20 ianuarie 2020

Viața Sfântului Lavrentie de Cernigov prăznuirea 20 ianuarie

›

Viața Sfântului Eftimie cel mare prăznuire 20 ianuarie

›
09 noiembrie 2019

Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul de la Eghina

›
Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghi­na Paraclisul Sfântului Ierarh Nectarie Canon de rugăciune către Sfântul Ierarh Nectarie din...
29 iunie 2019

VIAŢA PĂRINTELUI CLEOPA I

›

Părintele Cleopa I. PREDICI LA DUMINICILE PENTICOSTARULUI

›

Lumina şi faptele credinţei Convorbiri cu Parintele Cleopa

›

Despre „Oastea Domnului” Arh. Cleopa Ilie

›
Arhim. Ilie Cleopa Calauza in credinta ortodoxa Tiparita cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Dr. Antim Nica Arhiepiscopul Dunari...

Acatistul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel 29 Iunie

›
24 iunie 2019

Canon de rugăciune la Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (1,2,3)

›
Canon de rugăciune la Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (1) Troparul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, glasul al 4-lea: P...
17 iunie 2019

Acatistul Sfintei Treimi

›
16 iunie 2019

Acatistul Preasfântului și de viață Făcătorului Duh

›
4 comentarii:
07 iunie 2019

Acatistul Înălţării Domnului

›
2 comentarii:
21 mai 2019

Canoane_Teofil_al_Alexandriei

›
POSTUL DIN ZIUA BOBOTEZEI. (EPIFANIA, ARĂTAREA DOMNULUI)

Canoanele lui Timotei al Alexandriei

›
Canoanele lui Timotei al Alexandriei

Canoanele Sfântului Vasile cel Mare TAINELE ERETICILOR ŞI SCHISMATICILOR. SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ

›
Canoanele Sfântului Vasile cel Mare

CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI

›

CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI

›
Canonul Sf Grigorie Teologul (390)

Prescriptii Canonice

›
Presciptii Canonice 1

Enciclica (458-459) OSÂNDA SIMONIEI

›
22 aprilie 2019

Sfaturi catre miri Sf. Ioan Gura de Aur

›

Talcuire la Tatal nostru Ioan Gura de Aur

›
CUPRINS

Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei Tâlcuiri

›

Talcuiri la Epistola a doua catre Timotei, Tit, Filimon

›

CREDINŢA ŞI TRĂIREA ORTODOXIEI

›
18 februarie 2019

BIZANTOLOGIE Cursul nr. 1

›

Curs de lecţii la Bizantinologie Ciorba Veaceaslav

›
03 februarie 2019

BIZANŢUL ŞI STATELE BALCANICE ÎN FAŢA OFENSIVEI OTOMANE (1355-1402)

›
02 februarie 2019

PERIODIZAREA ISTORIEI ŞI CIVILIZAŢIEI BIZANTINE

›

ISTORIA BIZANŢULUI BISERICĂ ŞI CULTURĂ ÎN BIZANŢUL SECOLELOR IV-VIII

›

Acatistul Întâmpinarea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos 2 FEBRUARIE

›

ACATISTUL Intrarii Domnului in Ierusalim

›
Rugaciunile incepatoare:
31 ianuarie 2019

PATERICUL GEORGIAN

›
36 de comentarii:

Rugaciune pentru frati si surori

›
Rugaciune pentru frati si surori Doamne, Tie ma rog, tine pe fratii mei (fratele meu) si surorile mele (sora mea), dandu-le lor sanatate...

Trepte spre vietuirea în monahism Ieromonah Arsenie Boca - Despre sfaturile Evangheliei si voturile monahale - Despre post si rugãciune - Rãzboiul nevãzut sau despre ispite - Despre lepãdarea de lume - Treptele vietuirii duhovnicesti - Spovedania si despre cercetarea constiintei. Citirea Dumnezeiestilor Scripturi. Lecturi spirituale. - Despre rãbdare, mândrie, smerenie, tãierea voii, smerita cugetare - Petrecerea monahului în lume - Chipul cel dinlãuntru si cel dinafarã al monahului - Votul ascultãrii. Votul ascultãrii si personalitatea monahului. Poate înceta obligativitatea voturilor monahale ? - Rostul si însemnãtatea monahismului - Purtarea monahului fatã de superior si fatã de obste, fatã de ascultãri si fatã de bunurile mãnãstirii - Purtarea monahului fatã de rude, prieteni, cunoscuti si fatã de credinciosii care vin la mãnãstire - Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism Cine vrea sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã-si ia crucea în fiecare zi si sã-mi urmeze Mie. (Luca 9, 23) Lepãdarea de lume are douã trepte. Întâi ne lepãdãm de lumea din afarã si de tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepãdãm si de toate asemãnãrile noastre lãuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, nãravurile si toate slãbiciunile noastre personale. Dacã am rãmâne în lume ne-am face una cu lumea. Dacã însã vrem sã urmãm lui Iisus, atunci trebuie sã desãvârsim lepãdarea de lume cu lepãdarea de sine. Lumea aceasta este eul, egoismul, este iubirea si încântarea de sine, e suportul plãcerii si al complacerii în lumea aceasta. Egoismul este rãdãcina tuturor patimilor. Iar lepãdarea de sine este uscarea acestei rãdãcini si prima conditie a urmãrii lui Hristos. Dacã iesim din lume scãpãm de vedere si auzire. Cu aceasta mai slãbesc putin si patimile noastre. Dar ca sã ne desprindem deplin din puterea lor trebuie sã tãiem odraslele si rãdãcina prin nevointa de fiecare zi a lepãdãrii de sine. Aceasta e simtitã de firea noastrã cea pieritoare ca o cruce pe care de fapt moare omul nostru cel vechi. Nu putem urma lui Iisus decât omorând în tot ceasul patimile noastre. Pentru început urmarea lui Iisus chiar rostul acesta îl are: de a ne desprinde firea de patimi iar în locul lor a deprinde virtutile. Lepãdarea de sine nu este cu neputintã sau înfrângere. Dimpotrivã, e descãtusarea unei foarte mari puteri sufletesti. Mãrturie la îndemânã ne stau însãsi prilejurile. Dacã le câstigãm, adicã ne comportãm prin ele dupã Duhul lui Dumnezeu, simtim în suflet o pace si o crestere sufleteascã. Pe când dacã le pierdem, adicã ne comportãm dupã om sau dupã patimi, simtim o tulburare, o mustrare de constiintã si o împutinare sufleteascã. Lepãdarea de sine dovedeste credinta si dragostea pe care o avem cãtre Iisus. Din aceasta izvorãste o mare trãire sufleteascã. Lepãdarea de sine trebuie sã ne-o facem a doua naturã, ca sã ne însoteascã toatã calea cãlugãriei si sã caracterizeze cãlugãria. În felul acesta seacã izvorul si rãdãcina patimilor. sus Despre sfaturile Evangheliei si voturile monahale Iisus a dat porunci si sfaturi si pildã cu viata Sa. În aceasta a descoperit toatã voia lui Dumnezeu cãtre oameni, ca sã se mântuiascã. Poruncile asigurã mântuirea pentru toatã lumea, iar sfaturile evanghelice sunt acestea: sãrãcia de bunã voie, viata fãrã prihanã si ascultarea neconditionatã. Pe sfaturile evanghelice se întemeiazã cãlugãria. Cinul monahal urmãreste deci trãiea crestinismului pânã la mãsurile desãvârsirii. Dar ca sã facã firea omeneascã o cale atât de lungã trebuie întelese bine mijloacele si foarte bine cunoscutã calea. Mai întâi fiti de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii, dar putem fi niste ucenici mai smeriti al unui slujitor al lui Iisus, cum este duhovnicul. Cãlugãria nu se învatã atât din cãrti cât din aceastã ucenicie. Voturile sau fãgãduintele monahale au rostul de a desprinde rând pe rând patimile care stricã firea noastrã si primejduiesc mântuirea. Primejdia cea mai mare a patimilor de cãpetenie este aceasta, cã duc sufletul la necredinta în Dumnezeu prin faptul cã prind sufletul si trupul numai de viata aceasta desartã. ªtiind Iisus cã patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de viata aceasta, ne-a cerut sã ne lepãdãm de tot ce avem, sã urâm familia, ba sã urâm si propria noastrã viatã în conditiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Cãlugãria stabileste o altã înrudire între oameni: rudenia cea dupã Duh. Cãsãtoria si copiii îi pãrãsesti înainte de a-i avea si n-o iei pe calea aceasta. Aceasta este voia sfântã pe propria ta viatã vãzutã dupã chipul veacului acestuia. Aici îsi dovedesc sfaturile evanghelice temeiul. Astfel, sãrãcia de bunã voie ne izbãveste de lãcomie, de iubirea de argint si de lene. Fecioria biruie desfrânarea. Iar ascultarea neconditionatã omoarã mândria, invidia, mânia, slava desartã si întristarea. Dintre cele trei fãgãduinte cea mai grea e ascultarea, pentru cã are de biruit mai mult patimile mintii care discutã cu Dumnezeu în loc sã asculte fãrã discutie. Nici o patimã nu vrea sã pãrãseascã firea fãrã nevointe, adicã silinte ale constiintei întãrite de vointã. Din pricina acestei lupte între convingeri si patimi cãlugãria e dãtãtoare de har si e numãratã la Taina Pocãintei. Ascultarea este pretutindeni o temelie a rânduielii în societatea omeneascã, dar în cãlugãrie ascultarea mai are ceva fundamental deosebit: ca ascultare din convingerea cã prin constiinta staretului sau a duhovnicului îti grãieste Însusi Hristos. Orice abatere de la acest greu de ascultare atrage o întãrire a patimilor si o slãbire a sufletului. Iatã întelesul cãlugãriei. sus Despre post si rugãciune Postul e vechi si începe odatã cu omul. E prima poruncã de stãpânire de sine. Postul si rugãciunea sunt douã mijloace prin care curãtim firea de patimi. Toti oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu si-au smerit sufletul cu rugãciune si post. ªi Iisus a postit 40 de zile punând postul începãturã a vestirii Împãrãtiei lui Dumnezeu, desi Lui nu-I trebuia, fiind nepãtimas. Temeiurile mai adânci ale postului si rugãciunii le gãsim tot la Botez. Adâncul fiintei noastre se îmbracã în Hristos. În acest adânc al mintii, sau în altarul inimii dupã expresia pãrintilor, se sãlãsluieste Hristos, izgonind afarã pe satana, care se retrage în simtiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc sã învãluie si sã prindã vointa din nou în mrejile sale. Cu trupul însã nu putem trata decât prin post. El nu stie si nu recunoaste convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet si cu socotealã, fiindcã în mocirla uscatã porcii patimilor nu mai vin sã se scalde. Ca sã zãdãrnicim puterea potrivnicã care lucreazã prin simturi patimile plãcerii, slãbim prin post aceste simturi si închinarea lor cãtre plãcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere sã schimbe convingerile constiintei. Dar mai bine de jumãtate din numãrul patimilor sunt ale mintii. Postul lucreazã si asupra acestora. E lucru de mirare, zice Ioan Scãrarul, cã mintea fiind netrupeascã de la trup se spurcã si se întunecã si cã, dimpotrivã, cea nematerialnicã de la tãrânã se subtiazã si se curãtã. Ochii vãd lucrurile, mintea vede gândurile. Postul curãteste ochiul, rugãciunea curãteste mintea. Aici nu vorbim de rugãciuni care cer lucruri materiale, nici de rugãciunea care dã drumul închipuirii, dupã cum nu vorbim nici de rugãciunea liturgicã, ci numai de rugãciunea mintii. La intrarea în cãlugãrie rugãciunea vamesului, completetã poate chiar de Iisus, e numitã deodatã cu metaniile “Sabia Duhului Sfânt”. Rugãciunea mintii este “Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine pãcãtosul . Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura apoi cu mintea, pãtrundem din afarã spre înlãuntrul nostru cãtre Iisus, Care la rugãciunea noastrã bate rãzboi cu potrivnicul din gânduri si ne izbãveste de asupririle patimilor. Rugãciunea mintii sau rugãciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de Insusi Iisus, cã fãrã Mine nu puteti face nimic în privinta izbãvirii de patimi, deci în privinta mântuirii. Rugãciunea mintii are si stãri superioare, când izbãvindu-se patimile, se deapãnã de la sine fãrã cuvinte, într-o nesfârsitã dragoste de Dumnezeu, de oameni si de toatã fãptura. sus Rãzboiul nevãzut sau despre ispite Sufletul este mai de pret decât toatã materia lumii pentru cã în el e sãditã de la obârsie posibilitatea desãvârsirii. Pe de altã parte si firea întreagã suspinã dupã arãtarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 19), adicã dupã îndumnezeirea omului. În cale stã infirmitatea firii si o putere potrivnicã nevãzutã care cautã sã înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viata veacului acestuia. ªi fiindcã puterile nu erau egale, Dumnezeu S-a fãcut om si ca om a biruit pe ispititorul, învãtându-ne si pe noi lupta. A întãrit firea noastrã si sãlãsluindu-Se întru noi prin botez ne-a fãcut fãpturã nouã ascultãtoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: sã punem în lucrare aceste ajutoare. Tot rãzboiul nevãzut al potrivnicului urmãreste abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu si toatã nevointa cãlugãrului e sã sporeascã aceastã ascultare. Potrivnicul are douã feluri de ispite: prin plãcere si prin durere. Cu primele umblã sã ne amãgeascã. Dar cu celelalte umblã sã ne constrângã sã socotim plãcerea ca bine si durerea ca rãu. Cu aceastã mestesugire ar restrânge nãzuintele sufletului numai la o viatã comodã în veacul acesta. Iar cãlugãrul are cãtre primele: nevointele înfrânãrii pentru dragostea de Dumnezeu, iar cãtre celelalte: lepãdarea de sine pentru dragostea de oameni. Dacã vede vicleanul cã nu isprãveste surparea cu ispitele atunci aruncã în minte hule împotriva lui Dumnezeu. Covârsirile acestui mândru sã nu sperie pe nimeni cãci nu spurcã pe om, nici sã nu le bãgãm în seamã. Dar nici o viatã sporitã nu e crutatã de bântuieli: fie cu vederi amãgitoare si trãgând cãtre slava desartã, fie cu înfricosãri grozave ducând cãtre iesirea din minti. În calea celor dintâi avem lepãdarea de vederi, cãci mai de folos este a ne vedea pãcatele decât a vedea îngerii, iar în calea celorlalte avem lepãdarea de sine în grija lui Dumnezeu. Pe putini credinciosii si molatecii vicleanul îi scoate din luptã cu evidenta neputintei cu care îi aruncã în deznãdejde, iar cãtre smerenie le închide calea prezentându-le-o ca umilire. Pe calea aceasta le macinã sufletul între deznãdejde si nemultumire, de unde ajung la mânia persecutiei. Adunã la conflict, se închid sufleteste în prejudecãti si asa alunecã din calea sfântã în calea profanã sau chiar chimicã. La acestia lepãdara de sine a fost mereu un lucru de silã sau fãrã convingere. În urmã ispitele aleg trebnici de netrebnici. Într-unii ispitele desãvârsesc în suflet ascultarea si dragostea de Dumnezeu. Iar în ceilalti le sterg pe acestea si pun în loc ascultarea si dragostea de sine. Ispitele descoperã ceea ce este în inima omului. Drepte sunt cãile Domnului si cei drepti merg pe ele dar îndãrãtnicii pe aceleasi cãi se poticnesc si cad. Pentru calea cãlugãriei trebuie prin urmare sãnãtate deplinã si majoritate de minte. Viata duhovniceascã nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilintei. Înjosirea în fata lui Dumnezeu, dispretul de sine si lepãdarea vointei proprii, iatã calea celor trei arme ale sufletului (Avva Pimen). De aceea în calea lui Dumnezeu sã fii neclintit, neabãtut nici de plãcere nici de durere. Dar sã stii cã a rãmâne în picioare nu e treaba ta, nici a virtutii tale, ci a harului Aceluia Care te tine în bratele Sale ca sã nu cazi în întristare. Deplin izbãvit de lupte nu este om pãmântean, nici nu trebuie sã fie. Altfel nu ar mai fi luptã, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui nici Harul neîncetat de la Dumnezeu. Omul nu si-ar mai cunoaste slãbiciunea si nici de smerenie nu ar mai avea trebuintã. E mai de pret lupta, cã vezi ajutorul lui Dumnezeu si te smeresti si te umpli de dragoste, cãci biruinta pe multi i-a pãgubit. Pe aceastã cale nu poti cãlãtori fãrã primejdie decât condus de mâna nevãzutã a lui Dumnezeu prin constiinta unei cãlãuze. sus Despre lepãdarea de lume Lumea este lucrarea lui Dumnezeu. Dar stricãciunea din lume este lucrarea pãcatului. Cãlugãrii fug de stricãciunea din lume pentru cã aceasta desface pe oameni de Dumnezeu. Dar pentru cã stricãciunea este asa de tare tesutã cu lumea, cãlugãrii se leapãdã de lume. Aceasta pe scurt. Mai pe larg, fuga de lume se petrece asa: la vârsta mintii se trezeste în noi si constiinta de crestini. Constiinta aceasta e un însãsi dar al botezului. De acum doi insi ne cheamã: Dumnezeu si lumea, fiecare în partea sa. Dumnezeu ne cheamã prin constiintã, iar lumea prin trup. Aflându-ne în aceastã cumpãnã sufleteascã avem prin urmare libertatea de a alege modul nostru viitor de viatã. Dacã am avea sã trãim o viatã crestinã în lume, vedem împrejur sau chiar în casa noastrã, cã obiceiurile si îndeletnicirile din lume ne-ar birui si am sfârsi prin a trãi si noi ca toatã lumea. Dacã însã chemarea constiintei cãtre Dumnezeu e mai tare decât chemarea trupului cãtre lume, atunci ne lepãdãm de lume, vindem tot ce avem si venim într-o mãnãstire sã urmãm lui Hristos. Lepãdarea de lume este prin urmare un act de libertate a constiintei, o convingere. Nici un alt motiv nu e mai temeinic decât acesta.Iatã primul pas cãtre împãrãtia lui Dumnezeu. sus Treptele vietuirii duhovnicesti Este o singurã viatã duhovniceascã pentru cã este un singur Duh. Deprinderea si trãirea ei însã este treptatã, pe mãsurã ce ne curãtim de patimi, iar aceasta este numai începutul. Perioada de timp caracterizatã prin lupta cu patimile se numeste ascezã, luptãtorul ascet iar totalitatea învãtãmintelor se numeste asceticã. Cuvântul ascezã e grecesc si însemna la început exercitiu fizic. Apoi a cãpãtat întelesul de exercitiu moral pe care l-au luat mãnãstirile desãvârsindu-i întelesul, de totalitatea nevointelor prin care se izbãveste firea de patimi. Aceasta prin urmare este perioada de urcus în care preocuparea de cãpetenie a monahului este curãtirea de patimi. Chiar termenul de curãtire are si el douã vârste si s-a încetãtenit sub numele de purificare. Perioada asceticã cuprinde purificarea activã în care intrã toate nevointele din partea omului si purificarea pasivã, adicã de curãtire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însusi. El Îsi face loc curat în cei ce-L cautã cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta si atunci ei trebuie sã sufere curãtiri mai presus de fire ca sã poatã locui în ei cu slavã Cel mai presus de fire. Faza de culminatie a ascezei si de adâncire a trãirii duhovnicesti se numeste iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltã în toatã deplinãtatea lor si întãresc sufletul pentru si mai grele încercãri. În faza aceasta pot apare amãgiri si daruri extraordinare si cine le are e sfãtuit sã nu-si lipeascã inima de ele, pentru cã nu numai cã nu înainteazã, dar poate pierde si tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subtire si tot mai mult trebuie sã te lepezi de toate. Asceza are si un caracter hristologic. În nevointe nu e numai omul, e si Hristos prezent. În sfortãrile noastre e prezentã forta din firea omeneascã a lui Hristos. Trupul si Sângele Lui din Sf. Împãrtãsanie se luptã cu trupul si sângele nostru împotriva patimilor, sfintind trupul si arzând patimile. În perioada asceticã murim lumii si nouã însine împreunã cu Hristos, în viata misticã. Sã nu uitãm însã cã înainte de Înviere a fost sãptãmâna patimilor, rãstignirea, pãrãsirea, umilirea, moartea, îngroparea si pogorârea la iad, dragostea ucenicului trecutã prin cele mai grele cumpene sufletesti, uscãciunile, pãrãsirile, întunericul umilirii de moarte. Acestea constituie purificarea pasivã si curãtesc si ultimele rãdãcini ale patimilor, realizând nepãtimirea. Ca dovadã, din cel mai adânc mormânt si pãrãsire suntem rãpiti afarã fãrã veste de sfântã lumina dumnezeiascã. Din cea mai adâncã beznã fulgerã lumina contemplatiei divine plinã de Har si adevãr. De la acest moment al luminii divine începe viata misticã, adicã unirea fãpturii cu Dumnezeu. Aceasta este asemãnarea nu prin fire ci prin har. sus Spovedania si despre cercetarea constiintei. Citirea Dumnezeiestilor Scripturi. Lecturi spirituale. Odatã intrati în calea împlinirii sfaturilor Evanghelice care restrâng mult firea omeneascã, se întelege cã pânã sã deprindem vietuirea dupã sfaturi gresim adeseori. Din pricina aceasta tebuie sã înmultim si mijloacele de a ne mentine în aceastã vietuire. Unul din aceste ajutoare de pret este spovedania deasã. Spovedania fiind Taina Pocãintei, este dãtãtoare de Har care întãreste puterile noastre slabe cãtre împlinirea fãgãduintelor ce le-am fãcut sau ne pregãtim sã le facem. Spovedania deasã trebuie tinutã însã la pretul ei. Tinta sufleteascã a monahului fatã de tainã trebuie îndreptatã atunci când se dovedeste usurãtate la mijloc. De aceea o prea deasã spovedanie, în sufletele neadâncite, se banalizeazã. De aceea ne ajutãm de cercetarea constiintei sau de spunerea gândurilor, care poate fi oricât de deasã. Sunt mãnãstiri în asa fel organizate încât nimeni nu se culcã pânã nu si-a spus gândurile rele, pânã nu s-a împãcat din inimã cu fratele sãu cu care s-ar fi învrãjbit peste zi si pânã nu ia iertare de la toti. Spovedania deasã si cercetarea constiintei au rostul de a slãbi din fire deprinderile patimilor si a pune în loc deprinderile bune sau virtutile contrare patimilor. Practica aceasta are însã temeiul pe cunoasterea însusirilor gândurilor. Gândurile pãtimase nemãrturisite sau simplu spuse au însusirea cã se întãresc si se fac funii, cum zic pãrintii, si trag mintea la învoire si la faptã, care este pãcat. Pãcatul acesta este: înfrângerea moralã a sufletului de cãtre un gând rãu. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întãri si de a birui mintea, cãci de îndatã ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri, stãpâni mintea. De altfel, si gândurile bune trebuie controlate cu o altã constiintã, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor e lege în cãlugãrie. Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru cã singur nu te poti apãra de sãgetile slavei desarte. O altã mãsurã de ajutor în biruinta asupra firii ne-o dã citirea Dumnezeiestilor Scripturi. Este Duhul lui Dumnezeu în cãrtile Sf. Scripturi, de aceea citirea ei zideste duhovniceste. Dar si pentru aceasta trebuie putinã preocupare. Mai întâi trebuie învãtatã aceastã carte a lui Dumnezeu cãtre oameni, adicã înteleasã în rostul ei de revelatie, înteleasã în cadrul ei istoric, în sfortarea ei de a mentine în constiinta poporului ales asteptarea descoperirii desãvârsite în Iisus Hristos. Valoarea spiritualã a Scripturii nu se pierde în istoria pe care o cuprinde. De aceea Biblia e si singura carte a cãreia date istorice au si o neistorie pe care o cuprinde. De aceea Biblia e singura carte a cãreia date istorice au si o memorie duhovniceascã. De Acelasi autor sunt si scrierile ascetice ale Sfintilor Pãrinti si scrierile Evanghelice si scrierile sfintilor. În concluzie, citirea cu socotealã a Dumnezeiestilor Scripturi aprinde si hrãneste sufletul cu gândurile lui Dumnezeu care nu sunt ca gândurile omului. sus Despre rãbdare, mândrie, smerenie, tãierea voii, smerita cugetare Lepãdarea de sine nu se realizeazã dintr-o datã sau odatã pentru totdeauna ci trebuie timp si rãbdare. Timp pentru deprindere si rãbdare pentru greutatea ei. Rãbdare trebuie sã avem mai întâi cu noi însine ca sã nu cãdem în întristare, apoi trebuie sã aibã si altii rãbdare cu noi pânã deprindem desãvârsit lepãdarea de sine. Dacã învãtãm practic lepãdarea de sine si sporeste dragostea în inima noastrã, rãbdarea înceteazã de a mai avea înfãtisarea negativã, de necaz, si se schimbã în bucurie, cu toatã întristarea mea sunt covârsit de bucurie. Când avem lepãdarea de sine si dragostea, ocara ni se face ca lauda si lauda ca ocara. Rãbdarea mai este si nevointã, adicã pedepsirea de bunã voie a firii cu tot felul de osteneli. Atârnã de treapta duhovniceascã pe care ne gãsim ca sã fie cu neputintã unele nevointe sau altele. La aceste nevointe ale rãbdãrii nu e bine sã nãzuim decât pe mãsura însãnãtosirii firii de patimi. La începãtori, deprinderea rãbdãrii începe cu ocara. Începutul trebuie întãrit cu rãbdarea, pentru cã în lupta cu mândria si cu slava desartã, acestea au obiceiul sã-l arunce în deznãdejde ca sã pãrãseascã lupta. Cine rabdã (îndreptarea) pânã a sfârsit se va mântui (Matei 10, 22). Viata duhovniceascã are multe greutãti de învins, mai ales din partea mândriei. Partea importantei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrãzniciei, neascultarea, grãirea împotrivã, posomorârea, groaza de umilintã, toate acestea sunt forme în care se dezvoltã si se înmulteste mândria în suflet. Mândria si toti puii ei sunt pricini de conflicte, de nemultumiri, de fãtãrnicii. Din rãcirea dragostei si a umplerii sufletului de rãutate sub influenta acestei patimi, mintea alunecã pe panta nebuniei. Ce e de fãcut în momentul de limpezime de minte ? Sã simtim, sã ne dãm seama cã la mijloc e o patimã, cu duh rãu care ne trage de minte cu o logicã foarte strânsã ca sã ne scoatã afarã din ascultarea lui Hristos. Sã ne dãm seama cã mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: constiinta. Deci sã ascultãm constiinta, nu dreptatea noastrã. Sã cãutãm de mai este cineva care ne-ar putea ajuta sã ajungem la liniste. Dacã întinzi mâinile cãtre ajutor vei fi ajutat. Inima înfrântã si smeritã Dumnezeu nu o va urgisi. Asa începe smerita cugetare: formalizeazã mintea. Smerita cugetare e începutul smereniei, care nu e o virtute a firii sau expresia neputintei. Izvorul smereniei e darul lui Hristos. Nu de la oameni, nici din cãrti, nici de la îngeri, ci de la Mine vã învãtati cã sunt blând si smerit cu inima si veti afla odihnã sufletelor voastre (Matei 11, 29). Suntem în furtunã cu sufletul numai atâta vreme cât trãim la suprafatã, la expresia cea mai dinafarã a vietii. Când însã ne mai adâncim sufletele acolo unde ne asteaptã Hristos de la Botez, sau de la oricare altã Tainã, primim cuvântul Lui care împrãstie furtuna. El este izvorul smereniei care reechilibreazã sufletul din bântuielile mândriei. De la aceastã experientã începând, iubim Crucea lui Hristos si crucea noastrã, cu firea primim si credem cã tãierea voii proprii e într-un cuvânt curãtirea de patimi. sus Petrecerea monahului în lume Viata monahului este lãuntricã, duhovniceascã, pe când viata în lume e înafarã. Una cu alta nu seamãnã. Mirenii mai vin la mãnãstire pentru rugãciune, cãlugãrii nu se mai duc în lume sã se odihneascã. Toate profesiunile au vacantã sau concediu numai cãlugãria nu. Asa ceva ar însemna încetarea cãlugãriei. Se duc însã la mare trebuintã în interesul de obste al mãnãstirii. Haina cãlugãreascã îl face pe cãlugãr vãzut si cunoscut de toti. Unii îl iubesc, altii îl ocãrãsc. Cãlugãrul trebuie sã se fereascã în sufletul lui de cel ce-l iubeste ca sã nu fie rãnit de slava desartã, precum trebuie sã se fereascã si de cei ce-l ocãrãsc ca nu cumva poate din nepãsarea lui sã fie hulit Dumnezeu. De aceea cãlugãrii nu umblã printre oameni cu ochii pe ei, cãtând cunoscuti sau dorind sã stea de vorbã, ci îsi vãd de cale cu gândul la Dumnezeu. Toti cãlugãrii care pentru neapãratã trebuintã au mers prin orase au simtit trebuinta ocrotirii lui Dumnezeu. Rugãciunile celor din mãnãstire i-au însotit ca o mânã de apãrare. Un drum în lume îti face dovada statorniciei în calea cea duhovniceascã. De altfel nici nu se trimit din mãnãstire decât cei mai statornici în cãlugãrie. În ce constã primejdia ? Firea omeneascã a fost asemãnatã cu câltii, patimile cu focul. Dacã te atingi cu focul câlti fiind, patimile amortite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere. Cãlugãrii trãiesc într-un altfel de foc al Duhului Sfânt. Acesta se stinge când se apropie de ei întinãciunea prin simturi. Altã grijã pe care trebuie sã o aibã monahul e la felul vorbelor pe care trebuie sã le audã sau sã le stãvileascã. Chipul monahului a trezit întotdeauna si în tot locul mâncãrimea de limbã a mirenilor. Ei cautã oarecum fie sã defaime modul acesta de viatã, fie sã-l fericeascã pe al lor. Cãlugãrul sã se fereascã, din constiintã de cunostintã, de a califica moral viata mireneascã, asa sau asa. Cât priveste mântuirea, aceasta are multe cãi înaintea lui Dumnezeu. Fiecare îsi alege viata care îi place sau de care se simte în stare. Mirenii stiu toate înfrângerile cãlugãrilor, dar nu stiu niciodatã pe vreunul din sfintii care sã fi biruit el aceste înfrângeri. Mirenii vãd pe cãlugãri prin patimile de care sunt stãpâniti ei si nu le vine a crede cã-i cu putintã si o viatã de virtute. Virtutea e neînteleasã, ba uneori e numitã fãtãrnicie. Asa frate cãlugãre, învãluie pe oameni în dragostea ta cea din multã rugãciune si vei vedea trezindu-se în necunoscutii cu care stai de vorbã si o scânteie dumnezeiascã, pe care nu si-o pot exprima ci numai o suspinã. sus Chipul cel dinlãuntru si cel dinafarã al monahului Sf. Apostol Pavel a descris ca pentru sine chipul cel dinlãuntru al omului: M-am rãstignit împreunã cu Hristos; si nu eu mai trãiesc, ci Hristos trãieste în mine. ªi viata mea de acum, în trup, o trãiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine (Galateni 2, 20). Asadar Hristos este fãptura cea nouã a monahului sau monahul în Hristos este fãpturã nouã (II Corinteni 5, 17). El este înlãuntru si înafarã, blând si smerit, hotãrât si linistit. Tulburarea celor dinafarã nu-l sminteste din aceste însusiri sufletesti, dimpotrivã, el aduce liniste. Chipul cel dinlãuntru si cel dinafarã al monahului sunt într-o deplinã armonie, printr-unul strãvzi pe celãlalt. Toti stim cã înlãuntrul nostru stau ascunse mãrgãritarul, comoara, talantul si altarul împãrãtiei lui Dumnezeu. Înlãuntrul nostru avem asadar posibilitatea sfinteniei. Dar posibilitatea încã nu e realitatea. De la sine numai, posibilitatea sfinteniei nu se transformã în sfintenie. În viata duhovniceasã credinta hotãrâtã poate face ca posibilitatea sfinteniei sã se transforme în realitatea sfinteniei. Este nevointa monahului. Fãrã nevointã întinsã, sustinutã de convingere, orice posibilitate realã va rãmâne numai posibilitate sau chiar se va transforma în imposibilitate. De pildã multi vin la cãlugãrie cu o pãrere bunã despre ei însisi, pãrere pe care nemãrturisit si-o pãstreazã si în mãnãstire. Pãrerea sau iubirea de sine e o formã subtire a mândriei. În mãnãstire viseazã sfintiri si litanii si viatã fericitã iar când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tãierile dureroase ale pedepsirii întru toatã fapta bunã, visul se destramã si începe dezamãgirea si nemultumirea, camuflãrile mândriei. Dacã cel în cauzã îsi închide sufletul de cãtre povãtuirea duhovniceascã pentru cã aceasta taie amãgirea de sine din care creste dezamãgirea, bobul de grâu se schimbã în tãciune si se crede grâu nederptãtit. Aceasta este iubirea de sine pe care o mentine mândria si punctul de vamã al diavolului. Sufletele slãbãnogite de mândrie stau totusi pururea încordate în legitimã apãrare de cãtre orice îndregãtori, gata sã-si apere dreptatea si sã-si justifice întristarea, sã-si explice ei mai bine cauza si niciodatã nu simte trebuintã sã asculte si sã urmeze, dacã este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Asa se explicã îndepãrtãrile, împutinãrile si chiar întunecãrile de la rostul luminos al cãlugãriei. Sufletul dus în robie e jefuit pe datã de toatã agoniseala sa duhovniceascã. Aceasta-i contabilitatea fricosului: zarafii cu banii lor falsi furã talantii nostrii buni. Acum monahul lenes de mântuirea sa începe sã uite întelesul celor ce are de fãcut, se multumeste numai cu intrarea în cãlugãrie ca si cum cu aceasta si-ar fi ajuns scopul. Potoleste râvna de rãzboire cu slãbiciunile firii patimilor, îmbrãcãmintea sa de luptãtor al duhului pierde însemnãtatea ei de la început. Sandalele nu mai aleargã pe calea gãtirii evangheliei pãcii, calea duhului, ci o iau iarãsi pe calea pãmântului. Nici nu observã monahul molatic de minte când a fost scos din luptã si redus la un simplu cuier de haine cãlugãresti. Cu alte cuvinte nu vede cã a ajuns o mizerie cãzutã între tâlhari, un mincinos ala Domnului Hristos. Dacã monahul se complace într-o asemenea cãlugãrie de uniformã si nu-l doare stingerea luminilor sufletului sãu - întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse - înseamnã cã a dat în micime de suflet si a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptãri el cautã altã hranã sufletului sãu: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povãtuitorii sãi se desparte sufleteste, judecându-i si gãsindu-le tot felul de pricini. Asa se cuibãreste viclenia în suflet si îl face pe monah om cu douã fete, morminte vãruite pe dinafarã, neîngrijit pe dinãuntru, ipocrit. Prinderea sufletului într-o viatã dinafarã de duh prin tãrâtele vietii e tot una cu ducerea lui iarãsi în temnita patimilor. Când monahul a realizat fãtãrnicia, a ajuns pe punctul de a pãrãsi cãlugãria. În ochii lui toti sunt fãtarnici, e o victimã nevinovatã a nedreptãtilor, de aceea osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de limpede cã mândria singurã, chiar sub cea mai subtire formã a sa, cum e pãrerea de sine, dacã nu e tãiatã din rãdãcini e în stare sã risipeascã din suflet toatã viata dupã duh. Nu e mândria urâciunea pustiului ? De aceea când te crezi bun sã stii cã esti nebun si sã astepti ocara ca sã te curãtesti. Întunecarea aceasta însã ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce fãtãrniceau virtutea. Astãzi pentru obrazele celor din îndãrãtnicie pãrãsesc lupta cãlugãrii. Biserica încearcã pedepsirea, scoaterea din monahism, afurisirea sau caterisirea. Crestinii nu au de învãtat nimic bun de la acesti dezertori si mincinosi. Biserica prin slujitorii ei nu face degrabã lucrul acesta, dar ce nu poate rugãmintea poate pedeapsa. Plata neascultãrii de Bisericã este pierderea mântuirii. Îndãrãtnicii dau asadar de primejdia pierzãrii ca sã se dezmeticeascã. Asa se întâmplã când se întãreste fariseul si slãbeste vamesul. sus Votul ascultãrii. Votul ascultãrii si personalitatea monahului. Poate înceta obligativitatea voturilor monahale ? Dintre cele trei fãgãduinte monahale, ascultarea neconditionatã s-a dovedit cea mai grea, din douã motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celãlalt personalitatea ei. Mai întâi ce este personalitatea ? Ca lãmurire pe scurt spunem cã personalitatea este o înzestrare sufleteascã neobisnuitã. Într-o personalitate chipul lui Dumnezeu este mult mai puternic si mult mai limpede. Toti crestinii au sigur câte un talant, dar unii au si câte doi, iar altii si câte cinci. Talantii sunt talente, energii de lucru, ca de pildã o minte mai strãvãzãtoare, o inimã mai largã, o mare capacitate de dragoste, o vointã mai puternicã, o memorie mai bunã, o ingeniozitate înãscutã. Aceste energii ale chipului prind mai bine, ca niste antene mai bune, energiile Harului care le sfinteste. Personalitatea are de asemenea de fãcut calea de la chip la asemãnare. Dar datoritã înzestrãrii sufletesti mai puternice, personalitatea ar putea strãbate calea într-un timp mai scurt sau ar putea realiza o neasemãnatã asemãnare. E destul sã ne gândim la Sfântulita de la Arges, o copilitã numai, dar cu o capacitate de dragoste care a ridicat-o între sfinti. Disciplina ascultãrii însã e generalã, pentru cã ea ridicã firea din infirmitate precum scoate si mândria din personalitate. Ascultarea face si pe lenesi si pe vecleni sã-si dezgroape talantul, precum acoperã si pe cei talentati de jefuirea slavei desarte. Se stie cã unde este bogãtie mai mare si hotii se nevoiesc mai tare sã o prade. Rânduiala ascultãrii e cale dumnezeiascã. Chiar când se realizeazã sfintenia, nici aceasta nu dezleagã de acoperãmântul ascultãrii. Cãci o sfintenie constientã ar putea cãdea ca fulgerul în ispita sfinteniei, care e cea mai rafinatã capcanã a mândriei. De aceea Avva Macarie era dus de îngeri din lumea aceasta si pe drum îl întâmpinau dracii zicându-i: ai scãpat de noi, Macarie, iar sufletul lui rãspundea: încã n-am scãpat. Asa se explicã de ce nici unul dintre sfinti nu a scãpat desãvârsit de vreo frânã oarecare a neputintei, ca nu cumva tocmai la urmã sã piardã totul. De aceea Sf. Pãrinti nu au recunoscut desãvârsirea decât dupã semnul desãvârsitei smerenii. În cãlugãrie asadar nu are nici o importantã numirea de personalitate. Dimpotrivã, e un nume de care trebuie chiar sã te lepezi, sã scapi de stiinta lui. Înzestrarea sufleteascã ce-i corespunde e folositoare într-alt fel, în curajul smereniei, în avântul dragostei, în capacitatea de a te bucura în suferintã. Acestea dovedesc un suflet mare. Cãlugãria nu creste visãtori ai împãrãtiei lui Dumnezeu, ci oameni hotãrâti care duc trãirea crestinismului pânã la ultimele lui consecinte de disciplinã si frumusete. Altfel Hristos nu ne-ar fi spus cã Împãrãtia lui Dumnezeu - chiar aceasta lãuntricã - se ia cu nãvalã si nãvãlitorii pun mâna pe ea si Îndrãzniti, Eu am biruit lumea. Temeiul îndrãznelii celei dupã Dumnezeu este Învierea Sa din morti, dovada atât de puternicã a dumnezeirii Sale. Pe cuvântul Lui, de Dumnezeu dovedit, avem si noi îndrãznealã si curaj împotriva lumii si a mortii din noi. Acesta-i temeiul strãfund al uceniciei noastre, a cãrei capãt este învierea sufletului încã din veacul acesta, în lumina veacului viitor. Pentru o astfel de rostuire a vietii e cãlugãria si ea cere smerenie si curaj. Smerenia si curajul s-ar pãrea doi termeni opusi. Cu toate acestea, în viata duhovniceascã ei se armonizeazã, ba se si completeazã. Absenta sau împutinarea unuia slãbeste pe celãlalt si între ei trebuie tinut un echilibru. Cãci viata crestinã orientatã numai spre umilintã ia o înfãtisare de sclavie spiritualã, de pipernicire la literã si pierde curajul. Deasemenea, orientarea numai spre îndrãznealã personalã si spre profetism distruge bisericitatea si sobornicitatea crestinismului, provocând fie erezie, fie schismã, deci pierde smerenia. De aceea pãstrarea capacitãtii de încadrare în disciplinã a unui suflet face dovada armoniei si valorii sale. Cãlugãria slãbeste în suflete slabe si se întãreste în suflete mari. Dar pilda celor de pe urmã aprinde curajul celor dintâi. Voturile monahale au obligativitate de constiintã. De Dumnezeu ascultãm neconditionat toatã viata si fãrã abatere. Dacã însã povãtuitorii nostrii dupã Dumnezeu, staretii si duhovnicii, devin eretici si ca atare se încarcã din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegati de ascultarea lor pentru cã ei au strâmbat dreapta credintã si prin constiinta lor nu se mai exprimã voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Bisericã nu înceteazã. Obligativitatea voturilor monahale poate înceta numai în cazul extrem de rar când se întâmplã din motive chimice a personalitãtii omenesti, deci si a constiintei în cazul deplinãtãtii de constiintã, însã fãgãduintele rãmân obligatorii iar lepãdarea lor pãcat. Încetarea voturilor e încetarea cãlugãriei. Mãnãstirile cu viatã de sine au slãbit votul ascultãrii si al sãrãciei si din pricina aceasta sunt o formã decadentã de monahism. sus Rostul si însemnãtatea monahismului Se întâmplã ca unii crestini sã nu mai cunoascã rostul monahismului în crestinism. De aceea te poti astepta de la ei la cele mai felurite întrebãri. Dar dacã ni-l cunoastem noi cum trebuie, putem da seama oricând despre rânduiala noastrã. Monahismul se justificã în linii largi cu aceleasi argumente cu care se justificã crestinismul. Crestinismul nu s-a învechit, dovadã cã în orice epocã a istoriei s-au gãsit oameni sã-si dea viata pentru el. Atunci nu s-a învechit nici monahismul, de vreme ce este ales de câte unii ca mod de viatã. Cea mai bunã justificare a monahismului o fac cele trei rosturi cu care a strãbãtut el istoria: rostul spiritual, rostul cultural si rostul social. Rostul spiritual si-l împlineste monahismul prin disciplinarea firii dupã sfaturile evanghelice. Prin aceasta monahul nevoitor se izbãveste de patimile firii si se face cu neputintã arãtarea unei alte forme de viatã dupã Duhul Sfânt. Viata mai presus de fire dovedeste constrângãtor si totusi simplu existenta lui Dumnezeu. Mintea obisnuitã, chiar a celei mai înzestrate si cultivate firi, nu poate face dovada decisivã nici cã este, nici cã nu este Dumnezeu, pentru cã mintea firii acesteia e tot atât de dibace de a dovedi si afirmatia si negatia unuia si aceluiasi lucru. De aceea filozofii si-au dat seama de viclenia ratiunii. ªtiinta când se pronuntã în materie de religie, de asemenea a iesit din domeniul sãu, care este studierea meteriei si a legilor ei pentru folosul practic al oamenilor. Iar religia nu face stiintã ci constiintã. Cãci oamenii nu trãiesc numai cu pâine. De aceea despre Dumnezeu nimenea nu poate grãi cu competentã absolutã decât numai El Însusi, când strãluceste slava Sa pe chipul fiilor Sãi, sfintii. ªi totusi oamenilor le mai rãmâne libertatea sã se îndoiascã. Aceste exemplare rare, sfintii, apar printre oameni din vreme în vreme si aduc în ei chipul lui Hristos Care a dovedit desãvâtsit pe Dumnezeu - fiind stâlpii Bisericii. Acesta este rostul de cãpetenie al monahismului: trãirea crestinismului pânã la tensiunile desãvârsirii, când existenta lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidentei absolute pentru toti. Cãlugãrii care realizeazã monahismul sunt în lume fãcliile aprinse ale lui Dumnezeu. Ceilalti, care nu-l realizeazã, umblã cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lor morale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu acestia calificã monahismul, ci cei dintâi. Rostul cultural este mai modest, totusi de mare pret si el. Ei au împletit rugãciunea cu munca, o muncã de rãbdare, o muncã de constiintã. Cãlugãrii s-au ocupat de copierea cãrtilor sfinte. Astfel, monahilor din pustia Sinai le datorãm cel mai vechi manuscris întreg al Noului Testament. Mai târziu au început sã-si ilustreze cãrtile sfinte cele mai des folosite, dintre care ne-a rãmas o minunatã psaltire. Tot cãlugãrii au fost primii iconari si apãrãtori ai icoanelor în perioada împãratilor iconoclasti. În toate artele minore unde a trebuit migalã si rãbdare deosebitã gãsim pe cãlugãri. De la ei avem obiecte bisericesti de mare valoare artisticã. Printre primii care au îmbrãtisat inventia lui Gutenberg, tiparul, au fost cãlugãrii. Primele tiparnite la noi le-au înfiintat cãlugãrii. Prin munca lor s-a asigurat unitatea limbii românesti. Rostul social e si mai neînsemnat si totusi asa de mare. Mai întâi munca dezinteresatã a cãlugãrilor, care-i izbãveste de lene, e un model de constiintã. Cãlugãrii lucreazã orice ca pentru Dumnezeu nu ca pentru oameni (Coloseni 3, 23). În vremea noastrã constiinta fatã de muncã începe sã fie un factor de mare pret în construirea viitorului oamenilor. Munca iese din stadiul pedepsei si trece în cel al consacrãrii, capãtã o sfintenie pentru constiinta cu care e fãcutã. Cãlugãrii trãiesc în viata de obste având totul de obste. Deci ei au adus pânã în zilele noastre amintirea vie a primelor comunitãti crestine din Ierusalim si Alexandria, unde se împãrtea fiecãruia dupã cum avea fiecare trebuintã (Fapte 4, 35). Deci cãlugãrii prin viata lor de obste sunt o icoanã strãveche a lumii noi. Comunismul la obârsiile lui a fost crestin si va fi si la sfârsit. Cãlugãrii îsi mai justificã rolul lor social si prin faptul cã sunt totdeauna în lupta Bisericii crestine pentru marea cauzã a vremurilor noaste: pacea între popoare. Rugãciunea pentru pacea a toatã lumea cãlugãrii o fac la toate slujbele lor în bisericã, zi si noapte. Pacea nu e numai un bun social ci si un bun spiritual al oamenilor, de aceea noi ne rugãm pentru pace, pentru cã la urma urmei Dumnezeu detine pacea. Astãzi armele nu sunt numai ucigãtoare ci pustiitoare. ªi pentru care pricinã ? Pentru o mai dreaptã repartitie a bunurilor între toti oamenii. Toate religiile pãmântului s-au unit în lupta pentru pace, toate semintiile pãmântului si mintile limpezi sunt în ideea de pace. Niciodatã între cei mai depãrtati si deosebiti nu s-a vãzut asa o unire ca în a cere pacea. Acesta e un lucru mai presus de oameni, de aceea pacea va învinge rãzboiul. Convingerile unite în dreptatea cauzei sunt o putere în care intrã si toti cãlugãrii. N-a auzit Avraam de la Dumnezeu cã dacã vor fi si numia zece drepti nu va pierde cetatea ? (Facere 18, 32) Iatã ce nebãnuite rosturi pot avea acesti oameni sãraci cu duhul, care sunt si cãlugãrii. sus Purtarea monahului fatã de superior si fatã de obste, fatã de ascultãri si fatã de bunurile mãnãstirii În calea vietii duhovnicesti nu sporesti decât pe temeiul încrederii totale în povãtuitorii tãi: staretul sau stareta si duhovnicul. Ascultare si dragoste sã ai cãtre toti din obste, dar cãtre povãtuitorii tãi mai ales, pentru cã ei rãspund înaintea lui Dumnezeu de sufletul tãu. Asadar, de ce sã poarte rãspunderea aceasta suspinând ? Purtarea monahului descoperã adevãrata sa trãire, dacã are o credintã de adâncire sau o credintã de suprafatã. În cazul dintâi va fi pururea cuviincios si smerit, în cazul al doilea îndrãznet si obraznic. Cuviinta sau obrãznicia purtãrii aratã ce duh are în inimã în cazul acela. Stãrile sufletesti molipsesc prin surprindere. De aceea e bine ca povãtuitorii sã grãiascã totdeauna din constiinta slujirii lui Hristos, ca în fata lui Hristos, si atunci vor fi blânzi întru dojanã si smeriti întru mustrare, altfel mustrarea lor învinge dar nu convinge. Niciodatã nu trebuie sã uitãm cã prin purtarea de grijã a pãrintilor luãm îndreptare de la Dumnezeu. Când uitãm lucrul acesta cãdem în întristare. Altii au uitat îndemnul care grãieste ca unor fii: Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu-ti pierde cumpãtul când esti mustrat de El. Cãci pe cine îl iubeste Domnul îl ceartã si pe tot fiul pe care-l primeste îl bate cu varga (Evrei 12, 5-6). Acesta este examenul purtãrii, esti în stare sã vezi în mustrare grija lui Dumnezeu de tine sau numai o treabã de administratie ? De aici se alege folosul sau începe pierderea de vreme. Purtarea fatã de obste dovedeste si mai bine cum suntem cu adevãrat. Fatã de povãtuitori, ca mai mari, avem o purtare, iar noi între noi altã purtare. Aceasta dovedeste cu câte fete umblãm. Dacã avem pe Hristos în inimã, cãtre toti avem aceeasi fatã, fãcând toate ca pentru Dumnezeu, date în chivernisirea obstii pentru neputinta firii. Asadar de la asezãmântul inimii în duhul lui Dumnezeu izvorãste toatã purtarea monahului cãtre cel dinafarã, iar cele dinafarã, dupã modul cum le face, sporesc duhul celor dinlãuntru. sus Purtarea monahului fatã de rude, prieteni, cunoscuti si fatã de credinciosii care vin la mãnãstire Urmarea lui Hristos stabileste o altfel de rudenie între oameni decât cea dupã trup. Între cei ce iubesc pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva se stabileste o rudenie duhovniceascã. Acestia se adunã laolaltã în obsti si împlinesc unul din cuvintele lui Iisus: Tot cel ce se leapãdã de avutiile sale si pentru Mine pãrãseste mamã, tatã, sotie si copii - se întelege, înainte de a le lua - însutit va lua încã în viata aceasta si avutie si tatã si copii - desi cu necazuri - iar în veacul ce va sã fie viata vesnicã. Iatã rudenie, iatã avutii de obste ale mãnãstirii, desi si cu necazuri, dar dãtãtoare de nãdejde a vietii vesnice. Mama si rudeniile Mele sunt cei ce fac cuvântul lui Dumnezeu, din pricina aceasta rudenia mea dupã trup rãmâne pe planul al doilea ca importantã. Cãlugãria dezleagã pe monahi de obligatiile îngrijirii familiei în lume. Cu toate acestea, legãtura nu e ruptã ci rãmâne în dreapta cumpãnire a situatiilor si a celei mai bune solutii. Dacã dai staretului toatã grija ta, o dai si pe aceasta, si cum va rândui, asa va rãmâne. Prea multã întâlnire cu rudele nu e bunã, pentru cã ele aduc grijile lumesti, tânguirea cã au fost pãrãsite si felul de a gândi dupã lume. Sunt totusi rude care se bucurã cu adevãrat de calea noastrã. O viatã îmbunãtãtitã a noastrã le-ar fi singura mângâiere si bucurie care ar cântãri în sufletul lor mai mult decât amãrãciunile. Acesta-i primul folos sufletesc ce se asteaptã de la noi. Iar al doilea e acela al rugãciunilor pentru mântuirea lor. Prieteni, cunoscuti, vizitatori si închinãtori nu mai sunt de folos celui ce se nevoieste sã-si tinã mintea si inima curate de gânduri. Pentru porunca dragostei pot fi primiti, dar dupã rânduiala cea pentru strãini. Putem vorbi cu ei dar la un nivel de seriozitate. Totdeauna si în toate mãnãstirile unde mirenii au fost primiti fãrã nici o bãgare de seamã, acestia au destrãmat rânduiala si au sfârsit prin desfiintarea mãnãstirilor sau si numai a valorii ei duhovnicesti. A umbla dupã vizitatori sau chiar închinãtori este a umbla dupã slava desartã. Într-o atare mãnãstire nu se adâncesc monahii în Duhul lui Dumnezeu ci în duhul lumii. De aceea în mãnãstirile clasice nu se îngãduie cu usurintã nici intrarea pãrintilor sau a fiilor dupã trup. Pânã sã covârsesti cu dragostea peste toatã fãptura trebuie sã te nevoiesti cu înfrânarea spre toatã zidirea. sus Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism Intrarea în cãlugãrie se sãvârseste în vremea Sf. Liturghii, îndatã dupã intrarea cea micã cu Evanghelia. Spre stiintã, pe scurt, Sf. Liturghie este slujba de cãpetenie a Bisericii în care e prezentatã viata si învãtãtura Mântuitorului precum si lucrarea de mântuire a omului prin jertfa de pe Golgota. Sf. Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiasi jertfe si taine. Fratele care vine la cãlugãrie este o roadã a acestei jertfe. Bratele pãrintesti îl asteaptã deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternicã chemare ce s-a putut face vreodatã oamenilor. În fata ei pãrãsim viata cea usuraticã a firii si dorim sã dãm si noi vietii acelasi înteles. Iar slujitorul tainei lui Dumnezeu, preotul sau arhiereul, primeste pe fratele înaintea usilor împãrãtesti, deschizâdu-i urechile dragosei prin cuvintele Domnului: Veniti la Mine toti cei osteniti si împovãrati - cu pãcatele - si Eu vã voi odihni pe voi . Pãcatele, patimile, ostenesc si încarcã, slãbesc si apasã sufletul în întuneric. Dorul dupã odihnã de acestea este fundamentat în suflet. Acestui dor nimeni si nimic nu-i poate rãspunde decât Iisus. De la El învãtãm smerenia si primim odihna, adicã nepãtimirea. Cuvântul de lãmurire continuã si prin el fratele e adus înaintea lui Dumnezeu în privinta dorintei sale. În fata sfinteniei lui Dumnezeu avem deodatã aceste simtãminte contradictorii, de fricã si de bucurie, de temere si de atragere. Dar nu numai Mântuitorul e nevãzut de fatã, ci si Preaslãvita Sa Maicã, sfintii îngeri si toti sfintii cei dintre oameni vin de fatã asupra hotãrârii fratelui cu destinul sufletului sãu. Stau plecate privirile întregii lumi vãzute si nevãzute. Acestia sunt martorii nostrii în ziua rãsplãtirii, când Mântuitorul nostru va veni sã judece vii si mortii, nu dupã cum vom fãgãdui mãrturisind - cu gura - ci dupã cum vom pãzi si împlini - cu fapta - cele ce vom fãgãdui . Deci e întrebat fratele de ce a venit în fata altarului, în fata jertfelnicului Domnului. Iar fratele rãspunde spunânu-si dorinta cãlugãriei. Dorinta aceasta e însã o convingere. Preotul confirmã bunãtatea si fericita alegere a fratelui. Fratele a ales biruinta asupra firii, urmezã sã o câstige prin osteneli si suferinte. O astfel de hotãrâre, ca sã ducã la rezultat, trebuie sã îndeplieascã o condite esentialã: sã fie o hotãrâre a libertãtii sale. Libertatea constiintei e cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemânã în viatã. Acesta este factorul de care Biserica tine seama si garanteazã seriozitatea convingerii, alegerii si statorniciei. Sila împrejurãrilor, sila neputintelor, sila înfrângerilor, dacã nu se vor converti în convingere, nu stau garantie pentru clugãrie. Fãgãduintele cãlugãriei sunt asadar pe viatã, viatã petrecutã într-o mãnãstire. Urmeazã întrebãri si rãspunsuri, cele trei rãspunsuri sau voturi monahale. Primul este fecioria, al doilea ascultarea de povãtuitor si de frati, iar al treilea sãrãcia, lipsurile vietii cãlugãresti. Dupã aceste trei fãgãduinte din partea fratelui, preotul, slujitorul tainei, lãmureste mai pe larg în ce constau aceste sfinte fãgãduinte. Mai întâi cã sunt date în fata Celui Sfânt, cã sunt scrise de îngeri si cã vom da seama de ele si la sfârsitul lumii. Trãite aceste fãgãduinte, prin ele se aratã în viata noastrã viata Domnului, întrucât El Însusi este viata vesnicã. Viata moahalã nu este o viatã dupã trup. Poftele lui trebuiesc stinse. Cuviinta fatã de om trebuie câstigatã si mintea curãtitã prin nevointe, cãci si trupul e chemat la sfintenie si viatã vesnicã. De aceea si el trebuie fãcut ascultãtor de Dumnezeu. Postul, osteneala, privegherea, îl îmblânzesc. Ascultare sã ai fatã de toti. În ascultãri fãrã cârtire zice preotul. La viclene gânduri sã te astepti, care vor sã zdruncine hotãrârea de a merge prin greutãti în urma lui Hristos. Acestea vor sã te întoarcã înapoi de la calea Duhului iarãsi la calea firii. Firea trebuie tãmãduitã de fricã în fata suferintei. Pentru dobândirea vietii duhovnicesti trebuie sã birui si toatã dragostea firii, chiar si dragostea de pãrintii dupã trup. Nici dragostea de sine nici dragostea de slavã sã nu mai ai. Nu împãrti sufletul tãu ci adunã-l din toate si dã-l întreg lui Hristos. De toate sã fii sãrac, ca sã atârni întru totul de Dumnezeu. Oamenii te vor defãima, neîntelegându-ti viata, dar nu uita cã nici viata lui Iisus nu au înteles o cei ce L-au rãstignit. Oamenii prea legati de fire nu au înteles niciodatã vietuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vietuire ca de un rãu, ca de o mustrare si i-au fãcut mucenici. Iar cuviosii au trãit o viatã de bunã voie, o viatã de mucenici. Vietile Sfintilor ne sunt nouã hranã si curaj în urmarea lui Hristos, precum si convingerea cã e cu putintã aceastã urmare. Hristos fãcându-Se om ne-a dat nouã aceastã putintã. Cu toate acestea viata dupã Hristos nu e o viatã de vis sau de visãtori, nici o viatã cu minuni. Lepãdarea de sine si crucea rezumã toate greutãtile ce le vom avea cu firea cea veche si ne prevestesc multã umilintã în lumea aceasta. Dar tocmai acestea când le vom împlini ne fac dovada cã viata noastrã e dupã Dumnezeu. Întru aceasta ne stã puterea, de a ne bucura întru necazuri. Cu trupul ne amãrâm pentru greutatea virtutilor dar cu sufletul ne bucurãm pentru plata pe care o aduc. Fratele e întrebat dacã poate mãrturisi aceastã conceptie de viatã. Cu Harul lui Hristos acest fel de vietuire e cu putintã. Preotul se roagã în continuare lui Dumnezeu, amintind si fratelui cã dragostea lui Dumnezeu fatã de cel mai mare pãcãtos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu, de aceea Dumnezeu nu uitã de om cum uitã omul de Dumnezeu. De aceea El stie dorul fratelui si adaugã la acesta puterea Sa, spre împlinirea poruncilor Sale. Sfaturile evanghelice prin fãgãduintã solemnã devin porunci. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi însine, pe viatã. Dumnezeu primeste si îmbrãtiseazã, apãrã si întãreste un asemenea dar. Abia cu aceastã dãruire a dragostei prindem putere asupra greutãtii, asupra neputintei si cãpãtãm curaj în nevointe. Un duh nou se sãlãsluieste întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastrã în razele lui. Cãci duh dumnezeiesc este dragostea care a fãcut sfinti. Cu capul plecat si cu cartea rânduielii cãlugãriei pe cap, preotul se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã si pe fratele acesta în ceata celor care au pãrãsit toate cele lumesti si s-au fãcut vrednici de Dumnezeu. Întãrit de Adevãr, îngrãdit de Duhul Sfânt, hotãrârea fratelui sã fie neclintitã în rãzboaiele cu mestesugirea potrivnicã. Biruinta se câstigã prin rãbdarea întãritã de Dumnezeu cu Har si prin rugãciunile Maicii Crestinãtãtii, Preasfânta Stãpânã de Dumnezeu Nãscãtoarea si ale tuturor sfintilor întru care S-a proslãvit Dumnezeu Cel în Treime închinat. Toti îsi pleacã capetele. Preotul din nou se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã pe fratele acesta, care si-a ales din feluritele cãi de mântuire pe aceasta a jertfei de sine. Rugãciunea continuã ca poftele si gândurile firii sã fie ridicate de la dânsul odatã cu tunderea pãrului, al cãror semn este. Pãzirea poruncilor aduce în fire sfintenia Celui ce a dat poruncile. Preotul mai cere de la Dumnezeu si darul nestrãmutãrii hotãrârii fratelui, vointa otelitã care i-a caracterizat pe nevoitori. Cu acestea slujitorul Sf. Liturghii se apropie de Cel ce nevãzut sãvârseste Taina, Hristos, întinde mâna sa dupã Sf. Evanghelie asezatã în fata icoanei Mântuitorului din tâmplã si zice: Iatã Hristos, nevãzut, aici stã de fatã . ªi preotul mai întreabã odatã pe fratele dacã face pasul cãlugãriei de bunã voie, deplin liber, fiindcã numai acesta e factorul sufletesc hotãrâtor în cãile omului. În adâncul fiintei sale omul e libertate. Acesta e darul lui Dumnezeu fãcut omului, prin care l-a deosebit de toatã fãptura vãzutã si l-a înrudit cu îngerii si cu aceasta l-a fãcut capabil si de viatã îngereascã. Cãlugãria e asadar o logodnã cu modul mai presus de veac al vietuirii îngeresti. Fratele afirmã definitiv libertatea constiintei sale în fata Celui ce-i va desãvârsi libertatea. Logodna aceasta începe însã cu foarfecele, unelte care taie vãlul necunostintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La aceastã tãiere nu numai cã te învoiesti, dar sãruti si foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face aceastã rupere a sufletului si a mintii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viatã în care ai mai avut pãreri personale si vointã proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viatã sub o nouã lege, tãierea voii si a toatã pãrerea îti este lege. Aceasta o ai chiar din mâna lui Hristos. În lumea nevãzutã sunt mii si milioane de fiinte si numai o singurã voie a lui Dumnezeu este. Prin cãlugãrie intri în aceastã lume ca sã completezi locul cetei a doua îngeresti pe care Dumnezeu a hotãrât sã-l împlineascã cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei cãzuti prin neascultare. De aceea, ca sã sui la sfârsitul zilelor la aceastã destinatie cereascã, trebuie sã înveti firea de a nu avea pe pãmânt altã voie decât numai voia lui Dumnezeu, precum e si în cer. Ce rost mai au aceste foarfeci ? Foarfecele, povãtuirile, mustrarea, dojenirile, ocara au rostul tãierii patimilor, cãci cu tãierea voii se taie toatã patima. Iar al doilea rost al foarfecelor este venirea la cunostinta adevãrului care este Hristos. Adevãrul este fiintã vie. Noi însã suntem fiintã, dar prinsã în amãgiri. Trebuie tãiate amãgirile ca sã fiintãm în Adevãr, adicã în Hristos. El e usa la casa Tatãlui, iar Duhul e cheia cãruia Fiul îi deschide. Aceasta-i cunostinta adevãrului cu noi, cu calea noastrã dupã Duh, cu destinatia noastrã cereascã. Pe acest înteles luptãtorul primeste nume nou, dupã al unuia dintre sfintii care bine s-au nevoit. De aici începând, de la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îsi întelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viata lui viitoare, desi continuatã pe pãmânt, va avea sã fie o slavã a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântã Treime îsi face sãlas într-un ales. Chematii sunt multi, dar vin numai câte unii care se aleg. Cu acestea începe noua îmbrãcare în Hristos, din afarã vãzându-se cele ce urmeazã. Mai întâi o cãmasã albã, hainã luminoasã a Sfântului Duh, Harul luminii dumnezeiesti care stinge pentru totdeauna mohorâciunea întristãrii din patimi si lumineazã firea cu slavã dumnezeiascã. Acum e logodna cu darul luminii de pe Tabor, urmeazã lucrarea de o viatã si înmultirea lui pânã cuprinde în dumnezeiascã vãpaie nu numai sufletul ci si trupul. Aceasta e haina noastrã, haina de luminã pentru ziua de nuntã a Fiului, care este la sfârsitul veacului acestuia si începutul veacului viitor. Urmeazã paramanul a cãrui însemnare, ca sã n-o uitãm, e scrisã pe el: Luati jugul Meu cã este bun si sarcina Mea usoarã . Iar din prooroci: Dat-am spatele Meu spre bãtãi si obrazul Meu spre pãlmuire si fata Mea n-am ferit-o de scuipãri . Iisus e arãtat de Revelatie si ca înger de mare Sfat , ca unul ce a descoperit Calea de mântuire. Cu aceastã Cale a îngerului de mare Sfat al lui Dumnezeu ne logodim si din aceastã pricinã calea scrisã pe paraman e numitã a îngerescului chip, cãci nu sunt aceste cuvinte dintre cuvintele îngerilor. Crucea aminteste de toatã lucrarea de mântuire, de umilirile prin care a trecut Iisus nevinovat, de desãvârsita jertfã de Sine. La aceeasi cale ne fãgãduim si noi, printre ocãri si scuipãri, cãci noi vrednici suntem de acestea. Jertfa Mântuitorului a dat Crucii putere de alungare a mestesugirii potrivnice. Crucea este podoaba Bisericii, Crucea este întãrirea credinciosilor si dracilor ranã. Armã împotriva diavolului crucea Ta ne-ai dat cântã Biserica. Dulama nu are decât însemnãtatea culorii negre, semnul lepãdãrii de lume. Lumea îmbracã haine colorate, cãlugãrul stinge de pe sine culorile cu viata curatã a pocãintei. Cingãtoarea au descoperit-o luptãtorii pentru cã prin ea îsi mãresc puterile de luptã. Cãlugãrul are aceastã luptã: omorârea firii sale celei vechi si nevointa înnoirii duhului. Culionul vine de la coif, care e un acoperãmânt de luptã, cu rostul sã apere capul de sãgeti. El înseamnã nãdejdea de mântuire. În lupta cu patimile, cu firea, cu viclenele gânduri, adeseori primim sãgetile deznãdejdii în cap. Dacã însã suntem întãriti lãuntric cu credinta, nãdejdea si dragostea - în Dumnezeu trei paveze aprinse ale Duhului Sfânt: una a mintii, una a inimii si una a vointei - sãgetile vicleanului nu ne ating, ci-l ard ale noastre pe el. Cãci celor întãriti în smerenie le îngãduie Dumnezeu sã-l ardã pe vicleanul cu sabia duhului. Rasa aminteste hainele de zale care apãrã pieptul si toate încheieturile. Rasa e îmbrãcãmintea cuviosilor care sting toate gândurile rele si îndemnãrile voii proprii, smerindu-le cu gândul mortii. Haina aceasta de luptã are deasemenea culoarea neagrã. Cu gândul mortii omori plãcerea pãtimasã de viatã desartã. Culoarea neagrã a îmbrãcãmintii cãlugãresti nu are însemnãtatea de doliu pe care o are aceastã culoare la mireni. Sandalele sunt încãltãmintea usoarei alergãri în luptã, cãci mult trebuie sã alergi pânã plinesti gãtirea Evangheliei pãcii. Pânã la pacea nepãtimirii e mult de alergat si totusi trebuie ajuns la pacea evanghelicã (pentru care avem Evanghelia) în termen. Termenul dobândirii biruintei asupra patimilor e pânã este ziuã adicã mai înainte de seara vietii sau chiar a noptii. Ca sã stim cum sã ne împãrtim vremea sau stadiul vietii acesteia, aducem la mijloc cuvântul Sf. Ioan Scãrarul: Celor începãtori stirea cã sunt dupã Dumnezeu le-o dã pasii lor care sunt roadele smereniei. Celor din stadiul de mijloc, disparitia luptelor, iar celor desãvârsiti, manifestarea si prisosinta luminii dumnezeiesti . Mantia se vede în zugrãvirile sfintilor mucenici, apartinând si ea îmbrãcãmintii ostasilor. De la dobândirea nepãtimirii firea omeneascã se bucurã de harul luminii dumnezeiesti, ca si îngerii. De vrei sã te faci cãlugãr, fã-te ca focul. Mantia desi e neagrã nu înseamnã gândul mortii, desi cuviosii adormiti se înfãsoarã în mantie. Mantia e o îmbrãcãminte plisatã, ceea ce aminteste o îmbrãcãminte de raze a unei lumini necreate, tâsnind ca fulgerele din fiinta lui Dumnezeu asa cum s-au învrednicit s-o vadã pe Muntele Tabor Petru, Iacov si Ioan, si aceasta numai cât îi este cu putintã firii omenesti. Aceasta este îmbrãcãmintea nestricãciunii si sfinteniei, lumina dumnezeiascã în care au strãlucit multi, oameni dupã fire si dumnezei dupã har (Sf. Simeon Noul Teolog). Camilafca e un vãl usor, aproape strãveziu, care pogoarã de pe cap la corp. Desi e negru si el, nu înseamnã gândul mortii. E un simbol al mintii care sub puterea curãtitoare a Harului devine strãvezie, devine de culoarea cerului si se vede pe sine ca luminã întelegãtoare. Aici e o mare tainã a vietii duhovnicesti. Altarul mintii în care s-a sãlãsluit Hristos la Botez devine tot luminos si lumina dumnezeiascã din Iisus strãbate catapeteasma care este trupul în întregimea lui si astfel mintea noastrã se uneste cu mintea lui Hristos - cum spune Sf. Apostol Pavel - si tot trupul nostru se face primitor de luminã întelegãtoare. Iatã unde are sã ajungã rugãciunea mintii, sã strãbatã nu numai luptele ci si nepãtimirea. Într-o atare tãrie si deplinãtate de Duh mintea nu mai cugetã gresit sau rãtãcit pe Dumnezeu ca obiect ci ne întâlnim noi si Dumnezeu în acelasi subiect al unei altfel de cunoasteri, mai presus de firea de dincoace a mintii (Dumnezeu este subiectul universului vãzut si nevãzut si tot universul este obiectul cugetãrii lui Dumnezeu; deci Dumnezeu gândeste lumea iar nu fãptura Îl gândeste pe Dumnezeu; când face aceasta nu e de mirare cã nu-L gãseste, de vreme ce-L face ceea ce nu e: obiect). În felul acesta El se face hranã mintii noastre cãci în ea s-a sãdit putinta unirii omului cu Dumnezeu. Metaniile sunt o asemãnare a sabiei. Rugãciunea mintii este sabia Duhului care taie gândurile rele cu Numele lui Iisus. Propriuzis, Iisus ne izbãveste neîncetat de lupta potrivnicã: Cu Numele lui Hristos Iisus batem pe vrãjmasi. Cãci armã mai puternicã asupra diavolului ca Numele lui Dumnezeu în cer sau pe pãmânt nu este (Sf. Ioan Scãrarul). Crucea de mânã noului mãrturisitor al lui Hristos îi aminteste cã lepãdarea de sine si luarea crucii e o lucrare permanentã în toatã calea spiritualã. Bobul care nu vrea sã moarã, fie chiar si de grâu, nu mai aduce nici o roadã. Mântuirea se lucreazã numai pe ruinele egoismului. Fãclia nu este o simplã luminitã sau simplã candelã aprinsã. Însemnãtatea ei în rânduiala cãlugãriei e mult mai cuprinzãtoare si vrea sã spunã cã noi însine trebuie sã ne transformãm într-o fãclie. Noi suntem pietrele, lemnele sau jertfa de bunã voie pe altarul lui Ilie, altarul de dovedire al adevãratului Dumnezeu. Iar de foc se va îngriji Dumnezeu. Dovezile existentei Celui Preasfânt - cele mai strãlucite dovezi - sunt sfintii în lumina dumnezeiascã. Acesti biruitori asupra firii, asupra zidului, a vãlului necunostintei de Dumnezeu, aduc irezistibil pe oameni sã dea slavã si sã cunoascã pe Dumnezeu. Asa au strãlucit ca soarele: Avva Sisoe, Avva Pamvo, Avva Siluan, Avva Simeon Noul Teolog, Sf. Serafim de Sarov, ca sã nu pomenim decât pe cei mai cunoscuti. Dupã ce noul monah a primit toatã îmbrãcãmintea si uneltele de ostas al Duhului, preotul îl binecuvinteazã. Acestia sunt binecuvântatii Tatãlui Meu , binecuvântatii Sfintei Treimi. Preotul, iconomul Tainelor lui Dumnezeu, se roagã pentru noul monah sã fie numãrat în ceata cuvântãtorilor de Dumnezeu si scris în Cartea Vietii, sã strãbatã în lumea aceasta toatã calea asceticã, prezentatã în icoana cãlugãrului rãstignit pe cruce, interiorizat, cu fãcliile aprinse, desi în afarã patimile îi strigã toate: Dã-te jos de pe cruce . Cu acestea, noul monah este dus într-o stranã. Asa i se dã un loc în Biserica luptãtoare. ªi continuã Sf. Liturghie în care se iveste rugãciunea pentru noul luptãtor al Duhului: sã fie acoperit de cãtre sãgetile potrivnicului si ajutat de Dumnezeu ca sã petreacã în smerenie, dreaptã credintã si neprihãnire, ca sã biruie firea cea veche a patimilor si sã creascã într-însul omul cel nou, Hristos. Ectenia continuã: ... si pentru iertarea pãcatelor lui . Cãlugãria e dãtãtoare de Har, sterge tot trecutul pãcatelor, e Tainã a Pocãintei. Avva Moise Arapul cel din tâlhari a ajuns preot. Sf. Liturghie se orienteazã si ea cu atentie cãtre noul mãrturisitor al Jertfei, care acum e un nou botezat. Trisaghionul - cântarea Sfintei Treimi - e al Tainei Botezului sau a praznicelor împãrãtesti: Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbrãcat . Bucurie în cer s-a fãcut, bucurie împãrãteascã. Stihurile Apostolului sunt profetice: Domnul este luminarea, Domnul si Mântuitorul meu, de cine mã voi teme ? Domnul este sprijinitorul vietii mele, de cine mã voi înfricosa ? Pânã aici nu s-a arãtat si latura de primejdie a rãboiului. Pot apare lupte ascutite, rãniri, amãgri, curse, înfricosãri, vedenii mincinoase, nãluci, halucinatii, spãimântãri. Multimea curselor o trece smerenia, ea nici mãcar atinsã nu e. Vedenii nu primi, în primejdii atârnã-te de Dumnezeu. Apostolul cãlugãriei aminteste încã odatã simbolul îmbrãcãmintii de rãzboi. Toti sunt îndrumati de Apostolul Pavel sã-si întãreascã curajul, întemeindu-se pe tãria puterii lui Dumnezeu. Firea noastrã trebuie sã o îmbrãcãm cu toate armele cu care l-a bãtut Iisus pe potrivnic. Cãci nu suntem împotriva firii ci împotriva duhurilor rãutãtii care au abãtut firea de la Dumnezeu. Cu armele lui Dumnezeu vrãjmasul spiritual poate fi biruit. Ca începãtori avem a ne lupta cu patimile noastre si cu deprinderea sau învãtarea smereniei, care e o nouã armã. Pentru curse mai grele, rãzboiul cu diavolul e al celor mai sporiti si desãvârsiti. Aceasta e prin îngãduinta lui Dumnezeu, fie ca prin om sã-l judece Dumnezeu pe diavolul, fie ca pe om sã-l smereascã prin potrivnic. A sta drept în luptã nu e a firii omenesti nici a virtutii tale ci a harului lui Hristos si a tot ajutorul lui Dumnezeu. Apostolul se încheie cu un stih de smerenie din Psalmi, dupã care luptãtorul prin firea sa e sãrac, un neputincios, dar care poate striga în constiinta sa cãtre Dumnezeu si e auzit si izbãvit din toate necazurile lui. De la cunoasterea acestei sãrãcii din fire, a sãrãciei noastre de duh, de aici începe îmbogãtirea noastrã în Dumnezeu. Evanghelia cãlugãriei reaminteste pe scurt cã unui ucenic Iisus îi cere: capacitate sau putere de dragoste, capacitate sau putere de suferintã, mai exact spus de jertfã, îi cere o încredere neclintitã în biruinta asupra patimilor si asupra puterii potrivnice, iar ca o încununare îi cere curajul smereniei sau al umilirii. Cu aceste însusiri sufletesti se ajunge la odihna sufletului sau nepãtimirea. Acestea se pot ajunge încã în veacul acesta, iar în veacul viitor ucenicul va intra în ziua cea neînseratã a odihnei. Sf. Liturghie continuã, iar la vremea dumnezeiestii Împãrtãsiri vine si noul monah, cãci dupã cum la primul Botez e rânduitã si Sf. Împãrtãsanie asa si la al urmãrii lui Hristos. Cu sufletul si cu trupul sã mã sfintesc, Stãpâne, sã mã luminez si sã fiu Tie casã prin împãrtãsirea Sfintelor Taine, sã Te am pe Tine cu Harul vietuind întru mine, cu Tatãl si cu Duhul, mult Milostive, Fãcãtorule de bine . Ca focul si ca lumina sã-mi fie mie Trupul si Sângele Tãu cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia pãcatului si mistuind spinii patimilor si luminându-mã întreg pe mine, care mã închin dumnezeirii Tale . Aceasta este taina unirii cu Hristos, unul din rosturile Liturghiei. În vremea rugãciunii Amvonului de la sfârsitul Liturghiei, noul cãlugãr primeste o Evanghelie în mâini, ca bine sã-si întipãreascã în suflet acest testament nou pe care l-a primit si el din darul lui Dumnezeu. Fãgãduinta lui cãtre Dumnezeu o sãrutã toatã obstea, sãrutând si ei Evanghelia si crucea noului monah, întrebându-l cum îl cheamã. Noul monah îsi spune numele sãu nou si fiecare îi ureazã sã se mântuiascã, sã sfinteascã si el numele acesta si sã fie primite la Dumnezeu si rugãciunile lui pentru obste, pentru crestinãtate si pentru toatã fãptura. Cu aceasta se încheie Sf. Liturghie iar noul ales, cu lumânarea aprinsã, cu sufletul luminat, iese si el din bisericã si merge la staret sau egumen pentru blagoslovenie si dulce povãtuire. Acesta îl învatã iarãsi despre însusirile sufletesti cu care se realizeazã cãlugãria: ascultarea de Hristos, lepãdarea de voia proprie, smerenia si celelalte, din care l-a luminat si pe el Duhul lui Dumnezeu în calea aceasta. Îi adânceste în suflet statornicia si dragostea de aceastã aleasã cale: Asa sã-ti fie toate zilele vietii tale în cãlugãrie ca ziua cea dintâi. De acum, fiule, înfloreste unde te-a chemat si te-a sãdit Dumnezeu. Amin.

›
Ieromonah Arsenie Boca -

Iată dovada istorică, Antihrist , Sfânta Liturghie mai ţine lumea, Proorocul de foc, Sfânta Cruce pe cer...,

›
29 ianuarie 2019

Acatistul Sfinților Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur 30 ianuarie

›
22 ianuarie 2019

Viața Sfântului Cuvios Mucenic Anastasie Persul

›

Viața Sfântului Apostol Timotei

›

Canon de rugăciune către Sfântul Apostol Timotei 22 ianuarie

›
21 ianuarie 2019

Viața Sfântului Maxim Mărturisitorul 21 ianuarie

›
20 ianuarie 2019

DIALOGURI CU PARINTELE ARSENIE PAPACIOC

›
DIALOGURI CU PARINTELE ARSENIE PAPACIOC 2 DESPRE CÃLUGÃRIE Pãrinte, este bine sã îndrumãm pe cineva la cãlugãrie? Este bine sã le ex...