mai capabilă decât directoarea ce-i
era prietenă, a fost respinsă pe motivul că aceea, din veniturile
grădinii scolii întretinea o soră foarte bolnavă, iar soacra mea era
bogată, cu două grădini.
De asemenea, l-am respins si pe socrul meu de la un post
de director la moara Calmanovici, post pe care-l ceruse pentru
că era plătit cu 60.000 lei lunar, sumă fantastică si, motiva
dânsul, pentru că are experientă si e capabil. Dar nu l-ar fi putut
primi, pentru că acolo trebuia un om incoruptibil si mă temeam
că nu va putea rezista ispitelor evreilor de a-l cumpăra.
*
Mi s-a părut curios că la mai toate întreprinderile evreiesti
directorii erau plătiti cu 8.000 de lei si toti ceilalti functionari cu
salarii mai mici. Am intrat la bănuială. Cineva mi-a soptit că
evreii lucrează cu state de plată duble: unele reale - cu salariul
adevărat, iar altele cu salarii mai mici ce trebuie prezentate
fiscului pentru impozitul pe salariu. Acest impozit era atunci la
noi de 10%.
Un functionar de la fabrica Izvoranu, pus de mine, mi-a
adus statele reale de plată ale functionarilor. Le furase pentru
scurt timp. Uimire: trei directori cu câte 60.000 lei fiecare,
juristconsultul 47.000 lei si toti functionarii coborau de la
60.000 lei la 15.000 lei. Numai doi functionari români în functii
administrative erau cu trei mii de lei ca să nu afle furturile ce le
făceau ceilalti. Ţinând cont că erau 100 functionari, putem vedea
cu ce sumă enormă păgubeau statul evreii de la fabrica Izvoranu
prin această fraudă fiscală. Toate întreprinderile procedau la fel,
în tot regatul.
Preot Nicolae Grebenea
78
Numai cu sumele de bani cu care păgubeau fiscul toate
fabricile din Bacău, cât si la întreprinderile din Moldova si
Basarabia s-ar fi putut dubla salariile învătătorilor si
functionarilor si ale profesorilor din toată tara. Acum am înteles
de ce ardelenii se plângeau că ei plătesc 63% din impozitele pe
tară si tot restul tării abia 37%.
Cu astfel de plăti la fabrici am înteles de ce evreii preferă
să fie functionari comerciali, administrativi, în fabrici, sau
functionari la bănci, dar nu functionari la stat. Ca să poată face
aceste matrapazlâcuri, evreii au trebuit să corupă mai întâi pe
functionarii fiscului si pe inspectorii de control.
Cât de departe erau de visul legionarilor! „Va trebui să
creăm un om drept, cinstit, corect, incoruptibil, plin de avânt în
lupta pentru binele patriei. El va trebui să fie înzestrat cu un înalt
spirit de jertfă si cu un nemărginit dor de desăvârsire. În acord
cu spiritul strămosilor, el va trebui să fie un luptător cu privirile
îndreptate spre cer si cu gândul: «totul pentru tară».
Cu acest om de azi va trebui să lucrăm, făcându-l să
înteleagă că binele general e mai presus de cel particular si să
luăm treptat din mâinile evreilor comertul, industria si prea
multele bunuri la care au ajuns prin coruptie si fraudă. Ei le
mentin si le cresc prin aceeasi metodă: coruperea românilor.
Deci influenta lor e nefastă. Va trebui treptat scăzută până ce ei
singuri se vor adapta unei tinute de alt nivel sau vor pleca.
În nici un caz nu vom putea adopta metoda turcilor care, în
plin secol XX, au prins pe armenii ce acumulaseră acolo cele
mai mari avutii si, pe cei ce nu au putut scăpa cu fuga, i-au ucis
fără milă. Numărul celor ucisi, dacă îmi amintesc bine, era de
1.600.000. Era ceva grozav si monstruos.
Prea crestini, suntem departe de gândul vreunei ucideri.
Hristos s-a răstignit pentru toti. Români constienti, nu-i putem
lăsa să ne subjuge si să devină stăpânii nostri. Ungurii mai duri
îi maghiarizează. Toată clasa de sus a grofilor unguri e corcită
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
79
cu evrei din care cei bogati s-au pierdut în masa contilor unguri.
Noi îi lăsăm să rămână evrei, dar nu va trebui să-i lăsăm să fie
stăpâni pe avutiile noastre.
Este bine că n-au acaparat învătământul cum au făcut în
Franta si în Anglia precum si în alte câteva tări. Spiritul lor nu se
potriveste cu spiritul nostru. Monoteismul lor uscat nu i-a
învătat să vadă si pe „tu” si pe „el”, ci numai pe „eu” si pe „noi”.
De aici vine exclusivismul lor. Trinitarismul crestin ce s-a făcut
cunoscut clar la Epifanìe, Botezul Domnului, a arătat un
Dumnezeu Tată, un Fiu si un Duh Sfânt, o unitate a firii în
treimea ipostaselor. El a deschis perspectiva întelegerii tuturor
oamenilor între ei, înlăturând orice exclusivism ebraic.
Cum ne-ar putea întelege evreii crescuti în Thora, în
Vechea Aliantă, în Talmud si rabinism, pe noi, cei crescuti în
Noua Aliantă, într-un crestinism care-i îmbrătisează pe toti, în
care Dumnezeu e Tatăl tuturor si toti oamenii, ca fii ai lui
Dumnezeu, sunt frati între ei?
Niciodată nu ar fi putut apărea în crestinism, în
interpretarea Evangheliei de vreun mare dascăl crestin, ceea ce a
apărut în Talmud în interpretarea marilor rabini: „Pe cel dintâi
dintre crestini ucide-l!” Câtă deosebire între măretia sublimă a
crestinismului si această conceptie inferioară a evreilor, în care
îndemnul de a urî pe altii devine doctrină a religiei. În crestinism
Dumnezeu nu exclude pe nimeni, El e Tatăl tuturor, nu numai al
evreilor, si pe toti îi iubeste si pe toti îi cheamă la desăvârsire.
Hristos S-a jertfit pentru toti.
De aceea, îmi ziceam, noi nu trebuie să ne lăsăm cuceriti
de spiritul evreiesc, care e cu totul contrar felului nostru de a
gândi si a fi, credintei noastre, stilului nostru de viată.
„Românizarea” mergea totusi înainte, la Bacău, fără
convulsiuni, dar cu pasi lenti, nu cum ar fi dorit unii, mai grăbiti.
Tot asa si în orasele Moinesti, Târgu-Ocna, Comănesti, cât si la
tară.
Preot Nicolae Grebenea
80
*
Colaborarea cu Ion Antonescu schiopăta, dar totusi
mergea. Când, deodată, s-a comunicat stirea că legionarii au ucis
la închisoarea Jilava 64 de detinuti. Antonescu, revoltat, a
denuntat faptul si s-a desolidarizat de el. Atrase atentia că acest
lucru nu trebuia să se întâmple si nu va mai trebui să se întâmple
în viitor si că el va pedepsi aspru orice altă faptă de acest fel.
Aceasta se întâmpla la 28 noiembrie.
Ce se întâmplase?
Legionarii au prins pe cei care fuseseră marii lor dusmani,
dintre care unii politisti, care au bătut si au ucis legionari: pe
unii i-au spânzurat cu sfoară de mătase în timpul dictaturii lui
Carol al II-lea, pe altii i-au aruncat de vii în flăcările
crematoriului. Generalul Argesanu era între ei, prins când voia
să fugă în Bulgaria. Armand Călinescu, care a fost pus de Carol
al II-lea, regele asasin, trei zile prim-ministru ca să reprime pe
legionari, a fost ucis. El omorâse peste 250 de legionari, floarea
conducerii legionare, oameni de mare valoare. Mai erau si altii,
toti asasini si trădători.
Acum se găseau în asteptarea judecătii: la cei mai multi,
cercetările vinovătiei erau încheiate si procesele lor începute, iar
câtiva erau încă în cercetări. Procesele însă se tergiversau. Între
ei era si generalul Gabriel Marinescu, fost sef al Prefecturii
Capitalei timp de 10 ani, temut si prea stiut asasin, om al Elenei
Lupescu, al lui Carol si al ocultei europene.
Desi fărădelegile lor erau vădite si stabilite, justitia amâna
darea hotărârilor de condamnare. Afară de 2-3 exceptii, oameni
ce poate urmau a fi eliberati după terminarea cercetărilor, toti
erau niste brute, oameni încărcati de fărădelegi, dar foarte
influenti. Acum, prin rude si cunostinte, căutau să scape.
Antonescu a cerut, probabil influentat de neamurile lor, să
fie mutati la o închisoare militară. Dar legionarii, temându-se că
acolo vor găsi o modalitate să fugă, au luat repede hotărârea ca
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
81
mai bine să-i predea morti unitătii militare ce urma a-i lua în
primire.
Fapt neasteptat, dureros, nedrept, dar fapt.
Discutând mai târziu, în timpul detentiei mele, cu niste
fruntasi comunisti, iată ce au spus cu privire la acesti detinuti:
„Dacă e să vă felicităm pentru ceva, e că le-ati ucis pe bestiile de
la Jilava. Acestia erau niste brute. Dacă nu-i ucideati, ati fi dat
dovadă că nu sunteti luptători. Dacă scăpau, v-ar fi ucis în
continuare si ne ucideau si pe noi”. Nici chiar asa, nu trebuie să
fim felicitati, ci să regretăm momentul fatal.
UCIDEREA LUI NICOLAE IORGA ŞI A LUI VIRGIL
MADGEARU
În a doua noapte, 29 noiembrie, a fost ucis marele profesor
Nicolae Iorga. Savant în istorie, cunoscut de o lume întreagă.
Ştirea a zguduit pe toti care au aflat-o. Antonescu a intrat în
furie: tuna si fulgera contra asasinilor. Se pare că uciderea s-a
făcut fără stirea lui Horia Sima si spre marele lui regret. Ea a
stricat mult Miscării Legionare.
Iorga avea vina lui; ea nu putea fi tăgăduită. Avea
răspunderi pentru îndemnul dat lui Carol al II-lea să instaleze
dictatura si pentru uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu. Horia
Sima l-ar fi îndemnat să meargă în Italia, la adăpost, până mai
„asează” lucrurile la noi, dar el a refuzat.
Crima s-a produs asa: trei tineri, s-au prezentat noaptea la
locuinta lui de la Vălenii de Munte si l-au smuls familiei ca să
dea o declaratie. El a înteles că i-a venit sfârsitul si a acceptat.
Împotrivirea ar fi tulburat prea mult familia lui. Toti trei erau
absolventi ai Academiei Comerciale. Acestia l-au suit într-o
masină si au plecat cu el în satul Strejnic de lângă Ploiesti.
Acolo l-au împuscat. Discutiile de pe drum nu sunt cunoscute.
Se spune că a primit moartea senin si măret. El le-ar fi spus
Preot Nicolae Grebenea
82
câteva cuvinte ce le-au pătruns la inimă si că-i iartă pentru urâta
faptă ce urmează a o săvârsi. Dar inima lor era împietrită si nu lau
putut ierta.
Profesor de mare calitate, în viată a dat multe lectii până la
vârsta lui de 70 de ani. A dat si prin moarte o mare lectie: nu
cum să trăim, ci, dacă moartea este inevitabilă, cum să murim
frumos. Vanitatea lui neocolită l-a pierdut.
În aceeasi noapte, aceeasi insi l-au ucis si pe profesorul
universitar Virgil Madgearu. Din răzbunare, căci ani de zile a
refuzat să-i treacă la examen pe nedrept, întârziindu-i să intre în
viata activă într-un post potrivit cu pregătirea lor.
Mari crime, mari fărădelegi, mare miselie! Din ce adâncuri
obscure instinctuale au izbucnit aceste porniri bestiale pe care nu
le-au putut înfrâna?
Horia Sima i-a dezaprobat si a cerut să plece imediat în
străinătate, că altfel îi bagă imediat în temnită.
Mă obisnuisem să tin unele conferinte publice, pentru
dezbaterea problemelor legionare si lămurirea telurilor Miscării
pentru marele public, la care veneau cei interesati si uneori cei
mai de elită oameni ai orasului.
Îndată după terminarea conferintei, primul presedinte al
Tribunalului Bacău mi-a pus întrebarea:
- Ce credeti despre uciderea marelui profesor Nicolae
Iorga?
- Sunt uluit, am răspuns. De două ore am aflat si eu
aceasta. Nu cunosc părerea oficială, însă pornirile celor care l-au
ucis le pot întrevedea: răzbunarea. Consider că uciderea e nu
numai o prostie, o greseală, ci o crimă politică urâtă care n-ar fi
trebuit să se întâmple, cu urmări dintre cele mai rele pentru
Miscare si pentru noi toti.
Ştiam că între Nicolae Iorga si Corneliu Zelea Codreanu
nu erau raporturi bune. Iorga îl critica cu asprime pe Codreanu,
numindu-l în mod consecvent „putintelul om”. Cum Codreanu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
83
era voinic „ca un brad”, cum ar zice poporul, era evident că
epitetul nu se referea la fizic ci la mintea lui. Dar acest lucru nu
era cu nimic justificat. Se deduce din tot ce stiu si înteleg eu că
profesorul Nicolae Iorga era gelos pe marele prestigiu al lui
Corneliu Zelea Codreanu ce crestea din zi în zi, pe prestigiul lui
moral imens, pe iubirea tineretului care se îndrepta tot mai mult
spre Codreanu, tineret care, chemat de Iorga, refuza a-l urma.
Toate acestea i se păreau lui Iorga că-l umbresc. Asa că cu orice
ocazie, ani de zile, tuna contra „putintelului om”, fără ca acesta
să răspundă.
Dar, în pragul proclamării dictaturii de către Carol al IIlea,
în februarie 1938, Iorga a scris două articole împotriva
legionarilor si a unui început de comert legionar ce mergea
foarte frumos. Dar acest comert legionar s-a început si la
îndemnul lui Iorga care, întrebat „Ce să facem ca să scăpăm de
evrei?”, a răspuns: „Faceti ce fac ei, faceti comert ca ei”.
Revoltat, Corneliu Zelea Codreanu i-a trimis o scrisoare în care
i-a spus că e „necinstit sufleteste”. Atât i-a trebuit lui Iorga; l-a
dat în judecată pentru ultraj. La cele peste 200.000 de scrisori
trimise din tară în care era rugat să-si retragă plângerea, Iorga a
răspuns cu un refuz. La judecată Codreanu a fost condamnat la
sase luni detentie. Ulterior i s-a făcut de către Armand Călinescu
un alt proces în care a fost condamnat la 10 ani temnită grea,
după care Armand Călinescu, prin uneltele sale, l-a ucis
miseleste. Deci, uciderea lui Nicolae Iorga vine ca o răzbunare
pentru asasinarea Căpitanului.
Dar ea nu e justificată din punctul de vedere crestin si
legal, în nici un caz.
Nu se justifică nici din punct de vedere politic. Iorga era o
mare personalitate cu un prestigiu enorm, atât în tară, cât si în
străinătate. De conflictele lui cu legionarii stiau putini. Multi îl
iubeau pentru marele lui patriotism, pentru munca lui
neobisnuită si prestigiul lui stiintific. Ucigându-l, loveai în
Preot Nicolae Grebenea
84
iubirea celor care îl admirau. Acestia erau multi si nu meritau
această lovitură. Apoi mai era nevoie de el, de condeiul său
inspirat, de pasionata lui iubire de tară. Mai ales acum, când
ungurii au ocupat Ardealul de Nord si, cu o sălbăticie demnă de
barbari, ucid mii de români făcând cele mai neasteptate si
grozave crime si fărădelegi.
PRIMAR LA SLĂNIC-MOLDOVA
Simtindu-mă obosit si slăbit, mi-am luat un concediu de
odihnă de o lună si câteva zile, pentru a mă putea reface fizic.
Mi-am zis totusi să fac ceva si am luat postul de primar la
Slănic-Moldova, care tocmai era liber.
Statiunea era o frumusete. Poate era tot ce avea România
mai frumos la acea oră, ca statiune climaterică. Deasupra
orăselului-sat mai ridicat pe deal, între brazi, se ridicau câteva
vile, constructii în stil românesc, foarte variate ca aspect si
colorate deosebit. Era o statiune fermecătoare. Cu ape minerale
pentru ochi, stomac, rinichi si alte organe. Erau ape vestite în
puterea lor vindecătoare. Aerul era reconfortant. Soarele era
blând si binefăcător.
Cunoscusem si alte statiuni: Ocna Sibiului, Olănesti,
Govora, Herculane, Păltinis, toate cu specificul si farmecul lor,
dar mai putin atractive ca Slănicul. Unele erau prea la ses, fără
aerul ozonat al Slănicului. Păltinisul era prea sus: 1200-1400 m
altitudine si aerul său prea tare nu-l puteau suporta toti.
Slănicul era bun pentru toti: nici prea sus, nici prea jos.
Noua granită dintre noi si unguri era acum aproape. M-am
dus să o văd. Priveam cu gândul dincolo, în Ardealul pe care îl
părăsisem .
Ajutorul de primar ce l-am găsit si cu care trebuia să
colaborez la conducerea primăriei era un rus, fiu de general.
Fugise în timpul revolutiei din tara sa. Antonescu îl cunoscuse
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
85
pe tatăl lui ce luptase alături de noi în 1916-1917 si, aflând de el,
generos, a tinut să-i dea o pâine. A fost foarte politicos si
muncitor. Fată de mine avea o atitudine prea supusă, slugarnică,
lucru care nu mi-a plăcut.
Spre sfârsitul sederii mele la Slănic am început să mă
îndoiesc de corectitudinea lui. Simteam că nu e curat, că în el se
ascunde un comunist camuflat.
Într-adevăr, pe multi fugari din Rusia ce se găseau în
emigratie, oameni de omenie dar care trăiau în greutăti,
serviciile secrete rusesti i-au captat si i-au angajat în serviciul
lor. Acum el trebuia să joace un joc pe care nu-l mai jucase
înainte. La multe lucruri neasteptate ne împing împrejurările!
Slujba de primar într-un orăsel e usoară si plăcută. Esti la
dispozitia nevoilor unor oameni dar, cu bunăvointă, toate se pot
face spre bucuria tuturor. Totul e să fii cinstit. Şi dacă
constructiile edilitare care cer pricepere, control si alergătură
lipsesc, totul e usor si plăcut.
Simteam că aici mă refăceam din toate punctele de vedere.
REBELIUNEA: 21-23 IANUARIE 1941
Crimele de la Jilava si uciderea lui Nicolae Iorga si a lui
Virgil Madgearu au zdruncinat mult încrederea lui Ion
Antonescu în legionari.
La o întrunire legionară în Iasi, Antonescu s-a prezentat nu
numai în cămasă verde, ci si în pantaloni verzi. Dorea să placă si
să câstige pe legionari, dar acestia nu l-au aclamat cum ar fi
dorit. L-au aclamat frenetic pe Horia Sima si prea putin pe
dânsul.
A cerut să i se dea comanda Miscării, dar legionarii n-au
avut încredere în el, l-au refuzat. Poate că voia numai să frâneze
abaterile legionare, să-i stăpânească mai bine, sau poate că avea
si alte gânduri, nu stim. Însă legionarii s-au temut să nu abată
Preot Nicolae Grebenea
86
directia generală de orientare de la telul lor fundamental:
românizarea, crearea unui nou spirit românesc si a unei Românii
legionare, în care românul să fie stăpân deplin în casa lui.
Legionarii se temeau de influentele din jurul lui Ion
Antonescu. Cel mai apropiat sfătuitor al lui era Misu Antonescu,
profesor universitar, pe care legionarii l-au prins la o sedintă a
francmasoneriei si l-au fotografiat. Asta chiar în timpul
guvernării. Masoneria era cea mai mare dusmană a legionarilor.
Un lucru neplăcut s-a ivit pe drum la luarea unor
întreprinderi din mâinile evreilor. Populatia de limbă germană,
sasii si svabii au cerut să preia unele întreprinderi. Hitler a trimis
capital german si l-a pus la dispozitia acestora pentru a participa
la întreprinderi alături de români. Dar ei aveau pozitii
economice mult mai tari decât românii, pozitii pe care le
mosteniseră în urma situatiei privilegiate avute în Austro-
Ungaria. A le da lor aceste avantaje însemna a schimba pe evrei
cu nemtii.
Fireste, legionarii au refuzat orice ingerintă germană în
aceste treburi. Refuzul a dus la nemultumiri si conflicte între
acestia si legionari. Lăcomia germană i-a revoltat pe legionari.
Mai gravă a fost cererea lui Hitler ca la marile
întreprinderi industriale ce trebuiau a se româniza nemtii să
participe cu o mare cotă de actiuni.
Asta însemna de acum înfeudarea unor bunuri din
România nemtilor. Cererea a fost respinsă cu indignare.
Hotărât! Legionarii n-au găsit în germani niste prieteni si
sprijinitori, ci mai curând niste dusmani. Asa si comunistii din
România au găsit în comunistii rusi niste dusmani deghizati.
Pe de altă parte, fără să o poată spune tare, legionarii erau
nemultumiti că trupele germane din tara noastră cumpărau zilnic
mărfuri de la noi cu preturi mult ridicate, mai ales alimente, si le
trimiteau acasă la ei, scumpind piata si destabilizând tara. Mai
târziu s-a aflat că germanii falsificaseră banii nostri si emiteau în
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
87
serie câti bani vroiau, bineînteles fără a avea vreo acoperire în
aur.
Deci lucrurile nu mergeau bine nici cu Antonescu, nici cu
nemtii care aveau mai mare nevoie de armată decât de legionari.
În taină Antonescu cugeta si plănuia o eventuală înlăturare a
legionarilor de la guvernare, dacă va fi cazul. În acelasi timp si
legionarii se gândeau să-l înlăture pe Antonescu.
Dar pe câtă vreme ei nu au întreprins nimic, Antonescu
aflând gândurile legionarilor, a pregătit „lovitura”: a luat
asentimentul lui Hitler si a multor generali din armata română.
La 21 ianuarie 1941, la câteva zile după confiscarea de
către legionari a arhivelor si documentelor fracmasoneriei, el a
dat ordin să se ia din mâinile legionarilor prefecturile judetelor,
radioul, posta, telegraful, sediile legionare, toate institutiile de
stat. Fireste, legionarii s-au opus în multe locuri si de aici lupte
între soldati si legionari. Mai ales la prefectura capitalei, la
postă, la telefoane. În Bucuresti opozitia a fost extrem de dârză.
Manifestatii pe străzi ale tineretului legionar si în alte
locuri pentru apărarea pozitiilor lor si păstrarea puterii. În cele
mai multe locuri, atât militarii, cât si legionarii, în întelegere
între ei, asteptau ce se va întâmpla la Bucuresti. Aici legionarii
se opuneau la predarea celor cerute de Antonescu. Ziua de 22
ianuarie a fost cea mai îndârjită zi. Situatia era neclară. Oamenii
asteptau să vadă de partea cui vor trece unitătile germane din
Bucuresti.
În acest timp, radioul era în mâna lui Antonescu si el
vorbea mereu că legionarii pe care i-a adus la putere au fost
abuzivi, nerecunoscători si că e silit să-i doboare de la putere
spre a stabili linistea si încrederea. Desi unii sunt de treabă,
spunea el, Horia Sima i-a împins spre crime si fărădelegi.
În acest timp se comunică o stire care i-a răsturnat pe toti
cei ce nu cunosteau pe legionari. „Legionarii în stradă, în văzul
tuturor, au uns cu petrol un soldat si l-au aprins de viu. Iată ce
Preot Nicolae Grebenea
88
fac ei cu soldatii patriei”, se spunea. N-am crezut o clipă această
informatie, dar ea s-a întins repede în toată tara si cei mai multi
au luat-o ca reală.
Şansele legionarilor în această luptă scădeau treptat. În
Bucuresti, dar si în alte câteva locuri au năvălit tiganii si au
început să prade si să devasteze unele magazine evreiesti, dar si
ale altora. Era o tulburare urâtă si primejdioasă.
Legionarii se plimbau în grupuri pe străzi cântând
revolutionarele lor cântece si strigând lozincile lor. Însă din
diferite locuri s-a tras asupra lor de la ferestre sau balcoane în
timp ce manifestau pasnic. S-au urcat si i-au descoperit. Erau
evrei. Furia era prea mare căci îndrăzneala întrecuse orice
măsură. S-a spus că legionarii i-au luat, i-au târât la abator unde
i-au înjunghiat si i-au asezat în cârlige. Ar fi fost vreo 200 de
cazuri. Dar aceasta este o versiune sustinută de majoritatea
dusmanilor legionarilor. O altă versiune o contestă integral si e
sustinută de multi si chiar de dusmani ai legionarilor.
Petre Pandrea, fruntas al miscării comuniste din România,
mi-a spus personal că s-a dus anume la abator după stirile ce
circulau, să vadă evreii spânzurati, dar nu a găsit nimic. Deci,
concludea el, era un zvon pentru compromiterea legionarilor.
Până azi mai circulă acest zvon si unii neinformati, sau cei
cărora asa le place, spun că aceste ucideri monstruoase nu s-ar fi
făcut în timpul rebeliunii, ci chiar în timpul guvernării legionare.
Ca unul ce am fost pe teren în acel timp si cunosc lucrurile,
dezmint din tot sufletul si cu cugetul curat că spun adevărul,
această monstruozitate nu s-a produs nicidecum. Toate dovezile
arată că e inventie pur jidovească.11
În acele zile tragice, când auzeam de furturile din
Bucuresti comise de intrusi, mă lua groaza. Lacrimi mari
11 S-a publicat un proces verbal încheiat după rebeliune, la Abator,
semnat de tot personalul acestuia, care arată că nimeni nu a fost ucis la
Abator.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
89
curgeau din ochii mei. Nu mă puteam linisti. Ah, această mare
nădejde de mântuire a neamului meu se dărâma terfelindu-se
astfel! Era ceva greu de suportat fără mari dureri. O miscare
frumoasă care se ridicase greu, prin mari lupte, murea acum
necinstită în acte josnice si îmi ziceam: „Neamul meu s-a născut
într-o zodie fără noroc. Şi e nedrept. El a stat atâta vreme scut
Crucii Domnului si tot el a oprit cu pieptul lui uraganul ridicat
de semilună, ca să nu ajungă în Vest, după cum spune
Eminescu. Şi iată, Doamne, tu îl lasi?! Cei mai buni fii ai lui ce
începură a-l mântui: Mihai Viteazul, Horia, Tudor pandurul,
Corneliu Zelea Codreanu, tu ai îngăduit să fie ucisi înainte de
vreme? Şi acum lasi să cadă si ultima rămăsită a celui din urmă?
Ah, Doamne, miluieste neamul meu si va fi iarăsi scut Crucii
Tale!”
Şi mă rugam: „Nu îngădui, Doamne, să curgă sânge, acum
în lupta dintre frati, că a curs destul în trecut, în luptă cu
dusmanii. Fii milostiv. Opreste valul înfruntării dintre noi si adă
pace.”
Confruntarea a tinut până în a treia zi, 23 ianuarie, când
divizia de tancuri germană ce era în Bucuresti, condusă de
generalul Hansel, a comunicat că intervine în favoarea lui
Antonescu.
Fată de această gravă hotărâre, ca să se evite un război
civil, legionarii s-au retras. Ei au înteles că lupta e pierdută,
chiar fără această interventie germană, întrucât armata era în cea
mai mare parte cu Antonescu.
În noaptea de 23-24 ianuarie legionarii au predat toate
institutiile ce erau în mâna lor. În urma ciocnirilor ce au avut loc
în tară, au fost ucise 607 persoane, dintre care foarte putini erau
soldati, ceilalti erau legionari.
Antonescu s-a lăudat că a lichidat pe legionari cu numai
607 morti. Dar acest lucru nu se datora lui, ci patriotismului
legionar. Ei au înteles că un război civil între noi e nepermis, e
Preot Nicolae Grebenea
90
tot ce poate fi mai rău si, imediat ce au înteles că nemtii sprijină
pe Antonescu, s-au retras.
După aceasta, o prigoană cruntă s-a îndreptat contra
legionarilor. Un val nestăvilit de minciuni s-a pornit contra lor,
că au furat, au făcut asupriri si fărădelegi.
Hainele de la ajutorul legionar erau fotografiate si se
comunica în presă că sunt lucruri furate. În unele locuri, aceleasi
haine aranjate altfel se publica acum că „sunt alte lucruri furate”.
În câteva locuri s-au predat banii de la Ajutorul legionar, dar în
presă s-a comunicat că X, Y au furat acesti bani. Nu aveai
putinta să dezminti.
Trebuie să amintesc că, după sase săptămâni de la asa-zisa
rebeliune, un comisar al politiei orasului Bacău, care avea o soră
măritată cu un legionar, mi-a comunicat aceasta: „în 21 ianuarie
am primit ordinul: «Devastati două prăvălii evreiesti si dati vina
pe legionari». Dar din cauza ordinii pe care ati tinut-o noi n-am
putut împlini acest ordin”.
Acest ordin trebuie să se fi dat la toate politiile din tară si,
unde s-a putut, a fost executat. Ordinul venea de la Ministerul de
Interne.
Cu o furie sălbatică, Antonescu a ordonat arestări. Au fost
arestati 42.000 de legionari ce au intrat în cercetări. Multi au fost
eliberati, dar la câteva mii li s-au făcut procese grele. Cei cu
crimele de la Jilava au fost condamnati la moarte. Toti sefii ce
intraseră în rebeliune, care de fapt e lovitura de stat a lui Ion
Antonescu pentru schimbarea regimului legionar si preluarea
puterii, au fost condamnati la peste 10 ani de temnită grea.
Francmasoneria a avut un rol foarte important în urmărirea
legionarilor si arestarea lor. Nimeni nu putea interveni pentru un
elev sau vreun student, căci formula care era lansată peste tot de
către această mafie neagră era: „aseară s-a descoperit un
complot legionar pentru uciderea generalului Antonescu” si
când vreo biată mamă auzea asa ceva pleca înfricosată si nu mai
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
91
îndrăznea să ceară întelegere pentru fiul ei.
Cu această formulă s-a mers tot timpul guvernării lui
Antonescu. Acesta a venit cu niste legi draconice pentru
pedepsirea activitătii sau organizării legionare.
Ceea ce era cel mai grav era faptul că nu aveai dreptul de
apel. Orice nedreptate se putea face fără a putea răspunde.
Antonescu era de o duritate extremă: musca din legionari cu
dinti de fier. Neprietenii lui nu-l numiseră în zadar „câinele
rosu”. În actele ce le făcea el acum contra legionarilor era
incontestabil un câine rău.
E adevărat că el pregătea războiul si voia să aibă liniste si
sigurantă. Dar aceasta totusi nu-i dădea dreptul ca, pentru nimica
toată, adică acte ce altădată ar fi fost trecute cu vederea sau
condamnate cu câteva luni, să admită pedeapsa de la 10 ani în
sus.
Cu atât mai mult cu cât legionarii nu făceau si nu au făcut
nici o actiune contra lui.
Antonescu a început războiul alături de nemti pentru
reluarea Basarabiei si a Ardealului de Nord. Dar el trăia cu grija
că Horia Sima, care fugise în Germania, ar putea eventual urzi
un complot contra lui cu sprijin german, făcând unele concesii
nemtilor.
Atunci Horia Sima i-a trimis două scrisori în ascuns în
care îi arăta că el, Antonescu, trebuie să stea tare în fata
nemtilor, să nu se teamă de el, fiindcă patriotismul îl împiedica
să treacă la o actiune contra lui.
Trebuie să arăt aici că din zecile de mii de procese ale
legionarilor nu s-a găsit o singură sentintă dată pentru furt
vreunui membru al Miscării Legionare si, în privinta valului de
minciuni ce circula asupra lor, acest lucru e lămuritor.
DUPĂ REBELIUNE
Preot Nicolae Grebenea
92
Antonescu îsi consolida zi de zi pozitia si pot spune că tara
era cu el. Adversarii declarati, comunistii de la noi, câteva sute
de persoane active si neînduplecate, nu contau. Goana mare era
după legionari: procese, insinuări si minciuni sfruntate.
Două săptămâni după căderea legionarilor, la Bacău nu s-a
luat mită. Apoi ea s-a introdus din nou. Teama de legionari
apusese.
La o săptămână de la căderea legionarilor s-a prezentat
acasă la mine, la Bacău, Leon Grad, seful comunitătii israelite a
judetului Bacău, cu următorul act pe care l-a citit tare: „în
numele comunitătii israelite a judetului Bacău, aducem
multumirile noastre domnului profesor Nicolae Grebenea,
secretarul organizatiei legionare a judetului Bacău, pentru
corectitudine si omenie fată de noi”.
Ne-a multumit verbal si a plecat.
Am rămas mirat. Ce e cu evreul acesta, de-mi
multumeste? Nu cumva am făcut evreilor concesii ce nu se
cuveneau? Nu cumva m-am abătut de la linia legionară? Acest
fapt m-a pus pe gânduri. Mi-am examinat situatia.
Nu! Nu gresisem. Fusesem corect cu mine, cu Miscarea
Legionară si cu ei. M-am linistit.
Dar a opta zi de la rebeliune am fost chemat la prefectura
judetului. În fruntea ei venise un colonel de artilerie, colonelul
Drajna.
M-am prezentat în fata lui. El avea în dreapta alt colonel,
în stânga tot un colonel, iar în stânga un maior, comandantul
legiunii de jandarmi a judetului.
Prefectul mi-a spus cam acestea:
- Domnule profesor, vă bucurati de un frumos prestigiu si
multă simpatie aici în oras si judet. Sunteti lăudat de toti că ati
fost cinstit si drept. Mă bucur că vă cunosc si v-as face o
rugăminte: numiti primari în satele din judetul nostru.
Cunoasteti oamenii, eu nu-i cunosc, de aceea fac apel la
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
93
dumneavoastră pentru aceasta.
- Scuzati-mă, i-am răspuns, acum camarazi de-ai mei sunt
arestati si încă se arestează si deci n-as vrea să colaborez cu
dumneavoastră.
- Lăsati, mi-a zis, hai să facem noi aici o treabă bună. Vă
dau cuvântul meu de onoare că ce veti face dumneavoastră e bun
făcut atâta vreme cât sunt eu aici.
- Permiteti-mi, am zis, să mă sfătuiesc cu niste camarazi ai
mei.
După vreo oră si jumătate m-am dus cu răspunsul.
Consimtisem. În orase erau numiti, rămăsese să-i numesc pe cei
de la sate. I-am numit aproape în toate comunele judetului, afară
de unele sate în care nu eram sigur că îl cunosc pe cel mai bun
om pentru acest post.
Colonelul Drajna, om de onoare si de înaltă tinută, după
cum m-am convins mai târziu, mi-a multumit si m-a rugat să tin
legătura cu dânsul ca să ne sfătuim împreună cu privire la
măsurile ce urma a le lua în noua lui calitate de prefect de judet.
Întrucât la Târgu Ocna nu erau numiti primarul si viceprimarul,
l-am rugat să-l numească pe avocatul si profesorul
Teodor Anastasiu, fost primar în Gheorghieni si director la
„Gazeta Ciucului”, acum refugiat. Dar el mi-a spus că au acolo
un colonel în rezervă, Enescu, si va trebui să-l numească pe el,
fiindcă Antonescu a dispus ca acolo unde sunt militari să
numească dintre ei. Mi-a spus să-l numesc eu pe Teodor
Anastasiu ca vice primar ceea ce am si făcut îndată.
M-am trezit apoi cu o scrisoare de la el în care îmi
multumea că l-am făcut „vice-rege” la Târgul Ocna. Însă mai
târziu s-au inversat rolurile: Teodor Anastasiu a fost avansat
primar, iar Enescu coborât la rangul de vice primar, pentru că nu
a dat dovadă de calităti de conducere.
Trebuie să remarc faptul că domnul colonel Drajna s-a
tinut de cuvânt si n-a schimbat primarii pusi de mine, care au
Preot Nicolae Grebenea
94
rămas până după 23 august 1944.
Tot la 4-5 zile eram chemat să-mi arate ce a mai făcut si să
mă întrebe ce măsuri ar mai trebui să fie luate. Era un om
energic, capabil si bun român.
Antonescu continua prigoana legionarilor cu înversunare.
La aceasta era atâtat mai ales de Misu Antonescu, care era cel
mai influent dintre ministrii din guvern, el însusi francmason.
De asemenea, masoneria lucra puternic împotrivă. Se crea în
tară un curent puternic antilegionar. Antonescu, extrem de
inteligent, justifica la radio măsurile ce le lua contra legionarilor,
mergând mult prea departe si atacând pe Horia Sima în chip
deosebit.
Considerând că pentru linistea tării e nevoie de un rege în
tară, după fuga netrebnicului Carol al II-lea, Antonescu căftăni
pe Mihai I ca rege cu prerogative reduse, el păstrând de fapt
conducerea si primind calificativul dat de Nichifor Crainic:
„Conducătorul”.
Discursul lui la întronarea lui Mihai a rămas clasic:
„Dumnezeu să ajute României, Maiestătii tale si mie!”
Antonescu se instalase bine în scaun, instaură o dictatură
personală, conducea fără parlament, prin decrete. În jurul lui
stăteau multi ofiteri ce mergeau cu simpatia până la un mic cult
al lui. Era fără îndoială omul ce s-a impus prin forta caracterului
său, dovedită în atitudinile antiregale si prin capacitatea sa
deosebită de militar, omul cel mai „tare”.
Ca sef al serviciului secret, Antonescu a asezat pe Eugen
Cristescu, semi-evreu: tatăl român, mama evreică, un mare
dusman al legionarilor. Acesta stăruia a se face mereu arestări
legionare si însela pe Antonescu în chip josnic asupra
legionarilor.
Trupele germane erau în tară si se spunea că instruiesc
armata română. Ei, evident, făceau si spionaj aici, de tot felul.
Iar Kilinger, ministrul Germaniei la noi, vorbi de câteva ori cu o
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
95
îndrăzneală obraznică ce mă înfurie grozav. Impertinenta lui nu
a primit răspunsul necesar decât prin pamfletul lui Tudor
Arghezi „Baroane”.
RĂZBOIUL
În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 armata noastră a
primit ordinul: „Ostasi, vă ordon, treceti Prutul”. Aveam de
revendicat de la rusi Basarabia luată în iunie 1940 si Bucovina
de Nord.
În aliantă cu nemtii, Antonescu spera să ia nu numai
Basarabia, ci si Ardealul de Nord ocupat de unguri.
Pregătit pentru a începe în mai, atacul contra Sovietelor a
fost întârziat printr-un act neasteptat: Statul Major al armatei
iugoslave a răsturnat guvernul, ce încheiase o întelegere cu
nemtii, rupând întelegerea. Astfel, în aprilie 1941 nemtii au
atacat Iugoslavia si au ocupat-o într-un război de 13 zile în care
în a sasea zi au intrat italienii si în a zecea zi au intrat ungurii.
Ungurii, acolo unde e de câstigat ceva, intervin
întotdeauna. Prea putin îi interesează „dreptatea”. Asa au
intervenit si la ocuparea Cehoslovaciei de germani în 1938.
Din cazemate nestiute de noi din Basarabia, mai ales la
Tighina, rusii au răspuns cu foc puternic, producând pierderi
destule românilor. Însă la 16 octombrie noi am ocupat Odesa.
Mare izbândă. Am înaintat apoi spre inima Rusiei.
Nemtii înaintau cam cu 35 kilometri pe zi. Dar în
noiembrie, la 40 kilometri de Moscova, tancurile germane fură
oprite printr-un fenomen natural: marele frig ce căzuse a
înghetat benzina în tancuri si frontul s-a stabilizat. Planul
german de a ocupa si răpune Rusia în 100 de zile a fost răsturnat
si premisele eventualei pierderi a războiului de nemti se
conturau atunci. Iar soarta noastră era legată de a nemtilor.
Trecând prin Ardeal, am aflat de la niste săsoaice,
Preot Nicolae Grebenea
96
indiscretie nesperată, că sasii se pregăteau în ascuns să preia
functiile pentru conducerea Ardealului, urmând ca românii de
aici să fie mutati în Transnistria. Astfel nemtii înselau si pe
români si pe unguri, tinându-i cu speranta că vor lua si restul
Ardealului. De fapt, cum s-a aflat mai târziu, ei vroiau să creeze
un nou stat german numit Donau-Land, cu teritorii din Ungaria,
Iugoslavia si Ardeal.
Doream si mă rugam ca nemtii să piardă războiul,
considerând că izbânda rusilor va fi mai putin primejdioasă
pentru noi si pentru multi decât a nemtilor. Nu prevedeam că
rusii se vor aseza atât de puternic cu picioarele pe pieptul si pe
gâtul nostru si ne vor fura petrolul si alte bunuri într-o
jecmăneală necunoscută în istorie. Tehnica înaintată a dat
putinta acestei jefuiri nemaipomenite a României de către
Soviete.
GÂNDURI ALE MELE. TEMERI
Cu cât trecea timpul, cu atât atmosfera antilegionară
crestea. francmasoneria era la lucru si alti dusmani ai
legionarilor la fel. Nici un cuvânt de apărare nu venea de
nicăieri. Toti puteau acuza oricum, căci stiau că nu li se putea
răspunde. Legionarii erau cu gura legată.
Pentru felul cum lucrasem în rezolvarea unor probleme
muncitoresti mi s-a propus insistent să iau post de inspector
general în Ministerul Muncii. Dar am refuzat din consideratie
că, atâta vreme cât camarazii mei fac temnită grea, eu nu trebuie
să sprijin o guvernare ce îi asupreste.
Refuzul meu a fost rău considerat si m-a făcut suspect de
adversitate fată de Antonescu si dictatura lui. Legionarii, după
câte stiu si după un răspuns dat lui Ion Mihalache, fost sef al
Partidului Ţărănist, fuzionat cu Partidul National al lui Iuliu
Maniu, au făcut afirmatia că după sase luni de guvernare
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
97
dictatorială, cerută de răsturnările de la noi, vor introduce o
guvernare constitutională în care partidele de la noi vor putea
activa.
Antonescu îl critica mereu pe Horia Sima spunând că e
vinovat si că trebuie judecat, iar eu, la o masă cu vreo 30 de
persoane, nestăpânit, am spus:
- Pot să vorbească 100 de generali, legionarii numai dacă
se vor convinge ei însisi că Horia Sima e vinovat îl vor
considera ca atare.
Faptul a fost o greseală, dacă tinem cont de presiunea ce
era atunci asupra legionarilor. Începusem să mă tem. Cugetam:
oricând mi se poate găsi un pretext să fiu arestat si să primesc un
an-doi de închisoare. Trăiam cu grijă si neliniste.
La Bacău erau câtiva macedoneni cu familiile lor. Aveau
un mare suflu legionar. Îmi plăceau: erau energici, îndrăzneti si
încrezători. Erau si buni muncitori. Vorbeam deseori cu ei. Am
cerut să mi se dea o listă a tuturor macedonenilor din Bacău, să
stiu ce prieteni am în acest oras, căci pe toti îi consideram
prieteni de idei. De fapt si erau.
Într-o seară, fiind în bodega unui macedonean, s-a făcut o
razie, cum se obisnuia, si pe toti ne-au dus la politie pentru
perchezitie. Tuturor li s-a dat drumul însă mie nu, fiindcă era la
mine acea listă de macedoneni. Deci am fost retinut pentru
investigatii într-o cameră a politiei. Dormeam pe o masă.
Nu se găsea nimic contra mea, dar retinerea mea continua.
De fapt nu actionasem si nu organizasem ceva pe directie
legionară. Legile erau draconice si se aplicau cu o mare strictete.
Fusesem întrebat în scris de unii legionari ce să facă în
noua situatie, după izgonirea de la putere, si le-am dat un
răspuns pe larg si documentat. În esentă: să nu actioneze
nicidecum; dar să-si păstreze spiritul lor legionar până când,
legal, se vor crea conditii favorabile pentru a se manifesta.
Întârziind detinerea mea, mi-am spus: vor, poate, să-mi
Preot Nicolae Grebenea
98
facă un proces. Nu voiam nicidecum să fiu condamnat. Mă
temeam mult de temnită. M-am gândit să evadez si să fug din
tară în Italia sau în Germania.
Aici a fost greseala. Am luat hotărârea să evadez. Nu era
prea greu, căci nu eram foarte bine păzit. În acest caz evadarea
nu era un act eroic, ci mai curând poate unul de lasitate: frica de
a nu fi condamnat.
Am pregătit evadarea pentru ziua în care era de serviciu
comisarul ce era cel mai mare dusman al legionarilor, ca nu
cumva să sufere cineva de acuzatia că mi-a înlesnit evadarea
fiind prieten al nostru. Dar si consecintele erau mai grele în
acest caz, dacă as fi fost prins.
Deci am evadat seara, când se lăsa întunericul, si era de
serviciu comisarul Dănescu. Totul a mers bine. M-am ascuns
câteva zile la Comandantura germană din oras. Apoi m-am
ascuns în niste barăci germane la câtiva kilometri distantă, unde
am stat câteva săptămâni cu destulă teamă. Purtam un nume
nou: Ion Mănescu, profesor. Am reusit să mi se ticluiască toate
actele, cu stampilele respective pe acest nume nou. Evident, si
actele militare erau pe acelasi nume.
Evadarea mea a constituit o circumstantă agravantă
extraordinară. A dat motiv tuturor să creadă că eram vinovat, că
aveam ceva pe suflet, de aceea am evadat. Psihologic, toti erau
justificati să judece asa. Dar, totusi, nici un act de activitate nu
se putea constata. Aceasta infirma prezumtia vinovătiei.
Rămânea ceva neclar.
Din actul acesta necugetat pe care l-am comis, si cu urmări
atât de dramatice, cum se va vedea, am tras concluzia ca
niciodată să nu luăm o hotărâre importantă sub imperiul fricii,
căci ea va fi afectată de frică si va fi iratională, rea, gresită,
nedreaptă.
Nesigur la Bacău, am fugit la Iasi, în cartierul Păcurari,
după ce aranjasem cu niste prieteni să-mi pregătească un
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
99
pasaport pentru Italia.
La Iasi am găsit prieteni ce mă tineau la curent cu ce se
mai întâmplă în tară. Trăiam cu teamă. Cel mai mult timp l-am
petrecut acolo la Biblioteca Universitătii. Citeam mereu. Acolo
am găsit cele sapte volume de memorii ale lui N. Iorga, textele
autentice, nefalsificate de familie, ca cele de mai târziu.
Se apropia timpul plecării mele peste granită unde
credeam că voi fi în sigurantă. Dar, cu o săptămână înainte de
căderea mea, am visat un vis înspăimântător: părea că, noaptea,
un om îmbrăcat în haine negre a intrat în camera mea si mi-a
spus cu glas răspicat: „Când totul va fi gata pentru plecare, vei
cădea si ca să te încredintezi deplin de aceasta, o scriu cu litere
mari!” si cu mâna lui a scris pe perete, aproape de tavan,
îngrozitoarea sentintă: „Când totul va fi gata pentru plecare, vei
cădea”. Ea era scrisă cu litere negre.
M-am trezit înfiorat. Tot zbuciumul meu pentru plecare
era parcă în vânt de acum. N-am mai dormit. M-am apucat să
citesc dintr-un Nou Testament în frantuzeste, format mic, texte
din Sfântul Pavel. Ah! Cât de odihnitoare sunt textele sfinte
când esti nelinistit!
Desi nu credeam că va fi chiar asa, îngrijorat, a doua zi mam
mutat la altă casă. Nu puteam totusi să nu tin cont de acest
anunt. Îmi ziceam: poate va fi asa, poate că nu va fi. Să fie cum
va rândui Dumnezeu. Suntem liberi, facem de atâtea ori ce
vrem. Dar se poate întâmpla câteodată ca la vreunii să intervină
mâna nevăzută a lui Dumnezeu si să îndrume viata cuiva pe o
directie necugetată de el, cu o fortă de neînvins. El devine atunci
ca un agent al unei forte ineluctabile lucrând în conformitate cu
vointa acestei forte si, intrând în planul ei de actiune, e prins fără
a i se spune si, pe drumul dramatic ce i se deschide, el lucrează
lucrul lui Dumnezeu.
Este el un prooroc? Nu! Căci proorocii sunt înstiintati că
sunt alesi si li se spune precis si misiunea ce au de îndeplinit. Ei
Preot Nicolae Grebenea
100
sunt trimisi să spună solia lui Dumnezeu la un loc precis. Icoane
ale viitorului se arată mintii lor prezente; ele nu sunt încă, dar
vor fi la sorocul hotărât. Însă pentru ei ele sunt prezente deacum
si în misiunea lor intră si anuntarea lor.
Atunci ce e, dacă nu e prooroc? E un ins cu totul neînsemnat,
dar care simte că mâna lui Dumnezeu stă protectoare
peste el si că în clipele cele mai grele îl ajută direct, fiindcă el,
fără să cugete la aceasta, face lucrul Domnului în chip firesc
între ceilalti oameni. El nu-si atribuie nici un rol deosebit si
merge înainte în conditia în care se găseste, fără să cugete că e în
drumul lui alături de Dumnezeu. Numai dacă reflectează în
urma ajutorului primit în momentele cele mai grele ale existentei
lui poate deduce că stă lângă Dumnezeu si face lucrul voit de El,
fapt pentru care Dumnezeu îl sustine.
ARESTAREA
Sosise momentul plecării în Germania. Era seara de joi, 12
februarie 1942. Pleca un grup de nemti în Germania. Cu ei urma
să plec si eu a doua zi. M-am dus să iau geamantanul de la
vechea gazdă. Era un ger cumplit. În camera mea soba de
teracotă dădea o căldură foarte plăcută. M-am asezat pe dormeză
pentru câteva clipe si am adormit.
Gazda nu m-a desteptat căci ea nu cunostea situatia mea,
că sunt un fugar.
La orele 11 seara. Bătăi puternice în usă. Politia.
- Nu încerca să fugi că esti înconjurat: suntem multi!
Am deschis. Erau sapte politisti.
- Pe cine căutati? i-am întrebat.
- Pe profesorul Nicolae Grebenea, mi-au răspuns.
- Cred că ati gresit adresa, domnilor. Eu sunt profesorul
Ion Mănescu, si scot buletinul si actele militare doveditoare.
M-au luat cu binisorul m-au privit lung si apoi au scos
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
101
câteva fotografii de ale mele. Le luaseră de acasă. Nu semănau
tocmai bine. În ele apăream mai brunet, nu cu tenul meu alb-roz
la fată. Dar tăgăduirea nu putea merge prea departe. Eram în
mâinile lor. Era limpede că nu-i puteam însela. Am recunoscut.
M-au perchezitionat. Au bănuit că poate aveam si un
pistol, însă nu aveam. Nu purtam pistol nici în 1940, când eram
secretarul Organizatiei legionare a judetului Bacău.
Toate au durat până la ora unu când m-au dus la politie.
Acolo, anchete. Am dezvăluit toate cum erau. Le-am
arătat că n-am călcat legea activând ca legionar sau organizând
oamenii. Îi iubeam prea mult ca să-i bag într-un asemenea foc.
- Atunci de ce ai fugit? Stăruiau ei.
- Mi-era frică să nu mă arestati, văzând cu câtă stăruintă
sunt căutati si ridicati legionarii.
Cercetările au durat toată noaptea până a doua zi la
amiază, fără întrerupere, fiind uneori mai multi la anchetă, iar
mai des câte unul singur. Totul a mers pe un ton civilizat si fără
violentă.
Când i-a venit rândul politistului din Iasi însărcinat
problemele legionare, acesta mi-a spus:
- Regret foarte mult, domnule profesor, că ati căzut. Ştiam
de dumneavoastră, dar nu voiam să vă arestez. Vă stiam plecat.
De aceea i-am adus aici pe acesti cinci politisti din Bucuresti.
De stiam că te-ai întors, te anuntam să pleci si apoi veneam cu ei
să vadă că nu esti la această locuintă unde te-am găsit. Şi, cu
multă bunăvointă, mi-a dat să mănânc o bucată de salam si
pâine.
Cum după trei zile ancheta nu a putut descoperi nimic mai
mult decât ce spusesem, m-au dus la Bucuresti la Ministerul de
Interne.
Deci, când totul era gata am căzut, după cum spunea
anuntul fatidic.
În 1947 când, fiind detinut la Aiud, am fost scos la muncă
Preot Nicolae Grebenea
102
cu un mare număr de detinuti ca să demontăm linia de cale
ferată dublă ce urma să fie dusă în Rusia în contul armistitiului,
un tânăr pe care-l cunoscusem la Bacău se strecură cu grijă si-mi
aduse un pachet de alimente: brânză de putină, slănină, pâine, o
bucată de carne si un frumos cojocel de piele. El era acum
student în ultimul an. Dar ce mi-a spus m-a impresionat mult. În
noaptea în care am fost arestat, la orele două noaptea, a sosit cu
pasaportul ca să plec în Italia. Dar eram ridicat. A fugit repede la
camarazii din oras. La ora trei noaptea politia a pus pază la casa
în care am fost arestat. Dacă venea la altă oră, ar fi fost arestat si
el.
Precizia cu care s-a împlinit anuntul: „când totul va fi
gata...” m-a uluit.
Aducătorul pachetului a fost neînfricatul si viteazul Petru
C. Baciu din Bacău, un dârz si mare luptător legionar.
LA BUCUREŞTI. ALTE ANCHETE
La Bucuresti m-au băgat într-o celulă umedă. Stăteam pe
un scaun lung în forma unei laite asa cum eram îmbrăcat.
Noaptea mi se da o pătură ce se lua ziua. Dimineata, camera era
plină de apă. Aerul devenea greu, peretii erau umezi până sus.
Celula era încălzită cu apă fierbinte ce trecea printr-o teavă.
Respiratia era grea.
Dimineata eram scos în curte, unde mă spălam cu apă rece
si mă frecam, dezbrăcat de cămasă, pe tot bustul, desi frigul era
cam între -18°C si -29°C . Un soldat venea să scoată apa ca să
nu vină cineva să vadă conditia în care sunt tinut. Soldatul
scotea 15-20 căldări de apă.
Noi anchete cu alti detectivi. Dar nici o schimbare în
declaratiile mele.
În mine însă s-a produs o schimbare. Mi-a crescut curajul
neasteptat, enorm. Fusesem fricos, dar acum nu-mi mai era frică
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
103
deloc. Mă hotărâsem: trebuie să nu trag după mine pe nimeni,
chiar dacă ar fi să fiu ucis. Nimeni nu trebuie să sufere în urma
mea. Smuls de la familie, eu trebuie să fiu gata de suferintă si de
moarte. Şi, după aceasta, un curaj necunoscut crescu în mine si o
liniste deplină îmi inundă sufletul si chiar o bucurie si o
multumire simteam la gândul că nu voi putea face rău nimănui.
Anchetatorii considerau că mă vor slăbi mult tinându-mă
în acea celulă cu apă în timpul noptii.
După 15 zile, văzând că respiratia mea devine prea grea,
am cerut hârtie spre a scrie declaratia pentru greva foamei, dacă
nu mă vor muta în altă celulă. Declaratia cu greva trebuia să
înceapă chiar din clipa anuntării.
N-a fost nevoie să o mai scriu. Ea ar fi creat complicatii,
poate trebuia să vină medicul sau alti responsabili. Şi nu
trebuiau să vadă cum se poate ucide lent un om a cărui vină era
numai presupusă, dar nicidecum dovedită. După două ore m-au
mutat într-o celulă lipsită de umezeală. Diferenta era atât de
mare, că nu-mi venea să cred.
Ancheta mergea fără rezultatele asteptate de anchetatori,
cu unele amenintări sau promisiuni, dar fără bătaie. Hrana era
insuficientă: un ceai dimineata, iar la amiază si seara, o mâncare
caldă de fasole sau arpacas, destul de subtire, la care se adăuga
un codru de pâine.
După un timp, anchetele au încetat. Detectivii au plecat cu
alte treburi si ca să caute, la Bacău si Iasi, dovezile vinovătiei
mele.
Celula în care eram acum era prietenoasă si puteam privi
afară.
În ea am găsit însemnarea scrisă de poetul legionar Radu
Gyr „E ger cumplit si Dumnezeu ne-a trimis zăpada ca să ne
aducă aminte de îngeri”.
Meditam la conditia mea: lăsasem o sotie tânără, ce
sperase să fie fericită cu mine, si o fetită de un an si ceva. Acum
Preot Nicolae Grebenea
104
toate sunt departe si cine stie când le voi putea vedea. Dar nu
trebuie să le iubesc prea mult, ca să nu fac greseli în anchete si
în viata ce va trebui să o duc de acum înainte. Căci va trebui să
stau pe o linie de demnitate si onoare, orice ar trebui să sufăr.
Mă rugam lui Dumnezeu: „Doamne, fă ca ispitele si
povara să nu depăsească puterea mea de rezistentă. Întăreste-mă
Tu si fii cu mine. Căci odată ce sunt cu Tine mi-e de ajuns”.
Frânturi din psalmi treceau prin memoria mea. Eram
linistit si senin. Frigul si foamea le suportam ca pe ceva normal
în conditia în care mă găseam. De fapt, se desprimăvăra, aerul se
încălzea si numai foamea mai musca din mine.
Cum stăteam în celulă în liniste si în asteptarea terminării
stării în care mă găseam, într-o noapte, în vis, mi-a apărut o
cruce mare de marmură la fel ca acelea din cimitir. Totodată,
pieptenul meu, care era negru, elastic, mi-a căzut în vis din
buzunarul hainei si s-a sfărâmat în bucăti.
Dimineata am examinat visul; el era un alt anunt de ce va
urma: Crucea era semnul unei mari si lungi suferinte, iar
zdrobirea pieptenului spunea că tot norocul meu s-a dus.
În povestile noastre românesti, Sfânta Vineri dădea lui Făt
Frumos o perie, un pieptene si încă ceva ca mijloace de salvare
în momentele cele mai grele.
Acum, în vis, pieptenul meu se sfărâmase. Eram deci ca
un om fără noroc în fata unei mari suferinte.
Acest vis nu mă tulbura nicidecum. Am rămas senin si
hotărât să-mi duc în liniste suferinta ce mi se anunta. Nici o
imputare nu-mi făceam, nici un regret, nici o răzvrătire sau furie.
Nimic. Toate erau primite cu deplină liniste, ca ceva ce asa
trebuia să fie.
Cugetam: de-acum toate cele dinainte sunt departe, ele
rămân în urmă. Eu intru în alt timp, în altă conditie, în ceva nou,
ca într-un nou eon.
De acum, privirile înapoi trebuiau oprite spre a păstra
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
105
pacea lăuntrică ce se asezase deja în mine.
Timpul trecea fără ca detectivii să mai vadă de mine.
Am intrat în mai. Chiar la început, fără alte demersuri,
probabil nu descoperiseră nimic nou, m-au trimis cu duba la
Penitenciarul Galati. Aici urma să fie procesul.
Ziua m-a scos în curte cu alti detinuti legionari; erau vreo
38 de studenti si elevi legionari, arestati din trei judete din
Moldova, care încă nu erau judecati. Mai erau trei persoane:
inginerul Mihai Tanco, constructor de nave, Ion Mondoc si încă
o persoană. Acestia erau condamnati la 10 ani temnită fiindcă
inginerul Tanco de la Şantierele navale de la Galati, fiind dus la
Şantierele navale de la Turnu Severin, primise o carte postală în
care i se comunica că e asteptat să se întoarcă, că treburile merg
bine în munca la santier si, Mondoc salutându-l împreună cu cel
ce semna cartea postală, adăuga: T.L.C. ceea ce însemna:
Trăiască Legiunea si Căpitanul. Toti trei au fost condamnati la
aceeasi pedeapsă, 10 ani: cel ce trimitea cartea postală, cel ce
saluta pe destinatar si cel ce primea cartea postală. Am relatat
aceasta spre a se vedea cât de neserioase erau condamnările
atunci si pentru ce motive se primeau 10 ani de temnită.
În curte era cald si ne-am dezbrăcat de cămasă. Era o
plăcere, o mare plăcere. După frigul ce l-am îndurat, a primi
acum razele calde ale soarelui, această binefacere a lui
Dumnezeu dată tuturor era o mare satisfactie. Eram vesel si vioi,
mă bucuram sincer de acest dar al lui Dumnezeu neluat în seamă
de atâta lume.
Se vede că nu apreciem binele decât după ce ne-a lipsit un
timp.
Am intrat în vorbă unii cu altii si repede ne-am
împrietenit. Erau tineri elevi si studenti, buni la carte, frumusei,
ce intraseră în Frătiile de Cruce legionare si au fost descoperiti.
Acum erau îngrijorati de viitorul lor. Le-am imputat lipsa de
prudentă cu care au intrat în actiune în acele timpuri grele, cu
Preot Nicolae Grebenea
106
războiul gata început si cu niste legi atât de dure împotriva lor.
Un tânăr trebuie să învete, să-si termine studiile, să aibă un rost
social si apoi să intre în actiuni politice pe care legile nu le
permit. Numai în cazuri cu totul exceptionale, când tara este în
primejdie si contributia lor e necesară, atunci, numai atunci,
trebuie să intre si ei în luptă. Altminteri ei întrerup, fără
necesitate, drumul ascendent al vietii si cine stie când îl mai pot
găsi. Că ei reprezintă cu adevărat ceva numai când au terminat o
scoală oarecare, iar nu când au rămas niste neisprăviti.
M-a mirat faptul că, în conditiile date, cu dictatura atât de
severă a lui Ion Antonescu, nu s-a găsit cineva să-i îndemne si
să-i oprească a activa politic. Bietii tineri! Gustau acum, prea
devreme, pâinea amară a temnitei.
PROCESUL
Foarte grăbit, într-o după-masă, am fost dus la Tribunalul
militar din oras să iau cunostintă de procesul meu. Eram dat în
judecată pentru „activitate legionară si organizare”, lucru foarte
grav. Urma să caut avocat si martori. Trebuia să iau legătura cu
familia si să organizez apărarea.
Peste trei zile, iată-mă dus la proces, în boxa detinutilor,
fără să fi făcut cel mai mic demers pentru apărare. Era de mirare
atâta grabă.
Sala era plină de oameni. Erau adusi în sală si elevii si
studentii, cei 38, ce erau atunci la penitenciarul Galati.
Erau adusi si părintii si rudele lor, precum si avocatii ce
urmau a-i apăra. Numai eu nu aveam pe nimeni.
După forma procedurală a identificării s-a citit actul de
acuzare: scrisoarea ce o trimisesem din Iasi chestorului
prefecturii politiei din Bacău, în care protestam că au fost bătuti
pe nedrept, destul de tare, de către comisarul Dănescu, trei elevi,
care la judecată au fost găsiti nevinovati si achitati. Arătam că
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
107
nu e bine că se petrec astfel de lucruri ce pot duce apoi la lupte
între noi, românii, si la răzbunări, ce n-ar trebui să se petreacă
vreodată; că Antonescu a comunicat tării că „cercetările
legionarilor se fac într-un spirit de omenie si civilizatie”; că
purtarea inumană a comisarului Dănescu atinge prestigiul si
răspunderea întregii chesturi de politie Bacău.
Că acest comisar Dănescu a găsit un pistol la o fabrică
evreiască din Bacău, într-un sertar, si nu a actionat nicicum
împotriva evreului, desi pentru asta era pedeapsa cu moartea, dar
pe niste tineri nevinovati, români, i-a snopit în bătăi sub
bănuiala unei activităti interzise. Arătam că vinovătia lui
Dănescu o pot dovedi cu martori oculari.
Ceream în încheiere ca Dănescu să fie luat de mână si
adus la omenie si bun simt.
Acum, în fata mea, scrisoarea era bătută la masină.
Presedintele a constatat că nu am avocat. Atunci a rugat pe
avocatul Veja din Galati ca, în 15 minute, să pregătească
apărarea după care completul (Curtea) s-a retras.
Avocatul nu mă cunoscuse si m-a îndemnat să tăgăduiesc
că am scris acea scrisoare. Tot asa m-au îndemnat si unii avocati
băcăuani ce erau angajati să apere pe unii dintre tinerii ce erau
acum în sală.
Eu am respins sugestia ce mi s-a dat pentru că, de fapt, eu
am scris acea scrisoare si nu mă puteam degaja de răspunderea
ce decurgea din ea.
La deschiderea din nou a sedintei, presedintele m-a
întrebat dacă îmi apartin cele citate. Am răspuns:
- Am scris o scrisoare si liniile mari ale ei le recunosc în
ce s-a citit, dar nu stiu dacă cuprinde „expresis verbis” tot ce am
scris eu si nu s-a strecurat ceva în plus sau s-a omis ceva, fapt ce
ar altera sensul celor exprimate de mine.
Atunci presedintele a scos originalul si mi l-a trimis să-l
văd. L-am recunoscut imediat: era scrisoarea scrisă de mine cu
Preot Nicolae Grebenea
108
mâna.
A fost o surpriză. Multi din sală credeau că nu au
originalul scris si că am făcut o greseală că am recunoscut că
scrisoarea îmi apartine. Acum am recunoscut cursa ce mi s-a
întins. Au adus o copie a scrisorii ca să mă pună în situatia să nu
o recunosc si apoi să aducă originalul si să arate tuturor din sală,
si mai ales tineretului: „Iată după cine vă luati. Iată ce oameni
lasi si fără răspundere sunt legionarii si chiar sefii vostri, etc.”
Deci a fost bine că am recunoscut.
În apărare, avocatul din oficiu Veja a cerut achitarea. El a
motivat asa: „Cum poate fi acuzat de activitate legionară si
organizare clientul meu din pricină că a apărat trei tineri?
Acestia au fost dati în judecată si justitia a constatat că ei n-au
dezvoltat activitate legionară si nici nu erau organizati. De aceea
ea i-a achitat.
Cum e acuzat profesorul Grebenea că i-a organizat de
vreme ce justitia i-a găsit neorganizati? Cum poate fi acuzat pe
aceeasi bază de activitate legionară după ce s-a constatat că
elevii nu dezvoltaseră o activitate legionară? Cer cu toată
stăruinta achitarea căci e nevinovat. Dacă vreti să-l condamnati
nu-l puteti condamna decât la maximum trei luni, dacă îi veti
face un proces de ultraj la adresa comisarului Dănescu.”
Mi s-a dat si mie cuvântul. Nu-mi mai amintesc ce am
spus. De bună seamă m-am apărat. Trebuie să fi fost ceva
frumos, căci în temnită elevii au spus că a fost ceva frumos si
onorabil, iar directorul penitenciarului, care asistase si el la
proces, mi-a spus: „Ai făcut o apărare inteligentă si
convingătoare. Credeam că vei fi achitat. Ţi s-a dat o sentintă la
care nu mă asteptam”.
Curtea s-a retras spre deliberare si, când s-a întors
presedintele, colonel, grav si senin, a pronuntat sentinta: 25 de
ani muncă silnică. M-a uimit, iar lumea a plecat consternată din
sală. Atunci mi-am adus aminte de cuvintele Eclesiastului: «Şi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
109
am mai văzut sub soare că pe scaunul dreptătii stă fărădelegea si
în locul celui cucernic cel nelegiuit. Şi am zis în mintea mea:
Dumnezeu va judeca pe cel drept ca si pe cel nelegiuit, căci este
timp pentru orice punere la cale si pentru orice faptă».
(Eclesiast, cap. III, 16-17).
M-am întrebat: cum a fost posibil ca un complet de
judecată alcătuit din ofiteri superiori să dea o astfel de sentintă...
ce inimă au putut avea acesti oameni? Ce cap, ce cuget? Ce i-a
putut orbi atât de mult? Functia, ordinul ce l-au primit, erau ei
niste robi cumpărati ca să execute orice ordin, oricât ar fi fost el
de nedrept? E adevărat, era război, era nevoie de liniste. Te
temeai de cineva, voiai să fie pus la poprire.
Bine! Dar cu o condamnare enormă? 25 de ani? Exista
lagărul, loc de retinere. Sau o condamnare mică satisfăcea
necesitatea.
De ce s-a dat atunci această sentintă? Ea a avut un caracter
pedagogic. Să sperie pe cei 38 de tineri fedecisti12, precum si pe
altii ce vor auzi de astfel de sentintă grozavă. Şi pentru aceasta
trebuia sacrificiul unui om. Punerea în cumpănă a vietii lui.
Cât de departe suntem de legile lui Dumnezeu, de legile
justitiei omenesti, chiar si de legile vietii!
Un judecător nu are el un rol social? Nu trebuie să tină un
echilibru social? Dacă puterea executivă aduce niste legi
draconice, nu trebuie el să le reducă caracterul excesiv prin niste
sentinte mai blânde si mai conforme cu dreptatea, cu binele?
Dacă sunt niste legi prea blânde ce încurajează pe
răufăcători prin aplicarea lor, el va trebui să dea dovadă de
severitate. Ce interesează: legea în sine, sau triumful binelui,
adevărului, dreptătii? Apărarea ordinii desigur, dar în care să fie
aplicată dreptatea.
Dar ce au făcut judecătorii mei? Unei legi excesive i-au
12 FDC: Frătiile de cruce
Preot Nicolae Grebenea
110
dat o aplicare excesivă si nedreaptă la punctul cel mai înalt
excesivă. Ei au uitat că: „Justitia est fundamentum regnorum”13,
si că ordinea într-un stat nu se poate tine prin mari nedreptăti.
Lipsa lor de constiintă e evidentă în cazul meu si în alte cazuri
de acest gen.
AIUDUL
După câteva zile de la procesul meu a urmat procesul
elevilor si studentilor. 11 dintre ei au fost condamnati iar ceilalti
eliberati. Şi condamnările lor au fost mari, între 5 si 25 de ani.
Şi ei au primit pedepsele senini, socotind că nimeni nu va
executa o pedeapsă mai mult de 2-5 ani. Aceasta era psihologia
generală, asa credeam si eu. Conducerea era interesată să
acrediteze această idee ca pedepsele să fie cât mai aspre fiindcă
ele vor dura putin. Acum pedepsele pentru o activitate cât de
mică erau mai mari decât cele de la „rebeliune”.
Pe la jumătatea lui iunie 1942 detinutii legionari
condamnati au fost mutati la marea închisoare Aiud. Drumul lam
făcut cu duba, un vagon special pentru detinuti.
Acolo ne-a luat în primire domnul Vucea, primul gardian.
Penitenciarul Aiud este, cred, cel mai mare penitenciar din
România. El ocupă o suprafată de sapte hectare si are ziduri
groase si înalte de patru metri. Are o clădire, „Zarca”, cu 60 de
celule: 30 la parter si 30 la etaj. Apoi „Sectiile”: o clădire cu
vreo 25 de camere mari unde de obicei erau tinuti detinutii de
drept comun si „Celularul Nou”, clădire mare cu trei etaje, cu
308 celule si cu câteva camere pentru militieni. El e în formă de
T si camerele au o suprafată de 24 metri.
Aici am fost adusi noi, grupul de la Galati. Aici trebuia să
ne ducem viata cu un regim celular sever, adică să stai singur în
13 Dreptatea este temelia cârmuirii.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
111
celulă, de la sase luni - pentru pedepsele mici, la trei ani - pentru
pedepsele maxime: munca silnică pe viată.
Am fost îmbrăcati în haine vărgate, sure - cei cu pedepse
mai mici, rosii - cei cu pedepse de la 20 de ani în sus.
În celulă erau tineta, pentru nevoile naturale, gamela si
lingura, precum si cana de apă. Nouă, detinutilor politici, ni s-a
admis si o măsută, cărti, caiete, cerneală, toc si creioane. Patul
era de fier cu o saltea de paie, pătura si o pernută.
Hrana: dimineata un ceai de chimen, la amiază fasole,
zeamă de cartofi sau arpacas, un singur fel. Seara ca la amiază.
Erau admise si pachete până la 30 kg.
Ni se dădea drumul pe rând la preumblare, celulă de
celulă, câte o jumătate de oră dimineata si o jumătate de oră
după amiaza. Trebuia să iesi în ordinea în care ti s-a deschis, să
nu schimbi locul si să nu vorbesti. Dar se dădea drumul la
ducerea tinetelor si atunci detinutii se întâlneau si, în cinci
minute cât era permis să stai, puteai vorbi.
Întâlnirile constituiau o bucurie enormă. Unii se
îmbrătisau si-si spuneau intimităti, aveau timp să dea din
pachetul lor si altora.
Eram aici, la Aiud, cu vreo 800 de detinuti legionari,
aproape toti intelectuali, elevi si studenti. Între toti s-a stabilit o
legătura strânsă de dragoste. Cei tineri aveau un mare respect
pentru cei mai în vârstă si admiratie pentru unii ce se
distinseseră în actiuni legionare.
Prin noiembrie 1942 au sosit la Aiud vreo 28 de tineri
elevi de clasa a VIII-a de la liceele din Brasov, „Şaguna”,
„Mesotă” si liceul industrial „Astra” în frunte cu Ioan Agapie,
instructor legionar.
Venirea lor a însemnat un eveniment în Aiud, căci ei au
fost niste tineri de cea mai bună calitate si în toate împrejurările
temnitei au avut o tinută deosebit de frumoasă. Erau plini de
avânt si entuziasm si au stârnit simpatia tuturor.
Preot Nicolae Grebenea
112
Citez nume care mi-au rămas în memorie: Vasile Ciocilă,
Răducă Marin, Grigore Pop, Ion Varză, Gheorghe Creangă.
Directorul penitenciarului era căpitanul magistrat Aurel
Munteanu, om voinic, cu o fată frumoasă si cu o inimă urâtă si
perfidă. Îi ura pe legionari si-i bătea rău cu o bâtă si la fel pe unii
comunisti, căci era la Aiud si un grup de vreo 60 de comunisti.
Gardienii se purtau frumos si chiar binevoitor. Erau
slujbasi corecti si la locul lor. Nu ne asupreau.
Era o plăcere să-l auzi pe unul dintre ei spunând
detinutului de drept comun ce deschidea celulele la întoarcerea
de la plimbare: „Bagă-i la camere să nu-i muste câinii”, sau
seara, la culcare, la orele 9: „Domnisorule, bagă-te sub plapumă
că sting lumina”, sau: „Domnisorule, bagă-te sub plapumă să nu
te apuce ploaia”.
Toti s-au apucat să citească, să scrie, să studieze franceza,
engleza sau germana fără profesor, să scrie poezii sau altceva, să
traducă ceva.
Elevii trebuiau să facă în fiecare zi o faptă bună, acum,
nemaifiind liberi, trebuiau să cugete măcar la un gând bun în
fiecare zi.
Familiile noastre s-au purtat admirabil cu noi, detinutii:
aduceau pachete de alimente, haine să nu răcim, cărti, caiete si
vorbe bune, sperante.
Unele doamne, în atitudinea lor, au atins sublimul.
Devotamentul si puterea lor de jertfă au fost peste orice asteptări
si posibilităti.
Doamna Goilav de pildă, sotia lui Tudor Goilav, avocat în
Bucuresti, era în divort cu sotul ei. Dar el e arestat si condamnat
la 5 ani detentie si adus la Aiud. Ea veni îndată cu pachet la
dânsul. El, mirat si extrem de fericit, o întreabă:
- Cum de ai venit la mine?
- Esti într-o conditie grea si la necaz. Cum as putea să te
las? Şi a venit lună de lună sau a trimis câte un pachet cu de
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
113
toate în chip regulat timp de 5 ani.
El a tradus în acest timp din limba germană Cântecul
Nibelungilor si l-a dedicat sotiei sale – o traducere
exceptională. A tradus apoi greaua carte Der Wille zu Macht –
„Vointa de putere”, de Nietzsche si a dedicat-o tot sotiei sale.
Autorul era cu totul încântat de atitudinea sotiei dar, când s-a
eliberat, ea i-a spus: „Şi acum, dragul meu, fiindcă nu mai esti în
greutăti, acum pot să plec.”
Mie mi-au trimis, alternativ, pachet, sotia si fratele meu,
Dan; o lună el, o lună sotia.
Antonescu si acum dorea ca legionarii să intre sub
comanda lui. În scopul acesta ne adunam de două ori pe lună în
curte ca să ni se vorbească si să ni se arate care e dorinta
Maresalului căci, după căderea Odesei, ocupată de trupele
române, Antonescu si-a luat gradul de maresal. Dar legionarii au
rămas constanti împotriva unei astfel de dorinte.
Ni s-a cerut, dacă vrem, să plecăm pe front. Am cerut si eu
imediat să mi se permită să plec si să mor pentru patrie decât să
zac la închisoare. Dar când mi s-a spus că nu pot merge decât cu
gradul de soldat si nu de ofiter, cum eram, am refuzat a pleca.
Cum, mi-am zis, n-am fost degradat, cum as putea pleca astfel?
Ar însemna să recunosc că sunt vinovat si să confirm prin
atitudinea mea valoarea sentintei ce mi s-a dat.
Unii au plecat. Dar ei au fost băgati în unitătile de soc,
precum am auzit mai târziu, si nu stiu dacă a mai scăpat vreunul.
La 19 noiembrie 1942 rusii au rupt frontul german la Cotul
Donului. De-acum începe retragerea germanilor din Rusia.
Retragere treptată. Presiunea rusilor e mare. Nemtii sunt împinsi
mereu înapoi.
Acest fapt a avut la Aiud urmări grele asupra legionarilor.
Acum maiorul Munteanu a început o con-strângere a
legionarilor, o oprire a corespondentei si a pachetelor, atacuri
verbale adresate tuturor celor adunati în curte la ordinul lui,
Preot Nicolae Grebenea
114
bătăi, atitudini îndrăznete si vexatoare fată de membrii familiilor
legionare ce veneau să viziteze pe bărbatii, fratii sau fiii lor, si
alte răutăti.
În schimb, a început să se poarte mai bine cu detinutii
comunisti, să fie amabil si să le aprobe chiar un miting în curtea
temnitei.
În acest timp socrul meu Victor Davidescu se ocupa
insistent de eliberarea mea. A discutat cu Antonescu la Bacău si,
după informatiile ce i le-au dat unii oficiali din oras despre
mine, a promis eliberarea mea.
Şi doamna Antonescu, după discutii cu soacra mea,
Florica, si, după câte am înteles, la cererea unor doamne din oras
a promis si ea că va sprijini, pe lângă sotul ei, eliberarea mea. În
acest scop am fost adus în 1943 la Ploiesti, unde se mutase
socrul meu. M-a vizitat la Penitenciarul Ploiesti plin de
încredere si mi-a vorbit deschis despre demersurile lui si că
eliberarea mea e sigură. Naiv si de bună credintă, a discutat
despre toate si cu directorul închisorii Ploiesti. Dar acesta era si
informatorul Sigurantei Statului.
Repede mi s-a pregătit un nou proces. Scopul era acesta:
să împiedice pe Antonescu să mă elibereze. Cum ar fi putut el
elibera un detinut ce primise o condamnare de 25 de ani si acum
avea un nou proces? Şi apoi o nouă condamnare. Socrul meu nu
stia vicleniile omenesti. Auzind de un nou proces, se miră mult
si angajă imediat un mare avocat pentru apărarea mea. Auzise de
procesul de la Galati si stia de la cei ce fuseseră asistenti la
proces că nu aveam vreo vină.
Avocatul ceru o mare sumă de bani pentru apărarea mea,
socrul i-o promise. Dar eu l-am sfătuit să renunte la apărarea
mea în proces căci tot voi fi condamnat. El refuză, se înfurie si
mai angajă doi avocati.
Procesul trebuia să se tină la Ploiesti. De ce se mutase de
la Galati? Fiindcă aici era cel mai nedrept presedinte de curte
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
115
martială din tară: colonelul Cristea Manea, un armean stricat în
străfunduri. De la el se astepta condamnarea în chip sigur. Nici
un detinut nu scăpa de la el necondamnat, iar pe legionari îi ura
în gradul cel mai mare. Dorea să-si bată joc de noi, profitând de
sotiile noastre ce se interesau de procesele noastre. De aceea,
prahovenii plăteau câte o prostituată ca să se prezinte ca sotia
vreunuia si să primească propunerile lui amoroase. Atunci
sentinta era micsorată mult.
Chemat fiind să văd dosarul, am fost mirat că el putea
constitui un proces; erau trei piese în el: o chitantă în care un
muncitor din Bacău semnase că a primit de la mine 25.000 de lei
ca ajutor de Crăciunul anului 1940, altă chitantă în care un tânăr
intelectual recunostea că a primit ca împrumut 400 de lei, si o a
treia chitantă de acelasi gen, pentru câteva sute de lei.
Presedintele a tinut să vadă inculpatul. M-am dus la el si am
auzit cele mai murdare si grele insulte ce mi s-au adresat
vreodată. Mi-e rusine să le reproduc.
A grăbit si el procesul. Deci fără martori. Dar nici nu
trebuiau martori. Cel mult, eventual, niste magistrati din Bacău
care mă cunosteau si puteau arăta probitatea mea.
Procesul a început cu identificarea mea, la care, fiind eu
legionar, a început el un atac fulminant contra legionarilor, apoi,
fiindcă eram preot ca pregătire, mi s-a adresat asa:
- De ce n-ai stat, mă, la biserică să cânti: Doamne
miluieste, popa prinde peste? Te-ai uitat în oglindă? Urâtule!
Voiai să fii deputat, prostănacule?
Nu am răspuns nici un cuvânt. Cum ar fi meritat acest om
un răspuns?
Procurorul a spus doar pentru ce sunt trimis în judecată,
nespunând nici că sunt vinovat, nici că sunt nevinovat. Desi el
vedea doar că sunt nevinovat.
După ce primul meu avocat a început apărarea arătând
onestitatea mea, a fost întrerupt cu cuvintele:
Preot Nicolae Grebenea
116
- Destul! Nu mai e nevoie de nimic. Curtea e lămurită si
sentinta este scrisă, si pe loc a citit sentinta, 20 de ani de muncă
silnică, după care curtea s-a retras. Toti au rămas consternati.
Magistratul e probabil nebun.
Socrul meu a rămas mofluz. Cheltuise banii degeaba cu
avocatii. Prin niste rude din Ploiesti el mai făcuse si niste daruri
mitocanului care la una din rudenii luase o masă bogată si
darurile pregătite si cărora le-a spus că neapărat voi fi achitat,
căci nu sunt dovezi de vinovătie în dosarul pe care l-a scos din
servietă si l-a arătat.
Nu mi s-a dat ultimul cuvânt, dar, când am auzit că
sentinta e scrisă, as fi voit să mă ridic si să spun cuvinte grele cu
privire la acest proces, dar socrul meu mi-a făcut semn să nu
vorbesc „ca să nu-l supăr”, a motivat el apoi.
Eram umilit si plin de revoltă. Câtă turpitudine la acest
magistrat! Ce compromitere a justitiei! „Ah, unde esti tu Ţepes,
doamne!”
Unul dintre avocati mă cheamă:
- Trebuie să mergi la presedinte ca să facă actul de
contopire a pedepsei actuale cu cea veche. Te rog să-i
multumesti respectuos pentru această bunăvointă”.
M-a înfuriat:
- Cum! Să-i multumesc acestui om fără de lege! Nu,
domnule! Niciodată. Facă ce va vrea.
M-a dus la el în birou si Manea mi-a spus:
- Mă! Ţi-au dat 20 de ani că asa am vrut eu. N-o să-i faci
toti. O să faci mai putin. Îti fac acum contopirea pedepsei ca să
ai o singură pedeapsă. Să stii, asa procedez eu cu legionarii,
bagu-i în … Că l-am cunoscut pe ăl mare la Mănăstirea
Dealului, bagu-l în … - si acum să stai linistit să nu dai iar de
mine, că stii ce vă fac eu, bagu-vă pe toti în …
Nu stiu dacă am semnat ceva. N-am spus nici un cuvânt,
dar cugetam să iau sticla de cerneală din care scria să i-o arunc
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
117
în fată. Însă soldatul era lângă mine. I-a poruncit:
- Ia-l acum si du-l.
Astfel am fost dus la Penitenciarul Ploiesti după acest
proces de pomină. Asa s-a terminat orice sperantă de eliberare a
mea de către Ion Antonescu. Eugen Cristescu, seful serviciului
secret, a stiut să pună la timp în scenă acest proces; însă socrul
meu se mai mângâia cu iluzia că va reusi să răstoarne toate si să
mă scoată afară.
Peste câteva ore mi-am revenit. Linistea s-a asezat din nou
în inima mea.
Regretam că am fost înfuriat si că am cugetat cele spuse
mai sus.
IAR PENITENCIARUL PLOIEŞTI
Uitasem să spun: când am sosit la Ploiesti, unde erau
câteva sute de detinuti de drept comun si vreo sase legionari, pe
când mi se făcea perchezitia, treceau unii detinuti de drept
comun si, dacă nu erau văzuti, mă salutau foarte respectuos. Nu
mă cunosteau, dar m-au văzut în haine vărgate rosii. Asta
însemna că am o condamnare mare si detinutii se bucurau de o
consideratie cu atât mai mare cu cât aveau o condamnare mai
mare.
Detinutii erau împărtiti: „cei mari” si „cei mici”. Cei mici
erau cei de drept comun, iar cei mari erau cei politici. Cei verzi,
legionarii, si cei rosii, comunistii.
În ziua sosirii mele la Ploiesti, după perchezitia ce mi s-a
făcut si asezarea mea într-o cameră, s-a prezentat la mine Rică
Marghidescu, un tigan criminal, originar din Ploiesti si, cu o
farfurie de friptură caldă si cu o sticlă de tuică si niste păhărele,
m-a invitat să servesc spunându-mi:
- Sunt seful detinutilor de aici. Toti mi se supun si, stiti,
am făcut rost când am aflat că e unul din cei mari cu vărgate
Preot Nicolae Grebenea
118
rosii, noi, adică eu si fratele meu Damian, suntem cu cei verzi.
Vă rog să serviti. Făceti-ne cinstea aceasta. Şi a umplut
păhărelele pentru vreo 4-5 detinuti de care era înconjurat. Iată:
închinăm noi mai întâi cum se cuvine. Era greu să primesti, dar
era si mai greu să refuzi. Ofensati erau răzbunători. Am luat si
tuică si friptură, a stăruit si mi-a mai pus un păhărel. Pe al treilea
l-am refuzat.
- Vă aduc în fiecare zi friptură si tuică sau vin. Şi s-a tinut
de cuvânt.
- Cum poti face tu asta, Rică?
- Păi nu sunt sef aici, în judetul meu?
Deci el era „sef”. Bineînteles, eu eram departe de a avea
astfel de posibilităti, dar peste câteva zile am luat legătura cu ai
mei si, sub pretextul că s-ar supăra dacă nu as primi hrană de la
ei, am refuzat să mă mai servească.
M-am împrietenit cu el si am discutat multe lucruri
împreună. Mi-a spus despre felul cum „lucra”. Avea sapte crime
si eu l-am întrebat dacă nu-i pare rău de aceste ucideri.
- Nu, mi-a spus el, în afară de una.
- De ce? l-am întrebat.
- Să vedeti. Dădusem într-o noapte o lovitură si ne-a mers
bine si apoi, pe la amiază, petreceam într-o pădure. Iată că trece
o motocicletă cu atas cam la 600 de metri. Eram un trăgător bun.
Tovarăsii mi-au zis: „Tu-l iei sigur si de la distanta asta”.
Şi m-a pus dracu si am tras. Îndată a căzut la pământ. Mi-a părut
foarte rău si am înjurat pe cei care m-au pus să trag.
- De ce?
- Fiindcă, vedeti, am omorât un om din joacă si nu se cade
să omori un om din joacă.
- Dar de ceilalti sase de ce nu-ti pare rău?
- Fiindcă atunci când i-am omorât eram „în exercitiul
functiunii”. Trebuia să-i omor dacă mi-au iesit în cale, altfel nu
reusea treaba. Dar ăsta, săracul, era nevinovat.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
119
Temnita de la Ploiesti fusese bombardată si o parte nu mai
era locuibilă.
Ziua stăteam de vorbă cu camarazii. Unii aveau procese în
curs. Am fost îndurerat de rapacitatea avocatilor care fără milă
cereau onorarii mari si asigurau pe clienti că vor câstiga
procesele pe care mai totdeauna le pierdeau la Cristea Manea.
Unii, ca să plătească, vindeau grădini si livezi si apoi, dacă
pierdeau, nu mai aveau cu ce să se întretină.
După bombardarea temnitei din Ploiesti, Antonescu s-a
prezentat la fata locului si a văzut dezastrul. Cei ce au lucrat la
stingere si la reparatii au fost mai ales cei sase legionari. Dar si
altii. Antonescu a dorit să-i vadă si le-a multumit. Când a auzit
că ei sunt legionari, Antonescu a izbucnit către însotitorii lui
între care si Eugen Cristescu:
- Ce tot spuneti, mă, că legionarii vor să mă omoare. Uite,
acum au avut ocazia si n-au făcut-o si au mai fost si alte ocazii.
Şi a cerut o listă a celor ce au lucrat. Legionarii erau în frunte,
căci ei au sărit întâi.
Dar Misu Antonescu i-a sters de pe listă si maresalul i-a
gratiat doar pe cei pe care i-a găsit pe listă.
Între cei sase detinuti ploiesteni era un tânăr ce venise din
război rănit, decorat cu Mihai Viteazul. El fusese functionar la
un birou militar. Colonelul si ceilalti sefi i-au dat cele mai bune
referinte ce se puteau da unui subaltern. Ele erau acum atasate la
dosar. Dar Manea nu-i dădea totusi drumul pentru că s-a găsit în
sertarul lui o fituică de patru rânduri cu un cuprins legionar
inofensiv; Manea nu-l lăsa din mână. Tânărul a negat că-i
apartine fituica. Manea l-a chemat si i-a zis că trebuie expertiză
grafologică. Dar detinutul a răspuns că nu are cu ce o plăti.
Însă Manea i-a răspuns:
- O va plăti curtea, nu noi. Şi tânărul a intrat în panică.
Mi-a spus temerea lui:
- Sunt pierdut. Fituica e a mea.
Preot Nicolae Grebenea
120
- Încă nu esti pierdut, i-am spus. Încearcă ultima sansă. El
era logodit si îsi pregătea căsătoria. Logodnica venea zilnic să-l
vadă. Spune-i logodnicei să-l întâmpine pe marele grafolog
Henri Stahl, ce urma a face expertiza, si să-i spună că ai fost pe
front, că esti rănit, decorat cu Mihai Viteazul, că ai cele mai
bune calificative care se pot vedea la dosar, dar acest om rău,
stricat, vrea condamnarea ta. Să-i spună: noi plănuisem acum să
ne căsătorim, îl iubesc mult si poate-l nenoroceste. Poate-l va
îndupleca să-i fie milă.
Mi-a primit sfatul si asa a făcut. Rezultatul expertizei: nu-i
apartine foaia încriminată.
Chiar în seara aceea, după expertiză, a fost eliberat.
Marele grafolog stia bestialitatea lui Manea. Om de mare finete
sufletească, Henri Stahl a salvat o situatie grea. Mai erau deci si
oameni de inimă.
IARĂŞI AIUD
Rămânerea la Ploiesti nu mai era necesară. Orice sperantă
de eliberare imediată era înlăturată, căci Antonescu ridicase prin
lege dreptul la recurs. Astfel, judecătorii abuzivi puteau face
orice, căci nu se puteau teme că vor fi dezisi de o instantă
superioară.
Lipsa dreptului de recurs este una din cele mai mari
nedreptăti ce se pot imagina în aflarea adevărului. Această lege
cu caracter criminal, aplicată legionarilor de la noi, trebuie să fi
fost adusă de ura si spiritul machiavelic al lui Misu Antonescu,
inspirată poate de „fratii” lui francmasoni.
Am fost dus la dubă pentru întoarcerea la Aiud împreună
cu un muncitor calificat, legionar ce mi s-a părut de o puritate
extremă. Era tânăr, de vreo 23 de ani. Duba era plină de detinuti
de drept comun, unii îmbrăcati în haine civile foarte elegante.
Un grup de vreo 10. Ne-am asezat la un colt si ne-am pus
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
121
geamantanele alăturea, pândindu-le cu atentie.
Îndată unul dintre ei, foarte elegant, a scos niste tuică si
niste păhărele de vreo 30 de grame si a început a servi pe
tovarăsii lui. Ne-au invitat si pe noi să servim si eu nu i-am putut
refuza. Dar camaradul meu nicicum n-a voit să ia, desi a fost
mult îmbiat.
Au avut mâncare bună si ne-au oferit si nouă. Eu am
primit, dar camaradul meu a refuzat cu dârzenie iarăsi. Nu i-au
adresat nici un cuvânt agresiv, dar îl priveau cu nemultumire. Pe
la jumătatea drumului au coborât. Noi ne-am uitat la
geamantane. Al meu era intact, al camaradului meu era golgolut,
nedescuiat. Fusese tăiat pe dedesubt si scos tot ce se găsea
în el. Detinutii de drept comun se răzbunaseră. Refuzul de a bea
cu ei fusese considerat un dispret si o sfidare. Şi totusi el nu l-a
slăbit din ochi. Cum i l-au tăiat? Trebuie să spun că acesti
detinuti, hoti de buzunare sau banditi, au atâta îndemânare încât
e cu neputintă, oricât ai fi de atent, să nu fii furat.
Duba nu e păzită de vreun gardian si în ea se pot petrece
tot felul de rele: bătăi, asupriri, omoruri si, trezind apetitul
sexual, unii sunt siliti să accepte să fie violati. În toate drumurile
pe care le-am făcut nu am auzit ca ei să fi îndrăznit să facă acest
act cu detinutii politici, dar cu altii, avocati, profesori, aceste
mârsăvii s-au întâmplat de multe ori. Calitatea de detinut politic
era o pavăză serioasă. Ei stiau că acestia puteau să dispună într-o
zi de soarta lor. De aceea erau prudenti.
La Aiud am fost băgat în aceeasi celulă cu studentul
Constantin Bucur din Bacău. Regimul la Aiud se înăsprea zi de
zi. Cu cât frontul german în Rusia mergea mai prost, cu atât
Munteanu, directorul, strângea chinga la Aiud.
Dacă până la ruperea frontului de la Cotul Donului, 19
noiembrie 1942, bătuse pe comunisti, acum, după o perioadă de
expectativă ce dura până după marea bătălie din vara lui 1943 de
la Tula-Orel, bătălie hotărâtoare pentru soarta războiului, venise
Preot Nicolae Grebenea
122
rândul să fie bătuti legionarii.
Munteanu crease o atmosferă de teroare si groază.
Auzeam din când în când că unii au fost bătuti. Ne asteptam
fiecare rândul. Amenintările lui Munteanu cresteau din zi în zi.
Era un ins diabolic. Incontestabil, era sub influenta lui Eugen
Cristescu si a altor dusmani ai legionarilor.
Bătaia se făcea cu „Margareta”, o centură lungă si suplă, si
cu „Berta”, două centuri legate la mijloc cu o tinichea subtire.
Bătaia cu Berta era zdrobitoare si se aplica după ce
doctorul lua tensiunea. Nu era nevoie să fii vinovat. Sub lovituri
puteai chiar muri.
Voind să manevreze mai bine celularul, Munteanu m-a
mutat în Zarca, vechea închisoare cu un regim ceva mai dur
decât celularul. Acolo eram izolat cu încă câtiva camarazi mai
rău văzuti de Munteanu. Aiudul era deja o izolare, acum eram
izolat în izolare.
Dar, voind să scape de noi de la Aiud, ne-am trezit că ni se
pun lanturi, câte doi la un lant, la picioare. Eram legati si de
mână cu celălalt. Era o pozitie grea la miscare si mai ales când
mergeam la closet. Asa ne-a dus la dubă cu destinatia Galati.
Când ne-a văzut directorul temnitei Galati, director cu
vreo 30 de ani de serviciu, a rămas uimit si a fost revoltat la
culme. Nici pe cei mai mari criminali nu i-a văzut vreodată
transportati astfel. Ne-a spus câtorva în particular că la
întâlnirile directorilor de penitenciar Munteanu îsi dă aere de
superioritate si e de o mare îndrăzneală. Ne-a luat imediat
lanturile si ne-a izolat câte unul, în celule, la parter. Eram vreo
31 de insi. Ne bucuram că am scăpat de Munteanu.
Directorul a comunicat procurorului de la Galati conditiile
în care am fost adusi si el a venit să ne vadă. Ne-a anchetat si
ne-a cerut să dăm declaratii de conditiile inumane în care am
fost adusi. Era furios. Miselia lui Munteanu îl revoltase la
culme. Vorbea de demersuri mai sus. Mi s-a părut a fi un om
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
123
exceptional. Ne-a vizitat în două rânduri.
La Galati, directorul s-a purtat frumos cu noi si „legal”,
adică corect.
Chiar a doua zi de la sosire aud: „Deschide fereastra, aici
Berilă. Ia pachetul, mănâncă si apoi ascunde-l în horn”. Cu o
funie se slobozea de la etaj un săculet cu mâncare. L-am luat:
era pâine, salam, carne, totul cam vreo 3 kg. I-am multumit. Am
auzit apoi: „Fiti atent, o să vă mai dăm”.
M-am mirat. Cine era acest suflet generos care făcea
aceasta? Peste câteva zile am avut prilejul să-l văd si să stau de
vorbă cu el câteva clipe. Era un bărbat înalt, frumos, foarte bine
legat, un Hercule. Am aflat si cine e. Era un ucigas, condamnat
la muncă silnică pe viată. De ce? Iată nesansele vietii.
Era brutar la o fabrică de pâine din Galati când patru
tovarăsi au sărit să-l omoare. Voiau să-l bage între malaxoare
dar nu au reusit. Lupta a fost grea, dar la urmă i-a omorât el pe
ei. Era înnebunit. Venind stăpânul să vadă ce se întâmplase, i-a
dat si lui cu toporul o lovitură si l-a omorât. A venit apoi sotia
stăpânului si i-a dat si ei o muchie de topor, a mai venit apoi un
copilas, care văzându-l furios a strigat: „Nu mă omorî nene că
sunt mic”, dar l-a lovit si pe el cu toporul. A venit si o pisică si a
omorât-o si pe ea. Şi totusi în structura lui acest om nu era un
criminal. „Ceasul cel rău a spus el, a adus toată nenorocirea. Eu
eram la om la locul meu si ceasul cel rău m-a scos din linia
mea.” Apoi viata lui a fost între criminali si iată ce manifestări
are după sapte ani de temnită.
De bună seamă, în orice om ajuns ucigas din întâmplare,
rămâne permanent o lumină divină, o pornire spre bine, o bucată
de aur pur, care se arată când se iveste acest prilej potrivit să se
arate.
Pe Berilă l-am întâlnit si cu alte ocazii peste vreo doi ani,
arăta că este un om pe care un prilej nefericit l-a scos din rândul
oamenilor.
Preot Nicolae Grebenea
124
De aceea, dacă ne iese în fată un criminal, să nu-l urâm si
să ne depărtăm de el cu dispret, ci să vedem mai întâi ce
împrejurări l-au dus la crimă, cum se află acum, măsura în care
el s-a deteriorat sau a evoluat. Să-l privim cu atentie si
bunăvointă, să-i acordăm încă un credit si dacă se poate, putină
iubire. El are nevoie de iubirea noastră, dispretul l-ar înrăi, însă
dragostea îl înaltă si-l umanizează.
Să ne aducem aminte de cazul lui Zaheu din Sfânta
Evanghelie, cinstea pe care i-a făcut-o Iisus intrând în casa lui si
cinând cu el l-a transformat în adâncuri si a făcut din el un om
nou, drept si mărinimos.
Să nu uităm niciodată observatia Mântuitorului: „Nu cei
sănătosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Deci
spre acestia să ne îndreptăm si atentia noastră. Recunostinta lor
câteodată e imensă, dar pretul cel mare e uneori schimbarea lor
profundă.
Temnita era si la Galati cu alimentatie de temnită, cu
regimuri de celulă, cu o oră de plimbare pe zi. Dar era fără
presiuni si observam destulă omenie în atitudinea directorului.
În vreo trei luni cât am stat la Galati, atât procurorul judetean,
cât si procurorul general ne-au vizitat de vreo trei ori arătând o
deosebită bunăvointă.
Trebuie să relatez aici un caz interesant:
Într-o după-amiază am fost dusi să ne preumblăm într-un
dos al temnitei; gardianul ne-a lăsat singuri si iată o masă
întinsă, pe care erau asezate hîrtii, pâine, farfurioare cu jumări si
ouă calde. Erau si scaune lungi pe care să stăm.
Pe masa de lemn, la o margine, era scris: „Vă rog nu mă
refuzati. Poftă bună!… Rică”.
Era acelasi Rică Marghidescu, tiganul de la Ploiesti. El
aranjase „ospătul”, cum era să-l refuzăm? Eram destul de
flămânzi. Şi nici măcar nu s-a arătat apoi ca să-i multumim.
Administratia se făcea că nu stie nimic.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
125
Dar acest plăcut intermezzo la Galati trebuia să se
întrerupă. Demersurile procurorului general contra lui Munteanu
s-au făcut la Bucuresti. Deci n-a fost bine că ne-a mutat la
Galati.
Ne-a cerut înapoi de la Galati la Aiud, unde eram în
sigurantă, fără putinta vreunei plângeri. Aici nici un procuror nu
a trecut să ne vadă.
Aurel Munteanu era prieten cu directorul general al
penitenciarelor, colonelul Alecu Petrescu, cu care făcea la Aiud,
când acesta trecea în inspectie, niste chefuri monstru cu femei
frumoase din oras.
Munteanu obtinuse de la directorul general nu numai
reeducarea, ci si pedepsirea noastră, a tuturor, pentru îndrăzneala
de a ne fi plâns contra lui.
El ne-a întâmpinat la sosirea în temnită si pe doi dintre noi
ne-a si luat în primire imediat. Pe mine si pe locotenentul
Gheorghe Bleotu, un om foarte destept, care la scoala specială
de la Sibiu se clasase primul între ofiteri. Era oltean, din Vâlcea,
cu o sotie profesoară. El, de la Crăciunul lui 1941, explica că
nemtii pierd războiul pentru că planul lor de atac a fost gresit.
Ideea de atac principal al nemtilor a fost pe centru si pe flancul
stâng. Dar, documenta el, ideea principală de atac trebuia să fie
pe flancul german drept, pentru cucerirea spatiilor economice si
petroliere, si pe centru. Lucru pe care l-au si făcut nemtii în
ofensiva din 1942.
Pe Bleotu l-au luat cel dintâi si l-au dus în altă cameră
unde auzeam înjurăturile si cum îl bate. El era bine legat, cu un
corp robust. Eu eram mai putin solid. M-au luat apoi pe mine.
Directorul general aprobase 15 lovituri. Mi-a arătat aprobarea.
Doctorul mi-a luat tensiunea.
- Merge, a spus el. Apoi Munteanu a poruncit:
- Întinde-te!
Loviturile erau aplicate cu Berta.
Preot Nicolae Grebenea
126
- Ai grijă să nu-l lovesti pe spinare, porunci el gardianului.
Loviturile veneau una după alta, grele, sfâsietoare. Eu însă
nu plângeam. Oftam greu, numai, după fiecare lovitură. Un
gardian ce era si el prezent la această demonstratie, erau prezenti
vreo cinci, strigă:
- Dă-mi mie, mă, să dau si mai tare.
Şi i-a dat. Într-adevăr, loviturile lui erau mai grele căci era
mai voinic. Pielea se rupse si sângele tâsnea din mine. După cele
15 lovituri oficiale, Munteanu ordonă:
- Mai dă-i cinci lovituri de la mine.
Şi mi-a mai dat. Abia m-am ridicat si mi-am tras
pantalonii, că Munteanu m-a dus într-o cameră unde eram numai
noi singuri.
- Cum ai îndrăznit să te plângi la procuror? m-a întrebat.
- Nu m-am plâns. Ei ne-au întrebat cum am venit, cum am
fost legati unul de altul si ne-au cerut să dăm o declaratie scrisă.
- Şi de ce ai dat?
- Nu puteam să nu dau si am spus numai adevărul.
- Adevărul e să mă pârăsti pe mine la niste banditi, la niste
legionari. O să-i bag în temnită si pe ei. Şi mi-a tras o puternică
labă care mi-a atins ochiul drept. M-am clătinat. S-a uitat.
Lovitura lăsase urme pe obraz.
- Ce-i? a întrebat el.
- Mi-ati atins ochiul si am văzut stele verzi.
S-a uitat la mine si s-a răzgândit. Loviturile pe fată lasă
urme.
- Şi ai îndrăznit tu să scrii contra mea? si au început
loviturile în piept, în coaste, în solduri, ploua cu lovituri. Nu se
putea opri din furie. Poate 50-60 de lovituri. Am căzut jos. A
plecat si a închis usa lăsându-mă acolo. Apoi, peste câteva
ceasuri, a venit cu doi gardieni.
- Duceti-l în Zarcă pe tâlharul ăsta.
M-au dus lângă Bleotu. M-au luat de brate si m-au dus în
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
127
Zarcă, pentru că nu mă puteam tine pe picioare. Bătaia fusese
zdravănă. Mă sleise. Vreo trei săptămâni nu m-am putut duce cu
tineta. Stăteam întins. Pachetele mi-au fost interzise. Citeam
Biblia în traducerea lui Gala Galaction. Citeam Psalmii. Ce
revelatie! Ce sensuri noi descopeream acum în ei! Eu îi mai
citisem de 3-4 ori pe toti, îi stiam, dar acum descopeream o altă
încărcătură în ei, alte frumuseti, alt continut, altă bogătie. Eram
mirat si fericit. Cât de bun e Dumnezeu că, iată, în durere ne
descoperă ceva din tainele Sale. Gardianul de pe sală, Avram,
descuie si strigă:
- Să-mi faci celula lună ca spicul grâului. Ia cârpa.
Şi-mi aruncă în pat o bucată mare de carne si una de pâine.
Apoi face semn: să nu stie vecinul.
- Auzitu-m-ai? Lună.
Şi închise cu zgomot usa. Şi ori de câte ori era la rând îmi
dădea câte o bucată de carne. Când venea detinutul de drept
comun cu ciubărul de mâncare uneori îi spunea:
- Vezi? E slăbit. Poti să-i dai încă un polonic. Eu nu zic săi
dai, dar dacă vrei poti să-i dai.
Şi bucătarul îmi mai punea un polonic de fasole sau de
zeamă de cartofi în gamelă.
Am înteles că toti care am fost adusi de la Galati erau
acum în Zarcă, ca pedeapsă. Pentru toti s-a obtinut o pedeapsă
oficială de mai multe lovituri, pentru unii cu Margareta, iar
pentru altii cu Berta.
Se spunea că un camarad, foarte robust, era luat din
Celular si bătut săptămânal pentru că-l reclamase pe Aurel
Munteanu că trăieste cu nevasta lui. Se auzise în Aiud că
Munteanu făcea niste chefuri cu directorul general, Alecu
Petrescu, cu femei frumoase, dintre care una era sotia acestui
detinut: tânără, frumoasă si plină de foc.
Căderea acestei femei pe drumul desfrâului s-a făcut usor:
îsi iubea mult bărbatul, care si el era foarte frumos si un bărbat
Preot Nicolae Grebenea
128
ales, avocat, venea regulat lunar cu pachet la el. Dar ea, ca si
celelalte femei, trecea întâi pe la Munteanu, unde de fapt treceau
toti vizitatorii. Ea va fi cerut lui Munteanu putină bunăvointă
pentru sotul ei. El va fi promis si ea apoi i-a oferit, drept
multumită, gratiile ei.
TEROAREA
Începând din primăvara lui 1944, la Aiud, pentru legionari
s-a instalat o atmosferă de teroare fizică si morală. Îti era groază
să privesti pe camarazii tăi la plimbare. Munteanu tuna si
fulgera. Dădea pedepse cu nemiluita.
Trecând un general să se intereseze de un nepot ce era în
celular, Munteanu n-a vrut să-i descuie ca să-l vadă. El a mintit
spunând:
- Aici sunt o seamă de criminali primejdiosi si am ordin
strict de la Antonescu ca să nu fie arătati nimănui.
Dacă ar fi deschis, s-ar fi putut afla miseliile si
fărădelegile lui. Deci iată cum lunecă omul: mai întâi face o
nedreptate, o fărădelege, apoi ca să nu se descopere e silit să
recurgă la alte fărădelegi si de acum fărădelegile se tin lant. Cea
mai mare grijă trebuie s-o avem să nu facem prima fărădelege,
căci, odată intrat pe drumul ei, ca o fatalitate, celelalte urmează
de la sine.
Trăiam acum într-o mare lipsă de informatii. Evenimentele
zilei nu le mai cunosteam.
Ştiam de complotul din Italia contra lui Musolini în care
intrase însusi ginerele său, contele Ciano. Ştiam cum căpitanul
de aviatie germană Scorteni l-a furat din mâinile englezilor si că
a fost reinstalat cu ajutorul nemtilor. Ştiam că o parte din Italia e
ocupată de trupe anglo-americane, că frontul german merge
prost si că rusii se apropie de granitele noastre. Dar atât! Mai
mult nu stiam.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
129
Fărădelegile lui Munteanu se vede că s-au auzit la
Bucuresti, că a venit o anchetă condusă de Alecu Petrescu. Ni sa
cerut să dăm declaratii „cum a fost”. Unii s-au ferit să se mai
aventureze să spună adevărul si l-au ocolit. Altii l-au spus pe
jumătate. Altii au spus: „Nu fac nici o plângere împotriva
faptelor ce s-au petrecut”.
Eu am spus:
- Cele ce s-au întâmplat au dus la o bătaie oficială. Că n-o
meritam, poate să o deducă oricine. Aprobarea bătăii a venit în
urma unor informatii ce n-au putut fi juste; căci, dacă s-ar fi
cunoscut în mod real faptele, nu s-ar fi venit cu o aprobare
oficială de bătaie. Cei ce cunosc mai bine situatia sunt directorul
Penitenciarului Galati si procurorii, cel judetean si cel general,
primul al judetului Galati. Pentru luminarea lucrurilor e bine să
luati declaratiile lor. Dar, dacă s-a dat permisiunea unei bătăi
oficiale pe considerente necunoscute de mine, atunci trebuie să
stiti că una a fost pedeapsa ce s-a aprobat a mi se da si alta a fost
cea care s-a aplicat. Atâta spun că, după pedeapsă, trei
săptămâni nu m-am putut ridica să-mi duc tineta. Nu cele 15
lovituri oficiale m-au doborât, ci cele care au urmat, mai multe
si mai grave. Nu fac nici o plângere, nu cer nici o reparatie, nu
am nici o dusmănie contra nimănui. Dar, dacă e să se repete,
atunci cer ca să fiu împuscat acum. E mai bine pentru
dumneavoastră să faceti aceasta, decât să ne chinuiti,
prelungindu-ne viata asta chinuită; mai bine ucideti-ne! Sau,
dacă nu, lăsati-ne să ducem regimul de temnită în conditii
normale. Nu cerem favoruri, dar consider că ce s-a întâmplat cu
noi a trecut orice măsură si e ceva necunoscut până acum în
regimul detinutilor politici din România.
Colonelul Petrescu s-a arătat interesat de cele ce afla, a
promis îndreptări si fată de mine, personal, s-a arătat foarte
binevoitor. Am aflat mai târziu că era rudă cu o rudenie de-a
mea care intervenise pentru mine la dânsul.
Preot Nicolae Grebenea
130
Dar rufele s-au spălat în familie; lui Munteanu nu i s-a
miscat nici un fir de păr din cap, si lucrurile au rămas cum au
fost. Munteanu nu era oare prietenul lui Alecu Petrescu? Cum
era posibil acum să-l acuze si să-l destituie?
Abia a plecat colonelul Petrescu si Munteanu a venit la
celula mea, a deschis-o si, pe un ton deosebit de agresiv, m-a
amenintat că e gata să repete „figura” ce se întâmplase cu mine.
Am primit amenintarea cu oarecare teamă, dar, totusi, cu
gândul că nu se va repeta, si nu s-a repetat.
Dar teroarea lui Munteanu continua. S-a auzit si la
Bucuresti ce face. Dar stătea bine în sea. Nu putea fi răsturnat
încă.
Un camarad a reusit să-mi comunice: „E o sperantă...
Trăieste între altele cu sotia lui X din oras. Sotul e pe urmele lui.
E un om influent. De-l prinde, scăpăm de el. Păstrează tăcere
desăvârsită. Nu i-am mai comunicat aceasta decât lui cutare. De
s-aude suntem pierduti…”
Nu s-a auzit. Dar nici Munteanu n-a căzut, căci n-a fost
prins. Era încă în zodia lui. Nu făcuse încă tot răul: urma a-l
continua.
Cercurile antonesciene cugetau la Bucuresti eliberarea
legionarilor. Elevii din multe locuri au fost dusi la Alba Iulia.
Directorul de acolo, tot militar, cu unele forme „de sus” îi
eliberă în perioada aprilie - iunie 1944.
Munteanu n-a vrut să trimită elevii ce-i avea la Aiud la
Alba Iulia, ca să nu-i piardă. Ştia sau simtea că de acolo se vor
elibera.
A cerut tuturor legionarilor o desolidarizare de conducerea
Miscării Legionare. Spera si dorea ca nimeni să nu se
desolidarizeze, ca în felul acesta să îi mentină în temnită. Calul
lui de bătaie era acesta: „Sunt consecventi în hotărârile lor. Nu
renuntă la Horia Sima. Cum să-i eliberez?”
Mi-am zis: „O să iau calul pe care călăreste Munteanu să
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
131
văd pe ce va mai călări. O să dau declaratia cerută si motivul cu
care ne acuză o să-i fie luat din mână.” Şi am dat declaratia. A
primit-o cu regret.
Dar numai câtiva din Zarcă au dat această declaratie. Cei
mai multi au rămas la o intransigentă totală, mai ales cei tineri.
Ei n-au înteles că Autoritătii îi trebuia totusi un motiv, o
justificare pentru eliberare.
Eu am judecat asa: cei de la Bucuresti, în împrejurările
acestea, când frontul merge prost, au nevoie de o astfel de
declaratie ca să ne elibereze; nu vor să ne lase în mâinile
comunistilor care vor lua foarte probabil puterea. În fata
acestora, în împrejurările grele ce vor urma, au nevoie de noi, ei
însisi fiind în situatia de a fi trasi la răspundere si, eventual, unii
arestati. Şi, cum spuneam, mai voiam să-i fur lui Munteanu calul
pe care călărea. Fără noi, el trebuia să-si piardă postul, să plece
pe front, sau să fie mutat în alt post. Căci comunistii aici nu erau
decât vreo 60 de persoane, si ei puteau fi trimisi la Caransebes,
unde era un alt grup de comunisti arestati. Şi atunci de
Munteanu nu mai era nevoie la Aiud. Dar lui nici un post nu-i
convenea mai mult ca Aiudul, de aceea tinea la el cu dintii.
ATITUDINI ŞI RELAŢII ÎN TEMNIŢĂ
Când am sosit la Aiud, am găsit legionarii împărtiti în
două tabere: unii, cam 4/5, erau loiali lui Horia Sima, iar altii,
cam 1/5, voiau o apropiere de dorintele lui Antonescu de a-l
părăsi pe Horia Sima si eventual de a lucra sub comanda lui.
Între cei ce doreau părăsirea lui Horia Sima, cel mai activ
în disidentă era preotul Vasile Boldeanu, comandant legionar
din Focsani. Cu el mai erau si alti legionari cu studii frumoase si
cu o bună reputatie în trecut si câtiva tineri studenti.
De cealaltă parte erau oameni de mare calitate morală,
fideli Legiunii si lui Horia Sima. Ei considerau drept trădare ca
Preot Nicolae Grebenea
132
acum, după ce au intrat în temnită, să colaboreze cu Antonescu.
Lor li se părea că e o slăbiciune să renunti la Miscare si să intri
sub cupola lui Antonescu.
Dimpotrivă, ceilalti spuneau că o intransigentă pe linie
legionară nu e recomandabilă acum, e gresită din punct de
vedere politic si duce la rămânerea noastră în temnită. Tactica si
strategia de luptă cer o apropiere de cel puternic si chiar o
colaborare cu el.
Dar intransigentii spuneau: ce stim noi ce e afară? Nu
putem trata din pozitia de detinuti. Antonescu să trateze cu cei
de afară si chiar cu Horia Sima. Însă Antonescu condamnase în
contumacie pe Horia Sima, se temea de el si ducea continuu o
luptă propagandistică dintre cele mai furibunde contra lui.
M-am afiliat imediat grupului celor intransigenti când am
văzut ce personalităti erau acolo. Trebuie să stăm pe o linie de
demnitate si onoare, îmi spuneam. Nu putem fi niste dezertori.
Aici se afla printul Alecu Ghica, fost Şef al Sigurantei Statului
sub legionari, magistrat cu zece înaintasi care stătuseră pe
tronurile Munteniei si Moldovei. Era din Iasi, figură frumoasă,
bine pregătit, cu o tinută demnă, senin si blând, deloc distant,
avea o condamnare de 12 ani.
Traian Trifan din Brasov, fost prefect al judetului Brasov,
avocat bun si distins „român verde”, cum se zice, nu lua procese
compromitătoare, foarte credincios, vesnic cu Biblia în mână.
Citea mai ales cărti de doctrină religioasă. Îl atrăgea îndeosebi
„Paradisul pierdut” al lui Milton pe care-l citea cu lacrimi în
ochi. Îl cunoscusem din lagărul de la Vaslui. Nu voia să audă de
o împăcare cu Antonescu.
Traian Marian, fost sef al judetului Brasov, cu totul unit
sufleteste cu Traian Trifan, erau mereu nedespărtiti. Aceleasi
gânduri au dus la ei la aceleasi atitudini, erau niste oameni mai
mult înclinati spre teologie decât spre politică si actiunile ei.
Fusese si el prietenul meu din lagărul Vaslui.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
133
Doctorul Ilie Niculescu, cu studii de economie politică si
finante din Bucuresti. Tânăr activ, vesnic în miscare, ca argintul
viu, se bucura de un mare prestigiu si întretinea o atmosferă
caldă între cei de pe directia intransigentei.
<?> nu e în mss
Iacobescu, avocat bucurestean, care a pledat în
procesul căpitanului; Virgil Maniu - inginer electrician care
luptase la Bucuresti la Telefoane, om plăcut, îndatoritor,
amabil, pregătire frumoasă, bun jucător de sah. <?>
A sosit apoi Radu Demetrescu Gyr, poetul. Fusese pe front
ca soldat, dar a fost decorat cu Virtutea Militară si Crucea de
Fier. Acum era adus lângă ceilalti. Era conferentiar universitar
de franceză si română la Bucuresti. Blond, orginar din Craiova,
cu tată artist, mamă din Ardeal, firav, cu o afectiune la intestine,
foarte cult, tăcut si discret, atent cu toată lumea. În toti anii mei
de închisoare n-am cunoscut vreun om mai politicos ca dânsul.
Era un punct de atractie. Senin si blând, abordabil de oricine,
împrăstia în jur un aer de sănătate morală, de încredere si
bărbătie. Venea de la spitalul din Brasov. Întors de pe front,
scrisese niste poezii de război foarte apreciate. Era încă în plină
vigoare creatoare si apărea mereu cu ceva nou. Creatia lui
variată a fost ca o hrană pentru toti, ca o cuminecătură la
praznicele mari.
Mai erau profesori, câtiva preoti, învătători, câtiva studenti
si elevi.
Nu era o adversitate între cele două nuante; dar o anume
rezervă între ele, cum era si firesc, s-a creat. Eu am păstrat
legătura cu toti, mai rezervată cu cei putini, mai intimă cu
ceilalti.
Am reusit să iau legătura si cu unii fruntasi comunisti, în
Preot Nicolae Grebenea
134
călătoriile ce le-am avut până în 1944, precum si în 1944, cu cei
de la Aiud. M-am apropiat putin sufleteste de vreo doi medici si
doi avocati evrei ce se găseau în Aiud. Am purtat cu ei discutii
amabile si deloc controversate. L-am cunoscut pe vestitul
Nicolski de mai târziu, atunci seful comunistilor din Aiud, figură
dezagreabilă, repulsivă, deloc îmbietoare, lucra la cizmărie si era
la parter la celula 57. N-am fost câtusi de putin atras să port o
discutie cu el. Poate nici el n-ar fi voit.
Nu stiam atunci ce functie mare va primi în România,
seful serviciului secret, si că va face atâta rău României si
românilor.
Părerea mea era aceasta: trebuie să ai legături cu toti
detinutii politici, indiferent de nuantele lor. De asemenea,
trebuie să ai legături si cu detinutii de drept comun, mai ales cu
sefii lor. Toti eram detinuti, soarta noastră până la un punct era
comună oarecum. Mâncam aceeasi masă si suportam acelasi
regim. Trebuia să fim solidari si să ne sustinem unii pe altii în
unele revendicări de regim de temnită.
De aici necesitatea unor legături cu sefii lor ca actiunile
noastre să fie însusite si de ei si sincronizate. Sunt dator să spun
că în unele hotărâri discrete ce le-am luat cu ei pentru unele
îmbunătătiri de regim, până în 1949, am găsit oameni de cuvânt,
dintr-o bucată, gata de sacrificiu si niciodată nu m-au dat de
sminteală.
Dimpotrivă, au fost mai hotărâti decât multi detinuti
politici veniti după 1944.
Şi după 1949, când n-am mai putut păstra o legătură cu ei,
când au auzit că respingem ciuberele cu mâncare, din motive pe
care ei uneori nu le cunosteau, si că intram în greva foamei,
încercau să ne ajute respingând si ei ciuberele.
Dacă nu-l dispretuiesti, detinutul de drept comun poate
face lucruri mari pentru tine, de care, fără această pretuire, nu ar
fi în stare.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
135
A-i arăta încredere, a-i da chiar si o sarcină alături de tine,
aceasta îl înaltă, îl umple de încredere în sine, îl face om si
uneori om de mari atitudini. A-l dispretui înseamnă a-l împinge
înapoi, a-i spori nedreptatea, răutatea si ura.
Recunostinta ce ti-o păstrează când l-ai apreciat e imensă
si uneori îl însoteste toată viata. Şi dacă ai timp să stai cu el,
adică dacă esti pus în situatia să stai cu el si să lucrezi asupra lui,
atunci se pot produce în el schimbări în adâncuri, psihologia lui
si toată orientarea lui devenind alta si făcând din el un om nou
de calitate, pornit cu hotărâre pe drumul binelui. Hristos nu are
pe nimeni de pierdut si îi cheamă să se mântuiască pe toti.
REGIMUL LA AIUD ÎN 1944
Acelasi dinainte cu o sporire a asupririi. Pot spune că era
teroare.
Auzeam bătăile si mă îngrozeam. Este foarte greu să
suporti temnita auzind urletele unora ce sunt bătuti. Astepti cu
groază să-ti vină si tie rândul. Stai singur si începi rugăciunile:
„Doamne, apără-mă si apără-i pe toti”. Cei bătuti erau legionarii.
Comunistii se bucurau atunci de atentie si bunăvointă. Cu
adevărat, Aurel Munteanu era un tip diabolic: stia să sporească
temerile, nelinistea, apăsarea si groaza. Rar mai aflam câte o
stire.
Totusi, stiam că americanii au ocupat Sicilia si o parte din
cizma Italiei, partea de sud. Nu prea stiam ce e cu frontul nostru,
războiul din răsărit. Evreii comunisti mai strecurau unele
informatii. Trăiam într-o incertitudine ce sporea temerile noastre
cu privire la viitor. Puneam în gând si ipoteza că, dacă nu ne
vom elibera până la sfârsitul războiului, o să fim luati de Stalin
si dusi în Siberia. Orice se putea întâmpla. Totusi, temnita se
suporta cu bărbătie si vigoare, într-o mare tăcere. Nici o
plângere, nici o cerere, nici o dezertare.
Preot Nicolae Grebenea
136
Pe unele polite de la fereastră s-au săpat discret si mai
putin discret cuvintele: „Per aspera ad astra”14.
Nimic n-am auzit de „Ziua cea mai lungă”, 6 iunie 1944,
debarcarea în Franta a 1.600.000 de americani adusi pe 5.000 de
vase si 12.000 de avioane - fapt nemaiîntâlnit în istorie, dar care
ne-ar fi dat convingerea că sfârsitul războiului e aproape.
Asteptam, evenimentele dar nu stiam dacă vin.
Auzisem de „faust-patron” ce urma să se dea armatei
germane, glont care străpunge tancul. Trăiam oarecum un
moment tragic si chinuitor: eram nationalisti, si nemtii,
nationalisti, ne loviseră.
Cu comunistii eram în conflict ideologic si nicicum nu ne
puteam împăca, si izbânda lor se apropia. Ştiam acum că nemtii
n-au fost sinceri nici cu noi, nici cu ungurii. Pe amândoi ne
tineau cu iluzii că vom lua Ardealul. Şi ei pregăteau mutarea
noastră în Transnistria, din Ardeal; iar sasii si svabii erau pusi să
învete să se pregătească să ia functiunile de conducere în Ardeal.
Şi ungurii trebuiau probabil să fie sacrificati în întregime si
Ungaria să fie înglobată în Donau Land, Ţara Dunării, iar
populatia Ungariei, trufasii unguri ce asupriseră popoarele din
Ungaria Mare până în 1918, să fie acum spulberati în cele patru
vânturi sau să fie ucisi. O parte din Iugoslavia urma a intra si ea
în Donau Land împreună cu Transilvania.
Multă perfidie la Hitler si la national-socialistii germani!...
Eram zbuciumat. Doream însă ca nemtii să piardă
războiul. Cum să dezrădăcinezi pe românii din Ardeal pe care
nici revărsarea popoarelor barbare nu i-au putut clinti din
vechiul lor teritoriu? Cum, în veacul al XX-lea, un popor atât de
mare, cu o cultură atât de mare si de frumoasă poate gândi si
hotărî astfel de lucruri pentru alte popoare?
Se cădea într-o nouă barbarie. „Dreptul fortei” reînvia la
14 Prin suferintă către stele.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
137
nemti sub eufemismul nevoii de „spatiu vital”. Da! Mă sfâsiam
si doream cu regret înfrângerea Germaniei. Regret că au putut
gândi si plănui ce au plănuit: mutarea noastră din Ardeal.
Învătam cu totii la scoală, la religie, că trebuie să scăpăm cu totii
de lăcomie, unul din păcatele capitale. Dar nu e de ajuns.
Trebuie să învătăm nu indivizii, ci popoarele să scape de acest
mare păcat. Numai atunci unul din motivele ce aduc războaiele
va fi înlăturat. Şi acest păcat l-a stăpânit adânc si pe Churchill
care, cinic, ne-a vândut în 1944 rusilor.
23 AUGUST 1944
Asuprirea exercitată de Munteanu continua vârtos.
Plimbările foarte supravegheate, vizitele rudeniilor întrerupte,
pachetele la fel. Supravegherea gardienilor asupra noastră,
sporită la celule. Nimic nu bănuiam din ce era afară. Auzeam
din timp în timp niste focuri de armă. Eram mirati. Nu stiam ce
să credem. Focurile de armă erau trase aproape, probabil în
interiorul temnitei. Ştiam că erau vreo două sute de dezertori de
pe front la etajul trei. Ei urmau să fie împuscati si zilnic se
împusca câte unul. Dar acum erau trageri mai dese.
Ce se întâmplase? Linguraru, un tigan vlăjgan criminal,
potcovar, a pus mâna pe cheile de la celular si i-a descuiat
noaptea pe toti detinutii de drept comun. Acestia s-au repezit la
ziduri să sară afară, desi erau înalte de 4 metri si multi au reusit
să fugă. Un singur militian, foarte bun om altfel, trăgea asupra
lor la ziduri. Am înteles mai târziu că a împuscat 8 dintre fugari.
Linguraru a deschis si câteva celule ale legionarilor si i-a
anuntat pe cei dinăuntru:
-A căzut călăul Antonescu, acum conduce regele. E un
decret de amnistie pentru dumneavoastră si comunisti. Mergeti
acasă, noi însă trebuie să fugim. Nu uitati de noi.
Surpriza a fost imensă.
Preot Nicolae Grebenea
138
Totusi, Munteanu nu ne-a comunicat nimic. Stăteam în
continuare ca si când nimic nu s-ar fi întâmplat. Comunistii se
plimbau liberi prin curte. Noi, la celulă si plimbarea obisnuită.
În curte a venit un car cu pâine, salam, suncă, pentru
comunisti. Acestia ne priveau cu simpatie, însă din bunătătile ce
au primit nu ne-au dat si nouă. Poate se temeau.
A trecut a doua zi, a treia zi si a patra zi si noi eram tratati
la fel. Nici o schimbare. Asteptam eliberarea. Comunistii ne-au
comunicat că Aurel Munteanu i-a chemat si le-a spus:
- Legionarii sunt dusmanii vostri, ei sunt aici, în mâinile
mele.
Uite aici pistoale, mergeti si-i împuscati în celule...
Comunistii însă au refuzat oferta. Ei au motivat asa:
- Dacă am învins noi, ne faceti nouă aceasta propunere;
să-i ucidem noi pe ei; dacă învingeau ei, le făceati lor
propunerea să ne ucidă pe noi.
A sasea zi, comunistii au plecat iar noi am rămas.
Munteanu amânase si eliberarea lor ca să vadă ce se mai poate
întâmpla: nu cumva „lovitura” nu e reusită si nemtii îl
reinstalează pe Antonescu?
Am aflat că la Jilava si la alte închisori, chiar în noaptea
de 23 august s-a lucrat la acte si detinutii politici au fost
eliberati.
Munteanu nu voia să-i piardă pe nici unul.
O stire mai târzie arăta că si la Deva, unde erau multi
detinuti legionari, s-a procedat la fel. Procurorul, nepot al lui
Petru Groza, nu a vrut să facă actele de eliberare.
Nemtii erau respinsi si se apropiau de Aiud. Atunci
Munteanu, ca nu cumva în retragere nemtii să ne dea drumul, a
aranjat mutarea noastră la Alba lulia. A chemat pe doctorul
Victor Biris si pe Alecu Ghica si le-a vorbit de necesitatea
mutării la Alba Iulia. I-a luat lui V. Biris, fost secretar general în
Ministerul de Interne sub legionari si prieten al lui Horia Sima,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
139
asigurarea, sub cuvânt de onoare, că-i roagă pe legionari să nu
evadeze pe drum si că nu vor evada.
Ceea ce s-a si întâmplat.
Aceasta a fost una dintre greselile lui V. Biris. El nu
trebuia să dea această asigurare unui criminal, asigurare care i-a
împiedicat pe multi să evadeze. El trebuia să pledeze pentru
eliberarea noastră imediată, pe baza decretului, nu să-i dea
asigurări că nu vom evada.
Astfel, într-o dimineată, cu bagajele în spate, am pornit
spre Alba Iulia. Munteanu era cu noi. Mai erau vreo doi ofiteri
ce ne povesteau pe drum cum stă frontul, despre debarcarea
trupelor americane în Franta si că războiul e pierdut de noi si de
nemti. Nici o grijă de paza noastră. Mergeam de-a valma.
Puteam să evadăm în masă. Dar oamenii nu se gândeau la asta.
Din moment ce există un decret de amnistie, de ce să mai
evadezi? Şi uite asa ne-am înselat. Dacă nu exista decretul, eu
îmi luam zborul. Şi ca mine câti?...
Am ajuns cu greu si foarte obositi la Alba Iulia. Munteanu
ne-a luat în primire: nu lipsea nici unul. Atâta corectitudine l-a
impresionat si pe el. Şi aici tot el ne conducea. Dar, peste câteva
zile, i s-a luat comanda. L-am privit cu dispret la plecare.
Nimeni nu i-a reprosat nimic. A înteles că stiam chestia cu
pistoalele oferite comunistilor pentru uciderea noastră.
Iată un om care se despărtea de noi în chip rusinos, care
fusese ani de zile o canalie si care putea să devină om în
ultimele zile, dar care nu s-a putut ridica din decăderea lui si a
rămas tot o canalie.
A avut ocazia regăsirii sale, dar a pierdut-o. Ce era mai
usor decât să cheme procurorul si să aplice decretul? De ce n-a
făcut-o?
Deducem că cei înecati în fărădelegi, când sansa vine ca să
se aseze pe linia de plutire, nu pot face efortul ridicării. De
aceea, când putem fi drepti, de ce să ne lăsăm să lunecăm în
Preot Nicolae Grebenea
140
nedreptate, fărădelege si asuprire din îndemnul cuiva sau din
propria noastră pornire, când e atât de usor să stăm linistiti, să
aplicăm legea si, dacă se poate, să arătăm si putină iubire?
Astfel, ca să nu ne pierdem, trebuie de la început să stăm
pe linia binelui, căci orice abatere e o mână întinsă diavolului
care ne duce mai târziu la fund.
La Alba Iulia ne-au vizitat ofiteri rusi superiori. Era
director acum un subdirector ce fusese în timpul din urmă la
Aiud, cu Munteanu, om cumsecade, dar care nu putea face de la
sine nimic. Se arăta binevoitor. Ne-a comunicat că ofiterii rusi
au cerut să nu ni se dea drumul, ca nu cumva să le facem
greutăti în războiul ce-l duceau.
Acesta era desigur un pretext. Ce puteam face noi cu
mâinile goale? Deci rusii s-au bucurat că eram între ziduri si
doreau să rămânem acolo. Trebuia să rămânem în „depozit”.
Peste o lună ne-am întors la Aiud. Acum detinerea noastră
era ilegală; eram amnistiati. De aceea, ca să se intre în legalitate,
a trebuit ca peste o lună de la emiterea decretului să se adauge
un codicil: „legionarilor nu li se aplică acest decret”.
Acum conducerea înapoi la Aiud s-a făcut cu cea mai
mare pază; evadarea nu a mai fost cu putintă. Pierdusem ocazia.
Însă, dacă rusii au cerut să nu fim eliberati, noi stăteam
încă sub puterea decretului si numai peste vreo două luni am
aflat de adaosul cu excluderea noastră. Căci noi am fost dusi la
Alba Iulia si la Aiud la culesul viilor, la proprietari bogati si,
fiind la lucru, tot am fi putut evada. Dar nu ne venea în gând
aceasta si tot mai asteptam aplicarea decretului.
Regimul era acum blând si fără asuprire.
Detinutii de drept comun deveniseră puternici si foarte
turbulenti. Nouă nu ne făceau rău, dar tulburau Administratia. Ei
erau, ca si noi, liberi prin curte.
Unităti rusesti au mai trecut pe la temnită si erau ospătate
cu admirabilul vin de Aiud al temnitei. Dar unii, beti, au
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
141
împuscat butiile si vinul a curs pe jos, în timp ce soldatii îl
sorbeau de pe pământ.
Acest lucru s-a petrecut si la alte pivnite din oras si unii
soldati au murit înecati în vin.
Se simtea lipsa alimentelor si ne bucuram de masa de la
culesul viilor.
Rusii luau turmele de oi ce le ieseau în cale, vacile, caii,
porcii. De aici instabilitatea alimentării. Nu mai era carne, iar
culesul câmpului nu se putea face normal. Apăru lipsa. Treptat,
ea se simti tot mai mult în temnită.
Detinutii dezertori erau acum scăpati de pedeapsa ce o
aveau, însă nu eram încă eliberati.
Armata noastră colabora cu armata rosie pentru eliberarea
Ardealului; erau lupte grele. La 25 octombrie 1944 Ardealul fu
curătat de ostasii unguri si nemti, era eliberat. Cele mai grele
lupte s-au dat la Cheile Turzii. Şase regimente ruse, fortând
trecerea, au fost distruse. Abia un regiment românesc interveni
si reusi să le ocupe.
Dar armata noastră trecu mai departe spre a elibera
Cehoslovacia si Ungaria. Ei îi trebuia mâncare. Pe de altă parte,
chiar acum un mare număr de rusi au rămas în tară ca armată de
ocupatie. Ei trebuiau hrăniti. Chiar la ocupatie, rusii au ridicat de
la noi toate semintele de soia ce se găseau în depozite ce
fuseseră cultivate în 360.000 ha. Asta a sporit lipsa uleiului în
tară iar multele prelucrări industriale ale soiei acum nu aveam să
le mai facem.
Administratia temnitei începu să nu mai poată asigura
deplin hrana detinutilor. Permise să se aducă alimente de acasă,
prelucrate sau nu. Astfel, s-au adus cartofi, faină de porumb,
fructe, zarzavaturi, fasole si altele.
Detinutii legionari au reusit să inventeze un aparat, foarte
simplu, la care să facă o ciorbă, o tocană sau mămăligă. Era
alimentat cu gaz, consuma putin, dar trebuia să stai mult ca să
Preot Nicolae Grebenea
142
faci o mămăligă. Era o mare binefacere. Era si un mijloc de a
încălzi putin camera.
M-am împrietenit cu un dezertor din Poiana Sibiului; m-a
căutat fiindcă eram conjudeteni. Era rosu, voinic, cu un cojoc
ciobănesc pe el, cu pantaloni de aba, cu opinci în care aveau
ciorapi, coltuni si obiele frumoase, tot de aba, care mergeau
până la 10 cm peste gleznă si cu pieptul gol. Nu-i păsa de frig.
Mă căuta si vorbea cu mult respect. Nevasta i-a adus o
felderă de faină de mălai, o burdusică de vreo 12 kg de brânză
de burduf, carne de porc, slănină, lapte acru gras de oaie. Venea
cu făină să-i fac mămăligă. Pe la orele 11 - 11 si 5 era gata. Îi
dădeam mămăligă fierbinte să plece cu ea. Dar el lăsa cam 1/3
din ea si un bulgăr de brânză sau o felie pentru mine si apoi
pleca la celula lui, vis - à - vis pe T.
Mă căuta apoi iar să-i dau ceva să citească, că-i e urât.
Voia ori povesti usoare, ori ceva „despre sfinti” spunea el. I-am
dat Biblia, Mica Biblie, cărticica de rugăciuni.
Ţăranii si ciobanii nu sunt obisnuiti să stea degeaba si vor
să lucreze. În celulă, fără lucru, pentru ei e greu de suportat,
înnebunesc. O carte, un prieten ce le vorbeste sunt o salvare.
Veni iarna cu ger. În lipsuri si frig unii detinuti mai mureau.
Gardianul deschidea celula lui Vasile al meu (ca si pe celelalte)
dimineata si striga:
- Tu, care mai trăiesti aici? Iar Vasile, cu un glas puternic,
pe care-l auzeam de la mine, striga:
- Io, domnule gardian!
Sosi si Crăciunul, slăvită sărbătoare crestină a Nasterii
Domnului, zi mult cinstită de detinutii legionari. Acum liberi, în
cor la crucea Celularului s-a putut cânta pentru prima dată un
colind legionar si apoi altele, cunoscute. Toti, si gardienii,
ascultau în liniste si cu evlavie. Căci colindele trezesc în suflete,
mai ales la cei ce suferă, sfinti fiori de pace si nădejde. Nădejdea
alături de credintă e forta detinutului. Fără ele, detinutii se usucă
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
143
si mor. Rezistenta lor e redusă enorm. Redau aici colindul de
Radu Demetrescu Gyr.
„A sosit si aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul
Cade albă nea
Peste viata mea
Care aici se stinge
Cade albă nea
Peste viata mea
Peste suflet ninge.
Tremură albastre stele
Peste dorurile mele
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Pâlpâiri de stele.
Maica Domnului curată
Ad-o veste minunată
Înflorească-n prag
Zâmbetul tău drag
Ca o zi cu soare
Zâmbetul tău drag
Îl asteaptă-n prag
Cei din închisoare. “
L-am reprodus întreg, pentru că a fost ca un balsam peste
rănile osânditilor. S-a răspândit repede si se cânta, pe fată sau în
ascuns, după timp si loc, în toate temnitele tării. Am zis „după
Preot Nicolae Grebenea
144
timp si loc” pentru că uneori s-a putut cânta în voie, iar alteori
cu mari riscuri. Sau chiar în acelasi loc în alt timp nu se mai
putea cânta. Iarna era grea dar o suportam cu bărbătie, aproape
fără să o simt. Eram tânăr si deplin sănătos.
Nu-mi păsa de frig. Discutam cu prietenii si uitam si de
foame, si de frig, si de conditia mea de detinut. Eram fericit.
Îmi amintesc de o discutie mai lungă cu doctorul V. Biris
în ziua de Anul Nou. A fost atât de plăcută, atât de desfătătoare,
că nici la cele mai alese petreceri la care am luat parte când eram
în lume nu am simtit atâta fericire. Stăteam cu mantalele pe noi
într-un ger cumplit si discutam.
Cine mai putea gândi atunci la casă, la familie, la nevoile
zilei?
Eram cu gândurile si cu inima în altă lume si uitam de
toate de pe pământ. Eram cu adevărat fericit. Şi astfel de
momente au fost putine.
RĂNIŢI ÎN AIUD ŞI TRATAMENTELE
Dintre cei vreo 200 de dezertori de pe front ce se găseau la
Aiud jumătate erau cu răni mari la picioare. Le degeraseră
picioarele. La unii le-au căzut călcâiele, la altii carnea de pe
tălpi. Administratia nu era acum în măsură să se ocupe de
vindecarea lor. Inimosul doctor Dumitru Ută, ce „căzuse”
tocmai când îsi lua doctoratul la Cluj, primi permisiunea să
meargă la Cluj după leacuri. El reusi să aducă două geamantane
de medicamente. Clujul fusese generos. El începu tratamentul
degeratilor cu o pasiune deosebită. Am privit si eu pe unii. El îi
ungea cu niste alifii galbene, îi pansa si îi cerceta mereu.
Dar vindecarea, cu toată grija lui, mergea foarte greu. Şi
după sase luni de tratament unora nu le crescuse toată carnea pe
tălpi. Se vindecaseră, dar cu o lipsă de carne pe tălpi. Mă miram.
Cum e cu putintă asta? Medicina clasică vindecă mai slab decât
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
145
medicina empirică?
Văzusem la mine în sat câteva cazuri de degerături
asemănătoare. Dar ele au fost vindecate deplin de femei din sat
după 5-6 săptămâni. Nu stiam exact cu ce. Dar mi-amintesc că
piciorul era învăluit în ceva ca un aluat dintr-un amestec de faină
de grâu, poate si de in, fasole, grăsime, plante ce toate au stat
împreună la foc, si apoi l-au strâns cu cârpe. Nu stiu proportia
elementelor din compozitia aceasta. Dar rapiditatea vindecării
mă mirase. Şi acum asistam la aceste străduinte admirabile de
vindecare, dar cu efecte atât de mici.
Dar admirabilul doctor Ută nu se multumea cu atât. El
căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu dezertorilor, ci
tuturor detinutilor: cartea. El căuta să ducă tuturor o carte, două,
după nevoile lui. Cerea de la altii, împrumuta, ducea înapoi,
alerga mereu, dar ducea tuturor ceva.
Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales
cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută
mai mult acum.
Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărti. În temnită, la
câteva mii de detinuti, el era omul care se interesa mai mult de
fiecare.
Era neobosit. Eram în temnită câtiva preoti, dar nu eram
noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn si vin rănile
celui căzut între „tâlhari”, ci el, doctorul Dumitru Ută. Şi el le
făcea toate cu un suflet smerit, ca si când era obligat să le facă.
În lungul timp al detentiunii mele nu am întâlnit un alt om
atât de devotat cauzei altora. E drept că, mai târziu, în izolările si
controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Ută,
acest legionar sublim, rămăsese ca un model ales de dăruire, de
jertfă si dragoste pentru altii.
DIRECTOR NOU ÎN AIUD: GUŢAN
Preot Nicolae Grebenea
146
După Munteanu s-au perindat doi directori, oameni corecti
si de omenie, până în 1945, când a venit Gutan, om de partid.
Era un basarabean tânăr, cam de 35 de ani, ce executase cinci
ani de temnită. Venise cu un suflet curat. Se arăta cu bunăvointă
si fără asuprire. Cred că avea la acest moment instructiuni în
acest sens. I s-a dat ca ajutor subdirector un muncitor calificat:
Mares. Acesta era un om aspru si dusmănos cu detinutii politici,
mai ales cu cei nelegionari. El era foarte activ si controla totul.
Perchezitiona pe cei ce veneau de la alte închisori, le confisca
„cocoseii” (niste monede de aur bătute de Antonescu în 1944),
banii, unele cărti sau alimente ce depăseau măsura, măsură ce
uneori o stabilise el.
El bătea din când în când pe toti cei ce veneau cu unele
„curse” fără să fi făcut vreunul ceva. Probabil că în această
ordine primea porunci speciale de la Bucuresti: cei din cursa
cutare să fie bătuti. Redau aici o întâmplare ca să se vadă reactia
lui Gutan. Acesta a însărcinat în 1946 pe cinci detinuti dintre cei
mai talentati ca scriitori să facă un memoriu către guvern ca să
ne ierte. Acestia au fost: Radu Gyr, Gheorghe Cuza, Romulus
Dianu, Ilie Rădulescu (directorul „Poruncii vremii” ) si
Alexandru Hodos. Radu Gyr, Cuza si doctorul Ilie Rădulescu
Lăptărie au refuzat a-l redacta, dar Dianu si cu Alexandru Hodos
l-au redactat.
Cei ce au refuzat a-l redacta si-au motivat atitudinea asa:
guvernul stie prea bine situatia noastră, stie că unii suntem cu
totul nevinovati. A le cere iertare si milă înseamnă a recunoaste
că am fost si suntem vinovati. Pe de altă parte, el nu ne va
elibera.
Iar noi, punându-ne sperante în ei, creăm o miscare
interioară în noi, o ridicare; iar ei, refuzând, ne vor produce o
deceptie, o prăbusire de la nivelul la care ne-am ridicat. Aceste
„miscări” din noi slăbesc rezistenta noastră morală si chiar pe
cea fizică. De aceea nu trebuie să cerem iertare. Prezentat
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
147
detinutilor politici, unii, vreo sută douăzeci, l-au semnat, între ei
si persoane de calitate. Dar legionarii n-au vrut să-l semneze nici
unul. Iar Radu Gyr, ca să aducă la o linie de onoare pe cei ce au
semnat, a făcut un fel de manifest în versuri care începea asa:
Subsemnatii, care n-am avut de-a face cu vărsările de
sânge
Cum cer, fie, de pildă, un Cuza si-un Ilie Lăptărie;
Care fruntea nepătată ne-am purtat-o prin azur
Şi n-am tras măcar o palmă sau vreun bobârnac mai
dur...”
Şi continua într-o frumoasă versificatie: „Vă cerem
iertare, vă sărutăm frumos în spate si, până la urmă, facem si un
partid republican.”
Acest manifest a trecut pe la unii si altii si cei mai multi ce
au semnat cererea de iertare si-au retras iscăliturile. Directorul
Gutan l-a chemat pe Radu Gyr si l-a întrebat de ce n-a participat
la alcătuirea cererii cerute de guvern. El a motivat asa cum am
arătat mai sus. Dar ceea ce interesează mai departe e răspunsul
lui Gutan. Nu l-a supărat refuzul lui Radu Gyr si i-a spus: „ferice
de cei ce rămân curati”.
Când s-a întors de la director, l-am asteptat pe Radu Gyr si
l-am întrebat care a fost reactiunea lui Gutan si el mi-a povestit
toate acestea. Iată cine era Gutan la ora aceea. Vom vedea mai
târziu la el alte actiuni, contrare acesteia. Căci la comunisti
nimeni nu poate rămâne curat, fiindcă ordinele ce vin sunt atât
de nedrepte încât îl corup si fondul lui bun treptat e alterat,
stricat. Drept urmare, sau îsi dă demisia după ce îsi dă seama că
nu mai poate corespunde, sau se complace în situatia în care e si
face cele mai grozave fărădelegi, care-l duc în adâncul
stricăciunii. Iar dacă aceste fărădelegi „răsuflă” prea mult la
marele public, atunci îl trag la răspundere (ca si când el singur ar
Preot Nicolae Grebenea
148
fi vinovatul), îl condamnă la ani de temnită, unde îl tin în
mizerie ca informator, sau îl condamnă direct la moarte, ca să
dea satisfactie sentimentului public de nemultumire.
VIE ACTIVITATE ÎN TEMNIŢĂ
După 23 august, celulele erau deschise toată ziua. Puteai
sta de vorbă cu cine voiai si puteai să te muti în celulă cu cine îti
plăcea, dacă erai legionar. Directorul a recomandat tuturor să
lucreze.
Câtiva, cei mai tineri, erau dusi la grădină la munci
agricole.
Penitenciarul avea vreo opt hectare de pământ pe care-l
lucrau detinutii. Ceilalti lucrau în celule. Era o activitate
surprinzătoare în celule. Care mai de care căuta să facă ceva.
Repede si-au cumpărat scule sau le-au adus de acasă. Lucrau
sahuri, table, casete din lemn de nuc, jucării de tot felul.
Căutau oase si făceau cruciulite cu chipul Mântuitorului
sau al Maicii Domnului, iconite si icoane. Sculptau în os, în
forme mici, pe Hristos, pe Maica Domnului sau vreun sfânt ca
Marii Mucenici Sfântul Gheorghe, Mina, Dumitru sau altii.
Cumpărau material si îl prelucrau cu un talent nebănuit până
atunci. Era o activitate febrilă din noapte în noapte. Dar eu nu
aveam nici o înclinare si nici un talent la astfel de lucruri.
Produsele le-au vândut, prin câte un reprezentant, în piată,
pe bani buni. Dar apoi administratia a dispus să nu le mai vândă
nimeni acum, ci mai târziu, când vor fi mai multe. Şi oamenii
lucrau de zor. S-a adunat marfa ce s-a vândut cu peste două
milioane si jumătate. De acum detinutii ce lucraseră sperau că
vor putea da familiilor lor banii ce-i cheltuiseră pentru materiale
si scule si vor avea si ei bani pentru îmbunătătiri. Dar a fost o
surpriză murdară: s-au confiscat toti banii precum si sculele cele
mai importante ce si le cumpăraseră detinutii. N-ai fi crezut că
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
149
cineva e capabil de atâta miselie.
Lucraseră si detinutii comunisti sub Antonescu si li se
permitea să cumpere materiale si să vândă marfa sub paza
gardianului, lucru de care nu s-au bucurat legionarii, însă nimeni
nu le-a luat banii. Comunistii se dovedeau cei mai aspri, mai
nedrepti si mai murdari în raporturile cu detinutii.
La Bucuresti, posturile de conducere cheie le aveau evreii
si ungurii. Asa se pare că a fost să fie. O conjunctură favorabilă
i-a săltat sus precum si slăbiciunea anglo-americanilor le-a
permis o asuprire dintre cele mai neobisnuite a detinutilor si a
întregului popor român. Peste toate, comisarii sovietici
dominând guvernul comandau toate si făceau ce voiau.
AŞTEPTĂRI
Desi la 23 august cu decretul regal de amnistie n-am fost
pusi în libertate, asteptam. Asteptam sfârsitul războiului care
speram să ne aducă libertatea. Am auzit de extraordinara
ofensivă germană din Franta ce tindea să-i arunce în mare pe
americanii ce debarcaseră acolo cu Eisenhauer, vestitul strateg.
Maresalul germanilor Rundschtet ce conducea ofensiva ce se
dovedea tot atât de mare ca si Rommel ce apărase Africa. I-a
speriat si uimit pe americani. Era gata-gata să-i biruie când
tancurile germane s-au oprit din lipsă de benzină.
Doream, am mai spus, înfrângerea nemtilor pentru miselia
gândurilor lor. Acum această ofensivă esuând, totul era clar.
Sfârsitul războiului era aproape. Ofensiva frontului de răsărit
mergea bine.
Rusii mânau mereu spre vest. Românii participau la lupta
spre vest cu o armată de peste 460.000 de oameni. Presiunea era
imensă. Hitler mai spera doar într-o armă nouă, o bombă
atomică, ca să-i pună la pământ pe adversari. Dar marele lui
savant Heisenberg nu se grăbise să i-o pună în mână stiindu-l cât
Preot Nicolae Grebenea
150
e de criminal si acum nu o mai putea face. Un complot al unor
mari generali si maresali germani contra lui Hitler a esuat:
bomba nu-l lovise, numai suflul îl izbise usor.
Dar el nu descurajă, ci continuă.
Urmăream cu pasiune războiul. Armatele noastre mergeau
biruitoare înainte. Szalasi, seful Ungariei, a fost scos de nemti
din temnită si pus să conducă Ungaria. În martie 1943 ungurii
care nu stiuseră cum să-i mai laude pe nemti si să-i mai
lingusească, acum, când au văzut că pierd războiul, fără vreun
scrupul moral au încercat să-i „lase” să iasă din război si nu au
reusit. Szalasi, seful unei formatii maghiare nationaliste,
conducea războiul ungurilor în continuare. Ca urmare, nemtii au
ocupat Ungaria cu o mare armată pe care ungurii erau obligati să
o întretină si să plătească salariile de la general până la sergent.
Viteazul general Nicolae Şova intră cu corpul său de armată în
Budapesta si a înaintat 6 kilometri, dar a primit ordinul să se
oprească ca să nu se spună că armatele române au ocupat
Budapesta.
Trebuiau asteptate trupele rusesti. Eram bucurosi auzind
din comunicate de vitejia armatelor noastre. Planurile rusesti nu
au putut lua Pesta. Câteva divizii rusesti au fost fărâmate în
tentativa de a o cuceri.
A trebuit să vină generalul erou Nicolae Dăscălescu ca să
o cucerească cu planul său. Această mare izbândă l-a făcut pe
Stalin să tragă 42 de lovituri de tun.
În sfârsit veni si ziua cea mare: 9 mai 1945, ziua victoriei.
Germania capitulă total, dar frontul american din Extremul
Orient cu japonezii continua. Acestia dădeau dovadă de un
eroism nebunesc; se aruncau în vasele americane sau în avioane.
Era ceva fantastic, dar „fiara” din Apocalips cu numărul
666 căzu, se sinucise. Era Hitler, asa au tâlcuit-o unii. Dar altii
sub „fiara” cu numărul 666 l-au văzut cu aceeasi îndreptătire pe
Stalin. Mare bucurie si serbări. De acum armatele noastre urmau
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
151
să vină acasă.
Acasă era o mare schimbare. După căderea lui Ion
Antonescu, care fusese arestat la 23 august când s-a dus să-l
informeze pe rege despre situatia războiului, arestat împreună cu
Misu Antonescu de însusi regele, luă conducerea generalul
Constantin Sănătescu. Antonescu a fost luat de la rege si predat
unei gărzi patriotice condusă de Ceausu, numele subversiv al
comunistului Emil Botnăras. Regele Mihai l-a predat rusilor.
Eu, când am auzit că a fost predat rusilor, am socotit acest
act o lasitate. El nu trebuia predat dusmanilor lui care puteau
face presiuni asupra lui, cum de fapt au si făcut, ci englezilor.
La 5 martie 1946 se formase un guvern nou, impus de rusi,
cu Petru Groza prim-ministru, în care comunistii erau
dominatori. Groza era mai mult un paravan; comunistii
conduceau. El era supravegheat pas cu pas de rusi, ca de altfel
întreg guvernul. Principiul lui Stalin „vigilentă si neîncredere”,
principiu ce dezintegrează societatea si duce la supravegherea
fiecăruia de fiecare, încât nimeni nu mai are încredere în celălalt
si societatea devine un iad, acest principiu se aplică pretutindeni
la noi. Guvernul cel nou nu a adus însă nici o schimbare a
conditiei detinutilor de la noi.
Nici ziua victoriei si nici zilele următoare n-au deschis
portile temnitei la noi. Evreii ce conduceau nu voiau să elibereze
pe legionari. Nici această zi a biruintei asupra celui mai mare
dusman al lor de pe planetă nu i-a înduplecat să fie mai largi si
mai umani cu legionarii din România. Hotărât! Evreii sunt
neiertători cu dusmanii lor. Această lege a iertării, pe care a
adus-o pe pământ Domnul nostru Iisus Hristos, la ei e
neacceptată. Şi totusi este o lege ce poate împăca pe adversari si
poate aduce un imens bine tuturor, o lege de neînlocuit. Şi
Dumnezeu ne spune că numai dacă o aplicăm fratilor nostri
oameni, El ca Tată al tuturor ne-o va aplica si nouă. Altfel vom
fi de neiertat. Evreii nu s-au putut ridica încă la Hristos, la
Preot Nicolae Grebenea
152
dumnezeiasca Lui învătătură. Ei au rămas la legea talionului, la
neiertare, la urmărire si răzbunare, si chiar la ură.
Au rămas la legea lui Moise, care s-a dat cu 1.400 de ani
înainte de Hristos. Ei nu vor să înteleagă că această admirabilă
lege a corespuns unor epoci mai întunecate, unui alt veac.
Dar acum ne găsim în alt timp, într-un alt veac al cărui
început l-a pus Însusi Domnul nostru Iisus Hristos prin Nasterea
Sa. Stăm acum cu mii de metri deasupra legii lui Moise.
Dumnezeu a lucrat ca un mare pedagog: a voit să lucreze treptat
ca să ridice lumea la lumina desăvârsită. Prin revelatia sa făcută
lui Moise, Dumnezeu a tins să ridice lumea la un nivel potrivit
cu posibilitătile de primire a lumii de atunci.
Legea lui Moise era mai presus de nivelul general de
pricepere al lumii; dar era o lumină în bezna veacurilor
întunecate, idolatre, spre care toti trebuiau să se ridice si la care
să ajungă într-o zi. Profetii ce au venit după aceea au reprezentat
incontestabil un nivel mai înalt: «inimă curată si duh drept
înnoieste întru cele din lăuntru ale mele» ne spune Proorocul
David. Deci nu jertfe de animale, de oameni sau de plante ci
«jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrântă si smerită
Dumnezeu nu o va urgisi» (Psalmul 50).
Iar Hristos este la un alt nivel, nivelul suprem. Dumnezeu
ne-a dezvăluit prin Fiul Său Iisus Hristos tot ce ne trebuie pentru
mântuire. Respingând pe Hristos ca Mesia, evreii au respins pe
Însusi Dumnezeu, pentru că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, El
Însusi Dumnezeu după fire. «Eu si Tatăl una suntem», a spus
Iisus.
Neprimindu-l pe Hristos ca Mesia, cum timpul sosise
tocmai prin venirea lui pe pământ, zadarnic declară evreii acum
că întreg poporul este Mesia. Nimeni din cei neevrei nu le vor
recunoaste această calitate. Ei nu vor putea fi un Mântuitor si nu
vor mântui pe nimeni; ba mai mult, ei nu se pot mântui nici pe ei
fără Hristos. Zadarnic s-au adunat în anii nostri înteleptii
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
153
Sionului si au rejudecat procesul lui Hristos în Ierusalim în 25
iunie 1925 si l-au achitat ca nevinovat si l-au socotit mai mult
decât un om obisnuit, ca pe un profet, un profet al lor. Nu! El nu
e un profet al evreilor; El e un Dumnezeu al tuturor oamenilor.
Prin recunoasterea că Hristos n-a fost rău si n-a meritat moartea
pe cruce, încărcată de ocară, si că a fost un profet, au făcut un
pas mare înainte. Dar numai un pas. Le mai trebuia încă câtiva
pasi ca să se poată mântui: recunoasterea lui Hristos ca
Dumnezeu.
Superbia lor, de a se declara întreg poporul ca Mesia îi va
pierde, căci va duce la asuprire, la nedreptate, la pretentia de a
stăpâni lumea si de a o supune sub picioarele lor. Dar
Dumnezeu, prin Iisus Hristos, a voit nu robirea tuturor sub evrei,
ci libertatea tuturor prin Dumnezeu si sub el, prin adevărul lui.
«De veti asculta cuvintele mele si veti păzi poruncile mele - zice
- veti cunoaste adevărul si adevărul vă va face pe voi liberi».
Dar, dacă superbia lor îi va pierde, smerenia lor îi va
mântui. Ei vor trebui să facă câtiva pasi în sus, smerindu-se si,
recunoscându-l pe Iisus Hristos ca Mesia, si atunci ei se vor
mântui. E singura cale, alta nu pot găsi. Şi e singura cale de a
trăi linistiti măcar între popoarele crestine, dacă verii lor, arabii,
încă nu-i acceptă.
AŞTEPTĂRI ÎN CONTINUARE
Cum condamnările legionare s-au făcut în chipul cel mai
abuziv si fără drept de recurs, legionarii asteptau să se găsească
un mod legal de rejudecare si de eliberare. Asteptam si eu. Dar
guvernantii refuzară să ne dea dreptul la recurs.
Asteptam totusi...
Urmăream cu atentie, pe cât se putea, evenimentele din
tară, precum si pe cele din străinătate. Informatii vagi. Ştiam că
Hitler declarase că, la Yalta, Apusenii au vândut Europa rusilor.
Preot Nicolae Grebenea
154
Nu întelegeam ce înseamnă asta. Dar, când rusii s-au instalat la
40 kilometri vest de Berlin, am înteles.
Stalin i-a înselat pe Apuseni, iar acestia ne-au sacrificat pe
noi. Un lucru atât de grav nu se putea întâmpla fără să fie la
mijloc interese foarte mari. Şi ele au fost. Şi anume interesul
evreilor de a-i întări pe sovietici. De ce? Poate pentru că
socoteau că prin comunismul sovietic ei vor ajunge la stăpânirea
lumii, deoarece la momentul acela ei conduceau în Rusia.
Tocmai atunci mi-a ajuns în mănă cartea „Asa a văzut-o el”
scrisă de fiul lui Roosvelt. M-a uimit.
Din ea se vede cât de mult societatea americană era atunci
dominată de evrei. Roosvelt era evreu pe jumătate, iar
administratia tării era plină de evrei. O mentalitate comunizantă
se desprindea din paginile cărtii. Însusi autorul se arăta ca un
bărbat inflamat de spiritul comunist. Era colonel în Africa, dar
în 1943, în calitate de fiu, a putut lua parte la întâlnirea celor
trei: Roosvelt, Stalin, Churchill, la Teheran si la hotărârile lor.
Când Stalin a spus la masă, închinând paharul lui de
vodcă: „Doresc să treacă prin fata plutoanelor de executie cel
putin 50.000 de nemti”, Churchill a spus că nimic nu e mai
nepotrivit cu conceptia engleză: nimeni nu trebuie ucis fără să fi
fost judecat. Întrebat si Roosvelt junior, a răspuns: „Doresc să
fie ucisi 200.000 de national-socialisti germani”. Deci el făcea
pe comunistul mai mult chiar decât Stalin. Aceasta era
atitudinea americanilor, pro-rusă, admirativă fată de Stalin,
comunizantă.
Această carte a fost ca un dus rece peste capul meu. Am
dedus că americanii nu vor face presiuni puternice pentru
îmbunătătiri, respectul legilor, democratie, în sectorul estic
european.
Deci, dacă ai nostri nu ne vor elibera ei însisi, încă nu e
timpul să asteptăm ceva de la americani. Deci pune-te pe
puscărie, băiete, si lasă gândul eliberării... Ceea ce am si făcut.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
155
Şi aceasta mi-a adus deplina liniste. Dar eram nedumerit: cum e
posibil ca un popor atât de inteligent cum e poporul evreu să se
însele atât de mult si să creadă că întărind pe rusii comunisti vor
domina lumea prin ei. Dorul puterii îi orbea. E adevărat, ei
stăpâneau în Rusia. Dar rusii făcuseră un război. Stalin a
mobilizat în Rusia toti bărbatii până la 60 de ani. Apoi a
mobilizat si femei. Nimeni dintre cei mobilizati n-a mai plecat în
concediu până la sfârsitul războiului. Iar în război ofiterii politici
erau evrei.
Pe de altă parte, rusii erau în 1940 în număr de
180.000.000. Dintre ei, 15.000.000 erau detinuti în lagăre de
muncă. Iar lagărele erau conduse mai ales de ofiteri evrei. Şi în
război ofiterii politici au împins soldatii rusi în atacuri cu
pistolul de la spate. Pentru că soldatii rusi erau mânati în război
de la spate, nu condusi. Ofiterul stă la urmă mai la adăpost.
Asa era de altfel toată societatea rusă, mânată, si nu
condusă. Însă, în această situatie, cum n-au bănuit evreii că în
poporul rus se produce o prefacere, o ură împotriva lor? Poti să
asupresti pe cineva si el să te iubească?
Şi când, după război, ostasii au mers acasă, au spus si
celor de acasă ce au făcut evreii cu ei. Şi atunci s-a produs un
sentiment antisemit general în Rusia. Şi conducătorii de origine
rusă nu mai puteau de acum să nu tină seama de acest lucru.
Nu peste mult timp, ci chiar în timpul lui Stalin, evreii au
putut să înteleagă greseala lor când au văzut recrudescenta
sentimentului national rus si ura contra evreilor. Însusi Stalin a
tinut un discurs fulminant contra lor.
Azi cei mai mari dusmani ai evreilor sunt rusii si arabii.
Cum n-au dedus ei acest lucru? Cum n-au înteles ei că aici se va
ajunge? Dar, cum se vede, Dumnezeu răstoarnă planurile
criminale ale oamenilor si acest plan al evreilor era criminal.
Yalta, actul conspiratiei evreiesti de dominare a lumii, a
fost răsturnat de Dumnezeu Însusi prin dezvoltarea unui nou
Preot Nicolae Grebenea
156
spirit în Rusia si în lume. Unii dintre fostii detinuti comunisti sau
mai întors pe la penitenciar si am putut sta de vorbă cu câtiva.
Erau foarte eleganti si plini de sperante. Unii au ocupat functiuni
în stat, altii urmau a le ocupa de acum încolo.
Erau prietenosi. Unul dintre ei, bătut prin 1942 de
directorul penitenciarului Munteanu, mi-a spus că nu-l va ierta
nicicum si asa a făcut el, si poate si altii. După destituirea din
postul de director, el a fost pentru scurt timp magistrat, apoi
avocat în Alba Iulia si apoi arestat si condamnat la temnită în
Sibiu, unde foarte curând, în 1946, a murit.
Cred că moartea i-a fost pregătită. Am înteles că detinutii
comunisti, ajungând acasă si luând posturi importante, mai toti
si-au părăsit nevestele ce-i ajutaseră, veniseră la ei, si le
trimiseseră pachete. Acum, „ajunsi” fără rusine, si-au părăsit
sotiile ca „necorespunzătoare”.
Era o modă să le asigure viata printr-o sumă de bani si să
le părăsească si apoi să alerge după femei tinere si cu studii. Ah!
Nimic sfânt nu era în acesti oameni! Temnita nu i-a transfigurat,
ci doar le-a mărit poftele de înăltare. Plini de sperante, nu-si
dădeau seama cât de putin independenti vor fi din cauza rusilor,
care controlau tot si comandau toate.
Nu pricepeau că vor fi niste aserviti, niste unelte supuse,
trăind sub o permanentă, strictă supraveghere. Într-o zi,
Gheorghe Apostol, figură comunistă de prim rang, căutând pe
Vucea, primul gardian de la Aiud, mă întâlni pe mine la parterul
închisorii. Mă întrebă cine sunt. I-am răspuns. Şi atunci el
începu o discutie de vreo douăzeci de minute. Mi-a spus cam
acestea: „Noi am luptat pentru idealul comunist si am învins.
Lumea se îndreaptă spre comunism.Viziunea noastră a fost
justă. Ştiinta confirmă tezele comuniste, socialismul stiintific.
Suntem în pas cu vremea. Conducem acum. Avem greutăti, dar
le vom învinge. Anul viitor, în martie, vom face alegeri (eram în
vara lui 1945) si le vom câstiga. Suntem convinsi. Şi nu vă vom
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
157
uita nici pe voi, pe legionari...
Ati fost luptători pe alte baricade decât noi, dar luptători.
Există un cavalerism al luptei, al luptătorului. Acesta ne obligă.
Nu vă vom uita. Aveti răbdare.”
Poate era cinstit si asa gândea. Dar lucrurile nu depindeau
numai de el.
E adevărat, au făcut alegerile si le-au câstigat prin fraudă.
Dar nu în martie, ci în 19 noiembrie 1946, ziua când rusii au
străpuns frontul german la cotul Donului în 1942. Se mai
perindau sefi comunisti pe la închisoare. Eleganti cum erau,
puternici si respectati de functionarii penitenciarului, stârneau
mirare gardienilor simpli.
Redau o scenă care ilustrează acest fapt.
Într-o după-masă, după ce niste fosti detinuti comunisti
erau condusi de director în penitenciar si li se deschideau
celulele, să vadă detinutii, după ce-au plecat, gardianul Pavel, un
gardian de treabă si corect, iesi pe la orele două după amiază din
cameră, pe crucea celularului, la etajul întâi si, cuprinzându-si
fruntea cu ambele mâini, după câteva minute de meditatie,
strigă:
- Politica e mare!
Îsi cuprinse iar fruntea rezemat de balustradă si apoi
strigă:
- Politica e mare!
Îsi luă iar fruntea în mâini si, după o meditatie supremă,
strigă iar:
- Politica e mare...
Şi îsi desfăcu mâinile cu bratele deschise, voind să arate si
prin gest că politica e mare. Asa îsi explica el saltul comunistilor
de la calitatea de detinut la demnitatea de ministru.
În tară erau acum condamnări, arestări, procese. S-a adus
si la noi legea criminalilor de război, lege pe care au impus-o
apusenii pentru judecarea „criminalilor de război” nemti, cu
Preot Nicolae Grebenea
158
două articole:
1. cei care au condus războiul;
2. cei care au fost doctrinarii războiului.
O lege ce crea un precedent în istorie. După ea, cei ce au
făcut războiul si l-au pierdut erau trasi la răspundere ca
„criminali de război”. Era ceva nou. În trecut cel ce a pierdut
războiul trăgea consecintele înfrângerii, dar nu i se făcea un
proces. Împăratul german Wilhelm al II-lea, cel care a provocat
cu Francisc Iosif primul război mondial, după război a fost
înlăturat si nimic altceva. Nu i s-a făcut nici un proces. Acum
toti cei ce au făcut războiul si l-au pierdut urmează să fie trasi la
răspundere ca criminali de război.
Au început să vină criminalii de război. Astfel a sosit
Alexandru Hodos, care nu avea nimic cu cele două articole ale
legii criminalilor de război, dar care, fiind poet si scriitor de
nuantă nationalistă, a fost băgat în această lege si condamnat.
Asa au venit multi. Rusii, profitând de această lege, au tinut să
intre în temnită cât mai multi români care au făcut războiul sau
care au scris pe linie nationalistă. Şi de unde legea, în spiritul ei,
trebuia aplicată marilor comandanti de armată si teoreticienilor
de război, a fost aplicată până si sergentilor, astfel că soferul
generalului Pantazi, ministru de război, fiindcă l-a dus cu masina
pe seful său, a fost condamnat ca criminal de război desi era cu
„marele” grad de sergent. Cu Hodos am luat legătura imediat,
stiind că a fost prieten intim al lui Octavian Goga.
Era un om amabil, foarte cult, distins, si cu o calitate
specială: era cel mai înalt om ce l-am întâlnit în temnită, 1,96
metri.
Mi-a spus că Goga a murit în bratele lui de un atac
apoplectic. Dar eu stiam că acesta era provenit de la o otravă
dată de sotia lui, Veturia, la cererea francmasoneriei, exprimată
stăruitor prin Carol al II-lea, regele de mai multe ori criminal.
Acest lucru mi l-a spus nepotul lui Goga, Pilu Bucsan, si
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
159
aceasta era părerea întregii familii a lui Goga, afirma Pilu. Dar
Hodos a contestat acest lucru. Cu Hodos, amator de sah, jucam
sah si povesteam multe lucruri din trecut. Soseau la Aiud noi
musterii, pe rând. S-a găsit repede coada de topor care îi
împingea în temnită. Era Zaharia Stancu, scriitor comunist,
schiop si rău, cel care a scris romanul „Descult” si a ajuns, ca
răsplată a trădării, presedinte al scriitorilor. El denunta pe unul si
pe altul, ce era arestat, si el se prezenta ca martor al acuzării.
Ceva josnic si chiar oribil. Asa a ajuns la puscărie
Romulus Seisanu, om în vârstă, care făcea în timpul războiului
„Cronica de Război”. Tot el l-a denuntat pe Romulus Dianu,
unul din secretarii lui Titulescu, pe Ilie Popescu-Prundeni,
redactor la „Porunca vremii”, foaia nationalistă, pe Radu Gyr, si
pe altii.
Veneau unii care au făcut niste acte în urma unor ordine
scrise. Dar justitia comunistă i-a condamnat foarte sever, i-a
condamnat pentru că prin fapta lor au încălcat dreptul natural.
Altii au venit chiar pentru „omisiune de denunt”, adică au stiut
că unii s-au ridicat împotriva regimului si nu i-au denuntat, chiar
dacă le erau prieteni, rude, sau camarazi. Erau adusi, unii fără
condamnare, în lagăr, dar cu regim de puscărie, cu termen de
detentie nefixat. Comunistii erau activi, vroiau să-i scoată din
arenă pe toti adversarii lor.
ÎNTRE BANDIŢI
Ca să-si bată joc de mine, probabil, conducerea temnitei
m-a dat la muncă cu niste banditi, la împletit învelitori pentru
sticle, la făcut cosuri si pregătit nuielele. Nu eram singur, ci cu
studentul Mihai Tomus, mot din satul Călătele, de lângă Cluj.
Erau vreo 36 de banditi, voinici si fiorosi, priviri aspre, fete
parcă tăiate cu barda. Crimele lor se ridicau de la una la 18. Dar
nu cel cu 18 crime era seful lor, ci Tudose, bandit care săvârsise
Preot Nicolae Grebenea
160
doar 6 crime. El însă era cel mai voinic. Am intrat între ei cu
teamă. Îmi ziceam că orice pas gresit al meu poate fi împreunat
cu mari primejdii si chiar cu moartea.
Cu toată teama, voiam să-i studiez, voiam să cunosc viata
lor, faptele lor, psihologia lor. Nu îndrăzneam să-i întreb. Mă
păstram în rezervă să nu-i supăr cumva. Era ceva nou, ceva
inedit, un grup asa mare de banditi lucrând lângă tine. Erau
tăcuti. Mâinile lor vânjoase mergeau cu spor. Înveleau o
damigeană cu mult mai repede decât mine. Unii discutau între ei
încât aveam impresia că între unii e o strânsă prietenie, poate
pentru „loviturile” care le-au dat împreună. Cum eu simteam
întepăturile reumatismului, am îndrăznit să-i întreb dacă si ei
sunt reumatici. Dar ei au răspuns:
- Nu.
- Cum se poate asta după atâtia ani de temnită?
- Iată cum, mi-au explicat ei, când ne muscă reumatismul,
scriem acasă, si ne trimite un preparat făcut din fiere de vită sau
de porc, jumătate fiere, jumătate alcool de 90 de grade. Se pune
sticla la dospit la soare 7 zile, apoi ne dezbrăcăm si ne ungem pe
tot corpul si ne întindem la soare, unde stăm vreo 2-3 ore. Asa
procedăm până terminăm sticla. Asta ne ajunge pentru vreo
patru ani. Cu o singură sticlă vindecăm orice reumatism
proaspăt. Cu două sticle avem pace un an de zile cu un
reumatism vechi.
Iată un tratament original si necunoscut de marele public.
Seara, la culcare, i-am spus lui Tomus:
- Mi se pare că cu ăstia mi se înfundă. Dar a doua zi,
Tudose strigă:
- Mă! pe părintele l-am luat sub protectia mea. De se
atinge cineva de dânsul, de-l supără, de nu se poartă frumos cu
el, nu scapă de cutitul meu, auzitu-m-ati? Toti stăteau smirnă.
- Da... au răspuns cu totii.
- Şi asa trebuie să vă purtati si cu tovarăsul dumnealui,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
161
domnul student.
Iată cum, pe neasteptate, fără să fi încercat în vreun fel să
câstig bunăvointa lui Tudose, el a făcut această declaratie
binevoitoare. Trebuie să spun că timp de două luni, cât am lucrat
împreună, nimeni nu m-a supărat cu un singur cuvânt.
Voiam să-i studiez, dar nimic deosebit de alti oameni nu
observam în purtarea lor. Erau tăcuti si putin tristi, nu se certau,
nu se băteau, lucrau în liniste, schimbând putine cuvinte. M-am
ferit să-i întreb despre faptele lor, era un subiect delicat si
inoportun.
N-am fost destul de îndrăznet să le vorbesc despre
Dumnezeu, acum, când comunistii au început să prigonească
religia. Mi-am imputat mai târziu această lipsă de curaj. Departe
de a înjura, am observat că mai toti îsi făceau cruce la masă. Cât
de impresionant trebuie să fie ca în închisoare să porti povara
mai multor crime în spatele tău. Dar pentru aceasta trebuie o
trezire a constiintei morale, o zguduire, ca să producă o
răsturnare a eului, o înnoire în adâncuri. Dar cine să o facă, mai
ales acum, în regimul de temnită comunist?
VLAICU
Într-o pauză de lucru la nuiele a apărut un tigan tânăr de
vreo 22 de ani, Vlaicu. Era suplu si usor slăbit. Fusese deportat
în Transnistria, cu alti tigani de-ai lui, de către Antonescu. În
fata noastră începu un dans furibund, cu proferări de blesteme
împotriva lui Antonescu. Părea că e răpit ca într-o vrajă, ca întrun
delir, se arunca cu picioarele, închipuind o zdrobire a capului,
a trupului lui Antonescu. Îti făcea impresia că e într-un extaz.
Palid, transpirat, a încetat după vreo 20 de minute, frânt de
oboseală. A fost cu adevărat impresionant si uimitor.
Cele mai mari momente din cele mai mari tragedii nu miau
produs atâta zguduire. Toată creatia era opera lui Vlaicu,
Preot Nicolae Grebenea
162
textul si dansul erau opera lui. Hotărât! Vlaicu era genial. A
terminat năstrusnicul său dans cu un strigăt puternic, stând cu un
picior îndoit atârnând în aer, iar cu celălalt apăsând tare în
pământ, ceea ce voia să însemne că Antonescu fusese înfrânt
definitiv, ucis pe totdeauna, distrus total. Sensul dansului se
lămurea prin înfiorătoarele blesteme ce le spunea mereu în
timpul dansului. O ură teribilă si o răzbunare imaginară au fost
resorturile din care a izbucnit. Oricât simteam o durere că un om
ca Ion Antonescu e terfelit astfel de un tigan nenorocit, nu
puteam înfrânge impresia puternică ce mi-a produs-o dansul lui
si toată starea lui de spirit. Toti care l-au privit în manifestările
urii lui erau coplesiti.
LUCRĂTOR LA TRAVERSE
Timp de sase luni am lucrat la traverse, la Fabrica de
Traverse din Aiud, ca seful unei echipe de zece persoane,
detinuti politici. Tot acolo lucra si o echipă de detinuti de drept
comun. Muncă grea.
Traversele de lemn trebuiau încărcate în vagoane si
împinse înăuntru, unde făceau o baie de mai multe ore spre a fi
impregnate cu smoală, ca să le crească rezistenta. După
impregnare, vagoanele trebuiau scoase, descărcate si traversele
asezate în stive. De acolo plecau, în trenuri, unde era nevoie.
Traversele erau grele, mai ales cele umede, scoase de la
baie. Erau unele de altă lungime decât cea normală, ca niste
stâlpi de telegraf.
Trebuia putere ca să faci fată. Nu-mi era greu. Lucram cu
plăcere si voie bună. Era si putinta de a mai sta de vorbă cu alti
oameni si aceasta constituie în temnită o mare plăcere. Dădea
sentimentul unei oarecare libertăti, desi tendinta administratiei
era să ne izoloze cât mai mult.
Gardianul care ne păzea era mai stilat si mai dornic de a
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
163
cunoaste. De multe ori ne întreba pe noi detinutii ce se întâmpla
în lumea de afară, în societatea ce se comuniza treptat.
Uneori, rugati, am făcut si câte o muncă în plus,
descărcare de vagoane ce stationau în statie si pentru întârzierea
cărora se plătea locatie. Cu toate acestea, hrana noastră era
destul de slabă, ca a celor din interiorul temnitei. Rar am primit
îmbunătătiri de la cei liberi cu care lucram. Se temeau să ne
ajute si cu câte un blid de mâncare.
Noroc că puteam primi pachete. Fratele meu îmi trimitea
pachet regulat, alternativ: o lună el, o lună sotia mea, Silvia.
Plata pentru muncă o primea temnita, si pentru noi se plăteau
asigurări sociale. Munceam cu drag si munca nu m-a slăbit, ci
m-a întărit. Când timpul permitea lucram cu bustul dezbrăcat,
făcând o plăcută baie de soare. Pentru informatii puteam citi
„Scânteia”, foaie oficială a Partidului Comunist, dar si
„Dreptatea”, foaie a Partidului National Ţărănesc. Desi lângă
noi lucrau detinuti de drept comun, eram prea ocupati ca să
avem o legătură cu ei.
BIBLIA
Veneau în temnită la Aiud, rând pe rând, tot mai multi,
unii condamnati, unii numai în lagăr, dar toti cu acelasi regim de
temnită. Veneau fosti senatori, fosti deputati din diferite
guvernări, burghezi cu oarecare stare mai bună, militari, etc.
Orientarea Partidului Comunist era ca toti senatorii si deputatii
ce s-au perindat între anii 1918 si 1944, dacă nu s-au înscris
până la finele lui noiembrie 1945 în partid, să fie arestati.
Veneau cu unele haine, dar si cu cărti de rugăciune, cărti
religioase, si mai ales Biblia.
Această carte sfântă, Cartea Cărtilor, carte inspirată,
Dumnezeiască, a fost cea mai bună hrană sufletească a
detinutilor crestini din toate timpurile si de oriunde. Ajutorul ei a
Preot Nicolae Grebenea
164
fost pentru ei imens. Unii s-au refăcut prin ea, s-au regăsit, s-au
recules.
Multora le-a dat linistea. Pe unii i-a salvat de la nebunie.
Pe altii i-a cumintit si i-a făcut întelepti, tuturor le-a fost de mare
ajutor.
Dostoievski, cinci ani cât a stat în închisoare, n-a avut voie
să aibă altă carte, dar i s-a lăsat Biblia, Sfânta Scriptură. Cum a
lucrat Sfânta Scriptură asupra lui se vede din măreata lui operă
de după aceea. Este, cred, cel mai mare romancier al lumii
alături de Tolstoi si Balzac. Dar, de la sfârsitul lui 1945, Biblia a
început să fie vizată de administratia temnitei. I se permitea
intrarea în temnită dar nu era bucuroasă de citirea ei. Biblia
sosea la Aiud în diferite limbi. Pe lângă română, venea în limba
franceză, engleză, italiană, germană, maghiară si tot Vechiul
Testament în ebraică.
Din 1946, după ce Mares, subdirectorul, s-a instalat bine la
Aiud, a început vânătoarea cărtilor religioase si mai ales a
Bibliei. Noi, detinutii vechi, i-am îndemnat pe toti să le citească
cu grijă si, pe cât se poate, să le ascundă după citire. Ascunderea
se făcea mai ales în salteaua de paie. Ea ti se confisca dacă te
găseau citind, dar mai apoi căutau si prin celulă. Cărtile
confiscate se trimiteau la ars odată cu lemnele care încălzeau
celularul. Cu încălzirea a fost pus atunci un sergent, soferul lui
Pantazi, fostul ministru de război.
M-am dus la el la subsol si i-am spus:
- Ce cărti ai tu aici, la ars?
Mi le-a arătat. Erau de tot felul. Am dat de câteva Biblii,
Noul Testament si unele cărti de rugăciuni. Le-am pus deoparte,
ascunse, si i-am spus:
- O să vin să le iau. Toate cărtile de felul acesta le alegi si
le pui deoparte. Şi, pe măsură ce vin, mă anunti si eu vin să le
iau. Să nu le arzi cumva ca să nu te ardă Dumnezeu că ai ars
cartea Lui trimisă oamenilor pentru învătătură.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
165
El a fost cu totul de acord si cu bucurie a primit îndemnul
meu. Eu le luam pe rând si le dădeam discret oamenilor, cui se
nimerea, căci pe unii în a căror stăpânire fuseseră nici nu-i
cunosteam. Asa am lucrat mereu. Le ascundeam în dulapurile
bisericii ortodoxe din Aiud, de unde le puneam în strană, de
unde fiecare doritor era îndemnat să-si aleagă ce pofteste si să le
ascundă în celule si apoi să le pună înapoi. Procedam ca primii
crestini care ascundeau cărtile sfinte si nu le predau asupritorilor
păgâni.
DECRET DE REDUCERE A PEDEPSEI
Sfintele Sărbători ale Pastelui din 1946, pe lângă marea
bucurie crestină mult asteptată, au adus si o bucurie specială: un
decret de reducere cu un sfert din pedeapsă.
Decretul era general pentru toti detinutii. Pătrăscanu,
ministrul justitiei, a fost întrebat de penitenciar cum să aplice
decretul.
- Tuturor, a fost răspunsul, nici legionarii nu sunt exclusi.
Şi îndată avocatii nostri detinuti au început să lucreze cu
procurorul judetean la trecerea reducerilor în dosare si la
eliberarea celor ce prin aplicarea decretului îsi terminaseră
pedeapsa.
Rămâneam si eu numai cu 18 ani si nouă luni de puscărie.
A fost o mare bucurie să-i vedem pe unii cum pleacă. Mă
bucuram mai ales pentru elevi si studenti. Trebuiau să-si termine
studiile. Unii se apucaseră în temnită să-si pregătească
examenele pe care urmau acum numai a le sustine.
Altii au început să învete singuri germana, franceza si
engleza, iar unii limba spaniolă sau bulgara sau jargonul
tigănesc.
Nimeni nu a fost atras de limba maghiară pe care unii
ardeleni o cunosteau. Stăruiam si eu la învătarea gramaticii
Preot Nicolae Grebenea
166
limbii franceze si a celei germane si la învătarea conversatiei în
aceste limbi pe care le cunosteam în parte. M-am apucat, dar
fără elan, si de limba italiană. Continuam, însă, cu pasiune să
studiez grafologia, de care mă apucasem înainte de arestare spre
a deveni expert grafolog. Cugetasem atunci: fac grafologia ca să
sporesc salariul de profesor cu unul de grafolog la un tribunal.
Dar, studiind grafologia, m-a atras în chip deosebit nu expertiza,
ci portretul grafologic, care e mult mai interesant.
Am dat la Aiud de cel mai bun curs de grafologie. Era al
lui Henri Stahl. Excelent! Mă pasiona grozav si am început să
fac în temnită portrete grafologice. Am început cam cu
neîncredere dar, pe măsură ce înaintam, câstigam tot mai multă
încredere în ea.
Înregistram succese, iar succesele erau o confirmare a
valorii ei. Până în 1948 am făcut cel putin 120 de portrete
grafologice. Ele au fost foarte apreciate. Două treimi le-am
lucrat singur. O treime cu un elev din Burdujeni, Alupoaiei, si
cu Octavian Popa din Făgăras. Portretele erau foarte căutate,
fiecare voia să stie ce e cu logodnica lui, cu părintii, fratii, etc.
Şi în grafologie, ca si în alte acte de temnită, am căutat să
nu tulbur linistea cuiva, ci să-i sporesc rezistenta. De aceea, la
cererea celor doi cu care am lucrat, că va trebui să spunem
tuturor ceea ce rezultă din scris, adică adevărul pur, eu am
replicat că nu ne interesează adevărul, ci binele.
Ca la spital, dacă adevărul spus pacientului l-ar ucide sau
l-ar slăbi, nu i-l voi spune. Eu urmăresc binele clientului; dacă
găsesc ceva ce l-ar tulbura, nu-l voi spune, ci voi trece peste el,
ca si când nu l-am observat. Portretul grafologic mi se părea
ceva foarte pretios si consideram că-l voi folosi din plin în
viitor, adică în libertate, căci mă încăpătânam să sper că voi mai
ajunge libertatea, desi observam că chinga începe să se strângă
mereu, pe măsură ce comunistii se asezau mai bine în sea la noi.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
167
SOSIRI IMPORTANTE LA AIUD
Deja de pe la finele anului 1945 au început să vină la Aiud
figuri importante în viata publică românească ; iar în 1946
loturile au început să sporească mereu. Au sosit mai întâi un
grup de ofiteri superiori în frunte cu generalul de corp Macici.
Apoi ministrii antonescieni si alti ministri. Auzind că suntem noi
în celular erau îngroziti. Ei ne băgaseră în temnită. Se asteptau la
răzbunări. Nu îndrăzneau să iasă din celule. Stăteau cu usile
închise ca să nu intrăm peste ei. Nu aveau saltele. Printul Alecu
Ghica a trimis lui Macici salteaua sa de paie, urmând ca el să
doarmă pe jos. A fost o surpriză. Nu-mi mai amintesc acum cine
dintre noi a trimis si el salteaua sa unuia mai bătrân dintre cei
sositi. Altă surpriză. Apoi câte unul a început să deschidă
celulele si să stăm de vorbă. Era destulă libertate în comunicări.
Puteam să-i vizităm; ei încă nu îndrăzneau să vină la noi.
Treceau zilele si între noi si ei nu se întâmpla nimic rău.
Dimpotrivă, au început să se facă apropieri „între noi”. Atunci
Mares a spus câte unuia dintre noi:
- I-aveti aici, sunt dusmanii vostri. Nu vă oprim să le cereti
socoteală... Dar nimeni n-a făcut un pas contra lor.
Cum să-i ataci, mi-am zis, când ei sunt într-o situatie atât
de dramatică? Sunt atât de nenorociti. Cum să-i lovesti acum,
când sunt dezarmati? Ei, mai putini, noi mai multi; ei tinuti mai
strâns, noi mai liberi, fiindcă noi am trecut prin regimul în care
intră ei acum. Nu suntem în conditii egale. Unde ar fi
cavalerismul dacă i-am ataca acum? Şi apoi vorba poporului:
„Răzbunarea e arma prostului”. Nimeni nu s-a gândit să recurgă
la ea.
Mai întâi că noi eram crestini si multi merseseră departe
pe drumul asimilării crestinismului. Mai era si altceva: s-ar fi
creat o atmosferă de iad între detinutii politici în temnită.
Acum toti sufeream, aveam aceeasi conditie de detinuti si
Preot Nicolae Grebenea
168
aceeasi oameni ne tineau pe toti în temnită. Trebuia să fim
solidari. Ucigându-i noi în celule, câte dusmănii si uri s-ar fi
născut între familiile lor si ale noastre de afară?... Şi apoi ne-ar fi
acuzat că suntem criminali.
De aceea, am început nu a-i ucide sau prigoni, ci a-i ajuta.
Directorul, văzând că noi nu facem nimic, nici o miscare contra
celorlalti detinuti, si nestiind cum judecăm noi în această
problemă, într-o după-amiază a deschis usile celulelor si a tinut
un discurs tare celorlalti si le-a spus:
- V-ati ridicat contra noastră. Acum sunteti în măna
noastră. Să stiti că aici nu aveti nici o apărare. Pe legionari i-ati
prigonit. Acum ei sunt în fata voastră.
Era o incitare directă să-i atacăm. Fireste, noi nu l-am
ascultat. Dacă l-am fi ascultat, ne-ar fi făcut apoi procese pentru
fărădelegile pe care le-am făcut în temnită. Iată-l, deci, pe
directorul Gutan în altă postură decât cea dinainte. Dar ea i-a
fost comandată de sefii lui. Am spus că nimeni dintre slujbasii
comunisti nu se poate păstra curat, căci ordinele ce le primeste
sunt atât de nedrepte încât dacă le îndeplineste el face răul si
nedreptatea, iar dacă nu le îndeplineste e destituit.
ANTONESCU ŞI PROCESUL SĂU
Din închisoare din Rusia a fost adus la sfârsitul lui mai
1946 la Bucuresti, spre a fi judecat, Ion Antonescu, cu câtiva
colaboratori. Interesul tuturor era mare. Foaia comunistă
„Scânteia” intra în temnită si aflam de proces.
Maresalul este socotit criminal de război si procesul are
titlul „Procesul marii trădări nationale”. Misu Antonescu, Pichi
Vasiliu, Eugen Cristescu si Alexianu, guvernatorul Basarabiei,
sunt lângă el.
Şeful completului de judecată este un judecător de origine
poloneză, Woitinovici. Procesul e regizat într-o formă inedită,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
169
josnică, lugubră, necunoscută la noi. La intrarea în sală a
inculpatilor un cor de copilasi cântă într-un colt „Moarte
trădătorilor…”, iar la ferestre au fost asezate niste spânzurători.
Maresalul intră în sală plin de demnitate si trecu în boxă
senin. Gazetari si scriitori străini sunt prezenti în sală.
Doresc din inimă ca maresalul să iasă plin de prestigiu din
acest proces. A fost conducătorul tării, toate privirile se
îndreaptă spre el si cei mai buni îl doresc „mare” cum a fost si
înainte. Intră martorii: Iuliu trece si dă mâna cu el, întinsă din
boxă. Rumoare în sală, proteste, ca si când Maniu ar fi făcut o
greseală prin gestul lui.
În proces Antonescu îsi ia răspunderea pentru toate faptele
lui, nu tăgăduieste nimic, dă explicatii largi pentru ce a făcut.
Este viu, energic, clar si stăpân pe sine. Ştie să se apere bine. În
tot decursul procesului a rămas neobosit si a dat răspunsuri
prompte si inteligente, ca un om de mare tinută. Misu apare slab
ca atitudine; el încearcă ocolisuri si cu inteligenta lui vie
manevrează spre a găsi o iesire, dar de prisos.
Cristescu apare ca o lichelută perfidă, care probabil a fost
captat de comunisti cu promisiuni ca să încerce să angajeze în
răspunderile guvernării lui Antonescu si pe partidele tărănesc si
liberal de la noi, deoarece câtiva oameni din aceste partide au
fost ministri si au lucrat cu Ion Antonescu. Maniu a lămurit că ei
nu au fost dati ca reprezentanti ai partidului, la guvernare, ci ca
„tehnicieni”.
Procesul s-a mentinut la acelasi nivel înalt si a fost urmărit
cu înfrigurare de toti românii.
Sentinta a constat în patru condamnări la moarte. Ion si
Misu Antonescu, Pichi Vasiliu si guvernatorul Basarabiei. Ea nu
a surprins pe nimeni. Din moment ce s-a putut găsi un complet
ca să judece un astfel de proces, de loc justificat, concluzia se
cunostea.
În Finlanda zadarnic s-a căutat un complet să-l judece pe
Preot Nicolae Grebenea
170
Manerheim care a condus războiul cu rusii. El nu s-a putut
constitui căci finlandezii au spus „Noi nu avem criminali de
război, ci numai eroi”.
La executie Antonescu s-a arătat măret. A strigat:
„Trageti! Ochiti bine!” si si-a întins pieptul. Misu însă a lesinat.
Ţin să spun că ostasii români nu au vrut să tragă în Antonescu,
au trebuit să pună niste străini de neam ca să tragă în el.
Împuscarea lui s-a făcut la 1 iunie 1946. Câtă răsturnare!
Cel ce lucrase cu întelepciune, devotament si eroism pentru
salvarea tării, era condamnat pentru înaltă trădare de niste slugi
josnice ale rusilor, cu adevărat trădători.
CONTELE BETLEN
Iată un criminal de cea mai josnică spetă, contele Betlen. E
ungur. A sosit cu duba la Aiud. Un conte cu reputatie mare. Aici
a sosit ca criminal dintre cei mai ordinari; fiind prefect al
Clujului în perioada septembrie 1940 - octombrie 1944 a pus
români în jug la arat. Nobletea lui înaltă l-a împins la acest act.
N-am stiut motivul condamnării lui când m-am dus să-l văd. Era
un bărbat butucănos, nu slăbise încă, si părea a fi inconstient de
situatia lui. Am făcut cunostintă personal. Priveam cu regret că
soarta i-a rezervat temnita. Dar când am auzit pentru ce e
condamnat, m-am ferit ca de un sarpe.
Ce l-a împins la acest act atât de josnic? A fost provocat
de români?
A trăit foarte bine din 1918 până în 1940, sub români.
Nimeni nu l-a supărat; poate la împroprietărirea ce s-a făcut în
toată tara s-o fi luat si ceva din mosia lui si s-o fi dat tăranilor.
Dar atât si nimic altceva. De unde i-a venit atunci această
nebunie? Din ura lui rasială. Din sovinismul lui unguresc. Căci
Ungaria a făcut o propagandă atât de sustinută împotriva
românilor după primul război mondial, le-a exaltat ungurilor atât
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
171
de mult nationalismul, originea lor „nobilă”, încât i-a intoxicat
pe toti, cu rare exceptii, cu acest ferment distructiv. Fermentul a
dus la ură si ura la faptele ce au urmat. Cu Betlen a venit si
Kraus, primarul Clujului, si el pentru fapte josnice, si Maiay,
primarul Târgului Mures, o figură dintre cele mai încăpătânate,
închise si obtuze, din câte am cunoscut în temnită.
Dar faptul că ei au putut fi condamnati în Ardeal, unde
conducea ungurul Emeric Sipos de la Oradea, care proteja pe
toti ungurii, mă face să cred că faptele lor au fost foarte grave.
Eu nu le cunosc.
NOI SOSIŢI LA AIUD
Zilnic soseau la Aiud „oameni noi”. Erau variati. Evrei
învinuiti că i-au „vândut” pe fratii lor, câtiva ofiteri nemti,
unguri criminali de drept comun, precum contele Betlen, cutare
general de 84 de ani, strălucitor în hainele lui de general, înalt si
foarte slăbit, poreclit cu durere „moartea în vacantă”, închis
pentru că a dat în 1927 o palmă unui evreu, si altii.
Aflu că a sosit filosoful Mircea Vulcănescu, omul pe carel
admirasem din scrisul său. M-am dus să-l văd în celulă. Îl
admiram. Îmi sosise un borcan de vreo 5 kg cu pui. I-am
înfierbântat un pui si i l-am dus, fierbinte, împreună cu pâine, în
celulă. L-am rugat să-l primească. I-am spus că eram
entuziasmat de dumnealui si că îl admir. A zâmbit si a primit
prinosul dragostei mele si m-am retras ca să vin mai târziu. Mam
dus după aceea. M-a primit bucuros. Pe dinăuntru, usa era
scrisă cu date despre filosofi antici.
A fost foarte deschis, ca si când mă cunostea de mult. Mia
spus că după procesul lui Antonescu rusii cereau noi arestări
de ministri.
- S-a format un lot nou de 18 insi din care, a zis el, nu
făceam parte, dar, învârtindu-se unul din lot, am intrat eu, pentru
Preot Nicolae Grebenea
172
completare, ca subsecretar de stat la Finante. La sosirea aici, toti
au fost bătuti de subdirector cu o coadă de mătură, afară de
generalul Şova si de mine. Noi eram în lant legati de picior câte
doi. Mares a vrut să dea în Şova, dar acesta i-a spus:
- N-am făcut nimic si să nu îndrăznesti să dai în mine că
răspund, si nici în tovarăsul meu să nu dai.
Şi ne-a lăsat în pace. Vulcănescu era bine făcut, voinic si
cu o greutate de 106 kg. Poate l-a intimidat pe Mares.
În lot era si Cristea Manea, nefericitul magistrat militar de
la Ploiesti. El a fost bătut foarte tare pentru că la întrebarea: „Ai
cocosei, mă?” a răspuns: „Nu”, dar la perchezitie s-a descoperit
că tot spatele hainei era căptusit cu cocosei.
M-am dus apoi la generalul Şova. Îl cunoscusem de când
era colonel, căci era atunci însurat cu o consăteancă de-a mea si
venise la socrii lui în Răsinari. Am vorbit mult cu el. Mi-a spus
că după o inspectie pe front în sectorul lui, Antonescu l-a adus în
tară si l-a pus ministru al marinei, că românii au luptat si pe
frontul de Vest, ca si pe cel din Răsărit, cu eroism, ca să se
umple de glorie, si cu speranta că vor juca un rol important în
viata publică de după război.
El, corpul său de armată, a pătruns în Budapesta si
înaintase 6 kilometri când a primit de la rusi ordinul de oprire. A
luptat până la sfârsitul războiului. A fost încărcat de decoratii.
Dar ce deceptii... Temnita. Iată răsplata. Rusii au fost prea haini.
Am tinut legătura cu Şova, totdeauna arătându-se ca un om
plăcut si de onoare. Aveam stimă pentru dânsul. Era un om de
temei.
Am păstrat mereu legătura cu Vulcănescu. Era o perlă, o
întâlnire cu el era o bogătie. I-au venit bani, ca si altora, pe
ascuns. Nu stia să-i ascundă... Erau căutati si confiscati. I-am
arătat la el în celulă locul unde trebuie ascunsi banii si de unde
nu i se vor mai confisca. Nu vor fi pierduti decât dacă va fi
mutat din celulă fără să aibă timp să-i scoată.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
173
În temnită era o cantină nou înfiintată unde se vindea
salam, brânză, slănină, heringi, ceapă, măsline. Detinutii vechi
aveau dreptul la 600 de lei lunar. Cu acest „drept” îi cumpăram
lui Mircea Vulcănescu si altora din toate câte se vindeau. Era o
mare binefacere, dar împreunată cu unele riscuri: să fii prins, să
ti se ia dreptul de cumpărături si să fi pedepsit. Pentru acesti
oameni era nevoie si de hrană sufletească. Doctorul Ută veni cu
o carte franceză „Les ammes genereuses” si mă ruga să o traduc
în grabă pentru marele public de aici. Erau vieti de sfinti si sfinte
catolice. Cartea era de 428 de pagini, era frumoasă si instructivă.
Am tradus-o foarte grăbit. Ută a luat manuscrisul în primire si la
dat unde a crezut de cuviintă, la citit. În mâna mea nu a mai
ajuns. Nu stiu dacă a ajuns cumva afară si, în acest caz, unde e.
Vietile lor apar ca niste trăiri în care naturalul se întâlneste
des cu supranaturalul. Cazuri în care harul divin a transformat cu
totul omul, l-a ridicat la noi dimensiuni si i-a dat noi calităti.
Boli grave si vindecări surprinzătoare, în care medicina declară
că vindecarea a venit pe calea „de sus”. Deosebit de interesantă
este prezentată moartea sfintei Tereza de Avilla. Contesă
spaniolă cu o vocatie religioasă extraordinară încă de mică, mult
considerată ca sub inspiratiile diavolului de duhovnicii ei
neîntelegători, recunoscută mai târziu, după lupte grele,
întemeietoarea Ordinului Carmelitelor, la 62 de ani era obosită,
îmbătrânită, plină de riduri. Ceasul mortii i-a sosit.
Era între călugărite. Pe măsură ce moartea era mai
aproape, fata ei se înfrumuseta, ridurile dispăreau. O roseată
tinerească se ivi pe fata ei. Nu mai era bătrână, obosită, frântă de
marile poveri ce le purtase, ci era o fată tânără cu o înfătisare
prosperă, plină de sănătate si frumusete. Transformată astfel
trecu pragul existentei si închizând ochii trecu în lumea de
dincolo. O arvună a frumusetii de dincolo a primit-o pe pământ
în văzul tuturor, în clipa mortii.
Comunismul de la noi n-a crutat nici francmasoneria,
Preot Nicolae Grebenea
174
institutie care după unii l-a creat, si după părerea generală, l-a
sustinut, si care sub titlul de „societate de binefacere” a fost
lăsată de Lenin singura liberă în Rusia. Mai multi francmasoni
au apărut la Aiud. Savel Rădulescu, prietenul lui Nicolae
Titulescu si subsecretar la ministerul de externe, e printre ei,
precum si câtiva evrei. Erau deocamdată lăgăristi.
Consumau si ei polonicul de arpacas sau fasole ca si noi
ceilalti. Se făceau reparatii la zidărie, se spoia la Aiud. Ei lucrau
aici; nu degeaba erau „zidari”. N-aveau costumul, dar aveau în
mâini mistria. Au apărut fostii ministri tărănisti, precum si
ofiteri, membrii organizatiei „Sumanele negre” si altii. Nepotii
lui Maniu, profesorii Boilă sunt aici, Ghită Pop, care a semnat
armistitiul la 12 septembrie la Moscova ca reprezentant al
Partidului Ţărănesc, e si el aici ca si altii. Pe domnul Ghită Pop,
scriitor, l-am întrebat cum a fost armistitiul. Mi-a spus:
- Am plecat imediat după 23 august, dar am fost opriti
într-o gară în Rusia până ce rusii au ocupat toată tara. Apoi la
Moscova ne-a primit Molotov, ministrul de externe. Ne-a pus
conditii grele.
Am întrebat:
- De ce?
A început să cânte cântecul soldatilor nostri ce-l cântau în
Rusia: „Două mere într-o basma, si am plecat la Moscova…” si
bătea cu piciorul în pământ.
- Ce-ati căutat aici? Acum semnati.
- Cum? Noi, care am mers cu rusii în război contra
nemtilor, primim conditii de armistitiu mai rele decât
Antonescu?
- Fiindcă el era tara, iar voi sunteti o aventură, a fost
răspunsul.
PASCAL
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
175
Cugetările lui Blaise Pascal circulau în temnită în
originalul francez. Dar putini aveau acces la original. Doctorul
Ută interveni. Trebuie traduse, sunt de mare trebuintă aici, si mă
rugă să le traduc. M-am asociat cu N. Manolescu, profesor de
română si franceză si avocat din Buzău, să le traducem
împreună. Lucram însă numai trei pagini pe zi, căci după acestea
el se declara obosit. Lucram frumos. Întorceam fraza mult,
uneori începutul intra la sfârsit si sfârsitul la început. Dar, după
ce am tradus prima parte a cărtii, el se eliberă. A trebuit să
lucrez cel putin două ore pe zi, câteva săptămâni, pentru
terminarea traducerii. Acum, când în tară tindea să se aseze
gândirea comunistă, „gândurile” lui Pascal erau cu totul
trebuincioase pentru om si întărirea credintei lui.
Când cei de la noi voiau să arate primatul ratiunii, Pascal
le arăta calitătile ratiunii, dar si insuficienta ei si postula
necesitatea recunoasterii unei ratiuni superioare, care e
Dumnezeu. Şi apoi, spune el, si „inima are ratiunile ei pe care
ratiunea nu le cunoaste”. Traducerea era foarte căutată si se citea
pe fascicole. Doctorul Ută o administra. Nu stiu dacă în
noiembrie 1948, când s-au interzis cărtile definitiv, doctorul Ută
a putut să o scoată afară.
*
În tară se făcea acum o vie propagandă pentru alegeri. Era
o luptă grea. Lumea îsi punea nădejdea în Partidul National
Ţărănesc. Maniu deveni un simbol al salvării. Legionarii liberi
au fugit la el si organizau cu el lupta electorală. Comunistii erau
agresivi si-i atacau la întruniri, dar masele erau cu el. La uzinele
Malaxa din Bucuresti unii muncitori s-au ridicat împotriva
vederilor comuniste, dar Gheorghiu Dej a tras cu mitraliera în ei.
Comunistii cucereau mereu, cu ajutorul rusilor, pozitii noi. Eu
eram nelinistit si îngrijorat de cele ce se petreceau la noi, de
exploatarea tării de către rusi cu ajutorul comunistilor. Societăti
Preot Nicolae Grebenea
176
ca Sovrom - lemn, Sovrom - fier exploatau tara în chipul cel mai
barbar.
În acest an 1946 s-a încheiat între noi si rusi primul
contract comercial cu totul oneros pentru noi. El a fost impus de
Stalin cu niste metode îngrozitoare si de neconceput, pe care leam
aflat mai târziu: 30 de bani kilogramul de făină de grâu, 5 lei
metrul cub de lemn si celelalte de asemenea. Se afirmă că rusii
au impus tuturor tărilor de sub influenta lor – Polonia, Germania
„democrată”, Austria, Ungaria, România, Bulgaria,
Cehoslovacia – ca la orice vânzare la toate mărfurile 2% din
valoare revin lor, de asemenea si 2% la cumpărare. Era ceva
grozav. Acum petrolul nostru exportat de noi pleca în cisterne cu
nemiluita în Rusia. Era o jecmăneală nemaipomenită. Multi
sperau să scăpăm după alegeri. Poporul se alinia treptat în
rândurile Partidului Ţărănesc, care alături de rege, a cărui
situatie se clătina, rămânea singura sperantă. Andrei Vîsinschi
interveni la noi în lupta electorală împotriva partidelor istorice,
liberali si tărănisti, pe care le numi partide arhaice.
Eu personal simteam în acel timp o durere profundă că nu
sunt liber să intru într-o luptă cu comunistii pentru apărarea
pozitiilor crestine si anticomuniste. Să stai închis, când trebuie
să lupti si eventual să mori pentru apărarea unor idei si
convingeri profunde, era foarte greu de suportat.
Niciodată nu am simtit povara temnitei, a lipsei de
libertate ca atunci. Iată si alegerile ce se credeau că vor aduce
izbânda poporului român si oamenii care să-l apere. 19
noiembrie, ziua alegerilor. La Aiud, comunistii, neavând
oameni, l-au trimis pe Vucea ca reprezentant la o sectie de vot.
La altă sectie un student detinut. Mă plimbam prin curte când sa
comunicat la radio rezultatul alegerilor. M-am oprit să ascult:
judetul Alba 75% national-tărănistii, liberalii 9%, comunistii cu
cei cartelati cu ei 12%, etc. Au urmat asa patru judete cam cu
acelasi procentaj mare pentru celelalte partide si mic pentru
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
177
comunisti. Apoi emisiunea s-a întrerupt. A doua zi s-a
comunicat rezultatul alegerilor în toată tara. Le-am ascultat din
nou. Cifrele erau răsturnate. Voturile tărănistilor erau acum
trecute la comunisti si invers. Era o mare deceptie. Eram
pierduti. Poporul nostru nu mai putea face nimic. Se luptase
greu si biruise într-o unitate deplină, dar acum totul îi era furat.
Iar anglo-americanii dădeau dovadă de o slăbiciune totală în fata
rusilor, desi aveau bomba atomică în mână.
Singurul reazem rămânea Dumnezeu. Oamenii nu mai
contau. Locotenentul Bleotu ne-a spus dinainte că, fiind slabi,
comunistii vor declara voturile altora ca ale lor si vor iesi. Şi au
iesit.
Protestele Apusului n-au contat. Stalin făcea ce voia. În
Anglia laburistii erau la putere de la începutul lui 1945 si erau
prieteni cu rusii, iar Truman în America se lupta cu debarasarea
administratiei sale de evreii ce o invadaseră si cu măsuri pentru
oprirea expansiunii comuniste în vest, mai ales prin asa-numitul
„Plan Marshall”. Franta era acum dominată de spiritul comunist
si neredresată încă. Ea profita de ocazie si făcea procese
nationalistilor francezi si celor de nuantă spirituală, acuzându-i
de colaborare cu nemtii si îi ucidea în numele patriotismului
francez. Iar filozoful de atunci de mare reputatie, Jean Paul
Sartre, a plecat la ONU si a spus: „Dumnezeu a murit… trebuie
să ne conducem noi însine. Recomand singura cale
comunismul.”
Cine se mai uita la noi? Eram sacrificati. După ce ne-au
dat în mâna rusilor, cu o usurintă nejustificată, acum ne lăsau
din mână. Ah! cu câtă usurintă au putut popoarele mari să
dispună de soarta popoarelor mici...
N-aveau acest drept. Şi nici astăzi ele nu fac destule
demersuri ca să le scoată din adâncul în care le-au scufundat.
Niciodată comunismul nu a avut un drum mai deschis.
Popoarele din Apus aveau destul putregai. După doi ani de
Preot Nicolae Grebenea
178
guvernare, partidul laburist englez a fost prins de Intelligence
Service cu spionaj pentru rusi: 7 ministri trădători si 30 de
deputati spioni. Atâta coruptie nu s-a mai întâlnit în Anglia si
noi asteptam ajutorul lor. Apusul era putred.
FOAMEA
Lipsurile se întindeau în tară si se resimteau puternic la
Aiud. Foamea musca din nou puternic la începutul lui 1947 si
după. Hrana noastră era tot mai slabă. Ni s-a admis să vină în
temnită vreo 60 de litri de lapte; era o concesie făcută
legionarilor, fiindcă făceau temnită de mai de mult. Erau dirijate
cu grijă spre cei bolnavi si spre cei mai bătrâni, fără să se tină
cont de culoarea politică. Era o jertfă pe care o făceau legionarii.
Mi-amintesc că seful biroului presei Partidului Ţărănesc, un
preot distins, primind câte un litru, mi-a spus:
- Lângă celula mea e Cristea Manea, bolnav.
I-am spus:
- Du-i si lui câte un litru zilnic si unii dintre noi ne vom
lipsi de el din timp în timp.
I-am zis să nu-i spună lui Manea cine i-l trimite, dar după
câteva zile a vrut să stie cine i-l trimite. M-am dus la el, m-a
recunoscut si a început a plânge cu lacrimi mari. Nu se putea
linisti. I-am spus că, fiind bolnav, i se rezervă câte un litru de
lapte zilnic. A spus:
- Am bani, să vă dau niste bani.
- Nu! Dumneata nu plătesti decât kilogramul de lapte ce-l
consumi dumneata, care ti se va da atâta timp cât administratia
va admite să intre el în temnită.
Într-o zi mă chemă:
- O să plec cu duba, zise. Am bani, dar n-am mâncare. Am
trimis un tânăr elev, Marin Răducă, să-i cumpere niste brânză,
salam si pâine. Mi-a multumit si nu l-am mai văzut.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
179
TIFOSUL EXANTEMATIC
Mares tinu să ne izoleze pe unii dintre noi: ne luă după
tabel si ne dezbrăcă la piele tocmai la locul unde soseau cursele
celor ce veneau la Aiud. Ne perchezitionară amănuntit si ne duse
unul lângă altul în celular. Dar în câteva zile izbucni tifosul
exantematic la Aiud. Iată-mă si eu bolnav în mai 1947. De la
cursa de detinuti de drept comun ce erau dezbrăcati la acel loc,
si noi îndată după ei fiind dezbrăcati, se vede că s-au luat
păduchii si unii dintre noi s-au îmbolnăvit.
Pe cei bolnavi ne-au dus într-o cameră mare. Eram vreo
opt. Eram bine supravegheati mereu de doctorul Ilie Niculescu,
care nu era medic, dar ne îngrijea cu o dragoste deosebită;
doctorul Ută a fugit la Cluj după medicamente. A adus ceva.
După perioada de incubatie de 13 zile urmează perioada de
manifestare a ei, tot de 13 zile. Cine a trecut de 13 zile e salvat.
Mergeam rău, temperatură mare, delir.
Am simtit că lângă mine murise avocatul Măntălută din
Ploiesti, iar peste două zile murise si un muncitor calificat ce era
de cealaltă parte a mea. Mi-am zis în gând: moartea mă ocoleste.
Veneau mereu să mă vadă unii prieteni nelegionari, între
care aproape zilnic Mircea Vulcănescu, precum si unii camarazi.
În delir, la temperatura de 40-41 grade, auzeam cum urlă niste
câini. Mereu îmi suna în urechi urletul lor. Preotul Ioan Florea
veni cu o icoană a Domnului Iisus Hristos si o aseză pe perete
într-o margine. Mi-aruncam privirile spre ea să mă întăresc, dar
era obositor pentru mine. I-am făcut semn să o aseze în fata mea
ca să mă reazem de ea. Eram slăbit la extrem.
Cam într-a 11-a zi sau a 12-a zi mă priveau mai multi si la
un semn al lor: „cum e?” doctorul Niculescu făcu un semn că
sunt gata. Eu am prins gestul lui si am răspuns miscând un deget
ce semnifica: nu. A 13-a zi, extraordinară: toti credeau că voi
Preot Nicolae Grebenea
180
muri - lucru ce l-am aflat după aceea. Temperatura era mare si
pulsul abia mai bătea. Dar n-a încetat. În a 14-a zi eram salvat.
Dar atât de slăbit încât si cu ochii abia mai vedeam, ca prin
ceată. Nu puteam umbla. Cumnata mea, Opreana, sotia lui Dan,
fratele meu, a venit să mă vadă la vreo 3 zile după a 14-a zi grea.
M-au dus doi la întâlnire, pe un scaun, căci nu puteam merge.
Tifosul acesta îti suge toate puterile. A venit cu unele
medicamente pentru mine si cu alimente. Medicamentele au
rămas pentru altii. Le-a luat în primire doctorul Ută. Cumnata sa
mirat cât de mult am putut slăbi. Dar, treptat, treptat, mă
întremam. Acum somnul e leac minunat. Dormeam bine, dar
convalescenta n-a durat mai putin de două luni. Preotul Florea
mi-a spus ce spuneam când deliram:
- Auzi cum urlă câinii noii democratii! Trebuie să avem
niste suflete de sfinti ca să-i putem birui.
Peste câteva luni am iesit la lucru cu alti detinuti. Se
demonta linia ferată dublă. Lucram la demontare. Nu prea eram
supravegheati. Căci între Miscarea Legionară si Partidul
Comunist intervenise o conventie de întelegere: ea să nu atace
pe comunisti, iar ei să o lase în pace. Iată că se strecură un tânăr
ce era elev la arestarea mea, Petru Baciu, si mă îmbrătisă. Tip de
erou, era de o fortă morală imensă si de o putere de jertfă rar
întâlnită. Mi-a adus un cojocel frumos, carne, brânză, pâine si
putină slănină. El mi-a spus:
- Noaptea când ai fost arestat am venit cu pasaportul
pentru Italia. Am sosit la ora două noaptea, dar erai ridicat. Am
fugit repede. La ora trei au pus pază la poartă. De soseam la altă
oră, eram arestat si eu.
Comunicarea lui m-a uluit. Se împlinise, deci, cu precizie
uimitoare anuntul fatidic: „Când totul va fi gata vei cădea”…
Fantastic! Stăm cu adevărat sub influenta si puterea unor forte
nevăzute care stiu destinul nostru si poate îl dirijează în vreme
ce noi credem că suntem deplin liberi.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
181
Ah, cât de mult atârnăm de niste puteri de dincolo de
noi!…
GENERALUL ION PETROVICESCU
Doream să-l cunosc pe generalul Petrovicescu. Era si el
condamnat de Antonescu după asa-zisa rebeliune din 1941. Dar
n-a fost adus la Aiud. Admiram în el omul viteaz si drept,
energic si exceptional ca tinută morală. Plin de scrupule, mare
român, care în 1934 a fost procuror în procesul intentat de
Partidul Liberal Miscării Legionare pentru uciderea lui
Gheorghe Duca. Fost prim ministru, si a dovedit împreună cu tot
completul de generali o fortă morală care i-a ridicat în admiratia
tuturor.
Auzisem că deja pe la Crăciunul lui 1941 ar fi făcut
următoarea afirmatie: „Nemtii au făcut războiul gresit. Ei au
conceput si făcut efortul principal pe centru si pe aripa stângă,
adică cea de la nord, lucru care le-a creat dificultăti enorme mai
ales din cauza frigului. Ei trebuiau să aibă ideea de efort
principal pe centru, spre Moscova si pe aripa dreaptă spre a
cuceri obiectivele economice: Batum, Baku si alte centre
petroliere”.
Că generalul Petrovicescu a văzut bine se dovedeste prin
faptul că nemtii s-au corectat în primăvara lui 1942 si au făcut
efortul principal pe centru si pe dreapta. Dar era prea târziu. Numi
amintesc momentul când l-am cunoscut, 1945 sau 1946.
Scund, frumos, ochi vii, scăpărători, plin de nerv, studios,
amabil si atent. Cu un accentuat simt al onoarei, suporta temnita
cu bărbătie si demnitate. Spre cinstea si onoarea României am
văzut pe mai multi generali fosti ministri suportând cu acelasi
eroism rigorile temnitei: C. Pantazi, N.Şova, Dobre, Mardare
etc.
Prin 1946, când s-a permis intrarea în temnită a gazetelor
Preot Nicolae Grebenea
182
„Scânteia” si „Dreptatea” îi duceam aceste gazete să le citească.
Era scrupulos, le citea cu creionul în mănă si sublinia ce i se
părea important si, dacă era ceva cu deosebire important, atunci
o trecea într-un caietel. Vedeai în el omul de studiu care stie
cum să citească o gazetă. Se interesa de toate.
Comunistii i-au făcut si lui un proces ca unuia ce a făcut
parte din guvernul lui Antonescu până în ianuarie 1941. Critica
pe Antonescu nu numai pentru lovitura de stat din 21-23
ianuarie 1941, ci si pentru severitatea extremă cu care i-a
condamnat pe legionari după niste legi draconice si fără drept de
recurs, lucru ce a permis unor judecători răi să facă ce vor.
„Nu era permis ca Antonescu să ceară gratierea, spunea
Petrovicescu, de la niste ticălosi ce-l condamnaseră. Demnitatea
lui trebuia să rămână mai presus de această înjosire”. Admira pe
mama lui Antonescu, care ca o leoaică a sărit si l-a mustrat
pentru acest fapt pe fiul ei. Felicitându-l, prin 1948 la o zi
festivă, mi-a răspuns: „Nu, nu multi ani! Putini si să fiu
sănătos!” Nu stiu nici când, nici cum a murit generalul
Petrovicescu. Probabil în 1949, în înfometarea de atunci.
TRAIAN BRĂILEANU
A nu vorbi de distinsul profesor Traian Brăileanu, profesor
universitar de la Cernăuti, înseamnă a uita de una dintre cele mai
frumoase figuri de filosof care a trecut prin temnita Aiudului.
Era profesor de filosofie si a făcut parte din guvernul legionar
din 1940, ca ministru al Instructiunii Publice. De aceea a fost
condamnat. Înalt, bine legat, uita de foamea Aiudului, preocupat
mereu de probleme filosofice. Avea o cultură vastă si o minte
pătrunzătoare. Despica problemele cu acuratete surprinzătoare.
Îndată îti dovedea că doctrina comunistă e o utopie si nu se
poate realiza. Era senin si suporta cu bărbătie temnita. Nu se
plângea. E interesant cum toti profesorii de filosofie s-au purtat
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
183
frumos în temnită. Ion Petrovici, Mircea Vulcănescu, Grigore
Popa, N. Mărgineanu, toti au avut o tinută din cele mai frumoase
în temnită, ca si Traian Brăileanu.
Mutat în Zarcă din celularul nou orice legătură cu această
exceptională personalitate a culturii românesti, Traian Brăileanu,
a fost întreruptă.
PROFESORUL ALEXANDRU MARCU
Între cei 18 ministri ai guvernului Antonescu, condamnati
în lotul doi la cererea expresă a Rusiei, ca generalul Stoenescu,
generalul Dobre, generalul Şova, era si Alexandru Marcu,
profesor la Academia Comercială si la Şcoala Românească din
Roma. Toti erau distinsi. Dacă îl prezint deosebit pe Alexandru,
Marcu e pentru că avea si o înclinare religioasă deosebită. Era si
literat si tradusese din limba italiană un studiu despre Iisus
Hristos.
După ce a cunoscut lumea din temnită de la Aiud si a fost
frumos impresionat de purtarea detinutilor legionari, ne-a
întrebat:
- Cum de au putut rămâne în temnită acesti oameni atât de
cumsecade? Cum de nu ne-ati anuntat si nu ati cerut să vă
eliberăm?
- Dumneavoastră nu stiati de noi? am întrebat.
- Aici mi-e crucea, a spus el închinându-se. Noi nu stiam
ce e aici. Noi nu stiam decât că sunt numai câtiva oameni răi ce
au făcut fapte condamnabile, dar nu stiam că sunt atâtia oameni
admirabili cu pedepse grele si nemeritate. I-am răspuns:
- Cererile noastre nu ajungeau la dumneavoastră. Misu
Antonescu si Eugen Cristescu se îngrijeau să le oprească, să le
ascundă si să prezinte cu totul altă imagine a legionarilor din
temnită decât cea reală.
- Păcat, reluă el. Câte greseli se întâmplă din neinformare!
Preot Nicolae Grebenea
184
LUCRĂRI ÎN INTERIORUL TEMNIŢEI
Numărul detinutilor crestea la Aiud. Vechiul canal de
scurgere nu mai era bun. Era îngust, cu o placă de ciment
deasupra. Trebuia un canal nou. Mares interveni în acest scop.
Ceru unor detinuti politici să lucreze la distrugerea vechiului
canal. Era o muncă josnică: trebuia că scoti placa de deasupra,
să spargi plăcile laterale unite cu placa de dedesubt si să le scoti
afară.
Aceasta însemna a te murdări cu ceea ce era în canal. Dar
toti au refuzat. Pe câtiva, Mares a rupt o coadă de mătură în
bătăi, dar nu i-a putut convinge să lucreze. Ei nu erau legionari.
Erau detinuti politici toti licentiati. Era la amiază. Mares a plecat
la masă anuntând că va veni să ceară altora să lucreze. S-a auzit
în celular de isprava lui Mares. Ştiam că nu va renunta. El putea
pune detinuti de drept comun să facă această lucrare dar, după
obiceiul ce-l adoptaseră, tinuse să o facă detinutii politici, ca să-i
înjosească.
Ştiam că bătaia va continua. Până când unii, nemaiputând
răbda, vor accepta să lucreze. Ca să scap de bătăi pe ceilalti mam
hotărât să intervin în această problemă. Am iesit în curte
înaintea lui Mares si i-am spus. S-a mirat. Nu se astepta. A
acceptat bucuros.
- Cu cine vrei să lucrezi?
- Organizez eu echipa de lucru.
- Bine! si către militian:
- Să nu te amesteci în treaba lor. Lucrează când vor si stau
cât vor. Numai îi supraveghezi. Eram în curte. M-am adresat
celor ce mă auzeau.
- Vreau să fac lucrarea cutare. Cine vrea să lucreze cu
mine? Imediat s-au oferit câtiva tineri studenti. Nu era nevoie de
toti. Aveam nevoie de cineva puternic, cu brate tari, ca să ridice
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
185
plăcile. Berilă era mai încolo. L-am chemat.
- Vrei să lucrezi cu mine? Iată ce avem de făcut.
- Da! Cum nu!
- Am nevoie de bratele tale la ridicarea plăcilor.
- Bine, ne-am înteles! si imediat am si început lucrul după
ce am luat sculele de distrugere. Când s-a auzit în celular, unii
comentau:
- S-a compromis părintele Grebenea, si le părea rău.
La vreo zece zile opinia s-a modificat. Toti au înteles
motivele mele fără să le fi dat eu vreo explicatie. Lucrarea a
mers bine si în două săptămâni s-a terminat.
Se făceau acum burlanele largi si lucram acum cu altii la
aducerea lor, pe un anume spatiu si în afara temnitei. Pentru
acest lucru l-am luat tovarăs pe preotul Ion Sămărghitan, distins
si cu un suflet curat, nou venit în temnită cu Nichifor Crainic, pe
care l-a ascuns în casa lui.
*
Admirabilul doctor Ghingold, fost sef al Centralei
Comunitătilor Israelite din România, a venit la Aiud, dat în
judecată de evrei si condamnat la muncă silnică pe viată ca
criminal de război. Omul care îi salvase pe evreii de la noi de la
moarte printr-o strădanie deosebită de zi de zi primi de la evrei
ca răsplată închisoarea pe viată. Atâta orbire era de neconceput.
Acuza? A colaborat cu Antonescu la ducerea războiului, si întradevăr
a colaborat. Dar cum? Obligat, neputând salva altfel pe
israelitii săi. Ne-a explicat:
- M-a chemat Antonescu si a zis să fac războiul.
- Nu vă duc în război, nici nu vă dau nemtilor care vă cer
să vă ucidă. Vă las acasă să faceti comert. Românii mor în
război, voi trăiti si câstigati... Dati-mi bani din câstigurile
voastre, să duc războiul; altfel îi supăr pe români.
- Şi ne-am înteles. Am impus comunitătilor noastre o sumă
Preot Nicolae Grebenea
186
lunară pe care să o dăm lui Antonescu să ducă războiul. Ne
mergea bine. Câstigam. Am deschis în acest timp si arene
sportive. Nemtii însă presau pentru predarea noastră, dar
Antonescu ne apăra. Uneori am avut două întâlniri pe săptămână
pentru interesele noastre.
După sosirea lui si după ce l-am cunoscut, mi-a plăcut si
ne făceam vizite în celulă. Ne dădeam din pachetele ce le
primeam. Era un om demn de stimă. Era oarecum singur. Cu
evreii ce erau acolo nu putea fi prieten. Ei fuseseră trădătorii
coreligionarilor lor. Căuta si el o prietenie. Într-o zi mi-a zis:
- Hai să lucrăm si noi în fabrică, la pictură, noi amândoi.
Am acceptat. Şase luni am lucrat cu el pictând jucării pentru
copii. Ne-am împrietenit. Era un om cult si distins. Mi-a cerut
să-i fac un portret grafologic. I-am spus:
- Vrei să ne certăm? Dacă portretul nu corespunde felului
cum te vezi dumneata?
- Îl vreau oricum, mi-a zis, si i l-am făcut. A iesit un
portret frumos: cult, inteligent, cu suplete de spirit, echilibru,
cumpătare, combativ, dar, notă negativă, nu cu atacul direct,
cavalereste, fată în fată, ci pe la spate. I-a plăcut. Mi-a cerut să-i
fac un portret si al sotiei. Ea era fiica unui rabin iugoslav. I l-am
făcut după o scrisoare si ea a iesit ca o femeie bine înzestrată.
Într-o zi, pe când lucram, o doamnă foarte frumoasă, cu o
blană de astrahan foarte frumoasă, îl căută. Au stat de vorbă
vreo douăzeci de minute.
- Cine era, l-am întrebat.
- O jidoavcă de-a noastră, sotia lui Gheorghe Apostol. Sub
Antonescu a fost prinsă într-o sedintă comunistă. Era elevă în
clasa a opta de liceu si, speriati, părintii m-au rugat să o apăr să
nu fie condamnată greu. A primit datorită mie numai vreo trei
ani. A fost trimisă la Caransebes unde l-a cunoscut pe Apostol
cu care s-a căsătorit apoi. Şedeau în Bucuresti în acelasi bloc.
Dar, la o vizită ce mi-a făcut-o, ea mi-a zis:
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
187
- Ghingold, ai colaborat cu Antonescu. Nu te iertăm, te
condamnăm. Zadarnic i-am spus că numai asa am putut salva pe
evrei. Stăruia:
- Te condamn.
- De ce ? i-a zis bărbatul, ce putea face?
- Au murit evrei în lagăre în Rusia, e vinovat!...
- Păi dacă nu i-a putut salva pe toti! Bucură-te că din două
milioane si vreo două sute de mii a salvat două milioane.
- Pentru cei pierduti îl condamnăm.
- Şi, cum vezi, părinte, m-au condamnat.
- Ah, câtă ticălosie! Ce ingratitudine: cum pot fi unii
oameni atât de josnici... Dar cea subtirică si înaltă ce era cu ea
cine era?
- Tot evreică, secretara Anei Pauker. Un politist cu grad
înalt ce lucra alături interveni:
- O cunosc pe sfrijita asta. Am prins-o în activitate
comunistă de două ori si n-am băgat-o în temnită. I-am dat
numai câteva lovituri la spate. Dar când eram în cercetări la
interne a venit să mă vadă. Eram întins jos, legat, si, insultândumă,
un picior l-a pus pe pieptul meu si unul pe gât. Dar când mam
învârtit am azvârlit-o de pe mine. Eram încă tare. Putoarea
asa îmi răsplătea bunăvointa. Era prea slabă, cum s-o bag în
temnită? îmi ziceam. Şi am iertat-o. Dar ea, acum?
Mai redau un caz ca să arăt spiritul neiertător evreiesc:
generalul Calotescu, guvernatorul Bucovinei. El îmi povesti:
- Pe când eram la băi undeva, tânăr locotenent, am
cunoscut o evreică tânără, frumoasă, cu care m-am împrietenit.
Nu eram căsătorit. A devenit amanta mea. Ani de zile ne-am
întâlnit la Borsec si ne-am iubit. Apoi s-a măritat. Eu, fiind
guvernator al Bucovinei, a venit la mine si a intervenit pentru
niste evrei ce urmau a fi ridicati. Am salvat multe grupuri de
evrei pentru ea. Nu puteam face tot ce voiam. Nemtii erau peste
noi. Arestat după război, am trimis pe sora mea la ea să-mi dea o
Preot Nicolae Grebenea
188
mână de ajutor. Erau puternici, si ea, cum am înteles, si bărbatul
ei. Dar ea a spus:
- Spune-i lui Calotică asa: dacă un singur evreu a suferit si
el n-a intervenit, merită să fie condamnat.
- Cum puteam eu să salvez pe toti evreii de la noi, adăugă
el?
Legăturile cu doctorul Ghingold le-am păstrat si după ce
n-am mai lucrat împreună si ele au fost dintre cele mai bune.
Mai târziu am aflat că pedepsele criminalilor de război s-au
redus la jumătate si astfel Ghingold s-a eliberat după ce făcuse
vreo 14 ani de puscărie. M-am bucurat foarte mult. Port o
amintire dintre cele mai plăcute.
SLUJIRILE RELIGIOASE ÎN AIUD
În interiorul temnitei sunt trei biserici: una catolică, una
ortodoxă si una protestantă (calvină). În ele s-a slujit tot timpul
Sfânta Liturghie, singura slujire până în noiembrie 1948. Mares,
spre sfârsitul lui 1947, m-a însărcinat cu conducerea cultului
religios ortodox în temnită. Slujea un preot oficial, iar eu făceam
pe cântăretul si organizam aducerea la biserică a tuturor
detinutilor ortodocsi, pe rând.
În biserică, pe lângă strană, mai erau si două dulapuri cu
sfintele odăjdii si unele cărti religioase si cărti de cult. Toti
detinutii politici erau foarte dornici să ia parte la slujba
religioasă. Mai ales senatorii si deputatii, precum si fostii
ministri si ofiteri. În constrângerea si asuprirea de la Aiud,
slujirea religioasă era ca un balsam. Multi o ascultau cu ochii în
lacrimi, multi îmi multumeau că i-am dus la biserică fiindcă eu
stabileam cine să meargă, si uneori îi amânam pe cei de drept
comun si duceam pe altii, deoarece ei nu erau prea interesati de
biserică.
Nichifor Crainic m-a rugat să nu-l evit, ci să-l chem
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
189
totdeauna cu titlul că e cântăret. De aceea, oricine era la rând, eu
ceream gardianului: deschide-l pe Crainic că am nevoie de el la
strană. Avea un glas baritonal foarte frumos, dar de putine ori a
cântat, căci era prea fricos si nu voia să fie rău văzut de
administratie că el cântă la strană. Mă miram de această stare a
lui, care, pe mine, ca si pe altii, nu mă preocupa nicidecum. Din
moment ce se admitea slujirea sfintei liturghii, cum m-as fi putut
teme să iau parte activă la ea?
Biserica era deschisă mereu si unii intrau din timp în timp
să se roage. Pe lângă unele cărti de cult, eu puneam în strană si
unele cărti profane, dar cu continut religios. Unele erau salvate
si aduse de la subsolul celularului ca să fie citite. Îi îndemnam
pe toti cei dornici de lectură să-si aleagă fiecare ce-i place din
ele si să le ducă în celule să le ascundă si să le citească pe
ascuns. Un detinut din Sectii (o parte a temnitei cu detinuti de
drept comun) mi-a trimis vorbă:
- Avem aici vreo 5-6 mii de cărti pentru ars. Veniti de
alegeti din ele ce vreti. Era un fost ofiter. M-am dus. Am ales
câteva sute, vreo cinci sute. Dar cum să le aduci să nu te prindă?
L-am rugat pe doctorul Ută să le cărăm împreună în
celular si de aici în dulapurile din biserică. Am organizat putină
pază, mai ales pentru supravegherea lui Mares. Le-am cărat cu
succes. Detinutul de drept comun ce ni le-a dat era foarte
bucuros de această ispravă pe care o făceam în comun. Cărtile le
puneam, apoi, treptat, la dispozitia celor ce doreau lecturi
religioase. Între ele erau si unele cărti filosofice, precum si unele
romane cu un continut potrivit pentru nevoile celor întemnitati.
*
Episcopul greco-catolic Ioan Suciu, mitropolitul nou ales
al Blajului, dar neconfirmat de guvernul nostru, si-a anuntat
vizita cu o slujire a sfintei liturghii în temnită. Era un act de
mare bucurie si sperantă. Noi, ortodocsii, ajunseserăm la
Preot Nicolae Grebenea
190
înjghebarea unui cor religios ce cânta la biserică cântările
liturghiei. Era compus din tineri, din care doi erau grecocatolici.
Ne-am hotărât să-l primim sărbătoreste. Era prima dată
când un episcop român urma să viziteze Aiudul cu centrul lui,
temnita, ce adăpostea acum peste patru mii de oameni: cu
generali comandanti de armată, ministri din toate guvernele de
după 1918, senatori si deputati în guvernele trecute, ingineri,
medici si arhitecti, profesori universitari, înalti functionari ai
Băncii Nationale, profesori, învătători, elevi, studenti si câteva
sute de detinuti de drept comun. Venea cu autorizatia
Ministerului de Interne. La poarta intrării în temnită îl astepta
corul cu cântecul: „Pe stăpânul si arhiereul nostru Ioan, Doamne
păzeste-l întru multi ani!”
Cu corul l-am condus până în biserică. Am adus la
biserică oameni „din cei mai grei”, să zic asa, ca să profite de
această vizită. Până niste preoti slujiră Sfânta Proscomidie în
timpul Utreniei, trei persoane: Grigorie Baciu, fost prefect de
Alba, preotul Ioan Florea si eu, am putut vorbi cu episcopul în
calota unde erau tinute vesmintele sacre. Era om scund, pirpiriu,
plin de duh. Niste emanatii de sfintenie ca niste unde porneau de
la el si parcă te atingeau fizic. Aproape o oră discutia a fost o
desfătare.
Era un om foarte cult, predicator de calibru mare, român
integru, propagandist greco-catolic foarte activ. Scrisese câteva
cărti valoroase în care se arăta foarte bun român si crestin în
acelasi timp. Acum, la cei 42 de ani ai lui, la Crăciunul lui 1947,
a treia zi când oficia la Aiud, el era un nume impus în societatea
românească si apreciat de toti, dincolo de deosebirile
confesionale.
Când s-a retras să slujească Sfânta Liturghie, până la
câtiva metri depărtare se simtea atmosfera de sfintenie ca un
magnetism ce iesea dintr-însul. Slujirea frumoasă, predica
ziditoare, au umplut inimile marilor detinuti ce le ascultau. Şi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
191
când a spus că a tinut să slujească la Aiud acestor oameni „alesi”
ce suportă o dureroasă lipsă de libertate în conditii grele, unii sau
înduiosat până la lacrimi.
Când a dat anafura, a împărtit si iconite cu Domnul Iisus
Hristos. N-avea voie să poarte discutii cu detinutii, de aceea
anafura o dădea tăcând. Trecerea episcopului Ioan Suciu, care a
murit mai târziu la Sighet, a lăsat o profundă impresie la
detinutii în Aiud.
Evreii erau cercetati regulat la Aiud de rabinii lor. În
fiecare an la sărbătorile lor mari si de pasti li se aducea pasca
lor. Dar pe românii ortodocsi nu-i vizita nimeni.
Biserica ezita, episcopii ei nu se sesizau. Unii erau
intimidati, altii erau nedumeriti de atitudinea ce urmau a o lua în
noua situatie politică de la noi, uitaseră temnitele care erau pline
peste tot, uitaseră că acum trebuiau să fie mai activi pentru
necesităti noi ce se iveau în toate părtile: la familiile îndurerate
pentru „ridicarea” unora dintre membrii lor si pentru cei ridicati,
acolo unde se găseau în număr mai mare.
Unii detinuti ortodocsi mă întrebau:
- Ce face Biserica noastră? Ne-a uitat? Dacă statul ne
asupreste Biserica nu trebuie să fie lângă noi? Ne-a condamnat
statul si în restristea noastră ea e indiferentă?
Mă simteam jenat, căci toate confesiunile vedeau într-un
fel de credinciosii lor, iar la noi nu se făcea nimic. Am reusit să
trimit o scrisoare protopopului Emilian Cioran din Sibiu, pe care
să o dea mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan.
În ea arătam proportia detinutilor în Aiud, ortodocsi fiind
peste 73%; cum ceilalti sunt cercetati si ortodocsii uitati, cum e
o necesitate ca detinutii ortodocsi uitati să fie cercetati. Ne-a
condamnat statul, dar ne consideră oare si Biserica osânditi? Nu
trebuie să vină ea cu mângâierea si cu toate mijloacele ei sfinte
de usurare a durerilor?
Protopopul Cioran a transmis scrisoarea lui Nicolae Colan,
Preot Nicolae Grebenea
192
Episcopul Clujului, căci Aiudul era pe teritoriul eparhiei sale. Sa
sesizat si imediat a făcut demersuri la Ministerul de Interne si
a obtinut permisiunea vizitării detinutilor din Aiud. A venit cu
câtiva consilieri la Aiud, într-o duminică, să slujească Sfânta
Liturghie si să dea ceva daruri detinutilor. Mare i-a fost mirarea
când Mares i-a refuzat intrarea în temnită. Arătarea autorizatiei
si protestul lui au fost zadarnice. S-a dus atunci si a slujit la
biserica din Aiud, si în predica ce a tinut-o a spus:
- Am venit pentru detinutii de aici, nu pentru
dumneavoastră. Am fost împiedicat. Nu protestez numai, ci urlu
de răpirea unui drept al meu. Urlu de nedreptatea ce mi se face.
Dar nimeni nu a luat în seamă „urletul” si de atunci nici un
episcop n-a mai intrat în temnita Aiudului decât ca detinut. De
sosirea Episcopului Colan la Aiud am aflat mai târziu de la un
preot al Aiudului care a venit ca detinut.
FERICITUL AUGUSTIN
Doi „fericiti” catolici m-au impresionat mai mult în
lecturile de temnită: fericitul Ieronim si fericitul Augustin, ambii
considerati sfinti în biserica catolică. Fericitul Ieronim, tânăr,
frumos, literat plin de talent, în glorie la Roma, adulat de femei,
pe neasteptate fuge în Orient, se ascunde de lume, citeste într-o
grotă cărti orientale si după 20 de ani de izolare iese la lumină
cu toată Biblia tradusă în limba latină în anul 405. E Vulgata, a
doua traducere în latină a Sfintei Scripturi. Luase parte la
disputele dintre nuantele eretice si Ortodoxie, fiind un ortodox
tare si necrutător care în atacul ereticilor s-a caracterizat: „Eu
sunt ca boul care unde calcă sfarmă.”
Fericitul Augustin a fost cel mai mare bărbat al bisericii
latine din prima mie de ani. African, cu o viată plină de aventuri,
cu un condei inspirat, cu o sensibilitate fermecătoare în toate
manifestările sale, cu o vădită sfintenie în trăire în a doua parte a
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
193
vietii, a cucerit pe toti cei ce l-au citit, mai ales prin cartea sa
Confesiones - Mărturisiri.
Găsindu-se în temnită în frantuzeste, mi s-a cerut să o
traduc. Cu gândul la traducere am aflat că ea a fost tradusă de un
profesor de latină, comandant legionar. Acesta a tradus-o din
originalul latin si a primit o prefată scrisă de Corneliu Zelea
Codreanu, dar nu a apucat să o publice. Era numai manuscris.
Am acceptat să o traduc, desi nu puteam compara o traducere
din limba franceză cu una din originalul latin. Dar, fiindcă se
cerea aici, m-am apucat să o traduc. Cartea mă pasiona. Lucram
mult si cu spor. Ea îmi lua acum toate preocupările.
Voiam să fie o traducere bună, care să poată fi publicată
într-o zi. Mi-am amintit că Sandu Mazilu, profesor de filosofie
în Brăila, îndrăznise si el să traducă Fratii Karamazov, nu din
ruseste, ci din limba italiană.
Portretul grafologic pe care îl continuam fără întrerupere
era o altă destindere; de asemenea si convorbirile la plimbare cu
camarazii si cu alti detinuti.
SILE CONSTANTINESCU
Între criminalii din Aiud era si Sile Constantinescu,
condamnat în 1934. El a făcut o crimă oribilă. Fiind student si
iubind o evreică, ca să pună mai repede mâna pe averea
părintilor, i-a omorât pe amândoi si într-o căldare i-a tăiat bucăti
si i-a dizolvat cu chimicale.
Acum liber prin curte, căci s-a împrietenit cu comunistii,
m-a căutat si mi-a cerut asistentă duhovnicească. Avea mari
nelinisti, tulburări, mustrări ale cugetului. Nu-l puteam refuza.
Stăteam cu el de vorbă, plimbându-ne zilnic mai bine de o oră.
Asta înainte cu câteva luni de a mă apuca de traducerea
fericitului Augustin. Se linistea. Ca o compensatie a faptei sale
grozave a început să picteze sfinti, icoane. Pe Maica Domnului,
Preot Nicolae Grebenea
194
milostivă si ajutătoare tuturor celor din nevoi, pe Mântuitorul, pe
Sfântul Nicolae si alti sfinti. Am privit icoanele lui, erau oribile.
Cum puteau ele să fie frumoase când el nu avusese timp prielnic
să se schimbe?
Se împrietenise cu comunistii care îl cultivau, dar ei nu iau
putut crea atmosfera prielnică unei pocăinte profunde în urma
căreia să se arate iertarea, izbăvirea. Era receptiv la îndemnurile
mele, mă căuta regulat, dar nu stiu în ce măsură vor fi avut
vreun efect asupra lui, fie si mai târziu. A fost luat de la Aiud si
trimis la muncă la câmp, unde am aflat că era aproape liber si
astepta eliberarea totală datorită unei interventii a comunistilor
din temnită, care erau acum în posturi mari.
Dacă cu astfel de criminali te tii la distantă în discutii,
efectul nu poate fi decât scăzut sau nul. Trebuie să te apropii de
ei, să înlături distanta, să le arăti încredere; atunci ei pot renaste.
Căldura inimii tale o aprinde pe a lor, smerenia ta îi înaltă pe ei.
Recunostinta celor ce s-au renăscut pentru mâna întinsă e mare.
Fericitul Apostol al Domnului, Iuda, fratele Sfântului
Apostol Iacob, în astfel de cazuri ne îndeamnă să procedăm cu
prudentă: „Pe unii să-i văditi de se vor despărti, iar pe altii cu
frică să-i mântuiti, răpindu-i din foc, si să-i certati cu temere
urând si haina de pe trup cea spurcată” (Iuda 1, 22-23).
GENERALUL ION STAVRESCU
Printul Alecu Ghica m-a îndemnat să observ cursele care
vin spre a sti noii sositi în Aiud. Fireste, ne interesau mai ales
cele cu detinuti politici, căci puteau sosi si unii prieteni,
cunoscuti sau rudenii si, până să se lămurească cei din temnită,
puteau avea nevoie de ajutorul nostru. Astfel mai stiam ce se
mai întâmplă cu noii veniti, cine sunt, ce stiri aduc, etc. Într-o zi
a sosit generalul Ion Stavrescu, fost comandant al corpului 7 de
armată Sibiu si cel ce a comandat armata a doua a noastră în
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
195
vest. N-am putut sta de vorbă cu el imediat, ci mult mai târziu.
Era unchiul lui Mircea Nicolau, prieten al meu. Sotia generalului
era soră cu mama lui Mircea.
Vara, în closet, unde eram feriti, am putut avea prima
convorbire cu generalul. Era un om solid, înalt, chipes.
Se întorsese plin de glorie de pe front. Rusii i-au dat cea
mai mare decoratie, aceea pe care o dăduseră si regelui Mihai.
Dar la Iasi l-au arestat evreii. Vina: fiind comandant de divizie
în Iasi, n-a intervenit în Iasi după cedarea Basarabiei în 28 iunie
1940 să oprească un convoi de evrei ce au fost arestati, închisi în
vagoane de vite cu usile bătute în cuie si plimbati asa prin tară.
Din acestia, vreo 40 au murit din pricina căldurii înainte de a li
se fi dat drumul. Cei închisi în vagoane, vreo opt sute, se afirmă,
au fost închisi astfel pentru furia ce a stârnit-o stirea că la
retragerea din Basarabia evreii au manifestat acte de o cruntă
dusmănie si în unele locuri au tras cu mitraliere si pusti în
armata română. Dar Stavrescu mi-a spus:
- Eu habar nu aveam de acest fapt. Nu intra în atributiunile
mele de a interveni, însă mai întâi nu stiam. În proces m-a
apărat, dacă apărarea lui se poate numi apărare, marele penalist
Ionel Teodoreanu. El era atât de intimidat de evrei, încât si-a
început pledoaria asa: „Pe acest inculpat nu-l acuzăm noi, cei
vii, prezenti aici. Pe el îl acuză aceste victime nevinovate. Acesti
oameni cinstiti, morti din neglijenta noastră; ei într-un glas îl
acuză pe clientul nostru, generalul Stavrescu”. Eram uluit. Unde
mă găseam? Pe cine pusesem apărător? Am înteles tot ce va
urma. Nu mai speram nimic. Şi bineînteles am fost condamnat
greu.
Sărmanul general, erou în timp de război, moare în timp
de pace în temnită, osândit pentru acte din timp de pace ce nu-l
priveau. Ca atare era complet nevinovat. El muri repede. La
statura lui, mâncarea era mult prea putină pentru a rezista.
Preot Nicolae Grebenea
196
AVOCATUL PETRE PANDREA
Într-o după-masă, printul Alecu Ghica mă invită să gustăm
împreună ceva dintr-un pachet ce-l primise de la Iasi. La urmă
am mâncat si niste struguri minunati. El mi-a spus că un coleg al
lui de la Mănăstirea Dealului a sosit în Aiud. Ştiu că i-am citit
cartea „Portrete si controverse”, care m-a înfuriat prin
nedreptatea ei, dar să nu fiu supărat si să nu am un dinte ascutit
împotriva lui. I-am promis. Dar, tocmai când să plec, intră Petre
Pandrea în celula printului Ghica. Primire foarte caldă. Mă
prezentă. Ins voinic, puternic, negricios, cu ochii scăpărători,
doar după câteva propozitii domnul Pandrea mi-a devenit
simpatic. Uitasem toată nemultumirea dinainte. Era incontestabil
un om agreabil, foarte inteligent. Peste câteva zile l-am întâlnit
în curte, undeva, cu o lopată în mănă, rânind niste gunoaie lângă
o băltoacă. Era cu mâinile murdare.
El mi-a zis:
- Iată un scriitor ce a scris nouă cărti cum se prezintă.
Astea-s mâini de scriitor?
- Domnule Pandrea, i-am răspuns, după ce veti iesi din
temnită, veti scrie cea mai bună carte a dumneavoastră.
Experienta de aici va rodi în productiile de viitor.
- Viata aici e grea. Te-as ruga ceva, vreau să cred în
Dumnezeu. Dă-mi un ajutor spiritual. Eu acum sunt ateu, dar
vreau să cred. Credinta e un mare ajutor în temnită. Iată, eram la
interne cu încă patru prieteni si un rabin. Prietenii toti erau cu
doctorate si erau atei ca si mine. Rabinul se ruga zilnic si era
linistit. Noi nu ne rugam, dar eram nelinistiti. Ne gândeam ce va
fi cu noi.
L-am întrebat:
- De unde-ti vine dumitale linistea?
- Din rugăciune, ne-a zis el, si din credinta mea. Vreti să
mă rog si pentru voi?
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
197
- Nu. Că noi tot nu credem. Şi el continua să fie linistit, si
noi nelinistiti. El încerca să ne convingă în discutii că există
Dumnezeu, dar noi îl respingeam. Dar într-o zi unul din ei zise:
- Dar dacă el are dreptate? că prea e linistit. Vreau să cred
si eu ca să ajung la liniste. Am nevoie de credintă acum. E
adevărat că nu e cavalereste să ceri ajutorul lui Dumnezeu după
ce ai tăgăduit. Să recurgi la El când esti la necaz. Şi altădată să
nu stii de El.
După ce m-am minunat cum îi aduce pe comunisti la
credintă, i-am zis:
- De asta te-a asezat Dumnezeu în pozitia aceasta si te-a
adus aici, ca să-ti dea putinta să-L cunosti si să crezi în El. Nu
trebuie să ne rusinăm să cerem ajutorul lui Dumnezeu când
suntem la nevoie, chiar dacă înainte L-am tăgăduit. Dumnezeu
cunoaste slăbiciunile noastre si pe cel ce vrea să-l salveze îi dă
putinta întoarcerii si a cunoasterii Sale. Dumnezeu e singura
fiintă de la care toti putem cere fără ca vreunul să se rusineze si
care poate da fiecăruia după trebuintele sale. Îti stau cu drag la
dispozitie cu slabele mele puteri.
Cum el făcuse studii universitare la Berlin si Paris, după
ce-si luase licenta în drept la Bucuresti, i-am dat Biblia,
traducere în franceză, să o citească si să înceapă cu Noul
Testament si apoi cu marii Sfinti Prooroci Isaia, Ieremia,
Iezechiel, Daniil.
Întrucât el stătea cu fostii lui tovarăsi de la Interne, l-am
mutat cu altii în celulă, considerând că nu este potrivit să rămână
cu ei. I-am găsit tovarăsi credinciosi, cu preocupări spirituale si
tari în suportarea suferintei temnitei, dar el, iesind afară si citind
fără grijă Biblia, l-a văzut un militian evreu, singurul militian
evreu dealtfel, si a vrut să i-o ia. El s-a împotrivit, a făcut
scandal. Pandrea a spus:
- Eu v-am apărat pe voi si acum îmi luati Biblia?
Până la urmă, directorul Gutan l-a chemat, l-a mustrat si iPreot
Nicolae Grebenea
198
a luat Biblia. I-am dat imediat alta, în nemteste, rugându-l să o
apere mai bine. Însă se ivi alt incident: la pachetul ce i-a venit,
gardianul de la pachete, cotrobăindu-i toate 5 kg, a lăsat să cadă
pe alimente niste fire de tutun. El a făcut observatii si s-a certat
cu gardianul, care l-a înjurat de mamă. El a arătat că nu merită
atitudinea aceasta, ci recunostintă, pentru că pe toti comunistii
mari i-a apărat în proces. Dar gardianul l-a înjurat din nou.
- Ce cauti aici, mă, dacă ai făcut astea ? Bagu-te în..., si l-a
pârât directorului care l-a izolat în Zarcă, la parter, în celulele cu
zarzavaturi pentru iarnă; numai în celulele de deasupra erau
detinuti. Nu i s-a lăsat nici o carte. Am aflat de la altii de situatia
lui. Era scos o oră pe zi, singur, la plimbare.
L-am rugat pe cel ce era seful echipei de scos zarzavaturi
pentru bucătărie, un legionar, să-i pună zilnic un morcov crud la
locul de plimbare sau un colt de varză sau o ceapă.
Totodată, cumpăram de la cei ce frământau pâine câte o
pâine în fiecare zi, căci pe fiecare cuptor primeam o pâine care
era de 250 de grame, si am reusit să fac să o primească zilnic.
După o lună, a fost scos din izolare, dar acum, la finele lui 1948,
se înrăutăti situatia de la Aiud. Nu ne mai puteam vedea usor.
Întâmplător l-am întâlnit tocmai când se pregătea să fie mutat în
lagărul de la Târgu Ocna si când, fericit, mi-a spus:
- Încă n-am intrat în biserică, dar sunt la usă. Îti
multumesc mult si rămâi pe toată viata duhovnicul meu.
*
Pentru a completa datele despre Petre Pandrea trebuie să
spun că până la izolarea lui am avut multe discutii cu el. Îl
întrebasem:
- De ce ai fost băgat în lagăr?
- Fiincă am apărat unele procese pe care rusii le-au numit
procese antiruse, desi ele nu aveau nimic contra rusilor. Bieti
soldati de-ai nostri ce erau de pază înaintea unitătilor lor, au dat
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
199
în rusii ce-au dat peste ei când nu s-au supus somatiei să se
oprească. Li se făcea proces si avocatii nu îndrăzneau să-i apere.
Atunci lua procesele Pandrea, în ideea că toti trebuie să fie
apărati si toti au dreptul la asistentă juridică.
Alt motiv fundamental e acesta. Când Gheorghe Dimitrov
făcu o vizită în România ca sef al Bulgariei, după primirea
oficială ce i s-a făcut si după convorbirile cu guvernul nostru, a
spus:
- Vreau să vorbesc în particular cu un singur om: cu Petre
Pandrea, pe care el îl convertise la comunism, într-o bodegă din
Berlin.
Şi vorbi cu el într-o casă particulară. Dimitrov i-a spus:
- Rusii vor să ne răpească orice libertate de miscare. Vor
să ne subjuge total. Propun o confederatie balcanică din
România, Bulgaria si Iugoslavia. Uniti, vom fi mai puternici si
vom rezista mai bine.
Însă după plecarea lui Dimitrov, care era rezistent la
demersurile rusilor, veni un colonel rus si-l întrebă bănuitor si ce
au discutat, căci rusii aflaseră planurile lui Dimitrov.
Mai apărase si procesele unor fruntasi tărănisti. Mai era si
cumnatul lui Pătrăscanu, care era suspect rusilor, si care
recomanda prietenilor săi necomunisti să fugă din România. În
martie 1948, a fost arestat, iar în 1954, împuscat. El, după
convorbirea cu Dimitrov, deveni indezirabil si arestat înaintea
cumnatului său. Despre cumnatul său Pandrea mi-a spus:
- Într-un cerc intim a zis: „Am fost până acum mai ales
megafonul rusilor. Vreau de acum încolo să devin mai ales
megafonul neamului românesc”. Dar rusii au aflat această
declaratie a lui. Ea e cauza arestării lui, nu cea de la Cluj, când a
declarat: „Mai înainte de a fi comunist sunt român”.
POEZIA ÎN AIUD
Preot Nicolae Grebenea
200
Doi poeti mari ai tării se găseau acum arestati si
condamnati la Aiud: poetul legionar Radu Demetrescu Gyr si
Nichifor Crainic, profesor de teologie, mare gazetar si directorul
celei mai bune reviste din România, „Gândirea”. Ambii scriau si
în temnită. Crainic a scris un poem frumos, în vreo sută de
strofe, cu titlul „Baldovin si Mădălina”, precum si alte poezii.
După o discutie cu niste unguri asupra Ardealului - căci ungurii
oriunde se găsesc pun problema Ardealului, obsesia lor - a făcut
noaptea, ca răspuns, poezia „Eu”. E o perlă.
Mi-a spus-o a doua zi. E ceva superb. O pledoarie
minunată pentru Transilvania. Radu Gyr, mai tânăr, era mai
productiv. A scris cântece extinse în versuri populare de zeci si
chiar peste o sută de strofe ca de pildă „Cântecul olarului”,
precum si poezii mai scurte. Ele erau foarte căutate si detinutii le
învătau pe dinafară. Poeziile erau o hrană sufletească cu totul
necesară celor osânditi. Erau un mare reazem pentru ei, un pivot
de sustinere si un îndemn la apărare si luptă. Redau aici două
poezii ale lui Radu Gyr.
Ciresul
Mi-e sufletul ca un cires în floare
Şi-nfloarea lui tot soarele îl am,
Sunt mii de rami
Şi o privighetoare vrăjită cântă-n fiecare ram.
Furtuni ce-au smuls goruni din rădăcină
Trecut-au si prin floarea de zăpadă
Şi scuturându-i ramii ce se-nclină
Lui nici o floare n-a putut să-i cadă.
O, Doamne, azi, când nimeni nu mai poate
Să-nfrunte al ispitelor sudum,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
201
Când înspre iad duc drumurile toate
Iar înspre rai un singur drum,
Trimite-mi îngeri astfel să mă poarte
Să nu mă întinez la nici un pas
Şi sufletul să Ţi-l aduc la moarte
Îmbătător ca floarea de alcas.
Portret
Şi-atunci când nu voi mai veni nicicum
Cu pasi pe care nimeni nu-i asteaptă,
Ci doar cu pasi ce nu ating vreo treaptă
Şi-abia plutesc de-un dureros parfum,
Vechi jilturi ce prin colturi se desteaptă
Îmi vor întinde brate moi de fum.
Şi ca o floare-n fiece album
S-o scutura o frază sau o soaptă.
Vor plânge-n aer pasii selenari,
Bătrânul scrib prin noapte o să geamă
Şi-ntr-un portret uitat din ani scolari
Un licean ce-n vreme se destramă
Şi-o ridica o clipă ochii mari
Şi ochii mei mă vor privi din ramă.
Mai erau si alti poeti neconsacrati si unii care acum se
întâlneau cu muza, precum Constantin Dragodan din judetul
Teleorman, Ştefan Vlădoianu din judetul Constanta, Nicolae
Borza din Sălistea Sibiului. Redau aici o poezie a lui Constantin
Dragodan care circula la Aiud cu o frumoasă melodie:
Preot Nicolae Grebenea
202
Sitarii vin si-au înflorit castanii
În maiul trecătoarei tinereti,
Curând ca mâine-o să ne-ngroape anii
Sub viscol de regrete si tristeti.
Refren:
Îsi cerne-ncet zăpada,
În faldurile noptii, luna plină
Ascultă serenada
Ce-o inimă rănită ti-o închină.
O, vină la fereastră
Sub claruri vesperale
S-arunci o floare-albastră
Ca-n vremi medievale.
Refren:
Îsi cerne-ncet zăpada…
Şi o romantă cu o frumoasă melodie, de studentul Nicolae
Borza:
Romantă
Ne despărtim si totusi te iubesc
Îmi ard în gând frumoase amintiri
Trecutul vreau din nou să-l retrăiesc
Mă-ntorc în parcul primei întâlniri.
E parcul trist si frunze cad pe drum
În mine vise dragi se prăbusesc
Să strâng o clipă umbra ta de fum
Pe-alei uitate singur rătăcesc.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
203
Ne despărtim si totusi te iubesc
Trăiesc acuma cel din urmă dor
Din drumul tău as vrea să te opresc
Esti primul vis si ultimul fior.
Te văd cum treci prin palidul apus
Se-asterne înserarea peste noi
Mă uit, nu te mai văd, de-acum te-ai dus
Şi totusi te astept să vii-napoi.
Vlădoianu avea multe poezii si traducea foarte frumos din
Baudelaire.
Mai erau si altii care făceau încercări poetice. Crainic
obisnuia să-mi recite, când nu se putea altfel, noile sale creatii
sub dusul de la baie, unde stăteam vreo 40 de oameni 20-25 de
minute. De la Radu Gyr le aflam în celulă. Ca destindere la Aiud
jucam sah, vechea mea pasiune. La un concurs pe temnită de la
care n-am putut lipsi, am luat premiul întâi împreună cu un
admirabil inginer basarabean, tânărul Sergiu Marcoci, despre
care am auzit mai apoi că a murit de foame la Aiud.
Era un om excelent si promitea mult. Continuam cu
traducerea Mărturisirilor. Pe când tradusesem două cincimi,
Crainic le-a văzut si le-a lăudat mult, dar apoi, arătându-le lui
Radu Gyr, acesta îmi arătă un loc unde îmi spuse că am sărăcit
sensul si mă îndemnă să fiu mai atent si să nu mă grăbesc. Deci
nu era multumit de felul cum lucrasem. Am revenit asupra
câtorva locuri si am tinut cont de îndrumările date. Lucram cu
spor, nu oboseam usor. Rezistam la muncă lungă.
Câte un portret grafologic ce-l făceam între timp, ca
divertisment, îmi aducea uneori ca răsplată ceva hrană bună
dintr-un pachet nou sosit. Într-o zi după-masă, între cei cu
pachete a fost si Mircea Vulcănescu. Detinutii trebuiau descuiati
Preot Nicolae Grebenea
204
să meargă să-si ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului
întrebă pe un altul:
- Care Vulcănescu? Răspunsul:
- Criminalul!
După ce si-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă
chemă să gust ceva din pachet si-mi spuse:
- Ai auzit cum m-a strigat? Criminalul.
Omul de o blândete deosebită si de o omenie îngerească
era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentintă:
criminal de război. În ce situatie ingrată ne găseam amândoi si
mai toti detinutii politici de la Aiud si din alte locuri din tară…
În acest an 1948, alungat fiind regele din tară, comunistii
nostri au dat cele mai severe legi pentru întărirea lor deplină la
putere: la 11 iunie au nationalizat în chipul cel mai radical
întreprinderile, luând până si morile mici si pivele din mâna
oamenilor. Aici se vede spiritul iudaic excesiv si nemăsurat.
Legea învătământului prevedea excluderea religiei din scoală,
toate întăreau pozitiile comuniste si restrângeau tot mai mult
libertătile si drepturile poporului român.
În octombrie 1948 s-a dat o lovitură puternică si Bisericii
unite sau greco-catolice. Desfiintarea ei, interzicerea functionării
ei ca o confesiune independentă si trecerea ei la Biserica
Ortodoxă.
Lucrul s-a făcut cu mari convulsii si asupriri ce au rănit
adânc poporul român. Legăturile cu Apusul erau de acum rupte
total. Pe lângă o multime de preoti ortodocsi arestati ca opozanti
sau indezirabili, sau pentru niste păreri ce exprimau duhul
credintei ortodoxe, a venit acum rândul preotilor greco-catolici
ca să înfunde puscăriile, pentru că nu voiau să devină ortodocsi
cu sila. Teroarea se întindea în tară si efectele ei se vedeau si la
Aiud. Hrana slabă dobora pe rând pe unii detinuti politici mai
bătrâni. Cădeau jos din picioare la plimbare, erau dusi în celule,
li se da jumătate de litru de lapte, dar în 2-3 zile erau gata. Se
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
205
stia: a ajuns la lapte, moartea e lângă el. Căci, în acest timp, în a
doua jumătate a lui 1948, nu li se mai dădea lapte bolnavilor, ci
numai muribunzilor. Între cei dintâi căzuti la plimbare în toamna
lui 1948 a fost Constantin Busilă, ministru antonescian din
Piatra-Neamt.
Cei morti erau băgati într-o ladă de brad si cărati la cimitir.
Pe câtiva i-am condus si eu si le-am cântat prohodul ca dascăl.
Mai târziu s-a interzis orice slujire funerară. Mortii, câte doi-trei
deodată în car, erau dusi grăbit la cimitir, îngropati fără cruce si
fără vreun semn după care să se poată afla identitatea lor.
Fenomenul era impresionant: rând pe rând la plimbare cădeau
jos cei bătrâni, slăbiti si lihniti de foame.
Era o durere tăcută fără imprecatii împotriva celor ce
provocau aceste dureroase ucideri. Fiecare îsi astepta rândul.
Urările la zile festive sau la zile onomastice nu mai puteau fi
„La multi ani!”- ar fi fost de prost gust - ci „Vă urăm dacă e
posibil iesirea de aici si încă vreo câtiva ani buni.” Pe un ungur,
bărbat tânăr, tată cu sotie si doi copilasi, de alături, mergând să-l
văd ca să-i dau câteva cuvinte de mângâiere, l-am găsit
mestecând bucata de săpun ce o avea în cameră. Zadarnic
încercam să îl opresc. Foamea îl rodea prea mult. Mâncă toată
bucata si peste noapte muri. Dar cei din cameră nu-l anuntară
dimineata ca mort, ca să-i poată lua turtoiul si terciul ce se dădea
dimineata la dejun.
Terciul, făcut din faină de porumb fiartă în apă si îndulcită
cu 8 g de zahăr pentru un detinut, din portia de 250 de grame pe
lună, cum era si uleiul, se părea că e atât de bun încât unii ofiteri
ce comandaseră osti se mirau cât e de bun si spuneau că ar trebui
să se introducă în dejunul trupei; într-atât dădea foamea gust
terciului pe care numai oamenii cei mai săraci si numai
câteodată îl iau dimineata la dejun.
Preot Nicolae Grebenea
206
TINERI LEGIONARI ARESTAŢI ÎN 1948
Stăpâni acum pe putere prin înlăturarea adversarilor în
frunte cu regele, comunistii au emis o serie de legi ca să le
asigure succesul: legea cultelor, a instructiunii publice,
nationalizarea întreprinderilor, reforma monetară, proclamarea
tării ca republică populară si altele.
Scurta convietuire asa-zis pasnică dintre ei si legionari,
stabilită printr-o conventie din 1946, încetă. Comunistii erau
tari, toate partidele politice ale tării erau interzise. Era un partid
unic: cel comunist, singurul admis. Deci, fiind tari, puteau acum
să atace si să distrugă pe legionari. Conventia, se vede, a fost
necesară numai până s-au organizat, perioadă efemeră de liniste.
Fără vreo provocare legionară, ei au rupt conventia si au început
arestările de tot felul: intelectuali, tărani si muncitori, studenti si
elevi, băieti si fete. Toti cu o furie deosebită au fost arestati si
bătuti. Bătăile erau la Interne, în capitalele de judet. Ele erau
crunte, mai înainte de a începe ancheta. Metoda era să te ia întro
serie de lovituri, de nu mai stiai de tine - „Ca să-i încălzim”,
spuneau ei - si apoi strigau: „Spune!”
Anchetele tineau zi si noapte. Unele au tinut câteva zile,
altele câteva săptămâni, iar altele câteva luni, chiar si 8 luni. Era
înspăimântător si cu totul neomenesc. Arestările au început deja
în mai 1948, ca studentii si elevii să n-aibă cum să-si ia
examenele, si-au continuat apoi mereu. Cel ce organiza
anchetele era ministrul de interne, Teohari Georgescu, evreu,
ajutat de o seamă de evrei de alti la Ministerul de Interne, între
care Dulgheru era colaboratorul lui principal.
Excesele lor au rămas de pomină. Bineînteles că au găsit si
români excesivi si inconstienti, cozi de topor, care au uitat că au
de-a face cu oameni, si au trecut la atitudini bestiale.
Arestările ce se făceau acum nu erau pentru activitate
contrară Partidului Comunist, ci simpla calitate de legionar era
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
207
suficientă pentru a fi arestat. Unii actionaseră, e drept, dar altii
n-au activat după 1946, erau ridicati toti de-a valma, pentru că
Partidul Comunist voia să dispară orice opozitie, nu numai în
manifestare, ci si în felul de a gândi si de a concepe lumea.
Toti trebuiau adusi la unison, si unii considerau că a fost o
mare greseală si chiar o crimă faptul de a fi gândit altfel decât
gândesc comunistii. Ei erau atât de înfumurati, atât de
încrezători în ei însisi, încât lumea parcă începea de la ei.
Pretindeau că dezvoltarea stiintei confirmă justetea doctrinei si
vederilor lor si deci toti ceilalti se găsesc în eroare si dacă
activează contra comunistilor sunt în contratimp.
Proclamau noul si urma de la sine că ceea ce era vechi era
îndoielnic sau chiar rău. Uitau că în Rusia se făcea o experientă
tragică în aplicarea unei doctrine politice neverificate si care
încă nu reusise, desi se aplica fără vreo opozitie a unor partide si
a constat până acum numai din sperante si promisiuni.
Totusi ei o luau ca pe cel mai sigur lucru si militau pentru
el cu o înversunare nemaipomenită. Uitaseră sau nu voiau să
vadă că fizica atomică ce se dezvoltase atât de mult în secolul
nostru nu numai că nu-i confirmă, dar venea cu dovezi
irefutabile si peremptoriu că în lume nu există numai materia, ci
si spiritul, că spiritul e superior materiei. Ea aducea dovezi
precise despre existenta lui Dumnezeu; totusi comunistii o
tăgăduiau si combăteau religia ca nefondată si chiar păgubitoare.
Dictonul lui Marx: „Religia e opiul popoarelor” era pe
buzele tuturor. Afirmau că materia e singura realitate, iar în ce
priveste viata erau evolutionisti. Şi desi puteau sti că un tăran
rus i-a pus în încurcătură pe 92 de savanti rusi ce erau la un
congres stiintific cu următoarea întrebare: „Dacă nu există
Dumnezeu cum există oaia? Voi spuneti că viata s-a dezvoltat
treptat, trecând de la simplu la compus, de la nevertebrat la
vertebrat, că în lupta pentru existentă, pentru spatiu, animalele
cele mai bine înzestrate au rezistat iar cele slab înzestrate au
Preot Nicolae Grebenea
208
dispărut. Iată oaia e slab înzestrată. Ea fată un singur miel, rar
doi, si are dusmani puternici: lupul care fată cinci cătei si chiar
mai multi: ursul, leul, leopardul, vulpea, vulturul. Cum există
deci oaia dacă nu există Dumnezeu? Căci numai târziu a fost
îmblânzită si protejată de om”. Ei mergeau înainte ca si când
cele ce afirmau erau deja dovezi dovedite. Nimeni n-a mers
înainte cu ochii închisi ca acesti oameni. Tăgăduiau evidenta.
Mii de oameni intrau acum în temnită. Culegerea lor se
făcea cu violentă. Numai rareori s-a folosit subterfugiul: „Mergi
până la noi, e nevoie de o declaratie numai. Se va întoarce
acasă”.
Dar nu luau numai legionari, ci si alti oameni. Orice
denunt, oricât de neîntemeiat, devenea motivul unei arestări. O
spaimă a intrat în toti.
Cunoscându-i pe multi dintre cei nou veniti, cunoastere ce
s-a făcut în decurs de mai multi ani, eram impresionat de
calitatea lor deosebită. Erau unii tineri născuti în anii 1922-1924,
toti exceptionali, buni, seriosi, blânzi, îndatoritori, amabili, bine
pregătiti, cu studii universitare, unii cu două licente, plini de bun
simt si de omenie. Erau superiori celor veniti în 1941-l943. Mă
bucuram enorm privindu-i. Mă rugam lui Dumnezeu si-i
multumeam uneori cu lacrimi, spunând: „Ah, Doamne, îti
multumesc din adâncul sufletului pentru acesti tineri
exceptionali... E oare cu putintă să răsară în mijlocul neamului
nostru niste tineri atât de minunati? Ei sunt rodul darurilor Tale.
Fii proslăvit în veci”.
În cursul verii au venit si câtiva tineri studenti din Partidul
Liberal si unii din Partidul National Ţărănesc. Erau încă vioi,
plini de sănătate si de sperantă. Nimeni dintre ei nu bănuia că
stăpânirea comunistă se va întinde peste tara pe o perioadă atât
de lungă.
Stalin comunicase lumii următoarele: „Am luat toate
măsurile pentru 20 de ani. Nici o schimbare importantă nu se
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
209
produce în lume în acest interval”. Unii stiau de această
înspăimântătoare declaratie pentru cei ce se aflau sub cizma
sovietică, dar foarte putini o puteau crede.
Mai toti speram într-o interventie americană. Speram că ne
vor salva americanii. Îi asteptam să vină. Discutând cu unii
generali, asupra perspectivelor de viitor, câtiva, plini de tristete,
au spus:
- Un război mare se pregăteste greu. Nu se cunosc în
istorie două războaie mari unul după altul. Trebuie să vină alte
generatii si să cugete a-l pregăti si a-l face. E probabil că noi
vom muri aici.
Era prea grozav să spună adevărul întreg. De aceea, au
spus „probabil”.
Preumblându-mă prin curte eram înfiorat văzând atâtea
mari personalităti ale tării plecând la plimbare, în calitate de
detinuti, obligati să spună gardianului: „Să trăiti!”. Erau noii
veniti, de la generali de armată la căpitani, profesori universitari,
medici, arhitecti, ingineri, avocati: directorul uzinelor Resita,
presedintele consiliului de administratie al Societătii Petrosani,
Ion Bujoi, si directorul general al Societătii Petrosani, Gheorghe
Bals, functionari superiori, învătători, câtiva tărani etc., „crema”
societătii românesti. Cât de nestatornice sunt măririle omenesti...
Cât de trecătoare... mai schimbătoare decât visurile... cum spune
o cântare bisericească.
ISTRATE MICESCU
Dacă pentru unii termenul trecerii în cealaltă lume nu era
fixat, pentru altii, mai putini, acest termen trebuia grăbit. Nu era
permis să moară oricine în liniste, topit de foame, frig, mizerie si
asuprire. Unii trebuia să dispară mai curând. Cei „alesi” erau
indicati de sus. Şi metoda se găsea: unii erau luati, dusi cu
trenul, dar nu se stia unde au ajuns, se afla dar că nu au ajuns la
Preot Nicolae Grebenea
210
destinatie, că nu au ajuns nicăieri, si că nimeni nu mai stie nimic
de ei. Ei erau ucisi. Cum si unde? Taină. Destui au dispărut
astfel, căci numărul lor exact nu-l stie nimeni, dar li s-a pregătit
si la Aiud, deja în 1948, o moarte grăbită, iar în 1949 se va
pregăti aceasta tuturor. Astfel, generalul Topor, fostul sef al
jandarmeriei, a fost băgat iarna într-o cameră numai în cămasă si
chiloti si tinut în frig, cu ferestrele deschise două ore. Fireste că
o congestie pulmonară l-a dus repede la moarte. Acesta nu a fost
singurul caz. Nu era voie să spui ce s-a întâmplat.
*
Mă plimbam prin curte cu colonelul Nicolae Evolceanu de
mai bine de o oră si discutam cu dânsul; îmi făcea mare plăcere,
când avocatul Chisălicercu, comandant legionar din Prahova,
veni la mine si-mi spuse:
- Vino sus, la etajul I, a venit Istrate Micescu, vino să-l
vezi.
Istrate Micescu era cel mai mare avocat al tării si seful
tuturor barourilor din tară, era celebru.
- Mergem, domnule colonel? l-am întrebat pe colonelul
Evolceanu.
- Da. Merg si eu.
Am intrat în cameră. În mijlocul câtorva avocati ofiteri,
printre care si generalul Aldea, fost ministru în noile formatii de
după Antonescu, se afla un bărbat înalt cu părul cărunt ce stătea
astfel pe capul lui, încât aveai impresia că sunt două cornite. Cu
fata usor pătrată, cu ochii vii: era Micescu. I-am fost prezentati;
colonelul Evolceanu si cu mine, si ne-am întins afectuos mâna.
L-am întrebat:
- Cum si când ati venit aici, maestre? si el ne-a răspuns:
- Eu la toate examenele ce le-am dat pentru studii am fost
întotdeauna primul. M-am luat după prostul de Robu si am dat si
un examen de prostologie: am iesit tot primul si la acest examen.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
211
Cum se zvonea că vin americanii, am fost îndemnat să formăm
un guvern ca să ne găsească gata când vor veni, si l-am format
eu, ca presedinte. Între noi era un informator, ne-a denuntat, si
iată-mă, acum sunt aici.
Şi cum fusese întrerupt de la un discurs, cei ce-l
ascultaseră i-au spus să continue.
- E discursul ce-l voi tine în curând la procesul ce se va
face comunistilor, a spus domnul Istrate Micescu. Şi a început
pledoaria.
Era ceva deosebit, inegalabil. Ceva de mare, foarte mare
maestru. Dar peste vreo cinci minute am plecat. M-a urmat si
colonelul Evolceanu. Eram uimit. Pe ce lume trăieste acest om?
N-as fi putut crede că la un astfel de om se poate găsi atâta
inconstientă. Era la un pas de moarte si el vorbea de procesul ce
o să-l facă comunistilor. Dar am plecat de lângă el, nu pentru că
prăpastia dintre realitate si visul acestui om era uriasă, ci pentru
că aveam impresia că niste emanatii necurate pleacă de la acest
om si mă murdăresc atingându-mă. Am continuat plimbarea cu
colonelul Evolceanu.
Nu stiu ce discutasem înainte si ce discutam acum, după
despărtirea atât de grăbită de Micescu. Dar ceea ce discutam
acum cu colonelul îmi făcea o mare plăcere si îmi producea si o
mare liniste. După despărtirea de colonelul Evolceanu m-am
grăbit să-i comunic domnului Mircea Vulcănescu impresia mea
si i-am spus:
- Am făcut cunostintă cu un om ce mi-a produs una dintre
cele mai frumoase impresii din viata mea. Mă bucur enorm că lam
cunoscut, discutia cu el a fost o încântare. Este colonelul
Evolceanu.
- E cumnatul meu, mi-a zis domnul Vulcănescu. E erou
national.
Nu m-a mirat. Frumusetea caracterului lui se arăta si în
discutiile ce le purta. Şi apoi cum putea rămâne afară acest erou
Preot Nicolae Grebenea
212
luminos si atât de distins si curat, când goana după cei curati era
atât de mare, iar cei evidentiati ca oameni alesi cum ar fi putut
scăpa? Se plătea un mare tribut de suferintă rusilor. Călăul Stalin
cerea noi si noi jertfe românesti iar cei ce conduceau le dădeau
fără ezitare si uneori cu supra-măsură.
Nu era crutat nimeni, nici cei ce aveau merite deosebite -
nationale sau stiintifice. Toti trebuiau să intre la apă.
În Transilvania îi culegeau cu furie ungurii, în Vechiul
Regat, evreii si românii inconstienti. Distinsul si marele profesor
Zenovie Pâclisanu, specialist în istorie, si mai ales în istoria
Transilvaniei, cel ce în 1946 a introdus lui Tătărescu
documentatia la Congresul de pace de la Paris, a trebuit să
plătească si el acest tribut. A venit la Aiud din răzbunarea
mârsavă a ungurilor. Şi altii, si altii ca el.
Dacă vreunul arăta că vreodată, într-o ocazie, a ajutat pe
comunisti, i-a iertat de o greseală, etc., comunistii spuneau cu
cinism:
- Pentru ce ne-ai făcut bine, îti multumim, iar pentru ce te
acuzăm acum te băgăm în puscărie, căci ai împiedicat progresul
gândirii socialiste si ideologiei noastre prin activitatea si
gândirea dumitale.
La observatia:
- Dumneavoastră ati avut conditii mai bune în temnită
decât ne dati nouă, detinutilor politici, ei răspundeau:
- Nu v-am adus ca să vă crestem. Noi nu suntem atât de
prosti ca să vă dăm conditii să vă cultivati si apoi să luptati
contra noastră. Nu! Suntem mai destepti ca cei dinaintea noastră.
Vă tinem strâns. Sunteti vinovati si dacă muriti asta-i plata
greselilor voastre. Asta e! adăugau ei cu un cinism necamuflat.
Istrate Micescu s-a îmbolnăvit curând de prostată. I s-a
propus operatie la Aiud în temnită. A refuzat. A cerut operatie la
Bucuresti. I s-a refuzat. Într-o jumătate de an de la venirea lui a
pregătit o operă juridică pe paragrafe: „Ontologia Juris”. Cei ce
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
213
au auzit-o, căci n-a scris-o, au spus că era o capodoperă. Crainic,
cu care am vorbit mai târziu, era cu totul încântat de această
lucrare si era îndurerat că această capodoperă nu poate rămâne
viitorului.
VALERIU GAFENCU
Este numele foarte cunoscut al unui tânăr basarabean din
Soroca, absolvent al unui liceu militar. În 1942 l-am găsit la
Aiud. Frumos, înalt, cu ochi albastri plini de viată mi-a atras
atentia când l-am cunoscut. Smerit, cu preocupări spirituale
deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni, voia să rămână
pe o linie de onoare si a rămas tot timpul. Oriunde era ceva
deosebit si frumos de făcut era prezent. Era tânărul care pe zi ce
trecea stârnea admiratia tuturor. Erau în temnită si atitudini rele,
criticabile. Le stia. Era cu ochiul deschis, dar nu osândea pe
nimeni. Citea numai Biblia si cărti religioase. Era foarte
inteligent si prindea repede sensul just al textelor sfinte.
Convorbirile cu el erau o plăcere. L-am îndemnat să nu rupă
legătura cu literatura noastră si cu unele cărti stiintifice de
valoare, adică să citească si altceva decât literatură religioasă.
Dar el a refuzat. „Dacă am cele mai bune bucate, de ce să recurg
la surogate?” a spus el. „Dacă ceea ce citesc mă satisface deplin,
nu mai doresc nimic altceva. Dumnezeu se găseste oriunde, dar
mai ales în revelatia Sa scrisă, în Biblie. Aici avem privilegiul
să-l căutăm pe El. Afară, de vom ajunge, vom mai vedea”. Şi
mergea înainte pe drumul lui. La distrugerea canalului din
interiorul temnitei a lucrat în echipă cu mine. În pauze, când ne
odihneam, eram încântat privind pe acest tânăr atât de frumos,
bine făcut, ca un brad, cu fruntea lată, ochii senini si preocupări
atât de frumoase.
După 1948 a fost luat de la Aiud. Nu stiu unde l-au dus. A
trecut prin Jilava. A încântat pe toti care l-au cunoscut. Străinii
Preot Nicolae Grebenea
214
care l-au cunoscut, adică nelegionarii, evreii sau altii, vorbeau
de el ca de un sfânt. A murit, dar nu stiu unde. Poate la Pitesti, în
flăcările si marile patimi ale reeducării pe care criminalul
Nicolski o aplica studentilor nostri. Rămâne un nume pe care cei
ce l-au cunoscut îl vor pomeni cu veneratie. Şi acum parfumul
minunat al întâlnirilor cu acest tânăr mai stăruie în inima mea.
Mai retin doi din prietenii lui Gafencu la Aiud: Marin Naidin si
Nicolae Mazăre, ambii eminenti, admirabili, cuceritori,
exceptionali. Nu stiu dacă au mai scăpat după marele „foc” în
care au ars în anul 1949 si începutul lui 1950, an în care au murit
mii de detinuti la Aiud si în alte lagăre si temnite ale tării.
Nicolae Mazăre, originar din Vălenii de Munte, era elev
cu opt clase terminate, dar cu o tendintă de studiu deosebită.
Avea un mare talent la limbi. Învătase franceza, germana, dar si
bulgara si chiar jargonul tigănesc. Era tipul cercetătorului
stiintific, dar si cu preocupări religioase accentuate. Străinii care
l-au cunoscut l-au numit „cel mai politicos dintre tineri”, căci
din cei mai în vârstă cel mai politicos era considerat poetul Radu
Gyr. Gafencu a mai avut si alti doi prieteni de care era
nedespărtit, dar ale căror nume, oricât le caut în memorie, acum
îmi scapă. Da! Iată unul: Virgil Maxim, elev de clasa a VIII-a.
Frumos, bine dezvoltat, mai înalt ca Mazăre si Naidim, fata
prosperă, meditativ, prin inteligentă, bun simt si prin tinuta lui
stârnea admiratia tuturor. Naidim era credincios, smerit, tăcut,
pe linie înaltă: un sfânt între oameni.
PREOCUPĂRI PERSONALE
Am continuat cu înfrigurare traducerea Mărturisirilor
Fericitului Augustin, si prin septembrie 1948 era gata. Cartea
plăcea. Augustin unea talentul literar cu preocuparea si meditatia
filosofică. Şi apoi aventurile vietii lui sunt prezentate cu o
sinceritate cuceritoare si plină de duiosie. E o carte foarte
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
215
plăcută, chiar fermecătoare, si bună pentru oricine, dar mai ales
pentru cei din temnită
M-am dus cu manuscrisul la Radu Gyr, care fusese
conferentiar universitar la Bucuresti, la franceză si română.
Aveam oarecare teamă că voi fi aspru cenzurat. Dar nu: el a
găsit că am reusit mai bine cu restul traducerii si s-a declarat
multumit. Nu stiu, din politete si ca să nu mă supere sau pentru
că într-adevăr a considerat că am lucrat multumitor. După ce
manuscrisul a fost câteva zile la Radu Gyr si a făcut
consideratiile de mai sus, l-am luat si l-am dat doctorului Ută
spre a-l da cui va crede de cuviintă despre lectură.
Dar în finele lui noiembrie regimul s-a înrăutătit brusc.
Toate cărtile si caietele s-au luat. Nimeni nu mai avea voie să
aibă hârtie, cerneală, creion si nici o unealtă de scris. Pe mine mau
mutat din celular în Zarcă. Pe Ută nu l-am mai întâlnit
niciodată. Nu stiu dacă a putut salva manuscrisul. Ştiam că avea
unele legături cu cineva de afară, dar nu stiu dacă la îngreunarea
situatiei a mai putut face ceva. Târziu, în anii de eliberare, am
auzit că s-a eliberat si Ută, că s-a însurat si e la Bucuresti, dar nu
i-am aflat adresa si n-am putut lua nici o legătură cu el. Am mai
aflat doar că a murit. Soarta manuscrisului e încă necunoscută.
Probabil că el a fost ars de administratia temnitei. Căci noii
barbari, comunistii, au dat ordin să se distrugă peste tot în tară
toate cărtile cu continut religios, regalist, nationalist, afară de
cărtile de cult.
S-au distrus astfel milioane de cărti în tară. Am aflat acum,
după ce m-am asezat în Piatra Neamt, că numai de la un bibliofil
s-au ars 12.000 de volume, toate legate în piele unele rare si de
cea mai mare valoare. Cei ce făceau curătirea, în loc să trieze
cărtile, în unele locuri le-au ars pe toate, căci erau niste
semidocti si chiar analfabeti. La Piatra Neamt s-a distrus si
celebrul laborator Vorel, poate unic în Europa, ce avea o
vechime de 120 de ani si o corespondentă pentru plante cu
Preot Nicolae Grebenea
216
câteva sute de localităti din lume.
Pe lângă traducere mă pasiona portretul grafologic si
lucram în această directie. Este interesant cum caracterul omului
se poate observa atât de bine în scris. Am făcut în total peste 120
de portrete grafologice. La început aveam unele îndoieli în ceea
ce priveste valoarea grafologiei, dar pe măsură ce înaintam, miam
câstigat tot mai mult încrederea în ea.
PE GOLGOTA
Cu sfârsitul lui noiembrie 1948 regimul la Aiud s-a
înrăutătit brusc. Comunistii străini evrei si unguri ceruseră, lucru
ce l-am aflat mai târziu, uciderea a 30.000 de români, spre a
instala în tară teroarea si ca să poată aplica programul lor de
reforme revolutionare. Dar s-au izbit la început de împotrivirea
lui Lucretiu Pătrăscanu si apoi a „gloatei”- cum spuneau ei- lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Atunci au spus: „Avem putinta sa-i reeducăm, în temnite,
ca să împărtăsească ideile noastre” si au recurs la arestări cu
nemiluita. Toate temnitele erau arhipline. Dar în martie au
arestat pe Pătrăscanu si pe prietenii lui, evrei mai ales, toti cu
doctorate în străinătate. Deci nu mai exista opozitia acestora.
Atunci au hotărât: „Ce să mai asteptăm reeducarea? Bătrânii nu
se pot reeduca. Hai să-i ucidem cu foamea!” si au instalat un
regim de cruntă înfometare si asuprire. La ferestre au pus
paravane din lemn ca să nu pătrundă lumina soarelui, plimbările
s-au redus simtitor iar masa a devenit catastrofală: 600 de calorii
pe zi la un detinut. Foamea a început să muste din noi. Era ceva
îngrozitor.
O simteam cu toate fibrele corpului. O simteam nu numai
cu stomacul, ci cu creierul si cu toată fiinta. Sunt dureri si dureri.
Dureri ce vin din boală sau din chinuri sufletesti, din dorul după
ceva ce nu poate fi împlinit, cum a fost la cei din străinătate
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
217
dorul de tară, nostalgia patriei si a locurilor natale. Dar acestea
cu rare exceptii pot fi depăsite. Dar există si durerea foamei. E
cruntă. Simti cum zi de zi te topesti. Puterile scad mereu, te
stingi lent ca o lumânare ce s-a consumat. Stai jos, nu mai poti
iesi regulat la plimbare si mai târziu nu mai poti iesi deloc. Şi
apoi nu mai poti mânca putina mâncare ce ti se dă si,
nemairidicându-te, într-o zi închizi ochii. Căutam economia
fortelor. Evitam tot ce ar putea slăbi cât de putin organismul.
Nici o povestire despre mese bogate si petreceri. Nimic ce ar
zdruncina echilibrul psihic. N-am admis să ne plângem că vom
muri. Nu! Trebuie să privim moartea eroic, frumos, în picioare,
ca pe ceva inevitabil, ca pe un destin implacabil impus de altii.
Trebuie să fim veseli, senini si blânzi, fără ură, fără blesteme la
adresa asupritorilor, să depăsim ideea de răzbunare în ipoteza
unei salvări, să ne ridicăm deasupra mizeriei în care putrezim, să
fim oameni după chipul lui Dumnezeu. Am cerut partenerilor de
celulă să nu povestim decât lucruri frumoase, vesele, senine,
curate. Să spunem si glume numai din acelea care nu murdăresc
nici imaginatia, nici mintea, nici sensibilitatea noastră.
Controversele în discutii erau oprite. Să nu slăbească capitalul
de rezistentă. Totul era bine măsurat. Pentru liniste si ajutor de
sus, rugăciunea în taină, fiecare singur.
E interzisă public, să o facem deci discret, ca să nu trezim
furia celor ce ne pândesc la vizetă. De ni se cere să renuntăm la
ea, să respingem cu hotărâre cererea. De suntem bătuti, cum s-a
întâmplat uneori fiindcă ne rugam, să primim bătaia cu răbdare,
resemnare, liniste.
De ni se cere să renuntăm la orice dezbateri si preocupări
politice, să primim imediat cererea. Dar de ni se cere să nu dăm
nici un ajutor spiritual vreunui detinut ce are nevoie de el, să
respingem interventia aceasta cu hotărâre. După ce ni s-a luat
totul, măcar putinta de a face putintel bine să o păstrăm. Acesta
e dreptul nostru la care nu trebuie să renunte nici un detinut.
Preot Nicolae Grebenea
218
Acum, când unii mor sub ochii nostri, acum nevoile de ajutor
spiritual sunt mai simtite. Acum acest drept al nostru are prilejul
să se manifeste. Nu numai un cuvânt de mângâiere, ci uneori în
cumplita asuprire si un zâmbet adresat cuiva ce are nevoie de el
are importanta lui. Important e să nu ne pierdem veselia,
bucuria, încrederea, zâmbetul senin. Cei ce ne văd astfel se vor
îmbărbăta. Şi asta e mult, Căci în împrejurări grele acestea sunt
ca o fortă ce se transmit celui care te priveste. Şi fiecare are
trebuintă de ajutorul celuilalt. Aceste stări trebuie să fie firesti,
nu impuse de noi ca o poză, ci să rezulte din starea noastră
interioară ca o manifestare firească a ei. Am avut prilejul să trec
pe la jumătatea lui 1949 pe la toate cele 30 de celule de la etajul
de sus din Zarcă. Mi-a venit rândul să duc hârdăul cu ciorbă de
la amiază împreună cu colonelul de stat major, Constantin
Ciobanu, originar din Roman. Un ofiter distins si cult, cu un
înalt simt al demnitătii. Erau câte 4-5 în celule. Scenele au fost
cutremurătoare. M-au zguduit profund. Locatarii erau generali,
colonei, fosti ministri, profesori universitari, preoti, etc.
Ciubărul îl opream în fata celulei. Detinuti livizi ieseau cu
gamelele să-si ia portia. Dar în fata ciubărului parcă toti erau
hipnotizati. Ciubărul exercita asupra lor o puternică vrajă, toti
alergau să întindă gamela îndată ce detinutul de drept comun
scotea polonicul din ciubăr, ca nu cumva câteva picături să se
prelingă si să cadă înapoi în ciubăr. Foamea îi înnebunea. Era
ceva fantastic si umilitor.
Cât de mult te schimbă foamea! Să ne amintim de triburile
sălbatice ce năvăleau împinse de foame si de alte triburi peste
populatiile statornice ce lucrau pământul, cum răpeau totul si
ucideau…
Cele ce văzusem mi-au adus aminte de niste versuri ale lui
Arghezi, care si el fusese detinut un an si jumătate. Detinutii
„Livizi ca strigoii si sui/ Strâmbati de la umăr din sold si picior/
În blidul fierbinte cu aburi gălbui/ Îsi duc parcă sângele lor”.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
219
Într-adevăr, aici o lingură de zeamă pierdută era o pierdere
a vietii, o pierdere a unei părticele a vietii tale. Zguduit si trist
m-am întors în celulă. Tabloul ce-l văzusem parcă nu era de pe
pământ, ci din iad. Oameni chinuiti în încordarea ultimă de a se
salva cu câteva picături de ciorbă. Am descris jalnicul si
umilitorul tablou colegilor de cameră. Era acolo Mircea Nicolau,
un tânăr din Bucuresti, profesor de filosofie. Mai era un tânăr
student bănătean de curând arestat, colonelul Ciobanu si eu. Am
propus si, imediat, chiar cu însufletire, toti am fost de acord: noi
nu trebuie să ne arătăm dominati de foame. Noi trebuie să
învingem interior foamea. Flămânzi ca toti ceilalti, să o
reprimăm, să stăm deasupra ei ca si când nu am avea-o. De
aceea nu trebuie să ne grăbim la iesire pe coridor si să întindem
gamela. Chiar dacă pierdem câteva linguri de zeamă. Şi asa am
făcut.
Militianul, un ungur, striga:
- Da' haideti mai iute! Ce, vreti să vă trimitem trăsura?...
După o jumătate de an de astfel de regim, detinutii au
început să moară pe capete. Unul câte unul. Mai întâi cei mai
bătrâni. Vârsta lor nu permitea o astfel de încordare. Fenomenul
mortii se manifesta astfel: începea o umflare a picioarelor care
crestea treptat, începea să se umfle si burta, si fata, de parcă erai
pompat cu aer. Era distrofia, edemul. Inima, slăbită,
neputincioasă, nu mai putea pompa apa din tesuturi si asa se
producea moartea. Nu stiu numărul mortilor din Aiud din acest
timp. Probabil din 5.000 au dat ortul popii jumătate din ei. În
anul 1950 au început să dea un regim special celor umflati si
unii au mai putut fi salvati. Doctorul oficial făcea dese vizite să
vadă starea sanitară a detinutilor. Cred că în aprilie-mai toti erau
umflati sau cu semne de umflare. În iunie au început să mi se
umfle si mie picioarele. Dar nu m-au băgat în regimul celor
umflati, pentru care se făcea încercarea de a fi salvati ci,
considerându-se oficial de la Bucuresti că au murit destui, a
Preot Nicolae Grebenea
220
început la Aiud o îmbunătătire a regimului alimentar pentru toti
detinutii. Îmbunătătirea era usoară, dar totusi suficientă pentru a
opri procesul de umflare a detinutilor si a produce lent revenirea.
Cei cu regim erau mentinuti la regim, căci cu această masă
generală nu si-ar fi putut reveni. Scăzu si asuprirea. Iesirile la
plimbare pentru aer si destindere deveniră normale, adică
zilnice. Ne vedeam unii pe altii. Puteam afla cine s-a stins. Erau
mai ales bătrâni, dar erau si tineri. Moartea i-a luat de-a valma
după criteriile ei necunoscute.
Concluzia înfometării la Aiud: prăpăd. Jumătate morti,
cealaltă jumătate foarte slăbită si cu puterile reduse. Am aflat că
si în alte locuri regimul fusese aspru în acest timp, dar nu de
proportiile celui de la Aiud.
La Pitesti, unde erau studenti, am aflat că s-a aplicat din
decembrie 1949 metoda lui Macarenco pentru spălarea
creierului. Ceva atât de josnic, de oribil, de îngrozitor si de
criminal, că depăseste chiar Inchizitia. Dar despre aceasta voi
vorbi altădată.
În decembrie 1948 am scris acasă ultima carte postală. Şi
pe urmă n-am mai scris si n-am mai primit nici o scrisoare pe tot
parcursul anilor, până la eliberarea mea din 1964.
Nimeni nu trebuia să mai stie de noi; eram ca niste morti
pentru toti. Ca să lovească în familia mea, prin noiembrie 1948
mi-au trimis hainele civile acasă fără vreo comunicare specială.
Sotia a crezut că am murit si a cerut primăriei orasului Aiud să-i
spună unde e mormântul meu. I s-a răspuns să se adreseze
Penitenciarului Aiud. Şi ea a trimis o cerere la penitenciar.
Ca răspuns la cerere mi s-a dat o carte postală ca să scriu
că sunt viu, dar nimic altceva. Dar eu am adăugat si câteva
cuvinte de afectiune pentru familia mea. Căci mi se părea grozav
să trimit o scrisoare pe un ton atât de rece. Ofiterul ce mi-a dat
cartea postală mi-a spus:
- Ai călcat cuvântul nostru, nu stiu dacă vom putea trimite
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
221
scrisoarea. Şi n-au trimis-o, lucru ce l-am aflat mai târziu.
Familia n-a primit-o, mă credea mort si n-avea nici
consolarea să stie unde e mormântul ca să depună o lacrimă pe
el. Lipsa de corespondentă cu familia a constituit o mare durere
atât pentru detinuti cât si pentru familiile lor. Unii erau
îndrăgostiti si nici nu si-au putut lua rămas bun de la logodnicile
lor, desi ar fi vrut să le spună un cuvânt că sunt statornici în
dragostea lor sau să-si ia adio, căci viata lor nu mai e sigură.
Altii si-aduceau aminte de clipele frumoase petrecute în bratele
sotiilor lor si ar fi vrut să le spună un cuvânt de îndemn, de
multumire, de sperantă, de adio, dacă nu mai întrezăreau
eliberarea. Unii voiau să spună cuvântul lor ultim: testamentul
lor. Dar nimeni nu-si mai putea împlini aceste dorinte. Noi nu
mai eram niste oameni, ci un număr în registrele penitenciarelor.
Dorul de familie era pentru multi o suferintă neîntreruptă. În ce
mă priveste, am încercat să refuz orice dorintă după cei de acasă.
Trebuia să rămân în mintea lor că sunt mort. Iar eu nu trebuia să
împrospătez prin amintire parfumul clipelor frumoase petrecute
împreună. Regretul ar fi fost prea mare, căci sunt un sentimental
si inima bate puternic la amintirea oricăror cuvinte sau clipe
frumoase ce le-am trăit. Starea de dorintă după scrisori de acasă
a descris-o frumos poetul Radu Gyr în poezia:
Scrisori nescrise
Viata noastră ascunde adese
Într-un biet colt de paradis
Scrisori ce nu ne-au fost trimise
De-o mână care nu le-a scris.
Nu stim ce-am vrea pe foi să fie
Ce cânt de dragoste nescris;
Dar mâna care nu ne scrie
Preot Nicolae Grebenea
222
O legănăm mereu în vis.
Iar frazele ce n-or să vină
Prin asteptări mai scumpe ni-s
Şi mâna ce ne-a scris lumină
În piept ni-e floare de cais.
Şi-asa tot stând în usi deschise
Pândim cu-n dor nicicând ucis
Scrisori ce nu ne-au fost trimise
De-o mână care nu le-a scris.
DE CE ATÂTEA ARESTĂRI ÎN ROMÂNIA?
Incontestabil că în România în timpul guvernării
comuniste a avut loc un număr enorm de arestări. Proportional
cu numărul de locuitori, comparativ cu celelalte tări comuniste
din spatiu est-european, consider, desi nu am date sigure despre
celelalte state, că am avut cel mai mare număr de arestări si de
morti în temnite, la interne, la canal, în minele de plumb: Baia
Sprie, Nistru, Cavnic, în toate locurile de chin, în care intră si
Delta Dunării si asa-numitul D.O., domiciliul obligatoriu.
Nu avem o evidentă a lor încă si nu stiu dacă o vom avea
vreodată, ca să arate exact ce a fost. Autoritătilor de acum din
decembrie 1990 nu le convine încă să arate tot dezastrul care a
fost si usurinta cu care a fost privită această problemă de
guvernantii nostri comunisti. De bună seamă ei nu erau liberi, ci
mai ales la început cei de sus erau într-o strictă supraveghere din
partea sovieticilor.
Libertatea în aprecieri era minimă, căci un grup mare,
enorm probabil, de peste 5.000 de consilieri sovietici, dirijau
toate.
E greu să lucrezi cu niste străini ce se erijează în situatia
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
223
de suprapusi, stăpâni, peste tine, numiti frumos „consilieri”,
când ei sunt dictatori. Dar dacă Tito, seful unui stat comunist, cu
populatie de origine slavă, când a rupt legătura cu Stalin, voind
el să conducă Iugoslavia în 1948, a expediat peste granită 5.000
de consilieri sovietici si 5.000 de soldati, atunci trebuie să
presupunem că România, insulă latină între slavi, a fost mult
mai puternic supravegheată si numărul agentilor sovietici mult
mai mare decât în Iugoslavia.
Stalin a lansat principiul „Vigilentă si neîncredere”,
principiu ce răstoarnă orice logică si preface societatea într-un
iad: fiecare îl supraveghează pe celălalt, fiecare se teme de
celălalt, toti se tem de toti. E ceva diavolesc. A scăpat cineva un
cuvânt împotriva doctrinei sau vreunui potentat comunist, poate
fi în curând arestat, si chiar dacă nu va fi arestat trăieste cu
teamă că-l asteaptă arestarea.
Cât de mult au fost supravegheati ministrii comunisti la
început, putem deduce din cele ce urmează. A venit în temnită
inginerul Stelian Ionescu. Sotia lui era verisoară primară cu
doamna Bagdazar, ministrul sănătătii după moartea bărbatului
ei. Eu l-am întrebat:
- În ce raporturi era sotia dumitale cu verisoara ei, doamna
Bagdazar?
- Excelente, dar nu putea să se întâlnească cu ea si să
vorbească decât la baie. Tot timpul era cu o rusoaică care nu o
pierdea din ochi, la servici, la plecare, la masă, acasă. Orice
discutie se făcea în fata ei.
Situatia doamnei Bagdazar era ca a tuturor ministrilor.
Atmosfera de spaimă se vede si din aceste lucruri istorisite de
Petre Pandrea, petrecute înainte de arestarea lui de la finele lui
1947.
Era o petrecere dansantă la Bucuresti unde erau prezenti
ministrii cu sotiile, era si corpul diplomatic străin. Era prezentă
si Ana Pauker, ministru, de externe, care se tinea în rezervă si nu
Preot Nicolae Grebenea
224
dansa. Un englez i-a spus lui Pandrea: „As dori să dansez cu
doamna Pauker, te rog fă-mi cunostintă cu ea.” Pandrea i-a
comunicat, dar ea a zis: Nu! Nicidecum, ce vreti să dau loc la
bănuieli? Mi-e frică… vezi că ministrul de interne e aici!”. Şi
ministrul de interne era tot evreu ca ea.
Spre a întelege starea de teroare ce au creat-o rusii la noi,
redau un caz:
În 1946 s-a încheiat primul contract comercial dintre noi si
rusi. O delegatie mare de specialisti, în frunte cu Gheorghiu Dej,
a plecat la Moscova. Pe drum le-a spus: „Eu nu mă pricep în
aceste probleme, dumneavoastră sunteti specialisti, apărati cum
stiti mai bine interesele patriei noastre.”
Convorbirile cu rusii au mers binisor si în fiecare seară se
publica rezultatul dezbaterilor, si într-o lună toate datele
contractului erau gata. Ai nostri l-au semnat si urma să semneze
si Stalin. Dar când s-au dus, Stalin le-a spus:
- Nu acela e contractul. Acela a fost pentru străinătate.
Acesta e contractul, a zis, arătând contractul făcut de el. Pe
acesta trebuie să-l semnati!
Când delegatia noastră s-a uitat peste el, s-a îngrozit. Era
atât de oneros, că nimeni nu a fost de acord să-l semneze. Toate
mărfurile care le luau de la noi erau cumpărate la un pret
derizoriu. Atunci ei au fost luati, li s-au pus niste ochelari la
ochi, au fost urcati câte unul într-o masină, i-au dus într-o
directie necunoscută, au fost închisi în masină si lăsati singuri.
După vreo nouă ore, cineva a deschis masina si se adresează
celui dinăuntru: „Mai esti tâmpit sau te-ai desteptat?
Semnează!” Dacă acesta refuza, era închis din nou. Erau ca în
mâna unor banditi, toti se temeau că nu vor mai ajunge acasă, că
nu vor mai vedea soarele. Până la urmă au semnat. Asa ceva nu
s-a mai cunoscut în relatiile dintre state. Şi atunci România
străbătea o perioadă de devalorizare a leului, de inflatie. Vedem
de aici ce catastrofal era pentru noi acest contract.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
225
Chemati la Moscova, ministrii, când auzeau, intrau în
panică - nimeni nu stia dacă se mai întoarce. Aceasta era
atmosfera, România apărea ca o tară ocupată iar ministrii ca
niste subjugati. Ei au fost pusi de rusi si executau ordinele lor. O
armată sovietică puternică a fost permanent în tară până în 1954
când s-a retras. La început un milion, apoi cel putin 400.000. În
acest timp rusii extrăgeau bogătiile tării si le duceau la ei acasă:
petrol, lemn, cereale, stofe, carne, minereuri etc.
Comunistii nu au găsit în rusi niste prieteni, cum au sperat,
ci niste dusmani ai lor si ai României, lacomi si agresivi.
Se putea guverna si altfel, sau din această situatie nu se
putea iesi?… Se putea, negresit, dar pentru aceasta trebuiau alti
oameni la guvernare. În aceste conditii trebuiau să refuze
guvernarea. Patriotismul îi obliga. Desigur, unii ar fi fost ucisi,
dar câti? Şi uciderile lor nu trebuiau să fie prea multe, căci
aceasta nu convenea rusilor. Se auzea în lume de crimele lor,
lucru ce ar fi oprit probabil răspândirea comunismului ca
doctrină salvatoare. Aceasta ar fi dus la trezirea popoarelor din
visul fericirii comuniste. Pusi de rusi, nealesi de poporul român,
ei au răspuns cu supunere la toate cererile rusilor. Pe măsură ce
erau mai docili, si cererile rusilor sporeau mereu. Şi când rusii
au văzut cât sunt de ascultători, au îndrăznit să ceară totul, adică
distrugerea României prin asa-numitul complex interstatal ce
urma să cuprindă 100.000 kilometri2 din teritoriul românesc,
30.000 kilometri2 din Bulgaria si 12.000 kilometri2 din
Basarabia, complex în care trebuia să lucreze muncitori de-a
valma din cele trei state. Atunci, în 1962, guvernantii nostri s-au
trezit si au spus un hotărât „Halt!” si Gheorghiu Dej a oprit o
teavă de aproape un metru diametru care ducea de 16 ani în
Rusia petrolul nostru. Trebuie să considerăm acest act istoric ca
unul de cea mai mare importantă politică si mai ales economică
pentru noi.
Dar această trezire a fost mult prea târzie si repara acum
Preot Nicolae Grebenea
226
mult prea putin. Marele rău se făcuse deja si aceasta cu
concursul slugarnic al guvernantilor nostri. Este adevărat că si ei
au avut o situatie ingrată. A sluji interesele poporului român
însemna a-i supăra pe rusi si a aruncati de la putere. Şi ei nu
voiau să o piardă. Aici trebuia mai multă fortă morală, mai
multă întelepciune si inteligentă, mai mult patriotism, mai multă
îndrăzneală si riscul mortii, acestea le-au lipsit. Şi rusii s-au
îngrijit ca cei care aveau aceste calităti să nu ajungă la putere, să
fie marginalizati pe linii moarte, sau să fie scosi din cadrul
social si băgati în temnite. De aceea tot ce era eroic si destept si
cu tendinte independente intra în temnită.
De la început rusii au cerut arestări în România. Şi văzând
că sunt ascultati au făcut noi si noi cereri pentru arestări. Mereu
veneau cu cereri, pe motivul că asa se asigură „construirea
societătii comuniste în România”. În fond, cu aceasta voiau
slăbirea si chiar distrugerea poporului român. S-au făcut atâtea
arestări si pentru că posturile cheie din Partidul Comunist de la
noi, până în 1956, după Revolutia din Ungaria, nu erau în
mâinile românilor ci în mâinile evreilor sau ale ungurilor, cărora
nu le păsa de suferintele poporului român. Fiindcă dintre ei nu
se făceau decât foarte putine arestări.
La evrei, dacă erau prinsi cu greseli, se striga: clementă,
fiindcă au suferit destul înainte. Dacă trebuia arestat un ungur se
striga: e ură de clasă. Numai dacă erau arestati românii nu era
ură de clasă. Pe de altă parte s-au făcut atâtea arestări si din
cauza inconstientei unor fruntasi comunisti români si
incapacitatea lor de a pricepe că prin atâtea arestări ei nu slujesc
comunismul, ci îl compromit, dar distrug neamul românesc. Sau
ivit prea multi delatori si informatori din multimile de jos.
S-a întărit cea mai puternică securitate din spatiul de sub
controlul rusilor, însă cauza principală si generatoare altor cauze
a fost intentia ascunsă si nemărturisită a rusilor de a slăbi
neamul românesc.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
227
Apăsarea lor cea mai mare a fost asupra României. Pot
spune că ei erau cu un picior pe piept si cu unul pe gâtul
României. A mai fost si un fanatism comunist la unii care au
luptat în ilegalitate, care socoteau că construirea comunismului
cere neapărat aceste jertfe si că e un act minunat si folositor
nouă si chiar lumii întregi. Astfel, Gheorghiu Dej a spus:
„Canalul a fost mormântul burgheziei române”, dar această
declaratie arată pe lângă un fanatism comunist si marele lui grad
de prostie si inconstientă, precum si lipsa lui de cultură.
Şi mai este o cauză. Pentru că au avut un trecut de luptă,
au ajuns în posturi mari multi semidocti, iar la promovarea în
locuri înalte nu se avea în vedere capacitatea, tăria si frumusetea
caracterului, nici eficienta actiunii, ci dacă esti membru de partid
sau dacă ai „origine sănătoasă”.
Ca să se înteleagă cu câtă usurintă se făceau arestările si
cât de putin conta omul si drepturile lui la niste oameni care
repetau mereu, ca niste papagali, cuvintele: „Omul e cel mai
mare capital”, redau următoarele:
Într-o zi la Aiud m-am trezit în celulă cu un profesor de la
Academia de Muzică, compozitor, nume cunoscut ce se bucura
de o anume celebritate. L-am întrebat:
- Cum ati căzut ? Mi-a răspuns:
- Eram într-o seară într-un restaurant din Bucuresti.
Securitatea căuta două persoane. Cum probabil nu erau
cunoscute decât cu numele, ne-au arestat pe toti bărbatii care
eram acolo, ca nu cumva să scape cele două persoane. Şi eram
acolo 72 de bărbati. Ei bine, toti am rămas arestati.
- Şi când s-au întâmplat acestea?
- Acum sase luni.
- Şi cu ce regim sunteti?
- Cum vedeti, cu regimul de închisoare.
- M-am mirat si i-am spus:
- Aveti răbdare! Cred că în curând vă veti elibera, nu vă
Preot Nicolae Grebenea
228
pierdeti curajul.
Dar, spre surprinderea mea, am auzit mai târziu că unii, în
cazuri asemănătoare au rămas în temnită câte doi ani de zile.
Erau ca niste uitati, căci nici dreptul la scrisoare nu-l aveau.
Erau la rând cu toti cei condamnati.
1950
Dacă anul 1949 si începutul anului 1950 au fost anii de
groază ai Aiudului, anul înfometării si al uciderilor programate,
din iunie 1950 au început îmbunătătiri ale hranei si ale întregului
regim. Lumea, încă înspăimântată de durerile foamei prin care
trecuse, se trezea acum la o nouă sperantă. Buimăcită, slăbită la
extrem, ca un bolnav ce zăcuse lung de o boala grea, se înviora
acum zi de zi. Dar înviorarea era lentă, abia simtită. Hrana era
încă cu totul neîndestulătoare.
Dar iată că suntem pe rând chemati si anuntati că vom
merge la muncă în mine. Câtiva colonei, între care si Teler,
evreu de la Oradea, formau o comisie în fata căreia era adus
fiecare detinut ce trebuia dus la muncă în mine. El era întrebat
dacă vrea să lucreze. Toti se angajau. A pleca din Aiud era ca o
înviere din morti. O astfel de propunere, după cele prin care
trecuse fiecare, cum ar fi putut să fie respinsă?
M-am prezentat si, la propunerea de a lucra, am îndrăznit a
întreba:
- În ce conditii vom lucra?
Mi s-a răspuns:
- Veti avea regimul muncitorilor din mine.
Eu am adăugat:
- Se va tine seama de gradul de slăbire al fiecăruia, de
uzarea în care se găseste?
Mi s-a răspuns:
- Da. Se va tine seama de starea de sănătate si de puterea
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
229
fiecăruia.
Atunci am acceptat. Era în septembrie. Am fost luati si
dusi la mina de plumb Baia Sprie, mină cunoscută ca fiind foarte
vătămătoare. Erau acolo niste barăci, în care intrau detinutii.
Erau vreo mie si mai bine. După o săptămână de regim de
refacere, cu alimentatie bunisoară, cu pâine destulă, cu fasole cu
carne, arpacas cu carne, dar fără lapte, am fost băgati în mine.
Eram îmbrăcati în salopete vechi, cu opinci cu obiele si cu
lampa de carbid în mână, ne-am urcat în lift sub supravegherea
unor ostasi si am coborât în mină la orizonturile 11 si 12.
Orizontul 12 era la o adâncime de 560 de metri. Eram
împărtiti pe două schimburi. Un schimb de noapte si unul de zi.
Mai erau în lucru la această mină si mineri liberi, cu care nu neam
întâlnit niciodată. Teoretic trebuia să lucrăm opt ore la un sut
(schimb), dar de obicei întârziam la nouă ore si chiar la zece ore.
La iesire făceam o baie caldă, luam apoi masa, care însă nu era
destulă, si apoi mergeam la culcare. La miezul sutului trebuia să
luăm o gustare, pe care maistrul Pop, un miner cinstit, membru
de partid, când a văzut-o cât de slabă si de putină este, a început
să înjure de toti sfintii. Apoi, linistindu-se, a zis:
- Las' că mă duc eu să vorbesc.
Dar nu i-a putut convinge să schimbe ceva. El însă aduna
niste resturi de la cantina minerilor si le aducea. Dar ele nu
ajungeau decât la câtiva dintre noi. Mina era în judetul Baia
Mare si noi am început munca la 27 septembrie 1950. În mină
erau emanatii de plumb si în aer plutea praful de plumb, căci nu
se perfora cu apă, lucru care s-a făcut numai pe la jumătatea
celui de-al doilea an de intrare în mină. Pentru a evita
intoxicările cu gazele din mină, obiceiul era de a se da minerilor
câte un păhărel de rachiu la intrarea în mină si o jumătate de
litru de lapte pe zi. Dar eu, precum si ceilalti tovarăsi mineri, în
trei ani de zile, cât am lucrat, nu am băut nici un păhărel de
rachiu si nici un pahar de lapte.
Preot Nicolae Grebenea
230
*
Maistrul Pop, om nevinovat, cum nu se poate mai credul si
convins că regimul comunist va aduce fericirea în tară, ne
vorbea cu pasiune de necesitatea de a lucra cu tragere de inimă
„pentru binele patriei” si pentru ridicarea tărisoarei noastre
slăbite după războiul ce a fost. „Toti trebuie să punem umărul”,
adăuga el cu convingere, „toti trebuie să slujim tara cu
dragoste”. El ne-a învătat cum să ne ferim să ne cadă ceva în cap
din „cerul” galeriei sau al abatajului.
El ne-a spus ca la orice mică rănire să folosim urina care e
un antiseptic puternic. Dar acest miner maistru devenea adorabil
când, cu cea mai mare convingere, ne spunea: „S-ar putea să
moară câte unul dintre voi, dar să nu vă pară rău, minerii nu vă
vor uita si vă vor cânta la groapă marsul”.
Ah! Câtă nevinovătie era în glasul acestui miner autentic!
El tinu să învătam îndată marsul minerilor. L-a adus scris. Erau
vreo trei strofe cu un cuprins adecvat muncii minerului. Muzică
sumbră, cu accente aproape funebre.
Ah! Câtă bucurie simtea Pop când ne auzea pe toti cântând
marsul cu energie, ca pe un bun al nostru pe care îl iubim. Era
încântat. El ne spunea: „Scoateti cât mai mult minereu, că asa vă
arătati iubirea de tară si de partid. Trebuie să refacem repede
tara.”
Mai întreba ce mâncăm, mai aducea pâine si resturi de
carne de la cantina minerilor liberi. Mai controla portia noastră
de la mijlocul sutului si, când vedea ce era, înjura, se înfuria si
striga: „Nu vă las. Sunteti mineri si trebuie să mâncati ca
minerii.” Ne iubea real si voia să ne ocrotească. Dar ne-a lăsat.
Peste câteva zile n-a mai venit. Cum era să mai vină, când avea
o astfel de mentalitate? Ne-am trezit cu un alt maistru, retinut,
tăcut. Dădea numai ordinele, supraveghea si controla.
Ah! Ce s-a întâmplat cu tine, Pop, cinstitule miner? Chipul
tău de bărbat voinic, parcă îl văd si acum în fată. Iar sufletul tău
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
231
îl îmbrătisez cu respect. Amintirea ta rămâne suavă în inima
mea. Ai de-a pururi simpatia mea. Conducerea lagărului ne-a
cerut si ea să lucrăm cu spor, că fiecare an de muncă va fi
considerat ca un an si jumătate din executia pedepsei. Iar
guvernul a anuntat, spunea directorul, că în trei-patru ani toti
vom fi eliberati pentru acest act de patriotism: munca noastră.
Dar câtiva dintre noi au prins frânturile unei discutii dintre unii
ofiteri care erau cu paza: „în doi - trei ani toti trebuie să-si
scuipe plămânii aici. Nici unul dintre ei nu va putea ajunge
afară.” Acesta era gândul ascuns al conducerii comuniste. Noi
lucram cu spor fără să ne gândim la planurile altora cu noi. Eu
am intrat în echipa de vagonetari.
Ei aveau rolul să încarce minereul ce cobora din abataje si
să-l transporte la locul unde trebuia aruncat pentru ca niste
masini să-l sfărâme si altele să-l selectioneze, despărtind
minereul de plumb de steril, precum si de alte minereuri cu care
era îmbibat: cupru, fier, argint aur si, rar, platină. Aveam atunci
45 de ani, mă tineam bine pe vagonet, dădeam drumul la
rostogol să curgă minereul fără ca să se verse pe jos, ceea ce ar
fi dat de lucru altora să-l adune, si mânam bine vagonetul până
la locul de descărcare. Pe traseul vagonetului curgea apă
acidulată, dar eram ager si călcam mai ales pe linia ferată, pe
care treceau rotile vagonetului, ca să mă feresc de umezeală.
Atunci am întâlnit pe Iustin Pârvu, vestitul călugăr de mai târziu
de la mănăstirea Bistrita din judetul Neamt, tot vagonetar. Era
un bărbat tânăr, voinic, bine făcut si foarte frumos. Suflet curat.
Şase luni am lucrat ca vagonetar si am realizat norma între
125 si 160% lunar. Deci depăseam norma stabilită. Dar după
sase luni mă simteam slăbit si tuseam. Plămânul nu mergea bine.
Am fost mutat atunci să lucrez pe galerie în echipă cu Ilie
Popescu Prundeni, fost redactor la gazeta „Porunca vremii”. Era
un om excelent, cult, caracter frumos, harnic si îndatoritor si
care avusese multe relatii, între care si cu fratii Octavian si
Preot Nicolae Grebenea
232
Eugen Goga si cu doamna Veturia, sotia poetului. Îmi povestea
fel de fel de lucruri. Am lucrat tot pe galerie, dar si în abataj, cu
Romulus Dianu, unul din secretarii lui Nicolae Titulescu,
gazetar foarte bun si critic muzical. Era un om care străbătuse
Europa, dar fusese si în Africa si dincolo de continent. Ştia
multe.
Era foarte cult si vorbea frumos. Trăise în grupuri evreiesti
si era mult influentat de spiritul iudaic. Admira Talmudul si
considera că este mai pretios chiar decât Noul Testament. Nu
vedeam în el bărbatul viguros, ci mai mult niste atitudini
feminine. De aceea, cu toată cultura lui, nu impunea. Era un
rationalist si un umanist dar fără a fi dominat de o idee fortă; de
aceea un tăran dobrogean cu o cultură minimă, dar care adera cu
tot sufletul la Miscarea Legionară avea mai multă fortă decât el,
era mai combativ si mai energic, lucru ce-1 uimea pe Dianu. Din
cunoasterea unor astfel de oameni simpli, dar plini de ardoare si
avânt, Dianu a tras concluzia că astfel de oameni fac mai mult
decât zeci de oameni culti, dar fără să fi aderat puternic la o
idee, la o actiune. Acestia cad pe drum, dar ceilalti rămân, căci
flacăra lor dinlăuntru îi mentine.
Mă expusesem prea mult înainte, depăsind norma cerută.
Am examinat situatia mea. Gresisem lucrând prea mult. Trebuia
să mă corectez. Să te lupti cu muntii acestia de minereu si să
mori pentru comunisti depăsind norma? De ce? Nu voi mai lucra
decât pentru îndeplinirea normei la care sunt obligat. Şi asa, tot
timpul cât am mai lucrat, nu am realizat decât procentajul de 98-
105%.
Am lucrat si cu un admirabil tânăr avocat iesean Tudor
Popescu, bărbat de înalte convingeri, întelept si optimist, calm,
prevăzător, blând, caracter ferm, orizont cultural deosebit,
memorie exceptională, un profund crestin ortodox, un spirit ales,
modest, prea modest, fost sef al Centrului studentesc legionar
din Iasi, stimat de toti cei care l-au cunoscut, un mare prieten si
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
233
un talent poetic. Tot pe galerie lucram cu el. Duceam materialele
sus pentru lucru: sfredele, motorină. Cu Tudorică stătusem în
celulă în anul 1949. Era talentat, fire meditativă; făcuse câteva
cântece frumoase ce se cântau peste tot în temnită. El conducea
sania la întoarcerea de sus cu o viteză ce mă înspăimânta. Era
plăcut si munca ne-a apropiat sufleteste. Despărtindu-ne, am
rămas prieteni de suflet si de suferintă.
ION HEGHEDUŞ
Un om cu care am lucrat câteva luni a fost ungurul Ion
Heghedus. Multimea îl socotea nebun. Era un om încăpătânat si
dur. Nu avea prieteni. Căzuse pentru niste portrete ce le făcuse
conducătorilor din Rusia, dar si celor din România. Se ocupase
cu stiintele oculte si spunea că l-a văzut pe Lenin, Stalin si alti
conducători comunisti în niste culori atât de întunecate, încât
nici o lumină nu putea fi în ei. O atmosferă întunecată era si
peste Moscova si mai ales Kremlinul era atât de întunecat, cel
mai întunecat loc din lume, încât nici o lumină si nici o
binecuvântare nu se poate coborî acolo de sus.
Totul e întuneric din cauza crimelor, iar conducătorii de la
noi, erau la fel învăluiti în umbre mari de întuneric. Când i-au
găsit desenele l-au întrebat:
- Cum le-ai făcut, mă? Asa vezi tu pe luminătorul tuturor
popoarelor, Stalin? Şi dă-i bătaie.
- Asa mi s-au arătat mie. Duhurile cu care stau de vorbă
mi le-au arătat.
- Ce duhuri mă, smintitule?
- Cele mai mari duhuri care au coborât din cer pe pământ,
ele sunt: duhul lui Asmodeos al treilea, faraon egiptean, duhul
chinezului Sin-Sin si cel mai mare duh din toate duhurile, duhul
lui Iisus Hristos. Ele mi s-au arătat si mi-au spus: „Ioane, tu esti
fratele nostru, du-te si arată-le oamenilor si vesteste despre noi.
Preot Nicolae Grebenea
234
Noi suntem cu tine. De acum înainte tu ai o misiune sfântă de
împlinit. Du-te, iubite frate, si vesteste!”
- Şi cum mă, despre ai nostri ce ti-au spus, despre
Gheorghiu Dej si ceilalti?
- Mi-au arătat cum sunt: întunecati si nici o lumină în ei.
Vedeti că pe fiecare cum mi l-au arătat asa i-am făcut portretul.
Dar nici unul dintre ei nu este în lumină, toti sunt într-un mare
întuneric.
Şi dă-i bătaie… si bate mereu la el.
- Ia vezi mă, acum cum ti se mai arată? Nu-i vezi cumva
altfel?
- Nu domnule, tot asa îi văd, întunecati si răi…
Şi dă-i iar bătaie.
- Mă, înseli lumea, tâlharule. Ia vezi mâine, poimâine, cum
ti se arată?…
Şi a doua zi Ion zice:
- Dati-mi ceva de mâncare că sunt sleit si nu mă pot
concentra. Şi i-au dat.
- Ia vezi acum cum sunt ai nostri, mă pezevenchiule!…
- Nu vă supărati, să vă spun adevărul sau să vă spun ce vă
place?
- Spune-ne adevărul că apoi mai vedem noi!…
- Sunt mai întunecati, că de când nu i-am văzut se vede că
au mai făcut si alte crime si chipul lor este mai întunecat.
L-au mai bătut, l-au declarat nebun si l-au băgat la
temnită. Lucram cu el.
Primeam cinci tigări pe zi si pentru că el fuma îi dădeam
trei dintre ele. Era încântat. Prietenii mei mă căinau că lucrez cu
un astfel de om, se temeau să nu mă influenteze în rău. Eu le-am
spus:
- Stati linistiti, îl studiez. Deja am ajuns la concluzia că
suferă de o hipertrofie a eului. Ion a început a mă iubi si a-mi
face mărturisi:
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
235
- Esti ucenicul meu, mă bucur. După ce vom iesi de aici
vom face la Budapesta un institut de noologie. Numele meu va
străluci ca soarele de la o margine a lumii la alta. Şi din lumina
mea va trece si asupra dumitale câteva raze, asa cum din lumina
lui Hristos au trecut niste raze luminoase si peste Sfântul
Apostol Ioan. Că esti primul meu ucenic si cel mai iubit… Ştiu
multe, dar nu vreau să arăt ca să nu mă mai bată. Las să se
creadă că sunt nebun. Atunci ei zic: „Dă-l încolo, e un nebun”, si
mă lasă în pace.
- I-ai ghicit în palmă lui V. Te pricepi?
- Da! Însă numai la unii le spun adevărul, la altii nu, ca să
creadă că nu mă pricep. Ca să le spun exact trebuie să mă
concentrez. Fiindcă te iubesc îti spun si dumitale ce va fi.
- Nu Ioane! Nu-mi spune ce va fi, ci ce a fost, pe urmă
vom mai vedea.
Şi mi-a luat mâna. M-a uimit precizia cu care descoperea
ce a fost, aproape an de an. Toate etapele importante le-a
subliniat. M-a convins.
- Acum vezi si ce ar mai putea fi.
- Vor mai fi ani grei, multi, parcă ai fi ca mort într-o
vegetare tristă. Apare apoi o mare cumpănă, un prag între viată
si moarte. Nu e clar. Se pare că-l vei trece. Apoi se deschide o
perioadă limpede de lumină. Vei avea familie, vei trăi bine,
totusi cu greutăti si mai la urmă vei fi fericit.
După ce am „copturit” pe galerie ne-am asezat unul lângă
altul să ne odihnim pe niste pietre. Şi dintr-o dată mi s-a părut că
o bucată din tavan nu stă bine si poate să cadă peste noi. I-am
spus:
- Nu stăm bine si iată o bucată din tavan stă gata să cadă
peste noi. Trebuie să o copturim si să plecăm.
- Nu! Nu mă scol de aici. Sunt predestinat! Cum mi-as mai
îndeplini misiunea dată de „fratii mei”: Asmodeus al III-lea,
Sin-Sin si Domnul Hristos?
Preot Nicolae Grebenea
236
Şi nu voi să se ridice.
Eram în Vinerea Pastilor, zi de mare doliu, de meditatie si
reculegere. Asa într-o doară l-am întrebat:
- Oare de ce va fi fost răstignit Hristos? Cum ti se pare?
- Hristos a vrut să dea un halou universal, un semnal de
alarmă lumii: „Alo, alo, aici Hristos, spiritul suprem. Vă anunt,
luati seama, e în fată un popor criminal, poporul evreu. El vrea
să mă omoare. Păziti-vă de acest popor!… E un popor
criminal!…
Ştiam că este un sovinist ungur, dar nu stiam că este si un
antisemit atât de mare si că ar putea da jertfei Mântuitorului o
interpretare atât de falsă. Declaratia lui mă făcea să înteleg cât
de mult întunecă mintea sovinismul si o scoate de pe linia
realitătii.
L-am întrebat dacă e salasist15, si a afirmat: „Da, am făcut
războiul cu gradul de căpitan”.
Ne-am despărtit mai târziu în conditii frumoase de
prietenie si apoi nu am mai aflat nimic despre el. Le-am spus
prietenilor concluzia:
- E un bolnav psihic, cu o răsturnare a eului, care l-a dus la
hipertrofia eului, dar nu e periculos decât prin sovinismul lui
unguresc extrem. În aceste ocazii ar putea fi rău.
PREOTUL ŞERBAN
Într-o zi, preotul dobrogean Şerban, îmi spuse:
- Temperatura ridicată si efortul de mină, după foamea
prin care am trecut, mi-a îmbolnăvit grav inima. De mai lucrez
în mină, mă distrug complet. M-am hotărât să nu mai lucrez si
să cer o muncă la suprafată.
- Hotărârea e riscantă, i-am spus. Suntem condamnati la
15 Partizan al lui Salaszi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
237
travaux forcees. Refuzul poate aduce împuscarea. Esti hotărât să
mori?
- Da! Neapărat. E singura mea sansă. Altfel si asa mor mai
târziu, distrus complet de boală, dar dacă nu mă împuscă pot să
mai trăiesc.
- Roagă-te si pregăteste-te.
Mi-a spus:
- Am lăsat o nevastă cu copil mic, te rog îngrijeste-te, de
scapi, si, dacă voi muri eu, să afle cum am murit eu. Nu din
lasitate am luat hotărârea mortii, ci în extremis: singura sansă de
a mai fi bun de ceva.
I-am promis. Mi-a spus:
- Închină lui Dumnezeu un gând bun pentru mine.
În noaptea ce veni, Nelu Rusu, un avocat legionar din
Bucuresti, visă că erau trei lumânări aprinse într-un loc în lagăr
si una s-a stins pe neasteptate. El spuse visul si, Heghedus, ce
era în baracă cu el, spuse: „Astăzi o moarte fulgerătoare se va
petrece printre noi.” Şi au intrat în mină. Şerban n-a vrut să intre
în mină. A fost pus să adune pietre în lagăr. Pe când le aduna, un
soldat din cei cu paza a tras un glont în el si a căzut mort.
Administratia a justificat moartea că detinutul a încercat să fugă
peste gard. Prezicerea lui Heghedus s-a împlinit întocmai. După
eliberare, eu n-am putut lua legătura cu sotia preotului Şerban
să-i arăt situatia dramatică în care s-a găsit sotul ei când a fost
împuscat. Dar erau unii dobrogeni în lagăr care stiau de
împuscare si de boala lui. Am aflat că soldatul ce a tras a fost
răsplătit cu un concediu de sapte zile.
GABRIEL CONSTANTINESCU
La mina Nistru am cunoscut o figură cu preocupări
deosebite: Gabriel Constantinescu. E fiul scriitorului sibian Paul
Constant, cunoscutul romancier. Fost ofiter de cavalerie,
Preot Nicolae Grebenea
238
locotenent, după epurare a studiat filosofia. Cu toată oboseala
muncii din mină, cu toate că nu aveam acolo nici creion, nici
hârtie, el a reusit să găsească putină hârtie si să însăileze câteva
mici eseuri filozofice.
Le-am văzut si eu, erau încercări reusite. Dar nu aceasta e
interesant, ci preocuparea. Medita în liniste si-si exprima
gândurile în scris. După eliberare am cunoscut pe părintii lui si
pe sotia cu cele două fiice. Sotia lui a fost si ea condamnată la
ani de temnită.
IOAN ARGHIROPOL
Pedepsit într-o zi de sărbătoare cu câteva zile de carceră,
mă bucuram că voi avea câteva ore de liniste ca să meditez
asupra sărbătorii. Dar alături era cineva care era închis mai
dinainte: Ioan Arghiropol. Tot timpul am conversat în soaptă
amândoi. Era învătător dobrogean din satul Ciocârlia, judetul
Constanta, care în timpul comunistilor ajunsese profesor. Arestat
legionar, fusese seful pivnitelor Murfatlar, pe la care a trecut si
Gheorghiu Dej. Scund, îndesat, era un om foarte plăcut prin
inteligenta lui deosebită, tinută frumoasă, caracter ferm,
hotărârea nedezmintită de a rămâne pe o linie de onoare. A
primit multe pedepse pentru dârzenia lui. De origine greacă, el
si-a însusit pe deplin idealurile neamului nostru si spiritul
românesc. A câstigat stima tuturor si ura personalului
administrativ. El mi-a spus că într-o discutie cu Levente,
constăntean, ajuns ministru comunist, acesta i-a spus: „Vă
felicităm pe voi legionarii fiindcă v-ati împotrivit cu hotărâre
cererilor germane de a ocupa noi pozitii economice în România.
Ati interzis pătrunderea capitalului german în marile
întreprinderi industriale românesti. Ati dovedit fortă si eroism.
Lucru care v-a costat si a dus la lovirea si doborârea voastră de
nemti. Noi nu am putut rezista presiunilor si lăcomiei sovietice.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
239
Astfel ei au pus mâna pe toate bunurile poporului român si le
exploatează în chipul cel mai nerusinat, ca si când ar fi stăpâni.
Iar noi nu ne putem împotrivi.”
GICĂ (GOGU) LĂPUŞNEANU
Ne-am trezit în lagăr cu un nou venit, numit Gogu
Lăpusneanu. Bucurestean, doctor în stiinte economice, fost
director al gazetei „Seara”, om frumos si foarte bine făcut, de
vreo 40-45 de ani.
- Ce hram purtati ? Cum ati căzut? l-am întrebat.
- Se aduceau în tară niste elogii nemaipomenite lui Stalin,
si atât de multi îi făceau ode, încât m-am înfuriat. Era o decădere
totală. Călăul era preamărit. N-am mai putut suporta si am
început să scriu în versuri la adresa lui niste atacuri fulminante.
Am umplut un caiet si începusem altul. Trebuia să se ridice
cineva împotriva acestei preamăriri. Şi m-am ridicat eu. Dar s-a
auzit si mi-au găsit caietul.
M-au întrebat:
- Despre el vorbesti? Despre luminătorul popoarelor?
- Da, despre el.
- Cum ai îndrăznit? Şi dă-i si dă-i...
Bătaia a fost strasnică. Şi m-au condamnat la sapte ani. Nu
difuzasem poeziile mele contra lui, asa că mi-au dat o pedeapsă
mică. Nu-mi pare rău; dacă nu le scriam înnebuneam. Asa sunt
linistit.
Ne-am împrietenit. Avea o tinută demnă si suporta cu tărie
lagărul. Mi-a spus că el câstiga afară, înainte de comunisti, bani
„cu lopata”. Din ce mi-a povestit l-am înteles: avea un creier
înclinat spre afaceri lucrative. L-am întrebat:
- Şi dacă vei iesi afară vei mai câstiga?
- Da! Tot asa voi câstiga banii, cu lopata.
Prin scrisul lui anonim, acest om reabilita pe atâtia scriitori
Preot Nicolae Grebenea
240
ce au căzut în cultul lui Stalin. Pentru scrisul si pentru tinuta lui
aveam pentru el stimă si simpatie.
TONI VOICULESCU
E posibil să-l trec cu vederea? Ne-am veselit tot timpul cu
glumele lui. Era fost comisar de politie în Bucuresti. Era un
mare muzician si avea o formatie de jazz cu care mergea pe la
nuntile mari din Bucuresti.
Era încă tânăr, sub 40 de ani. Noi, minerii detinuti eram
plătiti cu 100 de lei pe zi, din care peniteniciarul lua 80 de lei,
10 lei erau pentru îmbunătătiri de hrană cu care se putea
cumpăra biscuiti, bomboane, rahat si tigări, iar 10 lei se puneau
la CEC pentru fiecare.
Două duminici pe lună nu intram în mină. Seara în baracă
ne suiam pe paturi si Toni ne cânta tangouri si tot felul de
cântece. Elisabeta trecea de la un cântec la altul cu atâta usurintă
încât ne uimea. Era o destindere pentru toti. La urmă cineva
umbla cu boneta în care puneam pentru Elisabeta bomboane,
tigări, rahat, biscuiti. Militianul ne spunea câteodată: „Toni, să
mergem în cameră să tii un cuvânt.” Intram în cameră si Toni
începea: „Ne-am adunat aici ca să ne întâlnim…” si apoi
continua într-o astfel de formă încât toti ne prăpădeam de râs.
Dacă directorul îi spunea:
- Toni, simt aici o durere sub sold, ce poate fi?
Toni dădea imediat diagnosticul:
- Congestie pulmonară la piciorul stâng.
Toti cum îl vedeau, înainte de a spune prostia începeau să
râdă. Era plăcut, vesel si pe nimeni nu ar fi putut jigni cu vreun
cuvânt.
La iesirea din mină în care uneori întârzia peste jumătate
de oră, Toni văzâdu-mă putin meditativ, venea lângă mine si
spunea: „Părinte, eu am iubit gusterii” si începea să danseze ca
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
241
să mă înveselească. Începea să cânte un catren, imitând pe un
evreu:
„Soacră-mi azi noapte
Când dormea în pat
Ciasul din purete
I-a căzut în cap;
Ciasul din purete
I-a zdrobit ei nasul
Nu aduce anul
Ce aduce ciasul.”
Toni era un om admirabil pe care atât detinutii cât si
administratia îl iubeau.
FELICITĂRILE ŞI MULŢUMIRILE GUVERNULUI
Detinutii politici si-au însusit repede munca. Lucrau cu
atâta spor că i-au speriat pe minerii liberi. Ei lăsau în mină sub
bolovani câte o scrisoare: „Ce faceti, ne omorâti! Cum ridicati
asa norma?”
Noi nu voiam să le facem rău, dar mi se spunea: „Dacă nu
dati astăzi atâta minereu, nu puteti iesi din mină. Şi trebuia să
stăm să dăm vagonetele cerute. Oricum, de multe ori eram mai
priceputi decât minerii liberi. Între noi erau ingineri, tehnicieni,
si stiam mai bine unde să dăm găurile cu perforatorul ca la
explozie să se facă rupturi cât mai mari. Lucram din greu si
foarte constiinciosi. Unii lucrau în locuri foarte calde, lepădau
cămasa si cizmele dacă aveau cizme (căci în unele locuri umede
se dădeau cizme în locul opincilor), acestea se umpleau de
sudoare în timpul sutului. Am depăsit repede pe minerii liberi în
ce priveste productia si tindeam spre dublarea ei. Într-adevăr,
unii lucrau fără socoteală, uitând pentru ce lucrau si că trebuia să
îsi crute viata. Nici sabotaj, nici obstructie, dar nici exces. Unii
erau dusi de sloganele care circulau: „Fiecare lopată de minereu
Preot Nicolae Grebenea
242
în plus este un pas spre libertate!” sau „Cel ce munceste bine
ajută la refacerea tării!” si altele.
Auzind de rezultatele muncii noastre, guvernul ne-a trimis
multumiri si felicitări. Am fost adunati să ni se citească aceste
multumiri. Era un îndemn să continuăm în acelasi ritm că va fi
spre binele nostru.
Unii erau încântati de cuvintele primite si sperau că dacă
vor munci mai mult vor putea să-si vadă sotiile si copiii. În
cunoscutii în care aveam încredere si îi pretuiam le spuneam
discret:
- Cum poti lucra asa nebuneste? Te distrugi!
Dacă el îmi spunea plângând:„ Of! Mi-e dor de casă si de
copilasi. Văzând cum lucrez poate se vor îndura si mă vor
elibera”, atunci îl strângeam la piept, îl sărutam si îi spuneam:
- Nu! Ei nu se tin de cuvânt. Dacă lucrezi asa atunci întradevăr
nu-i vei mai putea vedea. Lucrează cumpătat si cinstit
economisindu-ti fortele, fă-ti norma si nimic mai mult si astfel
poate vom mai ajunge să-i vedem pe cei dragi, altfel nu!
E de mirare cum unii, oameni în toată firea, se puteau
însela atât de mult în sperantele lor si în felul cum întelegeau
lucrurile.
GHEORGHE JUNCU
Un tânăr care m-a impresionat foarte frumos a fost
moldoveanul Gheorghe Juncu. Cu un corp robust si plin de
putere, lucra la perforator cu o fortă surprinzătoare. Arăta mare
pricepere. Nu se cruta. A ajuns repede să facă două norme întrun
sut. Dezbrăcat, corpul lui era atât de frumos încât îl admirai
ca pe al unui cerb din pădure. Administratia l-a remarcat si l-a
ridicat repede la rangul de maistru. Se misca acum peste tot,
controla, dădea sfaturi, ajuta. Spărgea bolovanii cu barosul,
acolo unde unii întârziau. Era un foarte bun camarad si un foarte
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
243
bun miner.
Şi ceilalti a trebuit să învătăm si să dăm un examen ca să
devenim mineri. Am dat si eu acest examen la inginerul Ion
Bujoi si am reusit să ajung miner calificat. Dar priceperea mea
era atât de mică... Dimpotrivă, Juncu era ca un inginer de mine.
La iesirea din sut făcea situatia ca un inginer adevărat. Era iubit
de mineri pentru spiritul lui de dăruire. Ajuta pe toti. Condor,
ungurul, maistru oficial, îl iubea mult.
Singurul lucru pe care eu i-l imputam era lipsa de grijă de
sine.
Robit de răspunderile de maistru uita de sine, de nevoia de
a se odihni si de a-si cruta putin viata. Avem si obligatia de a
răspunde de noi însine, de sănătatea noastră si de păstrarea ei,
căci ceea ce ne-a dat Dumnezeu bun nu trebuie să-l distrugem
prin nesocotintă,
Plecat de la Baia Sprie după jumătatea anului 1951, nu stiu
cum se va fi manifestat la ora aceea, deja unii îl socoteau
vândut, dar eu nu stiu să fi făcut vreun rău.
AUREL PASTRAMAGIU
Dintre tinerii ce au stârnit admiratia mea, si pentru care am
dat slavă lui Dumnezeu că în neamul nostru au putut creste niste
vlăstare atât de minunate, este si Aurel Pastramagiu,
bucurestean, născut în 1922.
Fusese locotenent de marină si, epurat, făcuse apoi
filosofia. Plin de credintă, stia texte întregi din acatiste, pe care
le reproducea cu usurintă, având preocupări literare deosebite.
Făcu câteva poezii frumoase între care „Aiudul”. În ea descria
realist si cu talent atmosfera apăsătoare a Aiudului. Nu o pot
reproduce, ar fi fost ceva interesant. Discutam multe lucruri cu
el, despre conditia noastră de detinuti, despre patria noastră,
despre sovietici, despre tirania lui Stalin si despre viitorul lumii
Preot Nicolae Grebenea
244
si al nostru. El mi-a descris cum s-a predat flota noastră în mâna
rusilor.
A treia zi de la 23 august 1944 toată flota noastră de război
si cea de transport era adunată în rada portului Constanta.
Amiralul Măcelaru, seful flotei române, a spus tuturor:
- Suntem în asteptarea rusilor cu care acum suntem
tovarăsi de luptă contra nemtilor. Iată, se apropie flota rusească.
Când apare, ai nostri salută si rusii răspund. Apoi rusii trec pe
vasele noastre si comandă: „Ofiteri, treceti în cabine!”Am intrat,
iar ei au intrat peste noi, ne-au dezbrăcat si ne-au luat cizmele.
Apoi ne-au trimis acasă. Am plecat în ciorapi. Apoi au luat toată
flota noastră. N-au lăsat decât trei vase de transport. Asa de
frumos s-au purtat. În astfel de conditii începeam colaborarea.
Ce puteam astepta, atunci, în viitor, dacă acestia erau oamenii?...
Cum se explică acestea, mă întrebam? Poporul rus e un
popor blând si omenos, iar aceste fapte sunt faptele unor golani,
unor hoti si derbedei. Sunt ele caracteristice poporului rus? Nu,
nicidecum. Ele sunt rezultatul comenzii criminalului Stalin. Iată
cum un criminal strică un popor si îl împinge la acte contra firii
sale, dar perfect potrivite cu răutatea celui ce le comandă.
ION DUMITRU
Iarăsi m-a impresionat în chip deosebit căpitanul
comandor Ion Dumitru, ofiter de aviatie. Era foarte credincios si
manifesta o dorintă mare de informare si de cunoastere a
problemelor religioase. Dat repede afară din armată, a urmat
dreptul si filosofia. Când l-au arestat terminase dreptul, dar mai
era încă student la filosofie, teologie si biologie.
Cum ar fi posibilă lumea fără un Creator? Cum ar fi
posibil un ceas fără ceasornicar? Există numai materia? De ce
nu vedem în lume spiritul? E el un derivat al materiei? De ce
atunci e de altă natură? Cum materia lasă să plece din ea un
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
245
produs de altă esentă decât ea si de o calitate superioară ei?
„Dacă materia e cauza spiritului, atunci spiritul e efectul ei”.
Cum de efectul e superior cauzei si de altă esentă? Oare nu
vedem în toate că efectele sunt proportionale cu cauzele lor si de
aceeasi natură, de aceeasi calitate si asemănătoare cu cauzele ce
le-au produs? O vacă fată un vitel, leoaica un leu, gâsca o
gâsculită, o femeie naste un om, nu un zeu. Cum materia s-a
abătut acum de la legile ei si în loc să producă un făt material a
născut unul spiritual? De unde acest bastard iesit din materie?
Poate explica materialismul acest lucru? Nu!
Atunci de bună seamă că spiritul nu poate fi fiul materiei,
ci el trebuie să aibă un alt tată, asemănător cu el si pe care noi îl
numim Dumnezeu. S-a organizat materia singură? Dar cum ar fi
putut-o face?
Calitătile ei sunt: greutatea, volumul si întinderea, e netedă
sau zgrumturoasă, nemiscarea (căci numai în materia organică
vedem miscarea), lipsa de ratiune. Materia e oarbă. Cum s-a
putut organiza neavând ratiune? Căci organizarea presupune o
judecată, un plan, o imaginare a asezării ei în spatiu si o putere
de a întruchipa planul într-o realitate palpabilă. Deci materia nu
s-a putut organiza singură, ci a avut un organizator întelept si
puternic.
Discutiile noastre erau linistite si plăcute. Acest oltean din
Dolj era nesăturat de discutii. El mi-a descris marile lupte de la
Orel-Tula din vara lui 1943.
A luat parte la ele. Aici s-au întâlnit două idei ofensive în
luptă: ideea comandamentului german de a sparge frontul rusesc
si a comandamentului rus de a-l sparge pe cel german. Restul
frontului era în stationare. Aici nemtii au adus 8.000 de tancuri
si toată aviatia. Rusii au adus 7.000 de tancuri, toată aviatia, sute
si sute de tunuri, mitraliere, etc.
Lupta a tinut peste două săptămâni si a fost
înspăimântătoare. Nemtii au reusit să pătrundă cu tancurile în
Preot Nicolae Grebenea
246
dispozitivul sovietic, făcând o bresă, dar nu au putut înainta. Au
trebuit să se retragă. Valuri după valuri stucasurile germane si
aviatia română, zi si noapte, treceau la atac.
Era o atmosferă de apocalips. Rusii n-au putut fi înfrânti.
S-ar putea spune mai justificat că tancurile cu tunurile rusesti au
învins tancurile germane. Aceste lupte au arătat că nemtii nu pot
pregăti un efort mai mare ca acesta, dar rusii pot aduna o armată
si să facă un efort la fel sau si mai mare, deci, logic, nemtii au
pierdut războiul.
În aceste lupte - mi-a spus Ion Dumitru - unii aviatori
români necăsătoriti, voind să crute viata unor camarazi ai lor
căsătoriti, i-au rugat ca în locul lor, al celor căsătoriti, să se ducă
ei la atac, ceea ce de multe ori s-a si întâmplat.
PREOTUL NICOLAE PÂSLARU
Una din figurile cu frumoasă reputatie de temnită pe care
voiam s-o cunosc a fost părintele Nicolae Pâslaru din judetul
Roman, fost sef al judetului Roman în scurta guvernare
legionară din 1940-1941. Şi iată, ne-am întâlnit în aceeasi echipă
de lucru, într-un abataj unde trebuia să cărăm cu câte o trocută
minereu mărunt si să-l aruncăm în rostogol.
Cele două luni cât am lucrat împreună au constituit pentru
mine o mare plăcere. Am descoperit în el un preot de mare
calitate, teolog excelent, constiincios la limita extremă. Am
învătat multe de la dânsul.
„Trebuie să facem lucrul cum trebuie si nu de mântuială,
să se vadă că suntem popi”, preciză el când am început munca
împreună. Era linistit si senin, desi lăsase acasă o sotie si două
fetite fără bogătie, iar sotia fără un serviciu. „Dumnezeu va avea
grijă si de ele”, spunea, si le lăsa si pe ele si se lăsa si pe el în
voia Domnului.
Într-adevăr, nu puteam face nimic pentru familiile noastre,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
247
de aceea orice grijă trebuia lăsată deoparte.
Într-o zi m-am întâlnit singur, pe galerie, cu un maistru
civil care m-a recunoscut.
- Nu sunteti dumneavoastră profesorul Grebenea? m-a
întrebat.
- Da, eu sunt.
- Ati fost profesorul fiului meu în Petrosani.
- Da?!
- Păi nouă ni s-a spus că toti sunteti niste criminali dintre
cei mai răi.
- Toti sunt ca mine, i-am răspuns. Nimeni nu e criminal,
suntem toti detinuti politici.
- Înteleg acum. O, domnule profesor. Vreau să vă ajut.
- Nu! Nicidecum. Acesta e un lucru foarte riscant pentru
dumneata. Binele ce l-ai putea face e mic în comparatie cu
primejdia la care te-ai expune. În astfel de cazuri ei sunt de o
duritate extremă. Nu numai că te-ar da afară din serviciu, dar ar
urma si bătaie multă, si cine mai stie ce. E de ajuns să stii că
suntem detinuti politici si să ai putină consideratie fată de acesti
mineri. Îti multumesc, si i-am strâns mâna. Cum puteam băga în
foc un astfel de om? Poate nu-si dădea seama de primejdia în
care intra.
Demni de remarcat pentru tinuta lor frumoasă la Baia
Sprie sunt multi si ei ar trebui elogiati, dar memoria mea
zadarnic le caută acum numele. De aceea, cer iertare pentru
această insuficientă a mea. Altii vor suplini această lipsă.
Prezint câtiva pe care nu i-am uitat.
NICOLAE GOGA
Arhitect din Craiova, era din formatiunea arhitectilor
legionari care în 1940 plănuiseră să facă un tip de clădiri care să
reprezinte stilul autentic românesc de case cu toate notele lui
Preot Nicolae Grebenea
248
caracteristice. Era un ins robust si plin de sănătate fizică si
spirituală. Vesel si senin, purta cu bărbătie greutatea clipei si,
uneori, cu o notă de umor care descretea fruntile.
Cum Octavian Goga, marele poet, avea origini
macedonene, nu stim dacă Nicolae Goga, arhitect distins, nu va
fi fost si el de origine macedoneană.
NELU RUSU
Avocat ardelean căzut în temnită cu unii arestati în
Bucuresti. Era cu vreo zece ani mai tânăr decât mine, dar purta
notele unei nevinovătii, unei candori ale unui tânăr de 20 de ani.
Un cuvânt mai liber, cu două întelesuri, îl făcea să rosească ca o
fată mare. Anii nu-i alteraseră nevinovătia funciară, nu-l
contrafăcuseră. Era omul condus de principiile moralei crestine
si legionare. Căuta ce e drept si cinstit. Retinut, n-ar fi fost în
stare să supere pe cineva cu un singur cuvânt. Avea o mare
credintă legionară ascunsă în inima lui, un om pasnic si ales.
LUCA DUMITRESCU
Originar din Dâmbovita, profesor de filosofie, foarte
instruit; făcuse si istoria artelor. Îl admira pe Arghezi pe care,
liber, îl vizitase de mai multe ori. Făcea dese expuneri literare
pentru cei tineri. Tot el a prezentat frumos pe pictorii Renasterii
italiene si pe alti pictori. Legionar, era prieten cu legionarii
bucuresteni. Purta bine temnita. Sufletul îi era tare, dar trupul
mai slab. O tuse cu flegmă nu prevestea nimic bun pentru el. Nu
stiu ce s-a petrecut mai târziu cu el. Îl asteptau o sotie profesoară
si două fetite. O curiozitate: era născut în aceeasi zi, în aceeasi
lună si în acelasi an, cu sotia sa, cu o diferentă de 6 ore.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
249
DUMITRU SOLCAN
Un ins cu totul distins si care făcea o impresie deosebit de
frumoasă, chiar în salopeta de miner, a fost Dumitru Solcan.
Legionar inginer din Solca Bucovinei, el purta cu sine un
aer de tinerete si prospetime si de vigoare. Nu-mi amintesc de
vreo discutie cu dânsul, dar silueta lui distinsă îmi stăruie în
amintire. Ştiu că se bucura de pretuire între cei ce l-au cunoscut.
SEBASTIAN MOCANU
N-ar fi fost de mirare să nu-l găsesti printre cei arestati? El
e nepotul lui Horia–Nicola Ursu, eroul revolutiei din 1784.
Profesor de filosofie. Ungurii, stăpânii Ardealului, în prima
parte a guvernării comuniste la noi, până în 1956, l-au cules,
dându-i temnita.
Bine făcut, robust fizic si sufleteste, prezenta o notă de
încredere si vigoare. Cult si meditativ, avea fortă în expuneri
literare sau filosofice. Era si el legionar. Aici trebuia să fie de
bună seamă locul lui. Din păcate timpul nu mi-a permis să-l
cunosc prea bine ca să-i fac o prezentare mai deplină, căci am
fost mutat la mina Nistru.
PREOTUL ORTODOX VALERIU ANTAL
L-am cunoscut încă de la Aiud. Căzuse cu „Sumanele
negre”. Când treceam să vărs tineta suflam discret un salut, când
se putea, la usa lui.
Era nepotul patriarhului Miron Cristea, care era din
Toplita. Bărbat robust, bine legat, preot de înaltă constiintă, tată
a patru copii. Iată-ne laolaltă la Baia Sprie. Pe multi i-a întărit cu
vorba lui înteleaptă, pe multi i-a luminat prin explicatiile
teologice ce le-a dat, căci era un preot bine pregătit. Se bucura
Preot Nicolae Grebenea
250
de mult prestigiu. Cu un glas frumos desfăta în clipele libere, si
mai ales duminica seara, în vreo baracă, pe multi cu doinele
ardelene. Era plin de vigoare. Echilibrat si atent, toate le
desfăsura cu întelepciune si cu un gând viteaz.
Împreună cu el si cu diaconul Teodor Bej am făcut slujba
Învierii în mină în 1951.
DIACONUL TEODOR BEJ
Bănătean din judetul Arad, tânăr plăcut si cuminte, extrem
de evlavios, cu o memorie minunată. Ştia pe de rost nu numai
Sfânta Liturghie, ci si toate rugăciunile ce le citeste preotul în
timpul ei. Sentimental. I-a murit logodnica, Voichita, tocmai
când urmau a se căsători. O iubise mult si n-o putea uita.
Când două tinere surori svăboaice mergeau, în urma
ordinului primit, să se predea rusilor ca să le ducă la lucru, fără
să stie cine sunt ele, întâlnindu-le pe drum, a luat imediat pe una
si s-a cununat civil cu ea ca s-o salveze. Apoi făcu si cununia
religioasă si ea îi deveni sotie.
Arestat ca legionar, am aflat că sotia l-a asteptat cu toate
presiunile oficiale de a se despărti. Muri încă tânăr, nu stim în ce
împrejurări. E una din jertfele ce le-a dat preotimea română pe
altarul durerii patriei. Dumnezeu să-i ierte păcatele si să
primească jertfa lui.
ION SCURTU
Ofiter, maior de vânători de munte, român din Brasov, din
românii „trocari”. A făcut parte dintr-o unitate de apărare a
regelui Mihai.
Fidelitatea lui fată de acest rege infidel i-a adus temnita.
Bărbat viguros si om de nădejde, nationalist, trocar adevărat.
Mi-a vorbit cu mândrie de „junii” brasoveni cu costumele lor
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
251
nationale care continuau o veche traditie românească în Brasov,
cu unele serbări la anume zile ale anului.
Era îndrăgostit de muzică. Dar specialitatea lui în muzică
era fluieratul. Ne retrăgeam în mină la un loc discret si fluiera
fragmente din operele marilor muzicieni, balade, doine etc. Dar
fluiera atât de frumos că n-as fi crezut că e posibil acest lucru.
Era un artist, era cuceritor. Mare talent.
A căzut însă pradă unor minciuni; si anume: administratia
a primit de la Bucuresti gazete ca Scânteia si altele, scrise numai
pentru detinuti, si le-au introdus în mină prin muncitorii liberi.
Le-am citit si eu. Unele gazete erau în ungureste. Toate arătau că
armata americană vine si ne eliberează. Condor, un maistru
ungur care intra în mină cu noi, protestă la telefon violent că
întârziem cu iesirea din mină chiar si acum când armatele
americane au intrat în Timisoara. Toate erau mincinoase si
pregătite să te inducă în eroare. Unii credeau că acest lucru e
adevărat, altii nu, între care si eu. Dar am spus:
- Ei vor să vadă reactia noastră. Însă, dacă e adevărat,
acum trebuie cea mai mare retinere si prudentă. Acum nu trebuie
să supărăm deloc pe asupritorii nostri care, în furie, când ar intra
armata americană în lagăr ne-ar putea ucide cu mitraliera ca să
ne predea morti.
Maiorul Scurtu a căzut victimă acestei viclenii. Nu era în
schimb cu mine, că-l preveneam si nu făcea această greseală.
Intrând în lagăr, de la întoarcerea de la lucru, ar fi spus unui
căpitan: „Şi-acum să văd ce veti face voi care ne-ati asuprit!” si
ar fi avut cu el o confruntare în cuvinte, violentă.
După aceea el a fost bătut atât de tare încât nu s-a mai
putut reface ca să reziste în viitor greutătilor de temnită si să se
elibereze. Căci nu cred că avea o condamnare mai mare de 10
ani.
Preot Nicolae Grebenea
252
DIACONUL ILINESCU
În lagărul de la Baia Sprie era si diaconul Ilinescu. Un om
de multă sensibilitate si puritate morală. Avea o voce
fermecătoare si o credintă mare. Originar din Iasi, lăsase acasă
cinci copii mititei. Dar ducea temnita cu vigoare, cugetând că
Domnul va avea grijă de ei. Ştia să se insinueze în discutii cu cei
nelinistiti si să strecoare în inimi sperante si încredere. Cald si
plăcut, a fost de folos multora, mai ales celor tineri.
NICOLAE SIMIONESCU
A fost seful studentilor legionari din lasi până la arestare,
în noiembrie 1948.
Suferintele lui în anchetă au fost multe si mari. Şi ele s-au
repetat si după terminarea anchetei si condamnare. Între anchete,
prin perete, am vorbit cu el si am înteles marile încercări prin
care a trecut. A rezistat eroic si a rămas curat. A pătimit
muceniceste.
Mai e viu printre noi datorită milei lui Dumnezeu, a unei
constitutii fizice puternice si a unei eredităti viguroase. Mi-a
produs o profundă impresie. El a rezistat printr-un puternic simt
al răspunderii, prin rugăciune si printr-o constiintă morală
sensibilă.
MARIN TUCĂ
Îmi căuta prietenia un tânăr locotenent oltean: Marin Tucă.
Tot „verde” si el. Discutam mult cu el. Era cuminte de tot, ca o
fată mare, cum se zice. Cred că era un ofiter de elită; am dedus
că era foarte capabil. Suporta greu asuprirea. Era tip de vultur,
nu se simtea deloc bine în „cusca” temnitei. Vedeam în el eroul,
luptătorul neînduplecat.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
253
- Va trebui să plec de aici, mi-a spus el într-o zi. Nu pot
suporta situatia aceasta. Vreau să evadez.
I-am spus:
- Asta-i conditia noastră acum si nu va fi schimbată multă
vreme. Comunistii sunt tari si acum au crescut si mai mult în
putere: au comunizat China. Nu văd o schimbare curând.
Venirea americanilor, pe care o asteaptă atât de mult unii, e o
himeră. Au puterea, dar nu au forta morală să se miste pentru
noi. Nu ne putem rezema azi câtusi de putin pe ei. Nu uita că si
rusii au acum bomba atomică. Evreii le-au pus-o în mână. Mai
târziu îsi vor da seama ce greseală au făcut. Noi nu ne putem
rezema decât numai pe Dumnezeu. El e singurul reazem. Dar e
un reazem nebiruit. Hai să ne lăsăm în voia lui, va găsi El calea
mântuirii noastre. Să mai avem răbdare.
Dar nu se linistea. Vorbeam în fiecare zi împreună si din zi
în zi îl pretuiam mai mult. Era un suflet mare. Nu se putea
potoli, nu renunta la gândul evadării. Atunci i-am expus ce mari
riscuri cuprinde în sine o astfel evadare. Dacă ai reusit să iesi de
aici si să ajungi undeva, afară, oamenii sunt atât de speriati că nu
te primesc, sau te primesc cu greu, sau te primesc pentru putin
timp.
- Încerc riscul acesta, mi-a spus.
- Nu te sfătuiesc, dragul meu, din inimă te rog, renuntă.
- Nu! Nu pot!
- Dumnezeu să-ti fie într-ajutor. Şi l-am sărutat. Apoi vreo
două săptămâni m-a evitat. Am înteles de ce. Voia să nu mă
expună, să nu creeze bănuiala că l-am îndemnat eu.
Am auzit apoi că a evadat printr-un plan fantastic, greu de
imaginat. Iesirile din mină erau păzite si nu se putea evada, iar
din lagăr era imposibil. Şi totusi el din mină a evadat. A iesit pe
poarta ce se deschide când un transport de vagonete cu minereu
trebuia să fie scos afară din carieră. Planul a fost extrem de
ingenios si ne-a mirat pe toti. Nu-l pot descrie, dar a fost ceva ce
Preot Nicolae Grebenea
254
numai o inteligentă rară putea concepe.
Am auzit mai târziu că a ajuns într-un sat, că l-au primit
unii, dar că l-au silit, de frică, să plece repede si că l-au prins si
l-au împuscat.
Mi-am zis în inima mea: cu mintea lui atât de ascutită a fi
ajuns un general de mare calibru dacă ar fi avut alte conditii. Şi
cât de pur era acest om!
Se vede că cei curati trebuie să dea primele jertfe.
SFINTELE PAŞTI ÎN MINA BAIA SPRIE
Se apropiau Sfintele Pasti, Învierea Domnului nostru Iisus
Hristos. Cugetam la acest mare si sfânt praznic. În iconomia
mântuirii, Domnul a rânduit să-i premeargă Patima, chinurile,
jertfa cea izbăvitoare Învierii. Trebuia si noi să trecem prin focul
suferintei ca să ne curătim si apoi să asteptăm Învierea.
Detinutii nostri lăgăristi erau văzuti tot mai des în atitudini
de meditatie si rugăciune. Cu fumul lămpilor de carbid, în
abataje sau pe stâncile de pe galerie, făceau pe pereti cruci,
unele mai mari până la o jumătate de metru, altele mai mici.
- E semnul izbăvirii, părinte, si noi vrem să-l vedem peste
tot, spuneau. Noi suntem crestini si credem că si de la Crucea
Domnului putem primi un ajutor.
În săptămâna Patimilor, unii detinuti au zis:
- Ce-ar fi, părinte, ca la Sfintele Pasti să facem o slujbă în
mină? Să serbăm si noi Învierea!
- Nu e permis, dar, dacă doriti, să încercăm să o facem.
Păstrati discretia, ca să nu audă agentii turnători.
De la om la om au fost anuntati cei ce trebuiau să participe
la slujbă, căci de unii ne temeam să-i anuntăm.
Cu o bucurie ascunsă se astepta Ziua Învierii.
Veni Vinerea - ziua marii si Sfintei Patimi - si
administratia ne-a dat după ciorbă cea mai bună mâncare. Dar
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
255
detinutii au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească
friptura. Eu am primit-o si am păstrat-o pentru ziua Învierii.
Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da si
în viitor în Vinerea Patimilor la detinuti să se „spurce” cu
mâncări de dulce.
La orizontul 12 unde lucram eu, la 560 de metri adâncime,
mai lucra si preotul Valeriu Antal si diaconul Teodor Bej. Neam
înteles împreună cu bucurie si entuziasm.
Am intrat seara în mină, în noaptea Pastilor. Cei anuntati
stiau ce va fi. Mai înainte de ora 12:00 noaptea s-au tras
„clopotele”. Cum? Niste sfredele legate unul de altul în pozitie
verticală erau ciocănite cu un alt sfredel si sunetul trecea de la
unul la altul încât aveai impresia că sunt chiar niste clopote
adevărate. Tragerea „clopotelor” era anuntul ca oamenii să
coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire. Din toate
părtile coborau oamenii cu lămpile de carbid aprinse si luau loc.
Noi preotii nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele
vase, ci eram în salopete si opinci. Asa am început slujirea.
Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins
lampa părintelui Antal care a strigat: „Veniti de luati lumină!”
toti si-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim.
Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!”
Slujba era ascultată în genunchi. Memoria exceptională a
diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de
frumoase ale utreniei Învierii.
Pe la mijlocul slujbei, veni spre noi seful informatorilor,
căpitanul de jandarmi Petrescu, detinut ca si noi. El fusese prins
de camarazii lui de cameră că făcea marea „crimă” că se roagă
cu pătura trasă peste cap.
A fost putină tresărire când a fost văzut că vine. Colegii de
slujire m-au întrebat:
- Ce facem?
- Continuăm, am răspuns.
Preot Nicolae Grebenea
256
Şi Petrescu văzând linistea noastră nu a îndrăznit să zică
nimic si s-a asezat în liniste printre ceilalti ascultând până la
capăt sfânta slujbă. Apoi toti s-au retras la locurile lor de muncă.
A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560
metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat sfintei
slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă si de măreată încât
toti am fost foarte miscati. Misterul credintei le-a trezit tuturor o
înfiorare sfântă si o multumire negrăită care le-au zguduit
sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de
conditia lor de detinuti. Efectul slujbei a fost cuceritor.
Condor, maistru ungur care era cu noi în mină, fost sef
comunist peste întreg Ardealul în timpul când comunistii erau în
prigoană si luptau subversiv, am aflat mai târziu că s-a retras la
mică distantă să nu fie văzut si a ascultat slujba în genunchi.
La iesirea din mină, în lift toti cântau „Hristos a Înviat”,
desi ofiterii lagărului si paznicii ne asteptau afară si erau văzuti.
Bucuria era pe fetele lor si nimic nu i-a putut opri. Nu au
avut neplăceri după aceea pentru slujba aceasta.
Un om de mare calitate si de mare omenie, Cojocaru, fost
inspector al Sigurantei din Bucovina, care datorită greutătii
temnitei a devenit schizofrenic cu manifestări când de bucurie
când de tristete si tăcere, mi-a imputat cu durere că nu l-am
anuntat de această slujbă. Mi-a părut foarte rău. Aveam multă
stimă pentru dânsul dar m-am temut să-l anunt. Ascultarea
slujbei îi aducea multă mângâiere si poate chiar însănătosirea.
Păcătuim uneori fată de fratii nostri din lipsă de îndrăzneală si
asta din prea putină credintă, uitând că mai poate veni si
Dumnezeu cu ajutorul său.
PREOTUL GRECO-CATOLIC LELUŢIU
Veneau când si când oameni noi în lagăr. Astfel veni întro
zi preotul călugăr greco-catolic Lelutiu, doctor de Roma si cu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
257
un doctorat în filosofie. Căzuse cu Ajutorul Catolic. Era din
părtile Făgărasului.
M-am grăbit să-l întâmpin cu inima deschisă si cu o mână
de ajutor material: săpun, biscuiti si rahat Să tot fi avut vreo 50
de ani. S-a bucurat. O atentie de la început, în conditiile de
detentie, e ceva încurajator si plăcut.
L-am întrebat ce mai e în Biserică. Îndată mi-a răspuns:
„Cel mai bun călugăr ortodox nu este Arsenie Boca, de la
Sâmbăta, ci Ilie Cleopa de la Sihăstria. Cea mai bună călugărită
ortodoxă e maica Veronica de la Vladimirestii Tecuciului. Şi cea
mai bună mănăstire de maici din România e cea de la
Vladimiresti, unde merg mii de oameni zilnic.
Avem si noi, greco-catolicii, la Blaj, o maică pe drumul
sfinteniei care e pentru noi o mare sperantă”.
A mai adăugat câte ceva si mi-a spus că a căzut cu
„ajutorul catolic”. Acesta era un ajutor de la Roma ce se da
preotilor greco-catolici care nu au acceptat trecerea la Biserica
Ortodoxă, care, după desfiintarea Bisericii greco-catolice de la
noi, au rămas fără salarii.
Desi nu eram de acord cu cei ce n-au trecut la Biserica
Ortodoxă după desfiintarea lor, căci părăseau astfel câmpul de
luptă activă pentru Hristos si ieseau din rânduri, tocmai când era
mai mare nevoie de ei, fiindcă comunismul se întărea, totusi mă
bucuram că primeau un ajutor pentru întretinerea lor.
A intrat si el în mină ca toti ceilalti.
Dar în timpul liber era cam mult asaltat de multi, cu multe
întrebări. Începuse să se cam laude si nu avea atitudinea cea mai
recomandabilă pentru un preot: îi lipsea smerenia si spiritul de
pace. Discuta de pe niste pozitii ce stârneau controverse si
neliniste. Discutând cu pasiune prea mare si făcând prea mult pe
catolicul, într-un avânt nesocotit, a afirmat:
- Ardealul trebuie să fie al ungurilor fiindcă sunt catolici.
Unii intelectuali ce-l ascultară l-au părăsit deceptionati, văzând
Preot Nicolae Grebenea
258
cu ce fel de român aveau de-a face. Dar a doua zi, câtiva tărani
macedoneni au venit furiosi la mine si, după ce au spus discutia
ce fusese, au mai adăugat: „Ăsta-i vândut, părinte, ăsta-i Iuda.
Nu trebuie să mai stea printre noi. E sarpe veninos. Ne-am
hotărât să-l ucidem. Îl aruncăm pe rostogol odată cu minereul,
căci nu e vrednic să mai trăiască.”
A trebuit să duc discutii lungi si discrete, să-i conving să
nu facă o astfel de faptă neplăcută lui Dumnezeu si care ar putea
să fie si aflată de oamenii din lagăr. I-am rugat să renunte, să nu
mai vorbească de acest lucru ca să nu afle conducerea lagărului.
Greu au voit să renunte, atât erau de îndârjiti. Niciodată nu a
aflat el prin ce primejdie a trecut.
Am dedus că dacă în trecut cei ce au trecut pe la Roma si
au învătat la Propaganda Fide si-au dat mai bine seama că
românismul lor si sentimentul lor national s-a ascutit, unii dintre
cei ce se întorc azi de acolo vin cu sentimentul national slăbit
sau chiar pierdut. Cei din trecut erau buni români si buni
catolici; cei de azi se întorc foarte buni catolici, chiar fanatici -
ceea ce e o orbire - dar foarte slabi români.
Deci, atentie unde faci studiile. Şi unii dintre cei ce au
învătat la Paris s-au întors de multe ori internationalisti,
comunizanti, liber-cugetători sau chiar atei.
Cei ce au venit de la studii din Germania s-au întors mai
bine formati.
Dostoievski exagera prea mult când spunea că Apusul este
putred?
100 STUDENŢI SOSIŢI ÎN LAGĂR
Se auzea în lagăr că la Pitesti, unde erau dusi studentii, se
petrec lucruri groaznice, înfiorătoare. „Mâna neagră” lucrează
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
259
acolo - spuneau unii. Dar ce era această mână neagră si ce făcea
ea real nimeni nu stia.
Şi-acuma au venit la noi de acolo 100 de studenti.
I-am primit cu căldură, dar ei s-au arătat de o rezervă
insultătoare si chiar cu dusmănie. Întrebati ce a fost la Pitesti nu
voiau să vorbească.
Între ei era si studentul Bucur Constantin din Bacău, cu
care fusesem prieten bun si aveam încredere unul în altul. Cu
încetul si cu multă teamă si foarte discret, deoparte la plimbare,
a început să vorbească. Ce spunea era ceva de necrezut. În
esentă, ce a fost acolo: pentru reeducarea studentilor s-a aplicat
metoda lui Macarenco, un pedagog rus ce ar fi aplicat-o cu
succes unor vagabonzi tineri rusi, pentru reeducare, după
revolutia din 1917.
În metodă, ca un element principal, intră bătaia. Care însă
nu ti-o dau slujbasii temnitei, ci chiar camarazii tăi. Mai întâi
trebuie să-ti pierzi demnitatea si sentimentul onoarei si să urăsti
si să socotesti ca pe niste banditi pe toti cu care ai lucrat. Ei,
dacă nu sunt în temnită trebuie denuntati si adusi în temnită
pentru reeducare. Torturarea se face continuu, sub supraveghere.
Îti sunt luate toate lucrurile cu care te-ai putea sinucide. Situatia
devine atât de încordată si de grea, încât moartea e nimica toată
si toti ar îmbrătisa-o cu bucurie, ca pe o salvare, însă nu o pot
primi. Trebuie să trăiască dar să nu mai fie „banditi”.
Cea mai bună dovadă de întoarcere e să denunti pe cei mai
iubiti ai tăi: pe părinti, pe frati, pe logodnice, pe prietenii cei mai
buni, care, dacă nu sunt comunisti, sunt banditi. Trebuie să dai
lovituri grele prietenului tău cu care ai lucrat, care a rămas
bandit, iar tu, acum, care-l bati crunt timp mai multe zile, nu mai
esti „bandit”, esti reeducat. Deci demn de a trăi liber în
societatea comunistă. Trebuie să batjocoresti pe fostii tăi sefi si
toată ideologia lor banditească. Trebuie să ungi icoanele cu
fecale si să le săruti asa, unse.
Preot Nicolae Grebenea
260
Până mai esti „bandit” nu ai voie să mănânci la masă, ci să
stai pe brânci si să te târăsti la ea în genunchi si s-o mănânci fără
lingură, sorbind-o. Trebuie să sorbi din tinetă urină si mai
trebuie să te arăti ca porcul ce se tăvăleste în noroi.
Reeducarea aceasta a fost făcută de Nicolski, evreu
basarabean, seful Securitătii, cu scopul descoperirii prin studenti
a dusmanilor ce ar fi afară, adică în tară, dar si pentru a afla ce
gândesc studentii, pentru a-i avea în mână si a-i face cu totul
inofensivi sau unelte docile ale lor.
Nicolski a fost ajutat de colonelul evreu Ţeler din Oradea,
de un ofiter politic, Marin, si de Ion Dumitrescu, directorul
penitenciarului Pitesti.
Ei au pregătit mai întâi o echipă de studenti în frunte cu
Ţurcanu, Pătrăscanu, nepotul lui Lucretiu Pătrăscanu, student în
anul V la medicină, si încă vreo cinci. Acestia erau captati de
Securitate pentru planurile lor. Actiunea a început asa:
În noaptea de Sfântul Nicolae din anul 1950 au tăbărât cu
bâtele peste cei dintr-o cameră si au început o luptă cu acestia, iau
învins si i-au subjugat. Militienii se făceau că nu aud
răcnetele. Echipa de soc a trecut apoi din cameră în cameră cu
acelasi procedeu. Ţurcanu controla totul, era voinic si bătaia lui
era grea: pumnii lui erau ca maiul.
Operatia a durat până în anul 1952. Toti cei ce erau în
penitenciarul Pitesti au trecut prin acest iad. Ea s-a extins si la
penitenciarul Gherla. Au fost chinuiti si au murit în aceste
frământări si unii ce nu erau studenti, dacă s-au găsit în cele
două temnite.
Rezultatul reeducării de la Pitesti a fost 64 de morti si 250
de studenti tuberculizati.
Bucur Constantin mi-a spus că Ţurcanu le-a poruncit ca pe
oriunde ar merge să se arate ca niste reeducati, să fie sinceri si
nu banditi ca ceilalti, să fie activi pe drumul cel nou. El îi va
controla mereu.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
261
Din cele ce relata Bucur Constantin rezulta că o spaimă de
moarte i-a cuprins pe toti cei sositi în lagăr. Toti asteptau să vină
Ţurcanu si tremurau de teamă că va intra în noi „probe” de
bătaie.
Am înteles: ei stăteau într-o spaimă de moarte. De această
spaimă trebuiau scăpati.
Deci i-am spus, tactic, asa:
- Acesti oameni au făcut niste crime nemaipomenite. Ei au
fost pusi. Sunt ca niste martori vii ai crimelor săvârsite, însisi
autorii lor. Dar regimului comunist nu-i convine să trăiască
acesti martori, căci ei arătau cruzimea si criminalitatea regimului
comunist. Deci ei trebuie să moară. Şi-i vor omorî. Pretexte se
vor găsi: „au fugit de sub escortă”, „s-a surpat un zid peste ei”,
„s-au înecat undeva” sau alte pretexte. Dar vii nu vor rămâne.
Iar dacă vin aici să ne reeduce pe noi n-o vor putea face.
Dacă încep să cugete la aceasta noi îi vom omorî înainte de a-si
începe actiunea, căci nu vor putea suporta ca să se facă cu noi ce
s-a făcut cu voi. Aici e lagăr nu e temnită.
De intră în mină, dacă păstrează gânduri necurate pentru
noi, îi vom arunca în rostogoale si, la 40 de metri, unde vor
cădea, vor fi piftie.
Fii linistit; aici nu le merge de vor veni. Ei nu vor putea
teroriza o mie si câteva sute de oameni câti suntem aici. Îi vom
ucide usor dacă vor încerca „figuri” cu noi. Dar poate nu vor
veni.
Noii veniti ne priveau cu dusmănie si mare rezervă. Câte
unu îsi mai deschidea gura si spunea câte unuia din noi ce a fost.
Era ceva de necrezut.
Le arătam bunăvointă, dar ne suspectau. Dar după câteva
săptămâni s-au mai îmblânzit.
Se culegeau informatii pe barăci si unul dintre ei le
strângea pe toate si le dădea conducerii lagărului. Dar într-o zi,
în loc să dea informatiile administratiei, ni le-a dat nouă, la vreo
Preot Nicolae Grebenea
262
3-4 ce eram împreună si discutam.
Nu ne-am mirat când unii au propus întocmirea unei liste a
celor vreo 14 insi dintre noi care suntem cei mai periculosi si
care trebuie să fim dusi la Aiud să fim reeducati. Între cei 14
eram si eu.
Ca să-i ajut, cota de îmbunătătire a hranei ce o aveam
lunar am dat-o la doi studenti. Dar ei m-au denuntat si mi s-a
retras dreptul de a o mai primi.
Încetul cu încetul acesti tineri îsi reveneau.
Eu, în acelasi gând de a-i scăpa de teamă, urmăream pe
orice detinut nou ce venea în lagăr si-l întrebam dacă stie ceva
despre Ţurcanu. Unul ce venise de la Aiud îmi spuse că l-a văzut
pe Ţurcanu când îi puneau lanturile la picioare.
Am comunicat aceasta lui Bucur Constantin că să spună
studentilor stirea si să vorbească si ei cu detinutul nou venit.
Peste vreo lună veni un pantofar si spuse si el acelasi
lucru: si el l-a văzut pe Ţurcanu pe când îi punea lanturile. Deci
steaua lui Ţurcanu începea să apună.
Bucur comunică si celorlalti stirea. Într-o zi, un tânăr din
baraca noastră mă opri si îmi spuse:
- Părinte, m-ati salvat de la moarte.
Dar eu i-am spus:
- Ţi se pare, nici nu te cunosc încă bine.
Şi el adăugă:
- Sunt student, am terminat dreptul si continuam istoria
când m-au condamnat. După reeducare am rămas informator.
Dar venit aici, după un timp, cugetând la logodnica mea si la
mizeria în care am ajuns, m-am hotărât să nu mai dau informatii.
Constiinta nu-mi mai permitea. Dar, cum stau cu patul suprapus
patului celui care strânge informatiile din baracă, acesta mă
privea ca si când mi-ar imputa această nouă atitudine. Şi m-a
cuprins groaza. Mi s-a urcat temperatura si am intrat în
infirmerie, aveam 41°C. Doctorii mi-au dat fel de fel de leacuri
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
263
crezând că am ceva la rinichi. Dar temperatura nu ceda: 41°C
timp de trei zile. Atunci seara a venit Bucur Constantin cu stirea
că Ţurcanu a fost văzut când i s-au pus lanturile. Fără altceva,
dimineata aveam 37°C. Nu trebuia să mănânc decât un regim
prescris, dar am mâncat de toate si nu mi-a făcut nimic rău.
M-am mirat si i-am spus:
- Vei auzi mai încolo lucruri si mai rele despre Ţurcanu: el
nu va putea trăi, fiindcă e autorul si martorul unor prea mari
crime si fărădelegi!
Am auzit mai târziu că tânărul a făcut un cântec:
„Rapsodie maramureseană”. L-am auzit. Textul era cu continut
legionar, iar melodia era adaptată textului. Iar despre tânăr am
auzit trista veste că ar fi murit. Ar fi o mare pierdere, avea mare
talent. Şi apoi mai era si voinic si frumos.
Cazul tânărului acesta, cu urcarea temperaturii la un nivel
insuportabil, e ilustrativ. Spaima ucide organismul; alungarea ei
aduce organismul în stare normală.
De aici se poate considera măretia domnului nostru Iisus
Hristos si a învătăturii sale pentru lume. Dorul Lui de a aseza pe
pământ o împărătie a păcii: „Pacea mea dau vouă, nu cum dă
lumea” si apoi: „Fericiti făcătorii de pace” si însusi salutul
Mântuitorului după Înviere: „Pace vouă!”
Toată învătătura Domnului vizează pacea cu Dumnezeu,
pacea cu lumea si pacea noastră lăuntrică.
„Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu si pe pământ pace
si între oameni bună învoire” anuntă si îngerul la sosirea lui
Iisus pe pământ.
Prin contrast, puneti alături principiul lui Stalin: „Vigilentă
si neîncredere” si trageti concluzia urmărilor dintr-o propozitie
si din cealaltă. O pozitie divină si una diabolică.
Cele ce prevăzusem cu privire la Ţurcanu si echipa lui de
soc s-au întâmplat, dar nu în forma în care prevăzusem eu.
Preot Nicolae Grebenea
264
Iată forma pe care au adoptat-o guvernantii.
Au multumit tuturor din echipă pentru loialitatea lor si
pentru ajutorul pe care l-au dat în reprimarea banditilor. „V-ati
câstigat merite deosebite - li s-a spus. Veti primi răsplata
meritată”. I-au lăsat să se îmbrace în hainele lor civile, le-au dat
o masă bogată si li s-a spus: „Veti primi functiuni în stat după
meritele pe care le aveti: descrieti fiecare ce ati făcut ca să
putem aprecia exact meritele fiecăruia” si după aceea li s-au
dictat alte declaratii centrate, chipurile, pe actiunea legionară de
compromitere a P.C.R. ca ordin de la Horia Sima.
Şi ei au făcut o largă descriere a faptelor lor. Atunci li s-a
făcut un proces după propriile lor mărturisiri si toti au fost
condamnati la moarte.
În ce-l priveste pe directorul Dumitrescu, n-a scăpat nici
el. A fost văzut în dubă plângându-se de brutalitatea celor ce i-a
servit si de nerecunostinta lor. Apoi nu s-a mai auzit de el.
Desigur, a dispărut. Nici Ţeler <?> n-a scăpat. S-a auzit că s-a
sinucis. Dar el era un om fără constiintă, deci nu se putea
sinucide. Atunci ce s-a întâmplat cu el? Simplu: a fost ucis.
În disparitia lor în aceste forme trebuie să vedem însăsi
răzbunarea divină pentru atâtea fărădelegi pe care le-au făcut
acesti oameni fără de inimă.
Numai Nicolski a scăpat, seful suprem, căci n-avea unul
mai sus ca să-l ucidă.
LUCRĂTOR ÎN MINĂ
Am fost dat să lucrez în mină într-un abataj foarte
primejdios: stâncile pe „cerul” abatajului nu stăteau bine.
Amenintau să cadă pe noi. Eram cinci insi în echipă. Nu-mi mai
amintesc decât de Sandu Mazilu si gazetarul Gabriel Bălănescu.
Lucram cu teamă si gustarea n-o luam în abataj ci afară. Tot
afară ne odihneam. Într-o zi s-a rupt o placă ca de vreo două mii
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
265
de kilograme si a căzut cu mare zgomot. Dar noi eram toti afară.
Bunul Dumnezeu ne-a păzit.
Dar după aceea am fost dat la lucru în fundul galeriei, la
locul unde se trăgeau gazele de o instalatie ce trebuia să le
scoată afară din mină. Locul era extrem de poluat: toate gazele
treceau pe acolo. Era imposibil să rezisti. Am avut ca ajutor în
echipă un cojocar bănătean de vreo 40 de ani.
- De aci nu mai scăpăm, părinte, aci murim, mi-a spus el.
- Nu! N-o să murim, i-am spus; dacă esti cu mine n-o să
mori.
Un inginer a venit si ne-a fixat norma: adâncirea galeriei
cu o jumătate de metru pe zi si înaintarea cu 12 metri. Era ceva
mult prea mult. Eu i-am spus inginerului:
- Asta-i normă posibil de împlinit? Domnule, dacă scap cu
viată din temnită, te dau în judecată pentru tentativă de asasinare
fizică.
Dar el mi-a spus:
- Asta mi s-a dat ca normă si asta v-o dau. Şi a plecat.
Terenul era moale ca si caolinul din care se face portelanul. I-am
spus colegului de echipă: căutăm câte o scândură, ne asezăm pe
ea, iar gazele vor trece pe deasupra noastră. Şi asa am făcut.
Va trebui să luăm un vagonet si să-l umplem cu caolin, dar
nu-l vom vărsa, ci-l vom lăsa pe linie ca, dacă vine cineva, să
vadă că lucrăm.
Totusi, si asa, păziti de gaze, nu e destul. Vom fugi de la
locul de muncă de vreo două ori în timpul unui sut si vom merge
departe, sub o scară, unde e aer mult si curat. Vom sta acolo
mult. Iar dacă vedem pe galerie venind cineva, vom fugi la locul
de muncă. Dar nu cred că vor veni, căci si ei se feresc să nu se
intoxice cu gazele din aer, căci nu vor putea veni pe brânci.
Într-adevăr, în timp de două săptămâni nimeni n-a venit să
ne vadă. Apoi a venit un maistru si ne-a zis:
- Ce faceti?
Preot Nicolae Grebenea
266
- Uite, lucrăm.
Iar el a zis:
- Şi eu sunt român, înteleg. Faceti ce puteti.
Şi nimeni n-a mai venit să ne controleze cât am lucrat
acolo. N-am încărcat pe zi decât un vagonet, dar au fost si zile
când am lăsat vagonetul încărcat ca să-l avem pe a doua zi. Şi
asa, la viclenia lor, am răspuns si noi cu viclenia noastră.
*
Greutătile muncii cresteau mereu. Ni se ridica întruna
norma. Eram nemultumit, dar nu îndrăzneam încă să protestez.
Lucrând cu Romulus Dianu ca să curătăm o scară, am
atras atentia unor unguri, care lucrau alături, să întrerupă munca
si să nu arunce minereu până facem curat. Căci rostogolul în
care aruncau minereul era tocmai lângă scară. Ei ne-au promis.
Dar, fie cu voie, fie fără voie, au aruncat minereu când noi eram
pe scară, sus, cam la un metru mai jos de nivelul abatajului. Un
bolovan m-a lovit în cap, în frunte. Va fi avut un kilogram si
jumătate. Am avut norocul că el s-a lovit mai întâi de fierul
rostogolului si i s-a micsorat viteza. Altfel muream. Asa mi-a
spart capul. Sângele curgea. M-au scos afară palid. Se vede că se
scursese mult sânge. M-a pansat doctorul legionar Dumitru
Moisiu care lucra la infirmeria lagărului. El a fost un om plin de
bunăvointă si a ajutat pe multi. M-a ajutat si pe mine. Mi-a făcut
o cusătură a pielii care se vede si azi. E în formă de V tipărit, asa
cum are vipera un V. Port lui Dumitru Moisiu recunostintă
pentru bunătatea lui.
Mai erau si alti doctori în lagăr, dar unii lucrau în mină.
Între ei era doctorul Corneliu Petrasevici, originar din Banat.
Desi tânăr, el a fost doctorul Comitetului Central. Om distins si
de o profundă omenie.
L-am întrebat:
- Ce părere ai despre ei si în genere despre comunisti?
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
267
El a răspuns:
- Ei vor ajunge într-o zi să spună: Doamne, cine ne va
scăpa pe noi de noi însine?
Aceasta e o constatare formidabilă, ca o sentintă de
condamnare. Într-adevăr, comunistii sunt atât de legati unii de
altii - prin activitatea pe care o duc împreună, prin
supravegherea pe care fiecare e pus să o facă asupra fiecăruia si
a tuturor împotriva tuturor, prin neîncrederea unuia în celălalt ce
duce la o neîncredere generală, prin dezgustul si deprimarea la
care ajung oamenii într-o astfel de societate, încât toate acestea
fac foarte grea, sau imposibilă, fără mari convulsiuni si lupte,
desprinderea din hora în care împreună au jucat. Ei sunt
angrenati ca într-un lant puternic, la care verigile sunt bine
strânse si greu se pot desface din lant.
ION BUJOR
Inginerul Ion Bujor, considerat de mine unul din primii
sapte ingineri ai tării, făcea planul de muncă la mină împreună
cu inginerul Bals. Îl cunoscusem de când eram profesor la
Lupeni, iar dânsul era director general la societatea Petrosani de
exploatare a cărbunelui din Valea Jiului.
Într-o zi i-am pus această întrebare:
- Domnule inginer, în activitatea dumneavoastră ati simtit
vreodată prezenta lui Dumnezeu si ajutorul Lui?
El mi-a răspuns:
- Da, eu am fost un rationalist feroce si m-am condus după
mintea mea. Dar uneori simteam că am intrat într-o fundătură
din care nu mai puteam iesi. Atunci plecam genunchii si mă
rugam. Şi dintr-o dată totul se limpezea înaintea mea. O lumină
venea de sus si-mi lumina inima si mintea. De aceea eu am
crezut în rostul Bisericii si în functiunea ei sfântă si am ajutat-o.
Eu stiu ce rol important joacă preotul la poporul nostru, mai ales
Preot Nicolae Grebenea
268
în clasele de jos. Numai semidoctii si prostii dispretuiesc
biserica.
INTERVENŢIE PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIRI
Întrucât conditiile muncii din mină se înrăutăteau mereu,
am început a mă nelinisti. Când m-au trimis la munca de mină
mi-au spus că se vor respecta unele conditii si se va lucra după
posibilitătile fiecăruia. Şi acum lucram de-a valma, fără nici o
grijă de posibilitătile mele reduse de lucru.
Asta mai ales din pricina foametei prin care am trecut si
intrării în munca de mină înainte de a mă fi refăcut.
La controlul ce ni s-a făcut, doctorul Dumitru Moisiu m-a
găsit cu plămânii mult slăbiti.
- Atentie, mi-a spus, în conditiile în care lucrăm, plămânii
dumneavoastră pot ceda.
Acesta era un aviz binevoitor. M-am sesizat.
Am spus unor prieteni:
- Trebuie să cerem unele îmbunătătiri ale regimului de
muncă, asa nu mai merge.
- Nu ni-l vor îmbunătăti si numai ne punem rău cu ei.
- Nu putem merge spre moarte ca niste imbecili, fără să
încercăm o schimbare a situatiei. Avem dreptul să ne apărăm.
- Nu îndrăznim să facem un demers în acest sens, mi-au
zis, si numai dacă am cere cu totii am avea un eventual succes.
Dar aceasta e imposibil. Unii nu îndrăznesc să ridice capul,
stiind prin ce foamete au trecut.
- Voi încerca eu.
- Încearcă, dar nu credem că se va câstiga ceva. Pipăie
totusi terenul.
Şi l-am „pipăit”. Venise un director nou din Ocna-Sibiului,
avea gradul de maior, si un subdirector nou, un fost cioban luat
de la oi, era acum sublocotenent al Republicii.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
269
La o adunare a detinutilor am ridicat glasul. Am spus că
atunci când am plecat din Aiud si m-am angajat că voi lucra în
mină mi s-au dat unele asigurări care văd că nu se respectă: că
mi se va da un loc de muncă după puterile mele, că vom lucra în
conditii suportabile. Dar conditiile văd că se înrăutătesc si întrec
peste puterile mele de suportare. Cer unele îmbunătătiri pe care
vă rog să binevoiti a le căuta si a mi le da. N-am vrut să vorbesc
în numele tuturor si să-i angajez pe toti. De altfel nici nu aveam
consimtământul lor pentru aceasta.
Directorul a spus:
- Nu noi, Bucurestii hotărăsc regimul dumneavoastră.
Eu am spus:
- Aveti, vă rog, bunăvointa si arătati-le greaua situatie în
care ne găsim.
La câteva ore am fost luat si dus într-un fel de pivnită si
închis acolo. În ea era un pat de lemn, fără saltea, iar jumătate
din scândurile lui lipseau. Era în ea o gaură prin care venea
aerul, dar care nu era atât de mare ca să poti trece prin ea. Am
fost pedepsit să stau 10 zile în ea cu regim - mâncare de
penitenciar. Şi am stat. Dar nu cum au socotit ei. Detinutii mi-au
adus o pătură pe care am tras-o pe gaură si, când luau masa,
furau pâine si vreo bucată de carne si mi le băgau pe gaură. Dar
cam din a treia zi mi-au adus zilnic cam vreo 100 de grame de
zahăr pe lângă pâine, desi noi nu primeam zahăr separat de
alimentatia noastră, ci numai în ceaiul care mi se dădea.
După 10 zile, timp în care nu m-a vizitat nimeni, m-a scos
afară. Subdirectorul a descuiat usa. El mi-a spus cu un ton
binevoitor:
- Asa-i, domnule, nu e bine, ce să-ti fac asa-i la noi acuma.
Fii si dumneata mai cuminte. Aud că esti popă. Roagă-te. Poate
că Dumnezeu te ajută, că mi se pare că n-ai fi un om rău.
Şi după vreo trei zile m-au mutat la mina de plumb Nistru,
nu departe de Baia Sprie. Neavând o mină mai rea, m-au mutat
Preot Nicolae Grebenea
270
la o mină mai bună. Căci îndată am constatat că era o mină mai
bună decât cea de la care am fost mutat.
LA MINA NISTRU
Lagărul de la mină Nistru era condus de doi ofiteri secui,
locotenenti, ajutati de alti doi ofiteri ce vorbeau limba maghiară,
care puteau fi tot secui sau unguri.
Numărul detinutilor lucrători era cam 1100. Barăcile erau
întinse pe o pantă usor ridicată. Detinutii erau români si mai
erau câtiva unguri, vreo 10.
Regimul alimentar acelasi ca la Baia Sprie. Laptele ce se
dă minerilor civili, precum si păhărelul de rachiu pentru
protectia contra intoxicărilor cu gaze, lipsea cu desăvârsire.
Mina nu e adâncă precum cea de la Baia Sprie, ci aproape
la suprafată. Aici am întâlnit mult mai putine persoane
cumsecade decât dincolo.
Am început munca cu entuziasm, ca să nu par că sunt
recalcitrant după ce fusesem trimis aici ca pedeapsă, si cu o
realizare aproape constantă de putin peste suta de procente
cerute.
Am fost dat tot ca vagonetar, cum începusem si la Baia
Sprie. Şef de echipă, cu răspundere de mersul echipei.
Un timp am mers binisor si în liniste si multumire. Dar
într-o zi câteva vagonete încărcate săriseră de pe linie. Trebuia
fortă să le ridici. Un maistru ungur foarte voinic si lat în spate se
înfurie că întârziam si nu puteam face norma. Se uită cum ne
zbăteam să le ridicăm. Eram încă slăbiti. Ne ajută el si, cu forta
lui, îndată le-am pus pe linie.
Dar el se răsti la noi: „Nu asa se lucrează; trebuie să puneti
toate sfortările căci asa cum lucrati puteti rezista si 10 ani.”
Deci trebuia să lucrăm ca să murim mai repede. Planul
autoritătii era dezvăluit.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
271
Nu m-am lăsat influentat de maistrul ungur în felul de a
lucra si nici de apelurile perfide ale directorului de a spori
efortul cum că „fiecare lopată în plus de minereu e un pas spre
libertate”. Sloganurile comuniste erau de acum compromise si
stiam ce intentii se ascund sub ele.
Un militian ungur, scund dar foarte rău, dimineata, la
numerotare, dădea fără motiv două-trei palme la doi-trei,
suduind că nu intră mai repede în rând. Pe mine nu m-a lovit
încă, dar îmi făcea alte necazuri. După masă mă punea să alerg
de două-trei ori de la baza pantei până la baraca cea mai de sus.
Lucrul acesta îl mai făcea si cu alti câtiva.
De câteva ori am ascultat de el dar, văzând că se repetă iam
spus:
- Pentru ce, domnule? N-aveti dreptul să-mi cereti aceasta,
iar dacă stăruiti anunt conducerea. M-a înjurat si m-a lăsat în
pace. Am observat că se căutau pretexte pentru pedepse în
timp ce nu eram în mină. Un ofiter român obisnuia să ne
pedepsească des ca să stăm cu fata la perete un sfert de oră într-
:ior- El ne ameninta:
- Să stiti: vă omor când vreau si nu mă costă decât un
proces verbal. Atât, mă! Un proces verbal! Dar nu bătea pe
nimeni, ameninta numai.
La această mină am dat si de sapte preoti. Printre ei era si
Dumitru Iliescu-Palanca, protopop onorific, traducător al
predicilor lui Ilie Minat.
La câteva luni după sosire, care s-a făcut în august 1951,
am fost dat să lucrez cu dânsul. Era preot în Bucuresti la
bisericuta, ca o bijuterie, Stavropoleos. Îl văzusem în lagăr, în
reverendă, o frumusete. Nu-mi impunea deloc si nu simteam nici
o atractie spre el. Acum lucram împreună numai noi doi. Avea
multă încredere în sine. Mi-a mărturisit planurile sale:
- Vom iesi în curând din temnită. Comunismul va cădea,
Preot Nicolae Grebenea
272
iar americanii vor domina lumea după căderea comunismului.
România va fi atunci o tară liberă si Biserica noastră va iesi de
sub jugul actual. Eu voi ajunge ministru al cultelor. Mă voi
ocupa atunci să scoatem si un ziar, el va trebui să treacă si peste
hotare. As vrea să am si câte un om de ispravă în fiecare judet,
om al meu. Unde te vei duce, sfintia ta, vei fi omul meu de
încredere. L-am captat si pe Nicolae Pâslaru. E om foarte bun,
iar sfintia ta pari a fi mai slab, dar totusi bun. Te rog intonează
câteva ectenii să văd ce voce ai.
Am spus câteva ectenii, al căror ecou se pierdea pe galerie.
- Convenabil, aprobă el.
Trăia cu acest complex al grandorii. Mă întrebam: pe ce
lume trăieste?
Conditia noastră era grea. Eram slăbiti, condamnati.
Armata rusă era în tară; guvern comunist subordonat rusilor.
Apusul era în imposibilitatea de a se misca din cauza slăbiciunii
morale. Singură Germania la acea oră era cu un conducător de
mare calitate. Mult putregai în Europa. Cum să cugeti astfel?
Singura noastră nădejde rămânea Dumnezeu, marele si bunul
Dumnezeu, Creatorul si Atottiitorul.
Şi în locul unor meditatii si rugăciuni privind mizeria
noastră, inima noastră era încă îngâmfată. Ah! Doamne, când ne
vei da mai multă lumină, Tu, lumina lumii, ca să pricepem
întunecimea noastră, patimile si nedreptătile noastre si să ne
întoarcem la Tine cu gând smerit si cu inima înfrântă?
Nu l-am contrazis. Auzisem că e certăret si era prea
înfumurat. Nu am voit să risc o ceartă între noi, ci am fost foarte
rezervat si i-am spus doar atât:
- Părinte, viata noastră e în mâinile lui Dumnezeu. Cine
stie ce drumuri ne va deschide El nouă si neamului nostru? Să
credem în mila Lui pentru noi.
Şi a trecut luna cu o colaborare între noi linistită.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
273
Luna viitoare am fost dat să lucrez cu colonelul Ion
Popescu Pera. Fusese seful Institutului Cartografic din România,
era un om foarte frumos si foarte voinic.
Trebuia să lucrăm pe galerie si să cărăm materiale în mină:
sfredele, motorină si altele, precum si să ducem înapoi sfredele,
spre ascutire, si butoaiele de motorină spre reumplere. Când
prieteni de-ai mei legionari au auzit cu cine lucrez au început să
mă căineze si-mi spuneau:
- E francmason, nimeni nu s-a înteles cu el, o să ai o lună
foarte grea.
Dar n-a fost asa. Dimpotrivă. Chiar de la început,
colonelul Popescu Pera a fost atent si îndatoritor, amabil si plin
de bunăvointă.
Văzându-mă slăbit, la locurile mai grele de urcare a
materialelor el a încercat să fugă cu sania ca să o împingă
singur. Dar eu am protestat:
- Multumesc frumos pentru bunăvointă, dar nu trebuie să
procedăm asa. Dumneata nu trebuie să faci si munca mea. Dacă
Dumnezeu mi-a dat această sarcină, trebuie să o fac eu.
Dumneata nu trebuie să-ti slăbesti puterea pentru mine. Dacă e
să mor, atunci trebuie să mor eu pentru mine si nu dumneata.
Altfel n-ar fi drept.
Colaborarea cu dânsul era frumoasă si din zi în zi mai
plăcută. Am discutat lucruri multe laolaltă. Tatăl lui cel de-al
doilea era profesorul Peret, procurorul Masoneriei Românesti.
Patriarhul Miron Cristea uneori lua masa cu ei. Influenta
masoneriei era mare lucru, pe care îl stiam si eu. Pera a avut o
tinerete înflăcărată si plină de aventuri galante. Dar nu s-a
dovedit fără scrupule si lipsit de caracter. Dimpotrivă.
Redau o situatie ca să-i vedeti reactiunea. Era locotenent
în Chisinău. Acolo multi locotenenti români erau căsătoriti cu
evreice. Au primit ordin să se evite căsătoriile cu evreice. Dar el
tocmai atunci s-a îndrăgostit de o evreică ce era în clasa a VIII-a
Preot Nicolae Grebenea
274
de liceu, fiica unui rabin. Tânăra evreică era foarte frumoasă. De
sfintele Pasti a dus-o la biserica noastră, unde au luat parte si
ofiteri superiori, împreună cu generalul de corp de armată din
Chisinău.
Domnisoarei i-a plăcut foarte mult slujba Sfintelor Pasti si
a plâns. După slujbă locotenentul a fost văzut cu iubita lui, încât
ofiterii i-au admirat. Atunci generalul de corp, felicitându-i, a
zis:
- O pereche atât de frumoasă n-o putem împiedica să-si
realizeze iubirea; facem o exceptie: dau libertate pentru această
căsătorie. Mare bucurie. Tinerii si-au jurat iubire până la moarte
si au hotărât căsătoria. Se întâlneau zilnic. Dar, la o săptămână
după Pasti, tatăl iubitei i-a făcut o vizită lui Pera si i-a spus:
„Dumneata iubesti pe fiica mea. Dar ea este evreică si nu se va
mărita cu dumneata, ea trebuie să se mărite cu un evreu.”
Zadarnic l-a implorat să nu întrerupă o dragoste atât de
fierbinte si atât de curată. Rabinul a fost neînduplecat. El a scos
200.000 de lei din buzunar si i-a propus:
- Ia această sumă si renuntă la fiica mea.
Dar propunerea l-a umplut de revoltă si a ripostat că
iubirea lui nu se poate vinde sau cumpăra. Şi rabinul a plecat
nemultumit. Peste o săptămână, rabinul a venit din nou si i-a
propus:
- Dublez suma pentru a renunta la fiica mea, si a pus
400.000 de lei pe masă.
Dar el a răspuns:
- Niciodată.
Dar a doua zi si în zilele următoare fata n-a mai venit la
întâlnire. La câteva zile a primit o scrisoare disperată de la ea
:„Sunt arestată; plecăm în America. Vreau măcar să te mai văd.
Vino să te mai văd la trenul cutare; voi fi la fereastră. La
revedere sau mai degrabă adio, dragostea mea”, după care urma
semnătura.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
275
A doua zi pleca cu trenul. Tatăl ei i-a permis să deschidă
fereastra la locul unde stabilise să-l vadă. Doar câteva clipe au
reusit să se vadă si să se îmbrătiseze cu gândul.
Noi, după ce duceam materialele sus, trebuia să lucrăm pe
galerie. Dar unii camarazi tineri mă rugau să nu facem munca
aceasta, ci să le spun câte ceva si apoi vor ajuta cu totii să facem
treaba ce o aveam de făcut. Eu am acceptat, dar ei au spus:
„Masonul acesta periculos nu poate să fie prezent la discutiile
noastre”. Şi eu l-am rugat pe Popescu Pera să nu se supere si să
se retragă. M-a privit cu tristete si s-a retras.
Dar, peste câteva zile, mi-a spus cu lacrimi în ochi:
- De ce procedezi asa? Cine sunt eu? Sunt un criminal, mati
văzut făcând vreo fărădelege? si a început a plânge.
Eu i-am răspuns:
- Ce pot să fac, domnule colonel? Esti mason, esti
dusmanul crestinilor si al legionarilor, iar acestia sunt camarazii
mei. Poti să dai dovadă că si dumneata crezi în Dumnezeu si te
rogi?
- Cred, a spus el, si dau dovadă.
- Bine. Luăm niste hârtie de la cei ce fac situatia, îti dictez
două-trei rugăciuni si ai trei-patru zile să le înveti.
- Bine, a zis el. Şi i le-am dictat. Dar a treia zi mi-a spus:
- Iată: hai să recit rugăciunile. Ele mergeau atât de bine ca
memorizare si erau atât de frumos exprimate, încât m-am mirat.
I-am spus:
- Nu e de ajuns. Trebuie să te si rogi nu numai să le stii.
- Cum să nu mă rog, că am nevoie de rugăciune?
Atunci l-am îmbrătisat si l-am sărutat cu bucurie si i-am
spus:
- Ah, domnule colonel, câtă bucurie îmi faci. Esti un om,
un om adevărat! Am toată încrederea în dumneata.
- Să mergem să spun camarazilor mei bucuria mea din
ziua de azi. Rămâi deoparte si apoi te introduc între noi.
Preot Nicolae Grebenea
276
Camarazilor le-am spus cam acestea: e mason, dar e un
om cinstit si sincer, capabil, caracter frumos, demn de stimă. Îl
iau pe garantia mea.
Şi l-am adus între legionari si am spus:
- Cerem scuze domnului colonel dacă, până l-am putut
cunoaste, am avut unele rezerve fată de dumnealui. Şi i-am făcut
cunostintă cu toti.
Dânsul s-a bucurat enorm. El însă nu trebuia să afle
niciodată puternica împotrivire ce a stârnit-o propunerea de a-l
primi între noi. A fost o dezbatere mai lungă si, văzând că ei nu
cedează, le-am spus:
- Dacă-l excludeti pe el, excludeti-mă si pe mine. Eu nu
mai pot veni pe la voi decât cu el. Singur nu.
Şi atunci ei au zis:
- Bine. Veniti cu el.
Dar eu le-am zis:
- Fiti atenti; trebuie primit cu toată inima. Vă rog să nu
schiteze cineva vreun gest de retinere care să-l facă să se simtă
prost.
Asa a intrat între noi.
Trebuie să întelegem cât de dureros este ca cineva, rupt de
familie, fără să aibă un cuvânt de la ea, osândit la muncă silnică,
trimis cu altii la muncă, să fie izolat ca un lepros, sub asuprirea
temnicerilor brutali si fără milă, câtă bucurie oferă primirea lui
în grupul colectiv! Un astfel de act e pentru el un adevărat
eveniment important în viata lui si poate fi o renastere.
De aceea, trebuie să întindem, cu dragoste, o mână oricui
vrea să se ridice spre lumină. Iar nu să-l privim cu dispret pentru
trecutul lui vinovat.
Trebuie să spun că Popescu Pera a fost apoi la nivelul
tuturor asteptărilor, spre cinstea lui. Ba le-a si depăsit.
Un om care mi-a stârnit un interes deosebit prin specificul
si originalitatea lui a fost plutonierul de sectie de jandarmi, din
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
277
Bucuresti, Bold. Acum era disperat si putin înfricosat. Corp bine
făcut, puternic. Oltean căsătorit cu o olteancă.
- Părinte, striga el, Vine potopul! Vine potopul, părinteee!
Potopul, urgia lui Dumnezeu! Ce ne facem părinte? Murim
părinteee!
- Linisteste-te, domnule Bold. Dac-o vrea Dumnezeu, nu
murim. Dar te rogi dumneata lui Dumnezeu ca să te ajute, să nu
mori aici, ci să te eliberezi si să mergi să-ti vezi sotia si copiii.
- Am uitat rugăciunile părinteee! Nu le mai stiu.
- Ai uitat si Tatăl nostru?
- Da, părinte. Fiindcă vine potopul.
- Nu mai stii nici o rugăciune?
- Ba mai stiu una pe care o ziceam când eram în servici.
- Ia spune-mi-o si mie.
Şi el începu, dar reproduc cu multă aproximatie :
- Doamne Dumnezeule, ajută-mi mie, plutonierul Bold,
când sunt călare, când sunt în patrulă, când sunt în escortă.
Apără-mă si mă păzeste pe mine robul tău totdeauna. Amin!
- Foarte frumoasă, plutonierule Bold, foarte frumoasă si
adaptată la nevoile dumitale de serviciu. Adapteaz-o acum la
nevoile de aici: „Doamne apără-mă si mă păzeste pe mine,
plutonierul Bold, când sunt în mină, când sunt pe galerie, când
sunt în abataj, când mă culc si când mă scol. Fii cu mine
totdeauna si păzeste cu dreapta Ta si pe sotie si pe cei patru
copilasi ai mei. Amin!”
Dar mai frumoasă-i rugăciunea „Tatăl nostru” si ea ne-a
fost spusă de însusi Domnul nostru Iisus Hristos. Hai s-o
reînvătăm. Am intrat într-un fost abataj de pe galerie si acolo i-o
spuneam cu glas tare, iar el o repeta după mine plângând. Dar
trei zile n-au fost de ajuns ca să o poată învăta. A trebuit să văd
de dânsul încă patru zile ca să o reînvete, într-atât sufletul lui era
de zbuciumat.
Întâlnindu-l mereu pe galerie, l-am întrebat:
Preot Nicolae Grebenea
278
- Ei, Bold (căci mi-a cerut să-i zic pe nume), dar ai fost
dumneata cumsecade în timpul serviciului?
-Ei, cumsecade! Nu, părinte, câte am făcut, mai ales în
Basarabia, dar oamenii nu i-am bătut. Am fost un ticălos,
părinte, ticălos, taică, de aia vine potopul.
Şi mi-a povestit o seamă de mici găinării pline de haz pe
care le făcea în Basarabia, mai ales când avea inspectie sau când
era ziua lui onomastică.
PE GALERIE LA VAGONETE
Viata rezervă surprize neasteptate detinutului. Din trei sau
patru evrei care erau la mină, unul mi-a fost dat să lucrez cu el.
Era un cantor bisericesc evreu care avusese o slujbă
importantă în Partidul Comunist, dar acum, din motive
neîmpărtăsite, se găsea aici.
Poate anume a fost dat cu mine, ca să ne certăm. Dar două
luni, cât am lucrat împreună, ne-am înteles bine.
L-am rugat să-mi cânte cântece religioase evreiesti. Cânta
frumos. Cu o voce baritonală si cu o plăcere deosebită intona
versetele sfinte. Semănau foarte mult cu versetele de la Utrenia
noastră. Aveau o notă de gravitate si profunzime.
Mi-a spus: „Numele Tatălui nostru nu e Israel, ci Eret
Israil - pământul sfânt al lui Israil. Mi-a vorbit de marile bogătii
ce le au în America evreii. Un singur bancher evreu din USA a
dat statului Israel ajutor în bani - l-a citat cu numele - mai mare
decât plata ce o datoram noi rusilor pentru despăgubiri de
război.
Avuseseră mari bogătii si în China, dar acum nu le mai
aveau.
L-am întrebat:
- Ce credeti voi, evreii, de ce nu s-a dus împărăteasa Vasti
în sala unde era bărbatul ei, împăratul Ahasveros, când a
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
279
chemat-o ca s-o arate comesenilor împăratului (căci, după
obiceiul oriental, femeile la ospete petreceau separat, iar bărbatii
la fel).
- Fiindcă s-a rusinat căci i-a cerut să vină goală,
dezbrăcată - asta e în traditia noastră, a zis el.
- Dimpotrivă, în Biblie, la cartea Estera se spune că a fost
chemată să vie împodobită, cu coroană pe cap... De unde această
nepotrivire între traditia evreiască si Biblie?
Sau evreul meu nu stia ce spune... Pe de altă parte nu
întelegeam cum de împărăteasa Vasti a îndrăznit să refuze pe
sotul ei, împăratul, dacă a chemat-o să vie împodobită cu
vesmintele ei împărătesti. Dar putem întelege refuzul ei dacă a
chemat-o să se înfătiseze dezbrăcată.
Dar ceea ce este mai important, si de asta l-am introdus pe
acest cantor evreu aici în jurnal, e că el ne-a spus:
- Talmudul nostru, care e o interpretare a Torei, adică a
legii evreiesti, are textele cunoscute si asa s-au publicat. Acest
lucru îl poate afla toată lumea din moment ce el e scris. Dar sunt
lucruri ce nu sunt scrise si pe care era bine si noi cantorii le
învătăm pe de rost. Ele sunt transmise oral din generatie în
generatie. Textele acestea nescrise nu le stie lumea neebraică, le
stim numai noi. E un secret al nostru, al fiilor lui Israil.
Deci în Talmud sunt texte nescrise ce se transmit oral si la
care ajung numai evreii. De ce nu le scot la lumină? Probabil că
ele cuprind lucruri grave la adresa celorlalte popoare din lume,
lucruri pe care nu le pot publica să nu stârnească furia celorlalti
împotriva iudeilor.
Ceea ce mă miră atunci este textul ce se află în Talmud:
„Pe cel dintâi dintre crestini ucide-l.” De ce si-au asumat acest
risc?
ORTINSKI
Preot Nicolae Grebenea
280
O figură deosebită care lucra la biroul lagărului ca detinut
era colonelul Ortinski.
Cine era el? Fost sublocotenent într-un regiment românesc
de pe frontul rus; pe o viroagă, singur cu plutonul său a căzut
prizonier. S-a întors în tară cu divizia Tudor Vladimirescu după
ce luptase la Debretin cu gradul de maior.
Avansat locotenent colonel, a câstigat încrederea rusilor -
era de origine poloneză - si a fost pus să facă o epurare a
ofiterilor din armata română. A lucrat cu o duritate extremă, fără
milă, ca cel mai temut executant. După vreo două-trei luni de la
sosirea mea la Nistru, m-a căutat si mi-a spus:
- Părinte, mă găsesc într-o situatie grea. Am nevoie de
ajutorul dumneavoastră.
- Cu plăcere fac ce se va putea, dar uite, aici sunt preoti
care te cunosc mai bine fiindcă stati demult laolaltă.
- Nu, de dumneavoastră am nevoie.
- Bine, te rog, dezvăluieste-te si spune-mi care e necazul
dumitale. Şi si-a început mărturisirea.
- Pus în situatia să fac epurarea ofiterilor, am lucrat strict
după ordinele ce le primisem. Nici o abatere nu am făcut. Nici o
derogare nu am admis. Eram sever si dur. Am exclus mila. Multi
au suferit enorm în urma epurărilor. Mă bucuram de un credit
deplin.
Atunci l-am întrebat:
- Cum atunci ai ajuns totusi să fii arestat?
- Iată, nu lucram singur, lucram cu unii subalterni. Dar
văzând ei cât de aspru, cât de dur lucrez în executarea ordinelor,
au început să se teamă de mine. Dacă facem o greseală, si-au zis
ei, ăsta ne bagă în puscărie; el nu stie de camaraderie,
colegialitate, el stie numai să execute fără milă ordinele. Şi de
teamă s-au coalizat contra mea si m-au băgat în puscărie căci
mi-au găsit o chichită cu care m-au înfundat. Şi acum mă găsesc
aici. Am mari regrete. Constiinta mi-e nelinistită. După cele ce
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
281
am făcut cu devotament, iată recunostinta: temnita. Caut linistea.
Ajutati-mă dacă puteti.
- Ai făcut greseli mari, i-am zis. Numai ordinele drepte,
cinstite si neîmpovărătoare trebuie să le aplicăm întru totul.
Celelalte, prin aplicare, le îndulcim, le aducem în acord cu
dreptatea, bunătatea, adevărul si mila. Altfel promovăm răul si
prin corectitudinea noastră instaurăm pe pământ nedreptatea,
asuprirea, teroarea si orice fărădelege. Dacă ordinele vin de la
niste autorităti nedrepte si criminale, noi devenim instrumentele
prin care ei îsi împlinesc planurile lor nedrepte si asupritoare.
Nu suntem niste automate. Dumnezeu ne-a lăsat ratiunea. Cu ea
noi putem aprecia si ordinele care ni se dau, dacă sunt conforme
cu Binele, cu Dreptatea, cu Adevărul, cu ideea de progres. Şi
dacă nu sunt conforme, nu le împlinim, ne retragem. Şi dacă
rămânem, atunci, considerând că sunt interpretative, vom
introduce în aplicarea lor spiritul ce rezultă din ideile de mai sus.
Dar ordinele ce le primeai dumneata stiai că vin de la rusi,
desi nu direct, ci prin medierea românilor ce ti le dădeau. Dar
rusii nu voiau binele nostru. Asta s-a văzut din primele zile ale
ocupatiei României de către ei. Deci ele trebuiau aplicate cu
rezervă si cu îmbunătătire substantială.
Dumneata le-ai executat cu asprime. Şi acum ai mari
regrete. Că ai ajuns la regrete e minunat. Esti pe drumul bun. Ele
sunt ca o baie a sufletului. Cu ele spălăm păcatele noastre. Ne
usurăm si mergem înainte, spre bine acum, spre îmbunătătire si
renastere.
Domnule Ortinski, ai nădejde. Mila lui Dumnezeu e mare.
El nu are pe nimeni de pierdut, ci vrea ca toti să ne mântuim prin
pocăintă si iubire. Şi să stii că nici un păcat al nostru, oricât de
mare, nu poate birui mila si iubirea lui Dumnezeu de noi.
Numai să ne întoarcem spre El cu regretul păcatelor noastre. Cu
lacrimi si cu gândul de îndreptare. Cu aceeasi sinceritate cu care
ai lucrat în trecut pe calea pe care ai mers, cu aceeasi sinceritate
Preot Nicolae Grebenea
282
lucrează acum pe calea întoarsă spre mântuire, spre curătie si
sfintenie. Dumnezeu ti-a arătat mila lui prin regretele si
nelinistea ce te-au cuprins. Departe de a fi pierdut, esti pe
drumul mântuirii. Mergi în liniste pe el. Ne vom întâlni de-acum
mereu împreună ca să ne sfătuim si să ne mângâiem împreună.
Sunt bucuros că m-ai solicitat, dragul meu, si cu bucurie îti
stau la îndemână.
Mi-a multumit. Apoi ne întâlneam zilnic si discutam într-o
discretă retragere, cele ce mi se păreau potrivite pentru mersul
lui înainte spre câstigarea linistii si păcii lăuntrice.
Fireste, a trebuit să învete si câteva rugăciuni pe care să le
spună zilnic de două ori. Mergea bine si, treptat, îsi câstiga
linistea.
Mai târziu au intrat în lagăr trei insi civili, care probabil
aveau rosturi importante în partid. Când au dat cu ochii de
Ortinski, unul din ei a început să-l înjure. Apoi a făcut rost de o
nuia si a început să-l lovească peste mâini si chiar peste fată.
Ortinski a început să fugă, dar acela îl urmărea de la spate,
lovindu-l peste mâini si înjurându-l.
Scenă tristă. Un străin cade peste tine, condamnat, si te
bate pe tine care esti lipsit de apărare. Acesta e un abuz
nepermis.
Dar aceasta arată si furia si revolta si dusmănia pe care
faptele ce le-a făcut Ortinski le-a stârnit în cei ce le-au suportat
sau au auzit de ele.
De aceea, oriunde am fi, în orice post, să ne purtăm astfel
ca atunci când plecăm să nu stârnim păreri de rău si, când ne
întâlnim cu cei cu care am lucrat înainte, reîntâlnirea să fie ca o
sărbătoare în care parfumul trecutului să se ridice si să ne
împingă la calde si prea plăcute îmbrătisări.
INSPECŢIE ÎN LAGĂR
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
283
Într-o zi, când toti lăgăristii eram acasă, adică nu în mină,
ne-am trezit cu o inspectie. Am fost asezati toti în rând, în curte,
ca inspectorul să ne vadă, să ne identifice pe toti si să dea
dispozitiile lui.
Inspectorul era un locotenent major. El controla toate
lagărele de detinuti de la combinatul Baia Mare: Baia Sprie,
Cavnic si Nistru.
Citea după tabel pe fiecare, care trebuia să spună:
„prezent”.
Când a auzit numele meu s-a oprit si a strigat: „iesi din
rând, asa o grămadă de reclamatii am împotriva ta” si arătă cu
mâinile închipuind teancul: era mare cât două-trei cărti mari.
Când a terminat, a dat unele dispozitii ca să lucrăm cu
spor, spre binele nostru si al patriei. „Toti trebuie să iubim Patria
si să ne arătăm iubirea muncind cinstit pentru ea.”, a spus el. Din
tonul lui linistit si deloc amenintător se putea deduce că nu e un
om rău.
Apoi m-a luat pe mine si m-a dus într-un birou si a început
a vorbi asa:
- Noi vrem să reeducăm detinuti politici ca să înteleagă
conceptia noastră socială si de viată. Bătrânii nu ne mai
interesează ca să-i cucerim. Ei au cunoscut multe, au altă
conceptie si ar fi de prisos să încercăm. Ne interesează, însă,
tineretul. Pe el trebuie să-l câstigăm neapărat.
Îti fac două cereri pe care te rog să le împlinesti. Promitemi
că nu faci aici o propagandă politică contra noastră, că nu vei
dezvolta nici o activitate politică împotriva noastră si promitemi
că nu vei dezvolta nici o activitate religioasă si că nu vei da
nimănui îndemnuri, sfaturi, lămuriri pe linie religioasă, adică te
vei retine si nu vei da nimănui asistentă spirituală.
- La prima cerere vă spun că o accept imediat si că o voi
respecta cu strictete. De altfel, nici până acum nu am făcut ceva
Preot Nicolae Grebenea
284
contra dumneavoastră. Cu atât mai mult de acum înainte nu voi
dezvolta nicidecum o activitate politică contra dumneavoastră.
Mă voi retine total. Vă promit solemn.
În ce priveste cererea a doua, vă rog să mă iertati, nicicum
n-o pot primi. Noi suntem arestati, lucrăm în conditii grele.
Suntem uitati de familii, cărti si gazete nu avem, moartea la tot
pasul e lângă noi, iar regimul e sever. Rupti de toate, ne-a rămas
numai Dumnezeu.
El e nădejdea si singurul nostru reazem. Cum am putea,
părăsiti de toti, să ne despărtim de El? El e azi totul pentru noi.
Toti îl caută si au nevoie de lămuriri, de ajutor spiritual. Ca
preot crestin pot eu să resping pe cineva dacă vine si îmi cere un
ajutor spiritual? Pot eu să spun: n-am voie să vorbesc si să mă
retrag? Acest lucru nu l-as face orice s-ar întâmpla.
Cugetati dacă un preot cinstit ar putea primi cererea
dumneavoastră, si dacă nu este în drept să o respingă.
Ne cereti să lucrăm cinstit si cu spor. Noi lucrăm, slavă
Domnului, cu spor. Acesti detinuti ar mai putea lucra ei cu spor
pentru binele Patriei, dacă li s-ar lua această nădejde în
Dumnezeu?
Nu resping cererea dumneavoastră. din îndrăzneală. Nu!
Ci din necesitate: mi-e imposibil a o primi si nu vreau să vă
însel. Vă spun deschis: Nu!
Dânsul a răspuns:
- Bine, Grebenea, sunt multumit si dacă împlinesti cu
strictete si numai cererea mea cea dintâi.
La aceasta am răspuns:
- Fiti sigur, o voi împlini întocmai.
Atunci dânsul mi-a întins mână si mi-a spus:
- Bine, Grebenea, sper ca la o nouă întâlnire să-ti spun si
lucruri mai bune decât acestea.
Am plecat si mi-am zis: „Iată un om cinstit, neabuziv, care
întelege si pe altii si nevoile lor, nu numai pe ale sale si ale celor
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
285
pe care îi serveste”. Eram bucuros în inima mea că am
descoperit un astfel de om între ofiterii români ai tării în acel an.
Trebuie să adaug că am găsit mai târziu si alti ofiteri de
militie si securitate cu inimi nefalsificate, obiective si de
omenie, cu dor de bine si cu atitudini alese, mai curând de ajutor
decât de asuprire, si cu tendinta de a se ridica mai presus de
obligatiile lor oficiale.
ABUZURI OFICIALE
Nu stăteam pe roze în lagăr: muncă multă, alergări, bătăi
pe fată si mai ales pe ascuns, când bătăile trebuiau să fie mai
grele, insulte. Acestea veneau mai ales de la personalul de pază
unguresc. Acestia dovedeau o ură pe care si-o manifestau prin
loviturile obrajilor si trupurile bietilor detinuti români. Unii
spuneau: „Să te păzească Dumnezeu să stai într-un lagăr cu
conducere maghiară!”
Dacă în alte locuri nu era justificat, poate, însă acest
strigăt aici era justificat pe deplin. Aici asa era: ungurii îsi
făceau de cap. Nu treceau 10-15 zile să nu se audă: „iar a fost
luat cineva si bătut bine în dos, sus”. Cei bătuti erau amenintati
să nu spună că au fost bătuti si, de frică, unii nu spuneau decât
celor mai intimi ai lor. Dar uneori erau văzuti când erau dusi sau
când veneau de la locul de bătaie, rosii la fată si cu urme
evidente ale loviturilor pe care le-au primit. Zadarnic tăgăduiau
cei în cauză, semnele de pe ei erau mai convingătoare decât
cuvântul lor.
Dar ce mi s-a întâmplat mie într-o zi? Eram de serviciu pe
lagăr în ziua aceea. Câte un detinut era în fiecare zi de serviciu
pe lagăr si el intra ultimul în mină după ce controla toate
barăcile si le închidea când curătenia în ele era gata. De
asemenea, trecea pe la bucătărie să vadă dacă toate sunt puse la
Preot Nicolae Grebenea
286
punct pentru masă. El mătura si ducea gunoiul.
În acea zi, după ce toate erau gata si mă îndreptam spre
iesire ca să intru în mină, un soldat, din locurile de pază de sus,
începu cu câteva ocări si insulte la adresa mea, cu privire la cine
eram eu si cine erau toti lăgăristii. Mi-am dat seama că el era
indus în eroare. Eu i-am zis:
- Lasă-mă, camarade, suntem noi destul de necăjiti, nu ne
mai necăji si tu.
După iesirea din mină si după baia obisnuită, pe când mă
pregăteam să merg la masă si lumea se aduna în curte pentru
asta, ungurul mic si nenorocit, care zilnic bătea la numărătoare
câtiva oameni si de care am aflat că-si bătea si sotia de două-trei
ori pe lună, mă chemă si-mi spuse că am insultat soldatul si
trebuie să-mi iau pedeapsa. Eu i-am spus ce s-a întâmplat, că nam
nici o vină si dacă as avea una, nu el trebuie să o stabilească,
ci directorul.
- Vino sus, mi-a zis, si mă lămuresti acolo.
- Nu e nevoie de altă lămurire, lămurirea am dat-o deja.
Atunci el m-a prins de mână să mă ducă cu sila. Dar eu mam
desprins si am scăpat. Lumea în rând pentru masă privea
scena. Atunci el începu să mă izbească cu palmele si cu pumnii
peste cap, peste fată si cu picioarele mă izbea în fluierele
picioarelor. M-a umplut de sânge pe fată. Atunci mă izbea mai
ales în piept si pe picioare. Nemaiputând suporta, am tâsnit
furtunos spre sala de mese si am intrat înăuntru răvăsit cum
eram.
- Uitati, domnilor, cât de frumos petrecem noi aici la mină
si cât de bine se poartă militienii unguri cu noi. Mă arătam
tuturor plin de sânge. Astea-s semnele văzute; numai dacă m-as
dezbrăca s-ar putea constata cele nevăzute.
Cum un ofiter ungur supraveghea masa, i-am zis:
- Ce ziceti, domnule sublocotenent, nu-i asa că ne merge
bine aici?
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
287
Era foarte stingherit si în cele din urmă replică:
- Cine a făcut asta?
- E omul care bate fără motiv în fiecare zi câtiva oameni si
nimeni nu-l opreste.
- Lasă, o să cercetez, a zis, iar eu, flămând, m-am asezat la
masă.
Dar ce mi-au spus camarazii după masă? Locul unde m-a
oprit militianul si au avut loc cele expuse era tocmai la liziera
dintre locul pe care puteam să ne plimbăm si locul pe care dacă-l
depăseai soldatii aveau ordin să tragă. El era despărtit de zid
numai de vreo doi metri. Nu sesizasem primejdia: ferindu-mă de
loviturile militianului puteam depăsi liziera si soldatul să tragă.
Numai întâmplător n-am depăsit linia sau bunul Dumnezeu m-a
păzit, căci soldatul pândea cu pusca pregătită ca să tragă. Deci
planul era pregătit ca să fiu ucis dacă...
Mai târziu, sublocotenentul ungur, arătând o atitudine
foarte binevoitoare fată de mine, mi-a spus:
- Am cercetat si am aflat că militianul e vinovat. Am cerut
pedepsirea lui.
Dar cine să-l pedepsească, căci probabil directorul, îl
îndemna să facă ceea ce făcea, precum si pe ceilalti ce băteau
detinutii.
Militianul acesta ungur, cel mai abuziv, n-a fost mutat,
nici n-am putut deduce din ceva că el ar fi fost pedepsit pentru
abuzurile lui.
În acest timp, directorul ne aduna destul de des ca să dea
dispozitii si, poate spre a ne sustrage atentia de la greutătile prin
care treceam, spunea niste bancuri nesărate la care multi, spre a-l
satisface, începeau să râdă. Era viclean si perfid, altfel un om
mult prea simplu pentru a întelege detinutii ce-i avea sub
comandă. Cu totul simpli fuseseră si ofiterii de la Baia Sprie, dar
erau mai naturali si mai putin falsi ca acestia. Ei erau români.
În ce-i priveste pe detinutii de la această mină erau din
Preot Nicolae Grebenea
288
toate straturile sociale, însă numai un număr mic de tot erau
tărani.
Între detinuti s-au creat frumoase prietenii după înclinatii,
profesiuni, culoarea politică.
Erau si câtiva ofiteri superiori din marina română ce se
păstrau destul de izolati de ceilalti. Unii spuneau că sunt masoni.
Nu am întretinut relatii cu dânsii.
Aviatia îl avea ca reprezentant al ei pe căpitanul Vasile
Ciobanu, socotit ca cel mai bun aviator al tării. El făcea
zborurile cu membrii guvernului în străinătate, el zbura cu vreun
reprezentant mai important al partidului care trebuia dus peste
hotare. Cum a căzut, nu stiu. Dar era foarte usor să cazi complet
nevinovat, fiindcă comunistii erau foarte bănuitori.
Am strâns raporturi frumoase cu acest ofiter ales pentru
seriozitatea lui. Se bucura de un frumos prestigiu ca om pentru
judecata lui cumpătată. În micile conflicte ce s-au ivit uneori
între unii intelectuali din mină el a intervenit totdeauna cu un
spirit de împăciuire deosebit. Nu-mi amintesc dacă mai era în
lagăr în 1953, când s-a făcut o grevă. Căci nu-mi amintesc de el
dacă a fost grevist si numai în ea credeam eu că îi era locul.
Un om cu preocupări filosofice deosebite a fost Gabriel
Constantinescu. Fost ofiter de cavalerie, epurat, era la arestare
profesor de filosofie. Originar din Sibiu, fiul scriitorului Paul
Constant, cultiva meditatia metafizică. A reusit să capete ceva
hârtie si să scrie ceva, de-mi aduc aminte bine, a scris câteva
eseuri filosofice. Dar nu le-a putut scoate afară. Era bine
înzestrat si promitea.
Când cineva, din conditiile grele de miner, evadează pe
terenul filosofiei sau al poeziei, stârneste atentie si, dacă are si
talent, admiratie.
GREVA
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
289
Lucrurile mergeau tot mai rău în lagăr. Munca era grea,
dar o suportam si o făceam chiar cu tragere de inimă.
Ce nu se mai putea suporta? Bătăile „discrete” sus,
înmultirea pedepselor, carcera, bătaia de joc. Inspectii nu veneau
ca să putem cere îndreptări si ungurii, directorul si subalternii,
îsi făceau de cap.
Nu mai eram mineri, eram niste unelte de exploatat de
care-si băteau joc niste imbecili iresponsabili. La sesizările si
cererile făcute de unii pentru a ne restabili în drepturile umane,
urechile celor ce le primeau erau închise, iar inimile
nesimtitoare.
Am stat cu picioarele în apă rece atâtea ceasuri câte mi sau
cerut, am stat într-un picior cu fata la perete în dese rânduri,
am primit carcera de mai multe ori si apoi intrarea în mină. Am
suferit si ocări si insulte.
M-am nimerit în zi de sărbătoare în carceră si m-am
bucurat că am prilejul să meditez în liniste si să mă rog.
Apăsarea în lagăr crestea. Viata noastră era în mâna unor
neciopliti plini de ură, fără scrupule si fără teamă când făceau
răul.
Militienii erau înrăiti; poate înainte fuseseră mai buni, dar
acum erau la această mină răi, foarte răi. Poate i-a înrăit regimul,
poate erau mai dinainte si regimul le-a sporit răutatea. Mereu li
se spunea când li se făcea educatia: „Nimeni nu este demn să fie
gardian dacă nu urăste din toată inima pe contrarevolutionari, pe
legionari si pe toti detinutii politici.” Iar mai târziu li se spunea
că trebuie să urască mai întâi pe legionari si apoi pe toti ceilalti.
Poate fiind secui si unguri erau infectati de fermentul
sovinismului maghiar care li s-a inoculat de o propagandă
maghiară timp de 20 de ani si le-a intrat în sucum et in
sancvinem ca o otravă ce i-a îmbolnăvit.
Nu stiu! Dar se purtau ca niste neoameni.
Am cugetat că trebuie făcut ceva spre a iesi din această
Preot Nicolae Grebenea
290
situatie grea. Era posibil să ne lăsăm ucisi ca niste lasi fără a
schita o împotrivire? Eram oare niste viermi peste care să calce
cu piciorul oricine vrea din cei ce erau deasupra noastră prin
posturile lor? Am discutat cu unul si cu altul; murim pe
încetul în fiecare zi ca niste nevolnici, ca niste imbecili
inconstienti. Trebuie să ne ridicăm în picioare si, dacă e să
murim, atunci să murim frumos, în picioare, în luptă, în
împotrivire, ca niste luptători ce am fost.
Trebuie să organizăm o grevă. E singurul clopot de alarmă
ce stă la îndemâna muncitorului când patronul nu vrea să stea de
vorbă cu el ca să-i îndulcească situatia. Probabil în această
ridicare vom muri; comunistii sunt duri; nu vor putea ierta
această ridicare. Dar vom muri demni, frumos, senini ca unii ce
singuri am intrat în această eventualitate, acceptând din
necesitate moartea.
Era în lagăr un admirabil inginer ce făcuse războiul si la
23 August, când noi am întors armele contra nemtilor si urma să
luptăm alături de rusi contra lor, colonelul comandantul
regimentului a spus: „Mergem la sovietici ca să luăm dispozitii
de la ei cum să ne încadrăm în dispozitivul de luptă.”
Atunci acest inginer, cu un miros mai fin, care era
comandant de companie, a zis:
- Eu nu merg la rusi.
Colonelul i-a zis:
- Cum vrei.
- Cei ce nu vreti să mergeti la rusi veniti la mine, a strigat
inginerul si câtiva ostasi s-au atasat de compania lui.
Colonelul s-a dus si rusii l-au luat prizonier cu tot
regimentul. Asa au procedat ei si cu altii: i-au înconjurat cu
tancurile si i-au dezarmat si i-au făcut prizonieri. Altora care nu
mergeau la ei le-au tăiat drumurile cu tancurile si i-au luat
prizonieri. Asa au luat în câteva zile - ca niste banditi -130.000
de prizonieri români si „pohod na Sibir”.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
291
Dimpotrivă, inginerul, cu admirabilul lui fler, a intuit
situatia, a venit cu compania prin porumburi si păduri, evitând
drumurile mari, si a ajuns cu ea acasă.
Eu mi-am zis: cu acest om inteligent trebuie să organizez
greva. Ea trebuie organizată discret ca să nu prindă de veste
informatorii. El a acceptat cu entuziasm.
Am discutat si eu si el cu unii pe care i-am crezut că vor
intra în grevă. Dar situatia nu era coaptă pentru grevă. Unii încă
mai râdeau la glumele directorului. Deci nu ajunsese cutitul la
os. Până când mai râd unii, nu putem da drumul grevei. Dar nici
n-o putem amâna mereu pentru că câtiva sărăntoci se vor găsi
oricând să râdă.
Dar cum s-o facem? Eram condamnati la muncă silnică. A
refuza munca însemna a te expune împuscării, justificată legal.
Atunci ne-am zis: refuzăm masa. Asta putem să o facem.
Ne pot împusca si pentru asta, dar fără o justificare legală. Şi,
dacă nu mâncăm, nu putem să lucrăm.
Asa am hotărât. Dar am prevenit oamenii: „Fiti pregătiti
de moarte. Să o primim hotărâti si senini, ca strămosii nostri
daci.”
Asteptam momentul întelesi. Inginerul era în alt schimb
decât mine. El sau eu trebuia să dezlăntuim greva la iesirea din
mină si la venirea la masă.
A dezlăntuit-o el. Flămânzi, oamenii mergeau la dormitor
si refuzau masa. M-am bucurat enorm. Abia asteptam să intru si
eu în grevă. Unii oameni erau încă în expectativă. Dar când am
intrat si eu cu oamenii din schimbul meu ce se hotărâseră a intra,
atunci unii au iesit din expectativă si au intrat si ei în grevă. Asa
că, din vreo mie o sută si ceva, mai bine de 600 au intrat în
grevă.
Câtiva oameni de mare calitate n-au intrat în grevă, nu
fiindcă erau nevolnici, ci fiindcă au considerat că nu e încă
momentul.
Preot Nicolae Grebenea
292
Inspectorul minelor, locotenentul major cunoscut, a venit
imediat la mină, adică în lagăr, si îndată m-a chemat.
- De ce ati început greva? m-a întrebat. I-am descris
situatia insuportabilă din lagăr cu asuprirea de către unguri.
Acestei situatii îi preferam moartea. Am fost uitati în mâinile
murdare ale unor oameni fiară de inimă.
Greva nu am făcut-o cu scopul unei opozitii fată de partid.
Ea n-are acest caracter. În gândul nostru ea a vrut să fie un
mijloc prin care să tragem organele superioare competente la
discutii cu noi, să le arătăm greaua situatie în care ne găsim si să
cerem o nouă situatie si îndreptări. Nu greutatea muncii ne-a
împins la acest act disperat, ci greutatea suportării asupririi si a
obrăzniciei ungurilor.
- Cine a organizat-o? Ai lucrat singur? A mai întrebat.
- Nu! Ci cu inginerul cutare (îi caut în memorie numele si
nicicum nu-l găsesc acum).
Nu m-a certat, nu m-a înjurat, nu m-a amenintat, ci mi-a
spus:
- Situatia e grea.
N-am găsit un ofiter de sub comunisti mai întelept, mai
bun si mai de omenie .
Cele spuse cu gura mi-a cerut să le scriu într-o declaratie.
Lucru pe care l-am făcut imediat. După mine l-a chemat si pe
inginer. A dat si el declaratia sa confirmând cele spuse de mine.
Aceeasi atitudine admirabilă a avut-o si fată de dânsul.
Nu stiu cum îl cheamă si dacă mai trăieste ca să-i pot
multumi astăzi cu recunostintă acestui ofiter admirabil pentru
minunata lui tinută si pentru omenia deosebită.
După vreo 30 de ore ne-am trezit în lagăr cu un colonel
care a intrat ca o furtună înjurând si tinând în mână un pistol.
Ne-a scos în fată pe sefii grevei, precum si pe alti câtiva pe care
administratia îi considera că sunt periculosi si ar putea organiza
o altă grevă. Între ei era si colonelul Ion Popescu Pera care
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
293
intrase în grevă cu hotărâre.
- Aduceti pe cineva care să le pună lanturile.
Şi au adus un legionar ce lucra la fierărie.
- Pune-le lanturile la banditii ăstia, a ordonat colonelul.
Dar el a răspuns:
- Pot să le port, dar să le pun la camarazii mei, nu!
- Bagă-l si pe tâlharul ăsta în lanturi, a strigat colonelul
directorului.
Peste două zile am plecat la Aiud 82 de persoane. Ele nu
erau numai de aici, ci si de la celelalte lagăre cu insi care nu
făcuseră nimic, dar au fost luati pe bănuiala că sunt suspecti si
deci ar putea si ei pregăti o grevă.
Colonelul, înainte de a ne expedia la Aiud, n-a făcut nici o
anchetă, oricât de sumară. Pe el nu l-a interesat, se vede, decât
ridicarea noastră de aici si curătarea terenului. Deci greva
noastră nu a avut efect pentru noi care am initiat-o.
Pentru cei ce au rămas la mină nu stiu, dar, întrucât n-au
adus la Aiud pe sutele de grevisti ce au intrat în grevă e de
presupus că au stat de vorbă cu ei si le-au îmbunătătit conditiile
de lucru si de tratament după aceea, adică în lagăr.
Până la eliberarea mea, eu, izolat la Aiud, nu m-am mai
întâlnit cu grevistii de la Nistru ca să aflu ce s-a mai întâmplat
după ridicarea noastră si aducerea la Aiud.
Am auzit mai târziu că s-a auzit la ONU de faptul că în
România detinutii politici lucrează în mine si de tratamentul lor.
Peste un an munca în mine a detinutilor politici s-a întrerupt.
Într-adevăr, România se pregătea să intre în ONU - ceea ce se
întâmplă în 1955 - si între conditiile prealabile una va fi fost si
aceasta: scoaterea detinutilor politici din mine si poate cererea
eliberării lor, căci, asa cum am spus, anul 1954 a fost ultimul an
în care detinuti politici au lucrat în mină.
La Aiud am fost dus imediat în fata a trei tovarăsi civili
care m-au întrebat:
Preot Nicolae Grebenea
294
- Ce-ai făcut, mă? De ce te-au adus aici?
Eu le-am explicat pe larg conditiile în care lucram,
climatul general, împreună cu bătăile, că am făcut grevă nu cu
gândul unei înfruntări a autoritătii, ci cu gândul ca să o aducem
să ne vadă si să stabilim noi conditii de muncă si de existentă la
mină.
Situatia era insuportabilă si ne-am ridicat să o schimbăm.
Consideram că moartea e preferabilă continuării vietii în acele
conditii de asuprire si bătaie dejoc.
- Bine, a spus unul dintre ei. Bine. Aici nu vă va mai
tulbura nimeni. Veti avea liniste, multă liniste…, a spus ironic.
Era 27 septembrie 1953. Erau trei ani de când am fost dusi
la mină. Mă asteptam la o bătaie. Dar nu. Nu m-au bătut deloc.
Mi-au pus frumusel lanturile cu verigi groase. De la zala rotundă
dintre picioare era legat un lant care mergea în sus spre mijlocul
corpului, care si el a fost încins cu un lant. De lantul de la
mijloc, prin câte o verigă, s-a anexat câte un lant cu care mi-au
cuprins mâinile. Mâinile mi-au fost prinse cu lantul nu peste
piele, ci peste zeghe. Lanturile erau, după câte am înteles, de 8
kg în greutate. Totusi erau destul de lejere că puteam duce
tineta.
Eram izolat, singur, am purtat lanturile în această formă 24
de zile.
Apoi mi s-au scos lanturile de la mâini. Am rămas însă cu
celelalte. Eram singur si nu mă plângeam că sunt singur. Pentru
că nu aveam cui. Examinând cele ce au fost, eram bucuros că
am făcut greva. Departe de a mă întrista de pedeapsa ce mi s-a
dat, mă bucuram. Mă asteptam si la bătaie si eventual la mai
mult.
Eram foarte supravegheat si nu puteam vorbi cu vecinii.
Încă nu învătasem alfabetul morse cu care mai târziu vorbeam
cu cei din celulele vecine si puteam transmite prin vecini un
gând, un salut, până în celulele mai îndepărtate. Departe de a mă
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
295
plictisi din cauza singurătătii, fără nici o carte, fără nici o
legătură cu familia, mă simteam bine. Sufletul meu era linistit.
Nu-mi imputam nimic pentru prezent. Regretam că unii ani mai
tineri i-am petrecut fără o orientare mai înaltă, desi făcusem
teologie. Jucam table, sah, cărti, timp în mare parte pierdut.
Acum eu repetam în gând texte biblice, lectii de istorie, teme de
teologie, meditam si mă rugam. Timpul trecea usor si eram
multumit.
La 50 de zile m-au dus la baie după ce un detinut tigan mia
scos lanturile si am făcut o baie fierbinte de 20 de minute. A
fost o mare plăcere. Un deliciu. Apoi mi s-au pus iar lanturile.
După aceea, tot la 30 de zile absolut regulat făceam câte o baie
de 20 de minute iar la 27 martie mi s-au scos definitiv lanturile.
Deci, am înteles, pedeapsa mea a constat într-un regim de
izolare si de lant timp de 6 luni de zile. De acum ieseam din
pedeapsă.
Cineva din conducere mi-a zis:
- Ai terminat cu pedeapsa. De acum te mut cu alti detinuti.
Dar la muncă nu te scot. Nu meriti. Ai fost un răzvrătit. Stai la
celulă de acum. Munca e o onoare. Ea e un drept al detinutilor.
Dar tu ai pierdut acest drept. Poartă-te de acum corect că noi
avem si alte pedepse decât cele pe care le-ai primit.
- Dar...
- Taci! N-ai dreptul să vorbesti. Şi ofiterul a închis usa
celulei.
Peste câteva minute gardianul mă anuntă:
- Fă-ti bagajele.
Şi m-am mutat într-o celulă cu alti trei camarazi. Erau
adusi si acestia de la Baia Sprie. Dar nu meritam paturi, nici
saltele, ci trebuia să dormim pe o rogojină fiecare, cu câte o
pătură de om cu două pernute ca cele de la armată pentru toti
Preot Nicolae Grebenea
296
patru.
Cu niste haine de puscărie dintre cele mai rele. Ni s-a
admis ca fiecare să-si ia de la bagajele sale câte un pulovăr si
câte o pereche de ciorapi grosi, dar eu nu aveam nici pulovăr,
nici ciorapi grosi. Întâlnirea cu ceilalti camarazi s-a făcut cu o
mare bucurie, cu îmbrătisări si cuvinte calde. Dar efuziunile
sentimentale le-am întrerupt repede. Căci eram priviti prin vizetă
în chip insistent si i-am fi supărat pe observatori. Nu e voie să te
bucuri prea mult în temnită.
O iesire din izolare după sase luni e un eveniment. E o
schimbare de decor, desi tot în celulă. Cu toate că nu e nici o
podoabă vezi oameni. Nevoia de peisaj e o necesitate a
sufletului. Omul are si necesităti estetice.
Dar aici mai era ceva: intrai între camarazi care te primeau
cu căldură si inimi vesele.
Eram în Zarcă. Regimul era sever, hrană putină, plimbarea
era acum regulată, căldura minimă: trei kg pe zi de lemne pentru
o celulă. Uneori au băgat sobe rotunde ca să încălzească cu
rumegus. Atunci ne încălzeam mai bine. Militienii erau cu fata
încruntată.
Totusi nu ne simteam rău. Găseam bucuriile în noi însine.
Făceam glume. Discutam literatură, filozofie, teologie, de toate.
Ungeam gamela pe ascuns cu putin săpun si scriam pe ea câteva
propozitii din limba franceză, germană, engleză sau alte limbi si
le învătam: era lectia pe o zi. Toti făceau lectii. Era o emulatie în
a învăta, surprinzătoare, căci toti erau cu nădejdea eliberării si
nimeni nu era disperat. Pe de altă parte, această preocupare era
si linistitoare: îti dă sentimentul că te ridici, că, stiind, reprezinti
ceva, că nu pierzi timpul fără folos acum si că nu vei fi inutil
mâine. Un sentiment stenic se aseza în tine. Acesta îti întărea
sănătatea.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
297
Se apropia iarna, frigul crestea, dar nu ne plângeam.
Noaptea ne înveleam cât mai bine, ca să nu pătrundă frigul pe
lângă pătură iar căldura dintre ea si corp să nu se risipească.
Ne înfigeam câte doi unul în celălalt, ca dintr-o parte să fie
căldura asigurată de către partener si numai din cealaltă parte să
vină frigul. De aceea nu îndrăzneam să ne culcăm pe spinare,
puteam amorti de frig, ci numai într-o parte. Fiindcă la dormitul
într-o parte te trezesti mai repede, ca să te controlezi dacă te-ai
dezvelit, dacă ai înghetat putin, ca să te freci si să te acoperi.
A venit o iarnă grea, dar regimul nostru era tot acelasi:
fără pat si saltele, ci pe rogojina asternută pe podea.
În zilele când frigul era cel mai mare, gardianul spunea:
„Nu avem lemne” si trei-patru zile nu aveam lemne de foc. Apoi
iar erau lemne. Dar dacă se întetea frigul iar nu erau lemne, căci
era o corespondentă perfectă între cresterea frigului si lipsa
lemnelor pentru noi.
În zilele de frig mare noi ne puneam, ziua, spate în spate
câte doi ca să adunăm putină căldură sau, mai bine zis, să o
păstrăm pe cea pe care o aveam. Discutam zâmbind si făcând
haz de lipsa lemnelor si de conditia noastră.
Gardienii erau putin mirati că mizeria în care trăiam nu
afecta buna noastră stare de spirit... Atunci ne-am adus aminte
de o poezie a marelui poet al temnitei si dureriilor, Radu Gyr.
Poezia se numeste Ca bozia, pentru că oarecum se potriveste cu
starea în care eram noi atunci:
Ca bozia de pe maidan, semeată,
Lupt îndărătnic fără cer si ploaie,
Cu brâncituri între hârburi si gunoaie
Fac loc pentru netrebnica mea viata.
Preot Nicolae Grebenea
298
Şi ca urzica sunt, mă-ndes cu fierea,
Cu ticăloasa mea amărăciune;
Ce dulci mi-s tepii când nu le stiu puterea
Ce tare-s în superba-mi spurcăciune...
Strivit sub tălpi mai iute dau seminte,
Mai viu duhnesc când mi se smulge-o foaie,
Cresc vrăjmăsit mai dârz din umilinte,
Ca bozia mă-nalt peste gunoaie.
Şi ca urzica ies prin garduri sparte
Întărâtat de-o dusmănie sfântă.
Târziu, când voi muri în marea frântă,
Îmi voi înfige tepii chiar prin moarte.
CU TRAIAN COLHAN ÎN CELULĂ
În primăvara lui 1955 m-am mutat în celulă cu Traian
Colhan. Probabil conducerea a considerat că a făcut o prea mare
concesie că mă mutase cu patru insi în celulă. Şi m-a mutat în
doi, dar de astă dată cu câte o saltea de paie pe podea pentru
fiecare si cu pernuta respectivă. Mare îmbunătătire era salteaua.
M-am bucurat mult. Traian Colhan era un muncitor calificat cu
liceul industrial. Lucrase la fabrica de avioane I.A.R. Brasov.
Era din satul Laz, judetul Alba. Era un român întreg si plăcut.
Frumos fecior, necăsătorit încă, energic si destept. Era legionar.
Scrisese o poveste în care el a ucis doi rusi. S-a găsit la
perchezitie manuscrisul cu povestea si fictiunea sa a fost luată
drept realitate. A fost arestat. Nu stia prin ce împrejurare au aflat
rusii că el a ucis doi rusi. L-au luat din mâinile noastre si urmau
să-l ducă în Rusia să-l judece. L-au băgat într-o formatie de
tancuri ce mergea spre Rusia, dar el a evadat când erau aproape
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
299
să treacă granita si rusii nu l-au mai prins.
Dar peste câtiva ani l-au prins ai nostri si l-au condamnat
la o pedeapsă mare. Fiindcă avea si el o evadare si eu una, de
aceea cred că ne-au băgat împreună. Celula în care ne-au pus era
la etaj, în Zarcă, lângă camera militianului ce era la mijlocul
celor 60 de celule suprapuse ale Zărcii, iar alături nu era nimeni.
Deci eram complet izolati.
Ne părea rău de această izolare dar nu aveam ce face. Cu
Traian Colhan am stat mult timp în doi, vreun an si jumătate.
Dar am găsit totusi cu ce să umplem timpul. Era un bun
povestitor. Mi-a spus multe, între altele trebuie să spun că el a
făcut o frumoasă ispravă si iată cum: după război, sasii si svabii
din Transilvania, de la vârsta de 18 până la 40 de ani, afară de
femeile cu copii la sân, au fost luati să fie dusi la muncă în
Rusia. A fost o mare nedreptate.
Colhan avea multi prieteni între sasi si săsoaice. El a
îndemnat pe multi sasi să fugă si să nu se supună acestui ordin.
Dar ei erau mai curând dispusi să se supună acestui ordin decât
să fugă. Într-atât spiritul lor de conservare nu mai functiona
deplin după marea înfrângere a Germaniei iar spiritul lor de
respect al legilor îi împiedica să vadă că aici e un abuz ce trebuia
eludat.
Ca oile veneau bietii oameni să fie ridicati si dusi la
moarte.
Colhan a îndemnat pe unii părinti să-si ascundă fetele dar
ei au refuzat pe motivul că atunci vor fi dusi ei. Nu voiau să
riste; înfrângerea ce-au suferit-o le-a frânt aripile. Şi asa, fete
frumoase ca niste flori s-au predat singure spre a pleca pe
drumul exilului. După cinci ani, unele, de o proaspătă frăgezime
la plecare, s-au întors bătrâne.
Colhan a convins pe părintii a patru fete să le lase să le
ascundă el. Le-a îmbrăcat în costume nationale românesti si a
plecat cu ele în satul lui. N-a avut dificultăti decât la Sibiu, la
Preot Nicolae Grebenea
300
trecerea râului Cibin, unde rusii au cerut documente. Dar au
scăpat.
În Laz le-a dus la o mătusă a lui ce avea casa tocmai în
marginea satului si au rămas acolo un an de zile. Nimeni nu le-a
făcut vreo neplăcere. De mâncare trimiteau părintii lor. Şi asa au
scăpat toate. L-am felicitat pe Colhan pentru aceasta frumoasă
initiativă.
De la un timp am avut impresia că Traian se nelinistea, se
plictisea.
Atunci am făcut un program de muncă ca la scoală.
Predam pentru el istoria României cu referire specială la istoria
Transilvaniei, geografia, româna, unde interesa literatura,
religia, cu povestiri ale pildelor si parabolelor Mântuitorului, etc.
Totul s-a îndreptat imediat.
Într-o zi la closet am descoperit o coajă de săpun pe care
erau scrise niste semne. Traian a ascuns-o în sân. Controlând-o,
nu stiam ce e. Dar îndată o inspiratie: e alfabetul morse.
- Minunat! am strigat si în cea mai mare grabă ne-am
apucat să-l învătăm. Am învătat repede si cum să-l aplicăm. La
perete sau pe teavă.
Am lăsat la closet o altă coajă de săpun prin care am
anuntat că am primit alfabetul si multumeam. Anuntul era prin
morse. Am aflat mai târziu că cel care ne-a trimis alfabetul era
printul Alecu Ghica.
La locul unde eram nu puteam folosi alfabetul, dar am fost
mutati tocmai spre capătul unde era closetul.
Mergeam bine. Am reusit să luăm legătura prin morse si
cu altii. De la un timp se auzeau niste strigăte grozave în latura
cealaltă a etajului. Am aflat că inginerul Sasu a înnebunit.
Îl cunoscusem la mină pe Ion Sasu, inginer originar din
Dobrogea. Se spunea că e un ins exceptional, sef de promotie,
cu mult peste nivelul comun. Acum era nebun. Am aflat mai
târziu si cum înnebunise acest tânăr.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
301
A fost dus la Interne la cercetări noi. Dar în celulă i-au
adus si pe foarte bunul lui prieten Pătrăscanu, student la
medicină. Acesta era reeducat si lucra cu Ţurcanu pentru
reeducarea altora. Dar Sasu nu stia nimic de aceasta. Şi-a
deschis inima si a vorbit de toate contra comunismului. Dar
Pătrăscanu l-a divulgat. Şi apoi au urmat bătăi crunte de tot în
urma cărora a înnebunit. Dar nu l-a înnebunit bătaia, ci trădarea
celui mai bun prieten care l-a turnat. Aceasta l-a zguduit,
echilibrul lui interior s-a frânt si în câteva săptămâni era nebun.
Strigătul lui de om nebun în Zarcă producea un efect sinistru.
Poate de aceea l-au si adus aici, fiindcă la comunisti s-a observat
o preocupare constantă să facă acele acte care ar produce măcar
un mic rău detinutilor
Pe noi ne bărbiereau la două săptămâni. Un detinut de
drept comun era adus să ne bărbierească. Uneori militianul îi
făcea semn să cresteze cu briciul pe vreunul ca să curgă putin
sânge. Într-o după amiază, spre seară, scaunul de bărbierit a fost
adus si asezat drept în fata celulei noastre. Mare mirare când
aud: „Ce-i cu serpii ăstia aici? Ah, cât sunt de frumosi! Sunt
rosii! Să-i prindem! Ia uite si puisorul acela...”
Era Sasu. A fost adus să fie bărbierit în fata celulei noastre
si până s-a terminat bărbieritul mintea lui bolnavă l-a făcut să
vadă si să spună si alte lucruri nefiresti. L-au luat si ne-au scos
apoi pe noi. Ne-au dat apoi cina. Desi eram flămând, abia am
putut înghiti de câteva ori. Eram profund miscat, eram zguduit.
Impresia ce mi-a făcut-o a fost atât de mare încât ne-a cuprins o
tristete de moarte.
De când am fost arestat până acum niciodată nu am
coborât la o astfel de stare. O milă imensă ne-a cuprins pentru
bietul Sasu. Ce om fusese... Şi acum? Ah viată, câte surprize ne
dai! Ăsta-i drumul pe care lunecăm noi, detinutii!… Mă
perpeleam. Colhan era si el într-o stare asemănătoare.
Administratia a tintit bine. A lovit unde trebuia. Ah, Doamne!
Preot Nicolae Grebenea
302
Cât suntem de slabi dacă nu stăm mai bine rezemati în tine!
Nădejdea noastră si puterea noastră... Şi parcă perspectiva
înnebunirii si căderii la fund se înfătisa hidoasă înaintea ochilor
mei.
În deznădejde am căzut în genunchi si am alergat la
Dumnezeu ca la un liman de salvare.
„În ziua necazului tău cheamă-mă si voi veni si te voi
mântui”, a spus Domnul Dumnezeu în Cartea Lui Sfântă.
M-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi vreo 20 de minute.
Nu stiu ce voi fi spus, dar mi-aduc aminte că am îndrăznit. Ah!
Câtă nebunie! să fac o imputare lui Dumnezeu. „Doamne noi
facem lucrul Tău. Noi ne credem slugile Tale si voia Ta vrem so
vestim si să o facem cunoscută oamenilor. Şi Tu ne lasi? Astai
soarta ce ne-o rezervi: nebunia? O, Doamne, ai mai multă milă
de noi, cei ce suntem sau măcar vrem să fim ai Tăi.” Şi m-am
culcat.
Dar în cursul noptii, în vis. Cineva de forma unui om cam
la 50 de ani, îmbrăcat în reverendă, mi-a apărut si mi-a zis cu un
glas blând: „Linisteste-te, nu vei înnebuni, auzi? Repet: nu vei
înnebuni.”
Cuvinte ce le-a spus pe un ton mai accentuat decât cele
dinainte si a dispărut. Dimineata m-am trezit într-o perfectă
liniste si plin de bucurie. Era 16 iunie 1955.<?>
I-am spus si lui Colhan visul meu si comunicarea. S-a
înviorat. Eram altii, mai veseli si mai cu nădejde decât înainte de
întâmplarea cu Sasu. Am făcut îndată rugăciunea si i-am
multumit lui Dumnezeu. Şi i-am zis apoi: „Iartă-mi,
Dumnezeule prea bun, îndrăzneala. Am lunecat. Dar mâna Ta
ne-a ridicat îndată. Fii preamărit, Tată! În necazul meu mi-ai dat
încredintarea nu numai că existi ci si că esti lângă mine. Că esti
bun si ajuti pe cei ce vor să stea sub aripa Ta. Fii binecuvântat.”
Şi o veselie senină si curată s-a asezat în sufletul meu.
Peste câteva zile ne-am mutat din nou într-o celulă fără
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
303
vecini. Din nou într-o deplină izolare. Nu ne simteam rău. În
acest timp Traian a avut o încurajare de la Maica Domnului, dar
ea i-a apărut într-un cadru măret, într-un tablou deosebit. Nu mil
mai amintesc, dar era ceva frumos, chiar sublim.
Timpul trecea si eram tot în izolare si într-o seară m-am
rugat si am cerut Domnului să ne spună ce mai este. Am zis:
„Doamne, suntem atât de izolati, atât de despărtiti de realitătile
de la noi si din lume. Nu mai stim nimic. Am vrea să mai stim
ce se mai petrece, ce mai este.” Peste noapte, un vis: parcă se
făcea că eram pe un munte. Pe panta muntelui. Dedesubt curgea
izvorul. Deodată s-a stârnit un vânt puternic ca o vijelie. Duduia.
Departe înapoi se auzea vâjâitul unei ape care cădea ca o
cascadă în spume jos de la o mare înăltime. Tot peisajul se
vedea clar. Cineva s-a apropiat de mine si mi-a zis: „Ai
încredere. Vântul bate în pânzele noastre. Atât trebuie să stii.”
Şi s-a retras. Răspuns reconfortant.
Mare bucurie când l-a aflat si Traian.
Preocupările noastre au rămas aceleasi: lectii. Traian era
un elev bun, recepta usor. Odată cu expunerea lor eu însumi
reînvătam. Le căutam în memorie si le aduceam la lumină si,
aducându-le eu însumi, mi le limpezeam.
Cu foamea o duceam destul de prost. Musca greu din noi.
La plimbare, am observat iarbă grasă pe traseul plimbării. Era
bună de mâncare asa crudă. Când era la pază la plimbare un
militian mai bun rupeam din ea câtiva pumni si o băgam în sân.
Militianul ne vedea când o rupeam dar se făcea că nu vede.
Într-o zi am avut un mare noroc si o mare bucurie: Traian
a găsit două nuci, scăpate de ciori. Le-a luat si, în cameră, le-a
spart si le-am împărtit. Cum nucile nu erau egale, ci una mai
mică, Traian a împărtit egal: mi-a dat jumătate din miezul celei
mai mari si jumătate din miezul celei mai mici, desi eu o
cerusem pe cea mai mică. Au fost un desert exceptional.
Eu continuam cu furtul firelor de iarbă grasă pe care o
Preot Nicolae Grebenea
304
mâncam cu plăcere împreună cu Traian, dar militianul m-a
întrebat ce fac eu cu ea. I-am răspuns: „O mănânc”. Atunci el
spus că directorul i-a dat ordin să nu mă mai lase să o culeg ca
nu cumva să scriu ceva cu ea.
Deci administratia stia că am ajuns să mănânc iarbă grasă
si întelegea marea noastră foame, si totusi nu lua nici o măsură
de îndreptare. Se temea ea de scris? Dar nimeni dintre noi nu
avea hârtie, creion sau condei. Şi apoi pe unde să trimiti
scrisoarea? Aceasta arată cu câtă grijă luau toate măsurile ca să
nu răsufle afară ceva din cele ce se petreceau la Aiud. Ştiau deci
situatia, nedreptatea, si în loc să o repare luau măsuri ca să o
ascundă. Dar „toate câte sunt făcute la întuneric vor iesi la
lumină” ne spune Mântuitorul.
Nu au făcut comunistii crimele de la Pitesti contra
studentilor în ideea că se va păstra un secret desăvârsit pentru
care au luat toate măsurile? Au ucis studentii bătăusi, au ucis pe
directorul Dumitrescu, colonelul Zeller s-a sinucis sau a „fost
sinucis”. Toti acestia au fost martori ai faptelor si toti au
dispărut. Şi totusi s-a aflat, fiindcă Dumnezeu nu admite
continuarea fărădelegii la infinit. Şi nici ascunderea ei...
Într-o zi, un maior evreu ce lucra cu Zeller ar fi fugit cu un
avion în Apus, ducând cu el un sac de acte cu faptele de la
Pitesti. Apoi reeducarea pe acea cale, metoda Macarenco, s-a
întrerupt.
SPERANŢE
Timpul trecea la noi în acelasi fel: foame, frig, mizerie, cu
un tratament ceva mai bun al militienilor.
Directorul a vorbit detinutilor cam asa: „S-au schimbat
lucrurile. S-ar putea ca în curând să avem o altă atitudine mai
binevoitoare fată de voi. Ceea ce a făcut Teohari Georgescu nu
se va mai întâmpla. A fost abuziv si extremist. Partidul l-a
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
305
doborât. Acum avem altă întelegere fată de voi. Umanismul
comunist ne impune această întelegere nouă. Desi ati fost
dusmanii nostri, vom fi cu mai multă întelegere fată de voi.
Celor nevinovati justitia le va stabili nevinovătia si se vor
elibera.”, etc.
Dar afară de vorbele acestea bune, de o plimbare mai
regulată, de o mai blândă atitudine a militienilor, nimic nu se
schimbase. La geamuri aveam aceleasi paravane ca să nu vedem
în curte si să nu intre soarele în celule - si celelalte. Mai ales
masa, lucru esential pentru existenta noastră, au rămas
neschimbate.
A venit anul 1956 cu mari sperante. Am aflat că România
a intrat la ONU si că aceasta ar putea fi pentru noi cu adevărat o
mare sperantă. Apusul “ne-a băgat în foc”, împingând pe Rusi
până la vest de Berlin. Ei au obligatii fată de noi. Ei ne-au băgat
în focul acesta nimicitor, ei ar trebui să se simtă obligati să ne
scoată din el. Şi au făcut aceasta sub influenta spiritului iudaic
din America, dominator atunci acolo. Dar evreii si-au dat seama
de marea greseală ce au făcut-o si acum vor pedala în altă
directie si cu ei si altii. Se „treziseră” si vedeau amenintarea
sovietică înspăimântătoare si iminentă.
Eisenhower era presedintele Americii, un militar de cea
mai bună calitate, un erou al războiului. Făcea să crească multe
sperante în inimi. Dar aveam încă multe rezerve, nu fată de el, ci
fată de Apusul în care trăia. Ştiam că Rusia e înconjurată de
baze militare americane din toată părtile. Presupuneam că
apusenii au fortă militară să încerce să constrângă Sovietele la
concesii. Rămâneam încă la ideea că America si aliatilor ei nu le
lipseste forta materială pentru un război cu sovieticii, ci forta
morală. Nu stiam atunci că în America savantul Silard a putut
face bomba cu hidrogen, de o mie de ori mai puternică decât cea
atomică, si că Andrei Saharov, marele savant rus, a făcut-o si el
cam în acelasi timp.
Preot Nicolae Grebenea
306
Deci, nu speram într-un război imediat, dar îl consideram
inevitabil mai târziu.
Nu stiam nici de evolutia gândirii în ce priveste doctrina
capitalismului si comunismului, ce se găseau în conflict. Şi
anume că ele pot rămâne fiecare la locul ei fără să atace.
Ştiam că Apusenii nu admiteau nicidecum existenta
comunismului si că ei cereau insistent războiul pentru
distrugerea lui. Ştiusem si faptul că în Apus circula dictonul:
„Inter duo malum minimum alegandum”16. Iar în conceptia lor
comunismul era un mai mare rău decât războiul. Concluzia:
trebuie să facem războiul spre a distruge cel mai mare rău din
lume - comunismul.
Şi iată deodată altă orientare: coexistenta pasnică a acestor
două conceptii. Fiecare să rămână în spatiul său si să nu se mai
bată.
Iată deci războiul evitat. Dar eu nu stiam de aceasta.
Totusi credeam că nu se va face încă din pricina, cum am mai
spus, slăbiciunii morale a americanilor si a aliatilor lor.
Rămânea numai nădejdea în Dumnezeu; în oameni, deloc,
deocamdată.
Consideram că sovieticii au un dinamism si o vointă mai
puternică decât cei din Apus. Şi se pare că experienta a arătat că
nu rationalistii au biruit în istorie, ci cei ce au fost înzestrati cu o
mare vointă si cu puterea unei hotărâri imediate, dacă situatia o
cerea.
Trăiam în celulă cu Traian ca si mai înainte. El se ruga
mai mult ca mine si era linistit. Şi eu mă rugam, dar mai putin
decât el. Şi eu eram linistit si senin si nici o teamă nu se insinua
în mine. Aveam o sfântă pace.
Traian a fost învrednicit din nou de o aparitie în vis a
Sfintei si Preacuratei Fecioare Maria. Se pare că ea era cea care
16 Între două rele alegem pe cel mai mic.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
307
îl ocrotea. Povestindu-mi aparitia ei Traian era fericit. M-am
bucurat de aparitia Maicii Preacurate si de fericirea lui. Deci
Dumnezeu era cu noi. Nu eram singuri. „Unde doi sau trei sunt
adunati în numele Meu si Eu sunt în mijlocul lor.” zice cuvântul
sfânt al Domnului nostru Iisus Hristos.
Eram acum în vara lui 1956 când, în urma unui vis, si eu
am avut o încredintare a existentei lui Dumnezeu si a grijii Lui
pentru noi. Se părea că mă aflam în Dumbrava Sibiului, dincolo
de lac, spre Râsinari. Deodată remarc pe Domnul nostru Iisus
Hristos într-un stejar bătrân. Era asezat cam pe la jumătatea
stejarului. Îl priveam din flanc. Dar îndată disting si o cruce de
lemn lipită de stejar în fata lui Iisus. Apoi Domnul Hristos a pus
mâna pe talpa crucii ca s-o ridice. Şi iată dincolo de Domnul, în
dreapta lui, un om. A pus si el mâna la talpa crucii, odată cu
Iisus, si crucea a început să se ridice pe stejar în sus. În vârful
crucii era o gaură pe care era o funie groasă, iar crucea se ridica
împinsă de Iisus si de omul de dincolo de el si funia o trăgea
până ce a trecut de stejar - si a dispărut din fata ochilor mei.
Dimineata am încercat să interpretez acest vis si am
socotit asa: copacul e copacul suferintei neamului nostru si poate
numai simbolul suferintei noastre a detinutilor. Pe el e Crucea
Domnului si Domnul e lângă ea. Înseamnă că el a îngăduit
aceste suferinte.
Acum Crucea cu Iisus e cam la jumătatea stejarului. Deci
numai jumătate din suferinte au trecut. Mai avem de străbătut
încă jumătate din suferintele ce au fost. Suferintele se vor isprăvi
din pricina lui Iisus care a ridicat Crucea. Dar Crucea era lângă
un om care o ridica împreună cu El. Omul acela reprezintă pe
toti oamenii care sunt cu Iisus, alături de Iisus, ajutându-L ca să
mântuiască pe cei ce sunt în suferinte. Deci vom scăpa de
necazuri si de suferinte prin Iisus Dumnezeu si prin toti oamenii
care sunt lângă Dumnezeu si lucrează cu El.
Dificultatea era acum să constat de când au început
Preot Nicolae Grebenea
308
suferintele la noi care acum erau cam la jumătate. Mi-am zis: să
le pun din 1944, de când comunistii s-au instalat la noi, sau să le
pun din 1945 când s-a format guvernul cu doctor Petru Groza?
Am zis: Nu! Trebuie să le pun că încep din 1948 după ce a
fost alungat regele, după ce comunistii au pus mâna pe toată
puterea, după ce au adus marile legi pentru reforme
revolutionare, după ce au făcut marile arestări si ucideri a
oamenilor prin foame si munci în temnite, în mine si la Canal. În
acest an trebuie să pun începutul marilor dureri: 1948.
Dacă din 1948 până în 1956 sunt opt ani si suferintele sunt
numai la jumătate, căci ca la jumătatea stejarului era Crucea
Domnului, urmează că trebuie să mai asteptăm încă opt ani ca să
treacă toate suferintele. Deci ele se vor termina prin 1964.
Asadar, dacă voi trăi atunci mă voi elibera în 1964, lucru ce s-a
întâmplat întocmai: m-am eliberat în iulie 1964, în ziua de 28.
I-am spus si lui Traian visul si tălmăcirea lui pe care am
făcut-o noaptea. I-am spus că vom scăpa, dar numai după vreo
opt ani. S-a bucurat si nu prea. Era lungă asteptarea.
Eu mi-am zis: „Ei băiete! Nu te grăbi, mai ai de asteptat
încă opt ani de suferinte. Dumnezeu ti-a descoperit sorocul
sfârsitului ca să nu-ti faci vise mai devreme de scăpare, care
neîmplinindu-se să cazi cumva în disperare. Ajută-i si pe altii ca
să înteleagă timpul si să nu gresească.
Curând am fost despărtit de acest bun si admirabil
camarad si dus în altă celulă.
PREOTUL IOAN BERGHIANU
L-am cunoscut prin 1933, era profesor în Petrosani.
Caracter frumos, om de nădejde ca profesor. Apreciat si stimat,
cult, senin si integru.
După ultima grevă a foamei la Aiud, ca pedeapsă, peste
100 de insi au fost dusi la Gherla la penitenciar. După vreun an,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
309
la întoarcere, profesorul Gheorghe Manu mi-a telefonat prin
morse: „Am dus-o greu; regim sever. Am cunoscut acolo un
preot mare: Ioan Berghianu, profesor la Arad.” Deci acum am
aflat că făcea si el temnită.
Mai târziu l-am întâlnit în aceeasi celulă. Era bolnav de
nervi si slăbit. Dar câtă cuviintă, cât bun simt se observa încă la
acest om ales!
Boala nu-l împiedica să rămână ce a fost: un om distins.
O DESTĂINUIRE FRUMOASĂ
În noua celulă în care am fost mutat eram patru persoane.
Nu-mi mai amintesc cine erau. Scriu prea târziu aceste fapte si
nu le pot reconstitui mai deplin. Memoria nu mă mai ajută. Iar
mai înainte nu le puteam scrie din motive cunoscute: Ceausescu,
Securitatea, etc.
Persoanele cu care m-am întâlnit în celulă erau criminali
de război, ofiteri, etc. Nu-mi mai amintesc cine erau ei.
Mi-amintesc însă bine frumoasa destăinuire a unuia dintre
ei. Era un colonel fost comandant al unui regiment vâlcean. În
regimentul lui se afla Ortinski când a căzut prizonier la rusi cu
tot plutonul său.
Iată destăinuirea colonelului: „Era după 23 august. Mă
aflam cu regimentul la Sibiu. Noi împreună cu rusii luptam să
împingem pe unguri si nemti înapoi ca să eliberăm Transilvania.
Dar iată 40 de ofiteri germani. Erau cam speriati. Ei au
spus: „Suntem urmăriti de rusi să cădem prizonieri. Am reusit să
fugim la dumneavoastră. Am fost frati de arme. Vrem să fim
prizonierii dumneavoastră si nu ai rusilor. Poftiti săbiile si
pistoalele”.
Eu însă le-am spus: „Nu, domnilor ofiteri, căci noi n-avem
siguranta că vă putem păstra ca prizonieri si că rusii nu vin să vă
ia de la noi. Să căutăm o solutie prin care să fiti salvati. Să luăm
Preot Nicolae Grebenea
310
mai întâi o masă comună.” Am pregătit o masă bună la care am
închinat paharele cu vin pentru sănătatea lor si pentru ca să
ajungă cu bine în tara lor. Am făcut apoi niste fotografii
împreună. Pe o coală de hârtie mi-au lăsat si numele lor.
Aveam la mine în subordine un sas care era sofer. I-am
făcut un ordin de drum până la Deva. Am încărcat pe acesti
ofiteri germani într-un camion ce pleca cu ei la Deva. Şoferul
sas urma să-i ducă.
Ne-am îmbrătisat si le-am urat să ajungă cu bine acasă; iam
rugat să nu se oprească cumva si să lupte pe teritoriul
românilor contra noastră. Drumul spre Deva era liber.
Şoferul sas s-a întors si a raportat că au ajuns cu bine la
Deva. Trebuia să fac acest act umanitar cu acesti ofiteri germani,
fiindcă altfel rusii nu ni i-ar lăsat nouă, ci iar fi luat ei.”
L-am felicitat pentru acest gest mărinimos si i-am spus:
„El nu se va uita usor si dacă timpurile vor permite s-ar putea să
vă si întâlniti în viitor cu unii dintre ei. Acest act restabileste
încrederea în oameni si înaltă pe cel ce l-a făcut. Rămâne ca o
dovadă de mărinimie a românilor în război.”
LA IAŞI
În octombrie 1956 am fost dus la Iasi. Era vorba de
procesul meu, de rejudecarea lui. S-au sesizat, se vede, din
oficiu. Închiderea mea nu era deloc motivată legal. Am fost dus
în Copou la închisoare. De la gară am fost cu duba la Copou asa
că nu am văzut orasul. Poate că nici nu l-as mai fi cunoscut căci
nu mai era cel din anul 1941-1942.
Un ofiter m-a luat de brat si m-a dus într-o cameră a unei
mari clădiri unde m-a înfătisat la trei bărbati civili. Toti mi s-au
părut a fi tineri: între 35-40 de ani. Eram îmbrăcat prost, în
zeghe vărgată rosie si în pantaloni vărgati rosii. Toate erau cam
ponosite. Unul din ei mă luă în primire.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
311
- Ce frumos esti îmbrăcat, popo!... Şi ce bine-ti sade!...
- Te-ai putut despărti usor de banditii cu care-ai stat?
Eu am răspuns:
- N-am stat cu banditi ci cu niste oameni foarte
cumsecade.
- Dar nu esti legionar?
- Pentru activitate legionară am fost condamnat.
- Şi nu ti-e rusine pentru ce-ai făcut?
- Nu! Nu mi-e rusine, căci faptele pe care le-am făcut nu
sunt fapte ca să mă rusinez de ele.
- Dar atunci ar trebui să te rusinezi de faptele altor
legionari si să te desolidarizezi de legionari. Esti om destept.
Întelegi, ei au făcut fapte grave de care trebuie să rosesti.
- Da, am zis, multe fapte rele, multe fărădelegi, dar ele nu
s-au făcut de legionari ci mai ales de cei care nu erau legionari
dar au fost băgati între legionari si dati ca atare. Faptele lor rele
sunt reprobabile. Dar si mai reprobabile sunt faptele
dumneavoastră de la Pitesti. Cu adevărat acestea sunt foarte,
foarte grave.
- De unde le cunosti, m-au întrebat.
- Am vorbit cu studentii care au fost la Pitesti si pe pare sa
aplicat această metodă. A fost ceva uimitor si de neimaginat.
- Lasă astea, mi-au zis, acum ai fost adus aici pentru
proces... Vrei să mergi acasă? Noi conducem... Ţi-o fi dor de
casă, după atâtia ani de temnită! Câti sunt?
- Din 1942, am răspuns.
- Te-ajutăm să-ti vezi familia, să fii liber. Dar întelegi...
vrem si noi putină bunăvointă din partea dumitale.
- În ce fel, adică?
- Adică ne-ajuti în munca noastră.
- Domnilor, credeam că rejudecarea procesului meu n-are
a face cu cereri si angajamente. Vă pot spune că vă pot ajuta în
tot ce e bun, în ce e cinstit si drept, dar nimic altceva.
Preot Nicolae Grebenea
312
- Bine, du-te... te mai gândesti. Te mai chemăm noi.
Şi acelasi ofiter m-a luat si m-a condus la dubita cu care
am fost dus la închisoare la Copou. Am stat vreo două
săptămâni fără să mă întrebe cineva de proces sau de invitatia la
vals, alături de dânsii, ce mi se făcuse.
Era revolutia din Ungaria. Am înteles că ungurii au făcut
niste atrocităti enorme contra comunistilor pe care i-au prins.
Regretam că chemarea mea pentru proces a coincis cu acest
moment. Mi-am zis: stau în expectativă să vadă ce e în Ungaria.
Dar, fără nici o explicatie, m-au luat si m-au trimis înapoi,
si în tranzit m-au oprit la Jilava.
La Jilava m-au băgat într-o cameră mare cu vreo 30 de
detinuti. Pe câtiva dintre îi cunosteam dinainte. Mare bucurie,
îmbrătisări. Printre cei cunoscuti si colonelul Ion Popescu Pera.
M-a îmbrătisat cu o căldură deosebită. Le-a spus tuturor că am
petrecut împreună clipe suave de neuitat. În fine m-a lăudat
peste măsură, lucru care venea din aprinderea simpatiei ce se
născuse între noi.
Mai erau si alti cunoscuti cu care am avut întretineri
frumoase.
Între altele am aflat ce s-a întâmplat cu Mircea
Vulcănescu, acest om exceptional si întru totul superior, filosof,
literat, chimist, matematician, sociolog. Dar calitătile lui de
inimă întreceau marile lui calităti intelectuale.
Am uitat să spun că, după marea foame din 1949-1950, nu
mai pot preciza când, l-am mai întâlnit pe acest nobil om, el mia
spus asa: „Iată ce-a mai fost cu mine, după ce ne-am despărtit.
Am fost băgat într-o anchetă. Mi-au cerut să spun niste lucruri
grave împotriva unor cunoscuti ce avuseseră posturi importante.
Eu le-am spus: Nu pot da ce cereti dumneavoastră. Eu am fost
profesor; pe studentii mei i-am învătat să fie cinstiti si să spună
totdeauna adevărul. Şi eu în viată am fost cinstit. Cum as putea
acum să mă port altfel? Atunci m-au supus la niste constrângeri
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
313
atât de grele, cu foamea si cu lipsa căldurii, încât m-am
îmbolnăvit de tuberculoză.
Am scăpat curat din aceste încercări, dar bolnav. Apoi miam
revenit. M-au ajutat legionarii cu ce au putut din hrana lor.
Sunt bucuros că ne revedem si-ti pot spune aceste lucruri.”
După aceasta ne-am despărtit. La despărtire eram
emotionat si cu lacrimi.
Iată deci ce am aflat că s-a întâmplat cu Mircea
Vulcănescu după aceea. El si cu profesorul universitar N.
Mărgineanu tineau la Jilava unele expuneri, un fel de conferinte
stiintifice, literare, istorice, dar fără vreun caracter politic, căci
acestea erau interzise. Directorul temnitei era un turc, Maromet,
om foarte crud. Acesta l-a prins pe Mircea Vulcănescu tinând
astfel de conferinte.
Maromet i-a luat pe toti din cameră, i-a dezbrăcat si i-a
dus în niste camere foarte reci. Acolo au început să înghete. Un
student n-a mai putut sta în picioare si s-a lăsat jos, pe ciment,
pe spinare. Atunci Mircea Vulcănescu a spus:
- Nu! Nu trebuie să mori, esti tânăr. Şi s-a întins el pe
ciment si l-a luat pe student pe pieptul său până când Maromet ia
deschis si i-a dus să se îmbrace.
Dar în urma acestei întâmplări Mircea Vulcănescu s-a
îmbolnăvit de tuberculoză si a murit.
După câte stiu, Mircea Vulcănescu pe când murea îsi
termina pedeapsa sau mai avea doar un an.
Deci, când zorii libertătii se iveau, atunci Mircea
Vulcănescu a acceptat marele sacrificiu al primirii studentului
pe pieptul său - lucru ce a dus apoi la boala si moartea sa. Mă
întreb câti din oameni ar putea face o astfel de jertfă pentru
fratele lor? Şi Mircea Vulcănescu era născut în anul 1903, deci
nu era un om care să spună: Mi-am trăit traiul, pot să mor.
Ştirea mortii lui m-a impresionat. A fost mare în viată; a
Preot Nicolae Grebenea
314
fost si mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.
Experienta de temnită l-a îmbogătit pe Mircea Vulcănescu.
Dar eu nu stiu nimic din gândurile lui din timpul din urmă. Era
un filosof crestin. El mi-a atras atentia asupra Acatistului Maicii
Domnului la locul unde zice: „Bucură-te baie care speli
constiinta” (icosul al XI-lea) si în alt loc: „Bucură-te baie care
speli mintea mea cea întinată”. Deci trebuie spălată si mintea
noastră cea întinată. Spălarea se face prin rugăciune si prin
Sfintele Taine. Prin golirea mintii de cuvintele, gândurile si
imaginile necurate si umplerea ei cu ideile, cuvintele, imaginile
sfinte ale lui Hristos, cu tot duhul lui Hristos si al Maicii
Domnului. Vor trebui căutati cei mai tineri ce erau cu Mircea
Vulcănescu în cei doi-trei ani din urmă ai vietuii lui spre a afla
dacă nu au păstrat ceva din gândurile lui ultime. Acestea vor
trebui adunate si adăugate la cele ce se cunosc ca să se poată
alcătui chipul adevărat al omului ales si filosofului Mircea
Vulcănescu.
*
În putinele zile cât am stat la Jilava am fost plăcut
impresionat de buna stare de spirit a detinutilor pe care i-am
găsit acolo.
Desi conditia trăirii lor acolo nu era deloc usoară, ei erau
veseli, cu bună dispozitie, cu bune nădejdi de viitor, nu se
căinau, nu blestemau, nu purtau gânduri de răzbunare. Se
obisnuiseră cu puscăria si o suportau ca pe ceva firesc sub
comunisti. Numărul enorm de mare de arestări si condamnări
făcute de comunisti în tară a făcut lumea să creadă că arestarea
nu mai e o stare de exceptie, ci o stare naturală si că tine de
însăsi esenta comunismului.
De fapt, caracterul lui îngrăditor l-am putut deduce si din
următorul fapt de la Aiud. În 1942, când am fost dus la Aiud, era
o singură poartă mare prin care intrai între zidurile temnitei care
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
315
înconjurau sapte hectare. Dar mai târziu comunistii au mai făcut
o poartă si apoi încă una. Astfel, ca să iesi afară extra muros,
trebuia să treci prin trei porti si la fiecare erai oprit si fiecare
avea acum un păzitor de serviciu. Se făcuse o îngrădire cu o a
doua poartă si apoi o altă îngrădire cu o a treia poartă.
Asa e si în orase: îngrădiri între blocuri, tot mai multe
îngrădiri. Şi îngrădirile cresc în fiecare an. Iar îngrădiri
înseamnă lipsă de libertate. Iar duhul din care răsare teama.
Teama de libertatea celorlalti.
Şi totusi Mântuitorul a spus: „Eu am venit ca lumea să
aibă viată si încă din belsug.” (Ioan 10, 10). Dar viată si încă din
belsug nu se poate fără libertate.
De acum lumea va trebui să tragă o concluzie pentru tot
timpul existentei ei pentru că de când Lenin, acest om blestemat
si cu o „turnură diabolică” a sufletului cum l-a caracterizat
Herman Caiseling, Rusia si apoi toată Europa de Est a făcut o
experientă dramatică de asuprire, de lipsă a libertătilor, de
spaimă si de groază în numele unei „presupuse” fericiri viitoare,
dar n-a ajuns la fericire si deci s-a făcut dovada că nu se poate
ajunge la fericire prin răpirea libertătilor, prin asuprire,
arestări, îngrădiri si groază.
Fie ca această experientă să nu se mai repete niciodată.
Deci, detinutii erau încă veseli, cu toată situatia nenorocită
în care erau si aceasta îi tinea la o stare de o sănătate
aproximativă.
Deci încrederea si veselia erau un tonic pentru ei, altfel ar
fi trebuit să moară demult mai toti.
Ca să se înteleagă bine acest lucru redau acestea: „În 1952,
Gheorghiu Dej hotărî arestarea lui Teohari Georgescu, evreu
extrem de abuziv, ministru de Interne. Ca să nu fie vreo revoltă,
i-a întins o cursă. S-a dus la el si i-ar fi spus cam acestea:„Avem
nevoie de un act important pe care îl vom face si cu organe ale
Preot Nicolae Grebenea
316
Ministerului de Interne. Ne trebuie vreo 250 de oameni tot unul
si unul. Dă o listă cu cei mai buni pe care te reazemi. Să fie
oameni de nădejde, în care ai toată încrederea”.
Şi Teohari i-ar fi dat vreo 250 de oameni. Apoi toti acestia
au fost arestati într-o noapte si băgati în temnită. Teohari a fost
si el arestat si retinut, apoi, iar liber, dar sub mare supraveghere,
trimis tipograf la Casa Scânteii.
Arestatilor nu li s-a spus pentru ce sunt arestati. Şi ei au
intrat într-o mare panică. Serviseră regimul, si încă cu exces.
Erau comunisti si erau arestati de comunisti. Nu întelegeau
despre ce se întâmplă. În Dumnezeu nu credeau. Ceilalti detinuti
credeau în Dumnezeu si mai sperau să-i elibereze americanii.
Dar pe ei cine să-i elibereze?
Activaseră contra americanilor. Era ceva sfâsietor pentru
ei. Toti s-au dezumflat. Toti se perpeleau ca la un foc ce-i usca.
Le uscau puterile si răbdarea. Unii s-au îmbolnăvit repede de
nervi. Până li s-a dat drumul erau toti niste deprimati, slăbiti si,
multi, bolnavi. Şi asta în câteva luni.
Iată ce înseamnă a nu avea un reazem în temnită. În câteva
luni te macini si poti deveni o epavă.
Informatiile acestea nu sunt din surse imediate, ci din
surse mai îndepărtate. Dar ele par plauzibile.
REÎNTORS LA AIUD
La întoarcerea mea la Aiud am fost băgat izolat, câteva
zile, în celular, la parter. Îndată am dat un „telefon” cu alfabetul
morse. Am prins o celulă cu evrei. Ei m-au întrebat ce stiu
despre Pătrăscanu. Le-am spus:
- E sigur mort din anul 1952.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
317
I-am întrebat cine sunt si mi-au spus:
- Suntem din grupul lui Lucretiu Pătrăscanu, zece insi,
care am fost arestati pentru prietenia cu el. Eu sunt Silber.
- De ce v-au arestat?
- Fiindcă eram cei mai destepti din partid si cu studii în
Apus. Toti avem licente si doctorate din Occident.
- Ce sperante aveti?
- Nu prea avem sperante imediate.
- V-ati putea scurta termenul de detentie numai prin rabinii
dumneavoastră. Ce raporturi aveti cu ei?
- Proaste, au răspuns, căci noi suntem atei.
- Luati legătura cu ei, ei au mare influentă în lume si prin
actiunea lor pot aduce aici schimbări în favoarea dumneavoastră.
Altfel se va amâna eliberarea până când o conjunctură specială
ne va elibera pe toti.
În altă zi am prins pe unii ce stăteau în cameră cu distinsul
preot si predicator Zosim Oancea din Sibiu. I-am trimis salutări
si i-am mai spus: „As fi si eu bucuros să stau în cameră cu
dânsul si să primesc ceva lumină din întelepciunea lui.”
Tot acolo l-am întâlnit alături, după câteva zile de la
sosire, pe Nichifor Crainic. Cu el am îndrăznit să vorbesc prin
zid, căci am aflat că la zidul cu cărămizi, la îmbucătura
cărămizilor, se poate vorbi la perete.
Mi-a spus că a făcut greva foamei, ca să-l scoată la muncă.
După 9 zile de greva foamei l-au convins să renunte
fiindcă nu-i vor primi cererea, va fi distrus si nu va mai avea
cum să se refacă. Asa că a renuntat.
După nouă zile de grevă a foamei a făcut poezia „Foamea”
pe care mi-a transmis-o pe rând, la telefon, în câteva zile. O
redau aici:
Foamea
Preot Nicolae Grebenea
318
De voi fi fost cândva ciorchine
Sunt azi prăstină stoarsă-n teasc
În flămânzenia din mine
Zvârliti o zeamă si renasc.
Priviti-mi trupul cum se stinge
Un bors de stir l-ar încălzi,
Un fir de iarbă de-ar atinge
Fulgeritor ar înverzi.
Lăsati-mi bratul de fantomă
Din pom să rupă doar un măr,
Muscând m-as umple de aromă
Şi-as mai trăi într-adevăr.
În flămânzenia-mi adâncă
Deserturi oarbe se deschid,
Când ultimul lingău mânâncă
Eu zac pe lingură si blid.
O, Milostivule, Tu, care
Din doi ciortani si cinci colaci
Făcusi un munte de mâncare
Să saturi gloate de săraci,
Repetă, Bunule, minunea
Şi ospătează mii de guri,
Iar mie ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi cosul cu firimituri.
- Ca să renunt la grevă, mi-a spus Crainic, după câteva zile
de grevă, îmi puneau deasupra mâncării o bucată bună de carne
ca să mă ispitească. Cum gamela cu carnea rămânea în celulă,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
319
carnea „îmi făcea cu ochiul” dar, oricât o îmbrătisam cu privirea,
o respingeam până la urmă.
După nouă zile de foame, Crainic mai avea încă umor.
După această scurtă sedere în celular m-au mutat singur
vreo 45 de zile în Zarcă. Din nou izolare. Dar Dumnezeu era cu
mine, eram sănătos. Mâncam toată mâncarea si nu mă plângeam
de nimic. A nu mânca toată mâncarea, putina mâncare ce ni se
dădea, era un semn că organismul cedează si că moartea se
apropie. De aceea, dacă mă interesam de cineva, între altele
întrebam si dacă poate mânca toată mâncarea.
Găseam cu ce să îmi umplu timpul: rugăciune, meditatie,
repetări de texte sfinte si de unele poezii ce le învătasem în
temnită timp de 20 de ani. Apoi usoare incursiuni cu gândul în
istoria Bisericii Universale sau în Istoria României si altele.
Alături era un sublocotenent prahovean, cu sotia Ileana,
rămasă cu copil mic, probabil cu numele Păunescu. Discutam
câte ceva cu el la morse, telefonul temnitei.
Mă hotărâsem să-l chem la telefon prin telepatie.<?> Mam
dus lângă peretele lui si l-am invitat: „Vino la vorbitor!”, si a
venit si am vorbit. Dar, considerând că a putut fi o întâmplare,
am continuat să-l chem si cu alte ocazii, si a venit de mai multe
ori. Am dedus deci că se poate reusi prin transmiterea
gândurilor. Dar am renuntat la „sportul” acesta fiindcă cerea o
concentrare prea mare, de care n-as mai fi fost capabil în foamea
pe care o înduram.
Transmiterea gândurilor a fost o preocupare a mea încă
din timpul primului an de studentie. Am folosit-o cu succes la
toti profesorii mei de teologie si la Mitropolitul Ardealului
Nicolae Bălan.
La toti, fără efort si imediat, cu o reusită deplină. Am
folosit-o si la Cluj la examenul de diferentă de liceu unde i-am
transmis profesorului de germană subiectul pe care voiam a mi-l
da: „Sărmanul Klopsentoc” si pe care mi l-a dat imediat.
Preot Nicolae Grebenea
320
Obraznic, trecând pe stradă cu niste studenti, colegi, dacă
aveam la 50-100 de metri înainte niste fete îi întrebam:
- Vreti să vedem dacă sunt frumoase?
Şi ei răspundeau:
- Da.
Atunci le priveam drept în ceafă, pe locul creierului mic, si
imediat îsi întorceau privirile înapoi. Acest lucru se producea
negresit si fără efort.
Dar atunci eram puternic, plin de vigoare; atunci eram un
om, acum o umbră de om, palid, pământiu, stors ca o lămâie.
Orice efort nesocotit putea fi fatal.
Cum de nu am folosit acest act, acest avantaj personal,
transmiterea gândurilor, fată de conducătorii asupritori din
temnită si din lagăr?
Nici un gând nu mi-a venit să fac asa ceva. Desi am
încercat să fac cu Păunescu acest lucru, nicicum nu mi-a venit în
gând să încerc să transmit si conducătorilor comunisti ce mă
asupreau ceva în favoarea mea sau a celor ce sufereau alături de
mine.
Această uitare pentru mine e un mister. Poate acesta era
destinul nostru: suferinta, suferinta asa cum ni s-a impus.
„Prin răbdarea voastră veti mântui sufletele voastre” ne
spune Sfânta Evanghelie. Iar în alt loc ne anuntă: „Cine va răbda
până la sfârsit, acela se va mântui.”
Mai vine si dumnezeiescul Apostol Ioan si, în Apocalipsă,
capitolul 2, versul 10 ne spune: „Fii credincios până la moarte
si-ti voi da tie cununa vietii.”
Deci trebuia să rămân credincios, si am rămas. Dar nu
dintr-un merit personal, ci dintr-o necesitate: Dumnezeu m-a pus
în situatia să nu pot alege altceva. Aici se vede mila lui
Dumnezeu pentru mine. N-a vrut să mă pierd si mâna Lui
protectoare am simtit-o tot timpul.
Fusesem profesor de religie, nu cel mai credincios
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
321
profesor, dar totusi credincios. Crescusem într-o familie ce m-a
educat în frica lui Dumnezeu. Tatăl meu se ruga dimineata o
jumătate de oră.
La teologie am învătat dovezile rationale ale existentei lui
Dumnezeu. Am aflat din mistica crestină că Dumnezeu se poate
cunoaste cel mai bine si mai convingător prin dragoste în extaz.
Prin contemplarea lui Dumnezeu si aducerea lui Dumnezeu în
noi.
Cuvântul lui Iisus e clar: „Acela este cel ce Mă iubeste, cel
care are poruncile Mele si le păzeste, iar cel ce Mă iubeste pe
Mine va fi iubit de Tatăl meu si-l voi iubi si Eu si Mă voi arăta
lui.” (Ioan, 14,21).
Şi încă: „Dacă Mă iubeste cineva, va păzi cuvântul meu si
Tatăl meu îl va iubi si vom veni la el si vom locui cu el”. (Ioan,
14,23). Deci pe Dumnezeu îl putem cunoaste direct prin
dragoste.
Dar eu nu-l cunosteam. Ştiam de toate despre el, dar nu
aveam nici o dovadă despre existenta Lui. Eu puteam spune si
spuneam cred că există Dumnezeu, cred profund în existenta
Lui, dar nu puteam spune nicidecum: stiu că există. Nu
avusesem nici o dovadă convingătoare a realitătii existentei lui
Dumnezeu în lume si în existenta mea.
Credeam deci în existenta lui Dumnezeu, dar nu puteam
spune: stiu că există Dumnezeu. Eram de bună seamă un mare
păcătos si de bună seamă asa sunt si acum, si Dumnezeu nu mă
învrednicise încă de o dovadă convingătoare despre slăvita Sa
existentă. Şi desi până în 1955 avusesem destule dovezi despre
existenta lui Dumnezeu în viata mea, din felul cum am fost păzit
si am străbătut anii de temnită, nu am tras nici o concluzie în
această privintă căci nu meditasem asupra anilor mei de temnită
si cum i-am străbătut. Fusesem deci orb, orb de-a binelea.
A trebuit să treacă 13 ani de temnită până când Dumnezeu
a binevoit să mă miluiască cu dovada puternică si de netăgăduit
Preot Nicolae Grebenea
322
a existentei Sale prea slăvite si că e lângă mine cu ajutorul Său.
Nu eram atunci mai bun ca înainte, dar eram în neliniste,
în criză, în mari temeri, la marginea disperării.
Atunci ai venit la mine, Doamne, când Ţi-am imputat lipsa
de grijă pentru noi, detinutii, si neloialitatea Ta, când Ţi-am
arătat temerea de înnebunire, ca inginerul Ion Sasu, atunci mi-ai
apărut si mi-ai zis, tare si răspicat: „Nu vei înnebuni”. Şi ca să
mă convingi ai repetat: „Nu vei înnebuni”. Şi Te-ai retras. Dar a
fost destul. Şi apoi, fiindcă situatia era încă prea grea pentru
spatele si sufletul meu, ai venit si cu alte dovezi ca să mă
convingi deplin, ca nu cumva arătarea Ta să pară că a fost o
arătare înselătoare.
Dar după aceasta m-am întărit. De aici încolo stiam că Tu,
Doamne, existi: am experimentat realitatea Ta, prezenta Ta,
ajutorul Tău.
De atunci puteau să vină nu câtiva oameni, ci miliarde de
oameni, să spună că nu există Dumnezeu, eu le-as fi putut
răspunde: vă înselati cu totul numai pentru că trăiti în afara
iubirii si credintei în Dumnezeu puteti vorbi astfel. Nu ati avut
experiente spirituale. Eu azi stiu că există Dumnezeu si nimeni
nu-mi mai poate răsturna aceasta convingere rezultată din
dovezi date, în împrejurări grele, de însusi Dumnezeu. Încercati
să vă întoarceti către Dumnezeu cu preocupările voastre si poate
vă va milui să întelegeti că nu trebuie să-L tăgăduiti si să simtiti
că El este.
CU CONSTANTIN GANE
Am fost mutat iarăsi numai în doi, cu scriitorul Constantin
Gane. Domnul Gane se trăgea dintr-o familie de boieri
moldoveni mai scăpătati acum. Firul genealogiei familiei sale îl
cunostea până la 1453, când a căzut Constantinopolul.
Era mai în vârstă, din 1887, mi se pare. Jucase la Palatul
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
323
regal cu fetele lui Ferdinand si ale Reginei Maria. Avea relatii în
lumea de sus.
L-am găsit extrem de reumatic si nu putea merge să ducă
tineta.
„Băietii, - mi-a zis - mi-au pregătit plecarea în străinătate.
Se fixase ziua, în 1948. Dar eu am amânat ca să văd ce fac cu
biblioteca mea. Ei au plecat iar eu am rămas si rămas am fost.
N-am mai putut pleca si am fost arestat.”
Regreta acum.
Ajuns viguros la Aiud, a deschis noaptea fereastra si a
dormit cu ea deschisă - lucru ce l-a dus la acest reumatism
accentuat. Încolo, era vesel si plăcut. Nu se plângea. Suporta
temnita cu bărbătie.
A scris 13 cărti dintre care două premiate de Academia
Română: „Prin hârtoape si coclauri” si „Trecute vieti de
Doamne si Domnite”. Ştia multe. Călătorise mult si în Apus si
în Constantinopol. Era un istoric literar, strângea documente.
Ţara a străbătut-o în lung si-n lat. Audiente la regina Maria si la
regele Carol al II-lea. Masă cu regina Elena si cu regele Mihai
sub Antonescu. Atâtea noutăti pentru mine. Mai multe mese cu
printesa Marta Bibescu.
Dar ceea ce trebuie să remarc în chip deosebit e această
comunicare a domnului Gane: „Am găsit pe un ceaslov vechi al
unui boier următoarea însemnare:
«Am fost la mănăstirea Neamtului si am văzut cerul pe
pământ. Staretul Paisie (Velicicovski) era învăluit în lumină,
cum a fost domnul nostru Iisus Hristos la Schimbarea la Fată,
strălucea ca soarele...»”
Mi-a vorbit si de aportul considerabil al contesei de
Noailles de la Paris (o româncă din familie princiară), al
printesei Marta Bibescu si al domnisoarei Elena Văcărescu, la
Congresul de pace din 1918 si 1919 în legătură cu Banatul
nostru.
Preot Nicolae Grebenea
324
Cu domnul Gane am stat mai multe luni.
Întâlnirea cu el a fost utilă pentru multele informatii pe
care mi le-a dat din lumea literară si din lumea politică. Ortodox
si bun român, patriot, din călătoriile lui în străinătate s-a întors
cu o evlavie si o simpatie deosebită pentru sfântul Anton de
Padova. Convietuirea cu dânsul a fost plăcută si rodnică.
Desi bătrân, rezista bine si dacă reumatismul lui, netratat
bineînteles, nu s-ar fi accentuat prea mult, buna lui stare de spirit
si robustetea corpului lui l-ar fi dus să vadă eliberarea din 1964.
Dar am aflat că a murit cu vreo doi-trei ani înaintea eliberărilor.
RICI (RICHARD) HILARD
Mi-a fost dat să mă întâlnesc în temnită si cu Rici Hilard.
El a fost unul dintre cei trei secretari ai lui Titulescu. De origine
engleză, era românizat. Foarte simpatic si cult, în timpul din
urmă fusese profesor de drept international la Universitatea din
Bucuresti. Fusese destul de legat de Titulescu. El mi-a spus de
propaganda mincinoasă, foarte sustinută, a ungurilor, de
denigrare în Occident a poporului român. Mereu era pus în
situatia să ia atitudine contra minciunilor unguresti si să
restabilească adevărul.
Specialist în drept international, l-am rugat să-mi descrie
cum s-a creat O.N.U. si cum functionează.
A făcut o descriere pe larg a sectiilor, a secretariatului
ONU si a functionării acestora.
L-am întrebat dacă ONU se va putea impune si dacă
hotărârile lui vor putea fi aplicate, căci si Liga Natiunilor era
bine organizată dar era neputincioasă fiindcă nu avea
instrumentul care să aplice hotărârile ei.
El a spus: „Acest defect s-a remediat astăzi. ONU va avea
o armată a sa luată din natiunile ce o compun care să aplice
hotărârile ce se iau.”
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
325
SINGUR
O nouă izolare de 70 de zile. Nu o mai asteptam, dar ea a
venit nedorită. Administratia considera probabil că n-am fost
pedepsit destul. Căci izolarea e o pedeapsă.
Regimul de celulă singur se da după pedepse: începe de la
sase luni si merge la trei ani pentru cele mai mari pedepse. El nu
trebuie să treacă de trei ani căci duce la înnebunirea detinutilor.
Detinutul trebuie controlat: dacă nu poate suporta să facă în
continuare toti anii de regim de celulă, atunci el trebuie întrerupt
cu un regim de iesire din izolare si face mai târziu pedeapsa ce ia
rămas.
Eu făceam acum din nou o pedeapsă de 70 de zile de
izolare fără să se spună că e o pedeapsă.
O suportam în liniste, fără să întreb autoritatea de ce sunt
izolat, fără să mă plâng si fără să sufăr, să zic asa. Singur faci
rugăciunea mai cu ardoare si meditatia e mai sustinută. Omul
singur găseste în Dumnezeu pe Tu-ul cu care se întretine.
Pentru monahii evoluati singurătatea e lucrul cel mai
căutat căci numai în ea e singurul mod de întâlniri intime cu
Dumnezeu. Marile extaze si trăiri monahale le au monahii nu
când sunt în grup, ci când sunt singuri.
Iar pentru omul comun această singurătate e greu de
suportat si, prelungită, e ucigătoare.
Eu o suportam ca pe un lucru impus, dat, fără să fie usoară
si fără să fie grea.
Niciodată nu m-am ridicat la nivelul marilor mistici care
în contemplare aveau desfătări coplesitoare ce depăsesc orice
delicii ale pământului. Căci nu practicam isihia, contemplatia,
desi stiam metoda.
Rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Preot Nicolae Grebenea
326
Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul” o spuneam si eu,
dar nu în continuare, ci numai de câteva ori în 24 de ore. Eram
totusi multumit si nu ambitionam la mai mult.
În acest timp un locotenent major mi-a zis:
- Esti slăbit.
- Da, am zis, hrana e prea slabă. N-o puteti îmbunătăti?
- Pentru toti, nu, pentru unii mai întelegători, da. Vrei să
ti-o îmbunătătesti si tie?
- Eu vreau să rămân în cadrul general, nu vreau să ies din
comun. Dacă îmbunătătiti masa tuturor, atunci vă multumesc,
mă voi bucura si eu de ea; dacă nu, vă multumesc iar, însă fără a
mă bucura de vreun avantaj particular.
Era o preocupare permanentă a ofiterilor si a personalului
de pază ca să facă informatori pe bietii detinuti, profitând de
boala, slăbiciunea sau alte lipsuri ale lor. Şi una din cele mai
scumpe dorinte ale lor era ca nimeni dintre detinuti să nu rămână
necompromis, ca nu cumva mâine să se ridice si să le impute
regimul asupritor pe care l-au suportat cu autoritatea omului ce
nu a făcut compromisuri.
DIONISIE FOTINO
Sosit la Aiud cu primii criminali de război, colonelul de
jandarmi Dionisie Fotino a devenit repede simpatic tuturor
pentru un motiv simplu: si-a luat răspunderea pentru toate
faptele sale si nu a dat vina pe nimeni din subalternii săi, cum au
făcut multi ofiteri superiori.
El a fost în Transnistria si a făcut pază cu o unitate de
jandarmi. Vina lui a fost că a împuscat rusi. Şi într-adevăr a
împuscat, dar numai pe cei judecati de Curtea Martială si
condamnati la moarte. El era organul de executie. Era soldat.
Dacă nu i-ar fi împuscat, ar fi fost împuscat el.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
327
Cei împuscati au fost partizani civili prinsi ucigând ostasi
si condamnati la moarte de Curtea Martială sau alti delincventi.
Pentru tinuta lui plină de demnitate la proces îl
simpatizasem si, când am putut, i-am dat tutun.
Tatăl său a fost maresal al palatului si mosul lui la fel. Era
bogat, avea 30 de hectare de pământ, dintre care 10 ha cu caisi.
Era căsătorit cu o distinsă fată ce făcuse liceul la Notre
Dame la Galati, fiica directorului Comisiei Dunărene.
Spre a se vedea puterea francmasoneriei la noi, descriu
acest caz povestit de el:
„Era prin 1923. Eram comandant de legiune de jandarmi la
Făgăras. Dar m-am însurat si voiam să mă mut în părtile
Galatului. Am făcut cerere si mi s-a respins. Am pus toată
influenta socrului meu în joc, care era mare, dar fără folos. Întro
zi, în concediu, vara, în Bucuresti, priveam într-o vitrină.
Cineva mi-a pus mâna pe ochi, de la spate.
- Ce faci, dragă Fotino! si m-a îmbrătisat. Era un evreu cu
care am făcut scoala primară.
- Unde esti, m-a întrebat.
- În Ardeal, la Făgăras, sunt seful legiunii de jandarmi de
acolo.
- Şi-ti convine?
- Nu prea. Am încercat să mă mut si n-am reusit.
- Te mut eu. Unde vrei să fii mutat?
I-am spus.
- Bine. Dă-mi cererea si vino mâine să-ti dau mutarea.
Vino la mine la masă la amiază.
M-am dus cu o vază de flori.
- De ce-ai mai umblat? Eu sunt bogat, sunt director de
bancă. Şi acum, hai să-ti dau mutarea. A scos actele. Nu mă
puteam mira destul.
- Multumesc foarte mult. Dar cum ai putut reusi?
- Foarte simplu. Eu sunt francmason gradul 26 si el e
Preot Nicolae Grebenea
328
francmason gradul 16. El e seful jandarmeriei. Şi i-am dat
ordinul să-ti facă mutarea. Asta-i tot.”
Fotino era multumit de felul cum lucrase în Rusia si de
felul cum se comportase la procesul său.
Singurul lucru care-l acuza era faptul că n-a fost anuntat
imediat la 23 august 1944 de evenimentele din tară, ca el să fi
luat măsurile de apărare.
Mi-a spus: „N-am fost un abuziv. Ştiu ce înseamnă a
omorî un om. Am executat numai ordinele si numai cele
motivate legal. Astfel, în 1939 când regele Carol al II-lea a dat
ordinul să fie împuscati câte trei legionari din fiecare judet, ca
răzbunare pentru că legionarii uciseseră pe Armand Călinescu -
eu n-am executat ordinul si nu am ucis trei legionari, fiindcă
ordinul era ilegal. Unde au fost împuscati, au fost împuscati fără
judecată. Eu n-am făcut asta.
Am stat câteva luni cu el. Povestea. Întelegea că am
nevoie de retragere de la povestile lui foarte profane. Fusese un
epicureu, scosese toate plăcerile din viată când i s-a ivit ocazia.
Fără să fie înclinat spre rugăciune, chiar si acum, nu tăgăduia
valoarea religiei. Rationalist în gândire, întelegea prea putin si
viata si rostul monahilor si monahiilor pentru care avusese un
retinut dispret. Admira mult pe călugării din Franta. Pentru
cultura lor, spunea el, o soră a lui era călugărită franceză si în
fiecare vară mergea cu masina s-o vadă.
Şi asa cum a fost si cum mai era încă, căci restristea în
care se găsea nu-i provocase încă o întoarcere, suporta temnita
cu o bărbătie deosebită, cu o fortă de invidiat.
Nu stiu dacă mai târziu nu s-a produs cumva în el o
renastere, o întoarcere cu privirile spre cer, căci nu l-am mai
întâlnit.
JUSTIŢIE ŞI PROCESE LA NOI
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
329
Încă si după moartea lui Stalin din martie 1953, când
oricum s-a produs un reviriment în Rusia, toată viata noastră
publică era controlată si îndrumată de consilierii rusi. Nu se mai
cântau ode, nu se mai aduceau elogii nemaipomenite lui Stalin,
dar spiritul lui rezista. De dincolo de moarte supraveghea viata
de la noi. Omul murise, dar teroarea ce o stabilise si spiritul ei
continuau si după revolutia din Ungaria din 1956 si după
plecarea armatelor ruse de la noi. În 1958 duhul spaimei plutea
peste tară. În justitie, în scoală, în armată, peste tot.
Întâlnirea cu avocatul băcăuan Eugen Dragomir mi-a
întărit această părere.
Spre a întelege, redau următoarele spuse de Dragomir:
„Eram pe front la nord de Crimeea, comandantul unei
unităti de artilerie. Eram în asteptare. Dar eram mereu sicanati si
loviti de niste partizani. S-a observat că ei vin totdeauna dinspre
un muncel.
S-a trimis pentru control o patrulă si nu s-a mai întors; s-a
trimis a doua si nu s-a mai întors nici ea. S-a trimis apoi un
pluton si nici el nu s-a mai întors. Atunci Divizia noastră a
hotărât cucerirea muncelului. L-am înconjurat si am ajuns la
vârf. Era un platou. Vreo 80 de bărbati civili si femei erau acolo.
Se auzise o bubuitură. Unii se aruncaseră la vale pe o pantă
impracticabilă.
Pe platou era o capră de lemne, lungă, lângă care
sublocotenentul ce fusese trimis cu plutonul spre cercetare era
pe iarbă, tăiat cu fierăstrăul în două.
Partizanii au fost dati în judecată si osânditi la moarte.
Rusii au căutat să afle cine au fost ofiterii care au
participat la prinderea partizanilor. Şi au aflat. Am tăgăduit, dar
n-a fost posibil să lungesc tăgada. Mi s-a făcut proces...
- Ce-ai căutat, m-a întrebat presedintele să ataci populatia
pasnică a Uniunii Sovietice?
Preot Nicolae Grebenea
330
- Dar eu nu m-am luptat cu populatia pasnică, ci cu armata
sovietică.
- De ce ai intrat în Uniunea Sovietică?
- Am fost mobilizat, făceam parte din armata română si
am primit ordinul lui Antonescu să luptăm împotriva Uniunii
Sovietice.
- Şi de ce ai tras în armata sovietică si n-ai tras în pământ,
ca să nu omori oamenii?
- Noi nu ne-am dus acolo să ne jucăm... era un război,
eram luptători, trebuia să ne batem si nu să ne jucăm, etc.
Şi l-a condamnat la 15 ani.
Presedintele completului de judecată era atât de intimidat
de rusi, încât a putut pune inculpatilor niste întrebări atât de
idioate cum s-au văzut.
Procese de soiul acesta au fost nenumărate. Din moment
ce procesul s-a deschis, condamnarea era sigură. Nimeni nu
risca o achitare. Fiindcă presiunea rusă era îngrozitoare.
NAE COJOCARU
Nu am stat numai cu el, mai era profesorul Mircea
Nicolau, ce făcuse filosofia si avea preocupări literare deosebite,
si, mi se pare, camaradul Nelu Rusu avocat.
Faima lui Nae Cojocaru sosise la Aiud înainte de a veni el
în persoană: luptător de mare calitate, cult, viteaz, suflet mare.
Pe unde a trecut a lăsat impresii puternice pentru atitudinea lui
demnă si impresionantă. Originar era din Constanta, comuna
Vultur. Era avocat.
Mobilizat, căzut prizonier, nu s-a întors din Rusia cu
ceilalti ofiteri prizonieri, în 1948. Pârât pentru atitudini prea
românesti, a fost condamnat la lagăr în regiunea Vorcuta, lângă
Cercul Polar. S-a întors în tară abia în 1951.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
331
Dar în loc de libertate, pentru că luptase pentru tară, i s-a
dat temnita pentru că era legionar si luptase contra Uniunii
Sovietice. Asa ne-am putut întâlni.
Şederea împreună a durat câteva luni. Cu toată foamea, ea
poate fi considerată că a fost foarte plăcută pentru că si ceilalti
doi camarazi erau admirabili.
A povestit multe; s-a întâlnit cu multi rusi si cu altii prin
lagărele de muncă prin care a trecut.
Fantastica auroră boreală cu frumusetea ei superbă prin
variatia de culori, cu sase luni de noapte si sase luni de zi, a
văzut-o câtiva ani.
Dar din povestirile lui retin, fiindcă sunt de un interes mai
general, două momente.
Într-un lagăr era un doctor foarte distins. Era si el detinut,
dar lucra ca doctor în lagăr. Pe Nae Cojocaru l-a impresionat
acest doctor prin capacitatea si cunostintele lui. De aceea l-a
întrebat cum a ajuns să fie condamnat. Şi doctorul a povestit:
„Maxim Gorki, acest scriitor celebru, luptase mult pentru
asigurarea succesului revolutiei în Rusia. De la un timp el nu se
întelegea prea bine cu Stalin. Atunci, spuse doctorul, au fost
trimise la el două masini de doctori universitari. Când le-a văzut,
Gorki a zis:
- Ce căutati la mine?
- Vrem să vă facem o vizită medicală.
- A! Nu-i nevoie, mă simt încă destul de bine.
- După zbuciumul ce l-ati avut si viata de luptă pe care ati
dus-o si pentru care Republica noastră vă e recunoscătoare, e cu
neputintă să nu aveti câteva neajunsuri trupesti pe care din
modestie le suportati fără să vă plângeti. Dorim să vă vizităm si
să vă ajutăm.
- Bine, a zis, dacă stăruiti, poftiti si vă multumesc.
- L-am vizitat cu totii si i s-au prescris câteva
medicamente. Dar după câteva zile a murit.
Preot Nicolae Grebenea
332
Atunci Stalin a făcut un proces tuturor medicilor care l-am
vizitat si ne-a condamnat la muncă silnică cu deportare în
Siberia, afară de cel care i-a inoculat otrava. Ca să nu se
bănuiască ceva, Stalin i-a făcut funerarii nationale si orasul
Nijni-Novgorod a fost numit Gorki.
Al doilea caz: Cojocaru l-a întâlnit în lagăr pe ministrul
adjunct de la telefoane Kaganovici, fratele sotiei lui Stalin si
deci cumnatul lui Stalin.
Şi l-am întrebat care erau raporturile dintre Stalin si
cumnatul său? Acesta a spus: dacă Kaganovici auzea la telefon
vocea lui Stalin, se îngălbenea si se ridica în picioare si tot
timpul convorbirii îl petrecea în picioare.
Nu rezist ispitei si mai povestesc un caz redat de Cojocaru.
Aceasta pentru a arăta care era atmosfera ce se crea în Uniunea
Sovietică împotriva evreilor si a se vedea greseala acestui popor,
atât de inteligent, când a făcut Yalta si i-a dus pe rusi la 40
kilometri vest de Berlin, vânzând Europa estică în nădejdea că
prin comunismul rus vor stăpâni lumea. Greseală fundamentală
de care evreii si-au dat seama mai târziu si care a fost sursa
atâtor enorme greutăti pe care le-a suportat lumea si de care nici
azi n-am scăpat deplin.
În Berlin, după război, erau patru sectoare, câte unul
pentru fiecare natiune biruitoare ce a dus războiul cu nemtii :
sectorul rus, american, englez si cel francez.
În cel american era Eisenhower, marele general american,
cu o armată americană. În sectorul rus era, cu o armată rusă,
maresalul Jucov, cel ce a condus frontul de nord si s-a dovedit
ca cel mai mare general rus. Sectoarele englez si francez au avut
comandantii lor.
Într-o zi Jucov a zis: „Hai să facem o petrecere la care să
nu luăm parte decât noi, rusii. Nimeni din ceilalti sovietici. Şi sa
făcut petrecerea.
La petrecere, Jucov, putin cam bine dispus, umbla cu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
333
paharul în mână si închina cu unul si cu altul din camere. Dar
într-o cameră dă cu ochii de doamna Stalin care sosise atunci cu
avionul.
- Ce cauti aici, i-a zis, nu stii c-am dat ordin să nu fie aici
decât numai rusi?
Doamna Stalin a scos din posetă un pistol si a tras în
maresalul Jucov pe care l-a rănit la umăr si apoi în grabă a fugit
la avion si s-a întors acasă.
A doua zi maresalul Jucov era destituit.”
Cojocaru mi-a spus: „Într-un lagăr am stat cu un colonel
rus căruia sotia i-a adus de Crăciun multe bunătăti din care mi-a
dat si mie. L-am întrebat cum de e în lagăr si el mi-a spus
povestea de mai sus, apoi a continuat:
„Eu sunt erou national si sunt prieten al lui Jucov. După
întâmplarea din noaptea respectivă, ca să nu fie o revoltă, toti
prietenii lui Jucov am fost arestati.”
Dar aceasta arată că imediat după război s-a produs o
trezire a sentimentului national rus si o ură crescândă împotriva
evreilor si constiinta că ei, rusii, trebuie să se conducă si să nu se
lase condusi de altii.
Iată cum Dumnezeu răstoarnă planurile nedrepte ale
oamenilor.
*
Din nou o izolare de 30 de zile. Nu-mi prindea rău si, prin
morse, când voiam si puteam, luam legătura cu camarazii.
Foamea era mare. Mă obisnuisem cu ea si ca s-o însel
mestecam mai bine alimentele considerând că asa ele capătă altă
valoare.
Mi-am zis: trebuie să încerc să obtin o îmbunătătire a
regimului. Comandantul temnitei era un evreu, Coler, pe care
nu-l văzusem la fată încă si care n-a fost mai rău decât colonelul
Crăciun, român, care i-a urmat. Fixasem cererile în patru puncte
Preot Nicolae Grebenea
334
dintre care cel mai important a fost hrana. Consideram că dacă
nu cer îmbunătătiri nu-mi fac datoria fată de mine si fată de altii.
Am spus militianului că vreau să vorbesc cu domnul
director. M-a întrebat:
- În ce cauză?
- Personală, am zis.
Şi m-am dus la dânsul. L-am salutat cu salutul obligatoriu:
- Să trăiti, domnule director.
M-a dus mai în fundul camerei probabil ca să nu se audă
convorbirea de către militianul ce astepta la usă ca să mă
conducă înapoi. A plecat urechea ca si când ar fi asteptat să-i
comunic o taină si mi-a făcut semn să vorbesc încet. Mi-am dat
imediat seama că a bănuit că merg să divulg ceva sau să pârăsc
pe cineva.
Dar după ce am început să vorbesc tare si răspicat
încercând să descriu regimul si cât de nedrept, în comparatie cu
vinele detinutilor, reale sau inventate, si cât de departe e
umanismul comunist de ceea ce ni se aplică nouă, a făcut o
mutră de contrarietate si deceptie si m-a întrebat:
- Şi acum ce vrei?
- Am venit să vă rog să ne îmbunătătiti regimul. Să
interveniti mai sus pentru aceasta. Vedeti cum se sting oamenii
de foame. Sunteti martor la această tragedie. Spuneti lucrurile
sus.
- Te-a delegat cineva pentru aceasta?
- Nu. Stau singur, dar spun lucrurile cum sunt, cum le
trăiesc eu si cum ele sunt ale tuturor lasă impresia că eu îi
reprezint dacă vorbesc despre ele. Dar oricine ar vorbi, dacă
spune adevărul, se găseste în acord cu toti care suportă acelasi
regim. Eu, înainte de a muri, am considerat că sunt obligat să vă
spun acest lucru ca să stiti că n-am acceptat să mor de foame
fără a mă plânge si a vă ruga să schimbati regimul de înfometare
pe care îl duceti. Şi apoi am vrut să se stie si să se înregistreze
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
335
de dumneavoastră că regimul ce l-ati impus nu s-a suportat fără
plângeri de către detinuti si fără tendinta de a vă sesiza de
gravitatea lui.
- Bine! am înteles. Du-te! Esti cam îndrăznet.
- Deloc, domnule colonel. Demersul meu nu e un act de
îndrăzneală ci unul de disperare, ca cel ce, căzut în apă, mai bate
din mâini înainte de a se duce la fund.
- Da, da, înteleg, si a deschis usa.
Militianul m-a dus la celulă.
Dar lucrurile au rămas aceleasi. Nici o schimbare, nici în
bine si nici în rău. Vor fi fost si alte plângeri căci la aceleasi
cauze sunt firesti aceleasi reactiuni; dar nu stiu dacă ele au fost
comunicate mai sus. Eram multumit de încercarea ce am făcut-o.
Peste câteva zile un locotenent major cunoscut mi-a deschis
celula si m-a întrebat:
- Ce faci Grebenea?
- Precum vedeti, mă lupt cu foamea.
- Într-adevăr, esti destul de slăbit. Tu faci puscărie dinainte
de noi, noi te-am găsit în „depozit”. Nu esti contra-revolutionar.
Ai merita să nu te lăsăm să te scufunzi, dar trebuie să fii mai
întelegător.
- Adică cum? În ce fel?
- Ai orbul găinii? strigă el putin nemultumit. Uită-te
înainte si vezi si întelege, doar nu esti turc.
- Vă multumesc, i-am răspuns. Cred că sunteti un om
foarte cumsecade si în alte împrejurări ati da dovadă de
bunătate. Ştiu, înteleg. Aveti un mandat impus de altii si nu
puteti face binele decât în conditiile impuse de ei. Eu vă
multumesc pentru dorinta de a mă ajuta care, în ce vă priveste pe
dumneavoastră, cred că e sinceră. Pretul cerut de altii e prea
mare iar dumneavoastră nu-l puteti reduce. Nu-l pot plăti.
Dumneavoastră mi-ati luat multe si ne-ati redus la situatia limită
în care viata noastră se mai reazemă acum abia în câteva fire.
Preot Nicolae Grebenea
336
Dar nu ne-ati putut lua încă putinta de a respinge unele oferte ale
dumneavoastră care de ochii nostri sunt privite ca neonorabile si
neumane. Prefer să mor în conditia pe care mi-ati creat-o decât
să ies din ea pe calea pe care mi-o oferiti.
- Treaba ta, a zis. Noi nu-ti putem face binele cu sila. Şi a
închis usa.
CU ALŢI DEŢINUŢI
- Fă-ti bagajul, mi-a spus gardianul, si peste câteva clipe
un ofiter m-a condus într-o celulă cu patru tineri.
Cum am intrat, tinerii si-au manifestat fată de mine o
bucurie mare, iar ofiterul privea pe vizetă. Peste vreo douăzeci
de minute, ofiterul a venit si m-a luat de acolo. De aceea la
mutările următoare , opream manifestatiile de simpatie ale celor
care mă primeau până după plecarea gardianului.
Am intrat într-o cameră tristă. Atmosferă de mormânt.
Membri: Octavian Stetin din Bucuresti, fost sef al administratiei
financiare din Bucuresti, bolnav grav de stomac. Un avocat
oltean de la Horezu, fost 15 ani bibliotecar la Universitatea din
Cernăuti, cu două doctorate, si un tăran bănătean tânăr.
Bietul Stetin, când m-a văzut intrând senin si vesel s-a
înviorat. S-a mirat de buna mea stare de spirit si mi-a spus:
- Dacă nu veneati aici muream.
Şi dintr-o dată aud:
- Cucuriguuu!
- Dumnealui avocatul cântă tare de mai multe ori de zi
„cucuriguuu!” iar eu sunt bolnav.
Am înteles. Acest avocat oltean de 60 de ani, arestat de
curând si încă gras, cânta cucurigu ca să-l audă administratia si
să-l crute că e anormal. Bănăteanul era om cumsecade. Am
intervenit asa:
- Trebuie să introducem în cameră o atmosferă de bucurie.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
337
Cântând cucurigu nu ne scăpăm viata ci ne-o pierdem prin
atmosfera de tristete pe care ne-o provoacă. Dumneata nu va
trebui să mai cânti niciodată cucurigu căci provoci o atmosferă
sinistră. Te rog să întelegi asta. Văd că mănânci aproape întreg
turtoiul domnului Stetin după ce acesta a luat ceva din el.
- El nu-l poate mânca, replică avocatul.
- Nu-i nimic. Lasă-l până a doua zi. Nu i-l lua de la gură.
Poate mai târziu ar mai lua din el, dar nu-l mai are. Dumneata,
în loc să cânti cucurigu, trebuie să te rogi si în curând o să te
simti mai bine.
- Dar nu mai stiu rugăciunile.
- Nici Tatăl nostru?
- Nici.
- Îl reînvătăm.
Şi am început să i-l spun. Îl învăta greu.
- Acum hai să începem să spunem fiecare întâmplări
fericite si vesele din viata noastră. Să nu spunem întâmplări
triste, căci nu sunt prielnice sănătătii noastre, în starea în care ne
găsim acum.
Şi chiar din prima zi atmosfera camerei a început să se
schimbe si să ia un aspect plăcut. S-a mai auzit uneori cucurigu
strigat tare.
Stetin nu putea iesi afară din cauza bolii; era prea slăbit,
nu primea tratament si se socotea pierdut. Eu i-am spus:
- Cu ce primesti poti să te mentii, dacă te rogi ai încredere
si esti vesel. Şi apoi de unde stii că nu vei primi si tratament
medical mai târziu? Ţine-te bine acum!
Stetin era un om cult. Făcuse doi ani de medicină, apoi a
renuntat si a făcut dreptul si în loc să pledeze ca avocat a început
cariera ca agent fiscal. A avansat repede si avea o experientă
frumoasă pe linie profesională. Spunea cu oarecare laudă că si
Cervantes a fost om al fiscului.
Într-o dimineată, plin de încredere, Stetin a spus:
Preot Nicolae Grebenea
338
- Mi-a apărut în vis Domnul Hristos si mi-a spus: „Octav,
mestecă bine pâine si-ti va fi bine”.
Pâinea era de 92 de grame. A început să o mestece încet
de tot. Se simtea ceva mai bine, dar era încă foarte bolnav. Însă
peste vreo lună a fost o vizită medicală. L-am sprijinit pe Stetin
la dusul la vizită. Doctorul i-a prescris medicamente si le-a
primit. Un sanitar, gardian îi făcea injectiile iar pilulele le lua în
cameră si asa ajutorul i-a venit.
Mi s-a prescris si mie Triferment si un mic tonic, dar când
am coborât jos, la camera gardianului, să le iau, Biro,
plutonierul ungur, mi-a comunicat:
- Nu stii că tu nu ai dreptul de ajutor medical de la noi? si
m-a trimis înapoi.
Doctorul nu stia probabil de această opreliste. Şi la
celelalte vizite mai scria câteodată câte ceva pentru mine dar eu
nu le-am primit niciodată fiindcă eram trimis înapoi dacă
coboram să le iau.
Până ne-am despărtit Stetin se refăcu pe încetul, avocatul
se linistise si cucurigul nu s-a mai auzit în celulă.
De la tăranul bănătean, om de bun simt si de omenie,
păstrez următoarea istorisire spre a trage din ea unele concluzii:
„Într-o zi am pierdut oile mele: 72. Le-am căutat dar nu le-am
găsit decât după sapte zile. Nu lipsea nici una. Câinele era cu
ele, lihnit de foame. De bucurie am tăiat o oaie si i-am dat
câinelui o bucată de carne. Cum a mâncat-o a murit.”
Concluzia: Câinele e ca si omul. Nu trebuie să-i dai carne
sau mâncăruri grele după o foame mare, căci îl omori. Ci se
întoarce treptat la regim normal, începând cu zeamă de cartofi,
iaurt, lapte diluat cu apă, zeamă de plante strecurate. La om, nici
vinul, nici tuica, nici grăsimile nu trebuie să intervină încă în
alimentatie.
Iar de la Stetin păstrez:
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
339
- Un prieten veni la mine si-mi spuse: ai impus prea mult
impozit acestui prieten al meu doctor, căci e bătrân.
- Cum e bătrân? Căci arată ca la 50 de ani. Scoate-ti
buletinul, domnule doctor!
Uimitor! El arăta ca la 50 de ani si era de 75 de ani.
- Bine, am înteles. Reduc impozitul. Dar cum ati făcut,
domnule doctor.
- Simplu de tot. În fiecare iarnă, încă din tinerete, am
mâncat câtiva saci de mere si de nuci si nimic altceva.
Concluzia: ca să rămâneti tineri mâncati iarna câtiva saci
de mere si de nuci.
*
Un răcnet de nebun răsună în Zarcă. Nu mai pot spune
anul, dar inserez acest fapt. Era al lui Vasile Luca, fostul
ministru de finante la noi. Secui de o obrăznicie extremă,
corcitură de româncă cu secui.
Răcnetul lui în Zarcă era sinistru. Gheorghiu Dej l-a
debarcat de la putere în 1952, odată cu Ana Pauker si Teohari
Georgescu. Fusese ministru al Finantelor. Pe lângă Teohari
Georgescu, până la debarcare, a fost cel mai „tare” om din biroul
politic.
S-a afirmat, si nimeni n-a putut dezminti aceasta, că el a
plătit functionarilor unguri, pe tot timpul până la căderea sa de la
Ministerul Finantelor, două salarii: salariul corespunzător
serviciului său de medic, profesor, etc. si altul, echivalent
postului său, primit în plic de la partid.
Dar pentru ce Gheorghiu Dej, îndepărtându-i de la
conducere pe Ana Pauker, pe Teohari si pe Luca, pe cei doi
dintâi i-a lăsat liberi, iar pe acesta l-a băgat în temnită? Aceasta
are explicatia sa pe care mi-a comunicat-o Petre Pandrea: Luca,
ajutat de prietenii săi, l-a arestat pe Gheorghiu Dej cu gândul săl
omoare si l-a bătut cu biciul pe spinare si l-a tinut arestat apoi,
Preot Nicolae Grebenea
340
neîndrăznind să-l ucidă încă. Astepta să vadă reactiunea de la
partid. Atunci s-au sesizat ceferistii si întrebau cu furie: „Unde-i
Gheorghiu Dej?”
Atunci Vasile Luca si acolitii săi unguri l-au scos în
balcoane si l-au pus să vorbească si să arate că e viu. Temânduse
de o revoltă a maselor, l-au eliberat.
Tot Pandrea mi-a relatat o convorbire cu Petru Groza
avută după ce a iesit din lagărul de la Ocnele Mari, în 1953.
„Într-o sedintă a guvernului de seară, a spus Groza, am
fost majorat. Mă si vedeam arestat si întemnitat. Mi se ceruse să
urmăm linia, să ucidem 30.000 de români, ca să înspăimântăm
lumea si să putem aplica programul nostru. Dar eu am refuzat.
Cel mai puternic era Luca. El presa si era neînduplecat. Atunci
am cerut să amânăm hotărârea si să ies să vorbesc întâi în
particular cu Vasile Luca.
Am iesit. Era noapte. I-am spus:
- De ce să ne umplem mâinile de sânge? De ce să nu
guvernăm într-un chip mai civilizat? Priveste, natura e în pace.
Stelele sunt linistite. Stihiile stau într-o ordine, ele nu fac crime.
Să învătăm de la ele si să fim în pace.
Şi cam după o oră ne-am întors. Urmasul lui Decebal a
învins pe urmasul lui Atilla si sedinta guvernului n-a mai
adoptat o astfel de hotărâre. Eram salvat.”, a adăugat dr. Petru
Groza.
Asta probabil în anul 1949 sau 1950. Arestat în Bucuresti
si băgat în temnită la Jilava, Luca s-a înfuriat si striga:
- Eu sunt V. Luca, cum m-ati băgat pe mine în temnită?
- Dacă esti V. Luca, ce cauti aici, bagu-te-n p.m.? striga la
el militianul.
Şi în furia lui, în câteva zile Luca era nebun. Deci
Gheorghiu Dej s-a răzbunat cum se cuvine pe acest dusman al
său ce călcase toate regulile unei guvernări oneste prin
sovinismul lui unguresc, ce l-a făcut să protejeze în mod
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
341
deosebit pe unguri spre paguba românilor. Cazul lui Vasile Luca
arată tentativa nereusită a ungurilor de a pune mâna la noi pe
postul de secretar general al partidului.
NOI ARESTAŢI SOSIŢI LA AIUD
În tară era liniste, nimeni nu mai misca. Guvernantii, cu
rusii peste ei, erau stăpâni absoluti pe tară. Luptătorii din munti
au fost lichidati cu totii si organizatiile contra-revolutionare au
fost prinse si distruse. Nimeni deocamdată nu mai îndrăznea să
ridice capul.
Şi totusi m-am pomenit cu insi cunoscuti, eliberati după
decretul de reducere a pedepselor din 1946, sositi din nou în
temnită. Unii, ce fuseseră tineri, erau acum cu neveste si copii,
cu rosturi sociale, ingineri avocati, profesori, etc.
Unii au fost prieteni ai mei si i-am întrebat:
- Ce ati făcut, măi? Nu stiati ce e aici?
- Absolut nimic, a fost răspunsul. Ne-am pomenit arestati
si ni s-a spus: „Trebuie să dati declaratia aceasta; dacă n-o dati,
vă omorâm.”
Rezistenta, imposibilă de dus până la capăt. Cei ce s-au
împotrivit au murit. Numai în Oltenia au fost cinci morti.
Declaratia cuprindea lucruri grave de tot. În esentă e că s-au
ridicat la luptă contra regimului si au fost prinsi în luptă.
Iată cum au descris unii cum s-a întâmplat:
- Am fost luat de acasă si dus în munti (unii în pădure),
culcat jos în dosul unei mitraliere ce avea în fată, la o anumită
distantă, ostasi. Eu, în pozitie de tragere. Scena a fost
fotografiată. Mi s-a poruncit: „Dă declaratie că ai iesit să lupti.
Ai scos capul, îti dăm o pedeapsă mare, dar nu stai mult: câtiva
ani si apoi te eliberăm, fiindcă n-ai făcut nimic. Acum avem
nevoie de declaratia ta si dacă n-o dai te ucidem ca pe-o
musculită.”
Preot Nicolae Grebenea
342
Astfel a venit un nou val, nu stiu numărul, poate 30-50 de
mii. Altii au avut alte „vini”. Toti au primit pedepse mari.
Sosirea lor era ceva de neînteles. Pe urmă am înteles totul,
chiar curând după valul de arestări.
Iată explicatia: România intrase la ONU în 1955 si i se
cerea eliberarea detinutilor politici. Dar în 1956 a fost revolutia
din Ungaria. Într-o unitate admirabilă tărani, muncitori si armata
s-au ridicat pentru sfărâmarea jugului comunist. Dar atrocitătile
ce le-au făcut au fost înspăimântătoare: au aruncat femeile de la
etaje, jos, cu copii cu tot, dacă erau sotii de comunisti. Au tăiat
nasul, gâtul, organele genitale, sânii la femei, au scos ochii
comunistilor pe care i-au prins. O barbarie grozavă care i-a
speriat pe rusi si pe ai nostri. Deci poporul se răzbună crunt.
Rusii, văzând loialitatea românilor, si-au retras armata din
România în 1958.
Dar ca să aibă liniste desăvârsită aici, să nu se repete cazul
din Ungaria, sau poate din dorinta ascunsă de a mai chinui pe cei
condamnati din România si a mai lovi putin poporul român, au
ordonat arestări noi, nejustificate.
Au făcut mii de procese în felul cunoscut; s-au dus si la
ONU cu fotografiile celor răsculati, cu marile sentinte ce le-au
obtinut în urma declaratiilor, si au spus: „În România e o stare
prerevolutionară. Nu se pot face eliberări din temnită pentru că
s-ar face o destabilizare si Europa are nevoie de liniste.” Asa au
înselat rusii si ai nostri lumea.
În toamna lui 1958 au început arestările. Ele au continuat
si în 1959, spre a da o notă de autenticitate faptelor. A început în
Aiud un regim de asuprire sporită, si chiar de teroare, cu lovituri
de bâtă la iesirea la plimbare. Dar numai în celular, nu si în
Zarcă.
Iată primul dintre fostii cunoscuti, sositi acum la Aiud.
Călugărul Arsenie Papacioc, eliberat în 1946, se întorcea acum
din nou.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
343
Sculptor de profesie, făcuse înainte de eliberare niste porti
foarte frumoase ce l-au dovedit ca pe un sculptor de talent.
Foarte credincios si blând, cu o vocatie religioasă evidentă
dinainte de eliberare, nu credeam că-l va mai paste puscăria.
Se prezenta acum ca un monah superior, cu o frumoasă
trăire, cu un duh profund crestin. Prezenta notele unui călugăr
ales. Era călugăr la Sihăstria, o frumoasă mănăstire din judetul
Neamt. Arhimandritul Ilie Cleopa si cu el spovedeau pe
patriarhul Justinian Marina.
Nu făcuse nimic rău. Dar într-o zi organele Ministerului de
Interne au apărut... Ilie Cleopa a reusit să fugă pe fereastră, iar
pe el l-au prins, pe când voia să sară.
Odată cu el au arestat vreo 18 personalităti dintre cele
superioare ale Bisericii Ortodoxe de la noi, profesori si monahi
distinsi. Printre acestia erau profesorul Tudor Popescu, Dumitru
Stăniloae, Arhimandritul Benedict Ghius, monahul si poetul
Bartolomeu Valeriu Anania, Antonie Plămadeală, Sandu Tudor
acum staret la Rarău cu numele schimonahul Daniil, Nicolae
Porsena, Ieromonahul Sofian Boghiu<?>, toti figuri
exceptionale.
Schimonahul Daniil făcuse un acatist închinat Maicii
Domnului cu titlul: „Acatistul Rugului Aprins”. Pe toti acesti 18
i-au băgat în această grupare: „Rugul Aprins”. Erau „vârfuri” ale
Bisericii si ale gândirii teologice. Aceasta a fost si singura lor
vină pentru că regimul mai stăruia în erezia că religia si slujitorii
ei dezvoltă o activitate antisocială în stat. Dictonul lui Marx:
„Religia e opiul popoarelor” era vehiculat peste tot de toti
activistii de partid, semidocti, ca un adevăr de la sine înteles.
Aceste arestări s-au făcut la cererea rusilor, căci ei dirijau
încă toate la noi, ca procesul de ateizare sustinut de stat să nu fie
împiedicat.
Dar dacă lumea de afară a fost lipsită de cuvântul lor
întelept prin întemnitarea lor, cei dintre zidurile temnitei s-au
Preot Nicolae Grebenea
344
bucurat de prezenta lor si au primit învătăturile acestora ca pe o
hrană de mult dorită.
Dumnezeu i-a învrednicit si pe ei să sufere pentru El,
precum El a suferit pentru ei si pentru noi toti.
Cu fiecare detinut nou veneau stiri noi de afară si astfel
aflam ce se întâmplă în tară si în lume. Lumea era interesată
îndeosebi de raportul de fortă dintre rusi si americani si dacă
perspectivele unei destinderi se pot ivi.
Desi Hrusciov părea a permite o destindere în Uniunea
Sovietică ca o destalinizare, la noi lucrurile erau încă tinute
foarte strâns, fapt ce se observa atât afară, cât si în închisoare.
Monahul Arsenie Papacioc a descris cu multe amănunte
întâmplările ce au dus la procesul ce a fost făcut în 1954
Mănăstirii de maici de la Vladimirestii Tecuciului.
Desigur, acolo unde se adunau zilnic de la o mie la 30.000
de oameni si unde se făceau rugăciuni stăruitoare cu vindecări
minunate si <?>profetizări de viitor ce s-au verificat întocmai,
partidul avea tot interesul să dispară acest centru spiritual din
tară.
S-a cerut mutarea călugăritelor în alte părti, risipirea lor.
Adică desfiintarea mănăstirii. Călugăritele au refuzat să se
autodistrugă. Cum cererea de mutare era făcută prin glasul
Patriarhului Marina, refuzul era neascultare, călcarea votului ce
l-au depus de a se supune.
Călugăritele au considerat că patriarhul a fost constrâns să
le ceară mutarea, risipirea, deci că el n-a fost liber, si au crezut
că pot să refuze împlinirea lui. În refuzul lor, totusi, ele au
gresit. Iar distinsul monah Arsenie critica cu o severitate
extremă acest act al lor. Eu am considerat că el trebuie privit cu
mult mai multă bunăvointă.
DOCTORUL AUREL MARIN
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
345
Cel mai mare doctor orelist din tară, si probabil unul dintre
cei mai mari din lume, a fost smuls de la spitalul din Bucuresti
unde lucra si de la catedra universitară si dus la Aiud. El e
doctorul Aurel Marin originar din judetul Tecuci.
Aducerea lui în temnită arată cu câtă usurintă si lipsă de
judecată de apreciere a omului deosebit, a savantului, smulgea
partidul pe oricine din viata publică si-l destina temnitei. N-am
stat numai cu el, eram patru în cameră când a fost adus între noi.
În 1959 când a intrat în cameră era înalt, frumos, bine
făcut, usor slăbit si putin palid.
Motivul arestării l-a povestit tuturor. În 1956 a plecat la
Paris la o conferintă medicală internatională. În timp ce era
acolo a izbucnit revolutia în Ungaria în octombrie. Din cauza
revolutiei nu s-a putut reîntoarce imediat în tară. A rămas la
Paris în gazdă la o româncă foarte apreciată acolo, care avea o
librărie de note muzicale. Acolo au venit la el unii români din
emigratie care, având părinti sau frati bolnavi în România, l-au
rugat să le ducă medicamente, ceea ce a si făcut. El plecase
supravegheat de un doctor evreu.
Când s-a întors în tară a predat medicamentele si n-a avut
nici o neplăcere. Dar în 1958 toamna a fost arestat si cercetat
pentru activitatea de la Paris. A fost învinuit că a luat legătura cu
„trădătorii” din străinătate si a adus medicamente pentru ai lor.
Cercetările au fost extrem de dure, ca la hotii de cai, ca la
niste banditi. Ele au durat câteva săptămâni. Doctorul Marin a
fost dus la exasperare. Stătea pe un pat suprapus. Hotărâse să se
arunce jos, să-si spargă teasta când va veni militianul să-l cheme
din nou la cercetări. Dar era jos când militianul a spus:
- Esti gata, ai terminat cu cercetările, fă-ti bagajul.
Cercetările l-au adus la un început de ulcer si i-au afectat
inima. L-am întrebat:
- Cum ai dus-o sub comunisti?
- Până în 1952, într-o tensiune continuă. Noi, medicii,
Preot Nicolae Grebenea
346
tineam sedinte. Medicii evrei erau de o îndrăzneală si de o
obrăznicie nemaipomenită. Atunci „mă dădeam” la ei. Ei erau
puternici în partid. Dar când mă duceam acasă mă cuprindea
frica că voi fi arestat. Şi asteptam cu înfrigurare o altă sedintă ca
să mă dezic. Dar după aceea mă mustra constiinta: te-ai
compromis, îmi ziceam. Ca să mă reabilitez în fata constiintei
mele dădeam atunci jumătate din consultatii gratuit. Şi abia
asteptam altă sedintă să ies cu asul să mă reabilitez. Şi apoi iar
mă cuprindea frica, si iar mă deziceam, si tot asa mereu. Până
într-o zi când colegii evrei au apărut ca niste mielusei.
Ce se întâmplase? În Rusia se pregătea ceva contra lor.
Asteptau un pogrom întins si la noi. De atunci ei au fost la locul
lor.
Văzând cum este regimul la Aiud, doctorul Aurel Marin a
spus:
- Cu acest regim nu rezistă nimeni mai mult de un an.
Acest lucru e cunoscut de toată lumea stiintifică.
- Află, Aurel, că eu, Grebenea, stau în acest regim din
1953, deci de 6 ani.
- A fost oare posibil?
- Precum vezi!
- Toată stiinta lumii s-a dus dracului, toate canoanele ei sau
desfiintat. Aiudul a răsturnat toată stiinta lumii. Spiritul a
învins materia si a sustinut-o chiar când era într-un proces de
totală distrugere. Existenta spiritului se dovedeste si prin aceea
că nu lasă să moară un trup ale cărui forte sunt epuizate, adaugă
el.
Doctorul Aurel Marin era născut în 1919. Făcuse războiul.
Operase o multime de oameni pe front. La arestare avea peste
5000 de operatii făcute. Avea procedee proprii. Celor ce se părea
că si-au pierdut graiul pentru totdeauna, le reda glasul printr-o
operatie la corzile vocale, necunoscută altora.
Vizitat de un doctor rus ce era doctorul biroului politic al
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
347
rusilor, orelist, acesta i-a spus: „Noi nu avem asa ceva încă, ceea
ce faci dumneata ca orelist noi nu putem face.” După ce a plecat,
i-a făcut doctorului Marin o propagandă, în scris, admirabilă,
despre care a aflat mai târziu de la alti doctori rusi ce l-au vizitat.
Doctorul Marin mi-a povestit în particular toată viata lui.
Avea un remarcabil talent literar.
Ministrii si membrii Comitetului Central aveau spitalul lor
anume pentru ei, dar multi veneau la tratamente la doctorul
Aurel Marin. Ţinea conferinte de O.R.L. pentru toate capitalele
de judet ale tării.
Prin 1960 a fost luat să lucreze la spitalul penitenciarului,
iar în 1962 s-a eliberat. Cum? Doctorul rus orelist de la Biroul
politic al rusilor a venit în România să-l mai vadă si, negăsindul,
s-a înfuriat si a făcut scandal. Ai nostri s-au sesizat si îndată lau
scos din temnită. Dar nenorocul îl păstea. N-a avut linistea de
care avea cea mai mare nevoie spre a se reface.
A fost pus să conducă în Bucuresti un spital. Mergea
minunat. Faima lui crestea. Tot mai multi veneau la acest spital.
Atunci doctorul Voinea Marinescu era ministrul sănătătii. L-a
chemat si i-a spus să se mute la un alt spital mai mare, asa cum
merită, dar doctorul Marin l-a rugat să-l lase aici, căci e
multumit si n-ar vrea să se mute. Ministrul a fost de acord.
A doua zi au venit niste doctori si i-au cerut să se mute. El
le-a spus întelegerea cu ministrul. Ei l-ar fi insultat că face pe
încăpătânatul si altele, în urma cărora a avut un infarct, nu
mortal. Ajuns acasă, o scenă de gelozie a sotiei, care nu stiuse ce
se întâmplase la spital, a dus la al doilea infarct care i-a adus
moartea.
Pierderea lui nu era o pierdere a medicinei românesti, ci si
a medicinei universale.
Legasem o frumoasă prietenie cu el si în celulă îmi
spusese: „De voi trăi voi fi doctorul sfintiei tale si la toată
familia dumitale, toată viata mea.”
Preot Nicolae Grebenea
348
În 1964 a murit din pricina, probabil, a geloziei si a unor
colegi ai lui invidiosi si haini.
Prin „telefon” am primit salutări cordiale de la Petre
Pandrea care a fost arestat si trimis la Aiud. Comunica că a
îndeplinit toate recomandările ce i le făcusem si astepta cu
bucurie clipa reîntâlnirii noastre.
Deci el a venit cu noul val de detinuti din 1958-1959, val
cerut de rusi, cu care au motivat la ONU starea prerevolutionară
din România si deci neputinta eliberării detinutilor politici de la
noi.
*
Din timp în timp, la 5-6 luni, veneau unii procurori tineri
să ne vadă. Dar ei puneau niste întrebări stereotipe: „Câte saltele
aveti în cameră? Câte paturi? Câte perne?” Dar nici un cuvânt
despre cum trăim, despre sănătatea noastră, etc., si treceau
grăbiti.
În 1946 mi se redusese pedeapsa cu un sfert, deci din 25
de ani de condamnare rămăsesem la 18 ani si 9 luni. De la ei am
aflat că acum în 1959, când urma să mă elibereze, la dosar
aveam tot 25 de ani.
Am cerut să aducă dosarul să-l văd. Au adus un alt dosar
decât cel pe care-l cunosteam si în care nu era trecută reducerea
pedepsei, semnătura procurorului si stampila. Le-am spus:
- Nu e acesta dosarul.
- Acesta e dosarul, au răspuns ei, si reducerea de care
vorbesti dumneata n-a fost valabilă fiindcă nu fusese pusă
stampila.
- Au fost cam 1.000 de dosare ce ne priveau pe noi la care
au lucrat împreună cu procurorul zeci de avocati detinuti.
Acestia erau oameni destepti, stiau dreptul si toate le-au făcut
cum se cuvine. Apoi le-am mai spus:
- Eu am văzut dosarul meu, l-am avut în mână si totul era
în regulă, cu stampilă cu tot.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
349
Mă uimea cum au putut face această miselie. N-am auzit
în analele justitiei de vreun fapt asemănător. Mi-am zis: „Poate
numai mie mi-au repus pedeapsa, pentru că eram mai rău
văzut.” Dar nu era asa. La toti care nu s-au eliberat până în
toamna anului 1956 li s-au pus la loc anii ce fuseseră redusi prin
decretul din 1946.
Era ceva fantastic si totusi real. Şi nouă, care lucrasem în
mină, ne-au comunicat oficial că fiecare an de muncă la mină va
fi considerat un an si jumătate si că după patru ani de muncă
vom fi eliberati toti.
Câte făgăduieli, atâtea minciuni! Ah! Comunistii! Se
hrănesc cu minciuni, cum mănânci pâine si bei apă. Şi desi îi
stiam, n-as fi crezut totusi să găsesc stearsă din dosar reducerea
pedepsei. „O tempora! O mores!”17
Ce puteau spune bietii procurori! Erau pusi într-o situatie
ingrată: să mintă cu nerusinare. De altfel ei însisi erau destul de
fricosi.
Un militian, când procurorul era în celulă, voind să
glumească, a închis usa când procurorul era înăuntru. S-a speriat
grozav si s-a îngălbenit. Noroc că militianul a deschis repede
usa. Sărmanii procurori! Erau si ei ca frunza pe apă. Într-un
regim abuziv ce sigurantă puteau să aibă? Toate se puteau
întâmpla.
*
Am primit o pedeapsă de 8 zile izolare cu mâncare caldă
numai a doua zi. Am întrebat pentru ce si mi s-a răspuns de către
gardian: „Ai fost văzut cu degetul arătător ridicat în sus.”
Pedeapsa se executa într-o celulă cu ciment pe jos, în care
era o tinetă de lemn, fără capac, ca să nu te poti odihni pe ea.
Celula era de 4 metri lungime si 1,70 metri lătime.
În această pedeapsă nu aveai cum să te odihnesti deoarece
17 Asa timpuri! Asa moravuri!
Preot Nicolae Grebenea
350
nu era pat. Seara la orele 10:00 se dă o pătură de dormit;
dimineata la orele 5:00 trebuia să o predai. Jos nu te puteai lăsa,
căci era frig. Ca să nu îngheti te plimbai obosit; te puteai rezema
usor de usa de lemn, asezat cu umerii pe pragul îngust, cu
picioarele ridicate pe usă <?>. Era greu să te odihnesti astfel
pentru că picioarele îti cădeau jos.
Masa:
1. Dejunul: ceai sau terci îndulcit cu 8 grame de zahăr pe
zi, adică 250 pe lună (aceasta era regimul tuturor). Un turtoi cald
de făină de porumb frământată si copt la cuptor, de 400 grame,
si o bucată de pâine de 92 de grame. Pâinea si turtoiul, pentru
toată ziua.
2. Prânzul: ciorbă de fasole, de cartofi sau de arpacas,
câteodată vara cu bostănei. În aceste mâncări se dădea si carne,
care uneori a fost de 250 grame pe lună pentru un om. Alteori ea
s-a ridicat până la 500 grame pe lună. Când mâncarea era mai
grasă, si asta cel putin o dată pe săptămână, se primeau murături:
gogonele, morcovi murati (bucăti de morcovi), frunze de telină
si chiar câte o bucată de telină. Niciodată nu se dădeau
zarzavaturi proaspete, ci numai murate. Se dădea uneori si un
bot mic de varză murată.
Era o desfătare când mâncarea era si cu adaosul de
murături. Murăturile erau de obicei din anul trecut.
3. Cina: una din mâncările de la amiază. Uneori un arpacas
sau zeamă de cartofi în care erau si niste ardeiasi necopti cu
rosii, culesi ca să nu dea bruma peste ei. A doua zi în pedeapsă
nu se dădea decât pâine si turtoiul.
Abia asteptai a treia zi ca să mănânci ceva cald.
Când mergeam în izolare mă uitam imediat pe peretii
celulei. Camera era văruită cu calcio vechio, ca să nu se scrie pe
pereti si să se transmită mesaje. Eu mă uitam pe pereti si, dacă
descopeream o cruce din felul cum s-a asezat varul, îmi
spuneam: „Şi acum scap cu bine din această izolare”. Şi scăpam,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
351
căci am avut mai multe izolări cu pedeapsă.
Izolarea era un prilej de linistită meditatie si rugăciune.
Când m-am întors din izolare, fiecare camarad de cameră
mi-a oferit pâinea pe o zi. Încercând să o resping, ei au spus că
mi-e destinată, că ei n-o mai mănâncă, si dacă n-o primesc, o
aruncă în tinetă. Şi asa eram obligat să o iau.
Când se făceau izolări, cei din camera de unde a fost
ridicat cineva, dădeau imediat ce puteau „telefon” celorlalti ca
să-i anunte de cele întâmplate. De asemenea, si la sosire. De
altfel si altă schimbare, de orice fel, era comunicată. Astfel se
stia cine a plecat si cine a venit.
Cei nou veniti, fie de afară, fie din alte temnite, repede
erau întrebati ca să se afle ce mai este. Ştirile importante erau
comunicate tuturor. Şi cum unii ascultaseră posturi străine,
veneau ca niste albine, plini de stiri.
PROFESORUL GHEORGHE MANU
Omul admirabil care a sprijinit si sustinut cunoasterea în
Zarcă a fost profesorul universitar de fizică atomică Gheorghe
Manu, nepotul generalului nationalist Gheorghe Manu din 1848.
El a fost ca o comoară din care au primit toti. Cunoscător
bun al limbilor engleză, franceză si germană, el a dat lectii de
aceste limbi oricui era în apropierea sa. Cunostea istoria
universală si a României ca un specialist, desi doctoratul era luat
în fizică atomică. A lucrat si studiat la Paris la Institutul Curie si
a fost martorul descoperirii de câtre Werner Heisenberg în 1927
a teoriei indeterminării care i-a adus acestuia premiul Nobel si la
asezat între cei sapte cei mai mari savanti ai lumii în fizică
atomică.
El mi-a spus: „Descoperirea colegului meu Heisenberg
face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea stiintifică a
existentei lui Dumnezeu. Biserica, însă, nu s-a aplecat destul
Preot Nicolae Grebenea
352
asupra cercetării acestei teorii ca să tragă în folosul său toate
consecintele ce decurg din ea.”
Gheorghe Manu, ca si înaintasul lui, a fost un mare patriot,
un luptător neobosit. După 23 august 1944 el a putut intra la
marile întreprinderi industriale pentru a lua date despre
exploatarea lor neomenoasă de către rusi, desi noi eram
proprietarii lor.
A prezentat la Congresul nostru de pace din 1946 o
documentatie puternică, cu date economice, financiare, în
limbile engleză si franceză, în 14 capitole. Manuscrisul, cu titlul
„În dosul cortinei de fier”, a fost depus pe masa Congresului
pentru apărarea României. Într-un capitol, el arată că România
este „placa turnantă a Europei” si cine stăpâneste România si
Carpatii are un avantaj strategic enorm fată de cealaltă parte. El
arăta eforturile enorme ale statelor române Moldova si Ţara
Românească în apărarea Europei de invazia turcească si
împingerea ei spre Occident. Ce jertfe enorme au trebuit să facă
românii! Timp de 500 de ani, cam la opt ani ei au avut o invazie.
Cine ar fi putut avansa în aceste conditii?
El s-a întâlnit de două ori cu seful spionajului englez
pentru Europa sud-estică spre a discuta ce se va putea face
pentru îmbunătătirea situatiei de la noi si din tările ocupate de
sovietici.
Concluzia: în Anglia si în America opinia publică abia s-a
obisnuit cu ideea colaborării cu rusii. Stalin este numit Onkel
Stalin. Cu greu va putea să fie întoarsă de la felul cum judecă
acum. El recomanda acte de împotrivire comunismului impus de
rusi din partea tuturor, ca aceasta să-i convingă pe occidentali
să-si schimbe orientarea si să facă ceva pentru spatiul din „dosul
Cortinei de fier”. În fond dacă occidentalii erau neputinciosi,
Stalin i-a înselat si i-a legat bine de gard.
Gheorghe Manu făcea în scris lectii de istoria Americii. El
scria cu litere de tipar pe o plăcută de săpun textul pe care tot
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
353
etajul Zărcii îl astepta cu înfrigurare. Era ascuns la closet, unde
era căutat si luat. Dar era atât de bine scris, încât aveai impresia
că e o foaie tipărită. Toti învătau istoria Americii si admirau
democratia ce s-a născut acolo.
Incontestabil, Gheorghe Manu fost unul dintre cei mai
savanti oameni ce au căzut în puscărie. O suporta în liniste, cu
răbdare, cu o mare demnitate si fără exces, ca pe o conditie dată,
inexorabilă.
Legionar, caracter ferm, cu tinută rectilinie în viată, cu
respectul valorilor mari ale spiritului, n-a putut accepta
reeducarea din 1964 când urma să se elibereze. Cererea de a-si
renega trecutul, de a ataca fostele partide politice si pe legionari
si de a lăuda pe comunisti, a respins-o cu indignare. Pus la
presiune, în izolare, singur, pentru a-l frânge, când l-au cercetat
avea besici de apă la subsuori si în alte locuri: tuberculoza
izbucnise cu putere si fără oprire. Zadarnică a fost apoi
interventia salvării, căci corpul ceda mereu.
Marele om muri, ca si Mircea Vulcănescu, răpus de
aceeasi boală, tocmai când trebuia să se elibereze. Moartea lui e
datorată exceselor directorului temnitei de la Aiud, care n-a
înteles că un corp cu totul slăbit nu poate fi pus la grele
încercări, la „probe” de rezistentă, fără să se distrugă cu
desăvârsire.
Colonelul Crăciun i-a frânt trupul, dar n-a obtinut nici o
concesie.
Vestea mortii lui Gheorghe Manu în conditiile expuse a
îndurerat profund toată Zarca. Dacă-mi amintesc exact, el era
născut în 1902. Se tinuse bine. S-ar fi eliberat la 62 de ani si ar fi
putut apoi să fie foarte folositor atât prin stiinta lui, cât si prin
relatiile lui mari, dacă fanatismul, dogmatismul si intoleranta lui
Crăciun nu l-ar fi ucis.
Preot Nicolae Grebenea
354
PEDEPSIT DIN NOU CU ZECE ZILE
Pedepsele se dădeau de obicei după unele greseli: ai fost
prins vorbind cu vecinii, n-ai salutat cuviincios organele de
serviciu cu formula „Să trăiti”, ai cântat tare în celulă „Hristos a
înviat” la Pasti sau alt cântec religios la vreo sărbătoare, ai fost
văzut prinzând muste, adică închinându-te în cameră, n-ai
acceptat vreo propunere de a deveni informator, toate acestea
erau „greseli” si motive de pedeapsă.
Dar erau si cazuri când nu ai fost prins cu „greseala”
respectivă si totusi erai pedepsit. Asta ca să se mai scadă puterea
de rezistentă a detinutului, întrucât masa caldă la cei pedepsiti se
dădea numai din două în două zile.
Iată-mă iar pedepsit fără motiv.
Cum am intrat în celulă, cel dintâi lucru a fost să caut pe
perete dacă o sfântă cruce s-a ivit din felul cum a curs varul în
văruirea cu calcio vechio. Îndată am găsit nu una, ci mai multe.
Eram încredintat acum că mă voi întoarce sănătos între ceilalti,
cum s-a si întâmplat.
Izolarea aceasta a fost pentru mine foarte rodnică.
Meditând asupra învătăturii crestine mi s-au limpezit în
inima mea câteva probleme, cu o claritate necunoscută mie în
trecut. Şi se închegau în inima mea atât de bine, încât mă miram.
Mi-am zis: dacă as avea acum condei si hârtie as scrie
imediat o carte frumoasă în 14 capitole bine închegate. Ele
priveau vreo patru capitole pe Mântuitorul, un capitol Maica
Domnului, un capitol Sfintii Profeti, un capitol Sfintii, un capitol
moastele Sfintilor, un capitol cu nemurirea sufletului, un capitol
despre viata viitoare, un capitol despre triumful crestinismului,
un capitol – Minunea <?>, un capitol despre Sfântul Apostol
Pavel, un capitol cu perspective crestine. Toate erau limpezi si le
rumegam mereu în gând. Capitolele veneau unele după altele,
fără să le caut, curgeau.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
355
Interesant. Trebuie să fii oare izolat ca să-ti vină în minte
toate acestea ca si când ar curge dintr-un izvor de dincolo de
tine, pe care tu l-ai stârnit să curgă prin meditatie?
Oricum, suntem mai complicati decât ni s-a părut până nu
am avut astfel de stări si decât crede în genere omul comun si
fără experiente spirituale.
Ateismul se explică prin lipsa trăirilor spirituale. Cum să
afirmi că nu există Dumnezeu dacă în viata ta n-ai avut nici o
legătură cu El, dacă nu L-ai căutat niciodată, dacă nu te-ai rugat
Lui? Dar poti avea acest curaj dacă esti om serios? Pe ce te
bazezi? Pe necunoasterea ta? Poate fi necunoasterea ta un izvor
de cunoastere pentru tine? Căci a afirma „nu există” înseamnă că
neexistenta lui Dumnezeu ai afirmat-o ca un act de cunoastere,
adică în felul că tu stii că nu există Dumnezeu. Dar o poti
dovedi, omule necredincios?
Dacă ai afirma, „nu stiu”, ai exprima o îndoială, o
necunoastere. Dar dacă spui „nu există”, nu mai exprimi o
îndoială, o necunoastere, ci o cunoastere: nu există. Dar cu ce te
justifici? Multi s-au străduit, dar nimeni n-a putut dovedi
neexistenta lui Dumnezeu pentru că El e însăsi existenta. De
aceea, El s-a definit pe sine: „Eu sunt Cel ce sunt” si El este
„Cel ce este” (Iesirea, 3:14).
REMUS BELU
Reîntors, iată un camarad nou: Remus Belu. Îl
cunoscusem la mină la Baia Sprie si acum iată-ne laolaltă în
aceeasi celulă cu încă doi camarazi. Fiindcă mi s-a părut a fi o
inteligentă cu totul superioară încerc câteva consideratii asupra
lui. Fiu de magistrat din Buzău, cu o mosioară în judet. Tatăl
mort, iar mama cu studii de franceză la Paris, a fost directoare la
un liceu de fete din Turnu Severin si apoi din Râmnicu Vâlcea.
Acum trăiau la Bucuresti.
Preot Nicolae Grebenea
356
Remus a făcut dreptul si a iesit avocat, cu un mare suflu
legionar. N-a apucat să se manifeste bine când a fost arestat.
Putin palid la fată, rezista bine, psihicul îi era puternic.
Prietenos, sincer, cu totul politicos si atent, dornic de adevăr,
pare că nici o muscă n-ar fi fost în stare să o ucidă. Dominanta
notelor sale psihice era inteligenta suplă si superioară, aplecată
spre cercetare si cunoastere. Iubea cu mare pasiune Miscarea
Legionară, cu o admiratie la culme a căpitanului si a lui Radu
Demetrescu Gyr. Cu poetul avusese multe întâlniri personale si
o prietenie admirativă, căci era cu vreo 14 ani mai tânăr. Poetul
era născut în 1905.
El mi-a spus că Radu Gyr a făcut războiul si a fost decorat
cu Virtutea Militară si cu decoratia germană Crucea de Fier.
Eliberat de pe front în timpul lui Antonescu, după ce-si făcuse
datoria, oamenii lui Antonescu i-au făcut multe neplăceri,
nicidecum meritate. Iar el a făcut o plângere direct lui
Antonescu si, în loc să o termine cu o „deosebită consideratie”
sau altfel, a spus: „fără nici o consideratie”. În urma acestui fapt
a fost lovit pe stradă în Râmnicu Vâlcea de un ofiter.
L-am rugat pe Remus să-mi descrie pe larg organizatia
ONU. O mai făcuse Rici Hilard, profesor de drept international.
Dar câtă deosebire! Cu mult superioară era descrierea lui
Remus.
Povestitor excelent, a descris unele filme deosebit de bine.
El a înteles intriga, motivul actiunii, montarea, valoarea
filmului. De aici am dedus marile lui posibilităti si cât promitea
acest tânăr.
Era îngrijorat de mama lui rămasă într-o stare de mari
lipsuri. Am aflat la baie de la un nou venit din Bucuresti că
distinsa profesoară spăla vase în unele familii bogate din
Bucuresti. Nicicum n-am vrut să-i împărtăsesc această tristă
veste, ci i-am spus că am aflat că încă este în viată. Nu primea
pensie.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
357
Îl interesau probleme de teologie. Pe unele le-am dezbătut
numai cu el, pe altele si cu ceilalti. M-a întrebat:
- De ce facem slujbă pentru morti si pomană?
Strâng în câteva cuvinte răspunsul ce s-a dat pe larg:
„Faptele hotărâtoare sunt cele pe care le facem noi însine în
viată. Cele ce se fac după aceea, de altii pentru noi, au un
caracter cu totul secundar. Faptele bune sunt cu atât mai
pretioase cu cât intentiile cu care le-am făcut, flacăra interioară
care le-a sustinut, au fost mai curate, mai dezinteresate si mai
sfinte. Faptele noastre bune răsar din mila lui Dumnezeu, care se
manifestă ca un ajutor de la Dumnezeu, ca un har, o putere ce
vine de sus, si din vointa noastră de a face binele în numele lui
Dumnezeu.
Cum nimeni nu stie exact dacă un mort e bun înaintea lui
Dumnezeu, Sfânta Biserică face rugăciuni pentru toti: «căci
gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre si căile Mele ca ale
voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la
Pământ, asa de departe sunt căile Mele de căile voastre si
cugetele mele de cugetele voastre» (Isaia 55, 8-9).
Se poate întâmpla ca unii să fie curati si să nu fie nevoie
de rugăciunile si pomenile ce le facem pentru ei. Ei să fie curati
înaintea Domnului. Nici atunci cele făcute de noi nu sunt în
vânt, nu sunt pierdute. Ele au un caracter reversibil: se întorc
asupra celor ce le-au făcut. Ele îi curătă, îi îndreptează, îi înaltă
si îi sfintesc pe cei ce le-au făcut, ca pe niste acte de milă si
pietate pentru cei ce nu mai sunt aici, dar există dincolo.
Şi mai e ceva: se mentine comuniunea cu lumea celor
morti, cu sufletele lor. Iar cu lumea de „dincolo” suntem legati
prin mii de fire nevăzute si insesizabile. Şi această „legătură” cu
cei morti are o mare valoare morală si spirituală pentru noi si se
reflectă si ca un ajutor pentru cei săraci. E ca un aviz: „si tu vei
muri, deci atentie”.
Iar pentru cei ce n-au avut destule fapte mântuitoare
Preot Nicolae Grebenea
358
rugăciunile si pomenile devin un ajutor sigur. Căci starea
sufletelor după moarte nu e cu totul stationară, ci într-o usoară
ridicare spre mântuire până la judecata din urmă. Şi pentru cel
ce n-are pe nimeni să facă aceste rugăciuni si jertfe pentru el,
rămân rugăciunile Bisericii ce se fac pentru toti mortii.”
*
În această prigoană comunistă au fost unele sotii sau
mame de legionari care s-au ridicat la cea mai mare înăltime,
peste asteptări. Buna lor reputatie s-a răspândit si la detinutii
politici. Cinci dintre ele le-am socotit eu că au atins culmea.
Între ele si mama lui Remus, de aceea i-am spus:
- Dă-mi adresa voastră de la Bucuresti. Dacă nu voi muri,
voi merge la Bucuresti s-o văd, s-o felicit si să-i prezint omagiile
mele.
Mi-a dat-o si am învătat-o pe dinafară, căci nu putea fi
vorba de hârtie, creion etc.
Eliberat în iulie 1964, în primăvara lui 1965 m-am dus la
Bucuresti si într-o dimineată m-am dus la adresa lui Remus. N-o
uitasem. Mi-a deschis mama lui. M-a uluit: era cu o rochie cum
nu mai văzusem niciodată. Avea pe ea o sută si mai bine de
petece. Remus era la serviciu, chiar în luna aceea fusese angajat.
Nu putuse schimba rochia mamei sale. El urma să vină la orele 3
după masă.
Eu, după câteva cuvinte ce le-am spus, am cerut scuze si
m-am retras spunând că vin mai târziu. M-am dus la o florărie si
am cumpărat un brat de lalele si am mers cu ele si i le-am pus
doamnei Belu în poală. Am felicitat-o pentru tinuta si eroismul
ei si i-am sărutat mâna (era o exceptie căci eu nu obisnuiesc să
sărut mâna doamnelor). A început să plângă cu hohote. I-am
spus câteva cuvinte de mângâiere si m-am retras.
La trei l-am asteptat acasă la el pe Remus; mamă-sa în
aceeasi rochie. Poate că nu avea încă alta si avea vreuna
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
359
asemănătoare. L-am invitat la masă la restaurant. Nu putea fi
vorba de masă la el.
După masă am avut două ore de convorbiri cu Remus, la
cumnatul meu Victoras, fost colonel, ajuns apoi inginer. M-a
surprins cât de repede si just a fost informat despre toate. Eram
cu totul departe de putinta unei astfel de întelegeri si-mi dădeam
seama cât de mult mă depăsea.
L-am vizitat si peste un an. Era căsătorit cu Oltea, sefa
studentelor de la medicină din 1948, care urma atunci să-si ia
doctoratul în medicină. Doamna Belu era într-o tinută elegantă
acum. Convorbirile erau foarte lucide.
Conducea Ceausescu, nu de mult, din toamna lui 1965.
Remus a dat drumul la radio si în vreo 40 de minute mi-a descris
cât de primejdios va fi acest om nefast pentru neamul românesc.
A arătat că va fi foarte sângeros, dur la extrem, autoritar si va
răpi toate drepturile cetătenilor. Cu el - spunea Remus -, neamul
românesc va trece prin cele mai mari primejdii ale existentei
sale. L-a intuit atât de precis, în atât de putin timp de la luarea
puterii ca secretar general, încât a fost surprinzător pentru mine.
Într-adevăr faptele, asa cum s-au desfăsurat la noi, arată cât de
mult au confirmat prevederile sumbre ale lui Remus.
Prea inteligent si supravegheat de Securitate, ca toti fostii
detinuti politici, a murit repede. Persoana lui nu trebuia lăsată să
trăiască mult timp. Deci a trebuit să moară. Însusi faptul
căsătoriei lui cu Oltea l-au socotit supraveghetorii o îndrăzneală
si chiar mai mult: o sfidare. Dar el, pe lângă altele, a considerat
o obligatie morală să se căsătorească cu Oltea, ce îndurase si ea
multi ani de temnită.
…Şi ca Remus au dispărut si altii, tineri fosti legionari,
fiindcă erau prea buni, prea inteligenti, prea iubitori de tară.
Cum ar fi putut rămâne vii sub niste oameni ce încă ascultau
ordinele rusilor si care au uitat sau n-au înteles ca slujeau un
regim antinational, nelegitim, real nelegal, care conducea prin
Preot Nicolae Grebenea
360
decrete; care n-au înteles că Nicolae Ceausescu care confiscase
toată puterea în mâinile lui si era „fac totum” în stat, era căzut
din postul lui de presedinte al Republicii Socialiste România din
clipa în care si-a călcat jurământul că va apăra tara, va respecta
Constitutia, poporul român, etc., jurământ care l-a confirmat ca
presedinte.
Învătati să execute, multi n-au înteles pe cine servesc si în
interesul cui se făceau toate fărădelegile la care luau parte. A
fost incontestabil o orbire din care unii nici astăzi nu si-au putut
reveni.
CU PRINŢUL ALECU GHICA
După o lungă despărtire m-am reîntâlnit cu printul Alecu
Ghica.
Peregrinase prin multe locuri, mai ales la Jilava si la
Interne la Bucuresti. Fusese condamnat la 12 ani de muncă
silnică. Când i s-a terminat pedeapsa dată de Antonescu, cu o
reducere de un sfert din ea, comunistii nevoind să-l elibereze lau
dus la Bucuresti să-i facă un nou proces, fără să mai fi făcut
ceva.
Dar în sala de sedinte, în fata completului de judecată, el a
refuzat să răspundă la interogatoriul pentru identificarea
persoanei sale. Şi astfel, procedura de judecată nu se putea
îndeplini. Ei l-au întrebat:
- De ce nu răspunzi?
- Fiindcă nu vă recunosc ca justitie legitimă a poporului
român. V-ati asezat peste poporul român prin fortă, pusi de o
putere străină. Poporul român nu v-a ales, nu v-a dorit si nu vă
doreste. Stati si astăzi peste poporul român sustinuti de rusi.
Dacă poporul român ar fi liber să se pronunte v-ar respinge
imediat. Deci sunteti o justitie străină, reprezentati interesele
unei puteri străine si nu sunteti legitimati a judeca pe fiii
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
361
poporului român.
Declarându-l nebun, l-au trimis la un spital de psihiatrie.
Dar doctorii l-au declarat sănătos.
- Şi asa, îmi spuse, nu mi-au putut face al doilea proces.
M-au retinut, dar retinerea mea nu mai are un suport legal. Să
văd ce vor face de acum încolo. La Jilava m-am întâlnit cu unii
dintre cei de la serviciul secret (Siguranta) de sub Antonescu,
continuă el, care erau acum condamnati si ei la ani multi si nu
stiau cum să-si ceară iertare pentru greselile ce le-au făcut cu
noi. Unul dintre ei a plâns fiindcă refuzam să iau din bunătătile
ce i le-a adus sotia, considerând că asa nu-l iert. Am stat si cu
Ion Stănescu care m-a rugat stăruitor să cer iertare unui popă din
Bacău, fost profesor, „pe care l-am condamnat fiind cu totul
nevinovat si pentru care am regrete mari.” Nu-si mai amintea
numele, dar după ce i-am spus eu câteva nume, Stănescu
exclamă:
- Da, da! Acesta e, Grebenea.
L-am iertat de mult, precum i-am iertat pe toti care au
contribuit cumva la necazurile mele. Au intrat acum si ei la
puscărie ca să se arate că roata vietii se învârte mereu si cei de
sus oricând pot să fie coborâti jos. De aceea trebuie să ne purtăm
astfel ca atunci când suntem sus să nu facem acte care să ne
îngrijoreze când valurile vietii ne vor azvârli jos.
Dictonul rusilor: „După fiecare judecător si militian fuge o
zeghe de detinut” pare a fi îndreptătit.
Printul mi-a povestit multe cu privire la cum vede el
dezvoltarea lucrurilor la noi si în lume. Era într-o bună stare de
spirit. Nu regreta faptul că a fost legionar si că i-au fost rezervati
atâtia ani de temnită, atât de grei. Nu acuza pe nimeni de
greselile guvernării legionare din 1940, căci stia că în Miscare se
strecuraseră agenti străini care au lucrat la compromiterea
Miscării si care au făcut tot ce e posibil pentru a crea dusmănie
între ea si popor.
Preot Nicolae Grebenea
362
Rebeliunea din ianuarie 1941, printul o numea lovitură de
stat a lui Ion Antonescu pentru răsturnarea legionarilor de la
putere. Iar legile draconice ce le-a adus Antonescu după
„rebeliune”, cu lipsa dreptului la recurs, au evidentiat asprimea
caracterului acestui om numit „câinele rosu” de unii ofiteri care
l-au cunoscut. Lipsa dreptului de recurs i-a împins pe unii
judecători la cele mai mari fărădelegi si Antonescu nu trebuia să
le dea acest prilej.
Regretul lui Antonescu după ce a fost adus din Rusia
pentru procesul său din mai 1946: „Îmi pare rău de băietii
acestia că au rămas în temnită, pentru că unii erau băieti buni si
i-am băgat de-a valma în temnită”, arată că era constient de
greseala ce o făcuse cu noi. Dar marele criminal a fost Eugen
Cristescu, seful serviciului secret, care i-a prezentat o imagine
răsturnată a situatiei si si-a înselat stăpânul.
Desi un mare dusman al nostru, totusi nu ne-am bucurat că
Antonescu a fost dat rusilor si nu englezilor. Cei ce l-au arestat
în frunte cu regele trebuiau să aibă în vedere unde-l trimit după
arestare si nu să-i surprindă evenimentele. Toti sunt vinovati de
această lipsă de patriotism. Antonescu a fost conducătorul tării
si pentru obrazul tării nu trebuia predat celor mai mari dusmani
ai lui. Ghica avea stiri despre familia lui si mi-a spus că cei trei
fii ai lui se dezvoltau frumos si era multumit de ei.
Nu retin momentul de despărtire de Alecu Ghica, căruia iam
păstrat în inimă o amintire dintre cele mai frumoase.
Am auzit mai târziu că nu l-au eliberat, ci l-au trimis ca
servitor la o crescătorie de porci, într-o pozitie de semi-liber,
unde a fost vizitat de copiii lui ce l-au găsit ca „porcar”, dar care
câstigase simpatia tuturor „porcarilor” de acolo.
Doamne! Cât de mult si-au bătut joc comunistii de
oamenii nostri din clasele de sus! Vintilă Brătianu a fost pus la
canal să facă cizmele militienilor, să le lustruiască.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
363
GHEORGHE CALCIU DUMITREASA
Dintre studentii care au fost la Pitesti în vestita reeducare,
singurul cu care am stat a fost Gheorghe Calciu Dumitreasa; am
stat vreo două-trei săptămâni numai noi doi.
Scund, brunet, ochi vii, tinută frumoasă, mi-a plăcut
destul, mai ales prin noutătile ce mi le-a împărtăsit. Era
inteligent si cu o memorie dintre cele mai bune pe care le-am
descoperit la detinuti. Avea o vedere de ansamblu a problemelor
fără a neglija amănuntul.
Nu-mi amintesc să fi discutat cu el mai pe larg cele
întâmplate la Pitesti, prin „focul” căruia a trecut si el, ci numai
în treacăt. Dar am discutat cu el efectele Pitestiului, ravagiile: 64
morti si 250 studenti tuberculizati.
Am înteles că la Târgu Ocna, unde au fost dusi cei
tuberculizati si unde s-a mai continuat un timp reeducarea, unor
studenti redresati nu le-au dat medicamente pentru vindecare. Li
s-a cerut să dea informatii ca să nu moară, dar ei au refuzat. Au
fost adusi mama sau tata să-i convingă să dea informatii, dar ei
au respins rugămintile părintilor si au preferat moartea.
Astfel, unii au murit sub privirile îndurerate ale mamei,
tatălui sau ale ambilor părinti.
Să fii tânăr student, legionar sau nelegionar, să ai în fată
viata si moartea, viata printr-un compromis murdar si moartea
prin respingerea compromisului, si să alegi moartea împotriva
dorintei si rugămintii părintilor, trebuie să ai o fortă morală
extraordinară.
Ei bine! Nu sunt putini care au dovedit această fortă
morală. Ei au murit ca niste martiri, sfinti si senini, cu gândul si
cu inima îndreptate spre cer, suferintele si durerile mari prin care
au trecut i-au curătit si i-au sfintit.
S-ar putea ca noi sfinti să apară în calendarul crestin,
recoltati din câmpul românesc al martirajului Pitesti - Târgu
Preot Nicolae Grebenea
364
Ocna - Gherla - Aiud.
Dar cu atât mai vinovati rămân Nicolski, cel ce a pregătit
Pitestiul, si toti care l-au sustinut si cei ce, după ce au îmbolnăvit
studentii, le-au refuzat medicamentul salvator dacă acestia n-au
plătit dinarul trădării.
Calciu mi-a povestit că în bratele lui a murit Costache
Oprisan, seful studentilor legionari fedecisti. Cunosteam pe
Costache Oprisan din 1940 si mă interesa evolutia lui.
În 1941 Oprisan a fugit în Germania, fiind absolvent de
liceu. Dovedea înclinări deosebite spre filosofie si literatură. De
aceea s-au aplecat asupra lui spre a-l cultiva unele dintre cele
mai pregătite figuri în aceste discipline. Până în 1946 el s-a
pregătit mereu si a ajuns la o remarcabilă cunoastere a filosofiei.
În 1946 Oprisan a venit în România si a activat putin pe
linie legionară. Apoi s-a întrerupt activitatea lui în urma
conventiei legionarilor cu comunistii, ca legionarii să nu
activeze, iar comunistii să-i lase în pace. Dar, după ruperea
conventiei de către comunisti, Oprisan a fost arestat si
condamnat. Dus la Pitesti, furia lui Ţurcanu s-a îndreptat asupra
lui în gradul cel mai înalt. Voinic si bine făcut, rezistenta lui
fizică s-a frânt în urma repetatelor bătăi.
Tuberculoza l-a sleit si l-a ucis lent sub îngrijirea plină
de atentie a lui Calciu. Fireste, i s-au refuzat medicamentele.
Oprisan intentiona să scrie o epopee a spiritului în 12.000
de versuri, cu titlul chiar acesta: Epopeea spiritului în trei
cânturi. Ea ar fi necesitat aproximativ 10 ani de lucru. În
imaginatia poetului tot planul era conceput. Spiritul apare în
lume ca un copilas nevinovat, senin si însetat de cunoastere,
dornic de lumină, dar el are nevoie de o călăuză. Şi-l ia pe Don
Quijote să străbată spatiul si epocile istoriei în evolutia
spiritului.
Don Quijote reprezintă personajul dezinteresat si pur,
neatras de interese materiale.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
365
Autorul trebuia să înceapă epopeea cu mitul androgin în
care omul era bărbat si femeie deplin realizat, sexele nefiind
încă detasate. Dar asta însemna a intra într-o adâncă antichitate.
Se trecea apoi pe la Democrit, Pitagora, Socrate, Platon,
Aristotel si marii filosofi antici greci si romani. Se străbătea pas
cu pas toată evolutia spiritului, în toate epocile istoriei, până
acum. Evident intra aici si spiritualismul crestin.
Rationalismul filosofic, rece si uscat, trebuia să poarte
numele: Muntele de piatră.
Marile productii literare trebuiau să intre în capitolul sau
capitolele: Taverna literară.
Spiritul, ajuns matur, trebuia să se despartă de buna sa
călăuză ce îl condusese când era minor. De acum trebuia să
străbată singur lumea. Totusi nu l-a lăsat să plece singur fără a-i
da niste talismane pe care să le scoată când va ajunge la mari
greutăti.
Şi în viziunea autorului marea greutate s-a ivit într-o zi:
spiritul a ajuns la un munte înalt pe care nu-l putea trece. Atunci
el a scos cele două talismane: Sfânta Cruce si rugăciunea. S-a
asezat în genunchi, a pus în fată Sfânta Cruce si a început să se
roage fierbinte. Lacrimi curgeau din ochii lui, dar nu ale
disperării, ci ale sperantei si bucuriei. Un înger s-a coborât din
cer, l-a sărutat si l-a luat pe aripile sale si a zburat cu el deasupra
muntelui.
Autorul făcuse deja din epopee vreo 200 de strofe, ce erau
ca niste jaloane din cele trei cânturi, pe care Calciu le stia pe
dinafară si mi le-a recitat.
Pentru a se încerca în poezie, Oprisan a încercat vreo 10
poezii pe care le-a dedicat logodnicei sale. Calciu le-a recitat pe
toate. Erau foarte frumoase. Unele erau de dragoste.
Am dedus că Oprisan avea mare talent. Era un poet ce si-a
găsit drumul său. Nu era tributar nici lui Eminescu, nici lui
Goga, Arghezi, Cosbuc sau altor poeti. Apărea ca un poet
Preot Nicolae Grebenea
366
original. Dar numai întruchiparea operei sale integrale ne-ar fi
putut arăta măsura valorii operei si a poetului.
Calciu poate că a păstrat si a scris cele 200 de strofe ale
Epopeii si cele 10 poezii ale lui Oprisan. În acest caz nu e totul
pierdut. Eu atât pot spune: Calciu vorbea cu mare admiratie de
Oprisan si de calitătile lui filosofice si literare. Nu stim, dar cu
moartea lui Costache Oprisan poate că românii si lumea au
pierdut un geniu care cine stie când va putea să apară din nou.
Descrierea martirajului lui Costache Oprisan m-a miscat
profund. Se topea zi de zi după marile bătăi prin care trecuse,
fără speranta unui ajutor si fără să-l ceară, fiind rău văzut de
„oficiali”, stiind că nu-l va primi.
Mâinile îndurerate ale lui Calciu i-au închis ochii.
Scurta convietuire cu Calciu a fost plăcută si, pentru mine,
foarte folositoare. Am găsit într-însul un suflet cald si bun, cu o
mare vibratie de durere la suferintele altora si mai ales ale celui
ce murea în bratele lui.
Îi port o amintire plăcută si îl socotesc un suflet mare.
Evolutia lui Gheorghe Calciu Dumitreasa după eliberarea
lui din temnită, marea lui credintă, eroismul lui si forta lui
morală deosebită ce l-au ridicat la un nivel cu totul înalt si mai
presus de altii, confirmă cu tărie părerile mele despre el din
timpul temnitei.
DIN NOU O PEDEAPSĂ DE 18 ZILE
Fără vreo abatere din partea mea a venit această pedeapsă.
Ea totusi trebuia să aibă o cauză: presupun că nu mă puteau ierta
că am organizat greva la mina Nistru. Aici erau acum două
pedepse adunate, una de 8 zile si una de 10 zile. Când două
pedepse vin una după alta si la o distantă oarecare, ele sunt mai
usoare. Când vin legate e foarte greu, căci nu ai cum să te
odihnesti, 18 zile de sedere în picioare este enorm. Numai seara
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
367
de la orele 10 până la orele 5 dimineata te puteai odihni acoperit
cu o pătură. Nici lipsa mâncării calde în 9 zile din cele 18 nu e
asa greu de suportat ca lipsa odihnei. De aceea, spre a mă
distruge, au dat două pedepse unite.
Acelasi semn izbăvitor, Sfânta Cruce, l-am găsit si în
această celulă ca si în altele. M-am lăsat deci în nădejdea
Domnului. Era în a doua jumătate a lui martie când încă era frig.
Vreo zece zile am dus-o cum am dus-o. Apoi, dărâmat, sleit, a
trebuit să mă asez jos pe ciment. Era greu de tot.
O mângâiere: pe o sobă rotundă ce era bună ca să se
aprindă cu rumegus, era o însemnare zgâriată cu un ac sau un
cui: „Anunt, ca să se stie, preotul Grebenea m-a salvat de la
moarte. Locotenent Sasu.” Era de bună seamă o exagerare.
Făcusem ceva pentru el, pentru Şteantă si pentru încă
cineva. Erau laolaltă si pentru toti trei am făcut acelasi lucru: un
mic ajutor. Dar de aici până la salvarea de la moarte mai era un
pas enorm. Şi nici n-as fi putut bănui vreodată că ceea ce
făcusem ia proportiile exagerate ale unei salvări de la moarte. În
împrejurări grele un fapt mic capătă altă importantă decât dacă
ar fi fost făcut în împrejurări normale. Asa se explică nota
locotenentului de aviatie Victor Sasu.
Din cauza oboselii, cu cea mai mare grijă si frică, a trebuit
să mă mai las câte putin jos, să mă odihnesc. Dar în zilele din
urmă abia duceam tineta. Nu mă mai tineau picioarele,
reumatismul se instalase în ele. După 18 zile, seara, am fost dus
într-o celulă, singur, fără pat. Doar cu o saltea de paie întinsă pe
jos. M-am trântit pe ea frânt de oboseală. Am aprins focul din
cele 3 kg de lemne si a fost ceva îngeresc. Să ai foc si să dormi
pe saltea după frigul ce-l îndurasem, era ceva divin.
Am dormit dus.
M-am întrebat: „De ce m-au dus singur în celulă? Fie ca să
nu mă ajute cineva cu pâine, fie ca să mai fiu izolat, izolarea
fiind o pedeapsă. Numai că acum masa era întreagă.”
Preot Nicolae Grebenea
368
Dimineata abia am dus tineta.
Am făcut focul cu jumătate din lemnele zilei. Nu puteam
să mă tin pe picioare. Cum celula era de o lătime de 1,70 metri
iar eu aveam o înăltime de 1,70 metri si bratele întinse, cu
corpul, ating tot 1,70 metri, adică cât înăltimea mea, când
lunecam mă rezemam imediat de perete. Muschii regiunii
lombare si muschii sciatici erau foarte atinsi.
Mi-a venit o inspiratie. Am tras jarul la usa sobei si m-am
asezat cu salele la sobă. Am luat cârpa de spălat podelele si când
m-am înfierbântat am muiat cârpa în apa rece ce am pus-o în
tinetă si am dat cu ea peste sale. Nici n-am simtit că e rece. Am
stat în continuare si când mă înfierbântam dădeam cu cârpa cu
apă rece. Când am văzut că jarul nu mai dă destulă căldură l-am
stins cu apă, ca să nu se prefacă în cenusă, si l-am tras la gura
sobei ca să-l am pe mâine. Asa am făcut de două ori pe zi si
după sapte zile am simtit că-mi revin si că nu mă mai doare
spatele si că mă pot rezema pe picioare, deoarece si muschii
sciatici îsi reveniseră.
Acum mă puteam tine pe picioare si-mi era bine. Am mai
practicat această metodă încă câteva zile si micile vase de sânge
din muschii spatelui si picioarelor s-au deschis, înlăturând
reumatismul.
Liber, mai târziu, am aflat că asta e o metoda stiintifică în
tratarea reumatismului: căldura dilată si apa rece strânge si asa
deschide vasele de sânge închise.
Nu stiu câte săptămâni am rămas singur.
În acest timp am avut de înfruntat furia unui plutonier
român, gardian, care, pândind, m-a văzut închinându-mă. A
bătut zăbrelele cu ciocanul de lemn si apoi m-a amenintat că mă
va bate cu acel ciocan dacă mă mai vede „prinzând muste” si s-a
dus.
Dar a doua zi a venit în celulă, m-a înjurat în tot felul, mia
spus că sunt cel mai rău din zarcă, că nu sunt cumsecade, ca
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
369
bunăoară preotul Nicolae Pâslaru, care era mai încolo putin cu
celula si care a fost un om ireprosabil.
- Tu esti o lepră, mi-a spus, si am să-ti rup salele cu
ciocanul dacă te mai găsesc prinzând muste. Şi mi-a cerut să-i
promit că-l ascult.
- Nu, domnule militian, nu pot promite ca să nu te însel pe
dumneata: una să zic si alta să fac. Şi apoi dumneata să ai
prilejul să te superi fiindcă mi-am călcat cuvântul dat.
Rugăciunea e permisă în Ţara Românească, Biserica
functionează si legile tării asigură tuturor drepturile religioase.
Nici o lege nu interzice rugăciunea. Asta face parte din
drepturile omului, a căror împlinire o supraveghează ONU.
Dacă dumneata vrei să calci legile tării si cele internationale,
bate-mă. Dar să stii că atunci dumneata devii delincvent la legea
cultelor si oricând vei putea fi urmărit si pedepsit. Şi nu e în
interesul dumitale să-ti complici existenta cu astfel de
răspunderi viitoare.
- Mă! Io atâta îti spun: să nu te mai rogi; si dacă te mai
rogi dai de dracu si cu ciocanul ăsta te bat.
- Faceti ce vreti. Nici o lege, nici de la noi, nici din lume,
nu opreste rugăciunea. Eu mă voi ruga înainte, că nu pot altfel.
- Bine, bine, joacă-te cu focul, c-o să vezi tu, si a închis
usa.
M-a mai amenintat de câteva ori, dar nu m-a bătut
niciodată.
Liber, fiind în protopopiatul Aiud si mergând la o sedintă
în Aiud, l-am întâlnit pe stradă. Era tot în hainele de militian, ma
privit putin mirat căci mă refăcusem din starea cadaverică în
care mă stia, si m-a salutat cu oarecare respect. I-am răspuns si
eu politicos si i-am spus să fie linistit, fiindcă eu nu am nici o
dusmănie asupra lui. Eu nu urăsc pe nimeni si nu am nici un
gând de răzbunare.
Un episod mi-a dat de gândit. Un păianjen si-a făcut o
Preot Nicolae Grebenea
370
plasă în unul dintre ochiurile zăbrelelor. Priveam cum lucrează.
O muscă căzu în plasa lui. Repede alerga să o înfăsoare si s-o
lege. Dar o albină de afară ce voia să intre în cameră observă
scena cu musca ce se chinuia să scape si, desi celelalte ochiuri
erau libere, se aruncă în ochiul cu pânza de păianjen tocmai
lângă muscă, rupse pânza si eliberă prizonierul.
M-a mirat. Trebuie să fie o prietenie si între animale. Nici
ele nu pot suferi vampirii, hotii si pe cei ce vor să trăiască pe
spinarea altora si nu câstigându-si prin muncă cinstită existenta.
E o solidaritate si la animale în a apăra pe cei asupriti.
Singur, priveam în fată niste porumbei ce aveau cuiburile
într-o clădire ce avea vreo 12 cuiburi de porumbei.
Departe de a fi atât de blânzi cum credeam, duceam o
luptă foarte îndârjită spre a-si apăra cuiburile pe care musafirii
nepoftiti si fără casă, încercau să le ocupe.
Porumbeii făceau o curte plină de gratie porumbiteleneveste
ale lor.
Dar unii porumbei frumosi, fără rusine si chiar în fata
nevestelor se duceau la niste fetiscane tinere, adolescente ce
acum se ridicau si berbantii le îmbrătisau în felul lor după ce le
sărutau dulce cioc în cioc. Dar după această infidelitate, departe
de a-si părăsi sotiile cum fac atâtia bărbati, se întorceau la ele si
la cuibul lor. Am observat că la clocit stau pe rând atât bărbatul
cât si femela, ridicându-se doar când le este foame si după ce a
venit celălalt să-l înlocuiască. Nu am văzut nici un caz în care să
se fi despărtit vreunul din soti.
Dacă i-a murit sotul, porumbita suferă mult, se vede cât
este de tristă si mai târziu dacă vede vreun bărbătus stingher
căruia i-a murit perechea, atunci dacă-i face curte si o cheamă si
o ocroteste, ea consimte să-l ia de bărbat.
Puisorii după ce le-au crescut penele ies în fata cuibului si
fac exercitii de zbor. Bat din aripi, se ridică putin, dar se lasă în
jos tot pe locul de unde s-au ridicat. Mai târziu se lansează în aer
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
371
părăsind cuibul.
EMERIK ŞIPOŞ ÎN TEMNIŢĂ
Omul care a dispus cum a vrut de treburile Ardealului a
fost Emerik Şipos. El a fost atotputernic până după revolutia din
Ungaria din 1956. Originar din Oradea, chemat să fie ministru
de interne în Ungaria, a preferat să rămână sef al Ardealului.
După ce a făcut toate abuzurile posibile si a arestat pe toti
fruntasii gândirii ardelene, mai cu deosebire pe istorici si pe cei
nationalisti ca Zenovie Pâclisanu, Onisifor Ghibu, Ion Lupas,
Silviu Dragomir, Ştefan Manciulea si multi altii, pe care i-a
cules treptat ca fiind arestabili, dar fără să se fi atins de ungurii
din Ardeal cu pozitii asemănătoare, care si ei erau „arestabili”,
cine ar mai fi crezut că va gusta putin din „pâinea” de temnită”?
Nu l-am întâlnit în cele 42 de zile cât a fost „oaspetele”
temnitei Aiud. Dar am stat cu un admirabil student de lângă
Beius, nepotul doctorului Goia din Cluj, marele reumatolog,
care a stat cu el si apoi mi-a spus câte ceva despre el.
- M-a adus aici „berbecul” ăsta, Gheorghe Gheorghiu Dej,
ar fi spus în cameră, dar nu voi sta prea mult. „Berbecul” nu mă
poate tine aici cât ar vrea el. Noi, a mai declarat el, n-am putut
împlini planul nostru de ucidere a 30.000 de români spre a
înspăimânta populatia ca să putem lucra si să facem reformele
noastre revolutionare, tot din pricina „berbecului” si a lui
Pătrăscanu, care s-a opus. Şi cu o indiscretie neasteptată a
povestit multe lucruri.
Dar presupunerea lui s-a realizat: berbecul nu l-a putut tine
decât 42 de zile la Aiud. Ce forte străine lucrau atunci la noi,
care s-au interpus pentru eliberarea grăbită a acestui criminal?
Dacă ungurii ardeleni si-au micsorat influenta în conducerea
Partidului Comunist si a statului român nici unul dintre
conducătorii lor nu a fost băgat în temnită după 1956. Ei au fost
Preot Nicolae Grebenea
372
numai „marginalizati” după revolutie, dar nicidecum anihilati.
Acest student de lângă Beius, fiul unor învătători, mi-a
spus că a fost martorul alungării românilor din Ardealul de
Nord, după 1 septembrie 1940, care treceau spre sudul
Ardealului, si că fugarii sau alungatii n-au primit adăpost nici
măcar o noapte în institutele catolice de la Beius. Acestia, de
asemenea, n-au primit în internatele lor nici măcar un singur
copil moldovean în 1946, când foametea îi alunga pe acestia din
Moldova. Ţăranii simpli ardeleni au primit de bună voie un
copil-doi, dar mănăstirile si scolile catolice nici unul. Unde era
dragostea lor care rămâne totusi ca esentă a crestinismului?
Şovinismul maghiar i-a împiedicat să fie si crestini.
Împrejurările m-au făcut să stau în celulă câteva săptămâni
cu un inspector general de sigurantă.
Dacă acum, în timpul comunistilor, cei ce ocupau posturi
importante în aparatul de stat erau oameni de partid si, de obicei,
fără valoare si fără a-si cunoaste profesia, în trecut un inspector
de politie se ridica prin calitătile sale. El de obicei era un
specialist în problemele de politie si nu-i lipsea nici cultura
generală. A fost suficient să stau cu acest inspector ca să mă
conving de aceasta. Bine pregătiti, tinută frumoasă, cultură,
elegantă si o notă de patriotism se observa la ei.
Într-o zi a fost luat la cancelarie si a stat câteva ceasuri.
Când a venit, l-am întrebat:
- Ei, ce-a fost? De ce te-au chemat?
- Ei căutau pe aceia dintre membrii lor care au fost agentii
nostri, adică pe cei ce lucrau si cu ei, dar si cu noi. Le-am dat
câtiva, dar le-am spus: vă dau pe cineva mare. Duceti-mă la
Bucuresti si vi-l spun. Şi peste câteva ore era luat.
N-au trecut decât câteva zile când m-am trezit cu el înapoi
în celulă.
- Ce-a fost, domnule inspector?
- L-am dat pe Nicolski, seful Securitătii. Ştiu că face mult
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
373
rău, de aceea l-am divulgat. Iată ce-i cu el. În vara lui 1936,
Stalin, voind să comunizeze Basarabia, a lansat în ea 33 de tineri
cu avionul. Ei erau înzestrati cu aparate de emisie si receptie.
Între ei era si Nicolski. Acesta, cum a aterizat, a si fugit la seful
de post si i-a denuntat. S-au luat măsuri urgente si toti au fost
prinsi si împuscati. Dar el, denuntătorul, a fost crutat, desi l-au
băgat în temnită. Se va fi uitat ce a fost cu el, si foarte probabil
el va fi fost considerat un erou. Rus, evreu sau basarabean, el a
câstigat toată încrederea rusilor si a fost pus în marele post de
sef al Securitătii. Dar acest om de nimic a făcut tot felul de rele.
De aceea l-am demascat. L-am pus în fata guvernului, că altfel
m-ar fi ucis mai înainte ca denuntul meu să fi ajuns mai sus.
Nemaistiind despre el, cei ce l-au cocotat la vârf îl vor fi
considerat că e un erou, când în realitate era o secătură lasă si
criminală. Căci, după cum se stie, el a pregătit crimele neiertate
de la Pitesti asupra studentilor.
El acolo sus si eu în temnită? L-am denuntat ca să fie
doborât. Să vedem ce va urma. Dar nu cred că-l vor aresta.
- De ce, am întrebat.
- Fiindcă nu e singurul ce s-a ridicat atât de sus si a fost
informator. Mai sunt si altii ca el si s-ar putea crea situatii
incomode.
CU ALŢI CAMARAZI
Au fost patru, dar nu mi-amintesc decât de admirabilul
elev Nicolae Mazăre de la Vălenii de Munte si de Sandu Mazilu.
Sandu, de la Brăila, era profesor de filosofie. Era un ins
studios. în prima detentie, ce a tinut până după Sfintele Pasti ale
lui 1946, el a tradus Fratii Karamazov de Dostoievski si a
putut scoate manuscrisul pe care-l revizuisem eu, iar cei de la
Brăila i-au cerut manuscrisul să-l publice ei. S-au înteles cu
160.000 de lei, dar la urmă i-au dat numai 60.000 lei, că
Preot Nicolae Grebenea
374
manuscrisul a trebuit să fie revăzut si de altii, i s-a spus. Au fost
buni si absolut necesari si aceia, în 1947, după reforma
monetară, când leul avea valoare mare.
Mi-a descris ce era la noi când s-a eliberat: Comunistii
slugi, rusii stăpâni atotputernici. El a dat lectii de limba română
unui diplomat rus care l-a plătit bine, cu bani si cu alimente, căci
rusii aveau de toate la noi, iar noi răbdam de foame. Alimente,
stofe, pânzeturi se găseau cu greu. L-am întrebat:
- Sandule, ce aveti voi mai bun la Brăila?
Şi el a răspuns:
- Pământul, balta si pe Nae Ionescu.
Întrebându-l pe Mircea Eliade ce părere are despre Emil
Cioran, a răspuns: „Este genial”, mi-a mai spus Sandu Mazilu.
Marele profesor de filozofie Vasile Băncilă, i-a cerut să-l
ducă să facă cunostintă cu Corneliu Zelea Codreanu. Şi l-a dus.
Convorbirea a durat cam vreo trei ore.
După întâlnire l-a întrebat:
- Cum ti se pare Căpitanul?
Iar Băncilă a răspuns:
- E cu 500 de ani înaintea noastră.
O apreciere atât de elogioasă eu, Grebenea, n-am mai auzit
de la nimeni. Mi-ar fi plăcut să stiu si părerile lui Mircea Eliade
si ale lui Cioran, care nu stiu dacă făceau parte din miscarea
legionară, dar se miscau în jurul ei si cunosteau „fenomenul
legionar”. Dar dacă ei le-au exprimat cumva undeva, eu nu le
cunosc. Ei erau considerati legionari.
<?>Ştim însă că Cioran tinea mult la Căpitan, asta rezultă
din furia si protestul lui după uciderea Căpitanului, exprimate
într-o scrisoare, trimisă familiei sale, pe care părintele Cioran a
citit-o în iunie 1939.<?> <NU APARE IN MSS>
Miscarea Legionară n-a fost o imitatie, ea a iesit din
nevoile strict românesti si nu se aseamănă nici cu nationalismsocialismul
german si nici cu fascismul italian. Ea e un fapt
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
375
autentic românesc si premisele ei au fost puse încă înainte de
1922, când a apărut în Italia fascismul, îndată după primul
război mondial. Iar „Generatia de la 1922”, care a dat semnalul
de luptă împotriva evreilor cotropitori, a fost o manifestare
anterioară unor manifestări vădit antievreiesti ale fascismului
italian.
Pe câtă vreme national-socialismul german si fascismul
italian erau, ca si comunismul, pentru un partid unic, totalitar,
dimpotrivă Corneliu Codreanu voia ca Miscarea Legionară să
ajungă la conducere printr-un proces treptat al constiintei
nationale românesti si să se mentină prin faptele de dreptate, de
creatie si de bine ce le va face, în concurentă cu celelalte partide,
fără a li se interzice acestora functionarea.
Profesorul Gheorghe Manu mi-a făcut următoarea
mărturisire: „Am discutat cu mai multi politicieni importanti pe
timpul lui Antonescu si mai ales după el. Astfel cu Argetoianu,
care a arătat cum puteam păstra Ardealul si toate granitele cel
putin până după război, când Basarabia era greu de păstrat. Cu
Ion Mihalache, fostul sef al Partidului Ţărănesc, care mi-a spus
astfel: în timpul guvernării legionare din 1940 m-am dus la
Horia Sima si l-am întrebat:
- Vreti să guvernati tot timpul dictatorial cu eliminarea
partidelor din jocul politic? Şi el mi-a răspuns:
- Nu! Dar din cauza situatiei destul de grea de după
plecarea lui Carol al II-lea care a instalat la noi dictatura, o vom
mentine si noi până în martie 1941 când vom propune alegeri.”
Deci Horia Sima, acest om cu înclinări personale prea
extremiste, nu a uitat de gândirea lui Corneliu Codreanu care
voia să conducă numai dacă poporul îl aduce la conducere
printr-o exprimare liberă. Şi să se mentină la fel numai dacă este
ales.
Aceste lucruri trebuie cunoscute exact, ca Miscarea
Legionară să nu fie confundată cu fascismul si cu nationalPreot
Nicolae Grebenea
376
socialismul. Acestea au fost materialiste si ateiste, pe câtă
vreme Miscarea Legionară era profund crestină. De asemenea,
sefii lor, Musolini si Hitler erau atei, iar Zelea Codreanu era
profund crestin.
*
În acel timp, ca si înainte de altfel, foamea musca din noi
cu dinti de fier. Nu ne plângeam, dar o simteam si în creier.
La o amiază ni s-a dat o portie de fasole în plus, asta
pentru toti patru. Mazilu era foarte voinic. De aceea, la
împărtire, unul a refuzat să-si primească portia sa, N. Mazăre a
renuntat si el, privindu-l pe Mazilu, am renuntat si eu. Iar el mi-a
spus râzând: „Mi-a fost frică că tu primesti. Uite ce caroserie
am.” Într-adevăr, era gros si înalt si avea nevoie de mai multă
hrană ca noi ceilalti la un loc. Şi-a luat el singur portia în plus.
Încolo atmosfera era plăcută, veselă, senină. Toti studiau,
desi nu era nici o carte, nici hârtie, creion, etc. Cum? Fie
ajungând la textul din istoria Statelor Unite Americane scris de
inginerul profesor Gheorghe Manu, fie la cel de fizică, fie
repetând texte din diferite materii învătate dinainte sau repetând
poezii învătate.
Nimeni nu stătea degeaba. Nu existau certuri între noi. În
această perioadă de după 1948 niciodată n-am găsit certuri între
legionari.
Deosebirile de vederi, dintre preotul Vasile Boldeanu si o
mică fractiune legionară ce era cu el si ceilalti legionari închisi
imediat după rebeliunea din 1941, au dus la usoare animozităti
între cele două grupuri. Acum, nimic de felul acesta nu se
observa. Toti se gândeau sau vorbeau de tirania oficială, de cât
de departe au ajuns cu asuprirea. Dar si aceasta se discuta rar.
Nicolae Mazăre, foarte modest, însă extrem de dotat,
cunostea mecanica, de care eu habar n-aveam, a deschis în
cameră si subiecte în legătură cu mecanica.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
377
NELU POPESCU
E un tânăr oltean din Dolj. A căzut după 1948 ca luptător
contrarevolutionar. Să fi avut atunci vreo 22 de ani. Bun luptător
legionar, anticomunist. Plin de curaj, credincios, de un mare
suflu legionar. Cunostea muntii, luptase prin ei, mai ales muntii
dinspre Sibiu.
Avea pregătite două romane. Subiectele: luptele dintre
boierii români si boierii si ciocoii greci din secolele XVIIXVIII.
Lupte grele în care se furau unele boieroaice de către
partida cealaltă, prin servitori înarmati când treceau cu trăsura;
acestea erau tinute arestate si silite uneori să devină sotii ale
celor ce le-au furat, care erau mai ales grecii.
Ele nu erau căutate atât pentru ele, cât pentru mosiile lor.
Descria viata românilor din Oltenia si Muntenia din acele
secole. Nu lipseau nici haiducii din actiune. Autorul ne-a
povestit pe rând toate episoadele romanelor sale. Povestea
frumos si săptămâni întregi l-am ascultat depănând firul epic al
romanelor sale. Mi-a plăcut mult acest tânăr plin de credintă si
de iubire de tară. L-am mai întâlnit si după despărtirea de la
prima întâlnire si cunoastere.
Se reîncepuse reeducarea la Aiud. Singura cale de
eliberare era lepădarea de trecut. Toti trebuiau să treacă prin
furcile caudine. Dar el mi-a spus că nu acceptă sub nici un motiv
reeducarea. A te lepăda de ce ai fost, a abjura credinta ta politică
i se părea o lasitate atât de mare, o fărădelege atât de josnică,
încât sufletul lui de viteaz nu o putea accepta. El a spus că
preferă moartea unei lepădări.
I-am spus că e nevoie de el si „afară”, că trebuie să
trăiască, că viata lui e înainte nu înapoi si că e mai întelept să
intre în reeducare, ca apoi să aibă liniste. Căci cu pozitia asta
total intransigentă s-ar putea să nu i se dea drumul. Iar dacă,
Preot Nicolae Grebenea
378
totusi, îi vor da drumul, îl vor chinui după aceea cu tot felul de
sicane.
Dar el a rămas pe pozitia sa eroică.
Cu noi, la prima întâlnire, mai era un tânăr elev de 18-19
ani, mai era si preotul Comănici de la Casin. Bun preot,
credincios si viteaz.
Ni se rupea inima de durere când vedeam cum se topesc
de foame acesti tineri. Am fi vrut să-i ajutăm, eu si preotul
Comănici care venise de curând, cu ceva din turtoiul nostru, dar
nu primeau. Am cugetat că noi am putea să murim si-ar trebui să
murim salvându-i pe ei. Dar ei nu primeau. Rar au acceptat o
coajă de turtoi. Orice egoism dispăruse aici. Nimeni nu voia să
moară altul pentru el.
Interesant: precum în unele lupte egoismele cresc peste
măsură, asa se topesc si dispar la cei ce suferă cu credintă în
Dumnezeu si sunt robiti de un ideal frumos, altruist.
De la preotul Comănici am aflat vesti despre sotia si fiica
mea, primele vesti din 1943 încoace.
Sotia mă crezuse mort si se măritase cu un director de
scoală primară. Fiica era sănătoasă si urmase o scoală tehnică
după liceu. Sotia era si ea sănătoasă si se măritase în 1951, după
ce în 1949 primise, fără vreun anunt, hainele mele civile acasă.
Eram foarte multumit de stirile ce le primisem.
*
Regimul de înfometare se mentinea. Nici o lumină nu
părea a se ivi de undeva. Eu, celor ce considerau că vom pleca
mai curând de 1963-1964 acasă, le micsoram avântul, amânând
data izbăvirii tuturor la acesti ani, căci credeam în visul ce-l
avusesem în 1956. Dar nu avusesem încredintarea că voi trăi
până atunci. Ştiam când va fi eliberarea detinutilor din temnitele
noastre, dar nu stiam că voi ajunge si eu la acel soroc. Aici era
mila lui Dumnezeu: cum va voi El, asa va fi bine. Eu încă
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
379
speram. Dar corpul meu slăbea din zi în zi. Plimbările erau
reduse la circa două ore pe lună si chiar mai putin.
Cei ce lucrau în fabrica temnitei, în ateliere, în diferitele ei
sectii, aveau alte conditii. Totusi hrana era proastă pentru toti.
Nu stiam aceasta, dar am dedus. Privind pe furis pe gaura făcută
în paravanul de la fereastră, am observat că o grămadă de
ciubere cu mâncare s-au întors la bucătărie pline. Fuseseră
refuzate. Ca să mă conving, am întrebat la telefonul nostru si
acelasi lucru l-au observat si altii. Deci detinutii ceilalti au intrat
în grevă pentru schimbarea hranei. Câti? Habar n-aveam. După
ciuberele ce se întorseseră pline am dedus că erau minimum 800
de insi în grevă.
Trebuiau sprijiniti. Şi la acelasi telefon am comunicat că
intru si eu în grevă spre a-i sprijini. Deja aceeasi hotărâre o
luaseră si altii. Astfel am intrat în grevă. Nevoia îmbunătătirii
hranei era generală. Acum era momentul actiunii. Deci am
respins masa. Pâine, mâncare, tot. Numai apa a rămas.
Am avut grijă să evacuez stomacul, căci e primejdios să
începi o grevă a foamei cu stomacul încărcat. Nemaiprimind
alimente, stomacul poate rămâne nemiscat si matele să rămână
cu balastul resturilor, ce le leapădă în chip normal, care se
întăresc acolo si ne fac greutăti.
Am respins masa zi de zi. Dar după 6 zile m-am trezit cu
sase militari care m-au imobilizat, mi-au deschis gura cu sila, un
cric mic mi l-au băgat în gură ca să îndepărteze fălcile, cu un
cleste mi-au prins limba si mi-au băgat în gât furtunul ce era în
legătură cu aparatul în care era hrana: o zeamă de plante
condensată, gustoasă; a bătut putin furtunul pe esofag ca să-mi
producă o durere si au dat drumul acestei zame în stomac.
Deci m-au alimentat cu sila. Asa s-a procedat cu toti.
Am aflat la telefon că unuia furtunul i-a intrat pe trahee si
hrana s-a vărsat în plămâni. Lucru foarte grav. Acest lucru s-a
făcut poate cu voie, poate din neglijentă. Mai ales ca să nu se
Preot Nicolae Grebenea
380
producă si cu mine un astfel de caz, am renuntat la grevă. Din
moment ce eram hrănit cu sila, greva nu mai era grevă.
Deci nu le convenea să murim în greva foamei, dar le
convenea să murim de foame lent, chinuiti.
Toti, pe rând, din zarcă au renuntat la grevă după
interventia asta brutală cu cricul în gură si cu limba prinsă cu
clestele. Aceasta nu era ceva deloc plăcut, iar baterea furtunului
în gât era ceva si mai neplăcut.
După grevă, o usoară îmbunătătire a hranei, abia simtită, sa
produs. La comunisti asa era: nu voiau să apară că cineva a
câstigat prin luptă ceva de la ei. „Dăm când vrem noi” spuneau
ei. Dar ca să-i trezesti să dea, trebuie să faci unele actiuni
revendicative.
PETRE PANDREA
Dacă în 1947 Petre Pandrea venise la Aiud ca lăgărist,
acum, arestat în 1959, venea condamnat la muncă silnică.
Reîntâlnirea a fost duioasă. Nu eram singuri, ci cu alti doi
detinuti.
- Ce vânturi au bătut, nea Petrică, de te-au adus înapoi? lam
întrebat.
- Vânturi aspre, părinte. Afară la noi acum bat astfel de
vânturi, de aceea unii ca mine trebuie să fie la adăpost.
Mi-a povestit ce s-a întâmplat cu el de la despărtirea din
1949. A fost adus în lagăr la Ocnele Mari, unde a murit duiosul
poet si fabulist V. Militaru, mare român, om integru, suflet de
aur.
S-a eliberat în 1953. Dus la Bucuresti, dr. Petru Groza l-a
luat de brat ca să se plimbe împreună, „ca să vadă lumea că esti
reabilitat să luăm masa împreună la Continental”.
L-au primit repede în Uniunea Scriitorilor. A scris la
Contemporanul si s-a impus. Repede i s-a triplat tirajul, a spus
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
381
el.
Atras de faima deosebită a mănăstirii de maici de la
Vladimirestii Tecuciului, s-a dus să o vadă. L-au impresionat
mult toate de acolo, mai ales maica staretă Veronica si
duhovnicul Ioan Iovan.
Întors acasă, impresionat de convorbirea cu monahul Ioan
Iovan, s-a cununat imediat religios. S-a dus din nou la mănăstire.
Era amenintată cu desfiintarea. Veneau prea multi oameni la ea.
L-a rugat pe patriarhul Marina să o crute.
I-a spus:
- E o mănăstire ce rivalizează cu cele mai bune mănăstiri
de maici din Apus. E o oază de spiritualitate într-un desert. Te
rog, apăr-o.
Patriarhul i-a spus:
- Sunt foarte presat, fac tot ce pot să o apăr.
A văzut caietul maicii Veronica. E acolo ceva neobisnuit.
Rugăciunea la măr e ceva cu totul minunat - a adăugat
Pandrea.
Am scris nouă cărti, a mai zis, stiu ce e scrisul si literatura.
Cu acest caiet am putea lua noi premiul Nobel.
În 1954 i s-a făcut un proces mănăstirii Vladimiresti. Un
proces politic în care acuza era că a adăpostit doi legionari. El a
apărat în proces. A fost încriminată conducerea mănăstirii:
stareta, duhovnicul, secretara si alte câteva maici. Toate s-au
apărat frumos. Pledoaria lui n-a avut valoare, sentinta era
pregătită dinaintea condamnării.
L-am întrebat:
- Dar dumneata de ce ai fost condamnat?
- Din mai multe cauze, a răspuns. Am apărat călugări si
călugărite care, fiind scosi din mănăstiri, cereau amânarea
rămânerii în mănăstiri până îsi vor găsi un rost, o asezare, naveau
„spatiu locativ”. Dar unii episcopi, de frică îi goneau, mai
ales Mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu si episcopul
Preot Nicolae Grebenea
382
Buzăului. Avocatii se fereau să primească si să apere aceste
procese. Atunci le-a luat el. Motivul: toti trebuie să se bucure de
asistentă juridică într-un stat. A sustinut 15 procese si a câstigat
13 din ele.
În urma acestui lucru, Mitropolitul Iustin Moisescu l-a
reclamat.
Dar cauza principală a fost faptul că el a vorbit. Era
nemultumit de felul cum se dezvolta viata politică la noi si a
criticat regimul. Ca unul ce luptase pentru partid a considerat că
are dreptul să intervină, însă partidul l-a arestat. Nu permitea
critica.
Dar nu era vorba numai de critică, ci de dezbaterile
problemelor Partidului într-o formă nouă, românească, cum le
vedea un intelectual român care luptase pentru ele. Însă această
independentă n-au permis-o comisarii rusi de la noi. Linia era
trasată de rusi. A te abate însemna temnită. Şi partidul,
slugarnic, n-a ezitat să i-o dea celui ce luptase cel mai mult în
trecut pentru el si cu care nu se putea asemăna nimeni dintre cei
ce-l conduceau în momentul arestării lui Pandrea.
Desi armata rusă nu mai era în tară, toti rusii conduceau la
noi prin consilierii lor si prin presiunile ce le făceau din Uniunea
Sovietică asupra noastră.
Lumea apuseană nu-si poate da bine seama de situatia de
la noi si de deosebirile dintre ea si situatiile celorlalte popoare
din Europa de sub rusi. Deosebirea e fundamentală.
La instalarea comunismului în ele prin tancurile si
asuprirea rusă, toate popoarele au avut conducătorii lor,
conducători nationali. Dar în România n-a fost asa, fiindcă
românii nu intraseră în Partidul Comunist, iar cei ce erau la 23
august 1944 în partid, în marea lor majoritate erau străini: evrei,
unguri, bulgari. Acestia s-au suprapus si au dictat toate lucrările
la noi la comanda rusilor. Rusii, marii dusmani ai României, le-a
convenit mai mult să comande străinii în România decât românii
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
383
însisi, căci pe acestia nu-i durea de suferintele tării. Ei erau
străini. Puteau s-o lovească fără milă. Şi au lovit-o crunt, barbar,
nebuneste.
Peste nimeni n-au apăsat rusii ca peste România. Şi pe
nimeni n-au exploatat mai sălbatic ca pe România. Au stat cu
picioarele pe pieptul si pe gâtul României. Bulgarii, cehii,
polonii erau slavi, înruditi cu sovieticii. Nu trebuiau apăsati prea
mult: erau rude. Ungurii erau mai departe, îi interesau mai putin.
Românii de lângă ei, însă, sunt de neam latino-dac. Le râvneau
prea mult tara: trebuiau slăbiti. De aceea au organizat în ea cea
mai mare asuprire si cel mai mare control. Nicăieri n-au creat o
securitate ca în România, cea mai puternică din tot spatiul
dominat de rusi.
Celelalte state comuniste au mai fost ajutate de sovietici,
bunăoară Bulgaria mai mult, dar si Ungaria si celelalte. România
însă nu. Ea a fost altfel tratată, nu întâmplător ci premeditat.
Nici un ajutor, doar exploatare si lovituri continue. Căci ce a
însemnat acest nou val de arestări din 1958-1959, decât o nouă
strivire a sufletului si vietii neamului românesc? Şi cine dădea
lovitura? Sovieticii prin slugile lor foarte plecate de la noi.
Mărimea „valului”: 40-50 de mii de arestati. Unii cu
condamnări foarte mari, altii necondamnati, arestati
„administrativ”, trimisi în D.O. - domiciliu obligatoriu, dar cu
regim apropiat ca cel de condamnat si, dacă detinutul dădea
peste niste militieni foarte răi si acestia erau multi, căci
comunistii au reusit să dezumanizeze pe slujbasii lor, regimul
ajungea chiar mai rău decât cel de temnită.
S-a putut crede în lume că poporul român e într-o stare
„vegetală”, că suportă fără reactiune asuprirea aparatului
comunist represiv. E o mare greseală. Mereu au fost „ridicări”,
reactiuni, împotriviri, de aceea erau mereu arestări si mereu
veneau noi si noi arestati. Dar aceste arestări erau destul de
secrete si condamnările făcute grabnic si fără publicitate. Asa că
Preot Nicolae Grebenea
384
ce puteau afla străinii despre noi?
Ştiau că suntem sub o mare constrângere, o asuprire de zi
de zi, o strivire a tuturor, o izbire în moalele capului si că
răbdăm, că suportăm jugul fără răspuns. Dar nu stiau câte
răzvrătiri, câte „iesiri” din liniste, câte „ridicări” împotrivă se
făceau, pentru că nu erau comunicate. Abia schitate împotrivirile
si, uneori, insul dispăreau fără urmă. Nu stiau câte răspunsuri sau
dat si ce răspunsuri... Al lui Gogu Lăpusneanu e unul. Dar
numai întâmplarea a făcut să-l stim, fiindcă a fost adus la mină,
unde lucram eu. Dar câti altii au fost care n-au mai ajuns la
mină, ci au fost trimisi în câteva zile direct în lumea de dincolo.
E un sir nesfârsit de martiri ai cauzei românesti pe care nimeni
nu-i va putea cunoaste deplin vreodată, români din toate
straturile sociale căzuti în aceste împotriviri. Numai ungurii si
evreii s-au bucurat până la sfârsit de o cvasi impunitate.
Iată de ce Pandrea a căzut a doua oară. Nu fiindcă si-a
ridicat glasul protestatar? Şi dacă el, cel ce era justificat prin
trecutul său să vorbească si să fie ascultat, a fost arestat când a
vorbit, atunci ce să spunem de ceilalti?
Să se fi ridicat tot poporul, ca în Ungaria în 1956? Mai
întâi trebuie spus că era mult mai bine supravegheat decât
poporul maghiar.
Apoi, conducătorii lui erau mai mult străini. Şi, în sfârsit,
poporul român nu s-a aventurat într-o răzvrătire generală,
fiindcă stia că va fi sfărâmat de tancurile sovietice. Astfel, el a
dovedit mai mult simt politic decât poporul maghiar si nu a
cugetat la această aventură <?> <nu e in mss> care în România a
avut ca urmare amânarea eliberării detinutilor politici până în
1964 si înăsprirea regimului de temnită.
*
Şederea cu Petre Pandrea a fost plăcută si instructivă. Ea a
durat vreo 70 de zile.
A avut haz următorul episod:
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
385
Când a iesit din lagăr s-a dus si pe la Peris unde avea o
casă cu o grădină minunată, cu trei hectare de trandafiri, pomi,
loc de zarzavaturi. Total, 8 hectare. Dar în casă se instalase o
scoală de meserii, iar directorul neavând lemne, a tăiat o parte
din pomi. Pandrea i-a imputat:
- Cum, domnule, ai intrat într-o casă străină, în proprietate
străină, cum ai îndrăznit să tai pomii din grădină?
- Domnule, i-a răspuns directorul, trebuie să te reeduci, săti
însusesti principiile comuniste. Să-ti iasă din cap ideea de
proprietate si alte mofturi boieresti, trăim în epoca comunistă.
- Mă! i-a strigat Pandrea, nu gândul la proprietate mă
înfurie, ci gândul că ai stricat frumusetea grădinii. Am motive
estetice să mă ridic contra ta. Şi în comunism, boule, o
proprietate trebuie să fie frumoasă si dacă e frumoasă de ce s-o
stricăm? Şi, înfuriat, înjurându-l, s-a luat după el să-l bată, dar a
fugit.
Pandrea a povestit unele procese mai importante pe care
le-a apărat. Între altele, procesul Mitropolitului Gurie al
Basarabiei. Acesta era un <?>fost călugăr plin de credintă si
evlavie, fusese si în Sfatul Basarabiei ce hotărâse în 1917 unirea
cu România.
Prin 1936, regele Carol al II-lea, venind la niste manevre
în Basarabia, s-a manifestat ca un mare desfrânat. Venind la
Chisinău, mitropolitul l-a primit cu Sfânta Evanghelie, cu pâine
si sare, dar i-a atras atentia că altădată trebuie să vină cu o
femeie legitimă.
Carol al II-lea ar fi soptit atunci unui general din suita sa:
- O să-i rup gâtul la boaita asta!
Şi i-a făcut un proces de furt. Înfuriati, basarabenii, care
iubeau pe bunul lor mitropolit, au angajat doi avocati în vârstă în
apărarea lui. Dar, gândindu-se, s-au hotărât să angajeze si un
avocat tânăr si au angajat pe cineva la care l-au trimis pe
mitropolit să vorbească ca să se cunoască. Dar avocatul, un
Preot Nicolae Grebenea
386
francmason obraznic, l-a tinut în anticameră pret de un ceas,
prefăcându-se că dă si primeste telefoane. Apoi a venit si, cu
tupeu, i-a spus:
- Pe multi ati spovedit, Înalt Prea Sfinte, acum vă
spovedesc eu. Dar mitropolitul i-a răspuns:
- Ba nu mi-i spovedi dumneata pe mine niciodată,
domnule.
Şi si-a luat pălăria si a plecat. Atunci avocatii bătrâni l-au
recomandat pe Pandrea după ce acestia i-au explicat ce se
întâmplase cu avocatul tânăr la care a renuntat mitropolitul.
Pandrea, desi ateu, l-a asteptat în poartă pe mitropolit, i-a
sărutat cu respect mâna si l-a poftit în casă. L-a angajat ca
apărător cu 400.000 de lei, iar avocatii bătrâni erau angajati cu
800.000 lei fiecare.
Pandrea a plecat la Berlin si a găsit o jurisprudentă din
care rezulta că episcopul sau mitropolitul nu e tinut să facă
dovada cheltuielilor ce le face. Se presupune că e un om cinstit.
El poate face danii, ajutorări în ascuns, fără o evidentă
contabilă. Cu această jurisprudentă a venit si a câstigat procesul
spre furia lui Carol al II-lea. Procesul a tinut trei zile. Aportul
principal pentru câstigarea lui l-a avut Pandrea. Mitropolitul i-a
răsplătit cu vârf si îndesat.
Dar totusi, desi nevinovat, mitropolitul a trebuit să
demisioneze din pricină că a avut acest proces.
Iată cum un rege stricat si nedrept răstoarnă pe un
mitropolit cinstit si onest.
Pandrea făcuse si filosofie la Berlin si Paris, nu numai
dreptul. De la cursul de drept ne-a povestit niste întâmplări pline
de haz.
Suporta temnita cu bărbătie, fără să se plângă. Era cald,
vioi si plăcut. Un om admirabil.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
387
ÎNTR-O NOUĂ IZOLARE
Desi detinutii din Zarcă erau destinati mortii printr-o
stingere lentă din pricina foamei, a lipsei de plimbare normală si
a lipsei soarelui oprit să intre în celulă cu un paravan de lemn în
fereastră, precum si pentru toată greutatea regimului asupritor.
Totusi conducerea atât prin colonelul evreu Coler, cât si prin
colonelul român Crăciun, tineau să grăbească procesul
distrugerii detinutilor din Zarcă prin unele pedepse aplicate
unora, când voiau ei.
E adevărat, uneori pedeapsa se dădea pentru că detinutul a
fost prins cu o abatere de la regulament. Dar de cele mai multe
ori nu era nevoie de asta. Se dădea pedeapsa „nemotivat”, fără o
abatere, după gustul autoritătii. Nici nu aveai cui să ceri
socoteală. Militianul de pe coridor spunea: „Asa a venit ordinul”
si gata.
Zarca era o amenintare pentru toti. Dacă a făcut cineva
ceva rău putea fi adus în Zarcă, ca pedeapsă, pentru un timp. De
aici nimeni nu era dus la muncă pentru o îmbunătătire a hranei.
Toti tânjeau si mureau în liniste, slăbind zi de zi.
Considerând probabil că mor prea încet, m-au pedepsit din
nou cu o izolare de 10 zile.
Conditiile izolării le-am descris: celulă cu ciment, fără pat,
o singură tinetă de lemn fără capac, largă, ca să nu te poti odihni
pe ea, o pătură dată seara la orele 10 si luată dimineata la orele
5, mâncare caldă tot la două zile.
Greutatea izolării consta mai ales nu în separarea de alti
detinuti, nici chiar a mâncării redusă, cea caldă tot la a doua zi,
ci în lipsa de odihnă. Jos nu te puteai aseza căci cimentul era
rece chiar si vara si puteai îngheta. Iar celulele de izolare erau la
loc umbros. Trebuia să stai în picioare si să te plimbi mereu prin
cameră. Odihna, noaptea, era pe furate, fără saltea. Din timp în
timp trebuia să te întorci pe altă parte, ca să nu îngheti, sau să te
Preot Nicolae Grebenea
388
freci, sau să te scoli si să te plimbi câteva minute ca să te
dezmortesti.
După 10 zile de pedeapsă erai sleit cu desăvârsire si abia
asteptai să dormi pe o saltea.
Cei ce dorm pe paturi moi, cu cearceafuri si pături alese, e
bine să afle ce binecuvântare era pentru un detinut să doarmă jos
pe o saltea de paie, fără cearceaf, sau pe o saltea asezată pe un
pat de fier.
Am primit pedeapsa fără murmur. De altfel orice protest ar
fi fost inutil si ar fi încordat numai raporturile dintre detinut si
conducere.
M-am întrebat: de ce aceste pedepse? Am înteles: erau
urmare a grevei de la Nistru de la mină. Starea mea de liniste, de
seninătate si de veselie îi nemultumea foarte mult. Ea era
contagioasă, putea trece si la altii si aceasta le dădea puteri de
rezistentă, lucru ce contrazicea planul lor de a muri cât mai
repede detinutii fără a-i ucide direct. Doctorii ce veneau în Aiud
spuneau că preocuparea conducerii statului cu privire la detinutii
politici era aceasta: cum să-i ducă mai repede la mormânt, fără
a-i ucide fizic direct? Mereu căutau o metodă nouă de
distrugere.
Cum vedeti, cei ce se ridicaseră cu ideea fericirii lumii, nu
în învălmăsagul luptei după ajungerea la putere, ci după ani
îndelungati, când toată puterea era în mâna lor, se mai ocupau cu
ideea distrugerii unor categorii de oameni.
Te întrebi atunci: care e justificarea acestei doctrine
politice numite comunism? Afară asuprire, în temnite asuprire,
totul în profundă apăsare. În Rusia, în 1940, erau 15 milioane de
detinuti la o populatie de 180 milioane de locuitori. Deci 8,3 %
din populatie era arestată.
La noi, la 20 milioane de locuitori cred că niciodată
numărul detinutilor n-a fost sub 150.000. Deci tot al o sută
treisprezecelea locuitor era detinut. Ţinând cont că evreii si
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
389
ungurii s-au bucurat de cvasiimunitate, si chiar si bulgarii, dar
mai putin în această perioadă comunistă si mai ales la începutul
ei, atunci se vede că apăsarea cea mare a fost pe români în tot
timpul. Şi chiar acum apăsarea cea mare e tot pe bietul român
săracul.
Se pare că ne-am născut într-o zodie rea si numai bunul
Dumnezeu mai e prietenul românilor, lucru ce se poate deduce
din mai multe întâmplări.
Churchill cu o lipsă de scrupule, cu o usurintă uimitoare,
dintr-un nationalism englez exagerat, călcând orice idee de drept
si spirit umanitar, cu ideea „numai Anglia să scape”, ne-a
sacrificat pe noi si pe altii rusilor încă din 1943. Iar în 1945 cu
„vânzarea” de la Yalta au perfectat sacrificarea noastră si a
altora, asociind si pe americani la acest act de funest pentru noi
si pentru toată Europa de Est.
Trăiam în temnită urmările acestei mari fărădelegi:
punerea rusilor prin comunism cu talpa lor lată peste pieptul si
gâtul bietei noastre tări. Eram constient de aceasta si mai toti
detinutii întelegeau aceasta. De aceea ei considerau că angloamericanii
trebuie să se simtă obligati să preseze si să intervină
ca să-i scoată din „gaura” în care i-au aruncat din nesocotintă si
calcule meschine.
Din izolarea mea m-am întors în celulă, nu pe targă cum se
temeau unii camarazi, ci pe picioarele mele, încă sănătos.
VASILE STOIAN
Profesor din Bacău. A fost prefectul judetului Bacău în
guvernarea legionară din septembrie-ianuarie 1940-1941.
Prestigiu frumos, curat ca un crin. Legalist. Nici un abuz,
nici un dor de putere, muncitor, modest, fără afectare.
Când conducerea evreilor din judetul Bacău i-a oferit 400
mii de lei cu titlul: „un ajutor, ca să sprijinim si noi Miscarea
Preot Nicolae Grebenea
390
Legionară si oamenii ei”, V. Stoian a primit banii dar i-a depus
în fata lor la Administratia Financiară, si le-a dat chitanta.
Ferm si corect, a întretinut ordinea în judet, deplin si până
la capăt. Ordinul ce l-a primit pe linia politicii de stat în timpul
rebeliunii, după doborârea generalului Petrovicescu de la
Ministerul de Interne: „Devastati două prăvălii evreiesti si
puneti vina pe legionari”, nu s-a putut executa din pricina ordinii
tinute de el si de ceilalti legionari.
A plecat în Germania în timpul războiului. S-a reîntors
apoi cu misiuni înalte din partea Conducerii legionare.
A urmat apoi temnita, în timpul căreia nu l-am întâlnit si
în care a rămas acelasi om de onoare si de omenie cum îl
cunoscusem.
PREOTUL IOAN BERGHIANU
L-am cunoscut prin 1930, era profesor în Petrosani.
Caracter frumos, om de nădejde, ca profesor apreciat si stimat.
Cult, senin si integru.
După ultima grevă a foamei la Aiud, ca pedeapsă, peste
100 de insi au fost dusi la Gherla la penitenciar. După vreun an,
la întoarcere, profesorul Gh. Manu mi-a telefonat la morse: „Am
dus-o greu; regim sever. Am cunoscut acolo un preot mare: Ion
Berghianu, profesor la Arad”. Deci acum aflam că făcea si el
temnită.
Mai târziu l-am întâlnit în aceeasi celulă. Era bolnav de
nervi. Slăbit. Dar câtă cuviintă, cât bun simt se observa încă la
acest om ales!
Boala nu-l împiedica să rămână ce a fost: un om distins.
CU NICHIFOR CRAINIC
Doream mult să stau cu Nichifor Crainic. Prestigiul lui
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
391
cultural era imens. Citisem regulat „Gândirea”, cea mai bună
revistă de la noi, dintre cele două războaie, condusă de el. Şi mai
fusese si profesor de mistică la Bucuresti, la Teologie.
Iată-mă acum cu el, dar nu singuri. Mai era si distinsul
doctor Aurel Marin cu care mă revedeam acum, un profesor
doctor în filosofie, si încă cineva, ale căror nume le-am uitat.
Crainic mă socotea un apropiat de el. La baie, unde timp de 20-
25 minute eram mai multi laolaltă, venea sub dusul meu să-mi
mai spună ce a mai compus. Era foarte comunicativ.
Pe când ne plimbam liberi prin curtea temnitei el mi-a
spus că a stat de vorbă cu contele <?>Betlen18 asupra Ardealului
într-o seară si, peste noapte, ca răspuns, a făcut minunata poezie
„Eu”, care mi-a spus-o si mie. Era ceva splendid.
Crainic era la mâncare de regim, la care seara primea si
putin lapte. Îmi propunea să-i dau ceva din mâncarea mea, ca să
aibă ceva „balast”, la schimb cu ceva din mâncarea lui. Am
primit, bineînteles.
Era comunicativ si povestea frumos.
El a spus că George Călinescu, marele critic literar, la el
si-a început publicatiile, la Gândirea. Dar Gândirea neputândul
plăti cum ar fi dorit el, s-a mutat la gazetele evreiesti:
Dimineata, Adevărul, Lupta, gazete cu nuante de stânga,
sustinute de finanta evreiască, fapt ce a influentat gândirea lui.
În calitatea lui de secretar general la Ministerul Cultelor si
Artelor în 1927, Crainic a avut nobila preocupare de a face o
casă a scriitorilor, dar dintr-o anume defectiune pe drumul
lucrării, fiind Rebreanu presedintele scriitorilor, casa nu s-a mai
făcut.
După asa-zisa „rebeliune” din ianuarie 1941, spunea el, cu
Antonescu erau numai cinci ministri si, plecând Carol al II-lea,
18 Conte ce, ca prefect al Clujului în perioada 1940-1944, pusese români în
jug, si căruia îi purtam un dispret total, fără a-i întinde vreodată mâna, ci considerând
că locul lui e între criminali si nu între detinuti politici.
Preot Nicolae Grebenea
392
regele hot si tâlhar, Antonescu luând conducerea, a întrebat:
- Eu cum să mă numesc?
- Conducătorul, a răspuns Crainic. Şi apoi, din nevoia de
liniste pentru tară, au mers si l-au „uns” pe Mihai rege.
Un demers frumos a făcut Crainic după primul război
mondial pentru cei condamnati pentru vederile lor pro-germane
si care au scris pentru nemti în timpul războiului, în foaia
„Lumina”, ce se arunca în transeele soldatilor nostri. Ei au fost
condamnati câte cinci ani. Între ei erau Ion Slavici, Stere,
Arghezi, si altii sapte, toti detinuti politici. După ce acestia
făcuseră un an si jumătate de temnită, Crainic a apelat la Nicolea
Iorga să ceară regelui Ferdinand să-i gratieze, ceea ce s-a si
întâmplat.
Crainic se bucura de camaraderia din celula noastră si
spunea că socoteste că e cea mai bună celulă din Zarcă. Ar fi
dorit să fie cu noi si Dumitru Groza, fostul sef al Corpului
muncitoresc legionar.
Ca să treacă timpul frumos, l-am rugat să ne tină câteva
lectii de mistică. A făcut niste expuneri superbe. L-a prezentat
pe Dostoievski, Meister Eckart, si pe altii din Orient, începând
cu Sfântul Simeon Noul Teolog etc.
În fenomenul de plutire (levitatie) a sfintilor în marile lor
extaze, am rămas uimit când am aflat că unii s-au ridicat nu
numai până la înăltimea copacilor, ci chiar până la 150 de metri.
Ei, iesind din extaz, călcau pe aer în drumul lor, tot mai jos, tot
mai jos, si trecea o oră până ajungeau să calce pe pământ.
Surpriza cea mare a fost Sfânta Tereza de Avila care în
minunata ei carte „Castelul Interior” a descris opt faze ale
extazului, nu numai - cum stiam noi - trei faze. „Nunta
Spirituală” era faza ultimă, cu starea de fericire cea mai înaltă ce
se poate atinge aici pe pământ.
Şederea cu Nichifor Crainic a fost plăcută si a durat mai
bine de două luni. Dar după aceea am avut mult de pătimit. Am
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
393
înteles: tot datorită lui au venit ispitele, desi, stiind că
„vorbeste”, am fost atent, discret si retinut. N-am putut bănui pe
altcineva din camera în care fusesesm cu el. Şi pătimirea a
constat tot din izolările cu pedeapsă din 10 zile sau din opt zile,
nu din izolările „simple”.
*
Nu mai descriu aceste izolări. Ele au avut caracterul
cunoscut: oboseală mare, foame si frig. Ceea ce a constituit un
rău a fost faptul că ele au venit prea repede una după alta.
*
Tot mai dese vizite ale procurorilor. De cele mai multe ori
ei nu veneau singuri, ci însotiti de două - trei persoane
necunoscute ce poate erau din Ministerul de Interne. Dar ei
întrebau fleacuri: câti sunteti în celulă (parcă nu-i vedeau), câte
saltele, câte pături? Dar nimic despre: cum stati, aveti vreo
plângere, vreo reclamatie?
Nimic! Ei nu erau procurori, ci aveau numai numele
acesta, erau niste bieti intimidati la culme. Ţi-era milă de ei:
cum să ceri de la niste nevolnici un ajutor? Toti functionarii de
sub comunisti erau de aceeasi spetă. Altfel nu erau primiti sau
erau imediat înlăturati. Era primejdie pentru un om de caracter
să fie slujbas sub comunisti. Fără a se degrada era cu neputintă a
se mentine în post.
Drăghici, noul ministru de interne de după teribilul
Teohari Georgescu, evreu ce manifestase o ură nebună, veni să
ne vadă. O namilă întunecată cu un palton de piele ne privi în
treacăt fără cuvinte.
Cum ar fi putut spune un cuvânt de întelegere, de omenie,
de compasiune unui detinut politic? El, bruta, crescut si închegat
în creuzetul comunist... Privirile lui reci, întunecate, au fost un
discurs.
Preot Nicolae Grebenea
394
A repetat metodele înaintasului său si le-a ajuns. Sotia lui,
unguroaică, n-a putut avea o influentă favorabilă asupra lui ori
poate l-a împins spre rău.
Uciderea lui Pătrăscanu s-a făcut sub el, nu sub Teohari.
Mărturisesc că, privindu-l, am înteles că nimic bun nu
poate veni de la el. Şi totusi câte nu poate face un ministru de
interne!... Dar acum si el, si toti cei ce ne conduceau cu o mână
atât de murdară, erau niste slugi ale rusilor.
Nu fiindcă ar fi voit ei ca asa să fie, ci fiindcă real fusesem
„vânduti” acestora de la Yalta si încă înainte în octombrie 1943.
Doi oameni mari, Roosevelt si Churcill, oameni de care au
depins în mare măsură destinele lumii în acel moment istoric 5-
11 februarie 1945, au făcut acest act odios si criminal. Unul
Churchill, marele Churchill, din motive neîntelese si abia
presupuse: ca Anglia să joace un rol important în Mediterana si
mai ales în Grecia, celălalt mai mult inconstient, bolnav,
necunoscând istoria si geografia, pe noi, pe rusi si pe popoarele
din Europa de Est, împins de evrei a dispus de noi toti si ne-a
„îngropat”.
Dumnezeu nu va putea ierta niciodată faptele netrebnice
ale acestor oameni, titani în trecut, atât de mici si fără simtul
răspunderii acum, care erau într-o admiratie neînteleasă fată de
cel mai mare tiran al timpului, Stalin.
A subjuga pe nedrept un om unui tiran e un mare păcat; a
subjuga un grup de popoare, cum ar putea fi calificat? Şi
subjugarea nu pentru o generatie, ci pentru mai multe generatii!
Şi de unde venea această fărădelege? De la admirabila
America, de la poporul care si-a dat cea mai liberală constitutie
din lume - si încă din 1786! - care a luptat si luptă ca nimeni să
nu mai fie subjugat sau asuprit în nici o formă, care a proclamat
drepturile fundamentale ale omului, care e în admiratia tuturor
pentru generozitatea si mărinimia lui. Dar eu deduc că America
nu este vinovată, că fărădelegea acesta s-a făcut fără stirea
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
395
cetătenilor ei si peste capul lor, de Roosevelt si cei din jurul lui,
fiindcă ei niciodată nu ar fi putut aproba asa ceva.
Roosevelt a dus la sferele de influentă, asa a înteles el. Dar
în spatiul nostru, nu a fost „sferă de influentă”, ci subjugare
totală si jefuire. Şi jefuirea cea mai mare a fost a României.
Nimeni nu va putea evalua exact cât de mare, de monstruoasă a
fost jefuirea României în acesti ani. Atât solul cât si subsolul si
tot ce avea România, a fost jefuit cu nemiluita.
Încă o dată afirm: evreii au împins la această situatie.
Toată administratia americană, după 12 ani de guvernare a lui
Roosevelt, era îmbibată de evrei.
Cine a citit cartea scrisă de fiul lui Roosevelt „Asa a
văzut-o el”, întelege deplin acest lucru. Visul evreilor de a
conduce lumea, au crezut evreii atunci că se va putea realiza prin
întărirea Uniunii Sovieticii si împingerea ei în Europa până la
vest de Berlin. Ei au considerat că vor domina lumea prin
comunismul rusesc. Mare greseală, imensă. Cât de mult s-au
înselat s-a văzut nu peste mult timp.
E de mirare si aproape de neînteles cum acest popor atât
de inteligent s-a putut însela atât de mult. El nu a prevăzut că
poporul rus „se va trezi”. El nu a prevăzut că după război, o
recrudescentă a sentimentului national rus se va ivi îndată si ura
contra evreilor comisari ce i-au dus la război cu pistolul va
izbucni cu furie. Să nu se uite că rusii au mobilizat până la 60 de
ani si că între cei chemati la arme au fost si femei si că nimenea
nu a mai plecat acasă până după terminarea războiului. Toti
acestia au cunoscut asuprirea comisarilor politici evrei si
sentimentele de ură ce mocneau în ei le-au dus acasă. Şi dintr-o
dată, toată Uniunea Sovietică a devenit cu furie antisemită. Şi
sovieticii au spus: de ce să conducă evreii lumea prin comunism
si să nu o conducem noi însine. Şi dintr-o dată planurile evreiesti
au căzut. Dar încă evreii nu se puteau dumiri.
Un Paul Sartre, evreu francez, mare literat si filosof, merse
Preot Nicolae Grebenea
396
la ONU si îndrăzni să spună: „Domnilor, Dumnezeu a murit; de
acum trebuie să ne conducem noi însine. Recomand tuturor să
îmbrătiseze comunismul”.
Însusi marele Albert Einstein îndemna pe americani după
război, să nu se înarmeze, că sovieticii nu vor ataca, încât cu
astfel de propagandă în America el deveni suspect si indezirabil.
Dar americanii nu-i ascultară si se înarmară.
Ce s-ar fi întâmplat cu evreii din statul Israel în 1967 când
arabii hotărâseră izgonirea lor din Israel, dacă nu ar fi fost
înarmati cu cel mai modern armament american? Ce s-ar fi
întâmplat cu ei în 1973 când arabii i-au atacat prin surprindere si
redresându-se, mergeau cu viteze spre Cairo si atinseseră 70 de
kilometri până la el si 30 de kilometri până la Damasc, că rusii
au spus: „Distrugem Israelul”. Iar Nixon, presedintele Americii
a spus: „Apăr Israelul”. Cu ce l-ar fi apărat, dacă americanii nu
s-ar fi înarmat.
Iată cum Dumnezeu răstoarnă planurile de grandoare si
suprematie ale oamenilor.
Detinutii din România erau constienti că îndură mari
suferinte din pricina evreilor ce au împins la faptul că Stalin a
ajuns stăpânul sud-estului Europei si comandă aici nestânjenit
tot ce doreste, lucru ce a fost perpetuat în continuare si după
moartea lui, de conducătorii Uniunii Sovietice.
În temnite, la noi, detinutii discutau diferite probleme si îsi
făceau o educatie pe diferite planuri. Treptat ei au ajuns să
înteleagă multe lucruri cu caracter cvasi secret. Ei au înteles cui i
se datorau marile răsturnări de la noi si care e sursa initială a
suferintelor lor.
Păcat! Să constati că cele mai avansate state din lume au
împins tările din Răsăritul Europei cu sute de ani înapoi prin
hotărârile lor nesăbuite, interesate sau inconstiente. Lumea a
ajuns la cuceriri de sute de ani a unor drepturi fundamentale ale
omului, si dintr-o dată, toate răpite: partid unic, temnită si
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
397
asupriri. Şi aceasta nu pentru ce faci de acum încolo, ci pentru
ce esti, pentru ceea ce ai făcut si pentru ceea ce ai activat în
trecut. Pentru că esti bogat sau pentru că ai slujit statul în trecut.
Astfel la noi, toti ministrii care au fost în trecut de la 1918
încoace, toti senatorii, toti deputatii, toti primarii capitalelor de
judete, toti au fost arestati dacă nu cumva s-au „aranjat” până în
1946, înscriindu-se în Partidul Comunist. Dar lucrul si mai
grozav, în Basarabia toti functionarii ce au slujit Statul Român
între 1918 si 1940 au fost arestati si condamnati ca „trădători”,
după 26 iunie 1940, când rusii au ocupat Basarabia. Stalin
comanda aceste fărădelegi. Şi desi stiau toti cruzimea si
nelegiuirile lui, cei doi titani i-au dat puterea legală să facă ce
vrea.
Ştiam că marele Truman a luat măsuri să micsoreze
influenta Sovietelor în spatiul lor de influentă. Dar am aflat cu
inima plină de durere si că sotii Rosenberg au vândut secretul
bombei atomice sovieticilor. Acesti evrei trădători ai nobilului
popor american, desi trăiau minunat în America, urmărind
planurile de dominatie a lumii ale evreilor, nu s-au sfiit să
abuzeze de marile lor posturi si să predea rusilor secretele
bombei atomice. Aflasem de prin 1952 si că sovieticii au reusit
si ei să facă bomba atomică în 1949 si încă mai puternică decât
cea americană. De acum orice sperantă de a se rezolva în curând
situatia noastră, a detinutilor politici, se amâna sine die. Toti se
temeau de acum de război.
Iată unde ne-au adus evreii cu urmărirea planurilor de
dominatie.
Care a fost răspunsul rusilor după toate marile servicii ce li
s-au făcut de către acestia? Au devenit cei mai mari dusmani ai
evreilor. Totul depindea acum de arma ce o va avea fiecare în
mână, rusii sau americanii. Cine va dispune mai întâi de cea mai
puternică armă atomică sau oricare alta, acela va îngenunchia pe
celălalt si îl va face să cedeze. Şi dacă rusii vor fi aceia, ei fără
Preot Nicolae Grebenea
398
scrupule vor distruge America. Dar din anul 1956, după visul
ce-l avusesem, stiam că rusii nu vor învinge.
Pe de altă parte, credincios fiind, chiar înainte de visul
meu, consideram că e cu neputintă ca Dumnezeu Cel
Atotputernic si Drept să dea câstig de cauză dusmanilor Lui
ateilor si nedreptilor comunisti. Căci acestia ar fi distrus Biserica
Crestină si toată opera Mântuitorului ce a făcut-o pentru
mântuirea lumii, lucru pe care Dumnezeu nicicum nu l-ar fi
îngăduit.
Trăiam deci în liniste asteptând anul 1964, ca pe un an al
eliberării.
CU ALŢI CAMARAZI
Între ei, Nicu Păun, Nelu Popescu, tânărul oltean cunoscut
ce luptase în munti, si încă un tinerel admirabil al cărui nume lam
uitat. El era numai de vreo 18 ani si era cel mai tânăr
„cetătean” din Zarcă. Nicu Păun era din Buzău, avocat cu o
pregătire frumoasă, cu el am avut convorbiri de tot felul. În toată
tinuta lui avea un fel de distinctie. Era credincios. De aceea am
discutat cu el teme religioase, fiindcă pe acestea le căuta.
Am examinat cu el sloganul comunist: „religia e opiumul
popoarelor”. Deci religia ar fi avut un rol antisocial si ar fi
adormit spiritul popoarelor împiedicându-le să se ridice la
marile cuceriri revolutionare de care avea lumea nevoie. Asa a
fost oare religia? De ce, dacă ea a fost un rău, acum când scade
influenta ei în lumea comunistă, de ce societatea nu se ridică, ci
decade? Căci unde scade răul, nu trebuie ca societatea să se
ridice? Cum de se întâmplă altfel?
Fiindcă religia a fost frâna, pârghia de sustinere a
moravurilor. Când frâna s-a luat, automat moravurile au început
să decadă. Iată, după război se vorbeste mult de „drepturile
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
399
fundamentale ale omului”. Dar putini înteleg că aceste drepturi
au fost de mult cuprinse în învătătura Domnului nostru Iisus
Hristos si că ele au fost scoase la iveală când lumea le-a înteles
si era coaptă pentru ele.
Dreptul de autodeterminare al popoarelor, care a dus la
crearea statelor nationale de după primul război mondial, de aici
a pornit, din Sfânta Evanghelie a Domnului Iisus Hristos.
Presedintele Wilson al Americii de aici le-a scos si le-a afisat ca
pe un steag al libertătii.
Carta O.N.U. si Declaratia drepturilor omului tot de aici au
plecat.
Dimpotrivă, religia si mai ales cea crestină a dat
popoarelor o normă morală de urmat, le-a unificat prin ea si prin
cultul crestin acelasi pentru toti le-a micsorat barbaria, le-a
educat instinctele si pornirile de distrugere, le-a inspirat teamă
de păcat si de nedreptate, iubirea de adevăr si de bine, le-a
cultivat răbdarea si îngăduinta, le-a pus în fată un ideal de ajuns:
desăvârsirea si sfintenia. I-a mângâiat în dureri si le-a dat marile
sperante de mai bine; le-a păstrat viata prin oprirea uciderii si a
sinuciderii si prin condamnarea a tot ce ar opri progresul vietii,
ar distruge pacea dintre oameni si ar promova lupta armată.
Întârziate prea mult, robia si serbia ar fi putut să fie
desfiintate în lume de mult dacă popoarele L-ar fi primit mai
adânc în inima lor pe Hristos. Sfântul Apostol Pavel si toti
Sfintii Apostoli au cerut insistent desfiintarea robiei, iar sfintii
crestini au mers pe acelasi drum.
Ne miram că matadorii comunisti de la noi nu văd acest
lucru. Dogmatici, mergeau orbeste si nu se uitau la realităti.
Când influenta religiei a scăzut în vechime, moravurile s-au
corupt si statele s-au distrus. Asa au căzut strălucitele state vechi
ca imperiul babilionian si cel asirian. Asa s-a distrus puternicul
imperiu roman. Aceasta era ca o lege a istoriei, care nu putea
apare altfel acum.
Preot Nicolae Grebenea
400
Cum de nu vedeau aceasta? Distrug tara cu furia lor
anticrestină! Eram îndurerati de drumul pe care mergem. Ne
durea inima de suferintele întregului popor român, căci toti
sufereau, nu numai noi, detinutii. România era si ea o
închisoare, o tară ocupată de consilierii rusi si de toate uneltele
lor, o armată de securisti tinea tara ocupată si nimeni nu misca.
Ne gândeam cât de mult se corup sufletele, cât de mult
decad oamenii acasă, cât de mult se strică copilasii din lipsa
cunoasterii lui Dumnezeu si cum, de mici, ca soimi ai patriei,
află de la toti că nu există Dumnezeu, că părintii lor nu-s la
curent cu stiinta, că au rămas înapoi dacă mai cred în Dumnezeu
si deci nu trebuie să mai asculte de ei. Ridicau pe copii
împotriva părintilor.
O ruptură dramatică se petrecea între părintii români si
copiii lor. Ei credinciosi, copiii necredinciosi. Părintii judecau
lucrurile si după datele pe care le aveau în sufletul lor, în care
credinta avea un loc însemnat, iar copiii judecau după datele ce
le aveau ei în sufletul lor, din care credinta lipsea. De aici o
ruptură: copiii nu mai puteau întelege pe părintii lor, iar părintii
pe copiii lor. Era zdrobirea unitătii familiei.
Ca fost profesor de religie mă interesa problema
învătământului la noi si mai ales a celui religios. În 1948 acesta
a fost scos din scoală, pentru toti fiii patriei. Dar pentru români
în chipul cel mai radical ei erau îndepărtati de la orice
învătământ religios. Dar pentru celelalte natii sau grupuri etnice
s-a făcut o exceptie si li s-a admis copiilor un învătământ
religios în biserici si în casele de cult, de la 6 la 14 ani. O
favoare enormă fată de români. Minoritarii si-au asigurat
fraudulos drepturi speciale în România, ei care erau atunci
majoritari în conducerea statului nostru. Şi pe ce motiv? Unul
perfid: românii sunt ortodocsi si slujba lor, Sfânta Liturghie e
lungă. Din ea pot învăta copii români principiile credintei
crestine precum si tot cultul ortodox. Pe câtă vreme cultul
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
401
celorlalte religii, al sasilor, ungurilor si secuilor este scurt; deci e
drept ca lor să se admită această exceptie, un învătământ religios
de la 6 la 14 ani.
Dar ei stiau ce fac. O messă – liturghie catolică – de o oră
sau o oră si zece minute au mărit-o făcând-o în orase de patru
până la sase ori duminica si în sărbători si de trei ori în zilele de
lucru, atingând până la 25 liturghii pe săptămână. Dar cu copiii
ortodocsi ce-au făcut? Ca să nu învete deloc religia, duminica
erau ocupati cu programe de scoală si pe lângă asta învătătorii si
profesorii le-au interzis participarea la biserică.
De aici drama românilor: ruptura dintre părinti si copii.
Dramă ce nu există la minoritari, fiindcă copiii lor făceau un
învătământ, desigur redus, dar totusi foarte bun.
Păun era un om meditativ, Nelu Popescu era un bun
povestitor. El ne-a descris muntii Olteniei, Sibiului si Sebesului.
Luptase în munti.
Atât el, cât si alti luptători în munti pe care i-am întâlnit la
mină sau în alte locuri, mi-au descris luptele în munti.
Departe de a fi fost niste criminali, cum i-au descris
comunistii, luptătorii din munti au fost niste eroi plini de
credintă, de omenie, de scrupule morale si nationale. Ei nu
puteau ceda terenul României din munti comunistilor si rusilor
fără a-l apăra. A nu-l apăra li s-a părut a fi o trădare. De aceea
si-au riscat viata riscând apărarea. Şi pentru asta la câte greutăti
n-au fost supusi. Au riscat totul si unii au murit. Dar ce suflete
nobile! Venea o unitate militară după ei să-i caute si considerând
că sunt mai departe, trecea pe lângă ei <?>nedespresurată.
Ascunsi, cu armele lângă ei, ar fi putut trage să-i curete pe toti.
Dar n-o făceau, îi lăsau să treacă. Căci nu voiau să ucidă, le era
milă de bietii ostasi nevinovati. Erau si ei români si nu voiau să
rămână părintii fără copii, nevestele fără soti, fratii si surorile
fără frati: de câte ori i-au avut în mână pe cei ce-i căutau si i-au
lăsat în pace! Numai când erau surprinsi au încercat atacul si
Preot Nicolae Grebenea
402
lupta, siliti de nevoia apărării. Atunci au fost viteji, au fost bravi,
au fost eroici.
Dacă rusii ar fi venit să-i caute, ar fi fost altceva. Ar fi
renuntat la scrupulele lor si atunci ar fi fost mare prăpăd si rusii
ar fi murit cu nemiluita. Dar cei ce căutau erau români si atunci
au preferat să moară ei decât să ucidă pe altii sau au preferat să
se predea căci au înteles că ucigând unele grupuri de ostasi vor
veni alte si alte grupuri să le înlocuiască.
Nelu Popescu era tipul reprezentativ al luptătorului din
munti. Departe de a fi fioros cum l-ar putea închipui cineva, era
blând, luminos, cu maniere de fată mare. Un cuvânt prea profan
îl jena. Poate ucisese, căci i se imputa un mort, dar totusi sufletul
lui era curat si nevinovat. Îl îndrăgisem, căci era atât de pudic,
încât mă mira. Orice cuvânt în doi peri îl făcea să rosească.
Iar tinerelul celălalt nu stiu ce căuta în Zarcă unde erau
banditii cei mari. Asculta convorbirile noastre tăcut, cu priviri de
copil nevinovat si supus. Rar punea câte o întrebare, dar se
oferea să ducă el tineta lui Nelu Popescu, altfel ar fi trebuit să o
ducem cu rândul.
IAR SINGUR
Dar nu izolat, cu o pedeapsă spusă, ci singur, ca o
pedeapsă pentru ce făcusem. Nu-mi puteau ierta organizarea
grevei de la Nistru. Ea se plătea treptat, se vede, prin izolări fără
pedeapsă si prin izolări cu pedeapsă. Dar cele fără pedeapsă nu
erau pentru mine un rău insuportabil. Dimpotrivă, mă simteam
bine în ele: mă adunam în mine, îmi cercetam gândurile, mă
rugam si răul pe care considerau că mi-l fac prin izolare se
transforma în bine pentru mine. După cuvântul Sfântului Pavel:
„Toate se întorc spre bine celor ce-l iubesc pe Dumnezeu”.
Ba consideram că uneori e si binevenită o izolare dacă nu
e prea lungă, peste 70-100 de zile. Suntem fiinte sociale si,
oricum, simtim nevoia să fim unii lângă altii. Animalele, gâzele
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
403
si multe făpturi vii nu pot trăi singure. Se sting când o
împrejurare le-a rupt de grup. Pestii trec în grupuri prin undele
mării, păsările vin si pleacă în grupuri. Alte animale stau în
turme, cirezi, etc.
Omul se mentine si singur multă vreme, dar de la un timp
tânjeste.
Numai marii schivnici anahoreti caută cu ardoare izolarea,
singurătatea. Prea legati de Dumnezeu, ei nu mai au nevoie de
oameni. Duc pe Dumnezeu la ei sau sunt atrasi de Dumnezeu în
sus, spre El. Ei sunt o exceptie. Legătura cu oamenii o mai au
numai când oamenii o caută. Atunci, din iubire, se îndreaptă
spre oameni spre a-i ajuta si a răspunde unor nevoi ale lor. Dar
îndată ce pot se întorc grăbiti spre singurătate. Acesta e aerul
care le prieste.
Eu aveam acum marele avantaj că puteam lua legătura,
dacă voiam, prin „telefon”, cu ceilalti. Şi am făcut-o.
Marea stire pe care am aflat-o a fost aceasta: „A început
reeducarea tuturor prin metode dure. Ea constă în lepădarea de
trecut, în a denigra pe fostii tăi sefi si pe camarazii tăi, doctrina
pe care ai îmbrătisat-o si pentru care ai luptat. Să împrăstii cu
noroi pe toti oamenii politici de la noi ce au condus în trecut si
toate partidele, cu doctrinele lor gresite si banditesti. Să
recunosti marile calităti ale genialilor Lenin, Stalin si ale tuturor
marilor conducători comunisti, între care, acum, si Mao al
Chinei. Să nu mai fii bandit, să fii om nou ca să te poti încadra
în „înalta” societate comunistă.
Suntem în 1963, deci ce înseamnă reeducarea? O pregătire
de eliberare, mă întrebam, sau e cumva altceva, o pipăire a
rezistentei unora.
- Cum merge? am întrebat.
- Greu. Sunt cruzi si neînduplecati. Dacă ar fi să iesim,
atunci trebuie să iesim compromisi, fără demnitate. Lepădati de
ceea ce am fost, niste învinsi blazati, ca să nu mai putem ridica
Preot Nicolae Grebenea
404
capul mai târziu.
După un timp am întrebat iar:
- Cum mai merge?
- Sunt stabi în reeducare, mi s-a spus. Schivnicul de la
Rarău e si el în reeducare. Fostul Sandu Tudor, acum călugărul
Daniil. Ştiam de el: boier, bătuse mările în lung si-n lat cu un
vas. Apoi, întors acasă, a scris foaia Credinta, un săptămânal
scris de el cu talent, abordând teme religioase, dar si literare, si
politice, arestat si condamnat în gruparea „Rugul aprins al
Maicii Domnului”, împreună cu câtiva dintre cei mai de frunte
teologi ai nostri, între care Dumitru Stăniloae, arhimandritul
Ghius, Antonie Plămădeală, călugărul Anania, călugărul Arsenie
Papacioc, staretul de la mănăstirea Plumbuita, Nicolae
Porsenna<?>, specialist în stiintele oculte etc. Sandu Tudor trecu
prin puscării ca un meteor. Aprindea inimile si le lăsa lumină. În
dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu
niste cătei. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o
spaimă pentru neortodocsi, îi sfărâma repede.
Am întrebat cum se comportă, care e pozitia lui, a acestui
om pe care-l admiram. Mi s-a răspuns:
- Scrie. A scris peste 70 de pagini până acum.
- Scriind atât cred că e o greseală, am răspuns.
La comunisti trebuie să fii scurt. Căci cuvintele tale le
interpretează cum vor ei si te leagă cu ele. Pozitia lui e aceasta:
concesii totale pe toată linia în cele profane si intransigentă
totală în problemele religioase, căci pe el nu-l mai interesează
lumea. M-a mirat. De aceea, am răspuns:
- Cred că e o pozitie gresită căci adevărul nu e divizibil.
Mă lepăd de el într-o parte si-l apăr total în altă parte. Nu merge.
Trăim în veac, între oameni, chiar dacă suntem călugări. Nu
putem sacrifica adevărul în ce priveste unele persoane
reprezentative ce au trăit la noi. Adevărul trebuie apărat si în ce-i
priveste pe ei. Desigur, cu mici concesii făcute în ce-i priveste,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
405
căci si ei au putut gresi. Dar a-i denigra total e nedrept, e
neadevărat si nepermis.
Am auzit apoi că acest mare călugăr a murit ca un martir.
După ce a scris mult i s-ar fi cerut: „Acum declară că nu există
Dumnezeu, că voi călugării sunteti niste ipocriti care înselati
lumea”, etc. S-a opus cu vehementă. Atunci l-ar fi băgat în niste
grele constrângeri în care ar fi avut un atac apoplectic si a murit.
L-am regretat enorm.
Era nevoie de acest „dulău” afară.
Mi-am zis în minte: pozitia lui initială a fost gresită.
Concesii totale pe o directie si nici o concesie pe alta. Nu. Ci
usoare concesii pe directiile din afara credintei, spre a le da o
umbră de satisfactie comunistilor în reeducarea ce ne-o fac, si
nici o concesie pe linia religiei. Dându-le comunistilor atâtea foi
cu denigrări ale unor personalităti politice, i-a pus pe comunisti
să creadă că e un om slab, desi el era un titan, că-i pot cere mai
mult, chiar totul. Că e un cal în care dacă dai cu biciul, trage. El
nu trebuia să le dea prilejul să tragă această concluzie. Ei au
mers psihologic si i-au speculat greseala. Altfel ei nu erau pusi
să-i facă acum mari constrângeri, mergând până la ucidere, căci
făceau acum reeducarea pentru eliberare. Desi ministrul de
interne era un imbecil si o brută, totusi nu cred că el a dat
ordinul ca cei ce nu fac mari concesii să fie constrânsi până la
ucidere.
Pe de altă parte, rămânea un rol important si lui Crăciun,
directorul temnitei la ora aceea, în interpretarea ordinelor ce
veneau de sus. El, dacă era bun, putea găsi prilejul, măcar acum
la urmă, să-si arate bunătatea, să dovedească că e om si nu o
fiară. Însă, după cât se poate deduce, el a dovedit până la urmă
un pronuntat spirit de constrângere. De aceea în reeducare au
murit oameni si încă de cea mai mare valoare. Sandu Tudor,
marele profesor si minunatul patriot Gheorghe Manu si poate si
altii nestiuti de mine.
Preot Nicolae Grebenea
406
Spre a desface pe legionari de iubirea si admiratia ce o
aveau pentru „Căpitanul”, Corneliu Zelea Codreanu, conducerea
temnitei s-a folosit de oricine putea influenta defavorabil spre
reducerea prestigiului si degradarea acestui om minunat si erou
exceptional. Astfel, marele profesor de teologie, distinsul si
inegalabilul dogmatist Dumitru Stăniloae a fost purtat să spună
la grupările unde se făceau dezbaterile pentru reeducare că
Corneliu Zelea Codreanu n-a exercitat o influentă atât de
puternică asupra legionarilor si asupra societătii românesti prin
tăria si caracterul său, prin vitejia lui si prin dăruirea apărării
patriei si neamului nostru, ci printr-o vrajă. El ar fi „vrăjit”
oamenii.
Oricât l-ar fi criticat pe Codreanu dusmanii lui în trecut,
încă nimeni nu-i descoperise calitatea de vrăjitor. Legionarilor
nu le venea să creadă că tocmai distinsul profesor Stăniloae
poate să spună asa ceva.
E de presupus că asupra profesorului Dumitru Stăniloae se
vor fi exercitat presiuni ca să obtină de la el acest ajutor, căci
profesorul, în decursul detentiei, a avut tot timpul o tinută
onorabilă, corectă si la nivelul pozitiei sale de preot si profesor
universitar.
*
Spre a întelege just spiritul temnitei de la Aiud, trebuie să
spun că nimeni nu trebuia să se culce pe o ureche, că după ce a
trecut prin aceste grele cercetări si asupra lui s-a rostit o sentintă
judecătorească, de-acum îsi va face linistit pedeapsa. Nu. El
putea intra oricând în anchete noi, grele sau chiar mai grele
decât cele dintâi.
Ştiu că un fruntas legionar de la Aiud era bătut săptămânal
ca să devină informator. Aceasta s-a făcut luni de zile fără
rezultatele scontate.
Mi-amintesc de un tânăr sergent în armată care făcuse o
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
407
greseală: o atitudine violentă fată de un superior abuziv. A fost
adus la Aiud. Era pe timpul când până în 1949 ne plimbam mai
liber prin curte. Ce mi-a spus el: după ce l-a băgat în celular, l-a
chemat Mares si i-a propus să devină informator. A refuzat cu
furie. Atunci Mares l-a bătut crunt. În învălmăseala luptei, căci
Mares l-a prins de piept învârtindu-se, l-a izbit neintentionat pe
Mares de perete. De aceea bătaia a fost cruntă. Tânărul n-a
cedat. Dar i s-a spus: „Te chem si după-masă si ai să vezi tu ce o
să-ti fac dacă nu-ti bagi mintile în cap.”
Tânărul, înfricosat, m-a întrebat ce să facă. După masă
avea o altă întâlnire si intra într-o nouă „probă”. I-am spus:
„Trebuie să rezisti neapărat. Te vor bate încă o dată. Şi apoi te
vor lăsa în pace si vor spune: cu ăsta nu merge. Pe această
chestie nu vei mai avea grijă. Altfel îti vor cere să faci un
angajament în scris că vei deveni agentul lor si va trebui să dai
informatii contra oricui, pârându-i pe toti fără deosebire si te vor
lega la gard. Te vor bate oricând nu te tii de angajament. Va fi
vai de capul tău. Şi compromis si bătut. Ceilalti, întelegând că
esti informator, se vor feri de tine ca de un câine turbat. Când te
vei elibera vei fi fără nici o onoare. Nu vei fi nici atunci liber: îti
vor cere să continui si atunci cu turnătoria. Deci stai drept. Nu te
pleca mârsavelor lor propuneri. Suportă frumos temnita, cu
bărbătie, cu demnitate, cu cinste. E oribil să stai cu cineva în
celulă, să sufere cu tine si pe urmă să-l pârăsti si să-i faci rău.
Asa viata în temnită devine un iad, altfel ea poate fi si frumoasă.
Şi apoi e si un mare păcat. Viata de celulă poate fi un prilej de
curătire si ispăsire, de meditatie, de oprire de la niste fărădelegi
pe care le-ai fi putut face afară, de învătare a înfrânării, de
educatie a răbdării. Din ea poti să iesi mai bun decât ai intrat
dacă o începi cu gânduri curate si cu dor de bine si fără să te
învoiesti pentru lucruri necinstite.
Orice învoială de felul ăsta să o socotesti ca si cum ai fi
dat mâna cu diavolul. Esti crestin. Pentru tine s-a răstignit
Preot Nicolae Grebenea
408
Hristos. EI te-a răscumpărat în dar, nu te face rob unor oameni
netrebnici. Trebuie să fii mântuit.”
Şi asa a fost: l-a chemat, a refuzat, i-a dat două palme si la
scos afară, spunându-i:
- Du-te-n mumă-ta. Esti un prost. Nu stii să trăiesti!
Astfel de cazuri n-au fost izolate. Intrau în metoda lor
abuzivă si câti nu vor fi căzut pe drum, pierzându-si onoarea si
sufletul...
REEDUCAREA
Momentul reeducării a sosit în Aiud. Era si timpul. Parcă
nu fuseserăm reeducati destul în atâtia ani de temnită câti au
binevoit să ne dea cu prisosintă binevoitorii nostri!
Am înteles: eram ultimii ce mai eram în temnită dintre cei
din tările din sud-estul Europei si din toate tările de sub cârma
Rusiei. Intrasem la ONU în 1955, dar cu două conditii mai
importante:
l. Despăgubirea societătilor străine ce exploatau la noi
petrol sau minereuri.
2. Eliberarea detinutilor politici. Despăgubirile s-au făcut
imediat, ca o conditie prealabilă. Dar noi am întârziat. Asta din
pricina perfidiei sovieticilor.
Am înteles mai târziu că sovieticii au pretextat că în
România e o stare prerevolutionară. Dar nimeni în România nu
se mai putea ridica. Se terminase si războiul în munti.
Comunistii erau stăpâni absoluti. Dar se temură grozav de
revolutia din Ungaria din 1956. Atrocitătile ce le făcuseră
ungurii cu comunistii lor întrecuseră orice măsură. Au fost de o
sălbăticie barbară: au aruncat femeile lehuze jos de la etaje, în
spitale, cu copii cu tot. Le-au tăiat sânii altora, le-au scos ochii,
au tăiat organele genitale ale bărbatilor si le-au băgat asa în
femei. Au tăiat nasurile, în sfârsit, a fost ceva oribil. Pe cei
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
409
ascunsi în metrou i-au înecat cu apă, ca pe sobolani.
Când Austria s-a eliberat de rusi si a devenit stat neutru si
acolo au avut loc răzbunări si atrocităti, dar incontestabil mult
mai mici.
Acum erau speriati grozav. Şi ca să nu se petreacă ceva
asemănător la noi au amânat mereu eliberarea detinutilor
politici. Motivul stării „prerevolutionare” de la noi era o
minciună gogonată. Nimeni nu misca. Atunci ca să motiveze
minciuna, au început în 1958-1959 noi arestări si au adus în
temnită ultimul „val” de detinuti, după cum am mai spus, vreo
50.000. Apusenii au fost din nou înselati: s-ar face destabilizare
în Europa prin eliberări în România si lumea are nevoie de pace.
Deci amânări. Dar cât? Ad infinitum? Nu! Erau presati: eliberati
detinutii sau plecati de la ONU.
Dar nu trebuiau să iasă afară detinutii necompromisi si
neverificati.
Reeducarea era mijlocul, pentru aceasta toti trebuiau să se
dezică. Toti să se lepede de ce-au fost, de ce-au iubit, de ce-au
adoptat, de ce au ales si aderat în lupta lor.
Şi au început actiunile pentru reeducare. Toti, grupuri de
câte 100-200 de detinuti, trebuiau să treacă prin fata unui cvasitribunal
de judecată ce judeca pe fiecare. Toti puneau întrebări
grele si în fata tuturor trebuia să te aperi si să te lepezi. Trebuia
să se vadă cât de criminali au fost cei ce te-au condus si cei cu
care ai lucrat. Trebuia să apară că toti au lucrat împotriva binelui
poporului ca niste dusmani ai lui. Numai comunistii sunt
adevăratii prieteni si binefăcători ai poporului, căci numai ei au
descoperit calea mântuirii si fac toate pentru mântuirea lui.
Trebuia să fii sincer, să nu minti, să nu-i înseli pe „binefăcători”.
Numai reeducat puteai intra în noua si nobila societate
comunistă. Altfel nu meritai să iesi din temnită. De aceea trebuia
să fii cercetat în străfunduri, să nu rămână ceva nedescoperit din
relele ce ai gândit sau ai făcut. Ca la botezul crestin: te lepezi de
Preot Nicolae Grebenea
410
omul vechi ca să devii o „făptură nouă”, comunistă. Trecutul era
turpitudine, reeducarea renastere. Reeducat, erai demn să intri în
noua lume ce se construia la noi acum de comunisti.
Nu era fără riscuri cele ce spuneai. În aer plutea
amenintarea că ai putea fi nu bătut, ci zdrobit dacă nu esti
„cinstit”, dacă esti perfid sau cum spuneau turcii, „hiclean”.
Şi apoi, după dezbateri mai lungi sau mai scurte, după ce
ti-ai golit sufletul si te-ai lepădat de turpitudinea trecutului
zvârlind afară un lighean de lături, trebuia să dai o declaratie
scrisă în care să consemnezi aceste greseli ale tale si ale altora si
să iei si angajamente de activitate viitoare că vei fi credincios
partidului si că te vei încadra cinstit în viata nouă, contribuind si
tu, prin munca ta, la înflorirea patriei si progresul societătii
comuniste care trebuia să ajungă „multilateral dezvoltată”.
Pentru că nu stiam ce este afară, au început să aducă filme la
care ne-au dus din timp în timp ca să vedem orasele noi ce s-au
construit, blocurile, muncitorii „fericiti”, câmpul, animalele,
păsările.
Vedeai vaci, o frumusete, oi de rasă, variate spete de porci,
iepuri de casă, păsări, toate o frumusete.
Vedeai productia agricolă, culesul porumbului, vedeai
cartofi mari de o jumătate de kilogram, sfeclă furajeră si
comestibilă, sfeclă de zahăr, morcovi etc., toate zarzavaturile.
Dacă te-ai fi luat după ele ai fi zis că în România era o stare
înfloritoare cum n-a mai fost.
Ni s-a arătat si litoralul Mării Negre de la noi. Într-adevăr,
o frumusete. Ni s-au arătat si livezi întinse de pomi, meri mai
ales, dar si de gutui, prune, fragi, toate de cea mai mare
frumusete.
Ne-au arătat si constructii de drumuri chiar în munte.
Barajele, termocentralele, mari întreprinderi industriale erau
într-adevăr niste lucruri care arătau un progres material serios.
Era deci cu neputintă să tăgăduiesti că în sectorul material
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
411
au avut unele frumoase realizări. Dar cu ce sacrificii, cu ce
imense pierderi în alte sectoare! Cu ce exploatări nemiloase ale
tării, ca într-o tară fără câini, din partea rusilor! Dar viata
oamenilor! Vai!
Ştiam de imensa greseală a comunistilor de la noi prin
secarea celor cinci lacuri mari din Bărăgan. Ce destabilizare a
pământului patriei era rezultatul! Ce dezastru ecologic! Cu câtă
inconstientă vor fi ascultat comunistii de la noi îndemnurile
răuvoitoare ale consilierilor rusi în această problemă! Căci eu,
din cele ce am aflat, am dedus că toate îndemnurile rusilor erau
spre a face rău României.
Ştiam însă ce dezastru moral era în tară în urma
materialismului ateizant pe care l-au introdus în cultura si viata
românească.
Într-o zi la un film eram asezat tocmai în banca din urmă.
Se stinseseră luminile spre a vedea filmul. Cineva l-a condus pe
întuneric la mine pe marele monah Ioan Iovan, fostul duhovnic
al Mănăstirii Vladimirestii Tecuciului. Ştiam că e în temnită, că
e bolnav de tuberculoză, că e la regim îmbunătătit si că mai toată
mâncarea de regim o da altora, încât te miri cu ce trăieste. Îi
admirasem activitatea de la Vladimiresti, desi fusese atât de
contestat si chiar caterisit. Totusi îl admiram încă. Şi iată-l acum
lângă mine. Ne-am îmbrătisat fără să ne vedem. Apoi tot timpul
am discutat împreună.
Mi-a descris pe larg toate marile si minunatele întâmplări
de la Vladimiresti. Acolo a fost cel mai mare, cel mai puternic
focar spiritual la noi, în perioada comunistă, până la desfiintarea
mănăstirii în 1954.
Cu altă ocazie i-am putut vedea la reeducare, în bănci si la
plecare, pe Nistor Chioreanu, Nae Cojocaru, Mitu Banea si pe
multi altii. Căci uneori erau adunati câteva sute de insi într-o
sală unde directorul Crăciun ne făcea reeducarea si nu pierdea
ocazia să ne insulte si să ne umilească. Atunci ne puteam vedea
Preot Nicolae Grebenea
412
unii cu altii. Crăciun punea unele întrebări la care ne provoca să
răspundem.
Reeducarea continua cu altii, dar eu nu intram încă în ea.
Eram slăbit cu totul. Mergeam greu din pricina reumatismului
meu accentuat. În ziua de 16 aprilie 1964 mi s-a deschis celula si
Crăciun a intrat în ea si m-a întrebat:
- Ce faci, Grebenea?
- Precum vedeti.
- Esti foarte slăbit.
- Da, datorită regimului dumneavoastră.
- Vrei să iesi de aici?
- Da, însă nu depinde de mine.
- Însă vrei să te scot de aici.
- Da, cum nu?
- Atunci fă-ti bagajul.
Mi-am luat în grabă gamela si ce mai aveam, am făcut un
semn discret de salut celor trei camarazi ce au rămas în celulă si
am plecat.
Cu un mic grup, ne-au dus la grădina penitenciarului unde
se lucra agricultură pe un teren de vreo 17 ha. Cunosteam
grădina. Fusese mai mică, dar acum i s-au adăugat alte hectare.
Drumul, desi scurt, a fost greu. Căci eram slăbit la ultima limită.
Eram transparent. Dacă te uitai într-o ureche vedeai în cealaltă.
La grădină mai era un grup de vreo sută cincizeci de
detinuti. între ei, câtiva preoti olteni. Cei sănătosi lucrau pentru
semănăturile de acolo, iar noi, cei foarte slăbiti, trebuia să stăm
jos, să luăm <?>soare si să smulgem buruiana, mutându-ne din
loc în loc.
M-am întrebat: cum de Crăciun s-a milostivit de mine si
m-a trimis la grădină tocmai când ajunsesem la limita rezistentei
fizice?
Mi-am zis că poate asa: Crăciun e căsătorit cu o fată din
Apoldul de Jos, judetul Sibiu, numită Găvozdea. Cu fratele ei,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
413
Moise, am fost coleg. si cu fratele ei Andrei, gazetar, eram
prieten. Ei vor fi întrebat: ce sibieni sunt pe la Aiud? Şi aflând
de mine vor fi spus câte ceva. Oricum, mâna lui Dumnezeu era
cu mine.
Întâlnirea de la grădină m-a pus în situatia să cunosc
lucruri noi si nebănuite de mine.
Iată ce mi s-a spus: ca si sectarii, preotii catolici făceau o
mare propagandă între oameni despre superioritatea lor. Astfel,
ei spuneau că singura biserică e biserica catolică si numai ea e
biserică mântuitoare si se lăudau în tot felul: ba că numai în
biserica romano-catolică lucrează harul divin, ba că rugăciunile
lor sunt mai frumoase, ba spuneau că după dezbinarea de
biserica catolică, în biserica orientală ortodoxă n-au mai apărut
sfinti, fiindcă harul lui Dumnezeu nu mai curgea în ea.
Sau stiau ce s-a întâmplat si atunci minteau, sau nu stiau si
atunci dădeau dovadă de incultură si lipsă de informatie, căci
Sfânta Filofteea de la Curtea de Arges, Sfânta Parascheva de la
Iasi au apărut după despărtirea Bisericilor, după schisma din
1054. Iar sfintii rusi au apărut după aceea. O frumoasă rugăciune
a Sfântului Efrem Sirianul, plină de precepte morale, era
prezentată ca fiind a sfântului Toma D'Acquino. Oamenii erau
derutati si li se părea că au dreptate catolicii.
- De ce nu răspundeti, spuneau. Vă e frică de ei? Ori poate
noi nu avem dreptate.
Era, deci, nevoie de unele lămuriri si, deci, de unele
răspunsuri. Dar dezbaterile religioase erau interzise în Aiud.
Ortodocsii, cu toate riscurile, s-au hotărât să răspundă
acestei neloiale propagande catolice.
Protopopul Nicolae Tudorache de la Târgul Ocna a spus:
- Răspund eu singur. Cred că voi putea face fată: sunt
bătrân si dacă ne prinde, să sufăr eu, si nu voi.
În fata unei asistente de aproape 200 persoane - cu măsuri
de pază-, în două rânduri, s-a făcut dezbaterea. Trei doctori de
Preot Nicolae Grebenea
414
Roma discutau cu protopopul Tudorache. Acesta cunostea
ebraica, greaca, precum si limba franceză, si germană si latină.
Repede pe linie dogmatică catolicii au fost învinsi total: a fost o
mare surpriză. Nu le venea oamenilor să creadă. Preotul
Tudorache îi ducea asa: iată textul grecesc, iată cel ebraic, iată
cel latin, să-i înfunde. Apoi i-a luat pe linie liturgică:
- Cum împărtăsiti dumneavoastră poporul?
- Cu o singură spetă, au răspuns. Dar dumneavoastră cum
vă împărtăsiti?
- Cu ambele spete. Adică atât cu pâinea prefăcută în trupul
Domnului, cât si cu vinul prefăcut în sângele Lui. Şi de ce
dumneavoastră luati ambele spete, iar poporul numai una? De ce
faceti această deosebire?
- Fiindcă noi avem altă demnitate decât poporul.
- Dar de ce mai spuneti: „beti dintr-aceasta toti”, dacă nu
le dati să bea la toti? Cum de călcati cuvântul Domnului?
Atunci unii catolici ce ascultau si nu stiau cum e
împărtăsania la ortodocsi le-au reprosat ei însisi preotilor lor
spunând:
- Cum de ne dispretuiti pe noi?
A fost o înfrângere deplină a catolicilor si aici... Şi toti sau
lămurit. Şi ortodocsii spuneau:
- Bine că ne-ati lămurit, că papistasii făceau o propagandă
cu atâta convingere, încât ne gândeam că ei au dreptate.
Am inserat aici această dezbatere pentru că fanatismul
catolic si spiritul lor prozelitist s-a desfăsurat si în temnită cu
violentă si fără scrupule, uitând că aici toti trebuia să fim uniti,
să uităm deosebirile dintre noi si să căutăm ce ne poate apropia.
LA GRĂDINĂ ÎN CONTINUARE
Hrana la grădină era ceva mai bunisoară, completată cu
morcoviei ce-i scoteam de la plivit straturile. Erau minunati.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
415
Soarele-mi pria, nu era prea fierbinte si-mi era necesar. Dar mă
dureau cumplit picioarele; eram reumatic tot. Un kilometru îl
puteam străbate de-abia într-o oră. Eu, care făcusem ca militar
21 de kilometri în 3 ore, cu echipament de război în spate. A
început a mi se da niste injectii pentru reumatism.
S-au tăiat doi porci aici pentru hrana noastră. Am cerut
unui inginer prieten cu doctorul să-mi dea putin spirt medicinal,
să-l amestec cu fierea porcilor pe care o luasem eu. Doctorul a
refuzat, de teamă că voi bea acest amestec. Atunci i-am explicat
că numai mă ung cu această fiere. Şi mi-a dat. L-am amestecat si
după câteva zile mă ungeam cu el. Mi-a ajutat mult. Doctorul
mi-a spus că niciodată n-a văzut o vindecare de reumatism mai
rapidă în cei 10 ani ai lui de practică medicală. I-am spus că
expunerea la soare după ungere a ajutat tratamentul.
Slăbirea mea era atât de mare, încât mica îmbunătătire a
noilor conditii în care eram abia se observa.
Se făceau si aici sedinte pentru reeducare. Am luat si eu
parte la ele si mă miram cât de mult trebuie să te înjosesti.
Întrebările ce se puneau erau grele, fără milă si necrutătoare. Mă
gândeam si eu la clipa când voi intra în reeducare. Eram cam
îngrijorat. Dar examinând lucrurile, mi-a dispărut orice teamă.
Va trebui să trec si acest mare prag si va trebui să-l trec frumos.
Iar dacă situatia va cere, să fiu pregătit să mor frumos.
Desigur, îmi ziceam, vor trebui mici concesii, dar nu
fundamentale. Voi afirma sinceritatea cu care am pornit pe
drumul politic, lipsa unor atitudini egoiste si dragostea de tară ce
m-a însufletit tot timpul în actiunile mele politice, si voi spune:
doctrina legionară n-a fost confirmată istoric, deci drumul pe
care am mers a fost gresit. Îl voi părăsi si voi căuta să mă
încadrez în noua societate cu aceeasi cinste, seriozitate si
corectitudine cu care am lucrat pe directia legionară. Rog juriul
să nu-mi conteste buna credintă cu care am pornit la drum în
câmpul politic. Astfel de gânduri frământam în inima mea.
Preot Nicolae Grebenea
416
De la grădină se vedeau trenurile trecând. Priveam la
trenurile de persoane. Oamenii ne făceau semne cu mâna că vom
pleca. Aceste semne erau tot mai dese si stăruitoare. Unii chiar
strigau: Veti pleca acasă! Era un curaj acesta. Deci unii riscau
strigând. Dar poate aveau pe cineva la Aiud si voiau să-l
încurajeze.
Ne încredintam astfel că reeducarea nu era o farsă:
încercarea de a ne compromite prin declaratii umilitoare si apoi
ele să fie degeaba, fără nici un rezultat bun pentru noi. Nu, era
ceva real acum. Înselarea de altă dată nu mai mergea la acest
moment.
Un preot oltean mi-a dat o stire foarte importantă.
Presedintele Americii, John Kenedy, a fost ucis. Şi el era pentru
mine, în lipsa de informatii, mare sperantă. Dar ceea ce m-a
surprins mai mult încă a fost comunicarea că în presa americană
s-ar fi spus: „Prindeti trădătorul oriunde îl veti găsi, el e domnul
Kenedy, presedintele.” Nu mai întelegeam nimic. Era oare
posibil? Un presedinte american trădător?
Ştiam de organizatia americană Ku-Klux-Klan, organizatie
ce functiona acolo perfect, membrii ei necunoscându-se unii cu
altii, lucrând în secret. În era putea să fie si seful Securitătii si
orice persoană suspusă. Ea supraveghea desfăsurarea vietii
americane si intervenea dur si necrutător când cineva primejduia
tara sau poporul american. Mi-am zis: probabil că uciderea se
datorează acestei organizatii secrete si de temut.
Dar pentru noi, detinutii din România, toate acestea,
trădare si ucidere, nu dovedeau nimic bun.
Luam parte în continuare la sedintele pentru reeducare.
Ele se tineau seara, după munca din grădină si cină. Nu puteai
lipsi, erau obligatorii. Aici însă nu venea Crăciun sau vreun
înlocuitor al lui. Ele erau pe seama noastră, a detinutilor. Le
urmăream cu tristete. Unii, ca să scape, declarau, grăbiti, multe,
recunosteau toate relele care li se puneau în cârcă si erau
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
417
absolviti. Mi-am zis: „Eu nu voi putea face asta.”
Încolo, luam aer curat, soare, câteva mici verdeturi. Mă
întremam lent.
Nici o lectură încă. Nici o scrisoare. Din ianuarie 1949 nici
o comunicare în scris cu nimeni. Am auzit că unii, rara avis, au
primit permisiunea să scrie câte o carte postală. O mare favoare.
Eu însă nu mă asteptam, la asa ceva.
Mi s-a dat să citesc o carte: „O excursie în viitorul
comunist”. Cartea era de propagandă, toate erau privite sub cele
mai frumoase culori si perspective. Ea mi-a adus aminte de un
cântec ce-l cânta un militian singur la mină la intrarea în galerie.
El se vede că fusese prizonier în Rusia si învătase cântecul
rusesc: „Mare si frumoasă esti scumpa mea tară, întinderile tale
sunt nemărginite; esti bogată, câmpiile tale sunt mănoase, râurile
tale sunt pline de peste. Bătrânii sunt cinstiti la noi, suntem liberi
si trăim fericiti.” Ce ironie! Trăiau „fericiti”! Ah! Miselie
omenească! Şi bietul om credea poate că e tocmai asa. Iată cum
se înseală oamenii simpli!
Mi-amintesc de spusele unui ofiter care fusese prizonier în
Rusia si scos fortat la muncă. El a atras atentia nacialnicului
(supraveghetorul la muncă) rus, că e prea zdrentăros si de ce
umblă asa. Iar acesta a răspuns:
- Noi trebuie să mai răbdăm, căci noi trebuie să-i tinem pe
francezi si pe englezi, si pe americani si pe altii. Uite aici cutiile
astea de conserve, pe acestea noi le trimitem în America, că n-au
ce mânca.
Erau cutii de conserve trimise de americani rusilor
împreună cu alte alimente, munti de cutii de conserve, si
material de război prin asa-numitul „Contract de împrumut si
închiriere” de 11 miliarde de dolari. Şi acum conducătorii rusi le
spuneau oamenilor că ei ajută si dau de mâncare americanilor.
Asistam la dezbaterile de la reeducare, dar am refuzat să
pun vreo întrebare cuiva. Consideram că aceasta ar fi fost o
Preot Nicolae Grebenea
418
împovărare si nu voiam s-o fac.
Unii, trecuti prin reeducare, îmi dădeau sfaturi cum să mă
comport la reeducare. Foarte binevoitori, se temeau că nu voi
scăpa usor. Ştiam si eu că nu voi scăpa usor, dar nu mă temeam
deloc. Din clipa în care examinasem problema si mă hotărâsem
cum să fiu, o liniste deplină s-a asezat în sufletul meu. Asteptam
fără emotie.
Între cei pe care i-am văzut în perioada reeducării i-am
văzut pe unii sibieni, între care Mitu Barca, cumnatul lui mai
tânăr Bânda si altii. Ei trecuseră prin reeducare si acum erau
simpli spectatori sau se arătau prezenti prin întrebări.
Pentru unii ce intrau în sedinta de reeducare era de ajuns.
Se lepădau repede de ce au făcut si atât. Pentru altii era mai
greu, trebuiau mai multe sedinte si acestia trebuiau cercetati bine
ca să dezvăluie tot si să nu rămână ceva ascuns din gândurile lor.
Apoi ei trebuiau să-si ia angajamente scrise de viitor.
Acum urma să intru si eu.
Mă întrebam: trebuia să ajung eu si altii aici? Trebuia să
ne găsim în temnită atâtia legionari când au venit la putere
comunistii ?
Acest om, Antonescu, atât de mare si de admirabil în
multe privinte, cât de nedrept a fost cu legionarii! După
rebeliune el a dat cele mai draconice legi împotriva lor si
oamenii lui i-au urmărit cu o furie cu totul nejustificată.
În furia lui nesocotită si oarbă, după rebeliune, el, omul ce
dorea a fi drept, a dat cel mai nedrept decret-lege: condamnarea
legionarilor fără drept de apel, lucru ce a dus la cele mai mari
nedreptăti. După decapitarea mârsavă a legionarilor de câtre
Armand Câlinescu - chiorul, acum Antonescu făcu a doua
decapitare a lor. Ce tragedie!
În alte conditii, multi legionari ar fi fugit în Apus si ar fi
sporit emigratia, lucrând acolo pentru România. Probabil acolo
m-as fi găsit si eu.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
419
Nenorocul lui Antonescu si al multora, al nostru, al celor
ce fuseserăm legionari si acum trebuia să ne lepădăm, a fost
Eugen Cristescu, seful serviciului secret. Acesta nu i-a fost un
subaltern loial. Despre legionari i-a prezentat voit un tablou fals
si răsturnat, spunându-i că legionarii pregătesc uciderea lui
Antonescu, tocmai când nimeni nu se gândea la asta. Şi e greu
de presupus că pe când în tară se pregătea doborârea lui
Antonescu, el, Cristescu, să nu fi simtit nimic. Cred că a simtit
dar nu i-a fost loial lui Antonescu si nu l-a anuntat. Sau a fost un
incapabil? Înselarea sefului său a dus la înselarea tării si a
produs un rău general: a permis un 23 august 1944 cu urmările
lui dezastruoase pentru noi toti. Orice altă iesire din război decât
cea de la 23 august 1944 ar fi fost cu mult mai bună pentru tară,
ca si pentru legionari.
Să ne reamintim răspunsul dat de Molotov (răspuns
comunicat mie de Ghită <?>Popp ce a fost reprezentantul
tărănistilor la semnarea armistitiului la Moscova) celor patru
delegati ai partidelor din România când acestia au întrebat:
- De ce lui Antonescu i-ati pus conditii mai favorabile
decât nouă, care suntem cu dumneavoastră?
- Fiindcă el era tara, iar voi sunteti aventura.
În urma acestei aventuri, iată, eu a trebuit să fac mai bine
de 22 de ani de temnită în conditii din cele mai grele, si acum,
supravietuitor al miilor de morti dintre camarazii mei si ai altora,
o să stau în fata cererii unei lepădări de tot trecutul meu politic
ca să mă eliberez. Nu e aceasta o dramă? După mari suferinte
ani întregi să te frângi acum în două...
*
Momentul intrării mele în reeducare a fost cu trei
săptămâni înainte de eliberarea mea, ce s-a făcut de la Aiud în
ziua de 28 iulie 1964.
A fost un moment greu si dureros.
Preot Nicolae Grebenea
420
Şedintă, seara. Mi s-au pus o seamă de întrebări la care am
răspuns cum s-a putut mai bine, adică sincer. Am spus:
- Am intrat în Miscarea Legionară pentru că avea cel mai
mare nivel moral si spiritual din România. Un eroism al
membrilor ei mă atrăgea. Am intrat în 1936 atras de prestigiul si
de vitejia pe care o observam ia unii din membrii ei.
Tineretul în acei ani se îndrepta spre Miscarea Legionară
si atunci m-am îndreptat si eu spre locul în care intrau cei din
generatia mea. Asa era timpul, asa judecam. N-am avut nici un
fel de gânduri de îmbogătire sau vreun dor de înăltare prin
politică. N-am avut fapte eroice, am fost un legionar modest. Nam
cunoscut personal pe Corneliu Zelea Codreanu, căci nu
făcusem nimic deosebit ca să mă cheme. Iar eu nu m-am dus să-l
văd tocmai pentru că nu făcusem nici o faptă mai importantă ca
să pot să mă duc să o raportez. Modest fiind, n-am jucat nici un
rol important în Miscare si în ea am lucrat cinstit si cu tragere de
inimă fără vreun interes meschin si fără egoism. Am lucrat cu
gândul să ajut pe muncitori si pe tot omul din patria noastră.
Constiinta mea e linistită pentru tot ce am făcut si nu găsesc
ceva să-mi imput în chip deosebit.
Greseala mea, dacă e s-o numesc asa, e că nu am sesizat
faptul că timpul nu va confirma directia pe care m-am asezat în
actiunea mea politică. Deci n-am fost destul de destept. Dar n-as
vrea să mi se conteste buna credintă.
O avalansă de întrebări mi s-au aruncat, cu multe
ascutisuri dureroase, mai ales de către cei ce nu erau legionari.
Căci conducerea lansase ideea că se întârzie eliberările din
temnită fiindcă unii nu sunt reeducati si nu privesc cum trebuie
reeducarea.
Iar cel ce conducea dezbaterile, un avocat din Bucuresti,
mă întâmpină cu aceste cuvinte:
- Tocmai aici e răul, că domnul Alexandru Drăghici
contestă că legionarii au fost de bună credintă când au activat ca
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
421
legionari.
- Acesta e un lucru foarte grav, am zis. Dar când si-a
exprimat domnul ministru de interne această opinie? Cui a spuso?
Cine a auzit-o?
- Asa stim noi că e părerea dânsului.
- Nu cred că dânsul, cu inteligenta dumisale, judecând
lucrurile, a putut ajunge la această convingere. Cred că e un
zvon neîntemeiat si iată pentru ce: În convorbirea ce am avut-o
în Aiud în 1945 cu domnul Gheorghe Apostol, domnia sa a
spus: „Cu privire la dumneavoastră, legionarii, ati fost luptători
ca si noi, dar pe altă linie, luptători cinstiti pentru o idee. Ati fost
idealisti, de aceea vom face alegeri în martie viitor, le vom
câstiga si vă vom elibera”. Şi domnul Apostol era o persoană
mai influentă în partid decât este acum domnul ministru de
interne. Ar trebui să vină să ne spună care e opinia domniei sale
despre noi. Dar, indiferent de orice opinie a altora, eu spun că
am fost de bună credintă în tot ce am făcut si ca mine au fost si
ceilalti.
Am răspuns linistit la fiecare întrebare ce mi s-a pus. Şi
seara s-a închis sedinta urmând să continue a doua zi.
A doua zi dimineată m-am dus la camaradul care
conducea sedinta si i-am spus:
- Suntem siliti să facem aceste sedinte de reeducare.
Trebuie să le facem. Dar n-ar trebui să le facem într-o manieră
ca si când am fi dusmani între noi. Ne desolidarizăm, dar să nu
ne înjosim la limita extremă. Recunoastem că ne-am înselat, dar
nu am fost de rea credintă, si dânsul să fie întelegător, ca
sedintele de reeducare să nu devină un iad, ci o golire de un
continut ce nu mai merge astăzi. Şi am plecat.
Seara la sedintă mi-a imputat că nu sunt sincer, că am
încercat să-l corup, că sunt perfid si necinstit.
- Noi trebuie să dăm dovadă că nu mai suntem ce am fost,
că ne-am schimbat total, că împărtăsim ideile comuniste. Dar
Preot Nicolae Grebenea
422
părintele Grebenea nu e sincer si a încercat să-mi întindă o
cursă, să mă corupă... Cred că trebuie să-i dăm o lectie dintre
cele mai usturătoare: o bătaie bună, ca să tină minte.
Asta m-a înfuriat la culme si m-a aprins, căci eu nu
încercasem să-l corup, ci numai să-l fac să înteleagă „să o lase
mai moale” si să nu forteze lucrurile la extrem, să nu producă
răni prea mari sufletesti prin pretentiile lui prea mari, si întărâtat,
am început să strig:
- Ţin să precizez că n-am încercat să-l corup pe domnul X
(căci i-am uitat numele). Dânsul m-a înteles gresit. Am vrut să-l
fac să înteleagă că trebuie să fim mai umani si mai întelegători si
să nu apărem ca niste fiare ce vor să se sfâsie una pe alta. Şi
dânsul, neîntelegând, vă recomandă să-mi dati o bătaie soră cu
moartea. Ţin să spun că nu mi-e frică de nici unul din cei care
sunt aici si nici de toti laolaltă. La starea de slăbiciune în care
mă găsesc o bătaie bună m-ar trece repede dincolo de pragul
acestei vieti, scăpându-mă de necazurile temnitei. Însă
recomandarea domnului X n-ar corespunde intentiei celor ce au
programat reeducarea. Ei vor să apară că e un act liber si nu cu
constrângeri si cu victime făcute nu de Administratia temnitei, ci
chiar de detinuti.
Pe de altă parte, noi am fost prezentati ca niste oameni
bătăusi, sângerosi si criminali si prin ceea ce a recomandat
dânsul numai bine am da dovadă că suntem asa, cum pe nedrept
am fost descrisi. De aceea, noi nu trebuie să dăm dovadă de
violentă care ar compromite atât Administratia, cât si pe noi
însine. De ce să nu fim întelepti, moderati si cuminti?
Toti s-au linistit si nimeni n-a sărit asupra mea. Dar unii au
intervenit:
- Dar crimele de la Jilava nu arată că legionarii erau niste
criminali?
- Nu! Am zis. Trebuie să tinem cont de toate împrejurările
în care s-au produs si de cei ce le-au făcut. Dar iată ce mi-au
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
423
spus niste fruntasi comunisti: „Dacă e să vă felicităm pentru
ceva, sunt crimele de la Jilava. Cei ucisi au fost niste brute: v-au
ucis pe dumneavoastră si ne-au ucis si pe noi. I-ati avut în mâini
si dacă nu-i ucideati, dădeati dovadă că nu sunteti luptători. Şi
acum, vă ucideau mai departe si pe dumneavoastră si pe noi.”
Dar dacă asasinatele de la Jilava nu sunt o dovadă că
legionarii sunt niste criminali, nu înseamnă că eu le aprob. Ele sau
făcut în împrejurări speciale. Antonescu voia să-i ia pe cei
închisi, legionarii se temeau că vrea să-i facă scăpati si de aceea
i-au ucis. Ei erau în cercetările justitiei si cercetările se
tergiversau după anume interese. De aceea s-a iesit din normal.
Normal ar fi fost ca ei să fie judecati. Dar, afară de doi-trei, toti
ar fi fost condamnati la ani grei de închisoare, iar unii la moarte.
Au urmat multe întrebări cu discutii foarte aprinse.
Unii prieteni îmi spuneau:
- Vezi ce ai făcut, părinte? Dacă n-ai recunoscut imediat
greselile noastre, dacă nu te-ai dezis imediat, să vezi ce ai să
pătesti. O să fie greu.
Şi a fost greu. Dezbaterile au durat două săptămâni, seara,
foarte aprinse. Atât de aprinse, încât unii cunoscuti si chiar unii
prieteni mai tineri se fereau să mă mai salute. Mi-au spus mai
târziu că le era frică să mă salute ca să nu-i ia la ochi.
După ce au fost dezbătute toate greselile noastre cu Iorga,
Madgearu, Duca, rebeliunea si toate celelalte care erau
considerate crime sau fărădelegi, mi s-a cerut să denigrez
celelalte partide din România si mai ales pe sefii lor. Dar eu am
refuzat să fac atacuri mari, ci am spus cam asa:
- Bineînteles că nici ele n-au fost desăvârsite, precum nici
sefii lor. Şi ele, si noi toti am avut defecte mai mult sau mai
putin mari. Dar numai specialistii în problemele lor le pot
cunoaste... în linii mari toti am fost cu lipsuri si
necorespunzători. Toti avem în trecutul nostru greseli de tot
felul.
Preot Nicolae Grebenea
424
- Ştim că Corneliu Z. Codreanu a ucis si a îndemnat la
ucideri. El este un criminal. Recunosti aceasta?
- Că a ucis pe Manciu, stiu, am răspuns, că a dat
îndemnuri pentru ucidere, nu cunosc. Dar pentru ucidere a fost
dat în judecată si a fost achitat, deci justitia care l-a judecat nu la
considerat criminal. Ea care a judecat toate împrejurările în
care el a făcut crima. Deci, dacă justitia nu l-a considerat
criminal, de ce să-l considerăm noi criminal? Dacă e să stabilim
unele lucruri, atunci trebuie să le stabilim cum au fost si cum leau
cunoscut si apreciat cei ce au fost martorii lor.
- Iată! Unii fruntasi legionari au plecat în Spania si au
luptat contra comunistilor si Mota si Marin au murit acolo în
luptă. Nu e vinovată Miscarea Legionară pentru acest lucru?
- Ei au plecat dintr-o initiativă ce le-a apartinut lor
personal si răspunderea pentru plecarea în Spania le apartine lor
personal.
- Şi Miscarea n-a fost de acord?
- Ba da, a fost de acord, căci altfel îi putea opri să plece.
- Deci Miscarea a gresit admitând această initiativă
particulară a celor ce au plecat în Spania.
- Dacă ea a fost o greseală, ea e deci o greseală si a
Miscării si a celor ce au plecat. Dar oare e real o greseală? Cine
o stabileste?
- Dar dumneata cum consideri actul acesta?
- Părerea mea e irelevantă în această problemă. Important
e ce au crezut ei când s-au dus să lupte. Iar ei au spus de ce
pleacă la luptă: „se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos”, a
spus Ion Mota. „Cum puteam rămâne indiferenti?” Deci credinta
în Iisus Hristos i-a determinat să plece.
- Bine! Dar dumneata esti de acord cu actul lor?
- Fără îndoială, nu-l pot reproba, căci si eu sunt crestin, si
încă preot. Dar ca să-l pot aprecia just si deplin ar trebui să
cunosc mult mai mult. Dar, încă o dată: părerea mea nu schimbă
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
425
cu nimic situatia care a fost.
- Te mai consideri legionar?
- Nu! Nicidecum.
- Mai tii la ideile legionare?
- Nu!
- Recunosti că ati fost niste banditi?
- Nu! N-am fost condamnat pentru aceasta si nu mi-am
însusit niciodată o psihologie de bandit.
- Toti ati fost niste banditi! strigă un ins nelegionar,
necunoscut de mine, si acum, în loc să recunoasteti, vă
încăpătânati să vă apărati; vă stiu eu, sunteti niste criminali.
Recunoaste, părinte, că si dumneata ai fost si esti un criminal.
- Nu te supăra, domnule, nu te cunosc. Dar întelege că eu
si alti legionari ce se găsesc aici n-am fost condamnati pentru
crime, ci pentru idei, pentru deosebirile de vederi. Noi nu avem
condamnări de drept comun. Suntem detinuti politici. Cum as
putea recunoaste atunci că sunt un criminal?
- Sunteti detinuti politici criminali si dacă nu recunoasteti
ne împiedicati pe noi să mergem acasă să ne vedem familiile.
- Dar, omule, întelege că aici nu e vorba de ce „stii”
dumneata sau de ce „crezi” dumneata, ci de ce „suntem” de fapt.
Noi n-am avut procese penale. Dacă eram criminali am fi avut
procese de drept comun si am fi fost condamnati ca si criminali.
Dar nu a fost asa. Am fost condamnati ca detinuti politici, cum
probabil ai fost si dumneata, din moment ce te găsesti aici. Ce
valoare ar avea afirmatia mea că sunt criminal, din moment ce
din sentintă rezultă altceva?
Dar întrebările veneau cu duiumul. Două săptămâni de
întrebări si răspunsuri, întrebări grele la care am răspuns cum s-a
putut. Bineînteles, cu unele concesii. Nu puteai trece prin
această „baie” fără să te murdăresti. Totul era să nu te
murdăresti atât ca să nu te mai poti spăla cu toate apele. Şi acest
lucru, într-adevăr, nu s-a întâmplat. Dar încolo, „mânjit” am
Preot Nicolae Grebenea
426
fost.
O întrebare perfidă, de o răutate extremă, mi-a pus-o un
preot „catolic”, Biro, trecut la ortodocsi, întrebare la care era
foarte rău si dacă răspundeam pozitiv si dacă răspundeam
negativ. M-am mirat că s-a putut găsi o astfel de întrebare Am
evitat răspunsul astfel:
- Domnilor, am zis, aici trebuie să învătăm să fim onesti si
loiali, dar dânsul, neloial, a aruncat în mine un cutit pe la spate.
De aceea nu-i voi răspunde”. Şi nimeni n-a stăruit să-i dau un
răspuns.
Mai târziu, în 1982, l-am descoperit în Ruseni-Neamt.
Avea sotie, căci pentru ea trecuse la Biserica Ortodoxă, dar navea
nici un copil, căci se căsătorise târziu cu femeia sa, când nu
mai putea avea copii. Dar el mintise că-mi cerea un răspuns greu
ca el să poată merge să-si vadă pe cei opt copii ai săi. Şi când
colo, am constatat că n-avea nici unul.
Iată de ce calitate erau unii detinuti politici! Ei n-au putut
fi altfel când au intrat în temnită . Şi, dacă temnita nu i-a înăltat
si înnobilat, ei au iesit afară „stricati”, asa cum au intrat.
- Declară că nu există Dumnezeu. Toată dezvoltarea
stiintei arată acest lucru. Că dumneavoastră popii ati trăit în
ignorantă si incultură si ati spus poporului că există Dumnezeu
ca să-l exploatati si să-l tineti în prostie si întuneric. Astăzi
religia joacă un rol antisocial. Şi ca să intrati în pas cu vremea
dumneavoastră, voi popii trebuie să vă deziceti. Religia a
apartinut epocilor de întuneric. Acum e epoca stiintei, etc. Tot
felul de cuvinte mari. Dar cu cât erau mai mari, cu atât erau mai
mincinoase si nedrepte.
- Domnilor! Să nu ne înselăm! Să ne lămurim: admirăm
stiinta si admirăm credinta. Ele merg mână în mână. Cu stiinta
cucerim lumea si tainele naturii. Cu credinta ne înnobilăm
sufletul si ne facem virtuosi. Religia ne învată să iubim, să fim
răbdători, blânzi, drepti, harnici, binevoitori, curati cu inima.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
427
Domnul Iisus Hristos a spus: „Eu sunt lumi-na lumii”. El a
îndemnat la cunoastere si la iesirea din întuneric. Preotii au făcut
ce i-a învătat El. Ei au luminat poporul si i-au deschis
perspectivele mântuirii. Hristos le-a dat oamenilor un motiv de
mare încredere arătându-le că au în cer un Tată atotputernic si
bun. Că toti oamenii sunt fiii Lui. Şi, dacă sunt fiii Lui, sunt frati
între ei. Şi dacă sunt frati, ei trebuie să se iubească. Hristos a
luminat lumea si a scos-o din sălbăticie.
Religia e de neînlocuit, iar preotii sunt slujitorii ei.
Doborârea ei e doborârea omului, doborârea ei e doborârea
moravurilor, doborârea moravurilor e distrugerea statului si iad
pe pământ. Atunci si crima e justificată si orice fărădelege. Şi nu
numai justificată, ci chiar cerută în numele binelui colectiv, căci
dacă nu există Dumnezeu totul e permis. Şi dacă eu nu cred în
viata vesnică si nu mă străduiesc să o câstig, atunci toate
patimile au drumul deschis si justificat si eu nu am nici un avânt
spre bine, adevărul si dreptatea nu mai au nici un suport si nu
mai sunt justificate.
De aici necesitatea religiei. Mai ales că nimeni n-a putut
dovedi neexistenta lui Dumnezeu, iar de existenta Lui ne-au
încredintat Mântuitorul si toti sfintii si înteleptii lumii.
Deci, ca să nu vă însel, declar că există Dumnezeu si că eu
am crezut în El.
Vă rog să credeti că un preot, dacă e cinstit, nu vă poate
însela declarând că nu există Dumnezeu.
Dumneavoastră vreti să ne reeducăm, să nu mai fim
„banditi”. Ei bine, ar însemna că sunt bandit dacă, ca să vă fac
pe plac, v-as spune că nu există Dumnezeu. Iar declaratia
aceasta nu v-ar fi de nici un folos.
Multora li se pare că nu există Dumnezeu pentru că n-au
avut experiente spirituale si pentru că au trăit prea lumeste.
Dacă am trăi cu gânduri mai înalte si mai putin lumesti tot
mai multi am vedea că Dumnezeu există si că e singura mare
Preot Nicolae Grebenea
428
Realitate. A spune că nu există Dumnezeu fiindcă nu-l vedem
sau nu-l simtim cumva cu simturile noastre trupesti e o greseală.
Câte lucruri nu se văd? Şi totusi există si recunoastem că există.
Existenta lor o deducem cu precizie. Tot asa si Dumnezeu există
si existenta Lui o deducem, dar avem si argumente peremtorii
despre existenta Lui, că Dumnezeu însusi s-a descoperit
oamenilor si a vorbit despre existenta Sa si s-a numit pe sine:
„Eu sunt Cel ce sunt”; adică El este Cel ce „este”, iar noi suntem
cei ce „nu suntem” decât prin El si cât vrea El.
Dumnezeu se cunoaste mai mult prin credintă si prin
dragoste. Dar azi stiinta a deschis un drum larg pentru
cunoasterea lui Dumnezeu. Fizica atomică vine cu argumentări
irefutabile, la care, până la dezvoltarea ei de acum, lumea n-a
putut ajunge.
- Ce angajamente îti iei pentru viitor dacă te eliberezi?
- Dar e nevoie de angajamente?
- Este!
- De ce? Căci eu cred că un angajament are valoare dacă
eu sunt un om tare; dacă eu sunt slab n-are nici o valoare.
Valoarea i-o dau eu.
- Trebuie un angajament - mi s-a spus - ca să fii legat prin
cuvânt de ce vei face în viitor, ca să-ti aduci aminte că trebuie să
faci ce ai spus si nu altceva. Cu alte cuvinte, trebuie să mergi pe
un drum stabilit pe care tu îl alegi. Şi aici, acum, când te-ai
regăsit, îti fixezi drumul.
- Mă angajez - am zis - să fiu cinstit, să lucrez pentru
binele Patriei mele, să ajut orice lucru bun ce se face la noi. Să
nu pun bete în roate, să ajut omul si tara cu cel mai bun gând al
meu si dor de bine. As dori să unesc două lucruri în actiunea
mea: lucrul pentru Dumnezeu prin slujirea sfintei noastre
Biserici si slujirea Patriei prin acte ce tin direct de întărirea ei.
Vreau să fiu în viitor un crestin adevărat si un român adevărat.
Nu vreau să fac rău nimănui, nici un râu, chiar dacă mi-a făcut
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
429
mie cineva mult rău, nu-i voi răspunde cu rău, căci am depăsit
ura. Mă simt liber în inima mea. Şi acum, când voi fi liber si
fizic, bucuria mea va fi deplină.
Mi s-a cerut apoi să dau o declaratie scrisă care să fie ca o
sinteză a celor ce le-am exprimat până acum.
Am scris-o. Este de patru pagini. Niste prieteni licentiati
mi-au zis că nu cred că o vor primi, adică nu m-am dezis destul.
Le-am spus că atât le pot da.
Dar autoritatea a primit-o, a examinat-o, m-a privit lung si,
fără nici un cuvânt, a luat-o si a plecat.
Nu mi s-a cerut mai mult.
Eram deci „reeducat”. Educatia ce o primisem se vede că
nu era suficientă, nici cei 22 de ani si jumătate de temnită pe
care o făcusem zi de zi. Dar trebuia să trecem prin această
umilintă ca nu cumva mai târziu să ridicăm capul si să apărem
ca niste viteji. Iar declaratia scrisă trebuia să fie o dovadă că teai
lepădat de trecut si un angajament că nu vei mai face greutăti.
ÎNTÂLNIRE CU PREOTUL BĂCĂUAN CONSTANTIN
CRIŞAN
O surpriză deosebită a fost întâlnirea cu preotul scriitor
Constantin Crisan, ajutor de comandant legionar, scriitor de
mare talent, prieten al meu din trecut, om de o rară inteligentă.
- Ce cauti aici, între oamenii cumsecade, perfidule? i-am
zis. Multe rele am auzit de tine. Explică-te. Cum de esti aici? Ai
devenit lichea? Spune. Ce rele ai făcut, căci auzisem multe
despre el.
- Măi, Nicolae, nu fi tâmpit! Mă stii, nu te lua după gura
oricui. Eram eu atât de prost?
Mi-am zis: ca să nu mă irosesc în temnită am să trec la
comunisti. Îndemnul mi l-a dat prietenul meu evreu Ilie
Grimberg, avocat din Bacău. Dar am să fac, cât va merge, tot
Preot Nicolae Grebenea
430
binele ce se va putea face în noua situatie în care mă asez.
M-au făcut lector comunist la Bacău. Eram mai tare ca
prefectul comunist. Am învătat bine doctrina comunistă. Făceam
prelegeri. Rău însă, direct, n-am făcut nimănui.
Se discuta în judet de organele judetene: trebuie să-l
arestăm pe preotul cutare sau pe altcineva care a făcut multe
greseli fată de noi. Eu spuneam: ia să-l aducem aici să vedem ce
e cu el.
Când venea, în fata tuturor, îl luam în focuri, fără crutare.
Apoi, mai târziu, îl cercetam singur, discret.
- Ce-ai făcut? Acolo unde esti nu mai merge. Esti
compromis complet. Trebuie să te muti, altfel nu te pot salva.
Alege-ti un loc unde îti convine. El, mirat de noua mea manieră
în care vorbeam, spunea:
- Mă mut acolo, e aproape de fratele meu.
- Bine, deci acolo te muti. S-a făcut. Fii atent, păstrează-ti
încrederea si tăcere.
Şi discutam apoi cu comunistii din conducere: e un
păcătos, a gresit, dar e o greseală mică. Nu putem lua o măsură
prea aspră contra lui. Dar nici să-l lăsăm asa nu e bine. Să-l
mutăm. Şi-l mutam acolo unde am stabilit cu el.
Când după mutare l-am întâlnit, mi-a spus:
- Eram speriat, mă socoteam pierdut, mai ales când am
auzit asprele cuvinte de mustrare ce mi le-ai spus în fata
prefectului si a celorlalti când m-au adus arestat. Ah! Ce e si cu
politica asta!
Cazuri ca acesta sunt mai multe. Ele sunt verificabile, le
poti vedea si tu după eliberare. Trebuiau scăpati bietii oameni.
Pe tolomacii ăstia comunisti trebuia să-i învăt că temnita
este ultima solutie pentru un vinovat si ea trebuie să se dea doar
în cazuri extreme.
Omul e educabil, el trebuie pe încetul introdus în
comunism. Mai gresim, ne corectăm. Suntem oameni. Am
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
431
pierdut prea multi oameni în război, nu trebuie să-i mai pierdem
acum cu usurintă sau să le ruinăm sănătatea arestându-i prea
usor sau punându-i pe drumuri. „Omul e cel mai pretios capital”.
Cu cine să aplicăm sublimele principii ale lui Marx si Lenin si
să construim comunismul dacă luăm omul de acasă si-l
condamnăm sau îl omorâm? Cât mai putine victime! Ca în
război, acela e general mare, care câstigă luptele prin iscusinta
sa cu cât mai putini morti.
Trebuia să-i potolesc, căci era o tendintă de-a aresta pe
cineva pentru orice fleac. Mai există un umanism comunist care
cere o întelegere a omului si oarecare bunăvointă si bunătate.
Trebuie să fim si severi, dar si buni si generosi. Astfel de
cuvinte le spuneam.
- Şi atunci cum ai căzut si ai ajuns în temnită.
- Să vezi, spuse. Am scris un roman „Zbateri” si l-am
semnat cu pseudonimul Toma Spătaru. Romanul cuprinde viata
tăranului român între cele două războaie si conflictele ce le-au
avut cu boierii. Romanul s-a bucurat de un succes deosebit. Era
publicat numai primul volum, dar erau două.
Partidul s-a sesizat: cum poate apărea un roman atât de
bun semnat de un popă care e si legionar? Şi mi-au cerut să
publice ei ambele volume sub un alt nume, si să-mi dea o
răscumpărare în bani. Eu am refuzat oferta si m-au condamnat.
- Şi de câti ani faci temnită? am întrebat.
- De sapte ani.
- Bine! Mâncând din pita asta amară, te-ai mai reabilitat si
tu si ti-ai mai răscumpărat multe păcate. Şi l-am îmbrătisat. Cum
s-au purtat la anchetă? Cu bătăi?
- Nu! S-au purtat binisor. Mă ancheta un maior care într-o
zi mi-a spus:
- Hai să vorbim, părinte, de la om la om. Păcat că n-ai
primit propunerile ce ti le-au făcut. Erau hotărâti să te bage la
Academie. Şi acum înfunzi puscăria. N-ai fost destept. Eu am
Preot Nicolae Grebenea
432
răspuns:
- Da! Se poate. Eu însă stiu părerea dumneavoastră despre
noi, preotii.
- Care e?
- Ne-ati băgat în două categorii: unii tâmpiti si altii
escroci. Tâmpiti ar fi cei ce mai cred azi în Dumnezeu si în
valorile religiei după ce, spun comunistii, sunt explicatii
stiintifice despre Univers si viată si nu mai e nevoie de
explicatiile mistice ale religiei. Iar escrocii sunt preotii destepti
ce nu cred, dar se fac că cred, ca să-si mentină posturile si să se
mentină.
- Şi dumneata unde te încadrezi?
- Eu la tâmpiti.
- Imposibil, părinte, dumneata esti prea destept. Dumneata
te încadrezi la escroci.
- Nu, nicidecum, că eu cred. Eu sunt la tâmpiti. Dar si noi
vă împărtim pe dumneavoastră tot asa: în tâmpiti si escroci.
- Adică cum?
- Tâmpiti, cei ce dusi de propaganda comunistă îsi
închipuie si cred că nu există Dumnezeu si că lumea asta
frumoasă s-a făcut prin hazard, printr-un joc si combinatie
întâmplătoare a atomilor, desi, judecând, si cei mai simpli pot
vedea că există Dumnezeu. Escrocii sunt cei ce înteleg că există
Dumnezeu, stiu că există si unii au si icoane într-o cameră mai
dosită, unde se si roagă, dar, dacă vine cineva si întreabă: cum
de le aveti? Ei spun: e artă veche pentru soacră-mea. Dar ca să-si
păstreze posturile sau ca să placă partidului spun că nu există
Dumnezeu.
- Şi pe mine unde mă plasezi?
- La escroci: căci din discutiile noastre deduc că dumneata
esti inteligent si e cu neputintă să nu întelegi că există
Dumnezeu si că lumea nu s-a făcut la întâmplare. Dar ca să-ti
poti păstra postul si gradul, spui că nu există Dumnezeu.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
433
*
Părintele Crisan mi-a spus:
- Vino să-ti prezint un bun prieten al meu, minunat preot,
părintele Vasile Dimitriu.
Într-adevăr, mi-a făcut o impresie excelentă. Multă
credintă si smerenie se vedeau la acest preot. La nivelul lui era
cu neputintă să rămână afară si să nu intre în temnită. Căci
apărea ca un om fără viclesug.
Până la eliberare, cu părintele Costică am avut întâlniri si
convorbiri zilnice.
Ne-am întâlnit si după eliberare de mai multe ori. Mai
întâi a venit la Lunca Târnavei-Şona, unde eram eu preot, cu
gândul să se mute în satul Pămade, sat lângă Lunca Târnavei, ca
să fim aproape unul de altul. S-a zbătut mult si cu tipărirea
romanului său, dar n-a reusit. Fiul lui adoptiv, Paul Anghel,
comunist, scriitor de talent, nu l-a sprijinit ca nu cumva să fie
rău văzut. Astfel, a dat dovadă de slăbiciune si că n-a fost un fiu
bun.
După ce m-am mutat în Moldova, m-am întâlnit deseori cu
părintele Crisan. Scrisese între timp două romane si două piese
de teatru.
În 1976, fiind el pensionar si probabil fiindcă venea la
mine să facă sărbătorile Sfintelor Pasti si ale Crăciunului, am
intrat cu el si cu părintele Nicolae Pâslaru într-o anchetă a
Securitătii ce a tinut sase luni. Eram luati de acasă si dusi cu
masina la Roman sau unde socotea Securitatea că e nevoie si tot
ea ne aducea acasă cu masina. În acest timp ne făceam toate
serviciile.
Am fost apoi „prelucrati” toti trei de către colegii preoti
din protopopiat, începând cu mine, la 26 ianuarie 1977.
Dar după vreun an si jumătate s-a îmbolnăvit grav si a mai
dus-o asa vreo jumătate de an. Se plângea de mari dureri de cap.
De câteva ori l-am văzut, bolnav fiind. Boala si moartea lui au
Preot Nicolae Grebenea
434
fost pentru mine suspecte. Tot asa si a sotiei lui după câteva luni
de la moartea lui, desi era mai tânără cu 20 de ani ca el.
Se îngrijise să dea casa de la tară în dar unor însurătei, iar
apartamentul de la Bacău a rânduit să fie dat unor săraci si nu
unei fiice sau fiului său Radu, si nici nepotilor, care toti, spunea
el, erau cu o bunisoară stare materială.
I-am spus în câteva rânduri, fiind întristat că nu-si poate
publica romanul „Zbateri”
- Nu-i nimic! Nu fi întristat! Scrierile tale: nuvele, romane,
piese, sunt bune, frumoase, pretioase. Ele sunt literatură si
satisfac un orgoliu al tău. Dar cu ele să nu te mândresti. Singura
cu care te mândresti e „Cântare mântuirii mele”, o lucrare în
versuri din tinerete care degajă o atmosferă profund crestină. Cu
ea te vei mântui. Ea e o pledoarie pentru tine la Dumnezeu.
Dormi în pace, părinte Costache, suflet zbuciumat, care
dacă intrai în Sfântul Altar făceai în fata Sfântului Prestol trei
mătănii la peste 70 de ani ai tăi, cutremurat de sfintenia altarului
si de nimicnicia ta, care, murind, ai acte de recuperare si
milostenie pe care putini s-au ridicat să le facă si le pot face.
Îti păstrez un gând pios si te învălui într-o simpatie
prelungită.
*
Vântul bătea în pânzele noastre si după toate semnele
împingea spre tărm vasul pe care pluteam noi detinutii români.
Plutise destul, gata gata să se scufunde. Dar acum un vânt
prielnic venit din Apus îi umfla pânzele si îl mâna spre tărm.
Celor de la grădină, cu tot mai multă îndrăzneală,
trecătorii ne făceau semne că vom pleca acasă.
Mai aveam noi oare casă? Nimeni nu mai stia de noi.
Eram niste morti vii. Din ianuarie 1949 nu am mai scris un rând,
nu am mai primit un cuvânt de la cei dragi. Eram uitati? Nu,
câteodată si-or mai fi adus aminte de noi. Mie, mort, cum s-a
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
435
bănuit după ce în 1949 hainele civile fuseseră trimise acasă, îmi
vor fi făcut rugăciunile de pomenire. Altora, în aceeasi
necunoastere, le vor fi făcut rugăciuni pentru sănătate, ca „să-i
tie Dumnezeu”, desi unii demult erau morti. Căci administratia
nu mai obisnuia să mai anunte acasă decesele. Numărul celor
morti era însă foarte ridicat, cam la 3-4 sute de mii. Asta datorită
faptului că la noi conducătorii orbiti de împlinirea doctrinei
comuniste, această utopie blestemată, au ajuns la o asuprire
deosebită a oricărui om ce li se părea că le sta împotrivă. Uitau
că detinutii nu au fost arestati spre a fi ucisi, ci spre a nu-i
împiedica să-si împlinească programul. Ei au ajuns la nebuna
gândire ca toti să dispară, dar fără să fie ucisi direct. Mintea lor
bolnavă luneca spre conceperea necesitătii crimei, uciderii. Cât
mai erau vii, se temeau de ei, de eventuala lor răzbunare.
Gresiseră prea mult fată de acesti oameni ridicându-i de la casele
lor, gresiseră apoi tinându-i prea mult întemnitati, gresiseră apoi
prea mult chinuindu-i aspru printr-un regim dur si ucigător.
De unde înainte acestia erau niste „adversari”, acum ei
erau niste „banditi”. Şi dacă erau banditi, atunci ei considerau că
erau justificati să-i asuprească. Iată cum lunecă omul din rău în
mai rău. Voind să mentină si să justifice primul rău, a trebuit săl
facă pe al doilea, al treilea etc.
Iată, cutare detinut, la o inspectie cu mai multi matadori,
ceru să i se dea, pe banii lui, perie si pastă de dinti. Care credeti
că a fost răspunsul?
- Mă! Peria si pasta de dinti se dă muncitorilor care fac
tractoare, case pentru popor, ea nu e pentru niste banditi ca voi.
Deci omul detinut nu mai contează, îi refuzi orice mijloc
de a se mentine într-o stare cât de cât civilizată si îl sugrumi
lent. Iată cât de criminal devine comunismul, nu în conceptii,
care si ea trebuie combătută total pentru răpirea libertătilor
individuale, pentru propagarea dreptului unui partid unic, pentru
metoda ei revolutionară – ci în aplicarea ei. De aceea trebuie să
Preot Nicolae Grebenea
436
dispară definitiv din lume această conceptie politică aberantă si
profund criminală.
E de mirare cum un om ca Lenin, cu o logică neînfrântă sa
putut însela atât de mult si a putut crede că poate aduce
fericirea poporului rus si a lumii pe această cale, răpindu-i
libertătile. Pulsul libertătii e în fiecare din noi si nu poate fi
fericire fără libertate, căci o parte din fericire stă tocmai în
această libertate. Cât întuneric trebuie să fi fost în inima lui
bolnavă, în sufletul lui ateu. Şi urmându-l cu sila atâtea popoare
au intrat în întunericul ce curgea din mintea lui schilavă din
sufletul lui înclinat spre diavolism. El si ceilalti corifei
comunisti au îmbolnăvit neamul meu si atâtea popoare ti le-au
împins pe povârnisul mortii.
Alunecarea aceasta în gândirea comunistilor de la noi de la
conceptul „adversar politic” la cel de „bandit”, aplicat celor cu
vederi deosebite de cele comuniste, s-a făcut sub influenta
rusilor, a consilierilor lor si a propagandei comuniste mereu
sustinute. Sufletul românului era cu totul refractar
comunismului, mai mult ca oriunde în spatiul ocupat de rusi. De
aceea si rezistenta a fost cea mai îndârjită si cea mai lungă . Să
nu se uite că luptele contra comunismului la noi în munti s-au
terminat abia în 1958, că România era ocupată un timp de un
milion de ostasi rusi, că niciodată până la retragerea lor numărul
lor nu a fost mai mic de 300.000, că presiunea cea mai puternică
din tot spatiul tărilor ocupate de rusi s-a făcut tot asupra
României si că jaful cel mai mare si cel mai barbar s-a făcut tot
asupra ei.
Să nu se uite că metrul cub de lemn tăiat îl luau cu rusii cu
5 lei iar făina de grâu cu 30 de bani kilogramul când valoarea
leului era în scădere si inflatia într-o înaintare rapidă.
Petrolul era furat fără vreo socoteală. Aici la noi au întărit
rusii cea mai puternică securitate si cel mai strict control. Pentru
cine avea ochiul deschis să vadă, rusii nu voiau numai slăbirea
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
437
României ci distrugerea ei. Toate îndemnurile lor date nouă era
cu gândul ascuns al lovirii României. Nimic nu era curat în tot
ce ne îndemnau sau în ce ne comandau a face.
Din nefericire au găsit si oameni nepregătiti să le înteleagă
planurile mârsave si să le dejoace inteligent. Pe cei ce i-au
descoperit că se împotrivesc i-au arestat si ucis, iar ceilalti le-au
executat ordinele. În această privintă cei ce au lucrat mai mult
alături de rusi pentru slăbirea României, pe lângă evreii din
prima perioadă de guvernare comunistă la noi, ce a durat până în
1952 când ochiul Moscovei la noi, Ana Pauker a căzut împreună
cu ministrul de interne, evreul Teohari Georgescu, si altii, zic pe
lângă evrei, ungurii si tiganii au ajutat pe rusi la destabilizarea si
slăbirea României, cu o pornire dusmănoasă si nedreaptă dintre
cele mai mari.
Pentru tigani, la noi, comunismul s-a dovedit o mană
cerească: să mănânci, să furi, să nu lucrezi decât putin si să fii
elementul gata de a iesi în stradă oricând guvernul dorea să
doboare pe cineva sau să facă ceva ce avea în plan. Iar pentru
unguri, comunismul a dat prilejul să asuprească pe români întrun
chip crunt, fără rusine si fără omenie, căci ei erau stăpânii
Ardealului, să culeagă pe fruntasii gândirii ardelene si să-i bage
în temnite, ferind pe fruntasii gândirii lor să fie arestati, iar în
restul tării le-a dat prilejul să saboteze actiunile de sustinere a
României si de ridicare a ei. Cu exceptiile fericite si destule
poate, ei s-au dovedit cetăteni neloiali României si mai mult
decât atât: dusmani ai ei. Tot ei au încercat otrăvirea apelor ce
alimentau orasele ardelene, aruncarea podului de pe Somes în
aer si alte acte criminale si de sabotaj.
*
Evenimentele se precipitau. Secretarul ONU presa
România să elibereze detinutii politici, altfel o va scoate de la
ONU, iar ea abia intrase în 1955 si dorea să rămână, căci avea si
Preot Nicolae Grebenea
438
ea de spus un cuvânt lumii. Făgăduind eliberarea în 1963,
România oprită de rusi, nu s-a putut tine de cuvânt si atunci
secretarul ONU a venit din nou în România cerând imediat
eliberarea detinutilor politici.
Rusii cu uneltirile lor perfide nu se mai puteau prevala de
faptul că eliberarea detinutilor politici din România va duce la
destabilizarea în Europa cum o făcuseră în toamna lui 1958.
Atunci când nimeni nu mai misca în România, ei ne-au silit să
arestăm degeaba vreo 50.000 de oameni, să le însceneze
răzvrătiri formidabile, să le facă procese grele si cu sentintele
acestea să meargă rusii la ONU, să arate că la noi e o stare
prerevolutionară, si în consecintă, nu se pot face eliberări de
detinuti politici. Atunci a fost cea mai josnică înselătorie rusă,
de această dată nu făcută de Stalin, maestrul minciunii si
fărădelegii, ci de Nichita Hrusciov, urmasul lui după scurta
domnie de câteva zile a lui Malencov.
Atunci deci minciuna nu mai mergea.
Pe de altă parte se petrecuse în România acum în 1964 un
eveniment deosebit. Pentru prima dată de la instalarea
comunismului la noi, slugile lor de la Bucuresti au ridicat capul:
nu au mai vrut să asculte de stăpânul lor de la Moscova. Din
genunchi s-au ridicat în picioare, din pozitia de slugi ei au simtit
trebuinta să înfrunte taurul sălbatic si să-l ia de coarne. Erau
amenintati să distrugă tara si cu ea să se distrugă ei însisi si din
slugi plecate să ajungă robi de-a binelea satrapului asupritor:
Rusia. Aveau o alternativă să se opună si să se salveze sau să
moară. Un minim sentiment de demnitate, de răspundere pentru
tara pe care o guvernau cu o mână asupritoare, apoi ideea că
altfel vor pieri ca niste dobitoci josnici si netrebnici, le-au aprins
inima si s-au ridicat drepti cu capul si cu tot trupul în furtună.
Gheorghe Gheorghiu Dej a anuntat toate cadrele de partid
de marile pretentii noi ale rusilor ce ar duce la distrugerea
României. Cu furie a pus mâna pe teava care ducea petrolul
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
439
nostru în Rusia, a închis-o si a oprit continuarea furtului
petrolului nostru pe această cale de 16 ani.
Acest act trebuia considerat de cea mai mare importantă
pentru economia natională si începutul minim al unei epoci noi
în relatiile noastre cu rusii.
Deci ne găseam într-un conflict nedeclarat cu rusii si într-o
încordare extremă.
Ce se întâmplase?
Printr-un savant al lor cu numele Valev, rusii au spus:
„Socialismul a evoluat asa de bine în tările noastre (Rusia si
celelalte tări socialiste din Estul Europei) încât depăseste ideea
de granite între statele noastre. Propunem deci si cerem să facem
un complex interstatal care să cuprindă 100.000 kilometri2 din
estul României, 30.000 kilometri2 din nord-estul Bulgariei si
12.000 kilometri2 din sudul Basarabiei. În acest complex să
lucreze de-a valma muncitori din toate aceste trei state, fără a
avea un control al trecerii granitelor. Acest teritoriu din
România reprezenta la ora aceea 52% din industria tării si 48%
din agricultură, căci cuprinde Galatiul cu siderurgia si Bărăganul
cu frumoase produse agricole.
Dacă ar fi acceptat această cerere, România ar fi fost
desfiintată ca stat independent.
Deci ai nostri s-au trezit si au respins-o cu furie.
Dar de ce li s-a făcut această propunere? Desigur, si din
îndrăzneala nesocotită a rusilor, dar si pentru faptul că până
acum ai nostri nu au respins nici una dintre cererile anterioare
ale rusilor.
Acum urma a ne elibera din temnite si din considerentul că
era cererea ONU si din aceea că acuma când s-au stricat cu rusii,
eliberările să fie o mică concesie poporului român si o tardivă si
infirmă reconciliere.
*
Preot Nicolae Grebenea
440
În grabă ne-au dus în celularul nou. Unii plecaseră si unii
plecau. Zilnic erau unele plecări.
Eram dusi zilnic la filme să vedem litoralul mării
noastre, splendidul litoral al Mării Negre. M-am minunat… era
o frumusete. Măcar atât! După marile nedreptăti, fărădelegi si
crime ce le-au făcut, iată acum un lucru bun si frumos! Ne-au
arătat livezi întinse de meri, peri, ciresi, mai multe sau mai
putine hectare, după caz, plantate în locuri virane altă dată, dar
si pe locuri usor înclinate, pline de rod. Când ne-au trecut prin
fata ochilor miile de blocuri pentru atâtia ce plecau de la tară si
se mutau la oras, am fost rău surprins. Aspectul nu era frumos
deloc. Când mă gândeam la varietatea si frumusetea caselor
românesti ce au fost distruse, pentru niste blocuri uniforme, fără
nici un aspect estetic, lipsite de confort si neîncălzite destul
iarna, cugetam că nu au fost prea bine inspirati când le-au făcut.
Desigur, ea a avut în vedere necesitatea stringentă de a da
locuinte oamenilor ce intrau în industria ce se dezvolta repede si
nesocotit si nu canoanele estetice ale locuintelor. Dar însăsi
destărănirea sătenilor si aducerea lor la oras în prea mare
măsură, o consideram o greseală. Pe de altă parte însă si
distrugerea caselor bune spre a intra în bloc era o greseală, o
mare greseală. Ne-au trecut prin fata ochilor cirezi de vaci
minunate, păscând la câmp, sau le-am văzut în grajdurile
colectivelor, cu ugerile mari, pline. Apoi oi de rasă sau turcanele
noastre, berbeci carachiul etc. Porci frumosi, minunati. Recoltele
minunate si desigur cu date umflate; cartofi, 50.000 kg la hectar,
grâu ca aurul ori ovăz, acolo productia era cu totul umflată: de la
4.000 de kg la hectar, la 10.000 –12.000 kg la hectar.
Mi-am dat imediat seama că minciuna comunistă s-a întins
si aici si că e prezentă în toate sectoarele. Nici nu se putea altfel.
Minciuna, exagerarea, falsul, tine strict de natura comunismului.
Desfiintati-le pe acestea si distrugeti însusi comunismul.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
441
Dar eu condamnam, în inima mea, însăsi colectivizarea
agriculturii. Dacă le puteam face concesie comunistilor că
puteau face loturi de stat 15-20% din pământul agricol al tării,
nu puteam admite nicidecum colectivizarea cum s-a făcut la noi,
cu păstrarea pentru tărani a unui lot de 1.500 m2. Şi apoi sila cu
care au fost pusi tăranii să intre în colective, împinsi cu sula,
bătuti, închisi. Auzisem de revoltele tăranilor pentru apărarea
pământului lor si că au fost zeci de mii de morti. Condamnam
brutalitatea ce o aplicam oamenilor spre a-i sili să intre în
colective.
Nicolae Ceausescu, tigan tătărăsc, supranumit „biciul lui
Ghită” a condus colectivizarea dur, sângeros si extremist si a
câstigat o celebritate din cele mai josnice prin duritatea si
purtarea sa la colectivizare. De atunci s-a evidentiat si cei ce l-au
văzut cum lucrează, cu ce mână plină de patimă, trebuiau să
evite ascensiunea lui la conducerea partidului.
Dar toate aceste aprecieri rămâneau ascunse în inima mea
si cine le-ar fi putut exprima atunci deschis?
Asteptam tăcuti la televizor urmărind scenă după scenă.
De cele mai multe ori era prezent si Crăciun, directorul
temnitei, cu mina lui severă, cu fata lui aspră si înfricosătoare.
Uneori el punea unele întrebări. Am răspuns si eu la unele, dacă
am fost întrebat direct. Dând informatii cu caracter general ne
amintea cât de tari sunt comunistii în lume, cât de creatori si de
valorosi si de neînvins sunt. Nu uita niciodată să arunce vreo
săgeată împotriva legionarilor. Bunăoară: „Horia Sima,
complotistul, e în Spania si azi e mai surd încă decât ieri”.
Eram înfrânti, slăbiti ca niste umbre, si totusi călăul
Crăciun mai plesnea cu plesnetele biciului cuvântului său
agresiv si ocărâtor în noi. Într-atât comunismul înrăieste omul
si-l atâtă la manifestarea instinctelor lui josnice si primitive.
Preot Nicolae Grebenea
442
AIUD, ÎNTÂLNIRI NESPERATE
Cu ocazia filmelor si a asistării în grup la ele, ni s-a dat
prilejul fericit să ne întâlnim unii cu altii, camarazi cunoscuti sau
necunoscuti cu care am avut întâlniri în fugă si scurte
convorbiri.
Iată-l pe viteazul Nae Cojocaru. Părea obosit si înfrânt.
Trecuse prin reeducare si concesiile ce le va fi făcut i-au frânt
inima.
Iată-l pe admirabilul Mircea Nicolau, pe Mitu Banea, pe
Bânda, pe Nelu Rusu, pe multi altii, sibieni si nesibieni.
Iată-l pe distinsul avocat Chioreanu, originar din judetul
Alba, care după Nicolae Pătrascu, cândva timp, răbdător si eroic,
conduse Miscarea Legionară sub comunisti, când acesta fi
arestat, luă el conducerea si activă în continuare cu dârzenie si
întelepciune.
Toti cei ce nu muriseră în lupte, în temnită de foame, ucisi
la interne în cercetări sau luati de acasă si găsiti morti la margini
de drum la sute de kilometri distantă, cum a fost comandantul
legionar Ilie Colhon, toti se găseau acum aici, la Deva, la Jilava,
la Dunăre si în alte locuri, toti în asteptare, fără să stie că se vor
elibera.
Într-adevăr, despre aceasta nu se stia nimic sigur. Ştirea că
ONU a intervenit pentru noi am aflat-o după eliberare.
Unii, deci, se eliberau. Vedeam asta. Dar câti? Ştiam noi
că ne vom elibera toti? Nu stiam nimic sigur, trăiam din
presupuneri. Voi pleca si eu, îsi spunea fiecare, si pe drept
cuvânt.
Asteptam. Unii cu ultima sperantă, cu înfrigurare si dor,
altii resemnati, în liniste si fără aprindere, calmi si senini. Între
acestia eram eu.
Îmi spuneam: e posibil ca unii să plece si altii să rămână
încă. De aceea, calm si răbdare. Nu trebuie să-mi tulbur linistea
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
443
cu o sperantă încă nesigură. Şi apoi să nu uit: am dezlăntuit o
grevă la mina de plumb Nistru si sunt foarte rău văzut. Nu eram
oare eu banditul care nu are drept la asistentă medicală?
Deci de voi pleca si eu, voi fi între cei din urmă. Şi nu
sufeream la gândul că voi întârzia sau că voi mai rămâne în
continuare.
Auzisem că bunul si, de ce nu, admirabilul Caleia, avocat
din Bucuresti, căzut cu Sumanele Negre si ajuns în temnită
prietenul meu, când a văzut că pleacă altii înainte de el, a lesinat.
Bietul, cât dorea casa! Eu însă nicidecum nu trebuie să ajung
aici, căci eu o doresc cu cumpătare: dacă va fi să fie.
Îi vedeam pe toti cei ce îmi apăreau în fată, mă bucuram,
ne îmbrătisam, ne spuneam cuvinte bune si nici un cuvânt de
răzbunare si rămâneam acelasi „rece”, cum ar zice Eminescu, în
asteptare: consideram că e cea mai cuminte atitudine ce mi se
potrivea atunci.
Cu toată sederea la grădină, aproape trei luni, în soare si
cu un mic plus de mâncare, eram atât de slăbit, atât de stors,
<?>încât te puteai uita într-o ureche si să vezi în cealaltă. Eram
transparent. Probabil că de nu ar fi fost grădina, la ora aceea as fi
fost mort.
Dar Dumnezeu a rânduit lucrurile spre salvarea mea. După
cuvântul inspirat al marelui Apostol Pavel: „celor ce-l iubesc pe
Dumnezeu toate li se întorc spre bine”.
Cugetând după visul meu din 1956 trebuia să mă eliberez
si eu căci trecuseră cei opt ani si venise anul mântuirii: 1964.
Era de presupus că mă voi mântui si eu cu toti ceilalti. Dar nu mi
s-a arătat mie deschis: tu vei intra în grupul cel mare. De aceea
trebuie să fiu rezervat. Dar fiindcă mi s-a arătat mie 1964 ca
anul mântuirii noastre a Românilor, mă încredintam tot mai mult
că si eu trebuie să plec. Acestea erau gândurile ce frământau în
inima mea.
Zi de zi ne treceau la televizor prin fata ochilor noi si noi
Preot Nicolae Grebenea
444
realizări comuniste: tăierea unui drum în munti în judetul Arges,
barajul si lacul Bicaz, termocentrale, fabrici si orase noi.
Nimeni n-a stiut să-si facă o mai bună propagandă decât
comunistii, si cu câtă zarvă si laude! Ajunseseră la o psihologie
patologică: o tăgăduire a trecutului aproape totală, o critică a
tuturor, o inflamare a eului lor până la nebunie. Totul era rău ce
fusese înainte, si organizare socială, si biserică, si scoală, si
filosofie, si justitie, tot. Totul trebuia dărâmat din ce a fost. Se
proclama „noul” si dărâmarea „vechiului” - fără control si fără
examen. De plano, tot, absolut tot trebuia lepădat. Parcă lumea
începea de acum. Cu pasiune si un dinamism aprins si
formidabil dărâmau si ardeau urmele trecutului. O nouă barbarie
se instala în România, în numele stiintei ce confirmă, se spunea,
socialismul ca singura doctrină socială justificată în numele unei
presupuse fericiri viitoare si pentru ea. Toate trebuiau jertfite în
numele acestora si pentru „construirea” societătii socialiste
multilateral dezvoltate, culmea fiind comunismul, epoca de aur a
omenirii.
Se preconiza o eră comunistă, Marx, Engels, Lenin erau
părintii fondatori, iar Stalin organizatorul noii lumi, eroul,
marele dascăl al lumii, slăvitul, el îi asigura sosirea prin
organizarea unui stat comunist puternic si amenintător cum nu a
mai fost altul pe pământ. El era al doilea dumnezeu.
Roosevelt, presedintele Americii si Churchill, admirându-i
geniul, i-au dat în mână niste atuuri cu care a făcut din Rusia nu
numai o mare putere, ci una ce tindea la stăpânirea lumii si la
dominarea ei peste tot… Până la Berlin toti ascultau ordinele ei.
Stalin era Dumnezeul Orientului. Singurul Dumnezeu, căci pe
cel Atotputernic, Dumnezeul cel adevărat, l-au declarat căzut,
înlăturat, apoi inexistent. De aceea, nebuni de legat, au adoptat
salutul: „Nu există Dumnezeu”. Iar răspunsul: „si nici n-a fost”.
Nu stiam încă că dincolo de aceste realizări si stări
pozitive zăceau dedesubt în atâtea locuri necazuri, dureri, mari
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
445
nedreptăti, stări betege, lipsuri cu nemiluita, oftări si blesteme.
Pe acestea le-am aflat si văzut eu însumi mai târziu. Cât de
mult însă relele erau ocolite în propaganda ce ni se făcea.
Ştiam de cozile la prăvălii, iar comunistii ne spuneau că
sunt de toate, oamenii au bani si stau să-si ia marfa. La toate
aveau comunistii răspunsuri mincinoase si perfide. Ei stiau că
mint si totusi continuau să o facă. În cazul cozilor, ele se formau
tocmai pentru că lipsea marfa, si în caz să poată avea rând si
fiecare să ia câte ceva.
Şederea mea în celular cu programul zilnic de sedinte
educative si cu noi si noi expuneri la televizor ale marilor
realizări comuniste a durat cam două săptămâni.
Mare mi-a fost durerea în acele zile când am aflat că
Ministrul de Interne Alexandru Drăghici nu recunoaste că noi,
legionarii, am fost niste luptători sinceri si cinstiti pe directia
noastră românească, anticomunistă, împotriva evreilor si
politicianismului venal si corupt de la noi. Acest ins, o namilă în
forma unei brute, cât de stricat trebuie să fi fost în inima lui, cât
de josnic si obtuz în atitudine dacă putea crede că milioane de
oameni, si mai ales tineri, s-au angajat într-o luptă grea, plină de
riscuri, cu inima necurată si cu dorul îmbogătirii! Când? Când
fără riscuri si cu avantaje imediate puteai intra în partidele
noastre existente si să faci carieră. Mandatul de deputat, dacă
erai inteligent si dacă mai erai si demagog ca Armand Călinescu
bunăoară, care a excelat în demagogie si minciună si dacă
partidul venea la putere, îl aveai imediat cu toate avantajele
lăturalnice ce decurgeau de la el.
Cât de mult m-au îmbiat liberalii si tărănistii să merg cu ei
si am refuzat. Şi la avantajele ce mi le arătau de voi intra la ei,
eu am răspuns: eu nu vreau să primesc, eu vreau să dau si iată
acum un imbecil, estropiat sufleteste, cocotat sus în Partidul
Comunist, după 22 de ani de temnită, îmi tăgăduia buna
credintă, omenia, etc. Ce fel de inimă avea în el această brută?
Preot Nicolae Grebenea
446
Şi nici nu m-ar fi interesat stricăciunea lui interioară, treaba lui,
dar în postul în care era, o astfel de considerare a noastră ar fi
putut avea urmări grele si în viitor asupra noastră.
Ştiam că era căsătorit cu o rusoaică si îmi ziceam că poate
îl influentează nefavorabil si îl orbeste sotia. Căci mi s-a spus de
către cineva următorul secret: rusoaicele căsătorite în alte tări,
când se duceau acasă în vizita familiei lor trebuiau să treacă pe
la Securitate care le da unele sarcini să le facă, ce să spună, cum
să lucreze. La plecarea din Rusia primeau sarcinile si la sosirea
acasă vărsau punga si urmau să primească alte însărcinări.
Depindea cât era fiecare de constiincioasă în a împlini aceste
sarcini. De aceea, în aceste zile, o sotie rusoaică nu era numai o
sotie, ci si o spioană. Evident, o spioană împotriva României în
cazul nostru si în general împotriva oricărei alte tări. Asa se si
explică multe succese ale comunismului sovietic, un spionaj
generalizat în lume. Toate indicatiile pentru România erau de a
strica tara aceasta.
Şi viitorul urma să fie grevat de trecut, prin această
psihologie a unora ca Drăghici, lucru ce nu era deloc plăcut a-l
deduce.
*
În acest timp auzeam zilnic de plecări. Deci era lucru
serios, comunistii de la noi slobozeau chinga. Era si timpul.
Eram ultimii detinuti politici rămasi în temnite din spatiul
controlului sovietic. Gheorghe Gheorghiu, acest comunist
excesiv de fanatic, tindea silit, la o destindere în tară.
Minunat!
Dar cu o psihologie ca a lui Drăghici, dacă si altii o vor
avea, ce se va întâmpla cu noi afară? Cum va reactiona cadrul
social? Vor putea întelege cei liberi drama prin care am trecut
noi cei din temnită, focul în care am ars, durerile si tot ce am
pătimit? Vor avea ei întelegerea cuvenită? Aceste gânduri îmi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
447
treceau prin minte atunci. în poezia: „Voi n-ati fost cu noi în
celule”, poetul cel mare al temnitelor românesti, Radu
Demetrescu-Gyr, a exprimat asa această stare:
„Voi n-ati fost cu noi în celule
Să stiti ce e viata de bezne
Sub gheare de fiară cu guri nesătule;
Voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle
Strivit de cătuse la glezne.
Voi n-ati plâns cu pumnii-n orbite
Străpunsi de cutitul trădării,
Sub cer fără stele în drum spre morminte;
Voi n-ati dus povara durerilor sfinte
Spre slava si binele tării.
În cântec cu noi laolaltă
Trecând peste umbre peretii,
Voi n-ati cunoscut frumusetea înaltă
Cum dorul irumpe, cum inima saltă
Gonind după harfele vietii.
Ce-i truda de brate plăpânde,
Ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
Cum scârtâie osul când frigul pătrunde,
Ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
Să spuneti aproapelui vostru.
Voi nu stiti în crunta-nchisoare
Cum minte nădejdea si visul,
Când usi se închid sub zăvoare
Cum în noi insul se vinde pe sine
Privind povârnisul în groaznica lui înclestare.
Preot Nicolae Grebenea
448
Ati stat la ospete-ncărcate
Gonind după fast si orgoliu
Nici milă de noi, si nici dor, nici dreptate
Nici candel-aprinsă si nici libertate
Doar ghimpii imensului doliu.
Asa sunteti toti cei ce crezurăti
Că pumnul e singura faimă.
Fătarnici în cuget, pe-alături ne treceti
Când noi cu obrajii ca pământul si vineti
Gustăm din osândă si spaimă.
Când portile sparge-se-vor toate
Şi mortii vor prinde să urle,
Când lanturi si ziduri cădea-vor sfărmate,
Voi nu stiti ce-nseamnă învierea din moarte
Că n-ati fost cu noi în celule!
ELIBERAREA
Un colonel din Ministerul de Interne, Sepeanu, m-a
chemat si mi-a spus:
- Pleci acasă, trebuie să ne dai o declaratie înainte, un
angajament că nu vei vorbi nimic nimănui de cele ce s-au
petrecut în temnită. Aveti voi ce să vorbiti; aceste lucruri sunt
interzise.
Am dat imediat această declaratie cerută. Sărmanii! Erau
constienti că cele întâmplate cu noi erau prea grave ca să le afle
lumea, i-ar fi discreditat prea mult. De aceea îsi luau această
măsură de apărare. Slabă măsură. Şi m-am mirat că au mai
îndrăznit să o ceară fiindcă, psihologic, era cu neputintă a o
îndeplini. A sta în temnită peste două decade de ani si a nu vorbi
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
449
de ei era ceva imposibil. De aceea, am dat declaratia cu gândul
că această ultimă cerere a lor e un abuz nerusinat si că
nicidecum nu mă simt obligat să o ascult.
M-am dus si mi-am căutat inelul de căsătorie, de aur. Şi
mi l-au dat. Hainele civile fuseseră trimise acasă - nu le mai
aveam.
Mă îngrijisem să am ceva pentru acest moment. Când
plecase cineva acasă mi-a lăsat niste pantaloni răi. Aveam si o
haină de mâna a doua, niste chiloti, o pereche de ghete uzate,
ciorapi, o cămasă - singura - si chiar o sapcă. Lipsea de la bagaje
cojocelul minunat de lână brumărie ce mi-l adusese studentul
neuitat si vesnic iubit Petru Baciu din Bacău, un tip de luptător
de înaltă clasă, neînfricat, cu o credintă puternică, care a luptat si
în munti. Erou al luptei anticomuniste, plin de elan si mereu
activ.
În 1947 cu riscuri enorme, târându-se pe brânci, la muncă
la demontarea liniei duble de cale ferată de la Aiud, unde eram
la lucru, m-a vizitat pe mine si pe doctorul Ilie Niculescu. Era
prea frumos. Cum putea să-mi fie lăsat? Aveam în păstrare de la
muncile la mină 607 lei. Mi i-au dat.
Am dezbrăcat repede hainele mele vărgate: zeghea si
pantalonii, cămasa si chilotii si le-am îmbrăcat pe cele civile.
Tuns, slăbit, eram ca naiba. Dar de asta nu mă sinchiseam câtusi
de putin. Mi s-a dat o foaie de drum pentru tren si biletul de
eliberare.
Eram „gratiat”, nu „amnistiat” ca la 23 august 1944, ci
gratiat, calificativ care în drept avea alt sens pentru detinut, cu
alte consecinte legale.
Cum unii detinuti ce se eliberau primeau biletul de tren
până la statia ultimă a locului unde mergeau, dar de acolo până
acasă mai aveau de mers cu autobuzul un număr de kilometri,
mi-au spus situatia si am dat 300 lei la unul si la altul din
„capitalul” meu de 607 lei ce-l aveam. Eram bucuros că pot face
Preot Nicolae Grebenea
450
acest bine, la nevoie.
Asteptam. De la unii mi-am putut lua rămas bun. Totul în
fugă. Nu eram încă liber să caut pe cine voiam. Erau încă
restrictii.
Deci plecam.
Adio, Aiud - loc de mari chinuri si de mari bucurii, loc în
care am petrecut 18 ani. Anii mei tineri în tine s-au topit.
Adio, Aiudule, loc sfintit prin suferintele nestiute ale
generalilor gloriosi în război, umiliti aici, ce au murit de foame
cu gândul la slava patriei lor!
Adio. Aiudule, loc sfintit de suferintele ministrilor
antonescieni, al altor ministri, al senatorilor si deputatilor
României de la Unire la 1944 ce au murit, martiri nevinovati - în
anii revolutiei 1947-1954.
Adio, Aiudule, loc sfintit de suferintele profesorilor
universitari, preotilor, arhitectilor, artistilor, medicilor,
avocatilor, inginerilor, profesorilor si învătătorilor, ofiterilor si
soldatilor, studentilor, muncitorilor si tăranilor ce au murit în
tine în perioada 1944-1964!
Adio, Aiudule, loc sfintit si mormânt al elitei de gând si
simtire a neamului românesc în epoca comunistă!
Adio, Aiudule, care în acest timp de răsturnări ti-au
schimbat menirea: în loc să rămâi loc de osândă pentru cei răi ai
devenit loc de osândă pentru cei buni si mormânt al lor!
Adio, Aiudule, în care cei necurati au chinuit si ucis pe cei
curati din ură si miselie sau înselati de un vis!
Adio, Aiudule, ce m-ai cuprins în bratele tale haine în
1942, un om, si mă slobozi acum în 1964 o umbră, un rest! Nu
te blestem. Plec din tine senin, cu sufletul liber.
Multumesc lui Dumnezeu pentru toate, dar mai ales că
sunt încă viu, după toate.
Plec neangajat, fără belciug la nas. Apartin lui Dumnezeu,
mie, familiei, Patriei, si nu Partidului acaparator si corupător de
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
451
suflete.
Sunt o umbră, dar mă simt bine, sunt liber si - usor ca un
fulg - zbor în viitor. Nu însă mânat de vânt, ci călăuzit de
constiinta mea. Nu port în mine povara niciunei uri si nici a unui
gând de răzbunare. Iert pe cei ce m-au lovit prin sentintele lor
nedrepte si miselesti; iert apoi pe cei ce m-au lovit cu pedepsele
lor nedrepte în temnită. Iert pe cei ce m-au lovit cu bratele si cu
pumnii lor si cu picioarele.
Multumesc cu recunostintă celor ce, putini, în aceste
împrejurări grele si opresive, au rămas drepti, cinstiti, neopresori
si chiar binevoitori.
Cer binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toti cei ce au fost
cu mine si mai sunt vii, precum si pentru cei ce m-au păzit.
Rog pe bunul Dumnezeu să ierte păcatele tuturor celor ce
au murit în timpul perioadei mele de pedeapsă, si după aceea, la
Aiud, în lagăre, la canal si în alte locuri de suferintă si chin, din
orice neam si de orice credintă ar fi fost ei.
Fie ca acesti morti să dea rod si să fie o temelie tare pentru
o Românie de mâine, curată si sfântă, o jertfă bine primită de
Dumnezeu pentru învierea din morti a neamului meu românesc!
Preot Nicolae Grebenea
452
CUPRINS
ÎNCEPUTURI ..............................................................................................................................
STUDENT LA ACADEMIA TEOLOGICĂ „ANDREIANĂ”....................................................
STATUL EVREIESC ISRAEL....................................................................................................
CAROL AL II-LEA .....................................................................................................................
PARTIDELE POLITICE ŞI POLITICIANISMUL DE LA NOI .................................................
MIŞCAREA LEGIONARĂ - GARDA DE FIER ........................................................................
SFÂNTĂ TINEREŢE LEGIONARĂ ..........................................................................................
OCTAVIAN GOGA - PRIM MINISTRU....................................................................................
ÎN LAGĂR LA VASLUI .............................................................................................................
ELIBERAREA.............................................................................................................................
STUDENT....................................................................................................................................
ANUL 1940. TRAGEDIA ROMÂNIEI .......................................................................................
PREZENT ÎN GUVERNAREA LEGIONARO-ANTONESCIANĂ...........................................
UCIDEREA LUI NICOLAE IORGA ŞI A LUI VIRGIL MADGEARU ....................................
PRIMAR LA SLĂNIC-MOLDOVA............................................................................................
REBELIUNEA: 21-23 IANUARIE 1941.....................................................................................
DUPĂ REBELIUNE....................................................................................................................
RĂZBOIUL..................................................................................................................................
GÂNDURI ALE MELE. TEMERI ..............................................................................................
ARESTAREA ..............................................................................................................................
LA BUCUREŞTI. ALTE ANCHETE..........................................................................................
PROCESUL..................................................................................................................................
AIUDUL.......................................................................................................................................
IAR PENITENCIARUL PLOIEŞTI.............................................................................................
IARĂŞI AIUD..............................................................................................................................
TEROAREA.................................................................................................................................
ATITUDINI ŞI RELAŢII ÎN TEMNIŢĂ.....................................................................................
REGIMUL LA AIUD ÎN 1944.....................................................................................................
23 AUGUST 1944........................................................................................................................
RĂNIŢI ÎN AIUD ŞI TRATAMENTELE ...................................................................................
DIRECTOR NOU ÎN AIUD: GUŢAN.........................................................................................
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
453
VIE ACTIVITATE ÎN TEMNIŢĂ...............................................................................................
AŞTEPTĂRI ................................................................................................................................
AŞTEPTĂRI ÎN CONTINUARE.................................................................................................
ÎNTRE BANDIŢI.........................................................................................................................
VLAICU.......................................................................................................................................
LUCRĂTOR LA TRAVERSE.....................................................................................................
BIBLIA.........................................................................................................................................
DECRET DE REDUCERE A PEDEPSEI ...................................................................................
SOSIRI IMPORTANTE LA AIUD..............................................................................................
ANTONESCU ŞI PROCESUL SĂU ...........................................................................................
CONTELE BETLEN....................................................................................................................
NOI SOSIŢI LA AIUD ................................................................................................................
PASCAL.......................................................................................................................................
FOAMEA.....................................................................................................................................
TIFOSUL EXANTEMATIC........................................................................................................
GENERALUL ION PETROVICESCU........................................................................................
TRAIAN BRĂILEANU...............................................................................................................
PROFESORUL ALEXANDRU MARCU ...................................................................................
GENERALUL IOSIF IACOBICI................................................................................. Error! B
LUCRĂRI ÎN INTERIORUL TEMNIŢEI...................................................................................
SLUJIRILE RELIGIOASE ÎN AIUD ..........................................................................................
<?> FERICITUL AUGUSTIN .....................................................................................................
SILE CONSTANTINESCU.........................................................................................................
GENERALUL ION STAVRESCU..............................................................................................
AVOCATUL PETRE PANDREA ...............................................................................................
POEZIA ÎN AIUD........................................................................................................................
TINERI LEGIONARI ARESTAŢI ÎN 1948 ................................................................................
ISTRATE MICESCU...................................................................................................................
VALERIU GAFENCU.................................................................................................................
PREOCUPĂRI PERSONALE .....................................................................................................
PE GOLGOTA.............................................................................................................................
DE CE ATÂTEA ARESTĂRI ÎN ROMÂNIA?...........................................................................
1950..............................................................................................................................................
Preot Nicolae Grebenea
454
ION HEGHEDUŞ ........................................................................................................................
PREOTUL ŞERBAN ...................................................................................................................
GABRIEL CONSTANTINESCU ................................................................................................
IOAN ARGHIROPOL .................................................................................................................
GICĂ (GOGU) LĂPUŞNEANU..................................................................................................
TONI VOICULESCU ..................................................................................................................
FELICITĂRILE ŞI MULŢUMIRILE GUVERNULUI ...............................................................
GHEORGHE JUNCU ..................................................................................................................
AUREL PASTRAMAGIU...........................................................................................................
ION DUMITRU ...........................................................................................................................
PREOTUL NICOLAE PÂSLARU...............................................................................................
NICOLAE GOGA........................................................................................................................
NELU RUSU................................................................................................................................
LUCA DUMITRESCU ................................................................................................................
DUMITRU SOLCAN ..................................................................................................................
SEBASTIAN MOCANU .............................................................................................................
PREOTUL ORTODOX VALERIU ANTAL...............................................................................
DIACONUL TEODOR BEJ.........................................................................................................
ION SCURTU..............................................................................................................................
DIACONUL ILINESCU..............................................................................................................
NICOLAE SIMIONESCU ...........................................................................................................
MARIN TUCĂ.............................................................................................................................
SFINTELE PAŞTI ÎN MINA BAIA SPRIE ................................................................................
PREOTUL GRECO-CATOLIC LELUŢIU .................................................................................
100 STUDENŢI SOSIŢI ÎN LAGĂR ..........................................................................................
LUCRĂTOR ÎN MINĂ................................................................................................................
ION BUJOR .................................................................................................................................
INTERVENŢIE PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIRI..............................................................................
LA MINA NISTRU......................................................................................................................
PE GALERIE LA VAGONETE ..................................................................................................
ORTINSKI ...................................................................................................................................
INSPECŢIE ÎN LAGĂR ..............................................................................................................
ABUZURI OFICIALE .................................................................................................................
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
455
GREVA........................................................................................................................................
CU TRAIAN COLHAN ÎN CELULĂ .........................................................................................
SPERANŢE..................................................................................................................................
PREOTUL IOAN BERGHIANU.................................................................................................
O DESTĂINUIRE FRUMOASĂ.................................................................................................
LA IAŞI........................................................................................................................................
REÎNTORS LA AIUD .................................................................................................................
CU CONSTANTIN GANE..........................................................................................................
RICI (RICHARD) HILARD.........................................................................................................
SINGUR.......................................................................................................................................
DIONISIE FOTINO.....................................................................................................................
JUSTIŢIE ŞI PROCESE LA NOI ................................................................................................
NAE COJOCARU........................................................................................................................
CU ALŢI DEŢINUŢI...................................................................................................................
NOI ARESTAŢI SOSIŢI LA AIUD ............................................................................................
DOCTORUL AUREL MARIN....................................................................................................
PROFESORUL GHEORGHE MANU.........................................................................................
PEDEPSIT DIN NOU CU ZECE ZILE .......................................................................................
REMUS BELU.............................................................................................................................
CU PRINŢUL ALECU GHICA...................................................................................................
GHEORGHE CALCIU DUMITREASA .....................................................................................
DIN NOU O PEDEAPSĂ DE 18 ZILE........................................................................................
EMERIK ŞIPOŞ ÎN TEMNIŢĂ...................................................................................................
CU ALŢI CAMARAZI ................................................................................................................
PETRE PANDREA......................................................................................................................
ÎNTR-O NOUĂ IZOLARE..........................................................................................................
VASILE STOIAN ........................................................................................................................
PREOTUL IOAN BERGHIANU.................................................................................................
CU NICHIFOR CRAINIC ...........................................................................................................
CU ALŢI CAMARAZI ................................................................................................................
IAR SINGUR ...............................................................................................................................
REEDUCAREA...........................................................................................................................
LA GRĂDINĂ ÎN CONTINUARE .............................................................................................
Preot Nicolae Grebenea
456
ÎNTÂLNIRE CU PREOTUL BĂCĂUAN CONSTANTIN CRIŞAN .........................................
AIUD, ÎNTÂLNIRI NESPERATE...............................................................................................
ELIBERAREA.............................................................................................................................
Multumesc cu recunostintă celor ce , putini, în aceste
împrejurări grele si opresive au rămas drepti, cinstiti, neopresori
si chiar binevoitori.
Cer binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toti cei ce au
fost cu mine si mai sunt vii, precum si pentru cei ce m-au păzit.
Rog pe bunul Dumnezeu să ierte păcatele tuturor ce au
murit în timpul perioadei mele de pedeapsă si după aceea la
Aiud, în lagăre, la canal si în alte locuri de suferintă si chin, din
orice neam si de orice credintă ar fi fost ei.
Fie ca acesti morti să dea rod si să fie o temelie tare
pentru o Românie de mâine, curată si sfântă, o jertfă bine
primită de Dumnezeu pentru învierea din morti a neamului meu
românesc!