POVATUIRE PENTRU SFANTA SPOVEDANIE
"Cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decât cel ce scoală morţii prin rugăciunile lui Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi prin gândirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine, e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupeşti, dar cel dintâi prin cei ai sufletului"
(Sfântul Isaac sirul)
CUPRINS
Cuvânt înainte ................................................................................5
Pocăinţa în Sfânta Scriptură şi operele Sfinţilor Părinţi..............7
Cuvânt către fraţii cei întru Hristos.......................................... 25
I. Cum trebuie să se pregătească fiecare creştin pentru
Mărturisire ...................................................................................27
Părţile pocăinţei .............................................................................27
Despre zdrobirea inimii .................................................................28
Despre îngrijorare ..........................................................................28
Mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiţi duhovnici ..........28
Cum trebuie să-şi cerceteze cineva cugetul său .............................. 29
Trei vătămări pricinuieşte păcatul înaintea lui Dumnezeu...............30
Trei vătămări pricinuieşte păcatul la păcătos...................................32
Durerea pentru bunătăţile vremelnice este fără de folos ................34
II. Cum trebuie să se mărturisească păcătosul .........................34
Ce este Mărturisirea? .....................................................................35
Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie..........................................35
Mărturisirea trebuie să fie smerită ..................................................35
Mărturisirea trebuie să fie întru învinovăţirea ta .............................36
Mărturisirea trebuie să fie dreaptă...................................................36
Mărturisirea trebuie făcută fără să te ruşinezi ..................................37
Păcatele trebuie să fie arătate fie aici, la duhovnic, fie înaintea
înfricoşatului Judecător .................................................................38
Dacă un singur păcat va rămâne nemărturisit, rămân
neiertate şi celelalte....................................................................... 38
Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărâre.................................39
III. Primirea cu bucurie a canonului şi împlinirea lui..............41
Cel ce-şi împlineşte canonul este fiu adevărat al
Bisericii ........................................................................................ 42
Cel ce se pocăieşte se cuvine să ceară de la sine un canon mai
greu................................................................................................42
Păcătosul trebuie să-şi capete canonul său: fie aici, în viaţa
aceasta, în chip vremelnic, fie dincolo, pe veci..............................43
Cel ce se pocăieşte trebuie să accepte îndepărtarea de la Cuminecare, după hotărârea duhovnicului ....................................43
IV. Cum trebuie să se păzească păcătosul după
Mărturisire...................................................................................44
întâia păzire ...................................................................................45
Adouapăzire ............................................................................... 46
A treia^păzire .................................................................................46
întâiul folos al Mărturisirii dese .................................................... 48
Al doilea folos al Mărturisirii dese.......................................48
Al treilea folos al Mărturisirii dese.......................................49
Al patrulea folos al Mărturisirii dese................................... 49
Al cincilea folos al Mărturisirii dese .................................... 49
Apatrapăzire ................................................................................ 50
A cincea păzire.............................................................................. 53
1. Cunoaşterea păcatului din el însuşi ..................................53
2. Cunoaşterea păcatului după împrejurările care-1 însoţesc 56
Cea dintâi împrejurare a păcatului .......................................56
A doua împrejurare a păcatului........................................... 56
A treia împrejurare a păcatului ............................................57
A patra împrejurare a păcatului............................................ 58
A cincea împrejurare a păcatului .........................................58
întâia răutate a păcatului...................................................... 58
A doua răutate a păcatului ................................................... 59
A treia răutate a păcatului ....................................................59
A patra răutate a păcatului ....................................................60
A cincea răutate a păcatului .................................................61
A şasea răutate a păcatului................................................... 61
A şaptea răutate a păcatului ..................................................61
3. Cunoaşterea păcatului după cele trei pedepse
pe care le-a căpătat.......................................................................62
1) Pedeapsa păcatului la îngeri..............................................62
2) Pedeapsa păcatului la oameni.......................................... 62
3) Pedeapsa păcatului în faţa lui lisus Hristos.......................63
A şasea păzire: Rugăciunea .......................................................... 64
îndrumare pe scurt, cum trebuie să mărturiseşti duhovnicului păcatele tale, adică să nu aştepţi să te întrebe el ci tu însuţi să
spui ............................................................................................64
Duhovnicul nu se cuvine să întrebe.......................................... 68
Cuvânt de pe urmă....................................................................69
Rugăciune.................................................................................. 70
Bibliografie................................................................................ 71
CUVÂNT ÎNAINTE
Deşi cunoaştem cu toţii importanţa Mărturisirii în viaţa noastră creştină, nu ignorăm piedicile şi greutăţile de tot felul, întâmpinate atunci când ne îndreptăm paşii spre scaunul de spovedanie. De aceea, am găsit de cuviinţă să tipărim în aceste pagini, câteva cuvinte de îndrumare şi povăţuire duhovnicească luate întocmai, din două cărţi de mare însemnătate în zidirea noastră sufletească şi anume: "Pocăinţa " - scrisă de marele teolog şi duhovnic, Pr. Prof. Ilarion V. Felea şi "Carte foarte folositoare de suflet", întocmită de Sfântul Nicodim Aghioritul (partea a III-a intitulată "Sfătuire gingaşe şi pe scurt către cel ce se pocăieşte. Cum trebuie să se mărturisească. De la osebiţi dascăli adunată spre obştescul folos al celor ce vor citi"). Din ambele volume am luat numai învăţăturile adresate creştinului, lăsând la o parte cele destinate preotului duhovnic.
Citatele din cartea Preotului Prof. Ilarion V. Felea sunt însumate în însuşi textul tipărit şi ele trimit la lucrările pe care venerabilul părinte le-a studiat din bibliografia de specialitate, dar pe care nu le-am mai menţionat, gândindu-ne că lucrarea de faţă se adresează credinciosului pe care nu-l interesează, în primul rând, opera din care sunt scoase cuvintele de povăţuire, ci învăţătura creştină cu privire la Sfânta Taină a Mărturisirii.
Rugăm pe Bunul Dumnezeu să odihnească în ceata drepţilor sufletul Părintelui Ilarion Felea care ne-a lăsat această mare comoară de îndrumare pentru Spovedanie.
Contribuţia Noastră la întocmirea acestor pagini este cu totul neînsemnată şi constă din aranjarea textelor şi a câtorva sfaturi practice de mărturisire, destinate credincioşilor, toate luate din experienţa duhovnicilor cunoscuţi cel mai bine de Bunul Dumnezeu.
Dă-ne, Doamne, cu rugăciunile Sfântului Nicodim Aghio-ritul, duhul smereniei şi puterea sufletească de a ne mărturisi păcatele pentru a lua de la Tine, Părintele îndurărilor, iertarea lor şi râvna de a bine plăcea Ţie, în tot ceasul şi în tot locul. Amin.
tPIMEN ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR
Păcatul înseamnă încălcarea voii şi a poruncilor lui Dumnezeu.
POCĂINŢA ÎN S FANTA SCRIPTURĂ ŞI OPERELE SFINŢILOR PĂRINŢI
Cel dintâi păcat a fost cel al neascultării săvârşit în rai de Adam şi Eva: "Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-lfăcuse şi l-apus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: <Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!> (Fac. 2, 15 - 17). "Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: <Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?> Iar femeia a zis către şarpe: <Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: <Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!> Atunci şarpele a zis către femeie: <Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul>. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de la faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: <Adame, unde eşti?> Răspuns-a acesta: <Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns>. Şi i-a zis Dumnezeu: <Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?> Zis-a Adam: <Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat>. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: <Pentru ce ai făcut aceasta?> Iar femeia a zis: <Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat>" (Fac. 3, l-13).
Omul, săvârşind păcatul, se ascunde de Dumnezeu, deci se îndepărtează, se înstrăinează de El. Locul dragostei, respectului şi ascultării faţă de Dumnezeu este luat de cel al fricii, al temerii de El;
aceasta pentru că omul îşi dă seama că a greşit prin neascultare faţă de porunca dată de Dumnezeu ; în această stare, omul nu mai are puterea sufletească de a cere iertare şi a se apropia de Dumnezeu; Adam dă vina pe Eva iar Eva pe şarpe - diavolul.
Păcatul, oricare ar fi el, produce o tulburare în sufletul omului.Să ne amintim ce a zis Dumnezeu către Cain care invidia pe fratele său, Abel; "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!" (Fac. 4, 6-7). Cain n-a putut să biruiască păcatul invidiei şi, ca urmare, a ucis pe fratele său, Abel (Fac. 4, 8).
Tulburarea produsă de păcat înseamnă o îmbolnăvire a minţii şi a sufletului omului. Păcătosul este numit în Sfânta Evanghelie, bolnav: "Şi pe când şedea El la masă, în casă, iată, mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu lisus şi cu ucenicii Lui. Şi, văzând fariseii, au zis ucenicilor: <Pentru ce mănâncă învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?> Şi auzind El, a zis: <Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfa; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi lapocăinţă>" (Mat. 9, 10 - 13).
Păcatul aduce omului o mare tulburare sufletească, o îmbolnăvire, iar lui Dumnezeu supărare: "Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău şi S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ" (Fac. 6, 5-6).
Mâhnirea şi durerea-lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite de oameni nu au biruit însă dragostea Sa faţă de om ci, îndată după căderea în păcatul neascultării, fiind încă în rai, Dumnezeu îi făgăduieşte mântuirea, însănătoşirea, vindecarea de boala neascultării, prin trimiterea în lume a Celui Care Se va naşte din femeie, "care va zdrobi capul şarpelui" (Fac. 3, 15). Hotărârea lui Dumnezeu de a pierde prin potop pe omul făcut de El este înfăptuită dar îl salvează pe Noe, om drept şi neprihănit între oamenii timpului său, care mergea pe calea Domnului" (Fac. 6, 9). "Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere", aducându-le înfierea (Gal. 4,4-5), ca să-L poată numi pe Dumnezeu "Părinte" (Gal. 4,6). Această restabilire a legăturii sufleteşti între om şi Dumnezeu a fost făcută cu preţul smereniei şi al jertfei Fiului lui Dumnezeu.
8
Ca fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, adică ai împărăţiei lui' Dumnezeu, suntem datori să ne întoarcem de la cele rele la cele bune, de la păcat la virtute; această întoarcere este numită în credinţa Bisericii, una şi nedespărţită Pocăinţă şi înviere din moartea păcatului. Cât de importantă este Pocăinţa, adică întoarcerea omului din calea păcatului la Dumnezeu şi mărturisirea păcatului în Sfânta Taină a Spovedaniei în care luăm iertarea păcatelor, vindecarea de boala sufletului, ne-o spun cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
"Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa. Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face ceea ce e bun şi drept, el va trăi şi nu va muri. Nu se vor pomeni deloc nelegiuirile pe care el le va fi făcut, ci va trăi pentru dreptatea pe care va fi jacut-o. Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu? Dar şi dreptul, dacă se va abate de la dreptatea sa şi se va purta cu nedreptate şi va face toate acele ticăloşii pe care le face nelegiuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci, pentru nelegiuirea sa, pe care va fi facut-o, şi pentru păcatele sale, pe care le-a săvârşit, va muri. Dar voi, ziceţi: <Calea Domnului nu este dreaptă>. Ascultaţi, casa lui Israel: Oare calea Mea nu este dreaptă, sau nu sunt drepte căile voastre? Dacă cel drept se abate de la dreptatea sa şi face nelegiuire şi din pricina aceasta moare, apoi el moare pentru nelegiuirea sa pe care a facut-o. Şi cel nelegiuit, dacă se întoarce de la nelegiuirea sa pe care a facut-o şi face judecată şi dreptate, îşi întoarce sufletul său la viaţă; căci el a văzut şi s-a întors de la toate nelegiuirile sale pe care le-a făcut; de aceea va fi viu şi nu va muri. De aceea vă voi judeca pe voi din casa lui Israel, pe fiecare după căile sale, zice Domnul Dumnezeu; <pocăiţi-vă şi vă întoarceţi de la toate nelegiuirile voastre, ca necredinţa să nu vă fie piedică. Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou. De ce să muriţi voi, casa lui Israel? Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului,> zice Domnul Dumnezeu; <întoarceţi-vă deci şi trăiţi !>" (lez. 18,20-32).
^"... Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. încetaţi odată! învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!
9
Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi f ace. De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăieşte" (Isaia l, 15-20).
"Eu sunt Cel Care şterge păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de farădelegile tale" (Isaia 43, 25).
în Vechiul Testament avem multe pilde de Pocăinţă. David, mustrat de proorocul Natan pentru păcatul uciderii lui Urie, s-a căit recunoscându-şi greşeala: "...<Am păcătuit înaintea Domnului>, a zis David către Natan. <Şi Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta>, a zis Natan, <şi tu nu vei muri>" (II Regi 12,12-13). David şi-a mărturisit greşeala şi atunci când a îngăduit numărătoarea israeliţilor din îndemnul diavolului: "Atunci a zis David către Dumnezeu: <Am greşit mult, făcând aceasta; iartă dar vina robului Tău, că m-am purtat cu totul nepriceput>" (Parai. 21,8).
Regele Mânase, "... legat cu cătuşe de fier a fost dus la Babilon. Acolo, în strâmtorarea sa, el a căutat faţa Domnului Dumnezeului său şi s-a smerit foarte înaintea Dumnezeului părinţilor săi. Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit şi i-a ascultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Mânase că Domnul este Dumnezeu cel adevărat" (II Parai. 33, 11-13).
Ninivitenii, aflând vestea de la proorocul lona că, pentru păcatele poporului, Dumnezeu va distruge cetatea, "...au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici"; chiar şi animalele au postit. "Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care le făcuse şi nu le-a împlinit" (lona 3, 5-10).
Sfântul loan Botezătorul vesteşte poporului la râul Iordanului, venirea Mântuitorului, îndemnând la Pocăinţă: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mat. 3,2); cei ce se botezau îşi mărturiseau păcatele (Mat. 3,6); ei erau îndemnaţi să facă "roadă, vrednică de pocăinţă" (Mat. 3,8) şi fapte de milostenie (Luc.3, 11-14).
Mântuitorul îşi începe propovăduirea cu următoarele cuvinte: "Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mat. 4, 17) şi "...credeţi în Evanghelie" (Marcu l, 15).
în Sfânta sa Evanghelie, Mântuitorul îndeamnă la Pocăinţă prin parabole sau pilde; de exemplu, parabola despre oaia cea
10
pierdută. Când un om pierde o oaie dintr-o sută, lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi caută pe cea rătăcită până o găseşte. "Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; Şi venind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: <Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută>. Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luc. 15, 5-7).
Altă pildă, tot despre Pocăinţă, este cea despre drahma pierdută. Femeia aprinde lumina, mătură casa şi caută până ce o găseşte; dacă a găsit-o, se bucură cu prietenele şi vecinii. Şi Mântuitorul zice: "Aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte." (Luca 15, 10)
Parabola despre fiul risipitor - fiul cel mic, luând partea sa de moştenire, pleacă de la casa părintească cheltuindu-şi averea trăind în destrăbălare; ajungând muritor de foame, îşi vine în sine şi se hotărăşte să se întoarcă la tatăl său, cerându-şi iertare; tatăl îl primeşte cu dragostea de părinte, rostind cuvintele: "acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat" (Luc. 15,11 - 24).
în Sfânta Evanghelie sunt şi alte pilde despre Pocăinţă, cum ar fi pilda vameşului care, stând cu smerenie într-un ungher al Templului, ".. .îşi bătea pieptul, zicând: <Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul>" (Luc. 18,13).
Femeia păcătoasă vine în casa fariseului unde lisus stătea la masă "Şi, stând lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir" (Luc. 7, 37 - 38).
Zaheu Vameşul, primindu-L pe Mântuitorul în casa sa, pune începutul cel bun pentru o viaţă nouă: "Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el lisus: <Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam; căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut>" (Luc. 19, l - 10).
Apostolul Petru a plâns cu amar păcatul lepădării de Mântuitorul în timpul Patimilor (Mat. 26, 75).
Tâlharul de pe cruce, răstignit împreună cu Mântuitorul, recunoscându-şi vinovăţia, se căieşte şi rosteşte cu umilinţă "... Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta" (Luc. 23, 40-42). Mântuitorul, primindu-i mărturisirea sa, îi spune: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luc. 23, 43).
11
Sfanţul Apostol Pavel se întoarce la Hristos; din prigonitor pe drumul Damascului, ajunge Apostolul neamurilor, adică al lumii păgâne, în scrierile Sfinţilor Apostoli, Cartea Faptelor şi Epistole, găsim aproape pe fiecare pagină, pilde şi îndemnuri la Pocăinţă.
Propovăduirea Pocăinţei este ^mesajul dat de însuşi Mântuitorul Sfinţilor Apostoli, după învierea Sa. "Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim" (Luc. 24,45 - 47).
Astfel, Sfântul Apostol Petru, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, spune mulţimilor adunate la Ierusalim în ziua praznicului: ".. .Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui lisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt" (Fapte 2, 37 - 38).
Tot Sfântul Apostol Petru spune celor care erau miraţi de vindecarea unui olog prin rugăciunile Apostolului: "... pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre" (Fapte 3,19).
Simon Magul, pentru păcatul care-i poartă numele - simonia -(cumpărarea cu bani a harului în scopul de a câştiga bani), este sfătuit să se pocăiască: "Pocăieşte-te, deci, de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale. Căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti" (Fapte 8, 22-23).
Sfântul Apostol Pavel, în faţa Areopagului din Atena, rosteşte între altele şi aceste cuvinte: ""...Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască" (Fapte 17, 30).
în Milet, spune preoţilor din Efes: "N-am ascuns nimic din cele folositoare, care să nu vi le vestesc şi să nu vă învăţ, fie înaintea poporului, fie prin case, mărturisind şi iudeilor şi elinilor întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţa în Domnul nostru lisus Hristos" (Fapte 20,20-21).
în faţa regelui Agripa, Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: "Drept aceea, rege Agripa, n-am fost neascultător cereştii arătări; ci, mai întâi celor din Damasc şi din Ierusalim şi din toată ţara Iudeii şi neamurilor le-am vestit să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, făcând lucruri vrednice de pocăinţă" (Fapte 26,19 - 20).
în Epistola către Romani scrie: "... nu ştii că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" (Rom. 2, 4).
12
Apoi, scrie corintenilor: "Mă bucur, nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că v-aţi întristat spre pocăinţă. Căci v-aţi întristat după Dumnezeu, ca să nu fiţi întru nimic păgubiţi de către noi. Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, iar întristarea lumii aduce moarte" (II Cor. 7, 9 - 10).
Sfântul Apostol Pavel scrie lui Timotei să certe "... cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, şi ei să scape din cursa diavolului de care sunt prinşi, pentru a-i face voia" (II Tim. 2, 25-26).
Sfântul loan Evanghelistul, în cartea Apocalipsei, cheamă la Pocăinţă: "... adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi" (Apoc. 2, 5). "Pocăieşte-te deci, - scrie Bisericii din Pergam, din partea lui Dumnezeu - iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele" (Apoc. 2, 16).
Către Biserica din Sardes:"... Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta" (Apoc. 3, 1-3).
Către Biserica din Laodiceea scrie: "Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte" (Apoc. 3,19).
Părinţii apostolici - şi cei de după ei până în sec. al VUI-lea -îndeamnă stăruitor pe păstoriţii duhovniceşti spre Pocăinţă.
în Didahia sau învăţătura celor doisprezece Apostoli stă scris: "Mărturiseşte-ţi păcatele tale în biserică şi nu te duce la rugăciune cu cuget rău". "De este cineva sfânt, să vie; de nu este, să se pocăiască". "Duminica adunaţi-vă, frângeţi pâinea şi săvârşiţi Sfânta Euharistie, după ce mai întâi v-aţi mărturisit greşelile, pentru ca să fie curată jertfa voastră. Iar oricine este certat cu aproapele său, să nu vină la un loc cu voi, până ce nu se vor fi împăcat amândoi, pentru ca să nu se pângărească jertfa voastră".
în Epistola Sfântului Varnava, citim: "Să-ţi mărturiseşti păcatele. Să nu vii la rugăciune cu cugetul rău. Aceasta este calea luminii".
Clement Romanul, în cele două scrisori către corinteni, ne învaţă: "... să părăsim grijile deşarte şi zadarnice şi să ne întoarcem la mult lăudata şi cinstita linie de purtare a Tradiţiei noastre! Şi să
13
vedem ce este plăcut şi ce este primit înaintea Făcătorului nostru. Să privim cu luare aminte la sângele lui Hristos şi să cunoaştem de cât preţ este el înaintea lui Dumnezeu, Părintele Său, pentru că, fiind vărsat pentru mântuirea noastră, a adus lumii întregi harul Pocăinţei. Să străbatem toate generaţiile şi să învăţăm că din generaţie în generaţie a dat Domnul prilej de pocăinţă celor ce voiesc să se întoarcă la El". "... Mai bine este într-adevăr pentru om ca să-şi mărturisească greşelile, decât să-şi împietrească inima, precum s-au împietrit inimile celor ce s-au răzvrătit împotriva lui Moise". "Drept aceea, până când suntem pe pământ să ne pocăim, căci lut suntem în mâna meşteşugarului. Precum olarul, dacă face un vas şi se strâmbă sau se rupe în mâinile sale, îl formează din nou, dacă apucă de-1 aruncă mai înainte în cuptorul cel de foc, nu poate să-i mai fie de ajutor, tot aşa şi noi, până suntem în această lume, să ne pocăim din toată inima pentru relele ce le-am făcut în trup pentru ca să fim mântuiţi de Domnul, cât mai avem timp de pocăinţă căci după ieşirea din lume, nu mai putem să ne mărturisim sau să ne mai pocăim".
în cartea Păstorul lui Herma se spune: "Eu sunt (pus) peste Pocăinţă şi dau înţelepciune tuturor celor ce se pocăiesc. Au nu ţi se pare că această Pocăinţă este înţelepciune? Da, Pocăinţa este o mare înţelepciune. Cel ce a păcătuit înţelege că a făcut rău înaintea Domnului şi se suie în inima lui fapta pe care a săvârşit-o, se pocăieşte şi nu mai face rău, şi săvârşeşte cu prisosinţă binele, îşi smereşte sufletul şi-1 chinuieşte pentru că a păcătuit. Vezi, deci, că Pocăinţa este o mare înţelepciune".
"Dacă cineva păcătuieşte neîncetat şi se pocăieşte după fiecare cădere în păcat, dar nu se opreşte de la păcat deloc, de nici un folos nu-i este mărturisirea păcatelor pentru un astfel de om, căci cu greu va dobândi viaţa veşnică.
"Dacă te gândeşti înainte că poruncile pot fi păzite, uşor le vei păzi şi nu vor fi grele, dar dacă în inima ta se ridică gândul că nu pot fi păzite de om, atunci nu le vei păzi".
"Mergi şi spune tuturor să se pocăiască şi vor trăi pentru Dumnezeu, căci Domnul, milostivindu-Se, m-a trimis să aduc tuturor Pocăinţa, deşi unii nu mai sunt vrednici de aceasta din pricina faptelor lor. Totuşi Domnul, fiind îndelung - răbdător, vrea ca cei chemaţi prin Fiul Său să se mântuiască".
Clement Alexandrinul ne spune: "Celui care se întoarce la Dumnezeu din toată inima, îi sunt deschise porţile şi Tatăl primeşte bucuros pe fiul ce se pocăieşte... Adevărata Pocăinţă constă în a nu
14
sta sub stăpânirea aceloraşi păcate şi a smulge din suflet rădăcina păcatelor care ne-apregătit pedeapsa morţii... Vrei tu, furule, să fie iertat păcatul tău? încetează de a mai fura! Desfrânatul trebuie să stingă focurile patimii, curvarul trebuie în viitor să ducă o viaţă curată, tâlharul trebuie să restituie prada şi să dea ceva în plus. Tu, mărturie mincinoasă, obişnuieşte-te să spui adevărul; tu, sperjurule, nu mai face jurăminte. Striveşte celelalte patimi, mânia, pofta... Tu, care eşti mândru, puternic şi bogat, trebuie să ai lângă tine un om al lui Dumnezeu care să fie ca un stăpân şi conducător al tău... El va petrece pentru tine adeseori nopţi întregi fără somn, el face pentru tine rugăciuni către Dumnezeu... Şi se va ruga cu osârdie, dacă îl cinsteşti ca pe un înger al lui Dumnezeu".
în milostivirea Sa, El a dat a doua Pocăinţă pentru aceia care vor cădea după ce au ajuns la credinţă. Dacă omul ar fi ispitit după chemarea divină să cadă în tertipurile diabolice, să facă atunci încă o Pocăinţă definitivă. Căci dacă noi păcătuim din plăcere, după ce am recunoscut adevărul, nu avem altă jertfa de oferit pentru păcatele noastre, ci numai aşteptarea îngrozitoare a judecăţii şi dogoarea focului care va mistui pe vrăjmaşii lui Dumnezeu. Cei care îşi trec vremea în necontenite alternative de la păcat la Pocăinţă, nu se deosebesc cu nimic de necredincioşi, decât prin conştiinţa ce o au despre păcatele lor".
După Tertulian, "O recădere cere o reînnoire a vindecării. Tu vei fi plăcut Domnului nerefuzând ceea ce El îţi oferă. Tu L-ai ofensat, dar poţi încă să te împaci cu El. Tu ştii către cine să te alături şi că El nu te refuză".
Origen zice: "Dacă aveţi conştiinţa că aţi făcut greşeli, nu le ascundeţi, ci descoperiţi-le Domnului prin Spovedanie şi nădăjduiţi în El. Când v-aţi mărturisit şi v-aţi descoperit păcatele, speraţi în iertarea Lui. El vă va reda sănătatea... Iată ce va face, dacă-I veţi descoperi păcatele".
"Este o taină minunată mărturisirea păcatului... Faptele noastre secrete, cuvintele, chiar şi gândurile, toate vor fi arătate şi cunoscute prin acela care învinovăţeşte pe păcătos, după ce i-a insuflat păcatul. El (diavolul) ne îndeamnă la păcat, iar după ce am păcătuit ne acuză. Dacă, luându-i-o înainte, ne vom învinui pe noi înşine în curgerea vieţii, noi scăpăm de viclenia diavolului, duşmanul şi acuzatorul nostru. Asta înseamnă prezicerea profetului: "Spune tu întâi nedreptăţile tale, ca să te dezvinovăţeşti. " (îs. 43, 26). Aceasta arată că trebuie să întrecem pe acela care e gata să ne învinuiască, cum zice profetul, "ca să fiţi primii şi să nu vă lăsaţi
15
întrecuţi. Dacă, în sfârşit, voi sunteţi cei dintâi a vă spune păcatele, dacă voi faceţi jertfa Pocăinţei, dacă voi vă daţi carnea morţii ca duhul să vă fie nevătămat în Ziua Domnului, voi veţi gusta odihna acestei zile". David, în acelaşi înţeles, zice în psalmi: "Bucuraţi-vă, drepţilor; celor drepţi li se cuvine laudă " (Ps. 32,1). Dumnezeu i-a iertat greşelile pentru că el s-a învinuit de fărădelegile sale. Vezi, dacă ne mărturisim păcatele, merităm iertarea lor".
"Vezi, ce ne învaţă pe noi dumnezeiasca Scriptură, ca să nu ne acoperim păcatul. Căci precum cei ce se îngreunează de o mâncare nemistuitoare sau bogată în sucuri, vomând se uşurează, aşa se vor nelinişti înlăuntru şi se vor îneca de sucul păcatului aceia care au păcătuit şi-şi ascund şi acoperă păcatul. Iar dacă cineva se face acuzatorul său, când se învinuieşte şi se mărturiseşte, varsă păcatul şi se curăţă de toată cauza bolii. Caută mai întâi doctorul căruia să-i descoperi cauza bolii tale, ca el să plângă cu cei ce plâng, să aibă durere şi să simtă împreună, arătându-se mai întâi doctor înţelept şi îndurător. Dacă îţi va spune ceva sau te va sfătui să faci şi să împlineşti aceea şi dacă va cunoaşte şi va vedea el că boala ta ar trebui arătată şi vindecată în adunarea Bisericii întregi şi că, în acest chip, se pot zidi şi ceilalţi şi tu însuţi te poţi lesne vindeca, atunci, după multă cumpănire şji după sfatul aceluiaşi doctor experimentat, să faci şi tu aceasta". (In vechime, unele păcate se mărturiseau în public; această rânduială a încetat pentru că s-a constatat că aduce mai multă pagubă - sminteală decât zidire sufletească).
Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, spunea: "Fiecare, vă rog, prea iubiţilor fraţi, să-şi mărturisească păcatul cât timp cel ce a păcătuit este încă în lume, cât timp mărturisirea sa poate fi primită, când canonul şi iertarea date prin preoţi sunt plăcute Domnului. Să ne întoarcem la Domnul din toată inima şi, arătând căinţă cu durere nefaţarnică pentru păcat, să cerem milostivirea lui Dumnezeu... cu ajunări, cu plângeri şi lacrimi, cum El singur învaţă".
"Căiţi-vă, scumpii mei fraţi, şi cercetaţi-vă păcatele cu inima înfrântă; recunoaşteţi greşeala cea mare a cugetului vostru, deschideţi-vă ochii inimii spre a vă pricepe păcatul şi nici nu deznădăjduiţi de milostivirea lui Dumnezeu, nici nu aşteptaţi grabnica Lui iertare. Pe cât de îndurat şi bun e Dumnezeu în iubirea Sa părintească, pe atât de temut este în majestatea Sa de judecător. Pe cât de grele ne-au fost păcatele, pe atât de mult vrea să le plângem. Rana adâncă are trebuinţă de tratare cu îngrijire îndelungată. Căinţa să nu fie mai mică decât greşeala... Trebuie a vă ruga şi a face cerere mai fierbinte, a petrece ziua în jale, a petrece
16
nopţile în priveghere şi plângere, a întrebuinţa tot timpul în plângeri, a sta în genunchi la pământ, a zăcea în cenuşă şi în sac şi în noroi, (forme vechi de pocăinţă care s-au păstrat până în primele veacuri ale creştinismului), a nu mai dori nici o haină după pierderea hainei lui Hristos, a prefera postul după mâncarea diavolului (jertfele idoleşti), a sârgui în fapte bune cu care se curăţesc păcatele, a face adeseori pomană prin care se mântuiesc sufletele de moarte. Cine dă în acest chip bucurie lui Dumnezeu, cine, căindu-se de fapta sa, ruşinându-se de fărădelegea sa, va scoate chiar din durerea căderii sale putere şi credinţă nouă, acesta, ascultat şi sprijinit de Domnul, va înveseli Biserica pe care o întristase mai înainte şi acum va merita nu numai iertarea lui Dumnezeu, dar şi cununa".
Sfântul Metodiu, Episcopul Olimpului (+311) se ruga astfel: "Aplecat până la pământ înaintea Ta, eu Te rog să mă curăţeşti de păcatele mele şi să nu mi le socoteşti. Bine este a ne mărturisi păcatele, căci Tu eşti milostiv, Tu eşti răbdător, bun şi Te întristezi de greşelile noastre. De asemenea, Te rog fierbinte, Tu, care cunoşti toate greşelile mele, iartă-mi-le".
"Să ne îndeletnicim întru rugăciuni, întru cereri, întru ajunări, întru Pocăinţă şi să arătăm viaţă nouă, schimbată. Să ne mărturisim, să ne întoarcem fraţilor. Că a întoarcerii este vremea şi a lacrimilor celor multe... Să ne ostenim aici puţin, ca să nu ne muncim acolo mult. Să ne nevoim vremelnic, ca să nu ne chinuim veşnic, să nu dormităm, să nu ne trândăvim ci să batem (la uşă) prin Pocăinţă zicând: "Deschide nouă, Stăpâne, deschide nouă nevrednicilor, smeriţilor şi păcătoşilor pentru sfânt numele Tău. Să nu ne încui, îndură-Te. Să nu ne lipseşti pe noi de mila Ta, de slava Ta, de împărăţia Ta".
Eusebiu de Cesareea (+340) scrie: "Până când veţi rămâne în păcat? Ar trebui, din contră, să vă grăbiţi spre Pocăinţă şi spre mărturisirea scumpă lui Dumnezeu". David a stăruit în pocăinţă. Pentru o noapte de păcat, a petrecut nopţi întregi în lacrimi deşi vecinii îşi băteau joc de el. Sufletul, prin mărturisirea făcută lui Dumnezeu, se vindecă de răni.
Sfanţul Atanasie cel Mare (+373) ne arată că: "După cum omul botezat de preot se luminează prin harul Duhului Sfânt, tot astfel, acela care se mărturiseşte în Pocăinţă primeşte de la preot iertarea prin harul lui Hristos".
Sfântul Vasile cel Mare (+379) completează: "Cel ce mărturiseşte păcatul său, nu este acela care se mărgineşte a zice "Păcătuit-am", şi pe urmă rămâne în păcat, ci acela care, după
17
cuvântul psalmistului, a descoperit păcatul său şi se căieşte de el. Ce ar folosi toate îngrijirile medicului dacă bolnavul nu se păzeşte de cele vătămătoare existenţei sale? Astfel, iertarea unei nedreptăţi nu serveşte nimic acelui care săvârşeşte altele, nici iertarea desfrânării aceluia ce stăruieşte într-o viaţă desfrânată... Iconomul înţelept al vieţii noastre voieşte ca cel ce a vieţuit în păcat şi a promis apoi a se scula iarăşi spre a vieţui în dreptate, să sfârşească cu trecutul şi, după ce a păcătuit, să facă un fel de început, reînnoindu-şi viaţa prin Pocăinţă".
"Pocăinţa nu trebuie să înceteze în cursul vieţii întregi căci, cine e fără de păcat? în toată clipa păcătuim, dacă nu cu fapta apoi cu cuvântul, dacă nu prin cuvânt, măcar cu gândul. Oricât de mici sunt păcatele, ele pătează conştiinţa, iar conştiinţa trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie păstrată în curăţenie, dar totuşi zilnic se pătează, atunci, în toată ziua, trebuie să o şi curăţim".
"La noi, poporul se scoală noaptea şi merge la rugăciune în Sfânta Biserică. Aici toţi se mărturisesc lui Dumnezeu în durere, întristare şi lacrimi. Apoi de la rugăciune trec la psalmodie (recitări şi cântări de psalmi)... După ce a trecut astfel noaptea în psalmodiere şi rugăciune, ca dintr-o gură şi dintr-o inimă se înalţă către Domnul psalmul Mărturisirii: fiecare rosteşte pentru sine cuvintele Pocăinţei".
Sfântul Grigore de Nazianz (+390) întreabă: "Cine va da capului şi pleoapelor mele un izvor nesecat, ca să pot spăla în mine, prin şiroaie de lacrimi tot felul de întinăciune şi să plâng păcatele mele pe cât se cuvine? Căci pentru muritori şi pentru sufletele întinate, leacul cel mai bun sunt: lacrimile, cenuşa şi sacul Pocăinţei".
Sfântul Grigorie al Nyssei (+395) spune păstoriţilor săi: "Vărsaţi înaintea mea lacrimi amare şi multe şi voi vărsa şi eu cu voi. Alipiţi-vă cu tristeţe de un slujitor al Bisericii şi încredeţi-vă în el ca într-un părinte... Preotul se întristează de păcatul fiului său duhovnicesc, cum s-a întristat lacob la vederea hainei iubitului său losif. Trebuie să vă încredeţi în cel ce v-a născut în Dumnezeu mai mult decât în cei ce v-au născut trupeşte. Descoperiţi-i cu îndrăzneală secretele cele mai mari, descoperiţi-i tainele sufletului vostru, precum se descoperă doctorului rănile cele mai ascunse. El va purta grijă de sănătatea voastră".
Sfântul loan Gură de Aur ne îndeamnă: "Fie că eşti păcătos, intră în biserică spre a-ţi spovedi păcatele; fie că eşti om drept, intră
18
m casa Domnului ca să nu te abaţi din drumul dreptăţii, căci Biserica este un liman şi pentru unul şi pentru celălalt.
Ai păcătuit? Nu-ţi pierde nădejdea, ci intră purtând înainte Pocăinţa, ca un steag. Ai păcătuit? Spune-i lui Dumnezeu: <am păcătuită Ce greutate mare e asta? Ce ocol? Ce oboseală? Ce strâmtoare ca să spui acest cuvânt: <am păcătuit>. Crezi că dacă nu-ţi vei spune tu însuţi că eşti păcătos, n-o să te pârască diavolul? la-i-o înainte şi fură-i tu slujba, căci slujba lui e să pârască. Atunci de ce nu îl preîntâmpini, nu-ţi spui păcatul, nu te curăţeşti de greşeală, când ştii bine că vei da de un pârâtor care nu ştie să-şi ţină gura?
Ai păcătuit? Intră în biserică şi spune lui Dumnezeu: <am păcătuit>. Nu cer altceva de la tine, decât acest lucru. Sfânta Scriptură zice: <Spune tu întâi nedreptăţile tale, ca să te dezvinovăţeşti> (îs. 43,26); spune-ţi tu păcatul, ca să-ţi ştergi păcatul. Nu e aceasta vreo osteneală, nici mtortocheri de vorbe, nici cheltuială de parale, nici altceva asemănător. Spune cuvântul, fii de bună credinţă şi spune: <am păcătuit>. Dar cum se poate asta - mă va întreba cineva - că, dacă spun eu întâi păcatul, să-mi şterg păcatul? Am citit în Scriptură o pildă despre un om care şi-a spus păcatul şi şi 1-a şters şi despre altul care nu 1-a spus şi nu i s-a şters". Păcătosul mântuit este David, pentru că şi-a mărturisit vinovăţia, cel osândit e Cain, pentru că a tăinuit-o.
"Vă îndemn stăruitor să vă mărturisiţi deseori lui Dumnezeu. Eu nu vă arăt în faţa adunării fraţilor voştri, nu vă constrâng să vă descoperiţi oamenilor păcatele. Deschideţi conştiinţa voastră lui Dumnezeu. Arătâţi-i Lui rănile şi de la El cereţi remediile. Arătaţi-vă Lui nu ca să vă mustre, ci ca să vă tămăduiască... Vorbiţi şi, lăsând aici păcatele voastre, vă veţi întoarce curaţi".
"Vino, Eu te voi schimba,... nu te voi părăsi, te voi îngriji... Cuvintele Mele sunt remedii care muşcă pentru o clipă, dar apoi îţi aduc o bună stare durabilă. Eu sunt Doctorul, Eu îţi cercetez rănile pentru a preveni putrezirea. Eu mă îndeletnicesc cu medicina, prin cuvântul Meu îţi dau sănătatea".
"Când am săvârşit o nedreptate, s-o ucidem îndată prin Mărturisire, prin lacrimi, prin pâra păcatelor făcute. Nimic nu este mai ucigător pentru păcat ca Mărturisirea şi osânda greşelii, însoţite de căinţă şi lacrimi. Osândirea păcatului înseamnă uşurarea lui. Cine a zis aceasta? însuşi Judecătorul, Dumnezeu: <Fii cel dintâi să-ţi spui păcatele şi vei fi îndreptat>. Vă întreb, pentru ce vă ruşinaţi şi vă roşiţi a vă spune păcatele? Le spuneţi la un om care vă va reproşa pentru ele? Le spuneţi unuia asemănător vouă care le va destăinui?
19
Stăpânului, Conducătorului, Prietenului oamenilor, Doctorului vă arătaţi rănile... <Eu nu vă oblig>, zice El, <să vă arăt în public, în faţa unor mărturii numeroase. Spuneţi-mi păcatele numai Mie în particular, ca să vă vindec rana şi să vă izbăvesc de durere>."
"Doctorii, când sunt în faţa unor boli grele, se folosesc de mângâieri şi de rugăciuni pentru a face să se primească leacul care trebuie să vindece. Faceţi la fel. Arătaţi preoţilor rănile...".
"Tatăl a dat Fiului toată puterea să judece. Acum văd că Fiul a dat preoţilor toată puterea aceasta... Preoţii iudeilor aveau puterea de a curaţi trupul de lepră sau, mai bine, nu de a curaţi ci numai de a constata curăţirea... dar preoţii Legii Noi au primit puterea de a fi martori ai curăţirii, şi de a curaţi, nu de lepra trupului, ci de întinăciunea sufletului".
"Dacă ne aducem aminte de păcatele noastre, Dumnezeu le va uita... Noi înşine să ne condamnăm, noi înşine să ne acuzăm, că astfel vom îmblânzi pe Judecător. Păcatul mărturisit devine mai mic; nemărturisit, se face mai mare şi mai vătămător... Mare bun este, iubiţilor, a-şi cunoaşte cineva păcatele şi a le aminti într-una. Nimic nu vindecă greşelile cuiva sau căderea în păcate atât de sigur ca o amintire într-una de ele, precum şi invers, nimic nu face pe om mai trândav şi aplecat spre păcat, ca uitarea lor... Cum pretinzi, spune-mi, a te învrednici de iertarea păcatelor, când nu le-ai mărturisit deloc?... Descoperă Domnului calea ta". "Mărturiseşte acestea lui Dumnezeu, mărturiseşte-ţi păcatele Judecătorului".
"Multe-s căile Pocăinţei, ca să vă fie uşoară mântuirea. Căci dacă Dumnezeu ne-ar fi dat numai o cale de mântuire, poate am fi amânat, zicând: <Nu putem să apucăm pe această cale, deci nu ne putem mântui>. Acum însă, luându-ţi acest pretext, nu ţi-a dat numai un drum, ci multe şi osebite, pentru ca, prin mulţimea lor, să-ţi facă lesnicioasă suirea la cer".
De greşeşte cineva de mai multe ori, tot de atâtea ori e dator să se pocăiască, adică să-şi plângă vina, să-şi răcorească ochii cu "a/ doilea Botez", ca şi Apostolul Petru care şi-a spălat păcatul lepădării de Hristos prin lacrimile amare ale pocăinţei: "Plânge şi tu, deci, păcatul, şi nu-1 plânge aşa cum s-o întâmpla, sau numai de ochii lumii, ci plânge-1 amar, ca Petru. Varsă lacrimi din baierile inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să-ţi ierte păcatul. Căci e îndurător, El însuşi a spus: <Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se pocăiască şi să trăiască> (lez. 18, 23). Cere de la tine o osteneală mică şi îţi dăruieşte în schimb lucruri mari. Caută să-i dai un prilej, ca să-ţi hărăzească comoara mântuirii. Varsă
20
lacrimi şi El îţi va da iertare, fa Pocăinţă şi El îţi dă iertarea păcatelor, dă şi tu un prilej cât de mic, ca să ai o apărare cu bună înfăţişare. El pune unele, noi altele; dacă noi punem pe ale noastre, le pune şi El pe ale Lui".
"Iertarea păcatelor e izvorul mântuirii şi răsplata Pocăinţei, căci aceasta e un leac ce şterge păcatul: e un dar ceresc, o putere minunată, biruind prin har înlănţuirea legilor".
"Pocăinţa e grozavă şi cumplită pentru păcătoşi, leac al greşelilor, mistuirea nelegiuirilor, cheltuire de lacrimi, încredere în Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care taie acestuia capul, nădejde în mântuire, nimicire a deznădejdii. Ea deschide Cerul, ea ne duce în Paradis, ea biruie pe diavol (de aceea aduc vorba atât de des de acest lucru); după cum se vede, ea ne dă încrederea că el (diavolul) poate fi răpus. Dacă ai păcate, nu deznădăjdui, leacul acesta vi-1 dau fără încetare, căci ştiu ce mare leac e împotriva diavolului, să nu pierzi nădejdea. Şi dacă greşeşti în fiecare zi, pocăieşte-te în fiecare zi. Şi după cum facem la casele dărăpănate, unde, după ce am scos părţile putrede, cârpim locul cu material nou şi mereu suntem cu grijă şi luare aminte, tot aşa facem şi cu noi înşine. Dacă din pricina păcatului astăzi te-ai dărăpănat, înnoieşte-te prin Pocăinţă".
"Acesta este timpul căinţei, acela al judecăţii, acesta al întrecerilor, acela al cununilor, acesta al trudei, acela al odihnei, acesta al ostenelii, acela al răsplăţii. Treziţi-vă, vă rog, dezmeticiţi-vă şi să ascultăm cu drag cele spuse. Am trăit în carne, să trăim de aici încolo în duh, am trăit în desfrânări, să trăim în virtuţi, am trăit în nepăsare , să trăim în Pocăinţă. Ce se făleşte pământul şi cenuşa? Ce te mândreşti, omule? De ce eşti aşa de semeţ? Ce tragi nădejde de pe urma bogăţiilor şi a slavei lumeşti? Să mergem la morminte, rogu-te, să vedem acolo tainele, să vedem firea sfâşiată, oasele mâncate, trupuri putrezite. Dacă eşti înţelept, uită-te; dacă eşti isteţ, spune-mi, cine-i acolo împărat, cine-i om de rând, cine-i boier şi cine-i slugă, cine-i înţelept şi cine-i neghiob? Unde-i acolo frumuseţea tinereţii, unde-i înfăţişarea ei plăcută, unde-s ochii drăgălaşi, unde nasul bine croit, unde-s buzele roşii ca focul, unde-i frumuseţea obrajilor, unde-i fruntea strălucitoare? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate scrum? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate viermi? Nu-s toate putreziciune şi miros urât? Gândindu-vă la toate acestea, fraţilor, şi închipuindu-vă în cuget acea zi din urmă (Ziua Judecăţii), cât mai avem timp, să ne întoarcem de pe drumul nostru cel greşit'
21
"Fără de Mărturisire nu este iertare de păcate", spune Sfântul loan Scărarul.
Sfântul Isaac Şirul zice că: "Cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decât cel ce scoală morţii prin rugăciunile lui. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi prin gândirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine, e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupeşti, dar cel dintâi prin cei ai sufletului".
Sfântul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei spune: "Mărturiseşte-ţi lui Dumnezeu, prin preot, păcatele tale".
Sfântul loan Damaschinul defineşte Pocăinţa ca fiind: "întoarcerea, prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavolul la Dumnezeu".
Sfântul Ambrozie întăreşte, adăugând: "Dacă tu voieşti să te îndreptezi, mărturiseşte-ţi greşeala".
"Dacă voiţi să aveţi dovada că Biserica a primit cheile împărăţiei Cerurilor," zice Fericitul Augustin, "ascultaţi ce a zis Domnul tuturor Apostolilor <Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor...> (loan 20, 22-23). Aceasta cuprinde puterea cheilor despre care a zis: <Oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer> " (Mat. 18, 18).
Din Taina Pocăinţei şi a Mărturisirii se revarsă o bogăţie de binefaceri:
- pentru societate, îmbunătăţirea morală şi deci, calitativă, a membrilor săi;
- pentru Biserică, împlinirea rosturilor ei salvatoare şi sfinţitoare;
- pentru persoane, "oprirea de la păcate, deschiderea raiului, după cuvântul ce zice: "Astăzi vei fi cu mine în rai", întoarcerea sufletului întru cea dintâi a lui firească aşezare şi odihnă, după cum spune: "întoarce-te sufletul meu întru odihna ta ", înapoierea cinstei pe care prin păcat am pierdut-o, precum s-a făcut la fiul cel desfrânat, căci zice Sfântul Evanghelist Luca: "Aduceţi podoaba cea dintâi şi îmbrăcaţi-lpe el", veselia şi bucuria sufletului, pentru care zice proorocul: "Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul, că m-a îmbrăcat în haina mântuirii", viaţa sufletului celui omorât de păcat, după cum a spus: "Fiul meu acesta mort era şi a înviat", reprimirea darului pe care 1-a pierdut prin păcat. O, câte bunătăţi! O, câte roade duhovniceşti a lucrat şi lucrează nouă păcătoşilor Sfânta şi dumnezeiasca Pocăinţă! Cine este cea care 1-a dus pe tâlhar în rai, au nu Sfânta Pocăinţă? Cine a dăruit lui David iertarea, au nu
22
ocăinţa? Cine lui Mânase a dat iertarea, au nu Pocăinţa? Cine a dăruit iertarea lui Petru, au nu Pocăinţa? Cine pe fiul ceî desfrânat iarăşi 1-a întors în casa părintească, au nu Pocăinţa? Cine a făcut pe niniviteni să fugă de pierzarea cea făgăduită, au nu Pocăinţa? O, Sfântă Pocăinţă! Care prin mărturisirea păcatelor vrednică faci gura, curăţindu-ne de faptele cele urâte, a lăuda şi a cânta cu bună îndrăzneală pe Dumnezeu. Iar prin zdrobirea inimii împrieteneşti cu Dumnezeu pe cel ce a călcat sfintele Sale porunci. Iar prin împlinirea canonului cu adevărat din gheenă scoţi pe om". Pocăinţa rodeşte curăţirea sufletului, îndreptarea vieţii şi asigurarea fericirii vremelnice şi veşnice. Pocăinţa ne trece din starea de păcat în starea de har, măreşte entuziasmul vieţii, trezeşte emoţiile sublimului şi intensifică viaţa religioasă. Cele mai frumoase elanuri de viaţă, de iubire, devotament, încredere şi curaj, au fost inspirate de un ideal religios. Pocăinţa'hrăneşte viaţa religioasă creştină şi deschide uşa desăvârşirii morale. Pocăinţa serveşte idealul sfinţeniei sub toate formele ei, serveşte evlavia ce ne face să trăim într-o caldă atmosferă de frumuseţe spirituală, dragostea ce înlătură graniţele dintre oameni, cuminţenia inimii, bucuria suferinţei, supunerea şi sărăcia voluntară, ascetismul... Toate virtuţile află în Pocăinţă pe mama lor cea bună. (...) Pocăinţa cea mai bună este aceea care începe şi sfârşeşte prin convertire, prin dezbrăcarea de o haină veche şi renaşterea la o viaţă trăită sincer după canoanele credinţei creştine ortodoxe. (...) Pocăinţa este lucrare sfântă, săvârşitorii ei sunt preoţii, primitorii ei sunt creştinii botezaţi, efectele ei sunt redobândirea harului, înfrânarea poftelor, liniştea conştiinţei, descoperirea adevărului, curăţirea păcatelor, libertatea sufletului şi împăcarea cu Dumnezeu.
Dar Pocăinţa nu are numai o fundamentare biblică şi istorică, ci şi una psihologică şi socială. Pocăinţa este o necesitate morală, o trebuinţă a naturii omeneşti de care trebuie să ţină cont preoţii în experienţa lor pastorală, misionară şi să o administreze cu toată sfinţenia. Pocăinţa este Taină cerească prin care se nimiceşte răul şi lucrează harul mântuitor şi sfinţitor. Spre harul ei aspiră sufletul omenesc conştient şi inconştient, ca floarea spre soare. Pocăinţa este remediu contra mândriei, e şcoala smereniei, cea mai bună şcoală religioasă şi, în acelaşi timp, o curăţire a templului inimii ca să intre în el şi să-1 stăpânească Hristos, împăratul slavei. Pocăinţa vindecă relele şi neputinţele noastre morale, ca şi Maslul pe cele trupeşti; are o minunată putere de moralizare şi e cea mai bună şcoală a renaşterii morale şi naţionale.
23
Pocăinţa e virtute evanghelică, poruncă bisericească şi Taină dumnezeiască.
Tatăl, Cel ce a trimis pe loan înaintemergătorul ca să boteze, a propovăduit prin gura aceluia către păcătoşi, zicând: "Pocăiţi-vă!"
Fiul, când S-a arătat în lume, acest cuvânt a pus ca începătură şi temelie a propovăduirii Sale: "Pocăiţi-vă"l
Duhul Cel Sfânt, când S-a pogorât în chipul limbilor de foc, acelaşi cuvânt a grăit prin Apostolul Petru: "Pocăiţi-vă" \
Deci Trei sunt Cei ce mărturisesc şi mărturia Acestor Trei este adevărată.
Aşadar, o păcătoşilor, care sunteţi asemenea mie, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!..." ("Pocăinţa" de pr. Ilarion Felea)
Pocăinţa cuprinde: căinţa, mărturisirea, ispăşirea (canonul) şi dezlegarea păcatelor.
Lupta cu păcatul este o lucrare duhovnicească; ea se duce cu eforturile, nevoinţele personale şi ajutorul lui Dumnezeu, adică: post, rugăciune, faptele de curăţenie, păzirea minţii de a nu lăsa să se sălăşluiască în ea gândurile cele rele; împărtăşirea cu cele sfinţite de Dumnezeu la slujbele bisericeşti: pâinea binecuvântată, apa sfinţită -agheazma, untdelemnul - de la Sfânta Taină a Maslului şi, în chipul desăvârşit, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului la slujba Sfintei Liturghii. Aceasta însă, după ce ne-am mărturisit şi am primit dezlegarea de păcate şi permisiunea din partea duhovnicului căruia ne-am mărturisit, ca să ne împărtăşim.
Lupta noastră cu păcatul ne este arătată pe scurt şi cuprinzător de Sfanţul Apostol Pavel şi Fericitul Augustin. "Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şifâcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin lisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea,
24
slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului. " (Rom. 7,' 15-25) "Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat iar Duhul, viaţă pentru dreptate." (Rom. 8, 10). "Mă reţineau nimicurile; nimicurile şi deşertăciunile deşertăciunilor, vechile mele prietene, mă trăgeau de haina mea de carne şi-mi murmurau încet: <Ne dai drumul?> şi <Din această clipă nu vom mai fi cu tine în eternitate> şi <Din acest moment nu-ţi va mai fi îngăduit asta> şi <asta> - <crezi că vei putea trăi fără acestea?>" (Confesiuni - Cartea aVIII-a,26).
Dumnezeu, în ordinea firii, nu a purtat grijă numai să ajungem în viaţă sănătoşi, ci s-a îngrijit încă să ne recăpătăm şi sănătatea când ne vom îmbolnăvi trupeşte, cu băi şi felurite leacuri; - tot astfel - în ordinea harului, nu s-a îngrijit numai să ne naştem duhovniceşte, prin Sfanţul Botez, ci a avut grijă să ne recăpătăm şi sănătatea duhovnicească, când ne vom îmbolnăvi sufleteşte, cu o baie curăţitoare şi cu un leac minunat; şi acesta nu este altceva decât Taina Sfintei Mărturisiri.
CĂTRE FRAŢII CEI ÎNTRU HRISTOS
Fiindcă Mărturisirea este, pe de o parte, într-adevăr o baie în care câte suflete se scaldă, ies uşurate îndată de povara păcatului pe care o poartă. Pe aceste suflete le înfăţişează, în chip ascuns, Solomon, în Cântarea Cântărilor (4,2): "... O turmă de oi tunse ce ies din scăldătoare.., ". Aceasta este o baie în care se spală şi pier toate pângăririle greşelilor, după dumnezeiescul Gură de Aur: "Mărturisirea celor ce au greşit, se face cu ştergere a greşelilor" (Cuvântul XX la Facere). Şi o baie pe care o fac cei ce se pocăiesc este un al doilea botez, mai trudnic decât cel dintâi, dar trebuincios pentru mântuire, ca şi celălalt, potrivit cu Sf. Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu: "Ştiu încă şi un al cincilea (botez), cel prin lacrimi, dar mai ostenitor" (Cuvânt la Botezul Domnului).
Iar pe de altă parte, Mărturisirea este un leac atât de puternic, încât, pe dată, nimiceşte orice otravă a păcatului şi orice boală nevăzută, aducând iarăşi în suflet sănătatea cea dinainte şi harul. Un leac atât de minunat, încât schimbă într-o clipă pe păcătos într-un înger frumos la chip, din ceea ce fusese mai înainte, schimbat de păcat: fie un bou (precum Nabucodonsor), fie un porc (ca Tiridate), fie un diavol (ca Iuda): "şi unul dintre voi este diavol" (loan 6,70). Pe scurt, schimbă pe păcătos dintr-un osândit, într-un om slobod, dintr-un om robit trupului, în unul duhovnicesc, dintr-un rob al
25
diavolului, într-un fiu al lui Dumnezeu, şi dintr-un vinovat de pedeapsă veşnică, într-un moştenitor al împărăţiei cereşti. Şi este un leac care, prin urmările mai presus de fire pe care le aduce, întrece toate lucrurile firii, fiindcă îndreptăţirea pe care o hărăzeşte sufletul păcătosului este, ori de câte ori o dă, un lucru neasemuit mai mare decât dacă Dumnezeu ar fi zidit o altă lume, nouă. Căci la aceasta se gândeşte şi Sirah când spune: "nici o comoară nu preţuieşte cât un suflet înfrânat" (26,17).
Dar vai, ce nefericire! Baia aceasta curăţitoare şi leacul acesta minunat, Mărturisirea cea mult folositoare sufletului, a ajuns astăzi o Taină prea puţin de folos pentru suflet, la creştinii care - socotind că se curăţesc într-această baie - n-au ajuns nici măcar să se spele, după cuvântul lui Solomon: "Un neam căruia i se pare că e fără prihana în ochii lui şi care nu este curăţit de necurăfia lui" (Pilde 30, 12).
Deoarece unii dintr-înşii, fie că nu se mărturisesc deloc, fie că se mărturisesc foarte rar, socotind - nenorociţii - că este mai bine să se tăvălească, precum dobitoacele, în noroiul păcatelor lor decât să alerge spre această baie şi să se curăţească. Iar alţii se mărturisesc -dar nu cum se cuvine; fiindcă nu se mărturisesc nici după cercetarea cuvenită a cugetului şi a păcatelor lor, nici cu gândul hotărât să nu mai păcătuiască, nici împlinind canonul cuvenit, toate acestea fiind părţi alcătuitoare ale Mărturisirii bine plăcute lui Dumnezeu, ci se spovedesc fără o cercetare, fără smerenie, fără luarea unei hotărâri, flră împlinirea canonului, ci doar numai din obişnuinţă, fiindcă se întâmplă să vină Pastile sau Naşterea Domnului sau Bobotează. Şi deci, în chip rău spovediţi - sărmanii! - şi socotind că s-au spovedit bine, ei, de fapt, se înşală şi mult păgubesc.
De aceea noi, întristaţi de această mare pagubă şi înşelare a fraţilor noştri creştini, ne-am străduit mult ca să strângem, de la osebiţi Dascăli, această scurtă Sfatuire către cel ce se pocăieşte, şi, prin aceasta, să îndemnăm pe păcătoşii nespovediţi să se mărturisească adesea. Iar celor ce se spovedesc greşit, să le explicăm cum trebuie să se mărturisească, pentru ca spovedania lor să fie bineplăcută lui Dumnezeu şi mult folositoare şi - prin urmare -iertarea păcatelor lor de către Dumnezeu prin duhovnic să fie adeverită şi deplină.
De aceea, prietenii mei, vă rog să primiţi cu bucurie această Sfatuire, şi câţi - ca şi mine - v-aţi întinat sufletele cu tot soiul de necuraţii ale păcatului, să alergaţi la această baie curăţitoare a Sfintei Mărturisiri, ca să vă curăţaţi. "Spălaţi-vă, curăţaţi-vă! Nu mai faceţi
26
rău, înaintea ochilor Mei", vă vesteşte Dumnezeu, prin proorocul
Iar "câţi aveţi răni nevăzute în suflet, şi rănile voastre s-au împuţit şi au putrezit din pricina nesocotinţei voastre" - cum spune David, alergaţi către acest leac minunat şi vă veţi tămădui. Şi cei ce v-aţi spovedit în chip greşit până acum, nevoiţi- vă, pentru dragostea lui Dumnezeu şi a sufletului vostru, să vă spovediţi de acum înainte, fără greş, precum se cuvine.
1
Fratele meu cel păcătos, în aşa chip trebuie să te pregăteşti când vei vrea să te pocăieşti şi să te mărturiseşti. Află, mai întâi, că Pocăinţa - potrivit cu dumnezeiescul loan Damaschin (Cartea II, cap. XLVII) - este o întoarcere de la starea cea împotriva firii, la cea potrivit cu firea sa, de la diavol la Dumnezeu, şi care se săvârşeşte cu durere şi nevoinţă. Deci şi tu, frate, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te întorci către Dumnezeu şi către o trăire potrivită cu (voia lui) Dumnezeu; să laşi păcatul, care este (lucru) împotriva firii, şi să te întorci spre fapta cea bună care este ceva potrivit cu firea; să urăşti într-atât de mult răutatea (păcatul), încât să zici şi tu, împreună cu David: "Nedreptatea am urât şi am dispreţuit" (Psalm 118, 163) şi, dimpotrivă, să iubeşti atât de mult binele, încât să zici: "Legea Ta am iubit-o" şi: "Pentru aceasta am iubit poruncile Tale mai mult decât aurul şi topazul" (Ibid. 127). Pe scurt, Duhul Sfânt, prin înţeleptul Sirah, te învaţă care este adevărata Pocăinţă, grăind astfel: "Intoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele... Sârguieşte către Cel Preaînalt şi te întoarce de la nedreptate şi te scârbeşte foarte de lucrul urât" (17,20,21). Iar care este adevărata Pocăinţă şi roadele ei, caută să vezi în Cuvântul cel de la sfârşit.
/. CUM TREBUIE SĂ SE PREGĂTEASCĂ FIECARE CREŞTIN PENTRU MĂRTURISIRE
Părţile Pocăinţei
Părţile Pocăinţei sunt trei: zdrobirea inimii, mărturisirea şi împlinirea canonului. Iar Gheorghe Koressios, în cartea lui despre Taine, mai adaugă încă o parte a Pocăinţei: dezlegarea de păcat care se face de către Darul Sf. Duh prin mijlocirea duhovnicului, care se numeşte cheie şi aceasta, mai ales, ţine într-însa Taina Pocăinţei.
27
Despre zdrobirea inimii
Zdrobirea inimii este o mâhnire şi o durere desăvârşită a inimii, care se petrece, fiindcă omul a supărat, cu păcatele sale, pe Dumnezeu şi a încălcat legea dumnezeiască a Lui.
Această durere nu stă numai întru simţire, adică în suspinuri şi lacrimi, ci stă, mai ales, în aceea ca voinţa dinlăuntru a omului să urască păcatul şi să hotărască a nu-1 mai săvârşi. Ţine seama că durerea şi zdrobirea inimii sunt, potrivit cu Koressios, alcătuitoare ale Pocăinţei şiA
Despre îngrijorare în măsura în care se găsesc în inimă, se află şi omul întru Pocăinţă, îndată însă de cum va lipsi durerea din inimă, lipseşte şi omul de la Pocăinţă. Ceea ce vrea să spună că durerea şi zdrobirea trebuie să se afle pururi în inima celui ce se pocăieşte şi, în acest chip, Pocăinţa lui este adevărată. Aceasta însă este fapta celor desăvârşiţi şi asemenea unor fii, deoarece izvorăşte numai din dragostea către Dumnezeu; adică, după cum se pocăieşte un fiu, numai pentru că 1-a supărat pe tatăl său şi nu pentru că va fi lipsit de moştenirea părintească sau se va izgoni din casa tatălui său.
Pe lângă zdrobire, se mai află .şi îngrijorarea, care - şi ea - este o mâhnire şi o durere nedesăvârşită a inimii, care se petrece nu pentru că omul a întristat pe Dumnezeu cu păcatele sale, ci pentru că a fost lipsit de harul dumnezeiesc, a pierdut raiul şi a dobândit osânda veşnică. Şi aceasta îi deosebeşte pe cei ce nu sunt desăvârşiţi, adică pe simbriaşi şi pe robi. Pentru că se trage nu din dragostea cea către Dumnezeu, ci din teamă şi din iubirea de sine, după cum, adică, se căieşte un simbriaş fiindcă şi-a pierdut simbria şi un rob fiindcă se teme de pedepsele stăpânului său.
Deci şi tu, frate al meu păcătos, dacă vrei să dobândeşti în inima ta această zdrobire şi îngrijorare şi, prin mijlocirea acestora să se facă şi mărturisirea ta bineplăcută lui Dumnezeu, acestea se cuvine să le ai în vedere:
Mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiţi duhovnici
întâi cercetează şi află care este cel mai iscusit duhovnic între ceilalţi. Pentru că Marele Vasile spune (în Hotărârea pe scurt CCXXIX): "după cum oamenii nu-şi arată unul altuia suferinţele şi rănile trupului, ci (le dezvăluie) doctorilor încercaţi care ştiu să le
28
lecuiască, aşa şi păcatele se cade să fie înfăţişate nu oricui, ci acelora care pot să le tămăduiască".
Cum trebuie să-şi cerceteze cineva cugetul său
în al doilea rând, după cum stai şi socoteşti, după mai multe zile, cu câţi bani eşti păgubit în neguţătoria pe care o faci, tot astfel, adună-te şi tu, frate al meu, deoparte, şi, înainte să mergi la un asemenea duhovnic - vreme de două sau trei săptămâni, mai cu seamă la începutul celor patru posturi ale anului - şezi în mare linişte şi - plecându-ţi capul - fă cercetare în cugetul tău - ceea ce Filon iudeul numeşte "judecata cugetului" - şi fa-te, nu apărător, ci judecător al păcatelor tale, cum spune Fericitul Augustin. Socoteşte şi tu, precum lezechia, tot răstimpul vieţii tale, cu mâhnire şi amărăciune în sufletul tău: "Sfârşi-voi firul vieţii mele, aducându-mi aminte de amărăciunea sufletului meu " (Isaia 38, 15) sau măcar socoteşte, după ce te-ai mărturisit, câte păcate ai săvârşit cu fapta, cu vorba şi încuviinţarea gândurilor. Numără lunile; de la luni treci la săptămâni şi de la săptămâni, la zile. Adu-ţi aminte de oamenii cu care ai păcătuit şi de locurile unde ai păcătuit şi gândeşte cu grijă, ca să afli fiecare păcat al tău. Şi deoarece oamenii - fie că se lasă greu, astăzi, când este vorba să-şi facă o asemenea cercetare amănunţită a cugetului lor, fie că uită şi nu pot să-şi amintească păcatele - iată, frate, că ţi-am aşternut pe hârtie, în învăţătura către duhovnic, păcatele de moarte, pe cele ce se iartă şi pe cele ale trecerii cu vederea. Ţie ţi-am înfăţişat acolo şi cele zece porunci şi care sunt cei ce greşesc la fiecare dintr-acestea, ca să te despovărăm de această greutate şi să te facem să-ţi aminteşti cu uşurinţă păcatele tale. Deci caută acolo şi, cercetând, adu-ţi aminte ce păcate, din cele ce se află acolo, ai săvârşit, ca să le mărturiseşti.
Şi, precum vânătorii nu se mulţumesc doar să afle fiara în pădure ci se străduiesc în tot chipul să o şi ucidă, tot astfel şi tu, frate al meu păcătos, nu te mulţumi doar să-ţi cercetezi şi să-ţi afli păcatele, pentru că singur acest lucru puţin îţi va folosi. Ci luptă-te în tot chipul să-ţi ucizi păcatele cu suferinţa inimii tale, adică cu zdrobirea inimii şi cu îngrijorarea. Şi, ca să dobândeşti zdrobirea, socoteşte marea vătămare pe care ţi-au adus-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu, iar ca să dobândeşti îngrijorarea, gândeşte-te la marea vătămare pe care păcatele tale ţi-au pricinuit-o ţie însuţi.
29
Trei vătămăripricinuieştepăcatul înaintea lui Dumnezeu
Aşadar, începând cu ceea ce stă pe locul dintâi, caută la vătămarea pe care ţi-au pricinuit-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu. 1) Fiindcă tu, cu păcatele tale, ai ocărât şi necinstit pe Dumnezeul Acela, Prea înalt şi Mare. Tu, viermele, pe un Atotputernic; tu, lutul, pe un Atoateziditor; tu, un nimic, pe o Fiinţă nemărginită. Fiindcă: "// necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii" (Romani 2,23). 2) Pentru că tu, cu păcatele tale, te-ai arătat rob şi fiu nerecunoscător faţă de un asemenea prea bun Stăpân şi prea iubitor Părinte al tău, care te-a iubit din veac, nu pentru vreo vrednicie a ta, ci numai din bunătatea Lui şi a hotărât, în socotinţa Sa dumnezeiască, să te zidească pe tine când putea zidi pe alţii în locul tău. De ce te-ai arătat nerecunoscător faţă de un asemenea Dumnezeu care ţi-a hărăzit fiinţa, te-a plăsmuit după chipul şi asemănarea Sa, ţi-a dăruit un trup cu toate simţirile şi un suflet cu toate puterile, te-a făcut împărat peste toate făpturile de pe pământ, ţi-a purtat de grijă până acum ca să ai hrană, îmbrăcăminte, locuinţă; a poruncit tuturor făpturilor simţitoare să-ţi slujească ţie, te-a scăpat din atâtea primejdii, din atâtea boli, din atâta sărăcie, de care suferă alţii; ţi-a dat un înger care să stea pururi în preajma ta, ca să te păzească. De ce te-ai arătat nerecunoscător faţă de un asemenea binefăcător al tău care a chibzuit să te naşti din părinţi creştini, te-a primit în atâtea rânduri la Tainele Sale, te-a făcut fiu al Său prin Sf. Botez, te-a izbăvit din mâinile diavolului, S-a făcut om pentru tine, şi Şi-a vărsat sângele Său până la cea din urmă picătură, ca să te facă moştenitor al împărăţiei Sale? Te-a aşteptat de atâtea ori să te căieşti după ce ai păcătuit, osândind pe mulţi alţii pentru păcate mai mici decât ale tale; te urmează acolo unde tu fugi de El, bate (la uşa) inimii tale atunci când tu nu-L doreşti; te iubeşte şi te roagă, fiindcă îţi vrea mântuirea.
Pe scurt, de ce te-ai arătat nemulţumitor faţă de un asemenea Stăpân care ţi-a dăruit atâtea binefaceri: ale firii, ale harului, îndeobşte sau în parte, pe ascuns sau făţiş şi - ceea ce este mai înspăimântător decât toate - faptul că, în vreme ce primeai toate aceste daruri, tu - făptură nerecunoscătoare înaintea ochilor Lui - ai avut îndrăzneala să-I dai în schimb răutăţile tale.
Ah, frate al meu, păcătos! Şi dacă vreun om, asemenea ţie, ţi-ar fi făcut doar un singur dar din toate acestea, n-ai fi ştiut ce să faci ca să-i mulţumeşti; iar, în vreme ce, nu un om, ci Dumnezeu Prea înalt, Făcătorul tuturor oamenilor şi al îngerilor, ţi-a făcut
30
atâtea şi atâtea bunătăţi, tu, dimpotrivă, să te arăţi atât de nerecunoscător faţă de El? Minunează-te, frate, minunează-te, cum de te-a răbdat pământul şi nu s-a despicat ca să te înghită de viu! Minunează-te, cum de nu ţi-a zvârlit trăsnete cerul, ca să te mistuie! Cum aerul, pe care 1-ai spurcat cu păcatele tale, nu a suflat (asupra-ţi) suflări otrăvitoare ca să te otrăvească! Şi cum toate stihiile nu s-au năpustit asupra ta, ca nişte fiare, să te înghită de viu, nemairăbdând să vadă în tine, pe tăgăduitorul şi vicleanul, cum răspunzi, prin păcatele tale, cu atâta nerecunoştinţa Ziditorului lor şi Unui asemenea binefăcător, fără margini, al tău! "Oare astfel răsplăteşti tu, Domnului, popor nebun şi fără minte? " (Deuteronom 32,6). Ai vătămat pe Dumnezeu deoarece, cu păcatele tale, ai săvârşit o neauzită nedreptate şi un dispreţ faţă de izbăvirea pe care ai căpătat-o de la Fiul lui Dumnezeu, fiindcă L-ai pus pe cruce pentru a doua oară, ai călcat în picioare dragostea Lui, ai întinat Preasfânt Sângele Său, ai defăimat harul Duhului Său, I-ai deschis rănile, I-ai reînnoit scuipările, pălmuirile, cununa de spini, biciuirile, piroanele, lancea şi toate patimile şi ocările, pentru că ai săvârşit păcatul care a fost pricina răstignirii Lui. "Fiindcă ei răstignesc loruşi a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură " spune dumnezeiescul Pavel (Evrei 6,6).
Ah, fratele meu! dacă vei socoti cum se cuvine aceste trei suliţe cu care L-ai rănit pe Dumnezeu, păcătuind, sunt încredinţat că vei urla şi vei răcni ca un leu, de pe urma suspinelor: "Răcnit-am din suspinarea inimii mele" (Psalm 37,8); că vei urî şi te vei scârbi de păcat şi că vei zdrobi în mii de bucăţi inima ta, chiar de ar fi cea mai învârtoşată şi mai împietrită şi vei face să-ţi curgă lacrimi de sânge. De aceea, pe cât îţi este cu putinţă, stăruie gândind la acestea trei, ca să dobândeşti sfânta zdrobire (a inimii) care este partea cea mai aleasă şi mai preţioasă a Pocăinţei, mâhnindu-te, nu atât pentru altceva, ci pentru că ai păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi ai întristat Duhul cel Sfânt al Lui, după cele spuse de Apostol: "Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu " (Efeseni 4,30).
Precum şi David se întrista, nu atât pentru celelalte pagube pe care i le adusese păcatul, ci numai că 1-a făcut să vatăme pe Dumnezeu, cu toate că s-a vătămat şi pe sine şi pe alţii. Pentru aceea şi zicea: "Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut". De asemenea şi Mânase, pentru aceasta doar se întrista şi inima lui n-a găsit nicicând odihnă şi spunea: "Nu am alinare, pentru că am întărâtat mânia Ta şi ce este rău am săvârşit înaintea Ta, nefăcând voia Ta şi nepăzind poruncile Tale." Rugăciunea lui Mânase
31
r
"citeşte-o şi tu, frate, fiindcă este plină de umilinţă, şi (citeşte-o) mai
ales când te pregăteşti să te spovedeşti.
Trei vătămări pricinuieşte păcatul la păcătos
Apoi, ca să dobândeşti şi îngrijorarea, gândeşte, frate, şi la câte rele ţi-au adus păcatele ţie. 1) Cum acestea te-au făcut să pierzi darurile mai presus de fire pe care ţi le-a hărăzit Dumnezeu în viaţa aceasta: darul îndreptăţirii, darul de a fi numărat printre fiii lui Dumnezeu, darul şederii îndelungate pe pământ şi celelalte. Dintre acestea, doar o singură' treaptă este mai de preţ decât toate înţelepciunile, decât toate frumuseţile şi decât toate puterile, decât toate darurile firii şi decât cele mai de preţ bunuri lumeşti, după cum grăieşte Solomon: "fiindcă tot aurul din lume, pe lângă ea nu e decât nisip" (înţelepciunea lui Solomon 7,9). 2) Gândeşte-te că acestea te-au făcut să pierzi toată fericirea veşnică a raiului, desfătarea cea întru Dumnezeu şi vederea Lui; vederea preadulcei Născătoarei de Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a Maicii tuturor creştinilor, unirea cu îngerii, petrecerea împreună cu sfinţii, bucuria cea negrăită, împărăţia cerească, odihna de-a pururi, lumina veşnică şi, pe scurt, toate acele bunătăţi pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici mintea omului nu poate să le înţeleagă. Şi te-au făcut să le schimbi pe toate acestea cu o singură plăcere - amară şi întinată; şi să le dispreţuieşti pe toate (celelalte) ca pe un nimic, după cum şi acei înşelători iudei au dispreţuit Ierusalimul, care este chipul raiului: "au dispreţuit pământul cel dorit" (Psalm 105, 24). 3) Socoteşte că aceste păcate ţi-au pricinuit pedeapsa cea veşnică, focul acela nestins, scrâşnirea dinţilor, viermele cel neadormit, chinuirea tuturor simţirilor trupului, şi a tuturor puterilor sufletului tău. Acesta va avea de-a pururi ceea ce urăşte şi nu va avea niciodată ceea ce doreşte. Acolo nu vei gusta niciodată din vreo plăcere, nu-ţi vei mai vedea nicicând vreun prieten, nu vei mai sta de vorbă cu nici o rudenie a ta, nu vei mai avea vreodată somn, nu vei mai afla vreo odihnă nici măcar o singură clipă de la acei diavoli călăi care au să te chinuiască. Gândeşte că păcatele te-au făcut să dobândeşti o veşnicie a acelor chinuri fără de sfârşit ale iadului. Numai o singură clipă din această (veşnicie), - nu va trece niciodată, niciodată, chiar după atâtea zeci de mii de ani, multe cât nisipul mării; câte sunt stelele cerului; câte frunzele copacilor, şi câte sunt părticelele văzduhului: "şi se vor chinui în foc şi pucioasă... şi fumul lor se suie în vecii vecilor" (Apocalipsa 14,10-11).
32
Chibzuind la acestea, iubitule, fără nici o îndoială că îţi vei smeri inima, şi vei dobândi îngrijorarea de care s-a vorbit, întristându-te - dacă nu pentru alta, dar măcar pentru că, datorită păcatelor tale, tu însuţi eşti cel ce a păţit o pagubă nemărginită, pagubă faţă de care lumea întreagă, cu toate împărăţiile sale, nu este vrednică să plătească nici cea mai mică părticică.
Ah! Şi puţină pagubă este să pierzi în întregime dulceaţă, veselie, dorire şi în întregime îndestulare fără margini care este, în întregime, lumină şi început al luminii, înţelepciune şi început al înţelepciunii? Puţină durere este să pierzi pe Dumnezeul a Cărui frumuseţe întrece orice frumuseţe, înţelepciunea Sa întrece orice înţelepciune, dulceaţa Lui întrece orice dulceaţă, veselie, dorire, şi în întregime îndestulare fără margini de la Care, dacă o singură rază a Slavei Sale ar străluci în iad, îndată iadul s-ar face rai?
Puţină durere înseamnă să pierzi pe Tatăl, Cel fără de început, pe Fiul, Cel fără de început şi pe Preasfântul Duh, pe Unul Dumnezeu, Cel în trei chipuri, de la Care orice este strălucitor primeşte strălucirea; orice vieţuitor primeşte viaţa; orice este înţelegător primeşte înţelesul şi orice fiinţă primeşte ceea ce o face să fie fiinţă?
într-un cuvânt, puţină durere este să pierzi, nenorocitule, pe Dumnezeul tău, Care este bunul cel mai înalt, începutul, mijlocul şi sfârşitul fiinţării tale? "înţelege şi vezi", îţi strigă însuşi Dumnezeu, "înţelege şi vezi că amar îţi este să Mă părăseşti pe Mine, zice Domnul Dumnezeul tău". Şi dacă atunci când Isav şi-a pierdut dreptul de întâi născut şi binecuvântarea tatălui său, Isaac, s-a mâhnit într-atâta, că a scos un strigăt tare amar şi foarte înfricoşat, (Facere 27,34), cum de tu, prea nefericitule, să nu strigi până la cer? Cum să nu suspini sărmane, din adâncul inimii, fiindcă ai pierdut atâtea binecuvântări şi daruri de la cerescul tău Părinte? Pentru că ai moştenit o sumedenie de răutăţi şi chinuri; cum să nu te jeleşti, păcătosule, că, pierzând pe Dumnezeul tău, odată cu El, ai pierdut toate, toate laolaltă?
O, pierdere nemărginită! O, pierdere nemăsurată! Sunt încredinţat, frate, că, dacă ai fi văzut odată această mare pierdere pe care ai suferit-o prin păcatele tale, ai fi strigat ca împăratul acela care, la vremea morţii sale, spunea că a pierdut tot, fiindcă, pierzându-L pe Dumnezeu, şi-a pierdut şi trupul şi sufletul şi pământul şi cerul şi pe cele trecătoare şi pe cele veşnice, pe toate, toate. "Pierdut-am toate, lipsitu-m-am de totul". Sunt încredinţat că, dacă ai fi văzut, îngrămădite laolaltă toate câte ai pierdut, de mii
33
de ori te-ai fi hotărât să nu mai păcătuieşti, ci să te îndrepţi şi să duci o viaţă sfântă.
Durerea pentru bunătăţile vremelnice este fără de folos
Nu trebuie să te mâhneşti dacă - pentru păcatele tale - pierzi vreun bun firesc şi vremelnic sau pe copiii tăi sau pe nevasta ta, fie şi toată împărăţia lumii, fie şi însăşi viaţa ta. Fiindcă de durerea aceasta nu se ţine socoteală la Pocăinţă, ci este zadarnică şi fără de folos şi nu este primită de Dumnezeu.
S-a mâhnit şi Saul când a auzit de la Samuel că îşi va pierde împărăţia şi viaţa; şi atât de mult, încât de frică "Saul a căzut deodată cu tot trupul său la pământ" (I Regi 28,20), dar în zadar. Şi Antioh a ajuns să-şi cunoască ticăloşiile pe care le făcuse când a văzut că-şi pierde, deodată, şi viaţa şi împărăţia, cu moartea aceea dureroasă: "Şi se ruga nelegiuitul acesta către Stăpânul care nu voia a-l mai milui" (II Macabei 9, 13).
Nu mai spun că durerea care vine de pe urma bunătăţilor lumeşti şi trecătoare, nu numai că este fără de folos pentru păcătos, dar îi pricinuieşte şi moarte, cum spune Sf. Apostol Pavel: "iar întristarea lumii aduce moarte" (II Corinteni 7,10).
După ce vei fi gândit în acest chip la păcatele tale şi te vei fi pregătit cu zdrobire de inimă şi îngrijorare, mergi atunci la acest iscusit duhovnic, de care am vorbit. Dacă ştii carte, însemnează-ţi, frate, păcatele şi pe hârtie ca să nu le uiţi. Şi de va fi departe duhovnicul, să nu pregeţi, după cum nu pregeţi să mergi şi la un doctor iscusit care se află departe, pentru boala ta cea trupească. Ci zi şi tu ca fiul acela risipitor: "Sculându-mă, mă voi duce la tatăl mew"(Lucal5,18).
//. CUM TREBUIE SĂ SE MĂRTURISEASCĂ PĂCĂTOSUL
Şi, mergând la dânsul, când acela îţi va spune să-ţi mărturiseşti păcatul tău înaintea Stăpânului Hristos, atunci tu, îngenunchind înaintea Sfintei Lui icoane, să zici: "Părinte, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, dar iată că astăzi, prin acest părinte al meu duhovnicesc, mă voi mărturisi Ţie, întru dreptatea inimii" (Psalm 118,7). Şi aşa, începi să te mărturiseşti.
34
Ce este Mărturisirea?
Şi înainte să începi, află că Mărturisirea este o înfăţişare de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gândurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărâtă şi se face către un duhovnic legiuit.
Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie
Trebuie să mărturiseşti cu însăţi gura ta toate faptele rele, toate vorbele rele şi toate gândurile rele ale tale. Cu gura ta să-ţi spui păcatele deoarece, chiar de le ai scrise ca să nu le uiţi, totuşi ai datoria să le citeşti tu însuţi duhovnicului tău. Pentru aceasta, cei care îşi scriu păcatele şi, după ce au dat duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă fără să le citească, fac rău şi greşesc şi mărturisirea lor nu este desăvârşită. Şi, pe viitor, să înceteze cu acest lucru nepotrivit şi să-şi citească ei singuri păcatele lor.
Mărturisirea să se facă nu din silă sau nevoie, ci de bunăvoie, şi de la sine, grăind, împreună cu David: "Şi din voia mea mă voi mărturisi Lui". Să nu te asemeni şi tu, împăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care 1-a avut, ca pe urmă magii să-1 tălmăcească, ci a cerut ca aceia să-i spuie şi visul şi tălmăcirea lui. "Deci, descoperiţi-mi visul precum şi tâlcuirea lui" (Daniil 2,6). Dar tu spune mai întâi visul - adică păcatele tale - şi atunci să le audă duhovnicul şi să le îndrepte.
Mărturisirea trebuie să fie smerită
Trebuie să te mărturiseşti întru smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită, precum şi-a mărturisit femeia desfrânată păcatele ei, precum canaaneanca şi precum se ruga vameşul, pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor, fiindcă "inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi" (Psalm 50, 18). Această smerenie şi umilinţă trebuie să o arăţi încă şi atunci când te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrând tăcerea şi fără să te mânii şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi când ţi-ar face-o însuşi Dumnezeu. Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pământ ca un vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuieşte Sfântul loan Scărarul: "Fii, şi în purtare şi în cuget, ca un păcătos, la mărturisirea
35
ta căutând spre pământ, şi - de este cu putinţă - să scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos" (Cuv. IV).
Mărturisirea trebuie să fie întru învinovăţirea ta
Trebuie să nu învinovăţeşti pe unul şi pe altul când te mărturiseşti, aducând cuvânt cum că ei au fost pricină de ai păcătuit, după cum şi Adam a dat vina pe Eva şi Eva pe şarpe. Nu! Ci să te învinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta cea ticăloasă. "Dacă vrei să învinovăţeşti", îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51, la Matei), "învinovăţeşte-te pe tine" şi alcătuitorul Pildelor spune: "drept este cel ce se învinovăţeşte pe sine" (Pilde 18,17) -"pe sine ", zice, şi nu "pe alţii". Pentru ca nu cumva, căutând să-şi micşoreze cu Mărturisirea păcatele sale, să şi le sporească, adăugând şi învinovăţirea. Şi ce să spui duhovnicului, te sfătuieşte Sf. loan Scărarul (Cuv. IV): "grăieşte şi nu te ruşina: a mea este izbitura părinte, a mea este rana, pricinuită de însăşi lipsa mea de grijă şi nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă".
Mărturisirea trebuie să fie dreaptă
Trebuie să te mărturiseşti întru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătându-ţi toate păcatele, aşa cum le-ai săvârşit, cu toate împrejurările: locul, persoana, pricina, numărul şi felul (păcatului). Numai că numele acelor persoane cu care ai păcătuit nu trebuie să le spui. Mărturiseşte-le fără să adaugi sau să scazi: fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic şi jumătate - altuia, cum fac unii vicleni; fără să le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite cu care - în acelaşi timp - să-ţi şi ascunzi şi să-ţi şi arăţi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea, ci să le mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără vicleşug. Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urâtă înaintea lui Dumnezeu care iubeşte pururi adevărul: "că iată adevărul ai iubit" (Psalm 50,7), ci încă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolţi din nou în tine, după puţină vreme, după cum încolţesc din nou şi perii albi la acei bătrâni care nu-i rad decât doar pe deasupra. Cu aceştia te asemeni şi tu, după cum spune David: "ca un brici ascuţit a făcut vicleşug" (Psalm 51,1).
36
Mărturisirea trebuie făcută fără să te ruşinezi
Trebuie să te mărturiseşti fără să te ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi când te mărturiseşti îţi aduce slavă şi har de la mărturisire: "este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har" (Isus Sirah 4,23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie în Ziua înfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Sf. loan Scărarul (Cuv. IV): "fără ruşine nu poţi să scapi de ruşine" şi, potrivit cu Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu (Cuv. la Botez): "Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo".
De ce te ruşinezi, păcătosule? Când săvârşeşti păcătui nu te ruşinezi şi acum, când cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? Ah, nebune! Şi nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavolul care, când faci păcatul, îţi dă îndrăzneală şi neruşinare, iar când îl mărturiseşti, îţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sf. loan Gură de Aur: "Două sunt acestea: păcatul şi Pocăinţa; în păcat, ruşine şi batjocură; în Pocăinţă - laudă şi îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rânduiala şi dă, la păcat - îndrăzneală, şi la Pocăinţă - ruşine. Tu, însă, să nu i te încrezi" (Cuv. pentru mărturisire).
Pentru aceasta citim la Pateric că un părinte îmbunătăţit 1-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor ca să insufle ruşine păcătoşilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ţi-a dat drept duhovnic vreun înger sau vreun arhanghel, ca să te ruşinezi: ci un om, unul supus patimilor ca şi tine, ca să nu te ruşinezi. Şi pentru ce să te ruşinezi? Iar dacă - să zicem - ai afla de la alţii sau ai bănui tu că duhovnicul tău dă pe faţă altora păcatele, acest fapt să nu te împiedice de la mărturisire, fiindcă este înşelăciune a diavolului, cu care caută să-ţi piardă sufletul. Ci mergi fără teamă şi mărturiseşte-ţi păcatele. Iar dacă acela ţi le dă pe faţă (ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputinţă să o facă), el are să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru răul acesta pe care îl face. Iar tu, odată spovedit, eşti pe deplin nevinovat şi iertat de păcatele tale. Aşa te încunoştiinţează Sf. Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): "Dacă îţi dă în vileag şi-ţi defăima mărturisirea, acesta va da socoteală lui Dumnezeu, la Judecată. Iar cel ce s-a spovedit (rămâne) întru totul nevinovat şi izbăvit pe deplin de greşelile lui".
Cei ce păcătuiau, în vechime, stăteau la poarta bisericii şi-şi mărturiseau păcatele la toată mulţimea care intra în biserică, după cum spune Sozomen: "Dintru început, aşa au socotit preoţii să se
37
arate, ca într-un teatru, mulţimii din biserică, păcatele, de către cel ce se mărturiseşte" (Cartea VII, cap. 16); şi canoanele 56 şi 75 ale Marelui Vasile spun acelaşi lucru. Un om drept ca Iov nu se ruşina să se mărturisească în faţa mulţimii, după cum ne vesteşte el însuşi: "Căci nu am dat înapoi, faţă cu mulţimea gloatei, ca să mă mărturisesc înaintea lor". Şi tu, frate al meu, păcătos fiind , de ce să te ruşinezi, când te mărturiseşti unui singur om? Păcatele trebuie să fie arătate fie aici, la duhovnic, fie înaintea înfricoşatului Judecător Una din două: sau aici, jos, trebuie să-ţi arăţi păcatele tale, frate, către duhovnicul tău, sau acolo înfricoşatului Judecător. Dacă le ascunzi aici, află că acolo, înfricoşatul Judecător le va da, oricum, în vileag înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. "Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale" (Psalm 49, 22). Ce zic, Judecător? însăşi păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci şi te vor da în vileag la acel Scaun de Judecată a toată lumea. "Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra" (Ieremia 2,19). Vezi şi pe dumnezeiescul Gură de Aur care zice: "Acolo le vom vedea (greşelile noastre), în faţa ochilor, goale şi descoperite, şi vom plânge acolo şi (va fi) în zadar". Vezi şi mărturia Marelui Vasile, că vom vedea atunci păcatele noastre pe fiecare cum s-a săvârşit (în Capitolul 8 al '''învăţăturii către Duhovnic'''). Dacă un singur păcat va rămâne nemărturisit, rămân neiertate şi celelalte Dacă vei mărturisi toate păcatele tale şi vei ascunde - de ruşine - numai unul singur, află că nu numai şi păcatele pe care le-ai mărturisit rămân neiertate, dar îţi mai adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt mare păcat, al pângăririi celor sfinte, pentru această tăinuire, precum spune, în "Cartea cea pentru mărturisire''', Hrisant al •Ierusalimului.
Vezi şi "Mântuirea Păcătoşilor", unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate, slujitor al duhovnicului, a văzut că ieşea din gura ei câte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit şi, la urmă de tot, a văzut un şarpe mare, cum
88
şi-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăşi 1-a tras' înăuntru şi nu 1-a mai scos. Pentru aceasta, toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai înainte, s-au întors iarăşi şi au intrat în gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat şezând pe un înfricoşat balaur şi i-a spus duhovnicului ei şi fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De aceea şi un dascăl te sfătuieşte cu înţelepciune că, dacă vrei să biruieşti pe diavol care îţi aduce ruşinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.
Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărâre
Trebuie să te mărturiseşti cu hotărâre, adică să arăţi înaintea duhovnicului, o hotărâre temeinică şi statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori decât să mai păcătuieşti cu voia ta, având ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărâre în inima ta, puţin îţi va folosi zdrobirea inimii şi îngrijorarea şi Pocăinţa, cum spun, îndeobşte, toţi Sfinţii Părinţi.
Pentru aceasta, câţi nu iau o atare hotărâre, au - ca să zic aşa -un picior la duhovnic şi altul în păcat. Se mărturisesc cu gura iar cu inima gândesc iarăşi să săvârşească păcatul, asemuindu-se într-aceasta, cu câinele care, după ce a vărsat, se întoarce iarăşi la vărsătura lui şi ca porcul care, după ce s-a spălat, se tăvăleşte iarăşi în noroiul de la început. Aceştia, după cum spune Fericitul Augustin, nu retează păcatul şi amână aceasta pentru altă dată, mărturisindu-se doar din obişnuinţă, pentru că vine - să zicem - Pastele, sau Naşterea Domnului, sau pentru că sunt în primejdie de moarte şi nu cu adevărat.
Citim la Pateric că un Părinte a văzut sufletele coborând în iad cum cade zăpada pe pământ în mijlocul iernii. Şi oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc creştinii (fiindcă rareori se întâmplă să moară cineva nespovedit), ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărârea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-şi sfâşie inima cu o durere adevărată, pentru o îndreptare hotărâtă, ci îşi sfâşie numai veşmintele, după cuvântul Proorocului, cu o durere mincinoasă şi prefăcută. "Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre" (loil 2,13).
Şi ce-ţi va fi ţie de folos, frate al meu, dacă spui doar: "am păcătuit, mă pocăiesc"? Un asemenea "am păcătuit" a spus şi Saul (I Regi, 15,24), a spus şi Iuda (Matei 27,4), dar nu le-a folosit. De aceea şi Marele Vasile spune că nu se foloseşte de pe urma Mărturisirii şi nu se mărturiseşte nicidecum acela care spune numai
39
"ampăcătuit", dar stăruie iarăşi în păcat şi nu-1 urăşte. Nu trage nici' un folos de pe urma nedreptăţilor pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăşi săvârşeşte nedreptăţi "fiindcă nu cel ce zice: <am păcătuit>, şi pe urmă stăruie în păcat, se mărturiseşte (cu adevărat), ci acela care, după cuvântul Psalmistului, şi-a aflat păcatul său şi 1-a urât. Căci ce folos înseamnă pentru bolnav îngrijirea doctorului, când el face mereu lucruri primejdioase pentru viaţă? Tot astfel, cel ce săvârşeşte încă nedreptăţi, nici un folos nu capătă de pe urma nedreptăţilor ^care i s-au iertat" (într-o Tâlcuire a lui Nichita la Psalmul 35). întreaga ta căinţă înseamnă să te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa. Să nu spui: "dacă am să pot am să mă îndrept", sau "am vrut să nu păcătuiesc". Nu aşa, ci să spui: "hotărăsc să mă îndrept; vreau să nu mai păcătuiesc, cu o asemenea voinţă - puternică, neschimbată şi hotărâtă după cum nu voiesc să beau vreodată un pahar plin cu otravă, după cum nu voiesc să mă prăbuşesc vreodată într-o prăpastie şi după cum nu vreau să mă omor vreodată ".
Deoarece însă voinţa omului nu poate să rămână tare fără ajutor dumnezeiesc, noi ţi-am alcătuit o rugăciune, cum să ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe aceasta să o vezi mai departe, la sfârşitul învăţăturii a şasea, pentru păzirea de sine.
Se cuvine să însemn aici că se face şi o a doua Mărturisire a propriilor păcate, pentru trei pricini: 1) dacă cineva nu-şi mărturiseşte păcatele cu împrejurările şi cu pregătirea cuviincioasă, cu întristarea şi hotărârea (de a nu mai greşi) şi cu împlinirea canonului; 2) dacă nu s-a îndreptat şi nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic şi 3) dacă - odată ce a căzut din nou în aceleaşi păcate sau într-altele, care sunt urmare a celor dintâi - spune, odată cu păcatele din urmă, şi pe cele dintâi, socotite ca nişte rădăcini şi pricini ale celor din urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii şi smerenie. Şi stă scris în cartea ce se cheamă "învăţătura pentru cel ce se pocăieşte ", că este un lucru foarte folositor dacă îşi face cineva şi o mărturisire cuprinzătoare şi deobşte a tuturor păcatelor pe care le-a săvârşit în întreaga viaţă (după cum fac cei ce vor să se preoţească şi cei ce sunt în primejdie de moarte), măcar o dată pe an şi, mai ales, dacă se întâmplă să meargă la un nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea acestei cuprinzătoare mărturisiri, se strâng laolaltă toate păcatele ca nişte râuri şi alcătuiesc o mare întinsă sau sunt ca nişte munţi deasupra altor munţi, încât par că ajung până la cer, cum spune Ezdra: "Şi greşelile noastre s-au ridicat până la cer" (Ezdra 9,6). Iar cel ce se mărturiseşte, văzându-le pe acestea dintr-o singură privire îngrămădite laolaltă, capătă o mai mare ruşinare, o suferinţă
40
mai mare, o mai mare smerenie şi, drept urmare, se teme mai mult, pe lângă acestea, capătă o linişte mai deplină în cugetul său şi i se vesteşte că păcatele îi vor fi iertate. Şi, din toate acestea, capătă o mare înfrânare şi piedică, spre a nu mai cădea din nou.
După Mărturisire urmează a treia parte a Pocăinţei, adică săvârşirea canonului, care este o împlinire prin fapte a canonisirii, precum o statorniceşte Gavriil al Filadelfiei, în cartea lui despre Taine. Aşadar şi tu, frate al meu, păcătos, eşti dator să primeşti cu mare bucurie canonul care ţi-1 va da duhovnicul, fie că e vorba de post, de plecări ale genunchilor, de milostenie sau de altceva. Şi, înainte de toate, să primeşti din tot sufletul îndepărtarea - pe atâţia ani, de la Cuminecare, pe care ţi-o va hotărî. Deoarece, cu această mică pedeapsă, îmblânzeşti marea urgie pe care o are Dumnezeu împotriva ta. Cu acest canon trecător, scapi de canonul cel veşnic al iadului.
///. PRIMIREA CU BUCURIE A CANONULUI ŞI ÎMPLINIREA LUI
Iată câteva pilde de oameni care s-au canonisit pentru păcatele lor: dacă sora lui Moise n-ar fi fost izgonită pentru şapte zile din tabără, nu s-ar fi curăţit de lepră, iar dacă desfrânatul din Corint nu ar fi fost dat satanei, el nu şi-ar fi mântuit sufletul.
Aşa şi tu, frate, dacă nu primeşti această mică pedeapsă a canonului, nici de lepra păcatului nu te vei curaţi pe deplin, nici sufletul tău nu se mântuieşte, Neguţătorie este aceasta, iubitule, aducătoare de mult câştig şi însemnătate pentru cei înţelepţi: una dai şi scapi de milioane; primeşti (pedepse) trecătoare şi scapi de cele veşnice, împăratul David, pentru ispăşirea păcatelor sale, a fost alungat din împărăţia sa de însuşi fiul său, Abesalom. Cutreiera munţii şi văile, desculţ; era ocărât şi lovit cu pietre de Semei, era dispreţuit de toţi. Şi tu cauţi să-1 îmblânzeşti pe Dumnezeu fără nici un canon, om fără minte ce eşti! Marele Teodosie, împăratul, a împlinit o vestită canonisire la Milan, aşa cum i-a fost hotărâtă de Sfanţul Ambrozie, împăratul Romanos cel bătrân, Lecapenul, din pricina jurămintelor pe care le călcase, pocăindu-se, s-a călugărit şi, când era să mănânce pâine, avea (lângă el) un băieţaş care îl lovea cu un bici peste picioare, pentru canonisire, şi-i spunea: "Mergi, călugăr nevrednic, la trapeză ". Şi alt împărat, pentru un omor pe care îl săvârşise, a fost canonisit să suie un munte înalt, cu picioarele goale, şi, acolo sus aflându-se, dezbrăcat de veşmântul împărătesc, a
41
ţinut un post întreg de patruzeci de zile, numai cu pâine şi apă, în necurmată rugăciune şi tăcere, dormind pe pământul tare. Şi alţi mulţi împăraţi au îndurat cele mai aspre canonisiri pentru păcatele lor: iar tu, păcătosule, eşti - chipurile - mai de soi decât ei? Sau ai un trup mai de soi şi mai gingaş, şi nu primeşti un canon atât de uşor, de la duhovnicul tău, pentru păcatele tale? Să nu te înşele cugetul zicând că dai bani să-ţi răscumperi canonul, împăraţii aceştia aveau bani mai mulţi decât tine şi puteau să dea milioane ca să nu capete aceste canoane. Dar aceasta nu este cu putinţă să se întâmple, chiar dacă cineva ar da o împărăţie. Fiindcă dreptatea nepărtinitoare a lui Dumnezeu în alt chip nu poate fi mulţumită, decât numai dacă trupul care a păcătuit, acela însuşi să se şi pedepsească.
Iar de se va afla vreun duhovnic iubitor de câştig şi-ţi va spune să-i dai bani şi el te iartă, ia aminte să nu-i dai crezare, fiindcă nu poate, în asemenea chip, să te ierte şi-ţi pierzi doar banii tăi şi rămâi neiertat. Sf. Isidor Pelusiotul scrie unui asemenea duhovnic că duhovnicii nu pot ierta pe bogaţi cu darea de bani şi că ei nu sunt stăpâni şi domni ai iertării sau moştenitori ai jertfelnicului dumnezeiesc, ca acei necredincioşi care ziceau: "veniţi să moştenim altarul lui Dumnezeu ". Căci, după cum a spus Apostolul, acei care aduc jertfe pentru însăşi păcatele lor, nu pot - chipurile cu a lor putere - să ierte celor nepocăiţi, chiar dacă ar fi bogaţi" (Epist. 1060 către Zosim).
Cel ce-şi împlineşte canonul este fiu adevărat al Bisericii
Dacă îţi împlineşti canonul dat de duhovnicul tău, arăţi că într-adevăr te pocăieşti şi eşti fiu cu adevărat al lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici care a hotărât această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, încâlci canonul duhovnicului tău, aceasta este un semn că Pocăinţa ta nu este adevărată ci mincinoasă, un semn că nu eşti fiu adevărat al lui Dumnezeu şi al Bisericii, cum grăieşte Sf. Apostol Pavel: "Răbdaţi spre înţelepţire. Dumnezeu se poartă cu voi ca f aţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi" (Evrei 12, 7-8).
Cel ce se pocăieşte se cuvine să ceară de la sine un canon mai greu
Dacă, din întâmplare, duhovnicul doreşte să-ţi dea canon
42
uşor, trebuie ca tu, de la tine, să-1 rogi să-ţi dea mai mult, cum fac şi' alţi mulţi care se pocăiesc cu osârdie, ca să îmblânzească mai vârtos prin acest canon vremelnic, dumnezeiasca dreptate şi să te încredinţezi mai bine că Dumnezeu te-a iertat de pedeapsa cea veşnică pe care ai fi căpătat-o pentru păcat. Păcătosul trebuie să-şi capete canonul său: fie aici în viaţa aceasta, în chip vremelnic, fie dincolo -pe veci Pe scurt, îţi spunem, frate, să alegi una din două: ori aici să primeşti, în chip vremelnic, canonul păcatelor tale, ori acolo, pentru vecie. Dacă-1 primeşti aici, scapi de cel de acolo; dacă aici nu-1 primeşti, ai să-1 capeţi, fără greş, acolo, şi pe vecie. Precum şi Gavriil al Filadelfîei, scrie în cartea sa despre Taine: "Cel ce nu s-a supus (canoanelor) trebuie să fie trimis la scaunele de judecată de dincolo, şi va da socoteală de nelegiuirile pe care le-a săvârşit, ca unul ce a încălcat aşezămintele Sfintei Biserici". Cel ce se pocăieşte trebuie să urmeze îndepărtarea de la Cuminecare, după hotărârea duhovnicului Mai presus de toate îţi spunem, frate, că trebuie - fără greş, să stai departe de Cuminecare, pe atâţia ani câţi îţi va fi hotărât duhovnicul, pentru că această îndepărtare este o canonisire a canonisirilor, trebuincioasă şi alcătuind adevărata ta Pocăinţă. Fiindcă, de vei cuteza să te împărtăşeşti în aceşti ani, vei ajunge un al doilea Iuda, şi de vei sili pe duhovnic să te ierte, tu nu vei mai fi un om care se pocăieşte, ci un asupritor şi un tiran care silniceşte legile dumnezeieşti şi canoanele Sfintelor Sinoade şi ale Părinţilor. Pentru aceasta, dumnezeiasca Cuminecare îţi va fi ţie nu pentru iertare ci pentru o mai mare osândă şi pedeapsă. După cum, dacă un om care are răni pe trup, merge şi le arată doctorului şi capătă de la el poruncă cum să ia cutare plasture pentru răni şi, pe deasupra, să nu bea vin şi să nu mănânce cutare mâncare, pentru că altminteri rănile nu i se vindecă , tot aşa şi tu, frate al meu, porţi răni nevăzute în sufletul tău, anume păcatele pe care ai mers şi le-ai arătat duhovnicului, adică le-ai mărturisit. Duhovnicul a hotărât să pui un plasture peste ele - canonul păcatului, al hranei uscate, al plecării genunchilor, al milosteniei şi al rugăciunii. Pe lângă acestea, ţi-a prescris să nu bei şi să nu mănânci cutare mâncare, adică să nu te împărtăşeşti cu dumnezeieştile Taine. Aşadar, dacă nu-i vei da
43
ascultare şi vei mânca, ce se va întâmpla? Rănile şi păcatele tale nu se vindecă, ci ajung mai cumplite şi mai întinse. Ce zic că nu se vindecă? Ţi se trage încă şi moartea sufletească şi trupească, cum spune dumnezeiescul Pavel: "De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit" (I Corinteni 11,30). Adică, deoarece unii se împărtăşesc, nevrednici fiind, ajung neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dintre ei încetează din viaţă.
Dacă cineva, nedumerit, ar spune că, deoarece, prin rugăciunea cea de iertare a duhovnicului se iartă păcatul celui ce se pocăieşte, de ce acestuia să nu i se îngăduie să se împărtăşească, odată ce a fost iertat şi îndreptăţit? La aceasta, răspundem în trei chipuri:
1) Fie că i se iartă păcătosului păcatul, însă nu de-a dreptul, ci socotind că el va împlini canonul şi va sta departe de Cuminecare (fiindcă de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotărăşte canonul şi lipsirea de Taine).
2) Fie că i se iartă - e drept - păcatul, nu însă şi pedeapsa şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde şi îndepărtarea de la Cuminecare. Fiindcă păcatul lui David s-a iertat şi de Dumnezeu, când Natan i-a spus: "Domnul a ridicat păcatul tău ", dar nu s-a iertat şi pedeapsa pentru păcatul lui, fiindcă - după această iertare - el a fost izgonit din împărăţia sa, de către fiul său, Abesalom, şi sabia nu s-a îndepărtat de casa lui şi a pătimit alte nenumărate răutăţi, după cum însuşi Natan i le proorocise.
3) Răspundem că se iartă - e drept - greşeala păcătosului, dar este nevoie ca acesta să fie pus la încercare şi, cu timpul, să fie întărit în harul lui Dumnezeu.
în sfârşit, îţi spunem, frate, că acel canon pe care ţi-1 va da duhovnicul, trebuie să-1 împlineşti, pe cât este cu putinţă, mai repede, câtă vreme te afli în harul lui Dumnezeu, şi să nu amâni, fiindcă nu ştii ce ţi se va întâmpla în ziua viitoare: "Căci nu ştii la ce poate da naştere ziua de mâine " (Pildele lui Solomon 27,1).
Iar după ce te-ai mărturisit şi ţi-ai primit canonul de la duhovnicul tău, pentru ca să te păzeşti să nu cazi din nou în acelaşi păcat sau în altele, foloseşte-te de aceste şase (povăţuiri) ca de nişte leacuri care să te păzească:
IV. CUM TREBUIE SĂ SE PĂZEASCĂ PĂCĂTOSUL PUPA MĂRTURISIRE
44
întâiapăzirei Aducerea aminte apucatelor
Să nu uiţi ci să-ţi aminteşti pururea de păcatele pe care le-ai săvârşit. Să-ţi aminteşti păcatele tale - nu ca să-ţi chinuieşti cugetul, îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia IV, la Statui), ci să-ţi pedepseşti sufletul ca să nu mai zburde în patimi şi să nu mai cadă iarăşi într-aceleaşi. Ca să cunoşti, prin aducerea aminte, marele dar ce 1-ai primit de la Dumnezeu, ca să-ţi ierte atât de multe păcate, precum şi Sf. Apostol Pavel şi-a adus pururea aminte cum a prigonit Biserica, "pentru ca să arate cât de mare este harul lui Dumnezeu" -spune Sf. loan Gură de Aur (Cuv. XXXVI, la I Corinteni).
Unul care a scăpat dintr-o mare primejdie, când şi-o aminteşte, tremură şi se înfricoşează şi frica aceasta îl face să nu mai cadă iarăşi în aceeaşi primejdie. Astfel David, şi după ce i-au fost iertate păcatele, şi le amintea întotdeauna şi le avea înaintea ochilor lui. De aceea şi zicea: "Şi păcatul meu înaintea mea este pururea" (Psalm 50,4).
"Dacă voieşti" - îţi spune Fericitul Augustin - "să-Şi întoarcă Dumnezeu faţa Sa de la păcatele tale, trebuie ca tu să le ai pururea înaintea ta, să le priveşti şi să plângi pentru ele". Dacă tu vei scrie şi-ţi vei aminti păcatele tale, dumnezeiescul Gură de Aur te încredinţează că Dumnezeu le va şterge şi le va ierta. Iar dacă tu le vei şterge de unde le-ai scris şi le vei uita, Dumnezeu le va scrie şi-Şi va aminti de ele". Şi iarăşi, spune acelaşi: "Căci nu este nici un alt asemenea leac pentru iertarea păcatelor, precum neîncetata lor aducere aminte şi necurmata lor osândire" (Cuv. II, "Spre folos este că proorocirile nu sunt limpezi").
Te sfătuieşte însă Sf. Marcu Pustnicul ca - atunci când îţi aminteşti păcatele tale - să-ţi aminteşti de ele nu după felul lor, aducându-ţi în închipuire împrejurările şi oamenii cu care ai păcătuit, fie din pricină că, fiind tu încă împătimitor şi iubitor de plăceri, pofteşti iarăşi la ele şi te tulburi; fie că, aducându-ţi aminte de ele, după chipul lor şi cu durere, să nu cazi în deznădejde. Mai cu seamă de aceasta să te fereşti când este vorba de păcatele trupeşti pe care le-ai săvârşit: să nu-ţi aduci aminte împrejurările şi oamenii cu care ai păcătuit, fiindcă îţi întinezi mintea. Să-ţi aminteşti doar că eşti păcătos şi că ai săvârşit multe păcate cu care ai mâniat pe Dumnezeu.
45
A douapăzirei Să fugi de ce este pricină păcatului
A doua păzire foloseşte-o ca să fugi de pricinile păcatului, potrivit cu legile filosofilor: aceleaşi pricini aduc întotdeauna şi aceleaşi urmări. Fugi dar, frate, de priveliştile cele rele, de vorbirea şi întovărăşirea cu cei fără rânduială şi, mai cu seamă, fugi de vorba şi prietenia cu oamenii aceia cu care ai păcătuit trupeşte; fiindcă, una din două: sau tu trebuie să fugi de ei sau ei trebuie să se îndepărteze de tine şi să-i alungi, dacă-i ai în casă la tine, fie că este slujnică, fie că este argat - fie că este unul dintr-ai tăi şi prieten. Căci despre aceştia a vorbit Domnul: "Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă" (Matei 5,29).
Şi să nu te încredinţezi niciodată, zicând: "eu pot să mă întovărăşesc cu oameni vătămători şi să nu mă vatăm ". înşelător este gândul acesta fiindcă stă scris: "Nu te încrede în duşmanul tău niciodată" (Isus Sirah 12,12).
Şi unii dascăli sunt de părere că acel prea înţelept losif dacă n-ar fi fugit din iatacul stăpânei sale, de bună seamă ar fi căzut în păcat. Cine se teme de primejdie nu va cădea într-însa, dar cine o îndrăgeşte, acela va cădea: "Cel ce iubeşte primejdia, în primejdie va pieri" (Isus Sirah 3,25). De aceea şi dumnezeiescul Gură de Aur spune: "Cel ce nu fuge departe de păcate, ci merge aproape de ele, cu frică va trăi şi de multe ori va cădea într-însele" (Cuv. XV, la Statui).
A treia păzire: Mărturisirea cea deasă aduce cinci lucruri bune
De a treia păzire foloseşte-te spovedindu-te des, aşa încât, dacă este cu putinţă, să alergi îndată la duhovnic, nu doar când vei fi săvârşit un păcat mare şi de moarte, ci şi când vei fi săvârşit unul mic şi care se iartă. Fiindcă, după cum rănile care sunt arătate doctorului nu se măresc, tot aşa şi păcatele, când sunt mărturisite, nu sporesc, după cuvântul Sf. loan Scărarul: "vânătăile care sunt date la iveală nu se vor înrăutăţi ci se vor tămădui" (Cuv. IV, Pentru ascultare). Berzele au un obicei: când li se strică cuibul, nu se mai duc acolo; aşa şi demonii fug de cel ce se spovedeşte des fiindcă, prin Mărturisirea deasă, îşi pierd cuiburile şi mrejele lor, după cum i-au spus demonii înşişi unui bărbat îmbunătăţit, că - adică - nu au înlesnire şi nici putere împotriva cui se spovedeşte des. Şi, pe lângă
46
acestea, au mai spus că în vreme ce omul se află nespovedit, toate" mădularele lui sunt ca şi- legate de păcat şi nu se pot mişca spre a săvârşi binele. Dar, când se va fi spovedit, numaidecât ele sunt dezlegate.
Şi pentru ce altceva Neeman Sirianul nu s-a scăldat doar o singură dată în Iordan, ci de şapte ori, - tocmai pentru a ne învăţa pe toţi, mici şi mari, patriarhi şi arhierei, duhovnici şi preoţi - să ne spovedim de şapte ori, adică des şi de multe ori (pentru că numărul şapte se foloseşte de multe ori, în dumnezeiasca Scriptură). Şi (ne mai învaţă) să ne scăldăm în apele Pocăinţei, al cărei chip fusese Iordanul, pentru că într-însul boteza maintemergătorul... "botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor" (Marcu 1,4).
Am spus să se mărturisească des şi prea cinstiţii patriarhi şi arhierei şi duhovnici şi preoţi, ca să părăsim obiceiul prea rău care domneşte în jnulte locuri, ca asemenea sfinţite feţe să nu se spovedească, într-adevăr, mă minunez din ce pricină se îndeamnă să facă aceasta. Dacă, pe de o parte, socotesc că ei nu fac păcate, să mă ierte, dar socoteala aceasta a lor este greşită fiindcă Evanghelistul loan strigă: "Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi." (I loan 1,8). Numai Papa, ca un mincinos, şi-a luat îndrăzneală să se laude a fi fără de păcat, dar niciodată vreunul din patriarhii sau arhiereii răsăriteni. Pe de altă parte, dacă socotesc că fiind feţe sfinţite nu au datoria să se spovedească des ca şi mirenii, nici această socoteală a lor nu este îndreptăţită, fiindcă dumnezeiescul lacov, când a spus: "Mărturislţi-vă unul altuia păcatele... " (lacov 5,16), nu a deosebit pe cei sfinţiţi de mireni ci, de-a dreptul şi fără osebire, a spus să se spovedească şi cei sfinţiţi şi mirenii. Fiindcă şi doctorii, când se îmbolnăvesc, au nevoie de alţi doctori şi prorocii de alţi prooroci când păcătuiesc, după dumnezeiescul Gură de Aur, care spune: "Atunci a mers către David, Natan, prooroc către prooroc merge. Dar cum David, prooroc fiind, nu se tămăduieşte pe sine? Ci, precum doctorii, când se îmbolnăvesc, au nevoie de alţi doctori, pentru că boala le vătăma meşteşugul, la fel şi aici" (Tălmăcire la Psalm 50).
Iar dacă se şi ruşinează, să ia pildă de la arhiereul Potamon, care s-a mărturisit, nu înaintea unui duhovnic, ci a unui întreg sinod. Dacă Sf. loan Evanghelistul a dat mărturie: "Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele..." (I loan 1,9), aceste sfinţite feţe de ce să nu se mărturisească? Pentru aceasta, prea sfinţiţi părinţi, mă închin vouă şi
47
vă rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, să vă spovediţi des şi să nu daţi o rea pildă mirenilor, să nu se spovedească nici ei. Ci, precum vă faceţi chip al tuturor bunătăţilor şi pildă pentru ei, aşa să vă faceţi şi o bună pildă pentru deasa mărturisire. Sf. Simeon al Tesalonicului spune că arhiereii şi preoţii trebuie să slujească şi să se cuminece cu luare aminte şi cu umilinţă şi cu mărturisire.
Pentru că deasa mărturisire, pe lângă faptul că slăbeşte puterea demonilor, mai aduce încă şi alte cinci lucruri bune celui ce se mărturiseşte des.
întâiul folos al Mărturisirii dese
După cum copacii care se răsădesc des nu pot să prindă rădăcini adânci în pământ, tot aşa şi deasa mărturisire nu lasă obiceiurile şi deprinderile rele ale păcatului să capete rădăcini adânci în inima celui ce se spovedeşte des. Sau mai bine zis, după cum un copac bătrân şi mare nu poate fi doborât dintr-o singură lovitură, tot aşa un obicei şi o deprindere, veche şi rea, nu se poate dezrădăcina şi nimici cu totul doar printr-o singură suferinţă a inimii - şi aceea, poate, nedesăvârşită - pe care a arătat-o cel ce se pocăieşte la Spovedanie, cu toate că păcatul lui a fost iertat prin rugăciunea de dezlegare a duhovnicului.
Al doilea folos al Mărturisirii dese
Cine se spovedeşte des are mare uşurinţă întru a-şi cerceta în amănunt cugetul şi a-şi afla numărul păcatelor sale. Deoarece, uşurându-se neîncetat de mulţimea păcatelor sale prin deasa mărturisire, acestea rămân tot mai puţine. Pentru aceasta poate şi el să le găsească mai lesne şi să şi le amintească. Iar cel care nu se mărturiseşte des - datorită numărului mare de păcate care se îngrămădesc asupra lui nu poate nici să le afle cu amănunţime şi nici să şi le amintească ci, de multe ori, uită multe şi grele păcate de ale sale care, dacă rămân nemărturisite, rămân - prin urmare - şi neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le amintească în ceasul morţii sale şi atât de mult îl va stânjeni, încât îl vor trece sudorile morţii şi va plânge, sărmanul, dar fără nici un folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.
48
Al treilea folos al Mărturisirii dese Cel ce se mărturiseşte des, chiar de va săvârşi vreodată un păcat de moarte, îndată, după ce s-a mărturisit, intră în harul lui Dumnezeu şi câte fapte bune va face, îl vor învrednici de viaţa cea veşnică. Iar cel ce nu se mărturiseşte des, dacă - să zicem - săvârşeşte şi el acelaşi păcat de moarte şi nu aleargă neîntârziat să se spovedească, câtă vreme rămâne nespovedit, nu numai că este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar şi lucrurile bune pe care le face de la sine, posturi, privegheri, metanii mari şi altele asemenea nu sunt vrednice pentru a-i câştiga plată şi viaţă veşnică pentru că sunt lipsite de harul lui Dumnezeu care este începutul şi temelia tuturor faptelor care duc la mântuire. Al patrulea folos al Mărturisirii dese Cel ce se mărturiseşte des este mai încredinţat că moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu şi astfel va fi mântuit. Şi diavolul, care este pururi obişnuit să meargă, nu numai la moartea păcătoşilor dar şi la cea a sfinţilor, cum spune Marele Vasile (în tâlcuirea Psalmului 7) şi încă şi la aceea a Domnului, potrivit cu cuvântul: "vine şi stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine " (loan 14,30), va merge şi la acesta, dar nu va afla nimic, fiindcă acesta i-a luat-o înainte şi socotelile lui sunt limpezi, iar catastifele lui sunt bine cumpănite, datorită desei mărturisiri. Iar cel ce nu se spovedeşte des, este foarte cu putinţă să moară nespovedit şi astfel să fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarăşi cu uşurinţă în păcat şi nu se spovedeşte iar moartea vine pe neaşteptate. Al cincilea folos al Mărturisirii dese
Al cincilea folos pe care îl pricinuieşte deasa mărturisire este că îi împiedică şi-i înfrânează pe oameni de la păcat. Cel ce se spovedeşte des, când îşi aminteşte că peste puţine zile are să se spovedească, chiar dacă are gândul la păcat este împiedicat, socotind ruşinea pe care o va simţi când se va mărturisi şi dojana pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta şi Sfântul loan Scărarul a scris: "nimic nu dă diavolilor şi gândurilor (vinovate) atâta putere asupra noastră, ca faptul de a le lăsa pe acestea - nemărturisite - să fie hrănite în inimă". Şi iarăşi, "un suflet care înţelege mărturisirea este oprit, ca de un frâu, să mai păcătuiască, fiindcă pe cele nemărturisite
49
ie săvârşim fără sfială, cum ar fi în întuneric" (Cuv. IV). De aceea, acelaşi sfânt grăieşte pentru fraţii acelei minunate chinovii pe care o descrie, că ei aveau câte o tăbliţă atârnată de cingătoarea lor pe care îşi scriau gândurile în fiecare zi şi le spuneau, spovedindu-se, acelui mare stareţ.
Aşadar, frate al meu păcătos, aflând de acestea, mergi mai des la sfinţita Mărturisire, căci cu cât mai des mergi la această baie, cu atât mai spornic te vei curăţa. Nu amâna timpul potrivit zicând: "Să fac acest lucru şi pe urmă merg sa mă spovedesc." Fiindcă Dumnezeu, deşi de multe ori se arată îndelung răbdător, totdeauna soseşte la timp. Să nu zici: "Am păcătuit şi ce mi s-a făcut mie? Că Domnul este îndelung răbdător. Că mila şi mânia de la El sunt şi peste cei păcătoşi Se va odihni mânia Lui" (Isus Sirah, 5,4 şi 7).
Adu-ţi aminte mereu de Samson care, deşi de trei ori a izbutit să-şi rupă legăturile cu care îl legaseră cei de alt neam, dar a patra oară, n-a izbutit să le rupă şi să scape. "Voiface ca mai înainte şi mă voi scăpa de ei. Dar nu ştia că Domnul se depărtase de el" (Judecători 16,20). Aşa şi tu, frate, cu toate că o dată şi de două ori şi de trei ori, păcătuind şi zăbovind să te îndrepţi şi să te spovedeşti, mai târziu te-ai învrednicit de acestea, dar dacă a patra oară păcătuind, amâni vremea potrivită pentru mărturisire, poate că nu te vei mai învrednici de ea, ci vei muri nespovedit şi neîndreptat - care lucru să dea Domnul să nu se întâmple niciodată vreunui creştin.
A patra păzire: Aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi
Foloseşte cea de-a patra păzire, frate, ca să-ţi aminteşti de cele de apoi ale tale, adică să cugeti necontenit la moartea ta, la înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea veşnică şi la veşnica desfătare a raiului. Fiindcă aducerea aminte şi teama de acestea patru se fac întru tine ca un frâu puternic care nu te lasă să păcătuieşti, după cum grăieşte Duhul Sfânt: "în tot ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei mai păcătui niciodată " (7,38).
Aşadar, atunci când gândul cel viclean şi diavolul ca şi patimile tale se luptă cu tine şi te îndeamnă să păcătuieşti, întâi pune în faţa ta moartea şi cugetă că însuşi acest trup al tău, care acum pofteşte să curvească sau să ucidă sau să fure sau să săvârşească vreun păcat, acesta va să moară şi să-şi piardă frumuseţea, sănătatea, grăsimea şi toate puterile lui şi să ajungă un hoit, fără chip, fără frumuseţe, fără suflet. Gândeşte că acesta are să fie înmormântat într-un mormânt prea întunecat şi acolo are să se risipească şi să
50
ajungă hrană viermilor, putreziciune şi pulbere. Adu-ţi aminte câtă spaimă, câtă durere, câtă groază vei încerca atunci când sufletul se desparte de trup, când îţi stau în preajmă diavolii ca să te răpească şi nu se află nimeni ca să te ajute.
Să iei aminte că acelaşi lucru are să se întâmple şi acelui ins cu care doreşti să săvârşeşti păcatul. Fiindcă acest trup pe care, acum, tu îl iubeşti şi-1 pofteşti atât de mult, peste puţin timp are să se facă -după moarte - deopotrivă: un hoit nefericit, hrană viermilor şi stricăciune.
Şi, mai presus de toate acestea, aminteşte-ţi că însăşi moartea este ca un fur atât de neaşteptat, încât nu ştii niciodată când vine la tine. Poate să vină în această zi, în acest ceas, în această clipă şi tu, care te simţeai bine ziua, să nu mai apuci să mai vezi seara şi tu, care ai ajuns până seara, să nu mai apuci a doua zi, după cum a grăit Domnul: "Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei 25,13).
învaţă din acestea, frate al meu, şi spune aşa în sinea ta: "dacă eu am să mor şi poate de o moarte năprasnică, ce am să ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci dacă mă voi bucura de toate plăcerile lumii? Ce voi câştiga dacă săvârşesc acest păcat? Ce-mi va rămâne dacă voi făptui această ticăloşie? Mergi înapoia mea, satano şi tu, gând viclean; nu vreau să te ascult şi să cad în păcat!"
^în al doilea rând, dacă nu vrei să păcătuieşti, pune-ţi în faţă Ziua înfricoşată a Judecăţii şi adu-ţi aminte de toate cele ce se vor întâmpla atunci; cum adică, cerul se va înfăşură ca o hârtie, cum stelele vor cădea din cer, cum soarele şi luna se vor întuneca, munţii şi colinele se vor topi ca ceara, marea se va înspăimânta şi va scădea, stihiile vor arde, pământul se va cutremura, mormintele se vor deschide şi vor învia toţi oamenii de la Adam până la sfârşitul lumii, ca să se înfăţişeze înaintea înfricoşatului Judecător; cum, de frică, se vor clinti până şi îngerii din cer; cum au să se deschidă catastifele şi cum are să fie judecat fiecare, urmând să dea socoteală în amănunt pentru faptele lui rele'pe care le-a săvârşit şi pentru gândurile rele pe care le-a gândit.
Aşadar, păcătosule, aşa să grăieşti gândului tău: "dacă eu am să păcătuiesc acum, ce am să f ac atunci, în ziua şi în ceasul acela înfricoşat? Cum mă voi apăra pentru acest păcat, faţă de Acel Judecător nemitarnic şi nepărtinitor? Ah! Câtă teamă şi cutremur voi încerca, nenorocitul de mine! când voi auzi hotărârea aceea cutremurătoare: <Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
51
veşnic, cel pregătit pentru diavol şi pentru îngerii lui>. Vai! Vai! câtă ruşine voi încerca atunci, când voi sta gol, dat în vileag, înaintea lumii întregi: a îngerilor, a sfinţilor, a drepţilor, a păcătoşilor şi a toată omenirea. Desigur, nesuferind să îndur acea necinstire şi ruşine, necuprinsă cu mintea, am să grăiesc munţilor şi măgurilor să se prăbuşească şi să mă zdrobească, ca să nu mă mai arăt în ochii oamenilor şi ca să scap de urgia unui asemenea înfricoşat Judecător." "Strigând munţilor şi stâncilor: <Cădeţi peste noi şi ne ascundeţipe noi de faţa Celui ce sade pe tron şi de mânia Mielului> (Apocalipsa 6, 16). De voieşti să nu păcătuieşti, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricoşate de pedeapsă pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca să pedepsească păcatul, adică lipsirea de Dumnezeu, întunericul cel mai din afară, focul cel nestins, viermele cel neadormit, străfundul cel prea rece, plânsetul cel nemângâiat, scrâşnirea dinţilor şi celelalte cazne nenumărate şi felurite. Şi, mai presus de toate, că te vei găsi pururea întovărăşit cu înşişi acei demoni, duşmanii tăi pe care îi urăşti atât de mult, pentru că ţi-au pricinuit atâtea suferinţe, lucru care este mai cumplit decât celelalte feluri de pedeapsă, potrivit cu Sfântul Maxim, căci, spune acesta în cuvântul de sfatuire către Gheorghe, Eparhul Africii: "Şi, ceea ce este mai jalnic între toate şi mai greu de spus cu adevărat, lucru pe care nu pot măcar să-1 grăiesc, cu atât mai mult să-1 îndur: despărţirea de Dumnezeu şi de Sfintele Sale Puteri şi vieţuirea laolaltă cu diavolul şi demonii săi vicleni care să ţină o veşnicie... să stai de-a pururi împreună cu cei ce urăsc şi cu cei ce sunt urâţi. Apoi, ţine minte că toate aceste suferinţe vor fi pedeapsă păcătoşilor, nu pentru o sută de mii de ani, nu pentru o mie de milioane, ci în vecii vecilor, fără nădejdea că li se va pune capăt vreodată."
Aşadar, aşa să vorbeşti cu tine însuţi: "dacă eu nu pot să rabd durerea pricinuită de un os al meu când iese din locul lui, cum voi răbda, nefericitul de mine, îndepărtarea veşnică de Dumnezeu, care este tot ce e mai lăuntric în fiinţa mea? Dacă eu nu pot îndura să fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar dacă mai înainte m-aş fi bucurat de toate plăcerile lumii, cum voi suferi să mă aflu pe vecie în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat să fii, păcatule, care mă stânjeneşti! Nu, nu te voi săvârşi, şi pentru o singură măruntă plăcere să dobândesc o veşnicie de suferinţe şi să plâng, nemângâiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: "Doar am gustat puţină miere cu vârful toiagului pe care îl aveam în mână şi iată, trebuie să mor" (I Regi 14,43).
52
A cincea păzire: Cunoaşterea păcatului
A cincea păzire foloseşte-o, frate, cunoscând ce lucru rău este păcatul şi, mai ales, cel de moarte. Fiindcă toţi oamenii pentru aceasta săvârşesc păcatul, fiindcă nu ştiu cât de mare rău este. De aceea şi în multe părţi ale dumnezeieştii Scripturi, păcătoşii se numeau nesocotiţi şi neştiutori. Astfel, noi aici îţi vom da (putinţa) să cunoşti răutatea păcatului, nu în deplinătatea lui, fiindcă nici o minte nu poate să-1 înţeleagă pe deplin: "Greşelile, cine le va pricepe?" (Psalm 18,13), ci numai cât este cu putinţă din însuşi păcatul, din împrejurările lui şi după pedeapsa primită de la Dumnezeu.
1. Cunoaşterea păcatului din el însuşi
' Păcatul este, el însuşi, un rău nemărginit fiindcă nu este numai o ocară faţă de Dumnezeu Cel nemărginit ci şi o defăimare a nemărginitei Sale măreţii. Să zicem că tu ai să săvârşeşti un omor sau curvie sau furtişag sau vreun alt păcat; gândeşte-te că Dumnezeu stă de-o parte a ta şi diavolul de cealaltă parte. Dumnezeu îţi spune: "omule, să nu faci acest păcat fiindcă este ceva împotriva legii Mele şi fiindcă - dacă nu-l vei face - vei câştiga un rai veşnic; iar dacă îl vei face, vei dobândi o pedeapsă veşnică". Diavolul, iarăşi, îţi spune: "săvârşeşte acest păcat şi nu mai ţine seama nici de ocara pe care acesta i-o aduce lui Dumnezeu nici de pedeapsa pe care o vei căpăta mai pe urmă ".
Tu, aşadar, dacă vei asculta de diavol şi vei săvârşi acest păcat, ce faci? Aduci ocară lui Dumnezeu, dispreţuieşti legea Sa, înjoseşti măreţia Sa şi, dacă nu cu vorba, însă cu fapta se vede că-I spui cuvintele lui Iov: "Tu spune Domnului: <în lături de la mine, nu vreau să cunosc căile Tale: (21,14). Mie nu-mipasă de Tine, eu nu doresc raiul Tău, nu pun preţ pe pedeapsa Ta, nu mă tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept stăpân al meu. Pentru aceasta nu vreau să ascult glasul şi porunca Ta>, asemănându-te şi tu cu încăpăţânatul Faraon, care spune <Cine este acela Domnul ca să-i ascult glasul... Nu cunosc pe Domnul> " (Ieşire 5,2).
în acest chip deci, ocărând şi dispreţuind pe Dumnezeu, greşeşti întru toate, precum stă scris în Lauda celor trei tineri: "greşit-am întru toate", fiindcă dispreţuieşti pe Dătătorul legii, nevoind să păzeşti legea Lui; II dispreţuieşti pe Stăpân, nesupunându-te stăpânirii Lui; îl dispreţuieşti pe Atoatefacătorul,
53
întorcând împotriva Lui fiinţa ta, mintea ta, voinţa ta şi toate câte le-ai primit de la El. Greşeşti întru toate1
Greşeşti întru toate, fiindcă dispreţuieşti milostivirea Lui, folosindu-te de ea ca de o unealtă, ca să păcăruieşti fără nici o înfrânare; îi dispreţuieşti bunătatea Lui facând-o să te rabde pe tine, cel ce te-ai lepădat de El, şi să-ţi slujească la acele fapte pe care ea le împiedică, îi dispreţuieşti dreptatea Lui, nesocotind pedepsele la care aceasta îi supune în toată lumea pe atâţia şi atâţia nelegiuiţi cum eşti tu; dispreţuieşti veşnicia Lui, faptuind păcatul care, dacă ar fi vreun mijloc să strice fiinţele lui Dumnezeu şi toată măreţia Lui, precum şi slava şi viaţa şi împărăţia Lui, păcatul tău le-ar strica pe toate acestea. , fiindcă îl dispreţuieşti pe El, ca şi cum n-ar fi ţelul (nostru) cel mai de pe urmă, neîngrijindu-te de fericirea pe care ţi-a fagăduit-o; îl dispreţuieşti, ca şi cum n-ar fi Răscumpărătorul, nesocotind sângele pe care L-a vărsat şi moartea dureroasă pe care a suferit-o pentru tine; îl dispreţuieşti ca şi cum n-ar fi Judecătorul, netemându-te de înfricoşata Lui hotărâre, nici de mânia Lui, nici de pedepsele Lui; îl dispreţuieşti ca şi cum n-ar fi un prieten, nedorind prietenia Lui, nici darurile Lui; îl dispreţuieşti ca şi cum nu ar fi Tatăl, lepădându-te de moştenirea Lui şi de vrednicia de a fi între cei înfiaţi de El.
Tu în toate păcătuieşti, fiindcă dispreţuieşti toate însuşirile, întru totul desăvârşite, preafrumoase şi nemărginite ale lui Dumnezeu şi foloseşti toate bunătăţile firii şi toate bunătăţile dumnezeiescului Său har ca şi cum ar fi tot atâtea arme, cu care să te lupţi cu însuşi Acela care ţi le-a dăruit. O, trufie nesăbuită! O, dispreţ fără de margini!
Deci, pe cât de nemărginite sunt desăvârşirile şi bunătăţile lui Dumnezeu şi cât de multe sunt harismele - cele fireşti şi ceie mai presus de fire, cele de obşte şi cele împărţite, cele ascunse şi cele vădite pe care Dumnezeu ţi le-a hărăzit ţie ca om, pe atât de nemărginită este răutatea păcatului tău, omule, răutate care dispreţuieşte şi defăima pe toate acestea.
Că acestea nu sunt nişte gânduri oarecare ci adevăruri fără tăgadă: însuşi Dumnezeu dă mărturie uneori, plângându-Se şi spunând despre păcătoşi că au încălcat Legea Sa şi că L-au nesocotit: "Ei sunt ca un om care a călcat aşezământul Meu; acolo M-au nesocotit" (Oseia 6,7), alteori (spunând) că i-a născut şi i-a crescut pe cei care îl ocărăsc: "Născut-am feciori şi i-am crescut, iar ei s-au răzvrătit împotriva Mea" (Isaia 1,2), şi altădată, (zicând) că El îi iubeşte ca un iubitor şi ei îl dispreţuiesc şi-L urăsc: "întocmai
54
cum femeia necredincioasă înşeală pe iubitul său, aşa şi voi, casa* lui Israel, v-aţi purtat cu înşelăciune faţă de Mine" (Ieremia 3,20), iar alte ori, că mânia şi trufia lor Tse împotrivesc Lui: "întărâtarea ta împotriva Mea, trufia ta ajuns-a până la urechile Mele" (Isaia 37,29). Acestea le mărturiseşte şi dumnezeiescul Pavel când strigă că păcătoşii dispreţuiesc bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu: "sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a întregii Lui răbdări? " (Romani 2,4); că aceştia au călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi au nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi au batjocorit duhul harului" (Evrei 10,29). Toate acestea, frate al meu, sunt cuvinte vii prin care se arată cât de mult este vătămat şi ocărât Dumnezeu de către păcat şi mai ales, de păcatul de moarte. Vrei să pricepi, păcătosule, nemărginita ocară pe care păcatul o pricinuieşte lui Dumnezeu? Pricepe-o din plata pe care a plătit-o pentru păcat Fiul lui Dumnezeu, prin atâtea patimi şi printr-o moarte de ocară. Fiindcă, dacă ai pune - să zicem -într-un talger al balanţei păcatul de^moarte şi în celălalt toată iubirea îngerilor, toate darurile de preţ ale împărătesei îngerilor şi Maicii lui Dumnezeu, tot sângele mucenicilor, toate lacrimile şi nevoinţele şi posturile schivnicilor şi, într-un cuvânt, toate faptele bune ale sfinţilor, toate acestea adunate laolaltă nu trag atât de greu cât un singur păcat de moarte. Ce spun? Dacă Dumnezeu ar zidi atâtea alte lumi câte sunt stelele cerului şi le-ar umple pe toate cu oameni sfinţi care, în miile de ani ale vieţii lor, alta n-ar face decât să plângă şi să se roage, toate aceste bunătăţi ale lor n-ar putea trage în cumpănă cu un singur păcat de moarte din cele mici, ci s-ar înfăţişa ca şi cum ai pune într-un talger al balanţei un grăunte de nisip şi, în celălalt, un munte foarte mare. Fiindcă şi toate vistieriile făpturilor nu sunt de ajuns nu numai să plătească o asemenea plată, dar nici să răscumpere o singură picătură din apa aceea pe care o dorea bogatul în iad. Aşadar, singura plată pentru această nemărginită datorie a păcatului a fost sângele nepreţuit al lui Dumnezeu-Fiul şi singură Crucea şi piroanele şi patimile Lui au fost în stare să stea în cumpănă cu povara păcatului.
Te minunezi, frate, auzind acestea? Ci eu mă mir mai mult decât tine, cum îndrăzneşti să păcătuieşti tu, creştin, care crezi în aceste adevăruri, care trebuie să duci o viaţă creştinească ori să nu te mai numeşti creştin!
55
2. Cunoaşterea păcatului după împrejurările care-l însoţesc Am arătat în culori întunecate cât de mare este răutatea păcatului, privit în el însuşi. Acum îţi vom arăta răutatea lui şi după împrejurările care îl însoţesc. Cea dintâi împrejurare a păcatului Cea dintâi împrejurare a păcatului eşti tu însuţi, care îl săvârşeşti, fiindcă tu, cel care te împotriveşti măreţiei atât de nemărginite a Ziditorului tău, cine eşti? Un vierme nevrednicia! pământului, puţin lut, precum spune Isaia: "7w eşti Tatăl nostru, noi suntem lutuf (64,7); un om care, nu numai că ai începătura ta din pământ şi în pământ ai să te risipeşti, dar şi un om dăruit de Dumnezeu cu nespus de multe binefaceri, zidit de puterea şi înţelepciunea Lui, ocrotit de nemărginita Lui pronie, răscumpărat cu nenumăratele Lui suferinţe şi dureri, înfiat prin botezul Lui, părtaş al Tainelor Sale, alăptat cu sângele Lui, hrănit cu trupul Său. Şi un asemenea om să păcătuiască! O, înfricoşată privelişte! Să păcătuiască un barbar, un agarean, un închinător la idoli, ar mai putea fi răbdat. "Z)e m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat" (Psalm 54,12), dar să păcătuiască un creştin care s-a împărtăşit din Duhul lui Dumnezeu, care luptă sub steagul şi în oastea lui lisus Hristos, care este casnic al Lui, care s-a bucurat de atâtea ori de darurile Lui, care îi datorează întreaga sa fiinţă, aceasta nu se mai poate răbda, "/ar tu, omule, asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu,/ Care împreună cu mine te-ai îndulcit de mâncăruri..." (Psalm 54, 14-15). Pentru aceasta, avea dreptate Fericitul Augustin să spună că atunci când un necredincios păcătuieşte, este vrednic de pedeapsă, dar când păcătuieşte un creştin, nu este vrednic numai de pedeapsa iadului, ci trebuie să se facă pentru el un al doilea iad şi cuptorul acela mare al focului care îl va primi, trebuie să aibă, precum cuptorul din Babilon, flăcări înşeptite şi diavoli de şapte ori mai cumpliţi şi alte cuvinte diavoleşti şi chinuri de şapte ori mai înfricoşate şi mai sporite decât cele pentru necredincioşi. A doua împrejurare a păcatului
A doua împrejurare a păcatului este pricina pentru care tu, păcătosule, păcătuieşti. Şi oare te încumeţi tu să săvârşeşti păcatul
56
pentru o mare nevoie a ta? Ca să-ţi păstrezi viaţa? Ca să dobândeşti' slavă sau bogăţie sau o împărăţie? Nu. Ci îl săvârşeşti pentru puţină linte, ca IsaV, ca să mănânci puţină miere, ca Ionatan, sau ca să dobândeşti puţin orz - sau o bucată de pâine: "Voi Mă necinstiţi înaintea poporului Meu, pentru o mână de orz şi pentru o bucată de pâine". Aşa se plânge Dumnezeu prin Proorocul lezechil (13,19).
Tu te lepezi de multe ori de harul Lui, încâlci legea Lui, dispreţuieşti binefacerile Lui, pentru o plăcere greţoasă, pentru un câştig de nimic, doar pentru o deşartă nălucire a ta, pentru un nimic. Iată până la ce grozăvie ajunge răutatea inimii tale, omule, pentru care, cu jale strigă lisus: "M-au urât pe nedrept" (loan 15,25). Ah! Şi pentru o singură asemenea defăimare a ta, nu trebuie cerul să verse din nou, peste tine focul şi pucioasa sodomitenilor ca să te mistuie? Nu trebuie să se deschidă deodată pământul sub picioarele tale şi să te înghită de viu, ca pe Datan şi Aviron?
A treia împrejurare a păcatului
A treia împrejurare a păcatului este locul
Ah, şi de ai fi ocărât pe Dumnezeu într-un loc în care El să nu vadă ocara - treacă! Dar dacă Dumnezeu cuprinde toate locurile, ca Unul ce se află pretutindeni şi deasupra a toate, cum se poate găsi vreodată un asemenea loc? în faţa Lui deci, înaintea feţei Lui păcătuieşti, păcătosule, în faţa chiar a ochilor Lui şi te arăţi ca şi cum I-ai spune: "Cu toate că eşti de faţă, cu toate că vezi şi auzi fiecare gând şi cuvânt şi faptă a mea, cu toate că ochii Tăi cei luminoşi privesc cu ură la răutate, eu totuşi o voi săvârşi. Dacă o vezi şi dacă nu-ţi place, puţin îmi pasă de asta, îmi este de ajuns dacă nu mă văd ochii oamenilor şi, dacă mă văd ochii Tăi, nu mă sinchisesc". O, îndrăzneală nemaiauzită; o, obrăznicie de nespus! în care îl săvârşeşti, frate!
Şi care vinovat îndrăzneşte vreodată să greşească înaintea judecătorului său? Care răzvrătit unelteşte împotriva stăpânului său, înaintea ochilor acestuia? Tu, numai tu, păcătos nenorocit, cutezi să săvârşeşti aceasta. Numai tu care, pe lângă nemărginirea lui Dumnezeu eşti neasemuit mai mic decât cel mai mărunt vierme al pământului, ai neruşinarea să-ţi ridici grumazul înaintea unei prea înalte măreţii şi să cauţi să-i iei cununa de pe cap şi să o strici. Lucru care este mai îndrăzneţ decât dacă o furnică s-ar ridica împotriva soarelui şi ar căuta să-1 stingă: "Căci şi-a întors mâna împotriva lui
57
'Dumnezeu şi s-a semeţit înaintea Celui Atotputernic. A năvălit împotriva lui cu gâtul înainte" (Iov, 15,25 - 26).
A patra împrejurare a păcatului
A patra împrejurare este vremea
A cincea împrejurare a păcatului în care săvârşeşti păcatul; din această împrejurare se vede, mai ales, cât de mare este răutatea lui. Fiindcă nu-1 săvârşeşti doar atunci când Dumnezeu te ceartă şi te pedepseşte, ci întotdeauna. "Oamenii care întărâtau fără încetare faţa Mea" (Isaia 65,3). Fără încetare Dumnezeu îţi dă ceea ce îţi este de folos şi când îţi păzeşte fiinţa ta şi când îţi dăruieşte hrană şi îmbrăcăminte şi arunci când te apără de mii de primejdii înfricoşate şi când îţi dă putere, sănătate, frumuseţe, prieteni, avuţii şi toate celelalte bunătăţi câte le ai. în acelaşi timp în care le primeşti pe acestea de la Dumnezeu, tu le foloseşti ca arme ca să porţi război fără încetare împotriva Aceluia însuşi care ţi le-a dăruit, lucru care, dacă 1-ai fi făcut faţă de un împărat de pe pământ, ar fi fost o culme a nelegiuirii şi nerecunoştinţei. Despre o asemenea lipsă de recunoştinţă a ta ar fi vorbit toate istoriile lumii şi toţi oamenii s-ar fi ruşinat că sunt doar de o fire cu tine.
A cincea împrejurare a păcatului celui de moarte o alcătuiesc înspăimântătoarele răutăţi şi urmări
întâia răutate a păcatului pe care ţi le pricinuieşte ţie şi care sunt şapte, ca cele şapte capete ale balaurului celui otrăvitor.
întâia răutate a păcatului este lipsirea harului lui Dumnezeu
Fără acest har, sufletul tău, frate, rămâne atât de urât, încât este cu neputinţă să-1 privească cineva aşa cum este şi să nu moară. Şi de unde se vede asta? Ascultă. Se arată în Istoriile bisericeşti că o fecioară a văzut un demon care era atât de slut încât ea s-a jurat să aleagă mai bine să meargă pe un drum plin de cărbuni aprinşi şi de fier roşit în foc şi să meargă pe el cu picioarele goale până la capătul lumii decât să mai vadă vreodată o asemenea privelişte nesuferită. Şi care este un mărgăritar de un atât de mare preţ, încât Domnul şi-a cheltuit tot sângele Său ca să-1 răscumpere pentru tine şi pe care tu îl schimbi cu un nimic şi faci ceva mai nechibzuit decât un prunc care schimbă un diamant pe o singură nucă.
58
cu toate acestea, Dumnezeu i-a spus că ea n-a văzut toată urâciunea demonului aşa cum este ea, ci numai o arătare a ei.
Ah! Şi dacă numai un singur păcat de moarte i-a adus demonului o sluţenie atât de groaznică şi dintr-un astru luminos al cerului 1-a făcut un tăciune al iadului, oare cât de mare urâciune şi-a dobândit frate, sufletul tău, după atâtea şi atâtea păcate? Cine poate pricepe cât de greţos este el în ochii lui Dumnezeu şi câtă putoare iese din rănile lui? Şi dacă fecioara aceasta a simţit putoarea diavolului şi n-a putut să o îndure, cât de puturos eşti tu, cel putred cu totul de pe urma păcatelor, înaintea lui Dumnezeu?
Fără nici o îndoială, nu este vietate târâtoare, nu este balaur, nu este fiară care să-ţi fie atât de urâtă ţie, păcătosule, pe cât de urât eşti tu înaintea lui Dumnezeu pentru păcat. Şi, cu toate acestea, nenorocitul de tine, nu-ţi vezi sufletul tău împuţit ca să te întristezi. Şi, ca păunul, te bucuri, fie de hainele tale frumoase pe care le porţi, fie de chipul tău frumos, fie de celelalte lucruri arătoase ale tale. Pentru aceasta şi Domnul, cu bună dreptate, te-a numit pe tine şi pe semenii tăi morminte văruite care, pe dinafară, au marmură frumoasă sau cuvinte frumoase scrise pe ele, iar înăuntru sunt pline de oase împuţite. "Vai vouă... că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia" (Matei 23,27).
A doua răutate a păcatului
A doua răutate a păcatului de moarte este că-ţi lipseşti sufletul tău, păcătosule, de dumnezeiască înfiere,
A treia răutate a păcatului care este un dar anume şi însemnat şi o harismă atât de înaltă, încât face ca Duhul Sfânt să locuiască în tine cu o lucrare aparte şi deosebită, alta decât în toate celelalte locuri. Ea te face fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei Lui, aşa încât cea mai măruntă faptă a ta este de un preţ atât de mare cât este şi întreg raiul. Dar îndată ce pierzi un asemenea dar, ce ajungi? Vai, fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina păcatului, după cum şi fiul se aseamănă cu tatăl său, potrivit cu firea. "Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul." (loan 8,44).
A treia răutate a păcatului este că te lipseşte, frate, de moştenirea veşnică a raiului,
59 cum am mai spus, pe care Tatăl tău cel ceresc era gata să ţi-o dea. Şi cine poate spune cât se cinsteşte de
"către toţi un fiu întâi - născut şi moştenitor al unui împărat? Cât este pizmuit de toţi, cât îl fericesc toţi? Nimeni, desigur. Tot aşa -dimpotrivă - nimeni nu poate spune cât este de nebun, cât este de batjocorit de toţi unul care şi-ar vinde acest drept al său de întâi născut şi moştenirea sa, pentru ceva neînsemnat, cum Isav şi-a vândut-o pentru puţină linte. Aseamănă acum tu, păcătosule, cerul cu pământul, moştenirea împărăţiei celei nepieritoare pe care ai pierdut-o, cu dreptul de întâi născut al lui Isav şi cu moştenirea pământească a unei împărăţii pieritoare şi vei înţelege cât de vrednic de batjocură şi cât de smintit eşti. Pentru aceasta a scris Apostolul: "Şi să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Esau care, pentru o mâncare, şi-a vândut dreptul de întâi născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a dorit să moştenească binecuvântarea, nu a fost luat în seamă, căci, deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum să schimbe hotărârea" (Evrei 12, 16-17).
A patra răutate a păcatului
A patra răutate pe care o face păcatul este că te lipseşte de toate plăţile tuturor faptelor bune pe care le-ai săvârşit.
Aşa hotărăşte însuşi Dumnezeu pentru dreptul care păcătuieşte, că nu se vor aminti faptele lui cele drepte. "Atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea luf (lezechil 33,13). Şi se poate afla pe lume vreo pagubă mai mare decât aceasta? Fără nici o îndoială, faţă de o pierdere atât de mare, cineva rămâne nedumerit şi nu ştie ce să spună, ca şi acei prietenii ai lui Iov care, văzând paguba atât de mare şi nenorocirea pe care o suferea, şapte zile întregi stând în faţa lui, au tăcut şi n-au putut să scoată măcar o singură vorbă. "Au şezut De pildă: de ai fi dus o viaţă aspră vreme de şaizeci de ani împliniţi - vara, ars de arşiţa soarelui şi iarna îngheţat de frig, precum Onufrie şi Petru de la Sf. Munte; dacă ai fi purtat pe grumazul tău un lanţ de fier vreme de douăzeci de ani ca Sf. Eusebiu, dacă ai fi locuit mtr-un mormânt paisprezece ani precum Cuviosul lacov, dacă ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui stâlp ca Sfântul Simeon Stâlpnicul, dacă ai fi adus la credinţă mai multe neamuri decât Apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decât proorocii, dacă ai fi vărsat mai mult sânge decât toţi mucenicii şi - după acestea, ai fi săvârşit un singur păcat de moarte, din pricina acestuia pier îndată acele fapte bune ale tale de mai înainte şi răsplata lor şi - murind în păcat - nu te vei folosi cu nimic de pe urma lor.
60
'pepământ, lângă el, şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună nici urv cuvânt, căci vedeau cât este de mare durerea lui" (Iov, 2,13).
A cincea răutate a păcatului
A cincea răutate pe care o pricinuieşte păcatul este că te lipseşte de ajutoarele cele mai alese ale lui Dumnezeu
însă, după ce tu păcătuieşti de moarte, cu toate că Dumnezeu nu te părăseşte cu totul, nu mai răspândeşte, totuşi, în sufletul tău, înrâuririle şi ajutoarele cele dinainte ale harului Său. Aşadar, lipsindu-te de asemenea ajutoare, mântuirea ta se face mai anevoioasă, fiindcă partea mai înaltă a sufletului tău se face neputincioasă, iar partea cea mai de jos, supusă patimilor, se întăreşte şi biruie. Astfel, căzând dintr-un păcat într-altul, nimereşti la sfârşit într-o prăpastie de nenorociri. fiindcă, după cum o mamă iubitoare îndrăgeşte şi poartă - din toată inimă - grijă de copilul ei pururea, aşa şi Dumnezeu poartă de grijă sufletului tău când eşti fără păcat de moarte. "După cum mama îşi mângâie pe fiul ei şi Eu vă voi mângâia pe voi" (Isaia 66,13). El îl ajută, îl chiverniseşte, îl ţine în braţele Sale, îi îndulceşte inima, îi luminează mintea, îi încălzeşte voinţa şi-i dă o putere lucrătoare ca să-şi făurească, cu uşurinţă, mântuirea.
A şasea răutate a păcatului
A şasea răutate pe care ţi-o pricinuieşte păcatul este că te face vinovat de pedeapsa cea veşnică,
A şaptea răutate a păcatuluifiindcă îndată ce păcătuieşti de moarte, numele tău se şterge din cartea vieţii şi te faci supus la acele cumplite chinuri ale iadului, ca să fii pedepsit pe vecie.
A şaptea răutate a păcatului este cea de pe urmă, care urmează morţii.
La toate aceste nesfârşite nenorociri şi pagube pe care ţi le pricinuieşte păcatul, cugetă şi te socoteşte pururea, ca să duşmăneşti din adâncul inimii păcatul ca pe un lucru aducător de Fiindcă, dacă nu nimiceşti păcatul înaintea morţii tale, printr-o Pocăinţă adevărată şi desăvârşită şi printr-o îndreptare, sufletul tău cade de fapt în acele temniţe ale iadului, într-un loc de durere, într-un loc întunecos, aşteptând până ce va veni învierea cea de obşte, ca să învie şi trupul, ca să capeţi şi împlinirea pedepsei.
61
moarte şi ca pe cel mai mare duşman al tău şi, altă dată, să nu-1 mai săvârşeşti.
3. Cunoaşterea păcatului după cele trei pedepse pe care le-a căpătat
A rămas acum, frate, să-ţi arătăm răutatea păcatului şi după pedeapsa cea aspră cu care Dumnezeu a pedepsit: 1) pe îngeri; 2) pe oameni; 3) în faţa lui lisus Hristos.
1) Pedeapsa păcatului la îngeri
Dumnezeu a pedepsit păcatul la îngeri fiindcă numai pentru un gând trufaş şi hotărâtor al lor a prăbuşit în iad o mulţime nenumărată a lor şi n-a ţinut seama că erau duhuri nemateriale în firea lor nemuritoare după fiinţa lor, mai înţelepte decât toţi oamenii, mai puternice decât toate făpturile cele mai de jos; nu a ţinut seama nici de mintea lor prea subţire, nici de cunoaşterea nematerială pe care o aveau, ci i-a osândit cu o pedeapsă veşnică, cu cele mai crâncene cazne ale iadului, ca să ne facă să înţelegem cât de mult urăşte şi, în acelaşi timp, pedepseşte păcatul.
2) Pedeapsa păcatului la oameni
A pedepsit păcatul la oameni, fiindcă pe cel dintâi om, pe Adam, îndată după ce a călcat porunca Lui, 1-a izgonit din rai şi 1-a osândit, pe el şi pe noi toţi, urmaşii săi, să trăim pe acest pământ cu sărăcie, cu boli, cu suferinţe, cu suspine, cu nefericiri şi - în sfârşit -să înfruntăm o moarte dureroasă şi în afara firii. A pedepsit păcatul, fiindcă pe oamenii păcătoşi din vremea lui Noe i-a înecat într-un potop de apă care s-a întins peste toată lumea; fiindcă a pârjolit Sodoma şi Gomora cu un alt şi nou potop, de pucioasă şi de foc; şi, în sfârşit, fiindcă i-a osândit pe păcătoşii nepocăiţi să ardă de-a pururi în focul iadului, pe care diavolii nu vor osteni niciodată să-i chinuie şi Dumnezeu nu se va milostivi niciodată de nenorocirea lor, nu va asculta niciodată planşetele lor, ci mai degrabă îi va lovi şi-i va urî în veci. Fiindcă aceştia reprezintă acel nefericit popor de care vorbeşte Maleahi: "Poporul împotriva căruia Domnul S-a mâniat pentru totdeauna" (l, 4).
Aceste pedepse pentru păcat ţi se par mari, frate al meu, dar să ştii că nici un păcat nu se pedepseşte de Dumnezeu după cum ar
62
merita, ci cu milostivire. Şi un păcătos, chiar dacă se pedepseşte p vecie, totuşi se pedepseşte mai puţin decât s-ar cuveni şi ar putea şi el să spună cuvântul acela a lui Iov: "Câte am săvârşit! Şi (Domnul) nu m-a încercat după cât am păcătuit" (33,27).
3) Pedeapsa păcatului în faţa lui lisus Hristos
A pedepsit Dumnezeu păcatul şi în faţa lui lisus Hristos, dar cu o atât de aspră pedeapsă, încât toate pedepsele pomenite mai sus, puse alături de acesta, par doar o umbră. Fiindcă o singură rană uşoară pe faţa Mântuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununa) Lui, o singură biciuire a Lui, înseamnă o pedeapsă mai mare decât dacă Dumnezeu ar fi prăpădit întreaga lume şi ar fi părăsit în focul iadului pe oameni, pe îngeri, pe arhangheli şi orice altă făptură. Fiindcă, ce are de-a face pedeapsa tuturor făpturilor cu cea mai mică suferinţă a Ziditorului, a Fiului Celui Preacurat, Preasfânt, Unul Născut?
însă Cerescul Său Tată nu s-a mulţumit să sufere Fiul Său o suferinţă uşoară ca să nimicească păcatul, ci una nespus de mare. Vrei să înţelegi, păcătosule? întoarce-te şi vezi-L pe lisus cum pătimeşte pentru păcatul tău! Este vândut, batjocorit, târât la judecăţi ca un osândit. Priveşte cum ochii Lui sunt acoperiţi de răni de pe urma loviturilor cu pumnul, cum faţa Lui este plină de scuipări, cum obrajii Lui sunt vineţi de pălmuiri, cum gâtlejul Lui este uscat de sete! Pjiveşte cum buzele Lui sunt amare din pricina fierei, cum capul îi este ciuruit de spinii cei prea cumpliţi, cum braţele şi încheieturile mâinilor îi sunt strâns legate de funii tari, cum umerii Ii sunt doborâţi de greutatea copleşitoare a Crucii, cum mâinile şi picioarele Ii sunt străpunse de cuie prea ascuţite! Priveşte, păcătosule, cum vinele Lui toate îi sunt golite de sânge, cum coasta lui îi este străpunsă cu suliţa, cum încheieturile Lui toate sunt sfârtecate de năprasnica întindere pe Cruce, şi cum, spânzurat de piroanele cele cumplite, Şi-a dat duhul! Priveşte cum întregul Său trup a ajuns o singură rană, fără chip, fără frumuseţe omenească: "nu avea nici chip, nici frumuseţe ca să ne uităm la EV (Isaia 53,2).
Treci, acum, frate, cu mintea ta, la partea cea dinlăuntru a sufletului lui lisus, ca să vezi că mai mult a suferit cu sufletul decât cu trupul, întristându-Se cumplit "din pricina atâtor păcate, atâtor ocări şi a unei atât de mari defăimări pe care aveau să I le aducă măreţiei Sale şi patimilor Sale, înşişi acei păcătoşi pentru care a suferit atâtea şi atâtea ca să-i mântuiască. Atât de mare a fost
63
suferinţa lăuntrică pe care lisus a suferit-o pentru oameni, încât este cu neputinţă să o înţeleagă cineva în viaţa aceasta. Numai în Ziua Judecăţii o va cunoaşte fiecare în chip desăvârşit, fiindcă şi atunci are să o înfăţişeze Domnul ca să o vadă toţi oamenii, spre ruşinea păcătoşilor celor osândiţi.
Ce spui acum despre păcat? înţelegi cât de nemărginită este răutatea lui după această suferinţă de necuprins cu mintea pe care a îndurat-o preadulcele lisus, pentru ca să-1 nimicească? Aşadar, acum, când ai înţeles răutatea păcatului şi după ce este el în sine însuşi şi după pedeapsa cu care Dumnezeu 1-a pedepsit, întristează-te în sufletul tău, zdrobeşte-ţi inima ta, întoarce-te în tine însuţi şi hotărăşte cu tărie că mai degrabă să mori de mii de ori, decât să săvârşeşti vreodată un păcat de moarte.
A şasea păzire: Rugăciunea
Fericitul Augustin spune că omul trebuie să facă ceea ce poate şi să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate; "să faci ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi". Pentru aceasta şi noi, după ce ţi-am dat cele cinci mijloace de păzire mai sus arătate pentru a nu mai cădea în păcat, mijloacele pe care le poţi folosi de la tine cu propria ta putinţă şi alegere, întru sfârşit îţi dăm şi un al şaselea mijloc de păzire care este sfinţita rugăciune.
Nu ai putere de la tine însuţi? Nu ai încredere în voinţa ta? Pricina este că nu le ceri de la Dumnezeu: "nu aveţi, pentru că nu cereţi" spune dumnezeiescul lacov (4,2). Te temi de primejdie? Te înspăimânţi de ispita păcatului? Priveghează şi te roagă, ca să nu cazi. "Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită" (Matei 26,41). Să nu încetezi, aşadar, să te hărăzeşti pe tine lui Dumnezeu şi să-L rogi, fierbinte, să dea putere slăbiciunii tale şi să-ţi întărească voinţa întru această hotărâre pe care ai luat-o cu harul şi ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va auzi, în marea Sa milostivire, cum făgăduieşte El însuşi: "De va striga către Mine îl voi auzi, pentru că sunt milostiv" (Ieşire 22, 27).
îndrumare pe scurt cum trebuie să mărturiseşti duhovnicului păcatele tale, adică să nu aştepţi să te întrebe el ci tu însuţi să spui:
- Data ultimei mărturisiri şi dacă te-ai împărtăşit sau nu te-ai împărtăşit după ce te-ai mărturisit.
64
- Dacă ţi-ai făcut canonul dat de duhovnic.
- Dacă ai căzut din nou în păcatul sau păcatele
mărturisite;
spune păcatul sau păcatele în care ai căzut din nou.
- După aceasta, spune păcatul sau păcatele pe care nu le-ai mărturisit la spovedania de mai înainte, fie că ţi-a fost ruşine, fie că ai uitat să le spui. Spune dacă ai mărturisit păcatele cu părere de rău, cu căinţă sau fără prea multă căinţă.
- Spune dacă ai pus atunci hotărârea de a nu mai greşi.
- Dacă te-ai împărtăşit cu pregătirea cuvenită facându-ţi pravila, rugăciunile în vederea împărtăşirii:
- Canonul de umilinţă către Domnul nostru lisus Hristos;
- Paraclisul Maicii Domnului;
- Canonul către îngerul păzitor;
- Rânduiala Sfintei împărtăşiri (toate acestea se află în Ceaslov sau în cartea de rugăciuni).
- Nu uita rugăciunile de seară şi cele de dimineaţă şi alte rugăciuni la care te îndeamnă cugetul cel bun; să te osteneşti să faci cât mai multe metanii.
După acestea, spune duhovnicului păcatele pe care le-ai făcut de la ultima Spovedanie; spune dacă te-ai clătinat vreodată în credinţă sau n-ai avut curajul să-ţi mărturiseşti credinţa, adică să spui că eşti creştin.
- Dacă citeşti cărţi ale sectarilor, dacă urmăreşti horoscopul.
- Dacă ştii Crezul sau alte rugăciuni şi care anume; dacă ştii Decalogul şi cele nouă porunci ale Bisericii.
- Dacă te-ai mâhnit şi ţi-ai pierdut vreodată nădejdea de mântuire.
- Dacă ai tot amânat întoarcerea de la păcat sau de la reaua credinţă sectară sau venirea la duhovnic pentru a te spovedi şi din ce cauză ai tot amânat.
- Dacă ai zis în cugetul tău că toate câte le ai bune sunt datorită ţie şi nu ajutorului lui Dumnezeu.
- Dacă ajuţi sau nu pe cei săraci; dacă ajuţi la zidirea, repararea şi pictarea bisericilor.
- Dacă ai blestemat, ai înjurat, ai furat, ai spus glume urâte; dacă ai fost la vrăjitoare, la descântătoare sau ghicitoare, dacă ai vorbit cuvinte murdare şi păcătoase.
- Dacă ai vorbit de rău sau ai blestemat pe cineva.
- Dacă ai fost martor mincinos; dacă ai făgăduit şi nu ai
65
împlinit ce-ai făgăduit; dacă ai îndemnat pe cineva rău; dacă ai privit imagini ruşinoase.
- Dacă duminica şi în zilele de sărbători mergi mai des sau mai rar la biserică.
- Dacă te-ai mândrit: cu ce? cum?
-Dacă eşti certat sau învrăjbit cu cineva, dacă ai gând de răzbunare; dacă poţi să ierţi şi să te împaci.
- Dacă respecţi posturile, cu dragoste sau cu silă.
- Părinţii să spună cum îşi cresc copiii, cum îi educă, dacă îi învaţă rugăciuni.
-Copiii să spună dacă îi cinstesc pe părinţii lor, pe profesori; dacă, la şcoală, ajută pe colegii mai slabi la învăţătură, dacă vorbesc cuvinte murdare, dacă înjură, dacă se bat între ei şi fac alte fapte urâte.
-Cei căsătoriţi să spună dacă au încălcat credincioşia în viaţa intimă.
-Cei necăsătoriţi să spună dacă şi-au întinat curăţia - fecioria trupească.
- Să spui duhovnicului cu ce te apasă cugetul mai mult, care păcat din cele mărturisite.
- Dacă nu-ţi aduci aminte de toate păcatele pe care le-ai făcut, atunci roagă pe părintele duhovnic să te întrebe el despre diferitele păcate pe care le poate face orice om, cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta; iar tu vei răspunde aşa: ""Părinte, nu am făcut acest păcat" sau "da, părinte am făcut păcatuF (numindu-1) şi
Citeşte cu toată luarea aminte şi această povăţuire din rânduiala Sfintei Taine a Mărturisirii: "Iată de acum de toate acestea dator eşti să te păzeşti, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea botez, după rânduiala Tainelor creştineşti. Pune, dar, de acum început bun nădăjduind spre Dumnezeu Cel ce poate să-ţi ajute; şi mai vârtos te păzeşte ca să nu te mai întorci la greşelile acelea ce ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele nici un folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă, arvunesc osândă veşnică şi munca iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să fim întăriţi cu harul lui Dumnezeu".
să nu te mulţumeşti a răspunde la întrebarea duhovnicului zicând numai: "da " sau "nu".
Să primeşti canonul dat de duhovnic cu toată dragostea ştiind
66
că prin canon sporim în evlavie, ne întărim sufleteşte în lupta cu păcatul care "grabnic ne împresoară" (Evr. 12,1).
Şi, de vei fi oprit de duhovnic de la Sfânta împărtăşanie, să nu te mâhneşti căci aceasta este spre binele tău duhovnicesc, spre mântuirea sufletului tău. Păcatul opritor de la Sfânta împărtăşanie te-a slăbit sufleteşte încât eşti în primejdia de a cădea din nou în el; de aceea, prin oprirea de la Sfânta şi dumnezeiasca împărtăşanie te faci mai râvnitor în lupta cu păcatul pe care trebuie să o ducem, cum scrie Sfântul Apostol Pavel "până la sânge" (Evr. 12,4), adică muceniceşte, înfruntând orice primejdie sau greutate; această măsură, oprirea de la Sfânta împărtăşanie, face parte din pedagogia Bisericii; ea porneşte din experienţa milenară a Bisericii cunoscută şi trăită de Sfinţii Părinţi, purtători de Dumnezeu.
Să luăm aminte la cuvintele: "... de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea, acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat f aţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea" (I Cor. 11, 26 - 32).
Să ne străduim să ne spovedim cât mai des şi să ne împărtăşim numai atunci când hotărăşte duhovnicul în scaunul de spovedanie; el răspunde înaintea lui Dumnezeu cui da şi cui nu dă Sfânta împărtăşanie; el răspunde deci de mântuirea noastră; să nu luăm aminte la cugetul pur omenesc: "ce vor zice cei de lângă noi că eu nu m-am împărtăşit deşi m-am spovedit". Dacă ne întreabă cineva de ce nu ne-am împărtăşit să răspundem simplu: "nu mă simt vrednic de a mă împărtăşi", într-adevăr, cine poate spune că este vrednic de a primi Sfânta împărtăşanie?
Sfânta Cuvioasă Măria Egipteanca a petrecut în pustie, fără să se împărtăşească 47 de ani; atât de mult s-a nevoit, încât a ajuns la o stare de curăţie şi sfinţenie a sufletului încât atunci când se ruga, se înălţa ca la un cot cu trupul de la pământ, cum citim în viaţa ei.
Este păgubitor lucru pentru mântuirea ta atât atunci când nu primeşti canon cât şi atunci când primeşti canonul dar nu-1 îndeplineşti.
67
Lucrul duhovnicului este de a da canon cu dreaptă socoteală, potrivit sfintelor canoane iar lucrul credinciosului este de a primi sau a cere canonul cuvenit, stăpânit fiind de dorinţa îndreptării. Să nu părăsim duhovnicul nostru care este preotul parohiei, părintele nostru duhovnicesc care ne botează, ne cunună şi ne prohodeşte în ceasul obştescului sfârşit; poţi merge la un alt duhovnic pe care, în puţinătatea ta sufletească, îl crezi mai iscusit; poţi merge, repet, pentru un sfat, dar nu pentru a te spovedi în Sfânta Taină a Mărturisirii. Caută să te mărturiseşti la preotul din parohia ta cu toată căinţa, cu toată zdrobirea de inimă fără să cazi în deznădejde, spunând toate păcatele săvârşite, spunându-le tu pe nume şi nu aştepta ca să te întrebe duhovnicul ci tu să răspunzi: "Părinte, nu am făcut acest păcat" sau "da, părinte, am făcut păcatul (numindu-1)...". Să iei aminte că duhovnicul se sileşte, peste puterile lui, să-şi hrănească turma cea cuvântătoare aşa cum a fost îndrumat de episcop la primirea harului preoţiei, în momentul când i-a dat Sfântul Trup să-L ţină în mâinile sale. Dacă am citit cu toată luarea aminte cele scrise în cartea aceasta, am înţeles cum trebuie să ne mărturisim păcatele: cu adâncă părere de rău dar şi cu nădejdea şi credinţa că Dumnezeu ne iartă; să ne căim din toată inima atunci când ne mărturisim, fără a deznădăjdui, luând aminte la cuvintele Mântuitorului: "..J>e cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară1
"Află, fiule", scrie Sf. Nicodim Aghioritul, "că la celelalte scaune de judecată, cel ce se arată pe sine vinovat se pedepseşte. La această judecată, a Mărturisirii însă, cel ce-şi arată mai întâi şi de la sine păcatul este iertat. De aceea, duhovnicul nu este dator să întrebe pe cel ce se mărturiseşte ce a făptuit. Fiindcă, în acest chip, cel ce se căieşte se mustră pe sine, nu se mărturiseşte, ci însuşi cel ce se spovedeşte trebuie să-şi mărturisească de la sine păcatele, ca să capete iertare pentru ele. Căci aşa porunceşte şi Dumnezeu: "Dreptul se face sieşi pâr aş, când grăieşte mai întâi; când însă îl asupreşte potrivnicul, (atunci) se face cercetare" (Pilde 18, 17) Şi: "Spune tu, mai întâi, nelegiuirile tale, ca să te îndreptăţeşti" (Isaia '' (loan 6, 37) din împărăţia cerurilor pentru că, Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă de la păcat şi să fie viu (lez. 18,23). Duhovnicul nu se cuvine să întrebe
68
43,26). De aceea şi tu, fiule, spre ruşinarea păcatului şi a diavolului, spune-ţi fărădelegile tale mai întâi, ca să te îndreptăţeşti." (Sf. Nicodim Aghioritul - "Carte foarte folositoare de suflet", pg. 34) Cuvânt de pe urmă Pun capăt şi pecetluiesc această sfatuire cu aceste cuvinte: Tatăl care a trimis pe înaintemergătorul loan, ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoşilor: "Pocăiţi-vă" (Matei 3,2). Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură şi temelie a propovăduirii Sale: "Pocăiţi-vă" (Matei 4,17). Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta 1-a rostit, prin Apostolul Petru: "Pocăiţi-vă" (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sunt Cei ce mărturisesc, şi mărturia Celor Trei este adevărată, mai mult, este însuşi adevărul. Deci, fraţi ai mei, păcătoşi: "Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia Cerurilor1
69 ". La Spovedanie nu trebuie să repeţi (să mărturiseşti) acele păcate pe care le-ai mărturisit, de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, ar însemna o neîncredere în puterea Tainei ce se săvârşeşte prin spovedanie. Sfinţii Părinţi opresc pe credincios să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să şi le recunoască - să le mărturisească -îndeobşte, pentru ca nu cumva spunându-le în toate amănuntele lor să dea prilej de aprindere sau sminteală atât sufletului său cât şi duhovnicului. "Un frate l-a întrebat pe awa Pimen zicând: am făcut păcat mare şi voiesc să mă pocăiesc trei ani. I-a zis lui bătrânul: este mult. Şi a zis fratele: dar până la un an? Şi a zis iarăşi bătrânul: mult este. Iar cei ce erau de faţă au zis: dar până la patruzeci de zile? Şi iarăşi a zis: mult este. Şi a adăugat: eu zic că dacă din toată inima se va pocăi omul şi nu va mai continua să facă păcatul şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu. " (Patericul) "Pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătare) a Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. 'Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă
neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi. Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asupritoarea pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă." (Scara - Cuvântul - treapta V, 2)
"Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului. (...) Păcatul este o boală a materiei. De aceea e cu neputinţă să se nască trup Jară păcat. (...) Moartea, de-o va avea omul în minte, nemuritor este; iar neavând-o în minte, moarte îi este." (Filocalia - Sf. Antonie cel Mare - "învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare în 170 de capete", 49)
Rugăciune
Mult milostive Doamne, lisuse Hristoase, Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că, prin Mărturisirea de taină către duhovnicul meu, m-ai învrednicit pe mine păcătosul, să primesc de la Tine iertarea păcatelor mele. Urmând deci, lui David care spunea: "Juratu-m-am şi m-am hotărât să păzesc judecăţile dreptăţii Tale" (Psalm 118, 106), îţi făgăduiesc cu o voinţă hotărâtoare a sufletului meu, că sunt gata mai bine să mor de mii de ori decât să mai săvârşesc vreun păcat de moarte şi - cu el - să amarase nesfârşita Ta bunătate. Fiindcă voinţa mea este slabă în sinea ei fără de ajutorul Tău, Te rog fierbinte să mă împuterniceşti cu harul Tău şi să mă întăreşti cu ajutorul Tău cel puternic, ca să rămân până la sfârşit neabătut în această hotărâre a mea. Da, lisuse al meu, Cel prea iubitor de suflete, dă-mi putere să petrec în pocăinţă ce-mi rămâne din viaţa mea, ca să mă bucur aici, jos, de harul Tău, iar acolo, în cer, de fericita Ta slavă, prin soliile Preabinecuvântatei Tale Maici şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.
70
Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet -Editura Bunavestire Bacău
Bibliografie:
Preot Ilarion V. Felea, Pocăinţa - Editura ScAra, Bucureşti, 2000
"Cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decât cel ce scoală morţii prin rugăciunile lui Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi prin gândirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine, e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupeşti, dar cel dintâi prin cei ai sufletului"
(Sfântul Isaac sirul)
CUPRINS
Cuvânt înainte ................................................................................5
Pocăinţa în Sfânta Scriptură şi operele Sfinţilor Părinţi..............7
Cuvânt către fraţii cei întru Hristos.......................................... 25
I. Cum trebuie să se pregătească fiecare creştin pentru
Mărturisire ...................................................................................27
Părţile pocăinţei .............................................................................27
Despre zdrobirea inimii .................................................................28
Despre îngrijorare ..........................................................................28
Mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiţi duhovnici ..........28
Cum trebuie să-şi cerceteze cineva cugetul său .............................. 29
Trei vătămări pricinuieşte păcatul înaintea lui Dumnezeu...............30
Trei vătămări pricinuieşte păcatul la păcătos...................................32
Durerea pentru bunătăţile vremelnice este fără de folos ................34
II. Cum trebuie să se mărturisească păcătosul .........................34
Ce este Mărturisirea? .....................................................................35
Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie..........................................35
Mărturisirea trebuie să fie smerită ..................................................35
Mărturisirea trebuie să fie întru învinovăţirea ta .............................36
Mărturisirea trebuie să fie dreaptă...................................................36
Mărturisirea trebuie făcută fără să te ruşinezi ..................................37
Păcatele trebuie să fie arătate fie aici, la duhovnic, fie înaintea
înfricoşatului Judecător .................................................................38
Dacă un singur păcat va rămâne nemărturisit, rămân
neiertate şi celelalte....................................................................... 38
Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărâre.................................39
III. Primirea cu bucurie a canonului şi împlinirea lui..............41
Cel ce-şi împlineşte canonul este fiu adevărat al
Bisericii ........................................................................................ 42
Cel ce se pocăieşte se cuvine să ceară de la sine un canon mai
greu................................................................................................42
Păcătosul trebuie să-şi capete canonul său: fie aici, în viaţa
aceasta, în chip vremelnic, fie dincolo, pe veci..............................43
Cel ce se pocăieşte trebuie să accepte îndepărtarea de la Cuminecare, după hotărârea duhovnicului ....................................43
IV. Cum trebuie să se păzească păcătosul după
Mărturisire...................................................................................44
întâia păzire ...................................................................................45
Adouapăzire ............................................................................... 46
A treia^păzire .................................................................................46
întâiul folos al Mărturisirii dese .................................................... 48
Al doilea folos al Mărturisirii dese.......................................48
Al treilea folos al Mărturisirii dese.......................................49
Al patrulea folos al Mărturisirii dese................................... 49
Al cincilea folos al Mărturisirii dese .................................... 49
Apatrapăzire ................................................................................ 50
A cincea păzire.............................................................................. 53
1. Cunoaşterea păcatului din el însuşi ..................................53
2. Cunoaşterea păcatului după împrejurările care-1 însoţesc 56
Cea dintâi împrejurare a păcatului .......................................56
A doua împrejurare a păcatului........................................... 56
A treia împrejurare a păcatului ............................................57
A patra împrejurare a păcatului............................................ 58
A cincea împrejurare a păcatului .........................................58
întâia răutate a păcatului...................................................... 58
A doua răutate a păcatului ................................................... 59
A treia răutate a păcatului ....................................................59
A patra răutate a păcatului ....................................................60
A cincea răutate a păcatului .................................................61
A şasea răutate a păcatului................................................... 61
A şaptea răutate a păcatului ..................................................61
3. Cunoaşterea păcatului după cele trei pedepse
pe care le-a căpătat.......................................................................62
1) Pedeapsa păcatului la îngeri..............................................62
2) Pedeapsa păcatului la oameni.......................................... 62
3) Pedeapsa păcatului în faţa lui lisus Hristos.......................63
A şasea păzire: Rugăciunea .......................................................... 64
îndrumare pe scurt, cum trebuie să mărturiseşti duhovnicului păcatele tale, adică să nu aştepţi să te întrebe el ci tu însuţi să
spui ............................................................................................64
Duhovnicul nu se cuvine să întrebe.......................................... 68
Cuvânt de pe urmă....................................................................69
Rugăciune.................................................................................. 70
Bibliografie................................................................................ 71
CUVÂNT ÎNAINTE
Deşi cunoaştem cu toţii importanţa Mărturisirii în viaţa noastră creştină, nu ignorăm piedicile şi greutăţile de tot felul, întâmpinate atunci când ne îndreptăm paşii spre scaunul de spovedanie. De aceea, am găsit de cuviinţă să tipărim în aceste pagini, câteva cuvinte de îndrumare şi povăţuire duhovnicească luate întocmai, din două cărţi de mare însemnătate în zidirea noastră sufletească şi anume: "Pocăinţa " - scrisă de marele teolog şi duhovnic, Pr. Prof. Ilarion V. Felea şi "Carte foarte folositoare de suflet", întocmită de Sfântul Nicodim Aghioritul (partea a III-a intitulată "Sfătuire gingaşe şi pe scurt către cel ce se pocăieşte. Cum trebuie să se mărturisească. De la osebiţi dascăli adunată spre obştescul folos al celor ce vor citi"). Din ambele volume am luat numai învăţăturile adresate creştinului, lăsând la o parte cele destinate preotului duhovnic.
Citatele din cartea Preotului Prof. Ilarion V. Felea sunt însumate în însuşi textul tipărit şi ele trimit la lucrările pe care venerabilul părinte le-a studiat din bibliografia de specialitate, dar pe care nu le-am mai menţionat, gândindu-ne că lucrarea de faţă se adresează credinciosului pe care nu-l interesează, în primul rând, opera din care sunt scoase cuvintele de povăţuire, ci învăţătura creştină cu privire la Sfânta Taină a Mărturisirii.
Rugăm pe Bunul Dumnezeu să odihnească în ceata drepţilor sufletul Părintelui Ilarion Felea care ne-a lăsat această mare comoară de îndrumare pentru Spovedanie.
Contribuţia Noastră la întocmirea acestor pagini este cu totul neînsemnată şi constă din aranjarea textelor şi a câtorva sfaturi practice de mărturisire, destinate credincioşilor, toate luate din experienţa duhovnicilor cunoscuţi cel mai bine de Bunul Dumnezeu.
Dă-ne, Doamne, cu rugăciunile Sfântului Nicodim Aghio-ritul, duhul smereniei şi puterea sufletească de a ne mărturisi păcatele pentru a lua de la Tine, Părintele îndurărilor, iertarea lor şi râvna de a bine plăcea Ţie, în tot ceasul şi în tot locul. Amin.
tPIMEN ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR
Păcatul înseamnă încălcarea voii şi a poruncilor lui Dumnezeu.
POCĂINŢA ÎN S FANTA SCRIPTURĂ ŞI OPERELE SFINŢILOR PĂRINŢI
Cel dintâi păcat a fost cel al neascultării săvârşit în rai de Adam şi Eva: "Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-lfăcuse şi l-apus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: <Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!> (Fac. 2, 15 - 17). "Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: <Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?> Iar femeia a zis către şarpe: <Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: <Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!> Atunci şarpele a zis către femeie: <Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul>. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de la faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: <Adame, unde eşti?> Răspuns-a acesta: <Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns>. Şi i-a zis Dumnezeu: <Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?> Zis-a Adam: <Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat>. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: <Pentru ce ai făcut aceasta?> Iar femeia a zis: <Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat>" (Fac. 3, l-13).
Omul, săvârşind păcatul, se ascunde de Dumnezeu, deci se îndepărtează, se înstrăinează de El. Locul dragostei, respectului şi ascultării faţă de Dumnezeu este luat de cel al fricii, al temerii de El;
aceasta pentru că omul îşi dă seama că a greşit prin neascultare faţă de porunca dată de Dumnezeu ; în această stare, omul nu mai are puterea sufletească de a cere iertare şi a se apropia de Dumnezeu; Adam dă vina pe Eva iar Eva pe şarpe - diavolul.
Păcatul, oricare ar fi el, produce o tulburare în sufletul omului.Să ne amintim ce a zis Dumnezeu către Cain care invidia pe fratele său, Abel; "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!" (Fac. 4, 6-7). Cain n-a putut să biruiască păcatul invidiei şi, ca urmare, a ucis pe fratele său, Abel (Fac. 4, 8).
Tulburarea produsă de păcat înseamnă o îmbolnăvire a minţii şi a sufletului omului. Păcătosul este numit în Sfânta Evanghelie, bolnav: "Şi pe când şedea El la masă, în casă, iată, mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu lisus şi cu ucenicii Lui. Şi, văzând fariseii, au zis ucenicilor: <Pentru ce mănâncă învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?> Şi auzind El, a zis: <Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfa; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi lapocăinţă>" (Mat. 9, 10 - 13).
Păcatul aduce omului o mare tulburare sufletească, o îmbolnăvire, iar lui Dumnezeu supărare: "Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău şi S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ" (Fac. 6, 5-6).
Mâhnirea şi durerea-lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite de oameni nu au biruit însă dragostea Sa faţă de om ci, îndată după căderea în păcatul neascultării, fiind încă în rai, Dumnezeu îi făgăduieşte mântuirea, însănătoşirea, vindecarea de boala neascultării, prin trimiterea în lume a Celui Care Se va naşte din femeie, "care va zdrobi capul şarpelui" (Fac. 3, 15). Hotărârea lui Dumnezeu de a pierde prin potop pe omul făcut de El este înfăptuită dar îl salvează pe Noe, om drept şi neprihănit între oamenii timpului său, care mergea pe calea Domnului" (Fac. 6, 9). "Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere", aducându-le înfierea (Gal. 4,4-5), ca să-L poată numi pe Dumnezeu "Părinte" (Gal. 4,6). Această restabilire a legăturii sufleteşti între om şi Dumnezeu a fost făcută cu preţul smereniei şi al jertfei Fiului lui Dumnezeu.
8
Ca fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, adică ai împărăţiei lui' Dumnezeu, suntem datori să ne întoarcem de la cele rele la cele bune, de la păcat la virtute; această întoarcere este numită în credinţa Bisericii, una şi nedespărţită Pocăinţă şi înviere din moartea păcatului. Cât de importantă este Pocăinţa, adică întoarcerea omului din calea păcatului la Dumnezeu şi mărturisirea păcatului în Sfânta Taină a Spovedaniei în care luăm iertarea păcatelor, vindecarea de boala sufletului, ne-o spun cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
"Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa. Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face ceea ce e bun şi drept, el va trăi şi nu va muri. Nu se vor pomeni deloc nelegiuirile pe care el le va fi făcut, ci va trăi pentru dreptatea pe care va fi jacut-o. Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu? Dar şi dreptul, dacă se va abate de la dreptatea sa şi se va purta cu nedreptate şi va face toate acele ticăloşii pe care le face nelegiuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci, pentru nelegiuirea sa, pe care va fi facut-o, şi pentru păcatele sale, pe care le-a săvârşit, va muri. Dar voi, ziceţi: <Calea Domnului nu este dreaptă>. Ascultaţi, casa lui Israel: Oare calea Mea nu este dreaptă, sau nu sunt drepte căile voastre? Dacă cel drept se abate de la dreptatea sa şi face nelegiuire şi din pricina aceasta moare, apoi el moare pentru nelegiuirea sa pe care a facut-o. Şi cel nelegiuit, dacă se întoarce de la nelegiuirea sa pe care a facut-o şi face judecată şi dreptate, îşi întoarce sufletul său la viaţă; căci el a văzut şi s-a întors de la toate nelegiuirile sale pe care le-a făcut; de aceea va fi viu şi nu va muri. De aceea vă voi judeca pe voi din casa lui Israel, pe fiecare după căile sale, zice Domnul Dumnezeu; <pocăiţi-vă şi vă întoarceţi de la toate nelegiuirile voastre, ca necredinţa să nu vă fie piedică. Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou. De ce să muriţi voi, casa lui Israel? Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului,> zice Domnul Dumnezeu; <întoarceţi-vă deci şi trăiţi !>" (lez. 18,20-32).
^"... Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. încetaţi odată! învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!
9
Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi f ace. De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăieşte" (Isaia l, 15-20).
"Eu sunt Cel Care şterge păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de farădelegile tale" (Isaia 43, 25).
în Vechiul Testament avem multe pilde de Pocăinţă. David, mustrat de proorocul Natan pentru păcatul uciderii lui Urie, s-a căit recunoscându-şi greşeala: "...<Am păcătuit înaintea Domnului>, a zis David către Natan. <Şi Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta>, a zis Natan, <şi tu nu vei muri>" (II Regi 12,12-13). David şi-a mărturisit greşeala şi atunci când a îngăduit numărătoarea israeliţilor din îndemnul diavolului: "Atunci a zis David către Dumnezeu: <Am greşit mult, făcând aceasta; iartă dar vina robului Tău, că m-am purtat cu totul nepriceput>" (Parai. 21,8).
Regele Mânase, "... legat cu cătuşe de fier a fost dus la Babilon. Acolo, în strâmtorarea sa, el a căutat faţa Domnului Dumnezeului său şi s-a smerit foarte înaintea Dumnezeului părinţilor săi. Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit şi i-a ascultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Mânase că Domnul este Dumnezeu cel adevărat" (II Parai. 33, 11-13).
Ninivitenii, aflând vestea de la proorocul lona că, pentru păcatele poporului, Dumnezeu va distruge cetatea, "...au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici"; chiar şi animalele au postit. "Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care le făcuse şi nu le-a împlinit" (lona 3, 5-10).
Sfântul loan Botezătorul vesteşte poporului la râul Iordanului, venirea Mântuitorului, îndemnând la Pocăinţă: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mat. 3,2); cei ce se botezau îşi mărturiseau păcatele (Mat. 3,6); ei erau îndemnaţi să facă "roadă, vrednică de pocăinţă" (Mat. 3,8) şi fapte de milostenie (Luc.3, 11-14).
Mântuitorul îşi începe propovăduirea cu următoarele cuvinte: "Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mat. 4, 17) şi "...credeţi în Evanghelie" (Marcu l, 15).
în Sfânta sa Evanghelie, Mântuitorul îndeamnă la Pocăinţă prin parabole sau pilde; de exemplu, parabola despre oaia cea
10
pierdută. Când un om pierde o oaie dintr-o sută, lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi caută pe cea rătăcită până o găseşte. "Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; Şi venind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: <Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută>. Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luc. 15, 5-7).
Altă pildă, tot despre Pocăinţă, este cea despre drahma pierdută. Femeia aprinde lumina, mătură casa şi caută până ce o găseşte; dacă a găsit-o, se bucură cu prietenele şi vecinii. Şi Mântuitorul zice: "Aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte." (Luca 15, 10)
Parabola despre fiul risipitor - fiul cel mic, luând partea sa de moştenire, pleacă de la casa părintească cheltuindu-şi averea trăind în destrăbălare; ajungând muritor de foame, îşi vine în sine şi se hotărăşte să se întoarcă la tatăl său, cerându-şi iertare; tatăl îl primeşte cu dragostea de părinte, rostind cuvintele: "acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat" (Luc. 15,11 - 24).
în Sfânta Evanghelie sunt şi alte pilde despre Pocăinţă, cum ar fi pilda vameşului care, stând cu smerenie într-un ungher al Templului, ".. .îşi bătea pieptul, zicând: <Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul>" (Luc. 18,13).
Femeia păcătoasă vine în casa fariseului unde lisus stătea la masă "Şi, stând lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir" (Luc. 7, 37 - 38).
Zaheu Vameşul, primindu-L pe Mântuitorul în casa sa, pune începutul cel bun pentru o viaţă nouă: "Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el lisus: <Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam; căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut>" (Luc. 19, l - 10).
Apostolul Petru a plâns cu amar păcatul lepădării de Mântuitorul în timpul Patimilor (Mat. 26, 75).
Tâlharul de pe cruce, răstignit împreună cu Mântuitorul, recunoscându-şi vinovăţia, se căieşte şi rosteşte cu umilinţă "... Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta" (Luc. 23, 40-42). Mântuitorul, primindu-i mărturisirea sa, îi spune: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luc. 23, 43).
11
Sfanţul Apostol Pavel se întoarce la Hristos; din prigonitor pe drumul Damascului, ajunge Apostolul neamurilor, adică al lumii păgâne, în scrierile Sfinţilor Apostoli, Cartea Faptelor şi Epistole, găsim aproape pe fiecare pagină, pilde şi îndemnuri la Pocăinţă.
Propovăduirea Pocăinţei este ^mesajul dat de însuşi Mântuitorul Sfinţilor Apostoli, după învierea Sa. "Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim" (Luc. 24,45 - 47).
Astfel, Sfântul Apostol Petru, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, spune mulţimilor adunate la Ierusalim în ziua praznicului: ".. .Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui lisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt" (Fapte 2, 37 - 38).
Tot Sfântul Apostol Petru spune celor care erau miraţi de vindecarea unui olog prin rugăciunile Apostolului: "... pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre" (Fapte 3,19).
Simon Magul, pentru păcatul care-i poartă numele - simonia -(cumpărarea cu bani a harului în scopul de a câştiga bani), este sfătuit să se pocăiască: "Pocăieşte-te, deci, de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale. Căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti" (Fapte 8, 22-23).
Sfântul Apostol Pavel, în faţa Areopagului din Atena, rosteşte între altele şi aceste cuvinte: ""...Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască" (Fapte 17, 30).
în Milet, spune preoţilor din Efes: "N-am ascuns nimic din cele folositoare, care să nu vi le vestesc şi să nu vă învăţ, fie înaintea poporului, fie prin case, mărturisind şi iudeilor şi elinilor întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţa în Domnul nostru lisus Hristos" (Fapte 20,20-21).
în faţa regelui Agripa, Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: "Drept aceea, rege Agripa, n-am fost neascultător cereştii arătări; ci, mai întâi celor din Damasc şi din Ierusalim şi din toată ţara Iudeii şi neamurilor le-am vestit să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, făcând lucruri vrednice de pocăinţă" (Fapte 26,19 - 20).
în Epistola către Romani scrie: "... nu ştii că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" (Rom. 2, 4).
12
Apoi, scrie corintenilor: "Mă bucur, nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că v-aţi întristat spre pocăinţă. Căci v-aţi întristat după Dumnezeu, ca să nu fiţi întru nimic păgubiţi de către noi. Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, iar întristarea lumii aduce moarte" (II Cor. 7, 9 - 10).
Sfântul Apostol Pavel scrie lui Timotei să certe "... cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, şi ei să scape din cursa diavolului de care sunt prinşi, pentru a-i face voia" (II Tim. 2, 25-26).
Sfântul loan Evanghelistul, în cartea Apocalipsei, cheamă la Pocăinţă: "... adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi" (Apoc. 2, 5). "Pocăieşte-te deci, - scrie Bisericii din Pergam, din partea lui Dumnezeu - iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele" (Apoc. 2, 16).
Către Biserica din Sardes:"... Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta" (Apoc. 3, 1-3).
Către Biserica din Laodiceea scrie: "Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte" (Apoc. 3,19).
Părinţii apostolici - şi cei de după ei până în sec. al VUI-lea -îndeamnă stăruitor pe păstoriţii duhovniceşti spre Pocăinţă.
în Didahia sau învăţătura celor doisprezece Apostoli stă scris: "Mărturiseşte-ţi păcatele tale în biserică şi nu te duce la rugăciune cu cuget rău". "De este cineva sfânt, să vie; de nu este, să se pocăiască". "Duminica adunaţi-vă, frângeţi pâinea şi săvârşiţi Sfânta Euharistie, după ce mai întâi v-aţi mărturisit greşelile, pentru ca să fie curată jertfa voastră. Iar oricine este certat cu aproapele său, să nu vină la un loc cu voi, până ce nu se vor fi împăcat amândoi, pentru ca să nu se pângărească jertfa voastră".
în Epistola Sfântului Varnava, citim: "Să-ţi mărturiseşti păcatele. Să nu vii la rugăciune cu cugetul rău. Aceasta este calea luminii".
Clement Romanul, în cele două scrisori către corinteni, ne învaţă: "... să părăsim grijile deşarte şi zadarnice şi să ne întoarcem la mult lăudata şi cinstita linie de purtare a Tradiţiei noastre! Şi să
13
vedem ce este plăcut şi ce este primit înaintea Făcătorului nostru. Să privim cu luare aminte la sângele lui Hristos şi să cunoaştem de cât preţ este el înaintea lui Dumnezeu, Părintele Său, pentru că, fiind vărsat pentru mântuirea noastră, a adus lumii întregi harul Pocăinţei. Să străbatem toate generaţiile şi să învăţăm că din generaţie în generaţie a dat Domnul prilej de pocăinţă celor ce voiesc să se întoarcă la El". "... Mai bine este într-adevăr pentru om ca să-şi mărturisească greşelile, decât să-şi împietrească inima, precum s-au împietrit inimile celor ce s-au răzvrătit împotriva lui Moise". "Drept aceea, până când suntem pe pământ să ne pocăim, căci lut suntem în mâna meşteşugarului. Precum olarul, dacă face un vas şi se strâmbă sau se rupe în mâinile sale, îl formează din nou, dacă apucă de-1 aruncă mai înainte în cuptorul cel de foc, nu poate să-i mai fie de ajutor, tot aşa şi noi, până suntem în această lume, să ne pocăim din toată inima pentru relele ce le-am făcut în trup pentru ca să fim mântuiţi de Domnul, cât mai avem timp de pocăinţă căci după ieşirea din lume, nu mai putem să ne mărturisim sau să ne mai pocăim".
în cartea Păstorul lui Herma se spune: "Eu sunt (pus) peste Pocăinţă şi dau înţelepciune tuturor celor ce se pocăiesc. Au nu ţi se pare că această Pocăinţă este înţelepciune? Da, Pocăinţa este o mare înţelepciune. Cel ce a păcătuit înţelege că a făcut rău înaintea Domnului şi se suie în inima lui fapta pe care a săvârşit-o, se pocăieşte şi nu mai face rău, şi săvârşeşte cu prisosinţă binele, îşi smereşte sufletul şi-1 chinuieşte pentru că a păcătuit. Vezi, deci, că Pocăinţa este o mare înţelepciune".
"Dacă cineva păcătuieşte neîncetat şi se pocăieşte după fiecare cădere în păcat, dar nu se opreşte de la păcat deloc, de nici un folos nu-i este mărturisirea păcatelor pentru un astfel de om, căci cu greu va dobândi viaţa veşnică.
"Dacă te gândeşti înainte că poruncile pot fi păzite, uşor le vei păzi şi nu vor fi grele, dar dacă în inima ta se ridică gândul că nu pot fi păzite de om, atunci nu le vei păzi".
"Mergi şi spune tuturor să se pocăiască şi vor trăi pentru Dumnezeu, căci Domnul, milostivindu-Se, m-a trimis să aduc tuturor Pocăinţa, deşi unii nu mai sunt vrednici de aceasta din pricina faptelor lor. Totuşi Domnul, fiind îndelung - răbdător, vrea ca cei chemaţi prin Fiul Său să se mântuiască".
Clement Alexandrinul ne spune: "Celui care se întoarce la Dumnezeu din toată inima, îi sunt deschise porţile şi Tatăl primeşte bucuros pe fiul ce se pocăieşte... Adevărata Pocăinţă constă în a nu
14
sta sub stăpânirea aceloraşi păcate şi a smulge din suflet rădăcina păcatelor care ne-apregătit pedeapsa morţii... Vrei tu, furule, să fie iertat păcatul tău? încetează de a mai fura! Desfrânatul trebuie să stingă focurile patimii, curvarul trebuie în viitor să ducă o viaţă curată, tâlharul trebuie să restituie prada şi să dea ceva în plus. Tu, mărturie mincinoasă, obişnuieşte-te să spui adevărul; tu, sperjurule, nu mai face jurăminte. Striveşte celelalte patimi, mânia, pofta... Tu, care eşti mândru, puternic şi bogat, trebuie să ai lângă tine un om al lui Dumnezeu care să fie ca un stăpân şi conducător al tău... El va petrece pentru tine adeseori nopţi întregi fără somn, el face pentru tine rugăciuni către Dumnezeu... Şi se va ruga cu osârdie, dacă îl cinsteşti ca pe un înger al lui Dumnezeu".
în milostivirea Sa, El a dat a doua Pocăinţă pentru aceia care vor cădea după ce au ajuns la credinţă. Dacă omul ar fi ispitit după chemarea divină să cadă în tertipurile diabolice, să facă atunci încă o Pocăinţă definitivă. Căci dacă noi păcătuim din plăcere, după ce am recunoscut adevărul, nu avem altă jertfa de oferit pentru păcatele noastre, ci numai aşteptarea îngrozitoare a judecăţii şi dogoarea focului care va mistui pe vrăjmaşii lui Dumnezeu. Cei care îşi trec vremea în necontenite alternative de la păcat la Pocăinţă, nu se deosebesc cu nimic de necredincioşi, decât prin conştiinţa ce o au despre păcatele lor".
După Tertulian, "O recădere cere o reînnoire a vindecării. Tu vei fi plăcut Domnului nerefuzând ceea ce El îţi oferă. Tu L-ai ofensat, dar poţi încă să te împaci cu El. Tu ştii către cine să te alături şi că El nu te refuză".
Origen zice: "Dacă aveţi conştiinţa că aţi făcut greşeli, nu le ascundeţi, ci descoperiţi-le Domnului prin Spovedanie şi nădăjduiţi în El. Când v-aţi mărturisit şi v-aţi descoperit păcatele, speraţi în iertarea Lui. El vă va reda sănătatea... Iată ce va face, dacă-I veţi descoperi păcatele".
"Este o taină minunată mărturisirea păcatului... Faptele noastre secrete, cuvintele, chiar şi gândurile, toate vor fi arătate şi cunoscute prin acela care învinovăţeşte pe păcătos, după ce i-a insuflat păcatul. El (diavolul) ne îndeamnă la păcat, iar după ce am păcătuit ne acuză. Dacă, luându-i-o înainte, ne vom învinui pe noi înşine în curgerea vieţii, noi scăpăm de viclenia diavolului, duşmanul şi acuzatorul nostru. Asta înseamnă prezicerea profetului: "Spune tu întâi nedreptăţile tale, ca să te dezvinovăţeşti. " (îs. 43, 26). Aceasta arată că trebuie să întrecem pe acela care e gata să ne învinuiască, cum zice profetul, "ca să fiţi primii şi să nu vă lăsaţi
15
întrecuţi. Dacă, în sfârşit, voi sunteţi cei dintâi a vă spune păcatele, dacă voi faceţi jertfa Pocăinţei, dacă voi vă daţi carnea morţii ca duhul să vă fie nevătămat în Ziua Domnului, voi veţi gusta odihna acestei zile". David, în acelaşi înţeles, zice în psalmi: "Bucuraţi-vă, drepţilor; celor drepţi li se cuvine laudă " (Ps. 32,1). Dumnezeu i-a iertat greşelile pentru că el s-a învinuit de fărădelegile sale. Vezi, dacă ne mărturisim păcatele, merităm iertarea lor".
"Vezi, ce ne învaţă pe noi dumnezeiasca Scriptură, ca să nu ne acoperim păcatul. Căci precum cei ce se îngreunează de o mâncare nemistuitoare sau bogată în sucuri, vomând se uşurează, aşa se vor nelinişti înlăuntru şi se vor îneca de sucul păcatului aceia care au păcătuit şi-şi ascund şi acoperă păcatul. Iar dacă cineva se face acuzatorul său, când se învinuieşte şi se mărturiseşte, varsă păcatul şi se curăţă de toată cauza bolii. Caută mai întâi doctorul căruia să-i descoperi cauza bolii tale, ca el să plângă cu cei ce plâng, să aibă durere şi să simtă împreună, arătându-se mai întâi doctor înţelept şi îndurător. Dacă îţi va spune ceva sau te va sfătui să faci şi să împlineşti aceea şi dacă va cunoaşte şi va vedea el că boala ta ar trebui arătată şi vindecată în adunarea Bisericii întregi şi că, în acest chip, se pot zidi şi ceilalţi şi tu însuţi te poţi lesne vindeca, atunci, după multă cumpănire şji după sfatul aceluiaşi doctor experimentat, să faci şi tu aceasta". (In vechime, unele păcate se mărturiseau în public; această rânduială a încetat pentru că s-a constatat că aduce mai multă pagubă - sminteală decât zidire sufletească).
Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, spunea: "Fiecare, vă rog, prea iubiţilor fraţi, să-şi mărturisească păcatul cât timp cel ce a păcătuit este încă în lume, cât timp mărturisirea sa poate fi primită, când canonul şi iertarea date prin preoţi sunt plăcute Domnului. Să ne întoarcem la Domnul din toată inima şi, arătând căinţă cu durere nefaţarnică pentru păcat, să cerem milostivirea lui Dumnezeu... cu ajunări, cu plângeri şi lacrimi, cum El singur învaţă".
"Căiţi-vă, scumpii mei fraţi, şi cercetaţi-vă păcatele cu inima înfrântă; recunoaşteţi greşeala cea mare a cugetului vostru, deschideţi-vă ochii inimii spre a vă pricepe păcatul şi nici nu deznădăjduiţi de milostivirea lui Dumnezeu, nici nu aşteptaţi grabnica Lui iertare. Pe cât de îndurat şi bun e Dumnezeu în iubirea Sa părintească, pe atât de temut este în majestatea Sa de judecător. Pe cât de grele ne-au fost păcatele, pe atât de mult vrea să le plângem. Rana adâncă are trebuinţă de tratare cu îngrijire îndelungată. Căinţa să nu fie mai mică decât greşeala... Trebuie a vă ruga şi a face cerere mai fierbinte, a petrece ziua în jale, a petrece
16
nopţile în priveghere şi plângere, a întrebuinţa tot timpul în plângeri, a sta în genunchi la pământ, a zăcea în cenuşă şi în sac şi în noroi, (forme vechi de pocăinţă care s-au păstrat până în primele veacuri ale creştinismului), a nu mai dori nici o haină după pierderea hainei lui Hristos, a prefera postul după mâncarea diavolului (jertfele idoleşti), a sârgui în fapte bune cu care se curăţesc păcatele, a face adeseori pomană prin care se mântuiesc sufletele de moarte. Cine dă în acest chip bucurie lui Dumnezeu, cine, căindu-se de fapta sa, ruşinându-se de fărădelegea sa, va scoate chiar din durerea căderii sale putere şi credinţă nouă, acesta, ascultat şi sprijinit de Domnul, va înveseli Biserica pe care o întristase mai înainte şi acum va merita nu numai iertarea lui Dumnezeu, dar şi cununa".
Sfântul Metodiu, Episcopul Olimpului (+311) se ruga astfel: "Aplecat până la pământ înaintea Ta, eu Te rog să mă curăţeşti de păcatele mele şi să nu mi le socoteşti. Bine este a ne mărturisi păcatele, căci Tu eşti milostiv, Tu eşti răbdător, bun şi Te întristezi de greşelile noastre. De asemenea, Te rog fierbinte, Tu, care cunoşti toate greşelile mele, iartă-mi-le".
"Să ne îndeletnicim întru rugăciuni, întru cereri, întru ajunări, întru Pocăinţă şi să arătăm viaţă nouă, schimbată. Să ne mărturisim, să ne întoarcem fraţilor. Că a întoarcerii este vremea şi a lacrimilor celor multe... Să ne ostenim aici puţin, ca să nu ne muncim acolo mult. Să ne nevoim vremelnic, ca să nu ne chinuim veşnic, să nu dormităm, să nu ne trândăvim ci să batem (la uşă) prin Pocăinţă zicând: "Deschide nouă, Stăpâne, deschide nouă nevrednicilor, smeriţilor şi păcătoşilor pentru sfânt numele Tău. Să nu ne încui, îndură-Te. Să nu ne lipseşti pe noi de mila Ta, de slava Ta, de împărăţia Ta".
Eusebiu de Cesareea (+340) scrie: "Până când veţi rămâne în păcat? Ar trebui, din contră, să vă grăbiţi spre Pocăinţă şi spre mărturisirea scumpă lui Dumnezeu". David a stăruit în pocăinţă. Pentru o noapte de păcat, a petrecut nopţi întregi în lacrimi deşi vecinii îşi băteau joc de el. Sufletul, prin mărturisirea făcută lui Dumnezeu, se vindecă de răni.
Sfanţul Atanasie cel Mare (+373) ne arată că: "După cum omul botezat de preot se luminează prin harul Duhului Sfânt, tot astfel, acela care se mărturiseşte în Pocăinţă primeşte de la preot iertarea prin harul lui Hristos".
Sfântul Vasile cel Mare (+379) completează: "Cel ce mărturiseşte păcatul său, nu este acela care se mărgineşte a zice "Păcătuit-am", şi pe urmă rămâne în păcat, ci acela care, după
17
cuvântul psalmistului, a descoperit păcatul său şi se căieşte de el. Ce ar folosi toate îngrijirile medicului dacă bolnavul nu se păzeşte de cele vătămătoare existenţei sale? Astfel, iertarea unei nedreptăţi nu serveşte nimic acelui care săvârşeşte altele, nici iertarea desfrânării aceluia ce stăruieşte într-o viaţă desfrânată... Iconomul înţelept al vieţii noastre voieşte ca cel ce a vieţuit în păcat şi a promis apoi a se scula iarăşi spre a vieţui în dreptate, să sfârşească cu trecutul şi, după ce a păcătuit, să facă un fel de început, reînnoindu-şi viaţa prin Pocăinţă".
"Pocăinţa nu trebuie să înceteze în cursul vieţii întregi căci, cine e fără de păcat? în toată clipa păcătuim, dacă nu cu fapta apoi cu cuvântul, dacă nu prin cuvânt, măcar cu gândul. Oricât de mici sunt păcatele, ele pătează conştiinţa, iar conştiinţa trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie păstrată în curăţenie, dar totuşi zilnic se pătează, atunci, în toată ziua, trebuie să o şi curăţim".
"La noi, poporul se scoală noaptea şi merge la rugăciune în Sfânta Biserică. Aici toţi se mărturisesc lui Dumnezeu în durere, întristare şi lacrimi. Apoi de la rugăciune trec la psalmodie (recitări şi cântări de psalmi)... După ce a trecut astfel noaptea în psalmodiere şi rugăciune, ca dintr-o gură şi dintr-o inimă se înalţă către Domnul psalmul Mărturisirii: fiecare rosteşte pentru sine cuvintele Pocăinţei".
Sfântul Grigore de Nazianz (+390) întreabă: "Cine va da capului şi pleoapelor mele un izvor nesecat, ca să pot spăla în mine, prin şiroaie de lacrimi tot felul de întinăciune şi să plâng păcatele mele pe cât se cuvine? Căci pentru muritori şi pentru sufletele întinate, leacul cel mai bun sunt: lacrimile, cenuşa şi sacul Pocăinţei".
Sfântul Grigorie al Nyssei (+395) spune păstoriţilor săi: "Vărsaţi înaintea mea lacrimi amare şi multe şi voi vărsa şi eu cu voi. Alipiţi-vă cu tristeţe de un slujitor al Bisericii şi încredeţi-vă în el ca într-un părinte... Preotul se întristează de păcatul fiului său duhovnicesc, cum s-a întristat lacob la vederea hainei iubitului său losif. Trebuie să vă încredeţi în cel ce v-a născut în Dumnezeu mai mult decât în cei ce v-au născut trupeşte. Descoperiţi-i cu îndrăzneală secretele cele mai mari, descoperiţi-i tainele sufletului vostru, precum se descoperă doctorului rănile cele mai ascunse. El va purta grijă de sănătatea voastră".
Sfântul loan Gură de Aur ne îndeamnă: "Fie că eşti păcătos, intră în biserică spre a-ţi spovedi păcatele; fie că eşti om drept, intră
18
m casa Domnului ca să nu te abaţi din drumul dreptăţii, căci Biserica este un liman şi pentru unul şi pentru celălalt.
Ai păcătuit? Nu-ţi pierde nădejdea, ci intră purtând înainte Pocăinţa, ca un steag. Ai păcătuit? Spune-i lui Dumnezeu: <am păcătuită Ce greutate mare e asta? Ce ocol? Ce oboseală? Ce strâmtoare ca să spui acest cuvânt: <am păcătuit>. Crezi că dacă nu-ţi vei spune tu însuţi că eşti păcătos, n-o să te pârască diavolul? la-i-o înainte şi fură-i tu slujba, căci slujba lui e să pârască. Atunci de ce nu îl preîntâmpini, nu-ţi spui păcatul, nu te curăţeşti de greşeală, când ştii bine că vei da de un pârâtor care nu ştie să-şi ţină gura?
Ai păcătuit? Intră în biserică şi spune lui Dumnezeu: <am păcătuit>. Nu cer altceva de la tine, decât acest lucru. Sfânta Scriptură zice: <Spune tu întâi nedreptăţile tale, ca să te dezvinovăţeşti> (îs. 43,26); spune-ţi tu păcatul, ca să-ţi ştergi păcatul. Nu e aceasta vreo osteneală, nici mtortocheri de vorbe, nici cheltuială de parale, nici altceva asemănător. Spune cuvântul, fii de bună credinţă şi spune: <am păcătuit>. Dar cum se poate asta - mă va întreba cineva - că, dacă spun eu întâi păcatul, să-mi şterg păcatul? Am citit în Scriptură o pildă despre un om care şi-a spus păcatul şi şi 1-a şters şi despre altul care nu 1-a spus şi nu i s-a şters". Păcătosul mântuit este David, pentru că şi-a mărturisit vinovăţia, cel osândit e Cain, pentru că a tăinuit-o.
"Vă îndemn stăruitor să vă mărturisiţi deseori lui Dumnezeu. Eu nu vă arăt în faţa adunării fraţilor voştri, nu vă constrâng să vă descoperiţi oamenilor păcatele. Deschideţi conştiinţa voastră lui Dumnezeu. Arătâţi-i Lui rănile şi de la El cereţi remediile. Arătaţi-vă Lui nu ca să vă mustre, ci ca să vă tămăduiască... Vorbiţi şi, lăsând aici păcatele voastre, vă veţi întoarce curaţi".
"Vino, Eu te voi schimba,... nu te voi părăsi, te voi îngriji... Cuvintele Mele sunt remedii care muşcă pentru o clipă, dar apoi îţi aduc o bună stare durabilă. Eu sunt Doctorul, Eu îţi cercetez rănile pentru a preveni putrezirea. Eu mă îndeletnicesc cu medicina, prin cuvântul Meu îţi dau sănătatea".
"Când am săvârşit o nedreptate, s-o ucidem îndată prin Mărturisire, prin lacrimi, prin pâra păcatelor făcute. Nimic nu este mai ucigător pentru păcat ca Mărturisirea şi osânda greşelii, însoţite de căinţă şi lacrimi. Osândirea păcatului înseamnă uşurarea lui. Cine a zis aceasta? însuşi Judecătorul, Dumnezeu: <Fii cel dintâi să-ţi spui păcatele şi vei fi îndreptat>. Vă întreb, pentru ce vă ruşinaţi şi vă roşiţi a vă spune păcatele? Le spuneţi la un om care vă va reproşa pentru ele? Le spuneţi unuia asemănător vouă care le va destăinui?
19
Stăpânului, Conducătorului, Prietenului oamenilor, Doctorului vă arătaţi rănile... <Eu nu vă oblig>, zice El, <să vă arăt în public, în faţa unor mărturii numeroase. Spuneţi-mi păcatele numai Mie în particular, ca să vă vindec rana şi să vă izbăvesc de durere>."
"Doctorii, când sunt în faţa unor boli grele, se folosesc de mângâieri şi de rugăciuni pentru a face să se primească leacul care trebuie să vindece. Faceţi la fel. Arătaţi preoţilor rănile...".
"Tatăl a dat Fiului toată puterea să judece. Acum văd că Fiul a dat preoţilor toată puterea aceasta... Preoţii iudeilor aveau puterea de a curaţi trupul de lepră sau, mai bine, nu de a curaţi ci numai de a constata curăţirea... dar preoţii Legii Noi au primit puterea de a fi martori ai curăţirii, şi de a curaţi, nu de lepra trupului, ci de întinăciunea sufletului".
"Dacă ne aducem aminte de păcatele noastre, Dumnezeu le va uita... Noi înşine să ne condamnăm, noi înşine să ne acuzăm, că astfel vom îmblânzi pe Judecător. Păcatul mărturisit devine mai mic; nemărturisit, se face mai mare şi mai vătămător... Mare bun este, iubiţilor, a-şi cunoaşte cineva păcatele şi a le aminti într-una. Nimic nu vindecă greşelile cuiva sau căderea în păcate atât de sigur ca o amintire într-una de ele, precum şi invers, nimic nu face pe om mai trândav şi aplecat spre păcat, ca uitarea lor... Cum pretinzi, spune-mi, a te învrednici de iertarea păcatelor, când nu le-ai mărturisit deloc?... Descoperă Domnului calea ta". "Mărturiseşte acestea lui Dumnezeu, mărturiseşte-ţi păcatele Judecătorului".
"Multe-s căile Pocăinţei, ca să vă fie uşoară mântuirea. Căci dacă Dumnezeu ne-ar fi dat numai o cale de mântuire, poate am fi amânat, zicând: <Nu putem să apucăm pe această cale, deci nu ne putem mântui>. Acum însă, luându-ţi acest pretext, nu ţi-a dat numai un drum, ci multe şi osebite, pentru ca, prin mulţimea lor, să-ţi facă lesnicioasă suirea la cer".
De greşeşte cineva de mai multe ori, tot de atâtea ori e dator să se pocăiască, adică să-şi plângă vina, să-şi răcorească ochii cu "a/ doilea Botez", ca şi Apostolul Petru care şi-a spălat păcatul lepădării de Hristos prin lacrimile amare ale pocăinţei: "Plânge şi tu, deci, păcatul, şi nu-1 plânge aşa cum s-o întâmpla, sau numai de ochii lumii, ci plânge-1 amar, ca Petru. Varsă lacrimi din baierile inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să-ţi ierte păcatul. Căci e îndurător, El însuşi a spus: <Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se pocăiască şi să trăiască> (lez. 18, 23). Cere de la tine o osteneală mică şi îţi dăruieşte în schimb lucruri mari. Caută să-i dai un prilej, ca să-ţi hărăzească comoara mântuirii. Varsă
20
lacrimi şi El îţi va da iertare, fa Pocăinţă şi El îţi dă iertarea păcatelor, dă şi tu un prilej cât de mic, ca să ai o apărare cu bună înfăţişare. El pune unele, noi altele; dacă noi punem pe ale noastre, le pune şi El pe ale Lui".
"Iertarea păcatelor e izvorul mântuirii şi răsplata Pocăinţei, căci aceasta e un leac ce şterge păcatul: e un dar ceresc, o putere minunată, biruind prin har înlănţuirea legilor".
"Pocăinţa e grozavă şi cumplită pentru păcătoşi, leac al greşelilor, mistuirea nelegiuirilor, cheltuire de lacrimi, încredere în Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care taie acestuia capul, nădejde în mântuire, nimicire a deznădejdii. Ea deschide Cerul, ea ne duce în Paradis, ea biruie pe diavol (de aceea aduc vorba atât de des de acest lucru); după cum se vede, ea ne dă încrederea că el (diavolul) poate fi răpus. Dacă ai păcate, nu deznădăjdui, leacul acesta vi-1 dau fără încetare, căci ştiu ce mare leac e împotriva diavolului, să nu pierzi nădejdea. Şi dacă greşeşti în fiecare zi, pocăieşte-te în fiecare zi. Şi după cum facem la casele dărăpănate, unde, după ce am scos părţile putrede, cârpim locul cu material nou şi mereu suntem cu grijă şi luare aminte, tot aşa facem şi cu noi înşine. Dacă din pricina păcatului astăzi te-ai dărăpănat, înnoieşte-te prin Pocăinţă".
"Acesta este timpul căinţei, acela al judecăţii, acesta al întrecerilor, acela al cununilor, acesta al trudei, acela al odihnei, acesta al ostenelii, acela al răsplăţii. Treziţi-vă, vă rog, dezmeticiţi-vă şi să ascultăm cu drag cele spuse. Am trăit în carne, să trăim de aici încolo în duh, am trăit în desfrânări, să trăim în virtuţi, am trăit în nepăsare , să trăim în Pocăinţă. Ce se făleşte pământul şi cenuşa? Ce te mândreşti, omule? De ce eşti aşa de semeţ? Ce tragi nădejde de pe urma bogăţiilor şi a slavei lumeşti? Să mergem la morminte, rogu-te, să vedem acolo tainele, să vedem firea sfâşiată, oasele mâncate, trupuri putrezite. Dacă eşti înţelept, uită-te; dacă eşti isteţ, spune-mi, cine-i acolo împărat, cine-i om de rând, cine-i boier şi cine-i slugă, cine-i înţelept şi cine-i neghiob? Unde-i acolo frumuseţea tinereţii, unde-i înfăţişarea ei plăcută, unde-s ochii drăgălaşi, unde nasul bine croit, unde-s buzele roşii ca focul, unde-i frumuseţea obrajilor, unde-i fruntea strălucitoare? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate scrum? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate viermi? Nu-s toate putreziciune şi miros urât? Gândindu-vă la toate acestea, fraţilor, şi închipuindu-vă în cuget acea zi din urmă (Ziua Judecăţii), cât mai avem timp, să ne întoarcem de pe drumul nostru cel greşit'
21
"Fără de Mărturisire nu este iertare de păcate", spune Sfântul loan Scărarul.
Sfântul Isaac Şirul zice că: "Cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decât cel ce scoală morţii prin rugăciunile lui. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi prin gândirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine, e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupeşti, dar cel dintâi prin cei ai sufletului".
Sfântul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei spune: "Mărturiseşte-ţi lui Dumnezeu, prin preot, păcatele tale".
Sfântul loan Damaschinul defineşte Pocăinţa ca fiind: "întoarcerea, prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavolul la Dumnezeu".
Sfântul Ambrozie întăreşte, adăugând: "Dacă tu voieşti să te îndreptezi, mărturiseşte-ţi greşeala".
"Dacă voiţi să aveţi dovada că Biserica a primit cheile împărăţiei Cerurilor," zice Fericitul Augustin, "ascultaţi ce a zis Domnul tuturor Apostolilor <Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor...> (loan 20, 22-23). Aceasta cuprinde puterea cheilor despre care a zis: <Oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer> " (Mat. 18, 18).
Din Taina Pocăinţei şi a Mărturisirii se revarsă o bogăţie de binefaceri:
- pentru societate, îmbunătăţirea morală şi deci, calitativă, a membrilor săi;
- pentru Biserică, împlinirea rosturilor ei salvatoare şi sfinţitoare;
- pentru persoane, "oprirea de la păcate, deschiderea raiului, după cuvântul ce zice: "Astăzi vei fi cu mine în rai", întoarcerea sufletului întru cea dintâi a lui firească aşezare şi odihnă, după cum spune: "întoarce-te sufletul meu întru odihna ta ", înapoierea cinstei pe care prin păcat am pierdut-o, precum s-a făcut la fiul cel desfrânat, căci zice Sfântul Evanghelist Luca: "Aduceţi podoaba cea dintâi şi îmbrăcaţi-lpe el", veselia şi bucuria sufletului, pentru care zice proorocul: "Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul, că m-a îmbrăcat în haina mântuirii", viaţa sufletului celui omorât de păcat, după cum a spus: "Fiul meu acesta mort era şi a înviat", reprimirea darului pe care 1-a pierdut prin păcat. O, câte bunătăţi! O, câte roade duhovniceşti a lucrat şi lucrează nouă păcătoşilor Sfânta şi dumnezeiasca Pocăinţă! Cine este cea care 1-a dus pe tâlhar în rai, au nu Sfânta Pocăinţă? Cine a dăruit lui David iertarea, au nu
22
ocăinţa? Cine lui Mânase a dat iertarea, au nu Pocăinţa? Cine a dăruit iertarea lui Petru, au nu Pocăinţa? Cine pe fiul ceî desfrânat iarăşi 1-a întors în casa părintească, au nu Pocăinţa? Cine a făcut pe niniviteni să fugă de pierzarea cea făgăduită, au nu Pocăinţa? O, Sfântă Pocăinţă! Care prin mărturisirea păcatelor vrednică faci gura, curăţindu-ne de faptele cele urâte, a lăuda şi a cânta cu bună îndrăzneală pe Dumnezeu. Iar prin zdrobirea inimii împrieteneşti cu Dumnezeu pe cel ce a călcat sfintele Sale porunci. Iar prin împlinirea canonului cu adevărat din gheenă scoţi pe om". Pocăinţa rodeşte curăţirea sufletului, îndreptarea vieţii şi asigurarea fericirii vremelnice şi veşnice. Pocăinţa ne trece din starea de păcat în starea de har, măreşte entuziasmul vieţii, trezeşte emoţiile sublimului şi intensifică viaţa religioasă. Cele mai frumoase elanuri de viaţă, de iubire, devotament, încredere şi curaj, au fost inspirate de un ideal religios. Pocăinţa'hrăneşte viaţa religioasă creştină şi deschide uşa desăvârşirii morale. Pocăinţa serveşte idealul sfinţeniei sub toate formele ei, serveşte evlavia ce ne face să trăim într-o caldă atmosferă de frumuseţe spirituală, dragostea ce înlătură graniţele dintre oameni, cuminţenia inimii, bucuria suferinţei, supunerea şi sărăcia voluntară, ascetismul... Toate virtuţile află în Pocăinţă pe mama lor cea bună. (...) Pocăinţa cea mai bună este aceea care începe şi sfârşeşte prin convertire, prin dezbrăcarea de o haină veche şi renaşterea la o viaţă trăită sincer după canoanele credinţei creştine ortodoxe. (...) Pocăinţa este lucrare sfântă, săvârşitorii ei sunt preoţii, primitorii ei sunt creştinii botezaţi, efectele ei sunt redobândirea harului, înfrânarea poftelor, liniştea conştiinţei, descoperirea adevărului, curăţirea păcatelor, libertatea sufletului şi împăcarea cu Dumnezeu.
Dar Pocăinţa nu are numai o fundamentare biblică şi istorică, ci şi una psihologică şi socială. Pocăinţa este o necesitate morală, o trebuinţă a naturii omeneşti de care trebuie să ţină cont preoţii în experienţa lor pastorală, misionară şi să o administreze cu toată sfinţenia. Pocăinţa este Taină cerească prin care se nimiceşte răul şi lucrează harul mântuitor şi sfinţitor. Spre harul ei aspiră sufletul omenesc conştient şi inconştient, ca floarea spre soare. Pocăinţa este remediu contra mândriei, e şcoala smereniei, cea mai bună şcoală religioasă şi, în acelaşi timp, o curăţire a templului inimii ca să intre în el şi să-1 stăpânească Hristos, împăratul slavei. Pocăinţa vindecă relele şi neputinţele noastre morale, ca şi Maslul pe cele trupeşti; are o minunată putere de moralizare şi e cea mai bună şcoală a renaşterii morale şi naţionale.
23
Pocăinţa e virtute evanghelică, poruncă bisericească şi Taină dumnezeiască.
Tatăl, Cel ce a trimis pe loan înaintemergătorul ca să boteze, a propovăduit prin gura aceluia către păcătoşi, zicând: "Pocăiţi-vă!"
Fiul, când S-a arătat în lume, acest cuvânt a pus ca începătură şi temelie a propovăduirii Sale: "Pocăiţi-vă"l
Duhul Cel Sfânt, când S-a pogorât în chipul limbilor de foc, acelaşi cuvânt a grăit prin Apostolul Petru: "Pocăiţi-vă" \
Deci Trei sunt Cei ce mărturisesc şi mărturia Acestor Trei este adevărată.
Aşadar, o păcătoşilor, care sunteţi asemenea mie, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!..." ("Pocăinţa" de pr. Ilarion Felea)
Pocăinţa cuprinde: căinţa, mărturisirea, ispăşirea (canonul) şi dezlegarea păcatelor.
Lupta cu păcatul este o lucrare duhovnicească; ea se duce cu eforturile, nevoinţele personale şi ajutorul lui Dumnezeu, adică: post, rugăciune, faptele de curăţenie, păzirea minţii de a nu lăsa să se sălăşluiască în ea gândurile cele rele; împărtăşirea cu cele sfinţite de Dumnezeu la slujbele bisericeşti: pâinea binecuvântată, apa sfinţită -agheazma, untdelemnul - de la Sfânta Taină a Maslului şi, în chipul desăvârşit, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului la slujba Sfintei Liturghii. Aceasta însă, după ce ne-am mărturisit şi am primit dezlegarea de păcate şi permisiunea din partea duhovnicului căruia ne-am mărturisit, ca să ne împărtăşim.
Lupta noastră cu păcatul ne este arătată pe scurt şi cuprinzător de Sfanţul Apostol Pavel şi Fericitul Augustin. "Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şifâcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin lisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea,
24
slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului. " (Rom. 7,' 15-25) "Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat iar Duhul, viaţă pentru dreptate." (Rom. 8, 10). "Mă reţineau nimicurile; nimicurile şi deşertăciunile deşertăciunilor, vechile mele prietene, mă trăgeau de haina mea de carne şi-mi murmurau încet: <Ne dai drumul?> şi <Din această clipă nu vom mai fi cu tine în eternitate> şi <Din acest moment nu-ţi va mai fi îngăduit asta> şi <asta> - <crezi că vei putea trăi fără acestea?>" (Confesiuni - Cartea aVIII-a,26).
Dumnezeu, în ordinea firii, nu a purtat grijă numai să ajungem în viaţă sănătoşi, ci s-a îngrijit încă să ne recăpătăm şi sănătatea când ne vom îmbolnăvi trupeşte, cu băi şi felurite leacuri; - tot astfel - în ordinea harului, nu s-a îngrijit numai să ne naştem duhovniceşte, prin Sfanţul Botez, ci a avut grijă să ne recăpătăm şi sănătatea duhovnicească, când ne vom îmbolnăvi sufleteşte, cu o baie curăţitoare şi cu un leac minunat; şi acesta nu este altceva decât Taina Sfintei Mărturisiri.
CĂTRE FRAŢII CEI ÎNTRU HRISTOS
Fiindcă Mărturisirea este, pe de o parte, într-adevăr o baie în care câte suflete se scaldă, ies uşurate îndată de povara păcatului pe care o poartă. Pe aceste suflete le înfăţişează, în chip ascuns, Solomon, în Cântarea Cântărilor (4,2): "... O turmă de oi tunse ce ies din scăldătoare.., ". Aceasta este o baie în care se spală şi pier toate pângăririle greşelilor, după dumnezeiescul Gură de Aur: "Mărturisirea celor ce au greşit, se face cu ştergere a greşelilor" (Cuvântul XX la Facere). Şi o baie pe care o fac cei ce se pocăiesc este un al doilea botez, mai trudnic decât cel dintâi, dar trebuincios pentru mântuire, ca şi celălalt, potrivit cu Sf. Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu: "Ştiu încă şi un al cincilea (botez), cel prin lacrimi, dar mai ostenitor" (Cuvânt la Botezul Domnului).
Iar pe de altă parte, Mărturisirea este un leac atât de puternic, încât, pe dată, nimiceşte orice otravă a păcatului şi orice boală nevăzută, aducând iarăşi în suflet sănătatea cea dinainte şi harul. Un leac atât de minunat, încât schimbă într-o clipă pe păcătos într-un înger frumos la chip, din ceea ce fusese mai înainte, schimbat de păcat: fie un bou (precum Nabucodonsor), fie un porc (ca Tiridate), fie un diavol (ca Iuda): "şi unul dintre voi este diavol" (loan 6,70). Pe scurt, schimbă pe păcătos dintr-un osândit, într-un om slobod, dintr-un om robit trupului, în unul duhovnicesc, dintr-un rob al
25
diavolului, într-un fiu al lui Dumnezeu, şi dintr-un vinovat de pedeapsă veşnică, într-un moştenitor al împărăţiei cereşti. Şi este un leac care, prin urmările mai presus de fire pe care le aduce, întrece toate lucrurile firii, fiindcă îndreptăţirea pe care o hărăzeşte sufletul păcătosului este, ori de câte ori o dă, un lucru neasemuit mai mare decât dacă Dumnezeu ar fi zidit o altă lume, nouă. Căci la aceasta se gândeşte şi Sirah când spune: "nici o comoară nu preţuieşte cât un suflet înfrânat" (26,17).
Dar vai, ce nefericire! Baia aceasta curăţitoare şi leacul acesta minunat, Mărturisirea cea mult folositoare sufletului, a ajuns astăzi o Taină prea puţin de folos pentru suflet, la creştinii care - socotind că se curăţesc într-această baie - n-au ajuns nici măcar să se spele, după cuvântul lui Solomon: "Un neam căruia i se pare că e fără prihana în ochii lui şi care nu este curăţit de necurăfia lui" (Pilde 30, 12).
Deoarece unii dintr-înşii, fie că nu se mărturisesc deloc, fie că se mărturisesc foarte rar, socotind - nenorociţii - că este mai bine să se tăvălească, precum dobitoacele, în noroiul păcatelor lor decât să alerge spre această baie şi să se curăţească. Iar alţii se mărturisesc -dar nu cum se cuvine; fiindcă nu se mărturisesc nici după cercetarea cuvenită a cugetului şi a păcatelor lor, nici cu gândul hotărât să nu mai păcătuiască, nici împlinind canonul cuvenit, toate acestea fiind părţi alcătuitoare ale Mărturisirii bine plăcute lui Dumnezeu, ci se spovedesc fără o cercetare, fără smerenie, fără luarea unei hotărâri, flră împlinirea canonului, ci doar numai din obişnuinţă, fiindcă se întâmplă să vină Pastile sau Naşterea Domnului sau Bobotează. Şi deci, în chip rău spovediţi - sărmanii! - şi socotind că s-au spovedit bine, ei, de fapt, se înşală şi mult păgubesc.
De aceea noi, întristaţi de această mare pagubă şi înşelare a fraţilor noştri creştini, ne-am străduit mult ca să strângem, de la osebiţi Dascăli, această scurtă Sfatuire către cel ce se pocăieşte, şi, prin aceasta, să îndemnăm pe păcătoşii nespovediţi să se mărturisească adesea. Iar celor ce se spovedesc greşit, să le explicăm cum trebuie să se mărturisească, pentru ca spovedania lor să fie bineplăcută lui Dumnezeu şi mult folositoare şi - prin urmare -iertarea păcatelor lor de către Dumnezeu prin duhovnic să fie adeverită şi deplină.
De aceea, prietenii mei, vă rog să primiţi cu bucurie această Sfatuire, şi câţi - ca şi mine - v-aţi întinat sufletele cu tot soiul de necuraţii ale păcatului, să alergaţi la această baie curăţitoare a Sfintei Mărturisiri, ca să vă curăţaţi. "Spălaţi-vă, curăţaţi-vă! Nu mai faceţi
26
rău, înaintea ochilor Mei", vă vesteşte Dumnezeu, prin proorocul
Iar "câţi aveţi răni nevăzute în suflet, şi rănile voastre s-au împuţit şi au putrezit din pricina nesocotinţei voastre" - cum spune David, alergaţi către acest leac minunat şi vă veţi tămădui. Şi cei ce v-aţi spovedit în chip greşit până acum, nevoiţi- vă, pentru dragostea lui Dumnezeu şi a sufletului vostru, să vă spovediţi de acum înainte, fără greş, precum se cuvine.
1
Fratele meu cel păcătos, în aşa chip trebuie să te pregăteşti când vei vrea să te pocăieşti şi să te mărturiseşti. Află, mai întâi, că Pocăinţa - potrivit cu dumnezeiescul loan Damaschin (Cartea II, cap. XLVII) - este o întoarcere de la starea cea împotriva firii, la cea potrivit cu firea sa, de la diavol la Dumnezeu, şi care se săvârşeşte cu durere şi nevoinţă. Deci şi tu, frate, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te întorci către Dumnezeu şi către o trăire potrivită cu (voia lui) Dumnezeu; să laşi păcatul, care este (lucru) împotriva firii, şi să te întorci spre fapta cea bună care este ceva potrivit cu firea; să urăşti într-atât de mult răutatea (păcatul), încât să zici şi tu, împreună cu David: "Nedreptatea am urât şi am dispreţuit" (Psalm 118, 163) şi, dimpotrivă, să iubeşti atât de mult binele, încât să zici: "Legea Ta am iubit-o" şi: "Pentru aceasta am iubit poruncile Tale mai mult decât aurul şi topazul" (Ibid. 127). Pe scurt, Duhul Sfânt, prin înţeleptul Sirah, te învaţă care este adevărata Pocăinţă, grăind astfel: "Intoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele... Sârguieşte către Cel Preaînalt şi te întoarce de la nedreptate şi te scârbeşte foarte de lucrul urât" (17,20,21). Iar care este adevărata Pocăinţă şi roadele ei, caută să vezi în Cuvântul cel de la sfârşit.
/. CUM TREBUIE SĂ SE PREGĂTEASCĂ FIECARE CREŞTIN PENTRU MĂRTURISIRE
Părţile Pocăinţei
Părţile Pocăinţei sunt trei: zdrobirea inimii, mărturisirea şi împlinirea canonului. Iar Gheorghe Koressios, în cartea lui despre Taine, mai adaugă încă o parte a Pocăinţei: dezlegarea de păcat care se face de către Darul Sf. Duh prin mijlocirea duhovnicului, care se numeşte cheie şi aceasta, mai ales, ţine într-însa Taina Pocăinţei.
27
Despre zdrobirea inimii
Zdrobirea inimii este o mâhnire şi o durere desăvârşită a inimii, care se petrece, fiindcă omul a supărat, cu păcatele sale, pe Dumnezeu şi a încălcat legea dumnezeiască a Lui.
Această durere nu stă numai întru simţire, adică în suspinuri şi lacrimi, ci stă, mai ales, în aceea ca voinţa dinlăuntru a omului să urască păcatul şi să hotărască a nu-1 mai săvârşi. Ţine seama că durerea şi zdrobirea inimii sunt, potrivit cu Koressios, alcătuitoare ale Pocăinţei şiA
Despre îngrijorare în măsura în care se găsesc în inimă, se află şi omul întru Pocăinţă, îndată însă de cum va lipsi durerea din inimă, lipseşte şi omul de la Pocăinţă. Ceea ce vrea să spună că durerea şi zdrobirea trebuie să se afle pururi în inima celui ce se pocăieşte şi, în acest chip, Pocăinţa lui este adevărată. Aceasta însă este fapta celor desăvârşiţi şi asemenea unor fii, deoarece izvorăşte numai din dragostea către Dumnezeu; adică, după cum se pocăieşte un fiu, numai pentru că 1-a supărat pe tatăl său şi nu pentru că va fi lipsit de moştenirea părintească sau se va izgoni din casa tatălui său.
Pe lângă zdrobire, se mai află .şi îngrijorarea, care - şi ea - este o mâhnire şi o durere nedesăvârşită a inimii, care se petrece nu pentru că omul a întristat pe Dumnezeu cu păcatele sale, ci pentru că a fost lipsit de harul dumnezeiesc, a pierdut raiul şi a dobândit osânda veşnică. Şi aceasta îi deosebeşte pe cei ce nu sunt desăvârşiţi, adică pe simbriaşi şi pe robi. Pentru că se trage nu din dragostea cea către Dumnezeu, ci din teamă şi din iubirea de sine, după cum, adică, se căieşte un simbriaş fiindcă şi-a pierdut simbria şi un rob fiindcă se teme de pedepsele stăpânului său.
Deci şi tu, frate al meu păcătos, dacă vrei să dobândeşti în inima ta această zdrobire şi îngrijorare şi, prin mijlocirea acestora să se facă şi mărturisirea ta bineplăcută lui Dumnezeu, acestea se cuvine să le ai în vedere:
Mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiţi duhovnici
întâi cercetează şi află care este cel mai iscusit duhovnic între ceilalţi. Pentru că Marele Vasile spune (în Hotărârea pe scurt CCXXIX): "după cum oamenii nu-şi arată unul altuia suferinţele şi rănile trupului, ci (le dezvăluie) doctorilor încercaţi care ştiu să le
28
lecuiască, aşa şi păcatele se cade să fie înfăţişate nu oricui, ci acelora care pot să le tămăduiască".
Cum trebuie să-şi cerceteze cineva cugetul său
în al doilea rând, după cum stai şi socoteşti, după mai multe zile, cu câţi bani eşti păgubit în neguţătoria pe care o faci, tot astfel, adună-te şi tu, frate al meu, deoparte, şi, înainte să mergi la un asemenea duhovnic - vreme de două sau trei săptămâni, mai cu seamă la începutul celor patru posturi ale anului - şezi în mare linişte şi - plecându-ţi capul - fă cercetare în cugetul tău - ceea ce Filon iudeul numeşte "judecata cugetului" - şi fa-te, nu apărător, ci judecător al păcatelor tale, cum spune Fericitul Augustin. Socoteşte şi tu, precum lezechia, tot răstimpul vieţii tale, cu mâhnire şi amărăciune în sufletul tău: "Sfârşi-voi firul vieţii mele, aducându-mi aminte de amărăciunea sufletului meu " (Isaia 38, 15) sau măcar socoteşte, după ce te-ai mărturisit, câte păcate ai săvârşit cu fapta, cu vorba şi încuviinţarea gândurilor. Numără lunile; de la luni treci la săptămâni şi de la săptămâni, la zile. Adu-ţi aminte de oamenii cu care ai păcătuit şi de locurile unde ai păcătuit şi gândeşte cu grijă, ca să afli fiecare păcat al tău. Şi deoarece oamenii - fie că se lasă greu, astăzi, când este vorba să-şi facă o asemenea cercetare amănunţită a cugetului lor, fie că uită şi nu pot să-şi amintească păcatele - iată, frate, că ţi-am aşternut pe hârtie, în învăţătura către duhovnic, păcatele de moarte, pe cele ce se iartă şi pe cele ale trecerii cu vederea. Ţie ţi-am înfăţişat acolo şi cele zece porunci şi care sunt cei ce greşesc la fiecare dintr-acestea, ca să te despovărăm de această greutate şi să te facem să-ţi aminteşti cu uşurinţă păcatele tale. Deci caută acolo şi, cercetând, adu-ţi aminte ce păcate, din cele ce se află acolo, ai săvârşit, ca să le mărturiseşti.
Şi, precum vânătorii nu se mulţumesc doar să afle fiara în pădure ci se străduiesc în tot chipul să o şi ucidă, tot astfel şi tu, frate al meu păcătos, nu te mulţumi doar să-ţi cercetezi şi să-ţi afli păcatele, pentru că singur acest lucru puţin îţi va folosi. Ci luptă-te în tot chipul să-ţi ucizi păcatele cu suferinţa inimii tale, adică cu zdrobirea inimii şi cu îngrijorarea. Şi, ca să dobândeşti zdrobirea, socoteşte marea vătămare pe care ţi-au adus-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu, iar ca să dobândeşti îngrijorarea, gândeşte-te la marea vătămare pe care păcatele tale ţi-au pricinuit-o ţie însuţi.
29
Trei vătămăripricinuieştepăcatul înaintea lui Dumnezeu
Aşadar, începând cu ceea ce stă pe locul dintâi, caută la vătămarea pe care ţi-au pricinuit-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu. 1) Fiindcă tu, cu păcatele tale, ai ocărât şi necinstit pe Dumnezeul Acela, Prea înalt şi Mare. Tu, viermele, pe un Atotputernic; tu, lutul, pe un Atoateziditor; tu, un nimic, pe o Fiinţă nemărginită. Fiindcă: "// necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii" (Romani 2,23). 2) Pentru că tu, cu păcatele tale, te-ai arătat rob şi fiu nerecunoscător faţă de un asemenea prea bun Stăpân şi prea iubitor Părinte al tău, care te-a iubit din veac, nu pentru vreo vrednicie a ta, ci numai din bunătatea Lui şi a hotărât, în socotinţa Sa dumnezeiască, să te zidească pe tine când putea zidi pe alţii în locul tău. De ce te-ai arătat nerecunoscător faţă de un asemenea Dumnezeu care ţi-a hărăzit fiinţa, te-a plăsmuit după chipul şi asemănarea Sa, ţi-a dăruit un trup cu toate simţirile şi un suflet cu toate puterile, te-a făcut împărat peste toate făpturile de pe pământ, ţi-a purtat de grijă până acum ca să ai hrană, îmbrăcăminte, locuinţă; a poruncit tuturor făpturilor simţitoare să-ţi slujească ţie, te-a scăpat din atâtea primejdii, din atâtea boli, din atâta sărăcie, de care suferă alţii; ţi-a dat un înger care să stea pururi în preajma ta, ca să te păzească. De ce te-ai arătat nerecunoscător faţă de un asemenea binefăcător al tău care a chibzuit să te naşti din părinţi creştini, te-a primit în atâtea rânduri la Tainele Sale, te-a făcut fiu al Său prin Sf. Botez, te-a izbăvit din mâinile diavolului, S-a făcut om pentru tine, şi Şi-a vărsat sângele Său până la cea din urmă picătură, ca să te facă moştenitor al împărăţiei Sale? Te-a aşteptat de atâtea ori să te căieşti după ce ai păcătuit, osândind pe mulţi alţii pentru păcate mai mici decât ale tale; te urmează acolo unde tu fugi de El, bate (la uşa) inimii tale atunci când tu nu-L doreşti; te iubeşte şi te roagă, fiindcă îţi vrea mântuirea.
Pe scurt, de ce te-ai arătat nemulţumitor faţă de un asemenea Stăpân care ţi-a dăruit atâtea binefaceri: ale firii, ale harului, îndeobşte sau în parte, pe ascuns sau făţiş şi - ceea ce este mai înspăimântător decât toate - faptul că, în vreme ce primeai toate aceste daruri, tu - făptură nerecunoscătoare înaintea ochilor Lui - ai avut îndrăzneala să-I dai în schimb răutăţile tale.
Ah, frate al meu, păcătos! Şi dacă vreun om, asemenea ţie, ţi-ar fi făcut doar un singur dar din toate acestea, n-ai fi ştiut ce să faci ca să-i mulţumeşti; iar, în vreme ce, nu un om, ci Dumnezeu Prea înalt, Făcătorul tuturor oamenilor şi al îngerilor, ţi-a făcut
30
atâtea şi atâtea bunătăţi, tu, dimpotrivă, să te arăţi atât de nerecunoscător faţă de El? Minunează-te, frate, minunează-te, cum de te-a răbdat pământul şi nu s-a despicat ca să te înghită de viu! Minunează-te, cum de nu ţi-a zvârlit trăsnete cerul, ca să te mistuie! Cum aerul, pe care 1-ai spurcat cu păcatele tale, nu a suflat (asupra-ţi) suflări otrăvitoare ca să te otrăvească! Şi cum toate stihiile nu s-au năpustit asupra ta, ca nişte fiare, să te înghită de viu, nemairăbdând să vadă în tine, pe tăgăduitorul şi vicleanul, cum răspunzi, prin păcatele tale, cu atâta nerecunoştinţa Ziditorului lor şi Unui asemenea binefăcător, fără margini, al tău! "Oare astfel răsplăteşti tu, Domnului, popor nebun şi fără minte? " (Deuteronom 32,6). Ai vătămat pe Dumnezeu deoarece, cu păcatele tale, ai săvârşit o neauzită nedreptate şi un dispreţ faţă de izbăvirea pe care ai căpătat-o de la Fiul lui Dumnezeu, fiindcă L-ai pus pe cruce pentru a doua oară, ai călcat în picioare dragostea Lui, ai întinat Preasfânt Sângele Său, ai defăimat harul Duhului Său, I-ai deschis rănile, I-ai reînnoit scuipările, pălmuirile, cununa de spini, biciuirile, piroanele, lancea şi toate patimile şi ocările, pentru că ai săvârşit păcatul care a fost pricina răstignirii Lui. "Fiindcă ei răstignesc loruşi a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură " spune dumnezeiescul Pavel (Evrei 6,6).
Ah, fratele meu! dacă vei socoti cum se cuvine aceste trei suliţe cu care L-ai rănit pe Dumnezeu, păcătuind, sunt încredinţat că vei urla şi vei răcni ca un leu, de pe urma suspinelor: "Răcnit-am din suspinarea inimii mele" (Psalm 37,8); că vei urî şi te vei scârbi de păcat şi că vei zdrobi în mii de bucăţi inima ta, chiar de ar fi cea mai învârtoşată şi mai împietrită şi vei face să-ţi curgă lacrimi de sânge. De aceea, pe cât îţi este cu putinţă, stăruie gândind la acestea trei, ca să dobândeşti sfânta zdrobire (a inimii) care este partea cea mai aleasă şi mai preţioasă a Pocăinţei, mâhnindu-te, nu atât pentru altceva, ci pentru că ai păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi ai întristat Duhul cel Sfânt al Lui, după cele spuse de Apostol: "Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu " (Efeseni 4,30).
Precum şi David se întrista, nu atât pentru celelalte pagube pe care i le adusese păcatul, ci numai că 1-a făcut să vatăme pe Dumnezeu, cu toate că s-a vătămat şi pe sine şi pe alţii. Pentru aceea şi zicea: "Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut". De asemenea şi Mânase, pentru aceasta doar se întrista şi inima lui n-a găsit nicicând odihnă şi spunea: "Nu am alinare, pentru că am întărâtat mânia Ta şi ce este rău am săvârşit înaintea Ta, nefăcând voia Ta şi nepăzind poruncile Tale." Rugăciunea lui Mânase
31
r
"citeşte-o şi tu, frate, fiindcă este plină de umilinţă, şi (citeşte-o) mai
ales când te pregăteşti să te spovedeşti.
Trei vătămări pricinuieşte păcatul la păcătos
Apoi, ca să dobândeşti şi îngrijorarea, gândeşte, frate, şi la câte rele ţi-au adus păcatele ţie. 1) Cum acestea te-au făcut să pierzi darurile mai presus de fire pe care ţi le-a hărăzit Dumnezeu în viaţa aceasta: darul îndreptăţirii, darul de a fi numărat printre fiii lui Dumnezeu, darul şederii îndelungate pe pământ şi celelalte. Dintre acestea, doar o singură' treaptă este mai de preţ decât toate înţelepciunile, decât toate frumuseţile şi decât toate puterile, decât toate darurile firii şi decât cele mai de preţ bunuri lumeşti, după cum grăieşte Solomon: "fiindcă tot aurul din lume, pe lângă ea nu e decât nisip" (înţelepciunea lui Solomon 7,9). 2) Gândeşte-te că acestea te-au făcut să pierzi toată fericirea veşnică a raiului, desfătarea cea întru Dumnezeu şi vederea Lui; vederea preadulcei Născătoarei de Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a Maicii tuturor creştinilor, unirea cu îngerii, petrecerea împreună cu sfinţii, bucuria cea negrăită, împărăţia cerească, odihna de-a pururi, lumina veşnică şi, pe scurt, toate acele bunătăţi pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici mintea omului nu poate să le înţeleagă. Şi te-au făcut să le schimbi pe toate acestea cu o singură plăcere - amară şi întinată; şi să le dispreţuieşti pe toate (celelalte) ca pe un nimic, după cum şi acei înşelători iudei au dispreţuit Ierusalimul, care este chipul raiului: "au dispreţuit pământul cel dorit" (Psalm 105, 24). 3) Socoteşte că aceste păcate ţi-au pricinuit pedeapsa cea veşnică, focul acela nestins, scrâşnirea dinţilor, viermele cel neadormit, chinuirea tuturor simţirilor trupului, şi a tuturor puterilor sufletului tău. Acesta va avea de-a pururi ceea ce urăşte şi nu va avea niciodată ceea ce doreşte. Acolo nu vei gusta niciodată din vreo plăcere, nu-ţi vei mai vedea nicicând vreun prieten, nu vei mai sta de vorbă cu nici o rudenie a ta, nu vei mai avea vreodată somn, nu vei mai afla vreo odihnă nici măcar o singură clipă de la acei diavoli călăi care au să te chinuiască. Gândeşte că păcatele te-au făcut să dobândeşti o veşnicie a acelor chinuri fără de sfârşit ale iadului. Numai o singură clipă din această (veşnicie), - nu va trece niciodată, niciodată, chiar după atâtea zeci de mii de ani, multe cât nisipul mării; câte sunt stelele cerului; câte frunzele copacilor, şi câte sunt părticelele văzduhului: "şi se vor chinui în foc şi pucioasă... şi fumul lor se suie în vecii vecilor" (Apocalipsa 14,10-11).
32
Chibzuind la acestea, iubitule, fără nici o îndoială că îţi vei smeri inima, şi vei dobândi îngrijorarea de care s-a vorbit, întristându-te - dacă nu pentru alta, dar măcar pentru că, datorită păcatelor tale, tu însuţi eşti cel ce a păţit o pagubă nemărginită, pagubă faţă de care lumea întreagă, cu toate împărăţiile sale, nu este vrednică să plătească nici cea mai mică părticică.
Ah! Şi puţină pagubă este să pierzi în întregime dulceaţă, veselie, dorire şi în întregime îndestulare fără margini care este, în întregime, lumină şi început al luminii, înţelepciune şi început al înţelepciunii? Puţină durere este să pierzi pe Dumnezeul a Cărui frumuseţe întrece orice frumuseţe, înţelepciunea Sa întrece orice înţelepciune, dulceaţa Lui întrece orice dulceaţă, veselie, dorire, şi în întregime îndestulare fără margini de la Care, dacă o singură rază a Slavei Sale ar străluci în iad, îndată iadul s-ar face rai?
Puţină durere înseamnă să pierzi pe Tatăl, Cel fără de început, pe Fiul, Cel fără de început şi pe Preasfântul Duh, pe Unul Dumnezeu, Cel în trei chipuri, de la Care orice este strălucitor primeşte strălucirea; orice vieţuitor primeşte viaţa; orice este înţelegător primeşte înţelesul şi orice fiinţă primeşte ceea ce o face să fie fiinţă?
într-un cuvânt, puţină durere este să pierzi, nenorocitule, pe Dumnezeul tău, Care este bunul cel mai înalt, începutul, mijlocul şi sfârşitul fiinţării tale? "înţelege şi vezi", îţi strigă însuşi Dumnezeu, "înţelege şi vezi că amar îţi este să Mă părăseşti pe Mine, zice Domnul Dumnezeul tău". Şi dacă atunci când Isav şi-a pierdut dreptul de întâi născut şi binecuvântarea tatălui său, Isaac, s-a mâhnit într-atâta, că a scos un strigăt tare amar şi foarte înfricoşat, (Facere 27,34), cum de tu, prea nefericitule, să nu strigi până la cer? Cum să nu suspini sărmane, din adâncul inimii, fiindcă ai pierdut atâtea binecuvântări şi daruri de la cerescul tău Părinte? Pentru că ai moştenit o sumedenie de răutăţi şi chinuri; cum să nu te jeleşti, păcătosule, că, pierzând pe Dumnezeul tău, odată cu El, ai pierdut toate, toate laolaltă?
O, pierdere nemărginită! O, pierdere nemăsurată! Sunt încredinţat, frate, că, dacă ai fi văzut odată această mare pierdere pe care ai suferit-o prin păcatele tale, ai fi strigat ca împăratul acela care, la vremea morţii sale, spunea că a pierdut tot, fiindcă, pierzându-L pe Dumnezeu, şi-a pierdut şi trupul şi sufletul şi pământul şi cerul şi pe cele trecătoare şi pe cele veşnice, pe toate, toate. "Pierdut-am toate, lipsitu-m-am de totul". Sunt încredinţat că, dacă ai fi văzut, îngrămădite laolaltă toate câte ai pierdut, de mii
33
de ori te-ai fi hotărât să nu mai păcătuieşti, ci să te îndrepţi şi să duci o viaţă sfântă.
Durerea pentru bunătăţile vremelnice este fără de folos
Nu trebuie să te mâhneşti dacă - pentru păcatele tale - pierzi vreun bun firesc şi vremelnic sau pe copiii tăi sau pe nevasta ta, fie şi toată împărăţia lumii, fie şi însăşi viaţa ta. Fiindcă de durerea aceasta nu se ţine socoteală la Pocăinţă, ci este zadarnică şi fără de folos şi nu este primită de Dumnezeu.
S-a mâhnit şi Saul când a auzit de la Samuel că îşi va pierde împărăţia şi viaţa; şi atât de mult, încât de frică "Saul a căzut deodată cu tot trupul său la pământ" (I Regi 28,20), dar în zadar. Şi Antioh a ajuns să-şi cunoască ticăloşiile pe care le făcuse când a văzut că-şi pierde, deodată, şi viaţa şi împărăţia, cu moartea aceea dureroasă: "Şi se ruga nelegiuitul acesta către Stăpânul care nu voia a-l mai milui" (II Macabei 9, 13).
Nu mai spun că durerea care vine de pe urma bunătăţilor lumeşti şi trecătoare, nu numai că este fără de folos pentru păcătos, dar îi pricinuieşte şi moarte, cum spune Sf. Apostol Pavel: "iar întristarea lumii aduce moarte" (II Corinteni 7,10).
După ce vei fi gândit în acest chip la păcatele tale şi te vei fi pregătit cu zdrobire de inimă şi îngrijorare, mergi atunci la acest iscusit duhovnic, de care am vorbit. Dacă ştii carte, însemnează-ţi, frate, păcatele şi pe hârtie ca să nu le uiţi. Şi de va fi departe duhovnicul, să nu pregeţi, după cum nu pregeţi să mergi şi la un doctor iscusit care se află departe, pentru boala ta cea trupească. Ci zi şi tu ca fiul acela risipitor: "Sculându-mă, mă voi duce la tatăl mew"(Lucal5,18).
//. CUM TREBUIE SĂ SE MĂRTURISEASCĂ PĂCĂTOSUL
Şi, mergând la dânsul, când acela îţi va spune să-ţi mărturiseşti păcatul tău înaintea Stăpânului Hristos, atunci tu, îngenunchind înaintea Sfintei Lui icoane, să zici: "Părinte, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, dar iată că astăzi, prin acest părinte al meu duhovnicesc, mă voi mărturisi Ţie, întru dreptatea inimii" (Psalm 118,7). Şi aşa, începi să te mărturiseşti.
34
Ce este Mărturisirea?
Şi înainte să începi, află că Mărturisirea este o înfăţişare de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gândurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărâtă şi se face către un duhovnic legiuit.
Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie
Trebuie să mărturiseşti cu însăţi gura ta toate faptele rele, toate vorbele rele şi toate gândurile rele ale tale. Cu gura ta să-ţi spui păcatele deoarece, chiar de le ai scrise ca să nu le uiţi, totuşi ai datoria să le citeşti tu însuţi duhovnicului tău. Pentru aceasta, cei care îşi scriu păcatele şi, după ce au dat duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă fără să le citească, fac rău şi greşesc şi mărturisirea lor nu este desăvârşită. Şi, pe viitor, să înceteze cu acest lucru nepotrivit şi să-şi citească ei singuri păcatele lor.
Mărturisirea să se facă nu din silă sau nevoie, ci de bunăvoie, şi de la sine, grăind, împreună cu David: "Şi din voia mea mă voi mărturisi Lui". Să nu te asemeni şi tu, împăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care 1-a avut, ca pe urmă magii să-1 tălmăcească, ci a cerut ca aceia să-i spuie şi visul şi tălmăcirea lui. "Deci, descoperiţi-mi visul precum şi tâlcuirea lui" (Daniil 2,6). Dar tu spune mai întâi visul - adică păcatele tale - şi atunci să le audă duhovnicul şi să le îndrepte.
Mărturisirea trebuie să fie smerită
Trebuie să te mărturiseşti întru smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită, precum şi-a mărturisit femeia desfrânată păcatele ei, precum canaaneanca şi precum se ruga vameşul, pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor, fiindcă "inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi" (Psalm 50, 18). Această smerenie şi umilinţă trebuie să o arăţi încă şi atunci când te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrând tăcerea şi fără să te mânii şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi când ţi-ar face-o însuşi Dumnezeu. Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pământ ca un vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuieşte Sfântul loan Scărarul: "Fii, şi în purtare şi în cuget, ca un păcătos, la mărturisirea
35
ta căutând spre pământ, şi - de este cu putinţă - să scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos" (Cuv. IV).
Mărturisirea trebuie să fie întru învinovăţirea ta
Trebuie să nu învinovăţeşti pe unul şi pe altul când te mărturiseşti, aducând cuvânt cum că ei au fost pricină de ai păcătuit, după cum şi Adam a dat vina pe Eva şi Eva pe şarpe. Nu! Ci să te învinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta cea ticăloasă. "Dacă vrei să învinovăţeşti", îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51, la Matei), "învinovăţeşte-te pe tine" şi alcătuitorul Pildelor spune: "drept este cel ce se învinovăţeşte pe sine" (Pilde 18,17) -"pe sine ", zice, şi nu "pe alţii". Pentru ca nu cumva, căutând să-şi micşoreze cu Mărturisirea păcatele sale, să şi le sporească, adăugând şi învinovăţirea. Şi ce să spui duhovnicului, te sfătuieşte Sf. loan Scărarul (Cuv. IV): "grăieşte şi nu te ruşina: a mea este izbitura părinte, a mea este rana, pricinuită de însăşi lipsa mea de grijă şi nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă".
Mărturisirea trebuie să fie dreaptă
Trebuie să te mărturiseşti întru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătându-ţi toate păcatele, aşa cum le-ai săvârşit, cu toate împrejurările: locul, persoana, pricina, numărul şi felul (păcatului). Numai că numele acelor persoane cu care ai păcătuit nu trebuie să le spui. Mărturiseşte-le fără să adaugi sau să scazi: fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic şi jumătate - altuia, cum fac unii vicleni; fără să le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite cu care - în acelaşi timp - să-ţi şi ascunzi şi să-ţi şi arăţi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea, ci să le mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără vicleşug. Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urâtă înaintea lui Dumnezeu care iubeşte pururi adevărul: "că iată adevărul ai iubit" (Psalm 50,7), ci încă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolţi din nou în tine, după puţină vreme, după cum încolţesc din nou şi perii albi la acei bătrâni care nu-i rad decât doar pe deasupra. Cu aceştia te asemeni şi tu, după cum spune David: "ca un brici ascuţit a făcut vicleşug" (Psalm 51,1).
36
Mărturisirea trebuie făcută fără să te ruşinezi
Trebuie să te mărturiseşti fără să te ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi când te mărturiseşti îţi aduce slavă şi har de la mărturisire: "este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har" (Isus Sirah 4,23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie în Ziua înfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Sf. loan Scărarul (Cuv. IV): "fără ruşine nu poţi să scapi de ruşine" şi, potrivit cu Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu (Cuv. la Botez): "Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo".
De ce te ruşinezi, păcătosule? Când săvârşeşti păcătui nu te ruşinezi şi acum, când cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? Ah, nebune! Şi nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavolul care, când faci păcatul, îţi dă îndrăzneală şi neruşinare, iar când îl mărturiseşti, îţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sf. loan Gură de Aur: "Două sunt acestea: păcatul şi Pocăinţa; în păcat, ruşine şi batjocură; în Pocăinţă - laudă şi îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rânduiala şi dă, la păcat - îndrăzneală, şi la Pocăinţă - ruşine. Tu, însă, să nu i te încrezi" (Cuv. pentru mărturisire).
Pentru aceasta citim la Pateric că un părinte îmbunătăţit 1-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor ca să insufle ruşine păcătoşilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ţi-a dat drept duhovnic vreun înger sau vreun arhanghel, ca să te ruşinezi: ci un om, unul supus patimilor ca şi tine, ca să nu te ruşinezi. Şi pentru ce să te ruşinezi? Iar dacă - să zicem - ai afla de la alţii sau ai bănui tu că duhovnicul tău dă pe faţă altora păcatele, acest fapt să nu te împiedice de la mărturisire, fiindcă este înşelăciune a diavolului, cu care caută să-ţi piardă sufletul. Ci mergi fără teamă şi mărturiseşte-ţi păcatele. Iar dacă acela ţi le dă pe faţă (ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputinţă să o facă), el are să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru răul acesta pe care îl face. Iar tu, odată spovedit, eşti pe deplin nevinovat şi iertat de păcatele tale. Aşa te încunoştiinţează Sf. Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): "Dacă îţi dă în vileag şi-ţi defăima mărturisirea, acesta va da socoteală lui Dumnezeu, la Judecată. Iar cel ce s-a spovedit (rămâne) întru totul nevinovat şi izbăvit pe deplin de greşelile lui".
Cei ce păcătuiau, în vechime, stăteau la poarta bisericii şi-şi mărturiseau păcatele la toată mulţimea care intra în biserică, după cum spune Sozomen: "Dintru început, aşa au socotit preoţii să se
37
arate, ca într-un teatru, mulţimii din biserică, păcatele, de către cel ce se mărturiseşte" (Cartea VII, cap. 16); şi canoanele 56 şi 75 ale Marelui Vasile spun acelaşi lucru. Un om drept ca Iov nu se ruşina să se mărturisească în faţa mulţimii, după cum ne vesteşte el însuşi: "Căci nu am dat înapoi, faţă cu mulţimea gloatei, ca să mă mărturisesc înaintea lor". Şi tu, frate al meu, păcătos fiind , de ce să te ruşinezi, când te mărturiseşti unui singur om? Păcatele trebuie să fie arătate fie aici, la duhovnic, fie înaintea înfricoşatului Judecător Una din două: sau aici, jos, trebuie să-ţi arăţi păcatele tale, frate, către duhovnicul tău, sau acolo înfricoşatului Judecător. Dacă le ascunzi aici, află că acolo, înfricoşatul Judecător le va da, oricum, în vileag înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. "Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale" (Psalm 49, 22). Ce zic, Judecător? însăşi păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci şi te vor da în vileag la acel Scaun de Judecată a toată lumea. "Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra" (Ieremia 2,19). Vezi şi pe dumnezeiescul Gură de Aur care zice: "Acolo le vom vedea (greşelile noastre), în faţa ochilor, goale şi descoperite, şi vom plânge acolo şi (va fi) în zadar". Vezi şi mărturia Marelui Vasile, că vom vedea atunci păcatele noastre pe fiecare cum s-a săvârşit (în Capitolul 8 al '''învăţăturii către Duhovnic'''). Dacă un singur păcat va rămâne nemărturisit, rămân neiertate şi celelalte Dacă vei mărturisi toate păcatele tale şi vei ascunde - de ruşine - numai unul singur, află că nu numai şi păcatele pe care le-ai mărturisit rămân neiertate, dar îţi mai adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt mare păcat, al pângăririi celor sfinte, pentru această tăinuire, precum spune, în "Cartea cea pentru mărturisire''', Hrisant al •Ierusalimului.
Vezi şi "Mântuirea Păcătoşilor", unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate, slujitor al duhovnicului, a văzut că ieşea din gura ei câte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit şi, la urmă de tot, a văzut un şarpe mare, cum
88
şi-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăşi 1-a tras' înăuntru şi nu 1-a mai scos. Pentru aceasta, toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai înainte, s-au întors iarăşi şi au intrat în gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat şezând pe un înfricoşat balaur şi i-a spus duhovnicului ei şi fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De aceea şi un dascăl te sfătuieşte cu înţelepciune că, dacă vrei să biruieşti pe diavol care îţi aduce ruşinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.
Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărâre
Trebuie să te mărturiseşti cu hotărâre, adică să arăţi înaintea duhovnicului, o hotărâre temeinică şi statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori decât să mai păcătuieşti cu voia ta, având ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărâre în inima ta, puţin îţi va folosi zdrobirea inimii şi îngrijorarea şi Pocăinţa, cum spun, îndeobşte, toţi Sfinţii Părinţi.
Pentru aceasta, câţi nu iau o atare hotărâre, au - ca să zic aşa -un picior la duhovnic şi altul în păcat. Se mărturisesc cu gura iar cu inima gândesc iarăşi să săvârşească păcatul, asemuindu-se într-aceasta, cu câinele care, după ce a vărsat, se întoarce iarăşi la vărsătura lui şi ca porcul care, după ce s-a spălat, se tăvăleşte iarăşi în noroiul de la început. Aceştia, după cum spune Fericitul Augustin, nu retează păcatul şi amână aceasta pentru altă dată, mărturisindu-se doar din obişnuinţă, pentru că vine - să zicem - Pastele, sau Naşterea Domnului, sau pentru că sunt în primejdie de moarte şi nu cu adevărat.
Citim la Pateric că un Părinte a văzut sufletele coborând în iad cum cade zăpada pe pământ în mijlocul iernii. Şi oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc creştinii (fiindcă rareori se întâmplă să moară cineva nespovedit), ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărârea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-şi sfâşie inima cu o durere adevărată, pentru o îndreptare hotărâtă, ci îşi sfâşie numai veşmintele, după cuvântul Proorocului, cu o durere mincinoasă şi prefăcută. "Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre" (loil 2,13).
Şi ce-ţi va fi ţie de folos, frate al meu, dacă spui doar: "am păcătuit, mă pocăiesc"? Un asemenea "am păcătuit" a spus şi Saul (I Regi, 15,24), a spus şi Iuda (Matei 27,4), dar nu le-a folosit. De aceea şi Marele Vasile spune că nu se foloseşte de pe urma Mărturisirii şi nu se mărturiseşte nicidecum acela care spune numai
39
"ampăcătuit", dar stăruie iarăşi în păcat şi nu-1 urăşte. Nu trage nici' un folos de pe urma nedreptăţilor pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăşi săvârşeşte nedreptăţi "fiindcă nu cel ce zice: <am păcătuit>, şi pe urmă stăruie în păcat, se mărturiseşte (cu adevărat), ci acela care, după cuvântul Psalmistului, şi-a aflat păcatul său şi 1-a urât. Căci ce folos înseamnă pentru bolnav îngrijirea doctorului, când el face mereu lucruri primejdioase pentru viaţă? Tot astfel, cel ce săvârşeşte încă nedreptăţi, nici un folos nu capătă de pe urma nedreptăţilor ^care i s-au iertat" (într-o Tâlcuire a lui Nichita la Psalmul 35). întreaga ta căinţă înseamnă să te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa. Să nu spui: "dacă am să pot am să mă îndrept", sau "am vrut să nu păcătuiesc". Nu aşa, ci să spui: "hotărăsc să mă îndrept; vreau să nu mai păcătuiesc, cu o asemenea voinţă - puternică, neschimbată şi hotărâtă după cum nu voiesc să beau vreodată un pahar plin cu otravă, după cum nu voiesc să mă prăbuşesc vreodată într-o prăpastie şi după cum nu vreau să mă omor vreodată ".
Deoarece însă voinţa omului nu poate să rămână tare fără ajutor dumnezeiesc, noi ţi-am alcătuit o rugăciune, cum să ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe aceasta să o vezi mai departe, la sfârşitul învăţăturii a şasea, pentru păzirea de sine.
Se cuvine să însemn aici că se face şi o a doua Mărturisire a propriilor păcate, pentru trei pricini: 1) dacă cineva nu-şi mărturiseşte păcatele cu împrejurările şi cu pregătirea cuviincioasă, cu întristarea şi hotărârea (de a nu mai greşi) şi cu împlinirea canonului; 2) dacă nu s-a îndreptat şi nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic şi 3) dacă - odată ce a căzut din nou în aceleaşi păcate sau într-altele, care sunt urmare a celor dintâi - spune, odată cu păcatele din urmă, şi pe cele dintâi, socotite ca nişte rădăcini şi pricini ale celor din urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii şi smerenie. Şi stă scris în cartea ce se cheamă "învăţătura pentru cel ce se pocăieşte ", că este un lucru foarte folositor dacă îşi face cineva şi o mărturisire cuprinzătoare şi deobşte a tuturor păcatelor pe care le-a săvârşit în întreaga viaţă (după cum fac cei ce vor să se preoţească şi cei ce sunt în primejdie de moarte), măcar o dată pe an şi, mai ales, dacă se întâmplă să meargă la un nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea acestei cuprinzătoare mărturisiri, se strâng laolaltă toate păcatele ca nişte râuri şi alcătuiesc o mare întinsă sau sunt ca nişte munţi deasupra altor munţi, încât par că ajung până la cer, cum spune Ezdra: "Şi greşelile noastre s-au ridicat până la cer" (Ezdra 9,6). Iar cel ce se mărturiseşte, văzându-le pe acestea dintr-o singură privire îngrămădite laolaltă, capătă o mai mare ruşinare, o suferinţă
40
mai mare, o mai mare smerenie şi, drept urmare, se teme mai mult, pe lângă acestea, capătă o linişte mai deplină în cugetul său şi i se vesteşte că păcatele îi vor fi iertate. Şi, din toate acestea, capătă o mare înfrânare şi piedică, spre a nu mai cădea din nou.
După Mărturisire urmează a treia parte a Pocăinţei, adică săvârşirea canonului, care este o împlinire prin fapte a canonisirii, precum o statorniceşte Gavriil al Filadelfiei, în cartea lui despre Taine. Aşadar şi tu, frate al meu, păcătos, eşti dator să primeşti cu mare bucurie canonul care ţi-1 va da duhovnicul, fie că e vorba de post, de plecări ale genunchilor, de milostenie sau de altceva. Şi, înainte de toate, să primeşti din tot sufletul îndepărtarea - pe atâţia ani, de la Cuminecare, pe care ţi-o va hotărî. Deoarece, cu această mică pedeapsă, îmblânzeşti marea urgie pe care o are Dumnezeu împotriva ta. Cu acest canon trecător, scapi de canonul cel veşnic al iadului.
///. PRIMIREA CU BUCURIE A CANONULUI ŞI ÎMPLINIREA LUI
Iată câteva pilde de oameni care s-au canonisit pentru păcatele lor: dacă sora lui Moise n-ar fi fost izgonită pentru şapte zile din tabără, nu s-ar fi curăţit de lepră, iar dacă desfrânatul din Corint nu ar fi fost dat satanei, el nu şi-ar fi mântuit sufletul.
Aşa şi tu, frate, dacă nu primeşti această mică pedeapsă a canonului, nici de lepra păcatului nu te vei curaţi pe deplin, nici sufletul tău nu se mântuieşte, Neguţătorie este aceasta, iubitule, aducătoare de mult câştig şi însemnătate pentru cei înţelepţi: una dai şi scapi de milioane; primeşti (pedepse) trecătoare şi scapi de cele veşnice, împăratul David, pentru ispăşirea păcatelor sale, a fost alungat din împărăţia sa de însuşi fiul său, Abesalom. Cutreiera munţii şi văile, desculţ; era ocărât şi lovit cu pietre de Semei, era dispreţuit de toţi. Şi tu cauţi să-1 îmblânzeşti pe Dumnezeu fără nici un canon, om fără minte ce eşti! Marele Teodosie, împăratul, a împlinit o vestită canonisire la Milan, aşa cum i-a fost hotărâtă de Sfanţul Ambrozie, împăratul Romanos cel bătrân, Lecapenul, din pricina jurămintelor pe care le călcase, pocăindu-se, s-a călugărit şi, când era să mănânce pâine, avea (lângă el) un băieţaş care îl lovea cu un bici peste picioare, pentru canonisire, şi-i spunea: "Mergi, călugăr nevrednic, la trapeză ". Şi alt împărat, pentru un omor pe care îl săvârşise, a fost canonisit să suie un munte înalt, cu picioarele goale, şi, acolo sus aflându-se, dezbrăcat de veşmântul împărătesc, a
41
ţinut un post întreg de patruzeci de zile, numai cu pâine şi apă, în necurmată rugăciune şi tăcere, dormind pe pământul tare. Şi alţi mulţi împăraţi au îndurat cele mai aspre canonisiri pentru păcatele lor: iar tu, păcătosule, eşti - chipurile - mai de soi decât ei? Sau ai un trup mai de soi şi mai gingaş, şi nu primeşti un canon atât de uşor, de la duhovnicul tău, pentru păcatele tale? Să nu te înşele cugetul zicând că dai bani să-ţi răscumperi canonul, împăraţii aceştia aveau bani mai mulţi decât tine şi puteau să dea milioane ca să nu capete aceste canoane. Dar aceasta nu este cu putinţă să se întâmple, chiar dacă cineva ar da o împărăţie. Fiindcă dreptatea nepărtinitoare a lui Dumnezeu în alt chip nu poate fi mulţumită, decât numai dacă trupul care a păcătuit, acela însuşi să se şi pedepsească.
Iar de se va afla vreun duhovnic iubitor de câştig şi-ţi va spune să-i dai bani şi el te iartă, ia aminte să nu-i dai crezare, fiindcă nu poate, în asemenea chip, să te ierte şi-ţi pierzi doar banii tăi şi rămâi neiertat. Sf. Isidor Pelusiotul scrie unui asemenea duhovnic că duhovnicii nu pot ierta pe bogaţi cu darea de bani şi că ei nu sunt stăpâni şi domni ai iertării sau moştenitori ai jertfelnicului dumnezeiesc, ca acei necredincioşi care ziceau: "veniţi să moştenim altarul lui Dumnezeu ". Căci, după cum a spus Apostolul, acei care aduc jertfe pentru însăşi păcatele lor, nu pot - chipurile cu a lor putere - să ierte celor nepocăiţi, chiar dacă ar fi bogaţi" (Epist. 1060 către Zosim).
Cel ce-şi împlineşte canonul este fiu adevărat al Bisericii
Dacă îţi împlineşti canonul dat de duhovnicul tău, arăţi că într-adevăr te pocăieşti şi eşti fiu cu adevărat al lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici care a hotărât această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, încâlci canonul duhovnicului tău, aceasta este un semn că Pocăinţa ta nu este adevărată ci mincinoasă, un semn că nu eşti fiu adevărat al lui Dumnezeu şi al Bisericii, cum grăieşte Sf. Apostol Pavel: "Răbdaţi spre înţelepţire. Dumnezeu se poartă cu voi ca f aţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi" (Evrei 12, 7-8).
Cel ce se pocăieşte se cuvine să ceară de la sine un canon mai greu
Dacă, din întâmplare, duhovnicul doreşte să-ţi dea canon
42
uşor, trebuie ca tu, de la tine, să-1 rogi să-ţi dea mai mult, cum fac şi' alţi mulţi care se pocăiesc cu osârdie, ca să îmblânzească mai vârtos prin acest canon vremelnic, dumnezeiasca dreptate şi să te încredinţezi mai bine că Dumnezeu te-a iertat de pedeapsa cea veşnică pe care ai fi căpătat-o pentru păcat. Păcătosul trebuie să-şi capete canonul său: fie aici în viaţa aceasta, în chip vremelnic, fie dincolo -pe veci Pe scurt, îţi spunem, frate, să alegi una din două: ori aici să primeşti, în chip vremelnic, canonul păcatelor tale, ori acolo, pentru vecie. Dacă-1 primeşti aici, scapi de cel de acolo; dacă aici nu-1 primeşti, ai să-1 capeţi, fără greş, acolo, şi pe vecie. Precum şi Gavriil al Filadelfîei, scrie în cartea sa despre Taine: "Cel ce nu s-a supus (canoanelor) trebuie să fie trimis la scaunele de judecată de dincolo, şi va da socoteală de nelegiuirile pe care le-a săvârşit, ca unul ce a încălcat aşezămintele Sfintei Biserici". Cel ce se pocăieşte trebuie să urmeze îndepărtarea de la Cuminecare, după hotărârea duhovnicului Mai presus de toate îţi spunem, frate, că trebuie - fără greş, să stai departe de Cuminecare, pe atâţia ani câţi îţi va fi hotărât duhovnicul, pentru că această îndepărtare este o canonisire a canonisirilor, trebuincioasă şi alcătuind adevărata ta Pocăinţă. Fiindcă, de vei cuteza să te împărtăşeşti în aceşti ani, vei ajunge un al doilea Iuda, şi de vei sili pe duhovnic să te ierte, tu nu vei mai fi un om care se pocăieşte, ci un asupritor şi un tiran care silniceşte legile dumnezeieşti şi canoanele Sfintelor Sinoade şi ale Părinţilor. Pentru aceasta, dumnezeiasca Cuminecare îţi va fi ţie nu pentru iertare ci pentru o mai mare osândă şi pedeapsă. După cum, dacă un om care are răni pe trup, merge şi le arată doctorului şi capătă de la el poruncă cum să ia cutare plasture pentru răni şi, pe deasupra, să nu bea vin şi să nu mănânce cutare mâncare, pentru că altminteri rănile nu i se vindecă , tot aşa şi tu, frate al meu, porţi răni nevăzute în sufletul tău, anume păcatele pe care ai mers şi le-ai arătat duhovnicului, adică le-ai mărturisit. Duhovnicul a hotărât să pui un plasture peste ele - canonul păcatului, al hranei uscate, al plecării genunchilor, al milosteniei şi al rugăciunii. Pe lângă acestea, ţi-a prescris să nu bei şi să nu mănânci cutare mâncare, adică să nu te împărtăşeşti cu dumnezeieştile Taine. Aşadar, dacă nu-i vei da
43
ascultare şi vei mânca, ce se va întâmpla? Rănile şi păcatele tale nu se vindecă, ci ajung mai cumplite şi mai întinse. Ce zic că nu se vindecă? Ţi se trage încă şi moartea sufletească şi trupească, cum spune dumnezeiescul Pavel: "De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit" (I Corinteni 11,30). Adică, deoarece unii se împărtăşesc, nevrednici fiind, ajung neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dintre ei încetează din viaţă.
Dacă cineva, nedumerit, ar spune că, deoarece, prin rugăciunea cea de iertare a duhovnicului se iartă păcatul celui ce se pocăieşte, de ce acestuia să nu i se îngăduie să se împărtăşească, odată ce a fost iertat şi îndreptăţit? La aceasta, răspundem în trei chipuri:
1) Fie că i se iartă păcătosului păcatul, însă nu de-a dreptul, ci socotind că el va împlini canonul şi va sta departe de Cuminecare (fiindcă de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotărăşte canonul şi lipsirea de Taine).
2) Fie că i se iartă - e drept - păcatul, nu însă şi pedeapsa şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde şi îndepărtarea de la Cuminecare. Fiindcă păcatul lui David s-a iertat şi de Dumnezeu, când Natan i-a spus: "Domnul a ridicat păcatul tău ", dar nu s-a iertat şi pedeapsa pentru păcatul lui, fiindcă - după această iertare - el a fost izgonit din împărăţia sa, de către fiul său, Abesalom, şi sabia nu s-a îndepărtat de casa lui şi a pătimit alte nenumărate răutăţi, după cum însuşi Natan i le proorocise.
3) Răspundem că se iartă - e drept - greşeala păcătosului, dar este nevoie ca acesta să fie pus la încercare şi, cu timpul, să fie întărit în harul lui Dumnezeu.
în sfârşit, îţi spunem, frate, că acel canon pe care ţi-1 va da duhovnicul, trebuie să-1 împlineşti, pe cât este cu putinţă, mai repede, câtă vreme te afli în harul lui Dumnezeu, şi să nu amâni, fiindcă nu ştii ce ţi se va întâmpla în ziua viitoare: "Căci nu ştii la ce poate da naştere ziua de mâine " (Pildele lui Solomon 27,1).
Iar după ce te-ai mărturisit şi ţi-ai primit canonul de la duhovnicul tău, pentru ca să te păzeşti să nu cazi din nou în acelaşi păcat sau în altele, foloseşte-te de aceste şase (povăţuiri) ca de nişte leacuri care să te păzească:
IV. CUM TREBUIE SĂ SE PĂZEASCĂ PĂCĂTOSUL PUPA MĂRTURISIRE
44
întâiapăzirei Aducerea aminte apucatelor
Să nu uiţi ci să-ţi aminteşti pururea de păcatele pe care le-ai săvârşit. Să-ţi aminteşti păcatele tale - nu ca să-ţi chinuieşti cugetul, îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia IV, la Statui), ci să-ţi pedepseşti sufletul ca să nu mai zburde în patimi şi să nu mai cadă iarăşi într-aceleaşi. Ca să cunoşti, prin aducerea aminte, marele dar ce 1-ai primit de la Dumnezeu, ca să-ţi ierte atât de multe păcate, precum şi Sf. Apostol Pavel şi-a adus pururea aminte cum a prigonit Biserica, "pentru ca să arate cât de mare este harul lui Dumnezeu" -spune Sf. loan Gură de Aur (Cuv. XXXVI, la I Corinteni).
Unul care a scăpat dintr-o mare primejdie, când şi-o aminteşte, tremură şi se înfricoşează şi frica aceasta îl face să nu mai cadă iarăşi în aceeaşi primejdie. Astfel David, şi după ce i-au fost iertate păcatele, şi le amintea întotdeauna şi le avea înaintea ochilor lui. De aceea şi zicea: "Şi păcatul meu înaintea mea este pururea" (Psalm 50,4).
"Dacă voieşti" - îţi spune Fericitul Augustin - "să-Şi întoarcă Dumnezeu faţa Sa de la păcatele tale, trebuie ca tu să le ai pururea înaintea ta, să le priveşti şi să plângi pentru ele". Dacă tu vei scrie şi-ţi vei aminti păcatele tale, dumnezeiescul Gură de Aur te încredinţează că Dumnezeu le va şterge şi le va ierta. Iar dacă tu le vei şterge de unde le-ai scris şi le vei uita, Dumnezeu le va scrie şi-Şi va aminti de ele". Şi iarăşi, spune acelaşi: "Căci nu este nici un alt asemenea leac pentru iertarea păcatelor, precum neîncetata lor aducere aminte şi necurmata lor osândire" (Cuv. II, "Spre folos este că proorocirile nu sunt limpezi").
Te sfătuieşte însă Sf. Marcu Pustnicul ca - atunci când îţi aminteşti păcatele tale - să-ţi aminteşti de ele nu după felul lor, aducându-ţi în închipuire împrejurările şi oamenii cu care ai păcătuit, fie din pricină că, fiind tu încă împătimitor şi iubitor de plăceri, pofteşti iarăşi la ele şi te tulburi; fie că, aducându-ţi aminte de ele, după chipul lor şi cu durere, să nu cazi în deznădejde. Mai cu seamă de aceasta să te fereşti când este vorba de păcatele trupeşti pe care le-ai săvârşit: să nu-ţi aduci aminte împrejurările şi oamenii cu care ai păcătuit, fiindcă îţi întinezi mintea. Să-ţi aminteşti doar că eşti păcătos şi că ai săvârşit multe păcate cu care ai mâniat pe Dumnezeu.
45
A douapăzirei Să fugi de ce este pricină păcatului
A doua păzire foloseşte-o ca să fugi de pricinile păcatului, potrivit cu legile filosofilor: aceleaşi pricini aduc întotdeauna şi aceleaşi urmări. Fugi dar, frate, de priveliştile cele rele, de vorbirea şi întovărăşirea cu cei fără rânduială şi, mai cu seamă, fugi de vorba şi prietenia cu oamenii aceia cu care ai păcătuit trupeşte; fiindcă, una din două: sau tu trebuie să fugi de ei sau ei trebuie să se îndepărteze de tine şi să-i alungi, dacă-i ai în casă la tine, fie că este slujnică, fie că este argat - fie că este unul dintr-ai tăi şi prieten. Căci despre aceştia a vorbit Domnul: "Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă" (Matei 5,29).
Şi să nu te încredinţezi niciodată, zicând: "eu pot să mă întovărăşesc cu oameni vătămători şi să nu mă vatăm ". înşelător este gândul acesta fiindcă stă scris: "Nu te încrede în duşmanul tău niciodată" (Isus Sirah 12,12).
Şi unii dascăli sunt de părere că acel prea înţelept losif dacă n-ar fi fugit din iatacul stăpânei sale, de bună seamă ar fi căzut în păcat. Cine se teme de primejdie nu va cădea într-însa, dar cine o îndrăgeşte, acela va cădea: "Cel ce iubeşte primejdia, în primejdie va pieri" (Isus Sirah 3,25). De aceea şi dumnezeiescul Gură de Aur spune: "Cel ce nu fuge departe de păcate, ci merge aproape de ele, cu frică va trăi şi de multe ori va cădea într-însele" (Cuv. XV, la Statui).
A treia păzire: Mărturisirea cea deasă aduce cinci lucruri bune
De a treia păzire foloseşte-te spovedindu-te des, aşa încât, dacă este cu putinţă, să alergi îndată la duhovnic, nu doar când vei fi săvârşit un păcat mare şi de moarte, ci şi când vei fi săvârşit unul mic şi care se iartă. Fiindcă, după cum rănile care sunt arătate doctorului nu se măresc, tot aşa şi păcatele, când sunt mărturisite, nu sporesc, după cuvântul Sf. loan Scărarul: "vânătăile care sunt date la iveală nu se vor înrăutăţi ci se vor tămădui" (Cuv. IV, Pentru ascultare). Berzele au un obicei: când li se strică cuibul, nu se mai duc acolo; aşa şi demonii fug de cel ce se spovedeşte des fiindcă, prin Mărturisirea deasă, îşi pierd cuiburile şi mrejele lor, după cum i-au spus demonii înşişi unui bărbat îmbunătăţit, că - adică - nu au înlesnire şi nici putere împotriva cui se spovedeşte des. Şi, pe lângă
46
acestea, au mai spus că în vreme ce omul se află nespovedit, toate" mădularele lui sunt ca şi- legate de păcat şi nu se pot mişca spre a săvârşi binele. Dar, când se va fi spovedit, numaidecât ele sunt dezlegate.
Şi pentru ce altceva Neeman Sirianul nu s-a scăldat doar o singură dată în Iordan, ci de şapte ori, - tocmai pentru a ne învăţa pe toţi, mici şi mari, patriarhi şi arhierei, duhovnici şi preoţi - să ne spovedim de şapte ori, adică des şi de multe ori (pentru că numărul şapte se foloseşte de multe ori, în dumnezeiasca Scriptură). Şi (ne mai învaţă) să ne scăldăm în apele Pocăinţei, al cărei chip fusese Iordanul, pentru că într-însul boteza maintemergătorul... "botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor" (Marcu 1,4).
Am spus să se mărturisească des şi prea cinstiţii patriarhi şi arhierei şi duhovnici şi preoţi, ca să părăsim obiceiul prea rău care domneşte în jnulte locuri, ca asemenea sfinţite feţe să nu se spovedească, într-adevăr, mă minunez din ce pricină se îndeamnă să facă aceasta. Dacă, pe de o parte, socotesc că ei nu fac păcate, să mă ierte, dar socoteala aceasta a lor este greşită fiindcă Evanghelistul loan strigă: "Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi." (I loan 1,8). Numai Papa, ca un mincinos, şi-a luat îndrăzneală să se laude a fi fără de păcat, dar niciodată vreunul din patriarhii sau arhiereii răsăriteni. Pe de altă parte, dacă socotesc că fiind feţe sfinţite nu au datoria să se spovedească des ca şi mirenii, nici această socoteală a lor nu este îndreptăţită, fiindcă dumnezeiescul lacov, când a spus: "Mărturislţi-vă unul altuia păcatele... " (lacov 5,16), nu a deosebit pe cei sfinţiţi de mireni ci, de-a dreptul şi fără osebire, a spus să se spovedească şi cei sfinţiţi şi mirenii. Fiindcă şi doctorii, când se îmbolnăvesc, au nevoie de alţi doctori şi prorocii de alţi prooroci când păcătuiesc, după dumnezeiescul Gură de Aur, care spune: "Atunci a mers către David, Natan, prooroc către prooroc merge. Dar cum David, prooroc fiind, nu se tămăduieşte pe sine? Ci, precum doctorii, când se îmbolnăvesc, au nevoie de alţi doctori, pentru că boala le vătăma meşteşugul, la fel şi aici" (Tălmăcire la Psalm 50).
Iar dacă se şi ruşinează, să ia pildă de la arhiereul Potamon, care s-a mărturisit, nu înaintea unui duhovnic, ci a unui întreg sinod. Dacă Sf. loan Evanghelistul a dat mărturie: "Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele..." (I loan 1,9), aceste sfinţite feţe de ce să nu se mărturisească? Pentru aceasta, prea sfinţiţi părinţi, mă închin vouă şi
47
vă rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, să vă spovediţi des şi să nu daţi o rea pildă mirenilor, să nu se spovedească nici ei. Ci, precum vă faceţi chip al tuturor bunătăţilor şi pildă pentru ei, aşa să vă faceţi şi o bună pildă pentru deasa mărturisire. Sf. Simeon al Tesalonicului spune că arhiereii şi preoţii trebuie să slujească şi să se cuminece cu luare aminte şi cu umilinţă şi cu mărturisire.
Pentru că deasa mărturisire, pe lângă faptul că slăbeşte puterea demonilor, mai aduce încă şi alte cinci lucruri bune celui ce se mărturiseşte des.
întâiul folos al Mărturisirii dese
După cum copacii care se răsădesc des nu pot să prindă rădăcini adânci în pământ, tot aşa şi deasa mărturisire nu lasă obiceiurile şi deprinderile rele ale păcatului să capete rădăcini adânci în inima celui ce se spovedeşte des. Sau mai bine zis, după cum un copac bătrân şi mare nu poate fi doborât dintr-o singură lovitură, tot aşa un obicei şi o deprindere, veche şi rea, nu se poate dezrădăcina şi nimici cu totul doar printr-o singură suferinţă a inimii - şi aceea, poate, nedesăvârşită - pe care a arătat-o cel ce se pocăieşte la Spovedanie, cu toate că păcatul lui a fost iertat prin rugăciunea de dezlegare a duhovnicului.
Al doilea folos al Mărturisirii dese
Cine se spovedeşte des are mare uşurinţă întru a-şi cerceta în amănunt cugetul şi a-şi afla numărul păcatelor sale. Deoarece, uşurându-se neîncetat de mulţimea păcatelor sale prin deasa mărturisire, acestea rămân tot mai puţine. Pentru aceasta poate şi el să le găsească mai lesne şi să şi le amintească. Iar cel care nu se mărturiseşte des - datorită numărului mare de păcate care se îngrămădesc asupra lui nu poate nici să le afle cu amănunţime şi nici să şi le amintească ci, de multe ori, uită multe şi grele păcate de ale sale care, dacă rămân nemărturisite, rămân - prin urmare - şi neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le amintească în ceasul morţii sale şi atât de mult îl va stânjeni, încât îl vor trece sudorile morţii şi va plânge, sărmanul, dar fără nici un folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.
48
Al treilea folos al Mărturisirii dese Cel ce se mărturiseşte des, chiar de va săvârşi vreodată un păcat de moarte, îndată, după ce s-a mărturisit, intră în harul lui Dumnezeu şi câte fapte bune va face, îl vor învrednici de viaţa cea veşnică. Iar cel ce nu se mărturiseşte des, dacă - să zicem - săvârşeşte şi el acelaşi păcat de moarte şi nu aleargă neîntârziat să se spovedească, câtă vreme rămâne nespovedit, nu numai că este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar şi lucrurile bune pe care le face de la sine, posturi, privegheri, metanii mari şi altele asemenea nu sunt vrednice pentru a-i câştiga plată şi viaţă veşnică pentru că sunt lipsite de harul lui Dumnezeu care este începutul şi temelia tuturor faptelor care duc la mântuire. Al patrulea folos al Mărturisirii dese Cel ce se mărturiseşte des este mai încredinţat că moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu şi astfel va fi mântuit. Şi diavolul, care este pururi obişnuit să meargă, nu numai la moartea păcătoşilor dar şi la cea a sfinţilor, cum spune Marele Vasile (în tâlcuirea Psalmului 7) şi încă şi la aceea a Domnului, potrivit cu cuvântul: "vine şi stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine " (loan 14,30), va merge şi la acesta, dar nu va afla nimic, fiindcă acesta i-a luat-o înainte şi socotelile lui sunt limpezi, iar catastifele lui sunt bine cumpănite, datorită desei mărturisiri. Iar cel ce nu se spovedeşte des, este foarte cu putinţă să moară nespovedit şi astfel să fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarăşi cu uşurinţă în păcat şi nu se spovedeşte iar moartea vine pe neaşteptate. Al cincilea folos al Mărturisirii dese
Al cincilea folos pe care îl pricinuieşte deasa mărturisire este că îi împiedică şi-i înfrânează pe oameni de la păcat. Cel ce se spovedeşte des, când îşi aminteşte că peste puţine zile are să se spovedească, chiar dacă are gândul la păcat este împiedicat, socotind ruşinea pe care o va simţi când se va mărturisi şi dojana pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta şi Sfântul loan Scărarul a scris: "nimic nu dă diavolilor şi gândurilor (vinovate) atâta putere asupra noastră, ca faptul de a le lăsa pe acestea - nemărturisite - să fie hrănite în inimă". Şi iarăşi, "un suflet care înţelege mărturisirea este oprit, ca de un frâu, să mai păcătuiască, fiindcă pe cele nemărturisite
49
ie săvârşim fără sfială, cum ar fi în întuneric" (Cuv. IV). De aceea, acelaşi sfânt grăieşte pentru fraţii acelei minunate chinovii pe care o descrie, că ei aveau câte o tăbliţă atârnată de cingătoarea lor pe care îşi scriau gândurile în fiecare zi şi le spuneau, spovedindu-se, acelui mare stareţ.
Aşadar, frate al meu păcătos, aflând de acestea, mergi mai des la sfinţita Mărturisire, căci cu cât mai des mergi la această baie, cu atât mai spornic te vei curăţa. Nu amâna timpul potrivit zicând: "Să fac acest lucru şi pe urmă merg sa mă spovedesc." Fiindcă Dumnezeu, deşi de multe ori se arată îndelung răbdător, totdeauna soseşte la timp. Să nu zici: "Am păcătuit şi ce mi s-a făcut mie? Că Domnul este îndelung răbdător. Că mila şi mânia de la El sunt şi peste cei păcătoşi Se va odihni mânia Lui" (Isus Sirah, 5,4 şi 7).
Adu-ţi aminte mereu de Samson care, deşi de trei ori a izbutit să-şi rupă legăturile cu care îl legaseră cei de alt neam, dar a patra oară, n-a izbutit să le rupă şi să scape. "Voiface ca mai înainte şi mă voi scăpa de ei. Dar nu ştia că Domnul se depărtase de el" (Judecători 16,20). Aşa şi tu, frate, cu toate că o dată şi de două ori şi de trei ori, păcătuind şi zăbovind să te îndrepţi şi să te spovedeşti, mai târziu te-ai învrednicit de acestea, dar dacă a patra oară păcătuind, amâni vremea potrivită pentru mărturisire, poate că nu te vei mai învrednici de ea, ci vei muri nespovedit şi neîndreptat - care lucru să dea Domnul să nu se întâmple niciodată vreunui creştin.
A patra păzire: Aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi
Foloseşte cea de-a patra păzire, frate, ca să-ţi aminteşti de cele de apoi ale tale, adică să cugeti necontenit la moartea ta, la înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea veşnică şi la veşnica desfătare a raiului. Fiindcă aducerea aminte şi teama de acestea patru se fac întru tine ca un frâu puternic care nu te lasă să păcătuieşti, după cum grăieşte Duhul Sfânt: "în tot ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei mai păcătui niciodată " (7,38).
Aşadar, atunci când gândul cel viclean şi diavolul ca şi patimile tale se luptă cu tine şi te îndeamnă să păcătuieşti, întâi pune în faţa ta moartea şi cugetă că însuşi acest trup al tău, care acum pofteşte să curvească sau să ucidă sau să fure sau să săvârşească vreun păcat, acesta va să moară şi să-şi piardă frumuseţea, sănătatea, grăsimea şi toate puterile lui şi să ajungă un hoit, fără chip, fără frumuseţe, fără suflet. Gândeşte că acesta are să fie înmormântat într-un mormânt prea întunecat şi acolo are să se risipească şi să
50
ajungă hrană viermilor, putreziciune şi pulbere. Adu-ţi aminte câtă spaimă, câtă durere, câtă groază vei încerca atunci când sufletul se desparte de trup, când îţi stau în preajmă diavolii ca să te răpească şi nu se află nimeni ca să te ajute.
Să iei aminte că acelaşi lucru are să se întâmple şi acelui ins cu care doreşti să săvârşeşti păcatul. Fiindcă acest trup pe care, acum, tu îl iubeşti şi-1 pofteşti atât de mult, peste puţin timp are să se facă -după moarte - deopotrivă: un hoit nefericit, hrană viermilor şi stricăciune.
Şi, mai presus de toate acestea, aminteşte-ţi că însăşi moartea este ca un fur atât de neaşteptat, încât nu ştii niciodată când vine la tine. Poate să vină în această zi, în acest ceas, în această clipă şi tu, care te simţeai bine ziua, să nu mai apuci să mai vezi seara şi tu, care ai ajuns până seara, să nu mai apuci a doua zi, după cum a grăit Domnul: "Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei 25,13).
învaţă din acestea, frate al meu, şi spune aşa în sinea ta: "dacă eu am să mor şi poate de o moarte năprasnică, ce am să ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci dacă mă voi bucura de toate plăcerile lumii? Ce voi câştiga dacă săvârşesc acest păcat? Ce-mi va rămâne dacă voi făptui această ticăloşie? Mergi înapoia mea, satano şi tu, gând viclean; nu vreau să te ascult şi să cad în păcat!"
^în al doilea rând, dacă nu vrei să păcătuieşti, pune-ţi în faţă Ziua înfricoşată a Judecăţii şi adu-ţi aminte de toate cele ce se vor întâmpla atunci; cum adică, cerul se va înfăşură ca o hârtie, cum stelele vor cădea din cer, cum soarele şi luna se vor întuneca, munţii şi colinele se vor topi ca ceara, marea se va înspăimânta şi va scădea, stihiile vor arde, pământul se va cutremura, mormintele se vor deschide şi vor învia toţi oamenii de la Adam până la sfârşitul lumii, ca să se înfăţişeze înaintea înfricoşatului Judecător; cum, de frică, se vor clinti până şi îngerii din cer; cum au să se deschidă catastifele şi cum are să fie judecat fiecare, urmând să dea socoteală în amănunt pentru faptele lui rele'pe care le-a săvârşit şi pentru gândurile rele pe care le-a gândit.
Aşadar, păcătosule, aşa să grăieşti gândului tău: "dacă eu am să păcătuiesc acum, ce am să f ac atunci, în ziua şi în ceasul acela înfricoşat? Cum mă voi apăra pentru acest păcat, faţă de Acel Judecător nemitarnic şi nepărtinitor? Ah! Câtă teamă şi cutremur voi încerca, nenorocitul de mine! când voi auzi hotărârea aceea cutremurătoare: <Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
51
veşnic, cel pregătit pentru diavol şi pentru îngerii lui>. Vai! Vai! câtă ruşine voi încerca atunci, când voi sta gol, dat în vileag, înaintea lumii întregi: a îngerilor, a sfinţilor, a drepţilor, a păcătoşilor şi a toată omenirea. Desigur, nesuferind să îndur acea necinstire şi ruşine, necuprinsă cu mintea, am să grăiesc munţilor şi măgurilor să se prăbuşească şi să mă zdrobească, ca să nu mă mai arăt în ochii oamenilor şi ca să scap de urgia unui asemenea înfricoşat Judecător." "Strigând munţilor şi stâncilor: <Cădeţi peste noi şi ne ascundeţipe noi de faţa Celui ce sade pe tron şi de mânia Mielului> (Apocalipsa 6, 16). De voieşti să nu păcătuieşti, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricoşate de pedeapsă pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca să pedepsească păcatul, adică lipsirea de Dumnezeu, întunericul cel mai din afară, focul cel nestins, viermele cel neadormit, străfundul cel prea rece, plânsetul cel nemângâiat, scrâşnirea dinţilor şi celelalte cazne nenumărate şi felurite. Şi, mai presus de toate, că te vei găsi pururea întovărăşit cu înşişi acei demoni, duşmanii tăi pe care îi urăşti atât de mult, pentru că ţi-au pricinuit atâtea suferinţe, lucru care este mai cumplit decât celelalte feluri de pedeapsă, potrivit cu Sfântul Maxim, căci, spune acesta în cuvântul de sfatuire către Gheorghe, Eparhul Africii: "Şi, ceea ce este mai jalnic între toate şi mai greu de spus cu adevărat, lucru pe care nu pot măcar să-1 grăiesc, cu atât mai mult să-1 îndur: despărţirea de Dumnezeu şi de Sfintele Sale Puteri şi vieţuirea laolaltă cu diavolul şi demonii săi vicleni care să ţină o veşnicie... să stai de-a pururi împreună cu cei ce urăsc şi cu cei ce sunt urâţi. Apoi, ţine minte că toate aceste suferinţe vor fi pedeapsă păcătoşilor, nu pentru o sută de mii de ani, nu pentru o mie de milioane, ci în vecii vecilor, fără nădejdea că li se va pune capăt vreodată."
Aşadar, aşa să vorbeşti cu tine însuţi: "dacă eu nu pot să rabd durerea pricinuită de un os al meu când iese din locul lui, cum voi răbda, nefericitul de mine, îndepărtarea veşnică de Dumnezeu, care este tot ce e mai lăuntric în fiinţa mea? Dacă eu nu pot îndura să fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar dacă mai înainte m-aş fi bucurat de toate plăcerile lumii, cum voi suferi să mă aflu pe vecie în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat să fii, păcatule, care mă stânjeneşti! Nu, nu te voi săvârşi, şi pentru o singură măruntă plăcere să dobândesc o veşnicie de suferinţe şi să plâng, nemângâiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: "Doar am gustat puţină miere cu vârful toiagului pe care îl aveam în mână şi iată, trebuie să mor" (I Regi 14,43).
52
A cincea păzire: Cunoaşterea păcatului
A cincea păzire foloseşte-o, frate, cunoscând ce lucru rău este păcatul şi, mai ales, cel de moarte. Fiindcă toţi oamenii pentru aceasta săvârşesc păcatul, fiindcă nu ştiu cât de mare rău este. De aceea şi în multe părţi ale dumnezeieştii Scripturi, păcătoşii se numeau nesocotiţi şi neştiutori. Astfel, noi aici îţi vom da (putinţa) să cunoşti răutatea păcatului, nu în deplinătatea lui, fiindcă nici o minte nu poate să-1 înţeleagă pe deplin: "Greşelile, cine le va pricepe?" (Psalm 18,13), ci numai cât este cu putinţă din însuşi păcatul, din împrejurările lui şi după pedeapsa primită de la Dumnezeu.
1. Cunoaşterea păcatului din el însuşi
' Păcatul este, el însuşi, un rău nemărginit fiindcă nu este numai o ocară faţă de Dumnezeu Cel nemărginit ci şi o defăimare a nemărginitei Sale măreţii. Să zicem că tu ai să săvârşeşti un omor sau curvie sau furtişag sau vreun alt păcat; gândeşte-te că Dumnezeu stă de-o parte a ta şi diavolul de cealaltă parte. Dumnezeu îţi spune: "omule, să nu faci acest păcat fiindcă este ceva împotriva legii Mele şi fiindcă - dacă nu-l vei face - vei câştiga un rai veşnic; iar dacă îl vei face, vei dobândi o pedeapsă veşnică". Diavolul, iarăşi, îţi spune: "săvârşeşte acest păcat şi nu mai ţine seama nici de ocara pe care acesta i-o aduce lui Dumnezeu nici de pedeapsa pe care o vei căpăta mai pe urmă ".
Tu, aşadar, dacă vei asculta de diavol şi vei săvârşi acest păcat, ce faci? Aduci ocară lui Dumnezeu, dispreţuieşti legea Sa, înjoseşti măreţia Sa şi, dacă nu cu vorba, însă cu fapta se vede că-I spui cuvintele lui Iov: "Tu spune Domnului: <în lături de la mine, nu vreau să cunosc căile Tale: (21,14). Mie nu-mipasă de Tine, eu nu doresc raiul Tău, nu pun preţ pe pedeapsa Ta, nu mă tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept stăpân al meu. Pentru aceasta nu vreau să ascult glasul şi porunca Ta>, asemănându-te şi tu cu încăpăţânatul Faraon, care spune <Cine este acela Domnul ca să-i ascult glasul... Nu cunosc pe Domnul> " (Ieşire 5,2).
în acest chip deci, ocărând şi dispreţuind pe Dumnezeu, greşeşti întru toate, precum stă scris în Lauda celor trei tineri: "greşit-am întru toate", fiindcă dispreţuieşti pe Dătătorul legii, nevoind să păzeşti legea Lui; II dispreţuieşti pe Stăpân, nesupunându-te stăpânirii Lui; îl dispreţuieşti pe Atoatefacătorul,
53
întorcând împotriva Lui fiinţa ta, mintea ta, voinţa ta şi toate câte le-ai primit de la El. Greşeşti întru toate1
Greşeşti întru toate, fiindcă dispreţuieşti milostivirea Lui, folosindu-te de ea ca de o unealtă, ca să păcăruieşti fără nici o înfrânare; îi dispreţuieşti bunătatea Lui facând-o să te rabde pe tine, cel ce te-ai lepădat de El, şi să-ţi slujească la acele fapte pe care ea le împiedică, îi dispreţuieşti dreptatea Lui, nesocotind pedepsele la care aceasta îi supune în toată lumea pe atâţia şi atâţia nelegiuiţi cum eşti tu; dispreţuieşti veşnicia Lui, faptuind păcatul care, dacă ar fi vreun mijloc să strice fiinţele lui Dumnezeu şi toată măreţia Lui, precum şi slava şi viaţa şi împărăţia Lui, păcatul tău le-ar strica pe toate acestea. , fiindcă îl dispreţuieşti pe El, ca şi cum n-ar fi ţelul (nostru) cel mai de pe urmă, neîngrijindu-te de fericirea pe care ţi-a fagăduit-o; îl dispreţuieşti, ca şi cum n-ar fi Răscumpărătorul, nesocotind sângele pe care L-a vărsat şi moartea dureroasă pe care a suferit-o pentru tine; îl dispreţuieşti ca şi cum n-ar fi Judecătorul, netemându-te de înfricoşata Lui hotărâre, nici de mânia Lui, nici de pedepsele Lui; îl dispreţuieşti ca şi cum n-ar fi un prieten, nedorind prietenia Lui, nici darurile Lui; îl dispreţuieşti ca şi cum nu ar fi Tatăl, lepădându-te de moştenirea Lui şi de vrednicia de a fi între cei înfiaţi de El.
Tu în toate păcătuieşti, fiindcă dispreţuieşti toate însuşirile, întru totul desăvârşite, preafrumoase şi nemărginite ale lui Dumnezeu şi foloseşti toate bunătăţile firii şi toate bunătăţile dumnezeiescului Său har ca şi cum ar fi tot atâtea arme, cu care să te lupţi cu însuşi Acela care ţi le-a dăruit. O, trufie nesăbuită! O, dispreţ fără de margini!
Deci, pe cât de nemărginite sunt desăvârşirile şi bunătăţile lui Dumnezeu şi cât de multe sunt harismele - cele fireşti şi ceie mai presus de fire, cele de obşte şi cele împărţite, cele ascunse şi cele vădite pe care Dumnezeu ţi le-a hărăzit ţie ca om, pe atât de nemărginită este răutatea păcatului tău, omule, răutate care dispreţuieşte şi defăima pe toate acestea.
Că acestea nu sunt nişte gânduri oarecare ci adevăruri fără tăgadă: însuşi Dumnezeu dă mărturie uneori, plângându-Se şi spunând despre păcătoşi că au încălcat Legea Sa şi că L-au nesocotit: "Ei sunt ca un om care a călcat aşezământul Meu; acolo M-au nesocotit" (Oseia 6,7), alteori (spunând) că i-a născut şi i-a crescut pe cei care îl ocărăsc: "Născut-am feciori şi i-am crescut, iar ei s-au răzvrătit împotriva Mea" (Isaia 1,2), şi altădată, (zicând) că El îi iubeşte ca un iubitor şi ei îl dispreţuiesc şi-L urăsc: "întocmai
54
cum femeia necredincioasă înşeală pe iubitul său, aşa şi voi, casa* lui Israel, v-aţi purtat cu înşelăciune faţă de Mine" (Ieremia 3,20), iar alte ori, că mânia şi trufia lor Tse împotrivesc Lui: "întărâtarea ta împotriva Mea, trufia ta ajuns-a până la urechile Mele" (Isaia 37,29). Acestea le mărturiseşte şi dumnezeiescul Pavel când strigă că păcătoşii dispreţuiesc bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu: "sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a întregii Lui răbdări? " (Romani 2,4); că aceştia au călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi au nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi au batjocorit duhul harului" (Evrei 10,29). Toate acestea, frate al meu, sunt cuvinte vii prin care se arată cât de mult este vătămat şi ocărât Dumnezeu de către păcat şi mai ales, de păcatul de moarte. Vrei să pricepi, păcătosule, nemărginita ocară pe care păcatul o pricinuieşte lui Dumnezeu? Pricepe-o din plata pe care a plătit-o pentru păcat Fiul lui Dumnezeu, prin atâtea patimi şi printr-o moarte de ocară. Fiindcă, dacă ai pune - să zicem -într-un talger al balanţei păcatul de^moarte şi în celălalt toată iubirea îngerilor, toate darurile de preţ ale împărătesei îngerilor şi Maicii lui Dumnezeu, tot sângele mucenicilor, toate lacrimile şi nevoinţele şi posturile schivnicilor şi, într-un cuvânt, toate faptele bune ale sfinţilor, toate acestea adunate laolaltă nu trag atât de greu cât un singur păcat de moarte. Ce spun? Dacă Dumnezeu ar zidi atâtea alte lumi câte sunt stelele cerului şi le-ar umple pe toate cu oameni sfinţi care, în miile de ani ale vieţii lor, alta n-ar face decât să plângă şi să se roage, toate aceste bunătăţi ale lor n-ar putea trage în cumpănă cu un singur păcat de moarte din cele mici, ci s-ar înfăţişa ca şi cum ai pune într-un talger al balanţei un grăunte de nisip şi, în celălalt, un munte foarte mare. Fiindcă şi toate vistieriile făpturilor nu sunt de ajuns nu numai să plătească o asemenea plată, dar nici să răscumpere o singură picătură din apa aceea pe care o dorea bogatul în iad. Aşadar, singura plată pentru această nemărginită datorie a păcatului a fost sângele nepreţuit al lui Dumnezeu-Fiul şi singură Crucea şi piroanele şi patimile Lui au fost în stare să stea în cumpănă cu povara păcatului.
Te minunezi, frate, auzind acestea? Ci eu mă mir mai mult decât tine, cum îndrăzneşti să păcătuieşti tu, creştin, care crezi în aceste adevăruri, care trebuie să duci o viaţă creştinească ori să nu te mai numeşti creştin!
55
2. Cunoaşterea păcatului după împrejurările care-l însoţesc Am arătat în culori întunecate cât de mare este răutatea păcatului, privit în el însuşi. Acum îţi vom arăta răutatea lui şi după împrejurările care îl însoţesc. Cea dintâi împrejurare a păcatului Cea dintâi împrejurare a păcatului eşti tu însuţi, care îl săvârşeşti, fiindcă tu, cel care te împotriveşti măreţiei atât de nemărginite a Ziditorului tău, cine eşti? Un vierme nevrednicia! pământului, puţin lut, precum spune Isaia: "7w eşti Tatăl nostru, noi suntem lutuf (64,7); un om care, nu numai că ai începătura ta din pământ şi în pământ ai să te risipeşti, dar şi un om dăruit de Dumnezeu cu nespus de multe binefaceri, zidit de puterea şi înţelepciunea Lui, ocrotit de nemărginita Lui pronie, răscumpărat cu nenumăratele Lui suferinţe şi dureri, înfiat prin botezul Lui, părtaş al Tainelor Sale, alăptat cu sângele Lui, hrănit cu trupul Său. Şi un asemenea om să păcătuiască! O, înfricoşată privelişte! Să păcătuiască un barbar, un agarean, un închinător la idoli, ar mai putea fi răbdat. "Z)e m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat" (Psalm 54,12), dar să păcătuiască un creştin care s-a împărtăşit din Duhul lui Dumnezeu, care luptă sub steagul şi în oastea lui lisus Hristos, care este casnic al Lui, care s-a bucurat de atâtea ori de darurile Lui, care îi datorează întreaga sa fiinţă, aceasta nu se mai poate răbda, "/ar tu, omule, asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu,/ Care împreună cu mine te-ai îndulcit de mâncăruri..." (Psalm 54, 14-15). Pentru aceasta, avea dreptate Fericitul Augustin să spună că atunci când un necredincios păcătuieşte, este vrednic de pedeapsă, dar când păcătuieşte un creştin, nu este vrednic numai de pedeapsa iadului, ci trebuie să se facă pentru el un al doilea iad şi cuptorul acela mare al focului care îl va primi, trebuie să aibă, precum cuptorul din Babilon, flăcări înşeptite şi diavoli de şapte ori mai cumpliţi şi alte cuvinte diavoleşti şi chinuri de şapte ori mai înfricoşate şi mai sporite decât cele pentru necredincioşi. A doua împrejurare a păcatului
A doua împrejurare a păcatului este pricina pentru care tu, păcătosule, păcătuieşti. Şi oare te încumeţi tu să săvârşeşti păcatul
56
pentru o mare nevoie a ta? Ca să-ţi păstrezi viaţa? Ca să dobândeşti' slavă sau bogăţie sau o împărăţie? Nu. Ci îl săvârşeşti pentru puţină linte, ca IsaV, ca să mănânci puţină miere, ca Ionatan, sau ca să dobândeşti puţin orz - sau o bucată de pâine: "Voi Mă necinstiţi înaintea poporului Meu, pentru o mână de orz şi pentru o bucată de pâine". Aşa se plânge Dumnezeu prin Proorocul lezechil (13,19).
Tu te lepezi de multe ori de harul Lui, încâlci legea Lui, dispreţuieşti binefacerile Lui, pentru o plăcere greţoasă, pentru un câştig de nimic, doar pentru o deşartă nălucire a ta, pentru un nimic. Iată până la ce grozăvie ajunge răutatea inimii tale, omule, pentru care, cu jale strigă lisus: "M-au urât pe nedrept" (loan 15,25). Ah! Şi pentru o singură asemenea defăimare a ta, nu trebuie cerul să verse din nou, peste tine focul şi pucioasa sodomitenilor ca să te mistuie? Nu trebuie să se deschidă deodată pământul sub picioarele tale şi să te înghită de viu, ca pe Datan şi Aviron?
A treia împrejurare a păcatului
A treia împrejurare a păcatului este locul
Ah, şi de ai fi ocărât pe Dumnezeu într-un loc în care El să nu vadă ocara - treacă! Dar dacă Dumnezeu cuprinde toate locurile, ca Unul ce se află pretutindeni şi deasupra a toate, cum se poate găsi vreodată un asemenea loc? în faţa Lui deci, înaintea feţei Lui păcătuieşti, păcătosule, în faţa chiar a ochilor Lui şi te arăţi ca şi cum I-ai spune: "Cu toate că eşti de faţă, cu toate că vezi şi auzi fiecare gând şi cuvânt şi faptă a mea, cu toate că ochii Tăi cei luminoşi privesc cu ură la răutate, eu totuşi o voi săvârşi. Dacă o vezi şi dacă nu-ţi place, puţin îmi pasă de asta, îmi este de ajuns dacă nu mă văd ochii oamenilor şi, dacă mă văd ochii Tăi, nu mă sinchisesc". O, îndrăzneală nemaiauzită; o, obrăznicie de nespus! în care îl săvârşeşti, frate!
Şi care vinovat îndrăzneşte vreodată să greşească înaintea judecătorului său? Care răzvrătit unelteşte împotriva stăpânului său, înaintea ochilor acestuia? Tu, numai tu, păcătos nenorocit, cutezi să săvârşeşti aceasta. Numai tu care, pe lângă nemărginirea lui Dumnezeu eşti neasemuit mai mic decât cel mai mărunt vierme al pământului, ai neruşinarea să-ţi ridici grumazul înaintea unei prea înalte măreţii şi să cauţi să-i iei cununa de pe cap şi să o strici. Lucru care este mai îndrăzneţ decât dacă o furnică s-ar ridica împotriva soarelui şi ar căuta să-1 stingă: "Căci şi-a întors mâna împotriva lui
57
'Dumnezeu şi s-a semeţit înaintea Celui Atotputernic. A năvălit împotriva lui cu gâtul înainte" (Iov, 15,25 - 26).
A patra împrejurare a păcatului
A patra împrejurare este vremea
A cincea împrejurare a păcatului în care săvârşeşti păcatul; din această împrejurare se vede, mai ales, cât de mare este răutatea lui. Fiindcă nu-1 săvârşeşti doar atunci când Dumnezeu te ceartă şi te pedepseşte, ci întotdeauna. "Oamenii care întărâtau fără încetare faţa Mea" (Isaia 65,3). Fără încetare Dumnezeu îţi dă ceea ce îţi este de folos şi când îţi păzeşte fiinţa ta şi când îţi dăruieşte hrană şi îmbrăcăminte şi arunci când te apără de mii de primejdii înfricoşate şi când îţi dă putere, sănătate, frumuseţe, prieteni, avuţii şi toate celelalte bunătăţi câte le ai. în acelaşi timp în care le primeşti pe acestea de la Dumnezeu, tu le foloseşti ca arme ca să porţi război fără încetare împotriva Aceluia însuşi care ţi le-a dăruit, lucru care, dacă 1-ai fi făcut faţă de un împărat de pe pământ, ar fi fost o culme a nelegiuirii şi nerecunoştinţei. Despre o asemenea lipsă de recunoştinţă a ta ar fi vorbit toate istoriile lumii şi toţi oamenii s-ar fi ruşinat că sunt doar de o fire cu tine.
A cincea împrejurare a păcatului celui de moarte o alcătuiesc înspăimântătoarele răutăţi şi urmări
întâia răutate a păcatului pe care ţi le pricinuieşte ţie şi care sunt şapte, ca cele şapte capete ale balaurului celui otrăvitor.
întâia răutate a păcatului este lipsirea harului lui Dumnezeu
Fără acest har, sufletul tău, frate, rămâne atât de urât, încât este cu neputinţă să-1 privească cineva aşa cum este şi să nu moară. Şi de unde se vede asta? Ascultă. Se arată în Istoriile bisericeşti că o fecioară a văzut un demon care era atât de slut încât ea s-a jurat să aleagă mai bine să meargă pe un drum plin de cărbuni aprinşi şi de fier roşit în foc şi să meargă pe el cu picioarele goale până la capătul lumii decât să mai vadă vreodată o asemenea privelişte nesuferită. Şi care este un mărgăritar de un atât de mare preţ, încât Domnul şi-a cheltuit tot sângele Său ca să-1 răscumpere pentru tine şi pe care tu îl schimbi cu un nimic şi faci ceva mai nechibzuit decât un prunc care schimbă un diamant pe o singură nucă.
58
cu toate acestea, Dumnezeu i-a spus că ea n-a văzut toată urâciunea demonului aşa cum este ea, ci numai o arătare a ei.
Ah! Şi dacă numai un singur păcat de moarte i-a adus demonului o sluţenie atât de groaznică şi dintr-un astru luminos al cerului 1-a făcut un tăciune al iadului, oare cât de mare urâciune şi-a dobândit frate, sufletul tău, după atâtea şi atâtea păcate? Cine poate pricepe cât de greţos este el în ochii lui Dumnezeu şi câtă putoare iese din rănile lui? Şi dacă fecioara aceasta a simţit putoarea diavolului şi n-a putut să o îndure, cât de puturos eşti tu, cel putred cu totul de pe urma păcatelor, înaintea lui Dumnezeu?
Fără nici o îndoială, nu este vietate târâtoare, nu este balaur, nu este fiară care să-ţi fie atât de urâtă ţie, păcătosule, pe cât de urât eşti tu înaintea lui Dumnezeu pentru păcat. Şi, cu toate acestea, nenorocitul de tine, nu-ţi vezi sufletul tău împuţit ca să te întristezi. Şi, ca păunul, te bucuri, fie de hainele tale frumoase pe care le porţi, fie de chipul tău frumos, fie de celelalte lucruri arătoase ale tale. Pentru aceasta şi Domnul, cu bună dreptate, te-a numit pe tine şi pe semenii tăi morminte văruite care, pe dinafară, au marmură frumoasă sau cuvinte frumoase scrise pe ele, iar înăuntru sunt pline de oase împuţite. "Vai vouă... că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia" (Matei 23,27).
A doua răutate a păcatului
A doua răutate a păcatului de moarte este că-ţi lipseşti sufletul tău, păcătosule, de dumnezeiască înfiere,
A treia răutate a păcatului care este un dar anume şi însemnat şi o harismă atât de înaltă, încât face ca Duhul Sfânt să locuiască în tine cu o lucrare aparte şi deosebită, alta decât în toate celelalte locuri. Ea te face fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei Lui, aşa încât cea mai măruntă faptă a ta este de un preţ atât de mare cât este şi întreg raiul. Dar îndată ce pierzi un asemenea dar, ce ajungi? Vai, fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina păcatului, după cum şi fiul se aseamănă cu tatăl său, potrivit cu firea. "Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul." (loan 8,44).
A treia răutate a păcatului este că te lipseşte, frate, de moştenirea veşnică a raiului,
59 cum am mai spus, pe care Tatăl tău cel ceresc era gata să ţi-o dea. Şi cine poate spune cât se cinsteşte de
"către toţi un fiu întâi - născut şi moştenitor al unui împărat? Cât este pizmuit de toţi, cât îl fericesc toţi? Nimeni, desigur. Tot aşa -dimpotrivă - nimeni nu poate spune cât este de nebun, cât este de batjocorit de toţi unul care şi-ar vinde acest drept al său de întâi născut şi moştenirea sa, pentru ceva neînsemnat, cum Isav şi-a vândut-o pentru puţină linte. Aseamănă acum tu, păcătosule, cerul cu pământul, moştenirea împărăţiei celei nepieritoare pe care ai pierdut-o, cu dreptul de întâi născut al lui Isav şi cu moştenirea pământească a unei împărăţii pieritoare şi vei înţelege cât de vrednic de batjocură şi cât de smintit eşti. Pentru aceasta a scris Apostolul: "Şi să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Esau care, pentru o mâncare, şi-a vândut dreptul de întâi născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a dorit să moştenească binecuvântarea, nu a fost luat în seamă, căci, deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum să schimbe hotărârea" (Evrei 12, 16-17).
A patra răutate a păcatului
A patra răutate pe care o face păcatul este că te lipseşte de toate plăţile tuturor faptelor bune pe care le-ai săvârşit.
Aşa hotărăşte însuşi Dumnezeu pentru dreptul care păcătuieşte, că nu se vor aminti faptele lui cele drepte. "Atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea luf (lezechil 33,13). Şi se poate afla pe lume vreo pagubă mai mare decât aceasta? Fără nici o îndoială, faţă de o pierdere atât de mare, cineva rămâne nedumerit şi nu ştie ce să spună, ca şi acei prietenii ai lui Iov care, văzând paguba atât de mare şi nenorocirea pe care o suferea, şapte zile întregi stând în faţa lui, au tăcut şi n-au putut să scoată măcar o singură vorbă. "Au şezut De pildă: de ai fi dus o viaţă aspră vreme de şaizeci de ani împliniţi - vara, ars de arşiţa soarelui şi iarna îngheţat de frig, precum Onufrie şi Petru de la Sf. Munte; dacă ai fi purtat pe grumazul tău un lanţ de fier vreme de douăzeci de ani ca Sf. Eusebiu, dacă ai fi locuit mtr-un mormânt paisprezece ani precum Cuviosul lacov, dacă ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui stâlp ca Sfântul Simeon Stâlpnicul, dacă ai fi adus la credinţă mai multe neamuri decât Apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decât proorocii, dacă ai fi vărsat mai mult sânge decât toţi mucenicii şi - după acestea, ai fi săvârşit un singur păcat de moarte, din pricina acestuia pier îndată acele fapte bune ale tale de mai înainte şi răsplata lor şi - murind în păcat - nu te vei folosi cu nimic de pe urma lor.
60
'pepământ, lângă el, şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună nici urv cuvânt, căci vedeau cât este de mare durerea lui" (Iov, 2,13).
A cincea răutate a păcatului
A cincea răutate pe care o pricinuieşte păcatul este că te lipseşte de ajutoarele cele mai alese ale lui Dumnezeu
însă, după ce tu păcătuieşti de moarte, cu toate că Dumnezeu nu te părăseşte cu totul, nu mai răspândeşte, totuşi, în sufletul tău, înrâuririle şi ajutoarele cele dinainte ale harului Său. Aşadar, lipsindu-te de asemenea ajutoare, mântuirea ta se face mai anevoioasă, fiindcă partea mai înaltă a sufletului tău se face neputincioasă, iar partea cea mai de jos, supusă patimilor, se întăreşte şi biruie. Astfel, căzând dintr-un păcat într-altul, nimereşti la sfârşit într-o prăpastie de nenorociri. fiindcă, după cum o mamă iubitoare îndrăgeşte şi poartă - din toată inimă - grijă de copilul ei pururea, aşa şi Dumnezeu poartă de grijă sufletului tău când eşti fără păcat de moarte. "După cum mama îşi mângâie pe fiul ei şi Eu vă voi mângâia pe voi" (Isaia 66,13). El îl ajută, îl chiverniseşte, îl ţine în braţele Sale, îi îndulceşte inima, îi luminează mintea, îi încălzeşte voinţa şi-i dă o putere lucrătoare ca să-şi făurească, cu uşurinţă, mântuirea.
A şasea răutate a păcatului
A şasea răutate pe care ţi-o pricinuieşte păcatul este că te face vinovat de pedeapsa cea veşnică,
A şaptea răutate a păcatuluifiindcă îndată ce păcătuieşti de moarte, numele tău se şterge din cartea vieţii şi te faci supus la acele cumplite chinuri ale iadului, ca să fii pedepsit pe vecie.
A şaptea răutate a păcatului este cea de pe urmă, care urmează morţii.
La toate aceste nesfârşite nenorociri şi pagube pe care ţi le pricinuieşte păcatul, cugetă şi te socoteşte pururea, ca să duşmăneşti din adâncul inimii păcatul ca pe un lucru aducător de Fiindcă, dacă nu nimiceşti păcatul înaintea morţii tale, printr-o Pocăinţă adevărată şi desăvârşită şi printr-o îndreptare, sufletul tău cade de fapt în acele temniţe ale iadului, într-un loc de durere, într-un loc întunecos, aşteptând până ce va veni învierea cea de obşte, ca să învie şi trupul, ca să capeţi şi împlinirea pedepsei.
61
moarte şi ca pe cel mai mare duşman al tău şi, altă dată, să nu-1 mai săvârşeşti.
3. Cunoaşterea păcatului după cele trei pedepse pe care le-a căpătat
A rămas acum, frate, să-ţi arătăm răutatea păcatului şi după pedeapsa cea aspră cu care Dumnezeu a pedepsit: 1) pe îngeri; 2) pe oameni; 3) în faţa lui lisus Hristos.
1) Pedeapsa păcatului la îngeri
Dumnezeu a pedepsit păcatul la îngeri fiindcă numai pentru un gând trufaş şi hotărâtor al lor a prăbuşit în iad o mulţime nenumărată a lor şi n-a ţinut seama că erau duhuri nemateriale în firea lor nemuritoare după fiinţa lor, mai înţelepte decât toţi oamenii, mai puternice decât toate făpturile cele mai de jos; nu a ţinut seama nici de mintea lor prea subţire, nici de cunoaşterea nematerială pe care o aveau, ci i-a osândit cu o pedeapsă veşnică, cu cele mai crâncene cazne ale iadului, ca să ne facă să înţelegem cât de mult urăşte şi, în acelaşi timp, pedepseşte păcatul.
2) Pedeapsa păcatului la oameni
A pedepsit păcatul la oameni, fiindcă pe cel dintâi om, pe Adam, îndată după ce a călcat porunca Lui, 1-a izgonit din rai şi 1-a osândit, pe el şi pe noi toţi, urmaşii săi, să trăim pe acest pământ cu sărăcie, cu boli, cu suferinţe, cu suspine, cu nefericiri şi - în sfârşit -să înfruntăm o moarte dureroasă şi în afara firii. A pedepsit păcatul, fiindcă pe oamenii păcătoşi din vremea lui Noe i-a înecat într-un potop de apă care s-a întins peste toată lumea; fiindcă a pârjolit Sodoma şi Gomora cu un alt şi nou potop, de pucioasă şi de foc; şi, în sfârşit, fiindcă i-a osândit pe păcătoşii nepocăiţi să ardă de-a pururi în focul iadului, pe care diavolii nu vor osteni niciodată să-i chinuie şi Dumnezeu nu se va milostivi niciodată de nenorocirea lor, nu va asculta niciodată planşetele lor, ci mai degrabă îi va lovi şi-i va urî în veci. Fiindcă aceştia reprezintă acel nefericit popor de care vorbeşte Maleahi: "Poporul împotriva căruia Domnul S-a mâniat pentru totdeauna" (l, 4).
Aceste pedepse pentru păcat ţi se par mari, frate al meu, dar să ştii că nici un păcat nu se pedepseşte de Dumnezeu după cum ar
62
merita, ci cu milostivire. Şi un păcătos, chiar dacă se pedepseşte p vecie, totuşi se pedepseşte mai puţin decât s-ar cuveni şi ar putea şi el să spună cuvântul acela a lui Iov: "Câte am săvârşit! Şi (Domnul) nu m-a încercat după cât am păcătuit" (33,27).
3) Pedeapsa păcatului în faţa lui lisus Hristos
A pedepsit Dumnezeu păcatul şi în faţa lui lisus Hristos, dar cu o atât de aspră pedeapsă, încât toate pedepsele pomenite mai sus, puse alături de acesta, par doar o umbră. Fiindcă o singură rană uşoară pe faţa Mântuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununa) Lui, o singură biciuire a Lui, înseamnă o pedeapsă mai mare decât dacă Dumnezeu ar fi prăpădit întreaga lume şi ar fi părăsit în focul iadului pe oameni, pe îngeri, pe arhangheli şi orice altă făptură. Fiindcă, ce are de-a face pedeapsa tuturor făpturilor cu cea mai mică suferinţă a Ziditorului, a Fiului Celui Preacurat, Preasfânt, Unul Născut?
însă Cerescul Său Tată nu s-a mulţumit să sufere Fiul Său o suferinţă uşoară ca să nimicească păcatul, ci una nespus de mare. Vrei să înţelegi, păcătosule? întoarce-te şi vezi-L pe lisus cum pătimeşte pentru păcatul tău! Este vândut, batjocorit, târât la judecăţi ca un osândit. Priveşte cum ochii Lui sunt acoperiţi de răni de pe urma loviturilor cu pumnul, cum faţa Lui este plină de scuipări, cum obrajii Lui sunt vineţi de pălmuiri, cum gâtlejul Lui este uscat de sete! Pjiveşte cum buzele Lui sunt amare din pricina fierei, cum capul îi este ciuruit de spinii cei prea cumpliţi, cum braţele şi încheieturile mâinilor îi sunt strâns legate de funii tari, cum umerii Ii sunt doborâţi de greutatea copleşitoare a Crucii, cum mâinile şi picioarele Ii sunt străpunse de cuie prea ascuţite! Priveşte, păcătosule, cum vinele Lui toate îi sunt golite de sânge, cum coasta lui îi este străpunsă cu suliţa, cum încheieturile Lui toate sunt sfârtecate de năprasnica întindere pe Cruce, şi cum, spânzurat de piroanele cele cumplite, Şi-a dat duhul! Priveşte cum întregul Său trup a ajuns o singură rană, fără chip, fără frumuseţe omenească: "nu avea nici chip, nici frumuseţe ca să ne uităm la EV (Isaia 53,2).
Treci, acum, frate, cu mintea ta, la partea cea dinlăuntru a sufletului lui lisus, ca să vezi că mai mult a suferit cu sufletul decât cu trupul, întristându-Se cumplit "din pricina atâtor păcate, atâtor ocări şi a unei atât de mari defăimări pe care aveau să I le aducă măreţiei Sale şi patimilor Sale, înşişi acei păcătoşi pentru care a suferit atâtea şi atâtea ca să-i mântuiască. Atât de mare a fost
63
suferinţa lăuntrică pe care lisus a suferit-o pentru oameni, încât este cu neputinţă să o înţeleagă cineva în viaţa aceasta. Numai în Ziua Judecăţii o va cunoaşte fiecare în chip desăvârşit, fiindcă şi atunci are să o înfăţişeze Domnul ca să o vadă toţi oamenii, spre ruşinea păcătoşilor celor osândiţi.
Ce spui acum despre păcat? înţelegi cât de nemărginită este răutatea lui după această suferinţă de necuprins cu mintea pe care a îndurat-o preadulcele lisus, pentru ca să-1 nimicească? Aşadar, acum, când ai înţeles răutatea păcatului şi după ce este el în sine însuşi şi după pedeapsa cu care Dumnezeu 1-a pedepsit, întristează-te în sufletul tău, zdrobeşte-ţi inima ta, întoarce-te în tine însuţi şi hotărăşte cu tărie că mai degrabă să mori de mii de ori, decât să săvârşeşti vreodată un păcat de moarte.
A şasea păzire: Rugăciunea
Fericitul Augustin spune că omul trebuie să facă ceea ce poate şi să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate; "să faci ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi". Pentru aceasta şi noi, după ce ţi-am dat cele cinci mijloace de păzire mai sus arătate pentru a nu mai cădea în păcat, mijloacele pe care le poţi folosi de la tine cu propria ta putinţă şi alegere, întru sfârşit îţi dăm şi un al şaselea mijloc de păzire care este sfinţita rugăciune.
Nu ai putere de la tine însuţi? Nu ai încredere în voinţa ta? Pricina este că nu le ceri de la Dumnezeu: "nu aveţi, pentru că nu cereţi" spune dumnezeiescul lacov (4,2). Te temi de primejdie? Te înspăimânţi de ispita păcatului? Priveghează şi te roagă, ca să nu cazi. "Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită" (Matei 26,41). Să nu încetezi, aşadar, să te hărăzeşti pe tine lui Dumnezeu şi să-L rogi, fierbinte, să dea putere slăbiciunii tale şi să-ţi întărească voinţa întru această hotărâre pe care ai luat-o cu harul şi ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va auzi, în marea Sa milostivire, cum făgăduieşte El însuşi: "De va striga către Mine îl voi auzi, pentru că sunt milostiv" (Ieşire 22, 27).
îndrumare pe scurt cum trebuie să mărturiseşti duhovnicului păcatele tale, adică să nu aştepţi să te întrebe el ci tu însuţi să spui:
- Data ultimei mărturisiri şi dacă te-ai împărtăşit sau nu te-ai împărtăşit după ce te-ai mărturisit.
64
- Dacă ţi-ai făcut canonul dat de duhovnic.
- Dacă ai căzut din nou în păcatul sau păcatele
mărturisite;
spune păcatul sau păcatele în care ai căzut din nou.
- După aceasta, spune păcatul sau păcatele pe care nu le-ai mărturisit la spovedania de mai înainte, fie că ţi-a fost ruşine, fie că ai uitat să le spui. Spune dacă ai mărturisit păcatele cu părere de rău, cu căinţă sau fără prea multă căinţă.
- Spune dacă ai pus atunci hotărârea de a nu mai greşi.
- Dacă te-ai împărtăşit cu pregătirea cuvenită facându-ţi pravila, rugăciunile în vederea împărtăşirii:
- Canonul de umilinţă către Domnul nostru lisus Hristos;
- Paraclisul Maicii Domnului;
- Canonul către îngerul păzitor;
- Rânduiala Sfintei împărtăşiri (toate acestea se află în Ceaslov sau în cartea de rugăciuni).
- Nu uita rugăciunile de seară şi cele de dimineaţă şi alte rugăciuni la care te îndeamnă cugetul cel bun; să te osteneşti să faci cât mai multe metanii.
După acestea, spune duhovnicului păcatele pe care le-ai făcut de la ultima Spovedanie; spune dacă te-ai clătinat vreodată în credinţă sau n-ai avut curajul să-ţi mărturiseşti credinţa, adică să spui că eşti creştin.
- Dacă citeşti cărţi ale sectarilor, dacă urmăreşti horoscopul.
- Dacă ştii Crezul sau alte rugăciuni şi care anume; dacă ştii Decalogul şi cele nouă porunci ale Bisericii.
- Dacă te-ai mâhnit şi ţi-ai pierdut vreodată nădejdea de mântuire.
- Dacă ai tot amânat întoarcerea de la păcat sau de la reaua credinţă sectară sau venirea la duhovnic pentru a te spovedi şi din ce cauză ai tot amânat.
- Dacă ai zis în cugetul tău că toate câte le ai bune sunt datorită ţie şi nu ajutorului lui Dumnezeu.
- Dacă ajuţi sau nu pe cei săraci; dacă ajuţi la zidirea, repararea şi pictarea bisericilor.
- Dacă ai blestemat, ai înjurat, ai furat, ai spus glume urâte; dacă ai fost la vrăjitoare, la descântătoare sau ghicitoare, dacă ai vorbit cuvinte murdare şi păcătoase.
- Dacă ai vorbit de rău sau ai blestemat pe cineva.
- Dacă ai fost martor mincinos; dacă ai făgăduit şi nu ai
65
împlinit ce-ai făgăduit; dacă ai îndemnat pe cineva rău; dacă ai privit imagini ruşinoase.
- Dacă duminica şi în zilele de sărbători mergi mai des sau mai rar la biserică.
- Dacă te-ai mândrit: cu ce? cum?
-Dacă eşti certat sau învrăjbit cu cineva, dacă ai gând de răzbunare; dacă poţi să ierţi şi să te împaci.
- Dacă respecţi posturile, cu dragoste sau cu silă.
- Părinţii să spună cum îşi cresc copiii, cum îi educă, dacă îi învaţă rugăciuni.
-Copiii să spună dacă îi cinstesc pe părinţii lor, pe profesori; dacă, la şcoală, ajută pe colegii mai slabi la învăţătură, dacă vorbesc cuvinte murdare, dacă înjură, dacă se bat între ei şi fac alte fapte urâte.
-Cei căsătoriţi să spună dacă au încălcat credincioşia în viaţa intimă.
-Cei necăsătoriţi să spună dacă şi-au întinat curăţia - fecioria trupească.
- Să spui duhovnicului cu ce te apasă cugetul mai mult, care păcat din cele mărturisite.
- Dacă nu-ţi aduci aminte de toate păcatele pe care le-ai făcut, atunci roagă pe părintele duhovnic să te întrebe el despre diferitele păcate pe care le poate face orice om, cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta; iar tu vei răspunde aşa: ""Părinte, nu am făcut acest păcat" sau "da, părinte am făcut păcatuF (numindu-1) şi
Citeşte cu toată luarea aminte şi această povăţuire din rânduiala Sfintei Taine a Mărturisirii: "Iată de acum de toate acestea dator eşti să te păzeşti, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea botez, după rânduiala Tainelor creştineşti. Pune, dar, de acum început bun nădăjduind spre Dumnezeu Cel ce poate să-ţi ajute; şi mai vârtos te păzeşte ca să nu te mai întorci la greşelile acelea ce ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele nici un folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă, arvunesc osândă veşnică şi munca iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să fim întăriţi cu harul lui Dumnezeu".
să nu te mulţumeşti a răspunde la întrebarea duhovnicului zicând numai: "da " sau "nu".
Să primeşti canonul dat de duhovnic cu toată dragostea ştiind
66
că prin canon sporim în evlavie, ne întărim sufleteşte în lupta cu păcatul care "grabnic ne împresoară" (Evr. 12,1).
Şi, de vei fi oprit de duhovnic de la Sfânta împărtăşanie, să nu te mâhneşti căci aceasta este spre binele tău duhovnicesc, spre mântuirea sufletului tău. Păcatul opritor de la Sfânta împărtăşanie te-a slăbit sufleteşte încât eşti în primejdia de a cădea din nou în el; de aceea, prin oprirea de la Sfânta şi dumnezeiasca împărtăşanie te faci mai râvnitor în lupta cu păcatul pe care trebuie să o ducem, cum scrie Sfântul Apostol Pavel "până la sânge" (Evr. 12,4), adică muceniceşte, înfruntând orice primejdie sau greutate; această măsură, oprirea de la Sfânta împărtăşanie, face parte din pedagogia Bisericii; ea porneşte din experienţa milenară a Bisericii cunoscută şi trăită de Sfinţii Părinţi, purtători de Dumnezeu.
Să luăm aminte la cuvintele: "... de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea, acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat f aţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea" (I Cor. 11, 26 - 32).
Să ne străduim să ne spovedim cât mai des şi să ne împărtăşim numai atunci când hotărăşte duhovnicul în scaunul de spovedanie; el răspunde înaintea lui Dumnezeu cui da şi cui nu dă Sfânta împărtăşanie; el răspunde deci de mântuirea noastră; să nu luăm aminte la cugetul pur omenesc: "ce vor zice cei de lângă noi că eu nu m-am împărtăşit deşi m-am spovedit". Dacă ne întreabă cineva de ce nu ne-am împărtăşit să răspundem simplu: "nu mă simt vrednic de a mă împărtăşi", într-adevăr, cine poate spune că este vrednic de a primi Sfânta împărtăşanie?
Sfânta Cuvioasă Măria Egipteanca a petrecut în pustie, fără să se împărtăşească 47 de ani; atât de mult s-a nevoit, încât a ajuns la o stare de curăţie şi sfinţenie a sufletului încât atunci când se ruga, se înălţa ca la un cot cu trupul de la pământ, cum citim în viaţa ei.
Este păgubitor lucru pentru mântuirea ta atât atunci când nu primeşti canon cât şi atunci când primeşti canonul dar nu-1 îndeplineşti.
67
Lucrul duhovnicului este de a da canon cu dreaptă socoteală, potrivit sfintelor canoane iar lucrul credinciosului este de a primi sau a cere canonul cuvenit, stăpânit fiind de dorinţa îndreptării. Să nu părăsim duhovnicul nostru care este preotul parohiei, părintele nostru duhovnicesc care ne botează, ne cunună şi ne prohodeşte în ceasul obştescului sfârşit; poţi merge la un alt duhovnic pe care, în puţinătatea ta sufletească, îl crezi mai iscusit; poţi merge, repet, pentru un sfat, dar nu pentru a te spovedi în Sfânta Taină a Mărturisirii. Caută să te mărturiseşti la preotul din parohia ta cu toată căinţa, cu toată zdrobirea de inimă fără să cazi în deznădejde, spunând toate păcatele săvârşite, spunându-le tu pe nume şi nu aştepta ca să te întrebe duhovnicul ci tu să răspunzi: "Părinte, nu am făcut acest păcat" sau "da, părinte, am făcut păcatul (numindu-1)...". Să iei aminte că duhovnicul se sileşte, peste puterile lui, să-şi hrănească turma cea cuvântătoare aşa cum a fost îndrumat de episcop la primirea harului preoţiei, în momentul când i-a dat Sfântul Trup să-L ţină în mâinile sale. Dacă am citit cu toată luarea aminte cele scrise în cartea aceasta, am înţeles cum trebuie să ne mărturisim păcatele: cu adâncă părere de rău dar şi cu nădejdea şi credinţa că Dumnezeu ne iartă; să ne căim din toată inima atunci când ne mărturisim, fără a deznădăjdui, luând aminte la cuvintele Mântuitorului: "..J>e cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară1
"Află, fiule", scrie Sf. Nicodim Aghioritul, "că la celelalte scaune de judecată, cel ce se arată pe sine vinovat se pedepseşte. La această judecată, a Mărturisirii însă, cel ce-şi arată mai întâi şi de la sine păcatul este iertat. De aceea, duhovnicul nu este dator să întrebe pe cel ce se mărturiseşte ce a făptuit. Fiindcă, în acest chip, cel ce se căieşte se mustră pe sine, nu se mărturiseşte, ci însuşi cel ce se spovedeşte trebuie să-şi mărturisească de la sine păcatele, ca să capete iertare pentru ele. Căci aşa porunceşte şi Dumnezeu: "Dreptul se face sieşi pâr aş, când grăieşte mai întâi; când însă îl asupreşte potrivnicul, (atunci) se face cercetare" (Pilde 18, 17) Şi: "Spune tu, mai întâi, nelegiuirile tale, ca să te îndreptăţeşti" (Isaia '' (loan 6, 37) din împărăţia cerurilor pentru că, Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă de la păcat şi să fie viu (lez. 18,23). Duhovnicul nu se cuvine să întrebe
68
43,26). De aceea şi tu, fiule, spre ruşinarea păcatului şi a diavolului, spune-ţi fărădelegile tale mai întâi, ca să te îndreptăţeşti." (Sf. Nicodim Aghioritul - "Carte foarte folositoare de suflet", pg. 34) Cuvânt de pe urmă Pun capăt şi pecetluiesc această sfatuire cu aceste cuvinte: Tatăl care a trimis pe înaintemergătorul loan, ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoşilor: "Pocăiţi-vă" (Matei 3,2). Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură şi temelie a propovăduirii Sale: "Pocăiţi-vă" (Matei 4,17). Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta 1-a rostit, prin Apostolul Petru: "Pocăiţi-vă" (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sunt Cei ce mărturisesc, şi mărturia Celor Trei este adevărată, mai mult, este însuşi adevărul. Deci, fraţi ai mei, păcătoşi: "Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia Cerurilor1
69 ". La Spovedanie nu trebuie să repeţi (să mărturiseşti) acele păcate pe care le-ai mărturisit, de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, ar însemna o neîncredere în puterea Tainei ce se săvârşeşte prin spovedanie. Sfinţii Părinţi opresc pe credincios să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să şi le recunoască - să le mărturisească -îndeobşte, pentru ca nu cumva spunându-le în toate amănuntele lor să dea prilej de aprindere sau sminteală atât sufletului său cât şi duhovnicului. "Un frate l-a întrebat pe awa Pimen zicând: am făcut păcat mare şi voiesc să mă pocăiesc trei ani. I-a zis lui bătrânul: este mult. Şi a zis fratele: dar până la un an? Şi a zis iarăşi bătrânul: mult este. Iar cei ce erau de faţă au zis: dar până la patruzeci de zile? Şi iarăşi a zis: mult este. Şi a adăugat: eu zic că dacă din toată inima se va pocăi omul şi nu va mai continua să facă păcatul şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu. " (Patericul) "Pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătare) a Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. 'Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă
neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi. Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asupritoarea pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă." (Scara - Cuvântul - treapta V, 2)
"Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului. (...) Păcatul este o boală a materiei. De aceea e cu neputinţă să se nască trup Jară păcat. (...) Moartea, de-o va avea omul în minte, nemuritor este; iar neavând-o în minte, moarte îi este." (Filocalia - Sf. Antonie cel Mare - "învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare în 170 de capete", 49)
Rugăciune
Mult milostive Doamne, lisuse Hristoase, Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că, prin Mărturisirea de taină către duhovnicul meu, m-ai învrednicit pe mine păcătosul, să primesc de la Tine iertarea păcatelor mele. Urmând deci, lui David care spunea: "Juratu-m-am şi m-am hotărât să păzesc judecăţile dreptăţii Tale" (Psalm 118, 106), îţi făgăduiesc cu o voinţă hotărâtoare a sufletului meu, că sunt gata mai bine să mor de mii de ori decât să mai săvârşesc vreun păcat de moarte şi - cu el - să amarase nesfârşita Ta bunătate. Fiindcă voinţa mea este slabă în sinea ei fără de ajutorul Tău, Te rog fierbinte să mă împuterniceşti cu harul Tău şi să mă întăreşti cu ajutorul Tău cel puternic, ca să rămân până la sfârşit neabătut în această hotărâre a mea. Da, lisuse al meu, Cel prea iubitor de suflete, dă-mi putere să petrec în pocăinţă ce-mi rămâne din viaţa mea, ca să mă bucur aici, jos, de harul Tău, iar acolo, în cer, de fericita Ta slavă, prin soliile Preabinecuvântatei Tale Maici şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.
70
Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet -Editura Bunavestire Bacău
Bibliografie:
Preot Ilarion V. Felea, Pocăinţa - Editura ScAra, Bucureşti, 2000