AMINTIRI DIN INTUNERIC VOLUMUL II

VOLUMUL II

Plecarea acasă

Iată-l acum pe avocatul N. din Sibiu, detinut de 7 ani,

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

457

fostul sef economic al raionului Sibiu – tovarăsul cu care voi

pleca! E cu un an mai mare ca mine. Îl asteaptă la Sibiu o sotie

iubită, cu o fetită încă elevă, rod întârziat al dragostei sale, întro

casă frumoasă, cu grădină de trandafiri.

Iată-l si pe distinsul preot Ioan Florea, din Pianul de Jos

judetul Alba, prietenul meu, venit a doua oară în detentie. Om

înnobilat în temnită, blând si luminat, rezervat si tăcut, chibzuit

si echilibrat cu un mare talent muzical. Dirijor de cor,

compozitor de talent. Slujitor sfânt de o aleasă manieră, rar

întâlnită, înzestrat si cu o voce minunată.

Împreună, noi trei, am iesit din temnită în seara zilei de 28

iulie 1964. Am mers direct la tren. Auzisem că un detinut, în

gară, luând o cinzeacă de rachiu, în halul de slăbire în care era –

a murit îndată din pricina acestei imprudente. Un codru de pâine

vom fi avut la noi.

În tren spre Teius, nod de cale ferată, unde trebuia să

întrerupem si să luăm trenul spre Sibiu. Slăbiti, tunsi si cu

hainele ponosite repede am fost descoperiti că suntem fosti

detinuti. Multi ne priveau cu bunăvointă, iar unii cu rezervă.

În Sibiu ne-am îmbrătisat si ne-am despărtit, după ce neam

dat adresele. Părintele Florea avea sotia în oras, învătătoare

si o fată, iesită de curând profesoară.

Eu m-am dus la verisoarele mele de gradul doi, surorile

Ana Lungu, învătătoare, fostă colegă a mea de Şcoala Normală

si Mărioara, măritată cu Nicolae Dumitreasa fost secretar al

Preot Nicolae Grebenea

458

Postei Sibiu. M-au primit cu multă bucurie, uimindu-se de

starea de slăbiciune în care mă găseam. M-au ospătat cu mulă

dragoste. În timp ce mâncam, Mărioara nu se putea opri din

plâns pentru halul în care mă găseam. De altfel toti erau

înduiosati. Ei îi scrisesem o seamă de scrisori de mângâiere si

încurajare, pin 1933-1934, când nu se putea consola fiind

distrusă de pierderea iubitului ei prieten, profesorul de muzică

Petru Severin care după opt ani de dragoste, vise si speranta, se

căsători cu o olteancă. Scrisorile le citea plângând într-un grup

de 5-6 prietene. Ele au remontat-o căci, în starea de depresiune

în care era, hotărâse să nu se mai mărite si a respins câteva

cereri de căsătorie ce i s-au făcut de persoane alese, care o

pretuiau pentru frumusetea ei si mai ales pentru caracterul ei

frumos. Târziu, după mari străduinte, a consimtit să se mărite cu

Nicolae Dumitreasa ce se îndrăgostise tare de ea, îi îngăduise la

început să o vadă numai o dată pe zi.

Ei mi-au dat o cămasă si o haină ca lumea, cu care m-am

îmbrăcat imediat.

Apoi m-am dus la Răsinari la verisoara mea primară

Maria Sădeanu. Ea cu sotul ei Ian si cu cele două fiice si cu cei

doi fii m-au primit ca pe un frate. Au fost bucurie si lacrimi de

bucurie. Cu adevărat păream un frate mult iubit de ei.

Vederea satului meu natal mi-a produs o bucurie imensă.

Se întinsese cu zeci de case noi, atât spre Sibiu cât si spre

Poplaca.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

459

O uimire deosebită mi-a produs-o faptul că toti oamenii se

prezentau cu numele răsturnate: nu mai erau Ion Bădilă, Nicolae

Giurcă, Ion Treistaru, cum îi lăsasem ci Badilă Ion, Giurcoi

Nicolae, etc., în formă maghiară. I-am întrebat: când v-ati

schimbat numele? Păreau a nu fi constienti de această

răsturnare.

Repede mi-am dat seama cu câtă perfidie au lucrat ungurii

la această transformare. Şi cât de inconstienti au fost românii că

au putut ajunge aici. Mi-am dat seama că trebuie să ne întoarce

imediat unde am fost înainte de această afurisită perioadă de

timp. Am luat hotărârea să actionez imediat în acest sens.

O senzatie nouă fermecătoare aveam la schimbările de

peisagii ce-mi treceau prin fata ochilor. Culorile vitrinelor din

Sibiu, cu obiectele din ele, mă încântau. Totul mi se părea

minunat si fantastic.

În ce priveste bucuria eliberării a fost simtită la o scară

redusă. Vena prea târziu. Eram prea dărâmat. Starea mea era ca

a unei fete plină de iubire care a asteptat cu sufletul înflăcărat,

plină de vise si proiecte pe Făt-Frumosul ei adorat plecat

departe. Dar care, venind prea târziu, a găsit-o frântă si obosită

de asteptare. Mă bucuram totusi si speram că voi putea face

ceva încă folositor mie si altora. Conditiile de la noi în acel

moment nu permiteau o bucurie exaltată. Tot comunism, tot

Securitate, tot consilieri rusi.

Îmbiat de rude cu mâncăruri alese ca să mă hrănesc pentru

Preot Nicolae Grebenea

460

refacere, le-am respins, spre regretul lor. În primele zile am

refuzat orice păhărel de vin si de tuică. Trebuia să revin la un

regim alimentar normal printr-o cumpătare prelungită, printr-o

evitare a mâncărurilor bogate, preferând laptele, ouăle,

brânzeturile, verdeturile si fructele. Dar si acestea nu până la

săturare. Astfel mi-am salvat sănătatea. Abia în al doilea an de

la eliberare am ajuns să consum, când se ivea ocazia, două

păhare de vin într-o zi. Înainte serveam un singur pahar. Cei ce

au acceptat mâncărurile alese, grăsimile, dulciurile, băuturile la

îndemnurile binevoitoare ale familiei, care nu stiau că la face

rău, după regimul de temnită, si-au distrus repede ficatul si

stomacul si au deschis drumul unei morti grăbite. Organismul

detinutului cu ani multi de temnită s-a statuat într-o formă de

alimentare sărăcită, care a devenit ca o stare a lui normală. A

iesi din ea grăbit înseamnă a răsturna echilibrul organic si a-l da

peste cap. De aici necesitatea cumpătării, acest lucru fiind

valabil nu numai pentru oameni, ci si pentru animale. Dând,

bunăoară, carne unui câine înfometat timp de 6-7 zile, l-ai

omorî imediat. Organismele animalelor au mari asemănări cu

cele ale oamenilor.

Întâlnirea cu familia si cu prietenii

Înstiintati de venirea mea, fratii mei Dan cu sotia Opreana

si Bucur au alergat de la Drăgăsani în a 4-a zi de la sosire să mă

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

461

vadă. Tocmai atunci a sosit si fiica mea Mariana. Silvia, fosta

mea sotie, măritată acum cu un învătător, director în 1951, după

ce a dedus că sunt mort prin faptul că în noiembrie 1949 a

primit hainele mele civile acasă, iar la întrebarea făcută

penitenciarului Aiud, unde sunt îngropat, nu a primit răspuns.

Cu doi ani înainte de eliberarea mea a aflat că nu sunt mort si a

fugit de la bărbat si trăiau singure în satul Hârja-Bacău. Ea

aflase că se întorc acasă detinutii politici si a trimis-o pe

Mariana să vadă dacă nu cumva m-am întors si eu.

A fost o întâlnire emotionantă, si pentru că nu ne văzusem

de atâtia ani si pentru halul în care mă găseam: eram urât foc,

oribil, palid pământiu, numai pielea pe os, cei mai multi dinti

căzuti, părul rărit si sur, ochii în fundul capului. Aveam 59 de

ani.

Dar si ei nu mai erau aceiasi. Dan pierduse restaurantul

din Drăgăsani, precum si depozitul de vinuri din Râmnicu-

Vâlcea, le luase pe toate partidul atotputernic si spoliator.

Refuzând să conducă mai departe ca angajat restaurantul, a

lucrat ca încărcător si descărcător de vagoane si – sărac avea

acum o pensie de 600 de lei.

Lui Bucur i s-a luat magazinul universal si acceptând să-l

conducă mai departe ca angajat a intrat în temnită pentru

„neglijentă” si a răbdat de foame si el un an si mai bine. Acum

era salahor cu ziua unde se găsea.

Mariana, lăsată pruncă de un an si ceva, era acum o

Preot Nicolae Grebenea

462

studentă frumoasă, anul doi. Cinci ani nu putuse intra la

Universitate fiindcă „n-avea origine sănătoasă”. Era o studentă

strălucită si intrase la Farmacie, întâia dintre 600 de candidati.

Am luat o masă comună cu Sădenii laolaltă – verii mei, în

răsinari, veselă, dar si cu lacrimi.

Am plecat apoi în Sibiu si fratele meu Dan m-a îmbrăcat

din cap până-n picioare: ghete, pălărie, un costum frumos de

haine. Eram altul. Mi-a spus că doctorita X din Drăgăsani,

văduvă prin deces, bogată, pe care o jucam la petreceri când era

elevă, iar eu profesor, mă asteaptă să ne căsătorim. Are casă, e

bogată. „Nu mai dacă vine schilav nu mă mărit cu el, încolo,

cum îl stiu, mi-e de ajuns”, ar fi spus ea.

Mariana mi-a adus o scrisoare de la mama ei, scrisă în

frantuzeste, în care spunea că între noi „nu s-a schimbat nimic”.

Mariana mi-a dat toate relatiile despre ea. Îsi-aminteste cu drag

de trecut si dorea „refacerea” familiei. Mariana grăbindu-se să

plece a doua zi, i-am oferit 100 lei, dar ea i-a respins cu

hotărâre. Cum îi putea lua când eram atât de sărac? Dar eu, pe

când era afară, am umblat la hainele ei si i-am pus discret în

carnetul ei de studentă, suta de lei.

Mariana, la întâlnirea cu mine a fost foarte rezervată, mai

târziu am aflat de la o doamnă profesoară evreică prietenă cu

Mariana i-a spus: N-o s-o las pe mama să se recăsătorească cu

tata, ca să nu mai sufere. A pătimit destul. Şi dacă el va fi iar

prigonit, mama va suferi din nou. Această doamnă a linistit-o, ia

arătat că timpurile s-au mai schimbat si nu mai e cazul să aibă

astfel de temeri. După aceasta ea a devenit cel mai bun avocat al

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

463

recăsătoririi noastre.

După întâlnirea cu mine, Mariana i-a spus mamei sale:

Vai, mamă, nu credeam că am un tată atât de urât! Slăbiciunea

mea de atunci m-arăta atât de urât. De altfel ea semăna cu mine

si nu era considerată o fată urâtă, ci dimpotrivă.

Ştiam că sotia mea e măritată. Dinainte de a pleca din

Aiud, cu privire la ea aveam trei ipoteze asupra modului cum

voi proceda.

Întâia: Mă voi interesa dacă e fericită în noua ei căsătorie.

Dacă e fericită nu mă voi arăta ei nicidecum, ca să nu-i tulbur

linistea, împrospătându-i clipele noastre frumoase petrecute

împreună.

A doua ipoteză: nu va fi fericită. Dacă va spune: Am trăit

12 ani cu noul meu sot; nu-l voi părăsi. Eu voi spune: Bine,

perfect! Rămâi cu dânsul. Asa e si frumos si moral.

A treia ipoteză: Dacă va spune: Nu sunt fericită si m-am

măritat cu el numai stiindu-te mort. Am căutat împreună

fericirea; toate cele ce s-au întâmplat cu tine au întrerupt firul

fericirii noastre; e cazul să ne adunăm din nou, să legăm firul

întrerupt. Atunci eu voi spune: Sunt fericit că nu mai uitat. Îti

multumesc. Refacem imediat căsătoria noastră.

Silvia a fugit repede la Sibiu să se întâlnească cu mine

după ce Mariana i-a dus primele vesti despre mine.

Întâlnirea a fost un prilej de mare bucurie pentru amândoi.

În taină am hotărât toate si am pus la cale recăsătorirea noastră

Preot Nicolae Grebenea

464

îndată ce se va putea. Căci trebuia mai întâi să divorteze. Apoi a

plecat la postul ei, căci era încă în serviciu ca învătătoare.

*

* *

Pentru că eram prea slăbiti si atrăgeam prea mult atentia

oamenilor asupra noastră, autoritătile din Sibiu au hotărât

internarea noastră în spitalul judetean pe timp de două

săptămâni spre a ne mai întrema.

Toti doctorii s-au purtat foarte frumos, cu multă

bunăvointă. Ne-au vizitat si ne-au dat cu inimă largă ajutorul

lor. Ne-au dat unele întăritoare: injectii si pilule. Toti trei, cei

plecati odată din Aiud, ne întâlneam zilnic si discutam despre

perspectivele ce ni se deschid. Ele nu erau încă roze. Speram în

îmbunătătiri viitoare.

Aurel Cioran, fratele filozofului Emil Cioran, iesise deja

din temnită si m-a vizitat la spital. Tot asa si fostul meu coleg

de studii de la Cernăuti, Tudor Simion, acum protopop la Sibiu,

a aflat prin doctori de mine si m-a vizitat la spital.

M-am asezat apoi la Răsinari la verii mei (casa

părintească o vânduse fratele meu Dan) si trăiam la ei ca si când

am fi fost frati. Îi mai ajutam si eu la munci usoare. Le

multumesc din inimă pentru dragostea si bunătatea lor.

Întâlnirea cu preotii din sat, cu învătătorii si cu alti

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

465

intelectuali răsinăreni, a fost prilejul unor plăcute aduceri

aminte din trecut.

O atmosferă apăsătoare părea că se asezase peste satul

meu curat, vesel, deschis bucuriilor simple altădată. Oamenii

erau mai tăcuti, mai neîncrezători unii în altii. Ţiganii de la

„corturi” se înmultiseră si unii năvăliseră în sat; de asemenea si

unii străini. Satul nu mai prezenta aspectul neaos românesc.

Moravurile se stricaseră în mare parte. Nivelul era scăzut, desi

casele erau mai bine înzestrate: cu radio, televizoare, lanterne,

etc., cu becuri electrice chiar si în grajdurile de vite.

Surpriza mea a fost mare când Leontina Tipurită, fosta

fiică a doctorului Ioan Bucur, ce crescuse cinci copii în sat la

noi, toti admirabili si distinsi din care patru cu studii

universitare, cu care am copilărit si am petrecut anii tineretii în

dulci, simple si suave bucurii, mi-a spus „Bine c-ai venit! Am

să-ti spun multe lucruri. Aici nu am încredere în nimeni, decât

în tine” (fratii ei nu erau în Răsinari). Sotul ei, absolvent al

Academiei comerciale, mosier în Dobrogea, pierduse tot,

suferise destul si acum era mult îmbătrânit. Trăiau în Răsinari.

Dânsa, din pricina zbuciumului prin care i-a fost dat să treacă în

„anii revolutiei” era acum bolnavă de cancer. Mi-a povestit

necazurile si greutătile lor, multe si mari, neasteptate si

coplesitoare. Frumoasa Leontina „cu sufletul curat ca un crin”,

cu o inimă de aur, cu o fermecătoare gratie, era acum dărâmată

si obosită. Nu blestema, dar nemultumirea ei fată de partid era

Preot Nicolae Grebenea

466

mare si adâncă. Izbucni cu întrebarea:

– Ce crezi tu? Mai scăpăm noi de ei? Mai e vreo sperantă?

Parcă ne-o uitat si bunul Dumnezeu.

I-am răspuns:

– Dumnezeu, care voieste binele si progresul moral, social

si spiritual al lumii nu a voit comunismul, care e materialist si

ateu, dar i-a permis totusi să se aseze si la noi precum si în alte

locuri. Ratiunile lui Dumnezeu nu ne sunt cunoscute nouă

oamenilor. Dar se pare că răul se asezase puternic în multe

părti; progresul era întârziat; nedreptăti si fărădelegi erau în

lume. Şi atunci Dumnezeu a dat drumul răului, comunismului,

ca să zguduie lumea si să deschidă drumul unor reforme sociale

pe tot globul.

În vointa lui Dumnezeu vedem două aspecte:

1. ceea ce doreste Dumnezeu: binele, adevărul, dreptatea

si toate cel legate de acestea;

2. ceea ce Dumnezeu îngăduie a se petrece în lume: răul

în variatele lui înfătisări. Căci nimic nu se petrece în

lume fără voia lui Dumnezeu. În cazul actual,

Dumnezeu n-a voit comunismul cu marile lui

fărădelegi si răzbunări, dar i-a permis desfăsurarea ca

o necesitate spre a deschide drumul progresului. Dacă

oamenii n-au vrut să deschidă drumul progresului prin

Bine – Dumnezeu a dat drumul răului, ca prin el să

deschidă căile progresului. Astfel răul în mâna lui

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

467

Dumnezeu a devenit un agent al binelui, un agent al

progresului. Au început cu formidabilele răsturnări,

ucideri, distrugeri, cu tot noianul de fărădelegi

comuniste cunoscute. Au răsturnat lumea cu susu-n

jos: valorile au ajuns dedesubt si pleava a ajuns

deasupra. Brutalitatea cu care au început a

înspăimântat lumea. S-a introdus teroarea. Bunăoară

Gheorghe Dimitrof al Bulgariei, comunist de cea mai

mare clasă, a ucis în Bulgaria 60.000 de intelectual, ca

să sperie si să asigure aplicarea programului comunist.

Dar care a fost urmarea? Occidentul a luat imediat măsuri

de apărare ca să nu se întindă si în el comunismul. A apărut

Planul Marshal de stăvilire a comunismului, de ajutor pentru

Satele vestice europene. Statele capitaliste au căutat să vadă

care au fost cauzele ivirii comunismului si descoperind

nedreptăti sociale, au început rectificări si îmbunătătiri la ei

acasă.

Truman, bunăoară, presedintele Americii, n-a mai lăsat

muncitorul la cheremul proprietarului de fabrică, ci a făcut

contractul garantat de stat dintre patron si muncitor. Patronul sa

înteles cu muncitorul că lucrează cu salariul cutare pe un an de

zile. Atunci el nu putea face grevă în acest timp; dar nici

patronul nu putea ridica pretul mărfii în acest timp – lucru ce lar

fi păgubit pe muncitor. În anul următor se reînnoia contractul

după conditiile unei eventuale modificări a preturilor pietei.

Preot Nicolae Grebenea

468

Acesta este contractul garantat de stat. Şi alte îmbunătătiri s-au

făcut, ca să satisfacă cât de cât ideea de dreptate.

Dar si comunistii, cu un dinamism formidabil, ca să-si

justifice existenta, au început dărâmări si constructii de tot felul:

fabrici, termocentrale, drumuri asfaltate, plantatii pe suprafete

de mii de hectare, de pomi etc. iată deci cum, prin rău, drumul

progresului s-a deschis.

Dumnezeu nu poate lăsa lumea la dispozitia unor oameni

nedrepti, feroci ca niste barbari si fiare si care mai sunt si

dusmani ai Săi. El e stăpânul lumii si nu poate lăsa în mâinile

celor răi multă vreme lumea.

Dacă examinăm bine lucrurile vedem că împrejurările iau

adus putere; nu forta lor sau meritele lor. Căci nu se

dovediseră prin nimic bun, mai ales la noi. Ei erau ca

inexistenti. O conjunctură favorabilă, care s-a ivit în anul 1944

i-a adus la putere si altă conjunctură nefavorabilă, care se va

ivi neapărat, si acesta e în mersul lucrurilor, îi va doborî de la

putere. Ei vorbesc de o eră comunistă, dar această „eră” va fi

numai o perioadă nefericită de câtiva zeci de ani. Asta-i tot,

Leontina. Dumnezeu ne-a dat nouă prin comunism, după toate

câte am trăit si trăim, o apăsare mai mare decât a altora. Nu stim

de ce. Se spune că pe cine-l iubeste Dumnezeul îl si încearcă.

Poate că Dumnezeu a voit să încerce credinta noastră: dacă vom

răbda până la sfârsit sau dacă ne vom lepăda de El. Şi românii

au dat dovadă de o mare răbdare si rezistentă. Modul cum au

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

469

trăit unii în temnită si apoi cum au acceptat moartea fără să se

vândă, fără trădare, ci senin si fericiti, va schimba calendarul

crestin. Noi sfinti vor fi introdusi în el. Vor fi sfintii români,

martirii veacului XX si poate si ai altor natii care au suferit

asuprirea comunistă.

Dar la cele spuse de Leontina am reflectat: cât de mult a

decăzut societatea sub comunisti! Cât de mult si-au pierdut

oamenii încrederea unii în altii! Fără Dumnezeu nu poate omul

să nu cadă.

Mântuitorul ne-a avertizat: „Eu sunt vita, voi mlăditele.

Precum mlădita nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu

rămâne în vită, tot asa nici voi de nu veti rămâne în Mine.

Rămâneti în Mine si Eu în voi, căci fără Mine nu puteti face

nimic.” (Ev. Ioan XV, 4-5) Nici un cuvânt din cuvintele

Domnului nu s-a dezmintit până acum.

Trecând pe la Consistor, tocmai atunci consilierii

mitropolitani în frunte cu Traian Belascu, vicar administrativ,

ieseau dintr-o sedintă. Mitropolitul, distinsul si omul de omenie

Nicolae Colan, era bolnav si nu a prezidat Înalt Prea Sfintia Sa.

Cu doi mă cunoscusem dinainte si eram apropiati. Ei m-au

îmbrătisat. Iar Belascu a intervenit cu expresia: „Iată omul care

m-a ajutat pe mine la Aiud!” Într-adevăr, trecuse si el prin Aiud,

după alegerile din 19 noiembrie 1946, în care a luptat pentru

izbânda national-tărănistilor, vină pentru care împreună cu altii

a fost adus în 1947 la Aiud, de unde, ca protopop, a fost captat

Preot Nicolae Grebenea

470

să organizeze trecerea greco-catolicilor ardeleni la Biserica

Ortodoxă. Acest lucru s-a făcut în octombrie 1948, cu el în

frunte, urmat de 406 preoti greco-catolici.

Profesorul de teologie monahul, acum arhimandrit,

Nicolae Mladin, fost prieten a dorit să stăm de vorbă. M-am

bucurat. Fusese un om foarte bine înzestrat: cultură frumoasă,

trăire curată, condei inspirat. Promitea mult.

Mare deceptie! Am găsit acum un om fricos, grijuliu,

încântat de „marile” realizări al regimului, fără curaj, fără spirit

de luptă, o festilă ce mai fumega încă, gata să se stingă. Nimic

din marea flacără ce ardea altădată în el. Se prăbusise. Regreta

că Episcopul Valerian Trifa din USA, la care a fost trimis nu l-a

înteles si n-a acceptat să intre sub cupola Patriarhiei noastre de

la Bucuresti, ci a preferat să rămână independent, ca să nu

comande partidul comunist si în Biserica română din America,

cum comanda în cea din România.

El n-a înteles că episcopul V. Trifa i-a dat singurul

răspuns just ce i-l putea da: Nu!

De aceea, la moartea omului de caracter, marelui român si

bunul slujitor al Domnului, Mitropolitul Ardealului Nicolae

Colan, când se căuta un nou mitropolit, si am fost întrebat: cine

cred că ar putea veni în locul lui? Eu am spus: Mladin. Căci a

făcut destule concesii si e dominat de o frică funciară parcă, va

fi usor de manevrat si va putea corespunde deplin asteptărilor

partidului. E „copt” pentru a fi ales mitropolit sub comunisti.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

471

Noroc că ceilalti pe care i-am reîntâlnit au rămas întregi,

cu un suflu crestin viu si chiar înfocat lucrând frumos pe ogorul

sfânt al Domnului, deplin fideli misiunii lor de îndrumători

crestini sub un regim asupritor.

Întru-un birou al Consistorului am dat de fosta

domnisoară Gica Cioran, sora lui Emil si Aurel, căsătorită la

Arad cu un judecător si acum mutati la Sibiu. Ah! sărmana!

Gustase si ea din pâinea temnitei 10 ani. Era mult slăbită, numai

oasele pe ea. Mi-a cerut să o astept la terminarea serviciului, ora

două p.m.

La iesire mi-a sărit în brate si m-a sărutat (căci fusesem

prieteni si o jucasem destul la horă) si mi-a spus: „i-ai văzut în

birouri (pe consilieri). În nici unul n-am încredere decât în tine.

Vino să ne spovedesti pe mama si pe mine. Iei masa cu noi”.

Ceea ce am si făcut.

Mirarea a fost: cum de a ajuns să piardă încrederea în

oameni? Acolo erau unii admirabili si de mare încredere, cinste

si seriozitate. Păcat! Le pierduse încrederea. Asta-i una din

marile greseli ale comunistilor, că au semănat neîncrederea în

oameni si cu ea au adus suspiciunea, nelinistea, fuga păcii,

tristetea. De aceea comunistii pot fi numiti groparii popoarelor.

Căci dispărând pacea, încrederea, bucuria, popoarele lunecă lent

pe drumul mortii.

Cu distinsa domnisoară Minerva Doncăsiu, rămasă

nemăritată, acum doctorită în Bucuresti, de o frumoasă reputatie

Preot Nicolae Grebenea

472

profesională si de altfel, lucrând la Institutul Parhon, m-am

întâlni întâmplător în tramvaiul de Sibiu-Răsinari. Nu era

singură, era cu domnisoara Parhon si veneau la Răsinari. Eram

foarte stingherit în halul de slăbiciune în care mă găseam; am

fost rezervat. M-am jenat să o îmbrătisez, ca să nu o compromit

fată de prietena ei. Ea era prietenoasă, deschisă si părea a nu

tine seama de felul cum mă găseam si, desigur, a trebuit să o

socheze putin gresita mea atitudinea si manifestarea mea. Căci

imediat după aceea mi-am dat seama cât de gresită a fost

atitudinea mea fată de ea. Dar eleganta ei si a prietenei mă

complexase si nu stiam cum să fiu mai retinut, ca să nu-i

micsorez prestigiul în fata prietenei sale, manifestând o

îndrăzneală ce ar fi fost cu totul firească, tinând cont de trecutul

nostru, dar pe care n-am avut curajul să o am ca si altă dată

când, după unele întâmplări dintre noi, ea s-a arătat de-o

noblete, măretie si o superioritate cum rar de tot întâlnesti la o

femeie, si acum s-a arătat cu mult mai presus de mine în

atitudinea ei. Nu cred că a înteles atitudinea mea, iar eu nu-i

puteam spune că în inimă aveam o stimă considerabilă pentru ea

si o admiratie nemărginită pentru caracterul ei frumos si nespus

de nobil. În această privintă nu cunosc o femeie care să o fi

întrecut. Într-atât era mai presus de reactiile obisnuite ale

femeilor, chiar si a celor superioare.

Cred că întâlnirea noastră a fost pentru ea o deceptie, iar

pentru mine un mare regret, că am fost atât de prost si n-am

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

473

găsit în mine forta morală să mă ridic deasupra stării mele fizice

atât de slabe si să las loc deschis „iesirilor” interioare. Ea n-a

putut întelege ce e în inima mea fiind derutată de atitudinea mea

neghioabă. Nu merita aceasta. Lipsa curajului devine si în acest

caz o greseală aproape de neiertat.

M-am convins că în lupta vietii, curajul e o armă

puternică, o fortă mare, o virtute deosebită. Cu această fortă

biruim în viată iar cei ce n-o au sunt niste învinsi. Nu în zadar

ne îndeamnă Domnul Hristos: „În lume necazuri veti avea. Ci

îndrăzniti: Eu am biruit lumea”.

Crestinismul nu e religia slăbănogilor, a lasilor, ci a

luptătorilor, a eroilor, a „nebunilor” ce se aruncă în luptă spre a

salva, a celor viteji ce stiu să moară stând drepti si nu într-o

atitudine statică, ci în una dinamică, creatoare. Forta morală

aprinde, sustine si mântuieste, căci te împinge la o dăruire fără

conditii, gratuită si nobilă. Domnul a spus-o de multe ori: lasii si

cei prea grijulii de viata lor nu se mântuiesc. De aceea trebuie să

avem atitudinea cavalerului plin de onoare si de demnitate gata

să se arunce în luptă si să moară cu avânt, entuziast si senin,

pentru cauza dreaptă a omului, a neamului sau a lui Dumnezeu.

Alte întâlniri acasă

Când nu te-ai asteptat si n-ai avut vreo relatie anterioară si

apare cineva si te înconjoară cu o simpatie fierbinte, cu grijă, cu

Preot Nicolae Grebenea

474

o atentie deosebită de a-ti veni în ajutor imediat, discret si total

dezinteresat, slăvesti pe Dumnezeu si spui apoi: „Mai sunt

oameni de inimă!”

Din 200 de familii din Răsinari, Ana Marcu, femeie fără

studii, cea care îngrijea casa părintească din Răsinari a marelui

poet O. Goga, a fost fiinta minunată care s-a ridicat la cel mai

mare nivel. Nu neamurile, afară de sădeni, nu intelectualii din

sat, nu cei bogati, ci ea, săracă, o plăpumăreasă, mi-a sărit

imediat în ajutor cu o plapumă. Dar nu darul, ci dragostea cu

care era oferită m-au cucerit, smerenia atitudinii, bunătatea

inimii – toate m-au miscat adânc. Şi apoi tot timpul în

continuare m-a apropiat si m-a căutat cu aceeasi bunăvointă

mereu proaspătă si reînnoită. Fratele ei Mircea, reprezentantul

nostru în Kuweit, necunoscut mie, mi-a acordat imediat atentie,

bunăvointă si prietenie. Din convorbiri am înteles ce preocupări

înalte avea acest om si ce suflet ales era. Slujea regimul, dar era

mai presus de el. Şi fratele lui Virgil Ihora, colonel de aviatie,

era de aceeasi stofă mare.

Iată-l pe Savu Pitaru, învătător, legionar ce s-a lepădat de

Legiune si a căzut în cursele diavolului, urcând pe drumul

răului, colaborând la începutul guvernării comuniste cu

comunistii sibieni, era acum profesor de matematică. Era bolnav

si trist. Iată-l si pe State Petcu, învătător legionar, prieten vechi

– si el acum profesor de matematică. Stă drept si dorul

cunoasterii nu l-a părăsit. E interesat de orice se întâmplă, de

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

475

orice idee nouă, de orice ar putea întări spiritul de luptă si

întărirea poporului român. Iată-l pe Stan Severin, modest si la

locul lui, învătător, conducând împreună cu profesorul Iliut

frumosul cor din Răsinari.

Iată pe Florin Bucur, fost avocat în Prahova, acum

inspector la Banca Natională, sucursala Sibiu, cu care am

petrecut frumoase clipe în anii nostri tineri. Cu el si cu fratele

lui, Viorel, acum doctor de mare valoare, subdirector la Ascar-

Bucuresti, am dat concerte pe muzică de coarde, el cânta la

violoncel, Viorel la vioară I-a cu profesorul Petru Severin, eu cu

Florica (Rica), sora lor, distinsă si adorabilă, la vioara a II-a, cu

Şerbănel Lungu si Vidrighin la flaut, cu Ilie Cruciat si Bucur

Hurdubelea la contrabas (gurdună), cu Maniu Bratu la vioara

III-a.

Cu Florin, cu Viorel, cu P. Severin ne strecuram seara, pe

înnoptate, discret, sub fereastra unor domnisoare, consătene,

care mâine aveau ziua onomastică si intonam serenada, frumos

si lin, câteva cântece. Ele, bucuroase, se plecau la fereastră si

aprindeau câte un chibrit sau becul electric – semn că au primit

serenada. Iar a doua zi prezentam felicitările acasă.

Cu acestia si cu alti consăteni dragi, pregăteam pentru

popor piese de teatru, petreceri „familiare”, excursii la Păltinis

sau „la Colibi” pe Râul Caselor, plăcute plimbări prin sat.

Amintiri neuitate …

Iată si pe colegul meu de clasă Aleman Mutiu, om

Preot Nicolae Grebenea

476

minunat, grefier, suflet ales si nobil, acum foarte bolnav. Pe

Coman Achim, vecinul meu care, îndrăgostit de sah, juca ca

student sah cu mine, în curte sau în podul surii, acum arhitect de

frumoasă reputatie în Bucuresti.

Iată si pe blândul si alesul suflet Cornel Mitrea, fost

director la Banca Natională Târgu-Mures. Acum subdirector la

Banca Albina Sibiu. Admirabil suflet.

Iată, în sfârsit, pe Cornel Lubinschi Dragoman, profesor

talentat, cu preocupări literare care, în stil popular a făcut piesa

„Nunta Ciobănească” si o altă piesă, compusă cu acelasi talent,

cu personagii vii din satul nostru. El a reusit să prindă specificul

răsinărean cu multă plasticitate. A mai făcut frumoase cercetări

privitoare la satul nostru si la întâmplări mai importante din

trecutul lui. El e omul primitor la care intelectualii răsinăreni

din alte părti ale tării veniti acasă, se opresc să afle noutătile si

ultimele întâmplări din Rătinari. Acum e functionar la „Astra”,

societatea literară întemeiată în timpul lui A. Şaguna 1861. E

argint viu, mereu în căutarea unor necesităti ce apar la Răsinari

si cer cuvânt. El intervine apoi pentru rezolvarea lor. Dorind o

dezvoltare sănătoasă a satului nostru, o atmosferă normală si

natională, el e „jandarmul” care supraveghează, vede „buba” si

intervine pentru a înlătura răul.

Iată-l si pe marele doctor veterinar Iacob Ciucean

neîntrecut în meseria lui si poate fără egal în tară, om

nefalsificat, natural si cu sufletul limpede ca un izvor de munte,

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

477

este răsinăreanul autentic, căsătorit cu o săsoaică, admirabilă

doamnă, si întâlnirea cu el este o întoarcere la atmosfera pură a

satului din trecut: o plăcere si mai mult; o desfătare.

Nu pot uita pe doamna Barcianu, boieroaică din Vechiul

Regat, cu totul destinsă, din familia Greceanu, care a intrat în

vestita familie ardeleană a Barcenilor. Barcenii au dat frumoase

si alese figuri de bărbati, distinsi în lupta pe teren national si

cultural, între care Daniel Barcianu, profesor de teologie la

Sibiu si memorandist. M-am dus la invitatie să o văd în

„Copăcele”, în frumoasa casă a Barcenilor. M-a surprins foarte

plăcut aleasa ei tinută. Avea acolo în casă portrete în ulei din

veacul al XIX-lea cu membrii familiei. Priceperea ei în artă m-a

surprins. Trebuie să te stilezi prin secole ca să ajungi la această

distinctie a doamnei Barcianu. O boieroaică autentică iar nu o

parvenită, o fiintă stilată, cu o noblete si măretie în atitudini ce

impun. O plăcere să o întâlnesti. Am revăzut-o de mai multe ori.

Aceeasi impresie profundă. Primăvara, plimbându-mă prin

marea ei grădină cu pomi înfloriti, cu petalele lor albe, ale

prunilor, caisilor, ciresilor si cele alb-roz ale merilor, aveam

impresie că mă aflu în grădina Raiului. O astfel de simtire de

puritate, frumusete si grandoare primeam atunci.

Doamna Tvic, notărita, a tinut să mă vadă. Femeie

energică, activă, cu spirit negustoresc, avea patru copii, doi

băieti si doi fete. Pe fiii ei i-am meditat pe când erau în clasele

VI-VIII de liceu. Eram cunoscuti bine deci. Se vede că

Preot Nicolae Grebenea

478

prezentam curiozitate pentru dânsa. Atâtia ani de puscărie

pentru un om cunoscut de „cumsecade” stârnea un deosebit

interes. M-am dus la dânsa. S-a mirat de slăbiciunea mea, m-a

găsit altfel „bine!”

Când Dostoievski după cinci ani de temnită si cinci ani de

deportare în Siberia s-a întors la Moscova a fost o uimire.

Prietenii îl admirau: S-a întors mai „tare” decât a intrat – îsi

spuneau. În cinci ani de temnită el a citit numai Biblia – singura

carte ce i s-a îngăduit, iar în ceilalti cinci ani de condamnare

prin deportare în Siberia, i s-au permis si alte cărti, dar trăia

într-o mare izolare. Prilej de meditatie si rugăciune. De aici

„tăria” lui.

Dacă toti cei ce mă întâlneau erau mirati de marea mea

slăbiciune fizică, nu le venea să creadă cum se poate să fiu

psihic încă „bine”. Secretul? Mila Domnului, ajutorul prea

sfânt. Rugăciunea care a adus linistea interioară si echilibrul

psihic. Lăsat în voia Domnului tot ce mi se întâmpla era primit

în liniste, fără zguduiri, ca ceva ce în împrejurările date asa

trebuia să fie.

Niste rudenii din America, venite să vadă satul nostru,

iubitul Răsinari, au fost cu totul surprinse când m-au văzut că,

după atâtia ani de temnită, slăbit de tot, pot să râd cu atâta poftă

la unele discutii ce le purtam cu ei. Am înteles că acolo în

America un procent din populatie de peste 20% sunt bolnavi de

nervi.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

479

Relatia cu cei trei preoti ai satului nostru, dintre care doi

cunoscuti dinainte, a fost rezervată, fără entuziasm, mai mult ca

un raport pur conventional. Murise distinsul preot Maniu

Lungu, liturgisitor desăvârsit, precum si preotul Emilian

Dancăsiu, mai putin teolog dar om de inimă, cald, primitor, bun

gospodar al casei, cu o sotie de o rară omenie, neîntrecută

gospodină, discretă, în casa căreia străinii, în treacăt prin sat

pentru vizite, nu puteau pleca fără a fi invitati la o aleasă masă,

pregătită de mâinile ei măiestre. Acum conducea parohia

preotul Ioan Brote, fiu al satului, inteligent, bine pregătit si bun

vorbitor, dar plictisit de comunism, care-i făcuse si lui o arestare

de câteva săptămâni. Nu mai avea fervoarea necesară unei lupte

mai dârze pentru adevărurile eterne ale crestinismului. Cu o

înclinare spre organizare si lucrurile materiale, el a obtinut de la

Ion Gh. Maurer permisiunea de a se face tramvaiul Sibiu-

Răsinari înfrângând opozitia prelungită a sasilor din Sibiu. Şi în

mare măsură se datorează si dârzeniei lui faptul că Răsinariul nu

a fost colectivizat. Mare avantaj.

Sfintirea – hirotonia mea întru preot

Acum după anii de temnită statul comunist a considerat că

nu mai sunt demn de a fi profesor: cum să dai tineretul pe

mâinile unui astfel de „bandit”? Partidul, forta conducătoare în

stat, el îndruma toate si avea cea mai mare grijă ca tinerii să

Preot Nicolae Grebenea

480

primească o educatie comunistă.

Preot e altceva. Da, poate fi. Are pregătirea. Admitem, au

zis. Deci urma să caut o parohie. Era greu să găsesti una la

nivelul asteptat. Am găsit una mică si săracă: Spini, cu filia

Şona. Ambele sub 280 de familii, pe Târnava Mică, la 8 km de

Blaj, pe linia Blaj-Praid, fostă parohie greco-catolică.

Organele bisericesti din Sibiu se arătau cu multă

bunăvointă si întelegere. Cu Mitropolitul Nicolae Colan, om de

inimă si de frumoasă tinută, distins literat si patriot, n-am putut

lua legătura, căci era bolnav.

Nu erau impedimente canonice pentru sfintire. Deci s-a

hotărât în grabă hirotonia mea dintru diacon în preot, pentru ami

asigura existenta. Prea Sfintitul Episcop-vicar Teodor

Scorobet mi-a făcut hirotonirea, într-un cadru restrâns. Eram

emotionat. Dumnezeu mă învrednicea să primesc acest mare har

al preotiei. Nu murisem în grelele încercări prin care trecusem.

Dumnezeu mă păstrase viu – si acum, nerefăcut si slăbit, mă

destina pastoratiei. Ah! Cât e de bun Dumnezeu, care trece

peste slăbiciunile noastre si ne primeste în slujba Sa! Voi fi oare

vrednic de această milă a Domnului?

Numirea mea era la 1 octombrie 1964.

Primirea la Spini foarte rezervată si cu oarecare

neîncredere chiar. Le venea preot un fost puscărias – si atât de

slăbit. Biserica era frumusică, casa parohială mare si frumoasă,

cu o grădina cu pomi si loc de agricultură. M-am instalat

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

481

imediat în ea. Oamenii erau harnici, muncitori si cinstiti, cu

gospodării frumoase. Erau cu primul colectiv pe regiune. Foarte

buni crescători de porci, înstăriti binisor, dar strânsi la pungă.

Destul de credinciosi.

A doua zi la amiază a sosit o tânără gospodină cu prânzul:

ciorbă de pasăre, pui fript.

– Ce e cu asta? am întrebat.

– V-am adus masa.

– Cum?

– E rândul meu, căci dăm masa cu rândul, asa i-am dat

si părintelui care a plecat, căci nu avea sotia cu dânsul.

– Bine! am zis, îti multumesc. Sunteti foarte cumsecade.

Vino si deseară cu cina. Dar de mâine încolo să nu mai vină

nimeni cu mâncare la mine. Eu de-acum încolo am leafă si vreau

singur să-mi plătesc mâncarea. Am aranjat cu primul epitrop sămi

dea masa contra cost.

Culesul grădinii se făcuse si poporenii au păstrat si pentru

mine cam trei saci de porumb în stiuleti. Fructe si zarzavat – nu.

A fost o bucurie mare când duminică la prima slujire am

observat cu câtă pietate intrau în sfânta biserică poporenii mei:

bărbatii mai ales în costume nationale, asezându-se în fată în

biserică, iar femeile, mai ales, în rochii negre, cu cizme de piele

în picioare si cu o seriozitate gravă în atitudinea lor, asezânduse

în spatele bărbatilor.

Slujba am făcut-o cu avânt, dar si cu emotii. Era a doua

Preot Nicolae Grebenea

482

slujbă a sfintei si dumnezeiestii liturghii de când am fost sfintit

preot. Prima o făcusem la Răsinari, dar nu singur. Acum o

făceam singur. Fusesem diacon si slujisem cel putin 50 de

liturghii mai înainte de a fi arestat si închis. Dar acum mai

uitasem după atâta întrerupere si trebuia să o reînvăt.

Predica a fost o chemare credintă si apropierea de

Dumnezeu considerând-o singura mare necesitate a clipei. Am

căutat se le dau mângâiere si sperantă. O slujire sfântă aduce

bucurie în inimi, încredere si pace. Participarea la ea e un popas

binecuvântat cu urmări mari. Nu numai în ordinea spirituală si

pentru mântuirea noastră, ci si în cea trupească: întrerupând

zbuciumul zilnic si grijile instaurează în noi, măcar pentru

câteva clipe, linistea , iar cu ea vine o destindere nervoasă si cu

aceasta mentinerea sănătătii si chiar însănătosirea. Căci Sfânta

Liturghie ne invită pe toti credinciosii ca „toată grija cea

lumească să o lepădăm”, fiindcă la biserică stând noi

„închipuim tainic pe heruvimi”, cei care slăvesc pururea pe

Dumnezeu.

Întâlnirea la protopopiatul Târnăveni la sedinta pastorală,

a fost plină de dragoste si entuziasm. Preotul Ioan Sămăghitan,

licentiat, cel ce l-a ascuns un timp în casa lui pe poetul si

profesorul Nichifor Crainic, lucru pentru care a primit trei ani

de temnită, m-a asteptat la gară. El spusese colegilor că eu l-am

salvat de la moarte în cursul temnitei si toti mă asteptau cu

destulă curiozitate. De fapt lui Sămărghitan i-am dat un foarte

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

483

mic ajutor care, real, nicidecum nu era o salvare cum i se părea

lui.

Protopopul Marcovici mi-a făcut o prezentare plină de

căldură si apoi m-a invitat la el la masă. Protopopeasa, o

distinsă doamnă, mi-a spus:

– În trecut, un om după atâtea suferinte ca

dumneavoastră era socotit la noi un martir si se bucura de multă

cinstire; dar acum s-au răsturnat toate. Vă invit stăruitor ca ori

de câte ori veniti la Târnăveni să poftiti la masă la noi, ca nu

cumva mâncând prin restaurante să vă îmbolnăviti si să muriti

după ce ati scăpat de la amar. Să stiti că gătesc bine, nu e asa,

iubite sot? Se adresă ea, zâmbind, părintelui protopop, si sper să

fiti multumit cu masa mea. Iar protopopul adăugă:

– Te rog si eu, părinte, să primesti propunerea sotiei si să

vii la noi cu orice ocazie treci prin Târnăveni.

Protopopul, sub motivul instalării mele, mi-a făcut iarna o

vizită să vadă cum sunt instalat. Eram singur, încă nu mă

recăsătorisem. S-a mirat de câte lemne am băgat în soba de

teracotă si nu se încălzea bine. Mi-a recomandat să o stric si să

fac alta, ca să am căldură. A tinut un cuvânt oamenilor si,

părându-i că nu au destulă grijă de mine, m-a lăudat destul si lea

spus: „Aveti grijă de el, e la voi dar nu-i pentru voi. Cum îl

veti griji asa îl veti avea”.

Dar unii erau deja prelucrati de Securitate ca să nu se

apropie prea mult de mine. Şi nu cumva să-mi facă avantaje

Preot Nicolae Grebenea

484

materiale. Asta tinea de spiritul Securitătii ca cei aflati în

supravegherea lor să aibă cât mai slabe conditii de trai, ca să nu

poată face deplasări si ca ei să-i poată mai bine tine sub

observatie.

Făceam slujba pe rând: în Spini, parohia si în Şona, filia.

Şona era comuna, cu aproape 4/5 sasi si 1/5 români. Sasii

aveau un mare pastor: Wilhelm Capesius. El era al 29-lea pastor

din tată în fiu. Antihitlerist feroce. Căutat de hitleristi să fie ucis

a fost ascuns mai multe luni la primarul român. Se bucura de un

prestigiu enorm pentru capacitatea si pentru spiritul lui

evanghelic.

I-am făcut imediat o vizită. S-a bucurat mult. Am

schimbat laolaltă multe gânduri. Mi-a spus: Acum nu e timpul

unei lupte deschise cu comunismul si luptăm prin dragoste si

răbdare sustinând credinta. Hristos a răbdat, dascălul si

Dumnezeul nostru, a răbdat până la moarte! Trebuie să răbdăm

si noi. El a iubit, trebuie să iubim si noi. „Asa a iubit Dumnezeu

lumea, încât pe unicul său fiu L-a dat, ca cel ce crede în El să nu

piară, ci să aibă viată vesnică” (Ioan III,16).

Era atunci la ordinea zilei problema complexului

interstatal cerut de rusi. Printr-un savant al lor Valev, rusii au

spus: socialismul e foarte înaintat, încât nu se mai pune între

statele socialiste problema granitelor. Propunem si cerem

crearea unui complex interstatal care să cuprindă 100.000 km2

din România, 12.000 km2 din Basarabia de sud si 30.000 km2

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

485

din Bulgaria. Aceasta însemna distrugerea României, căci

muncitorii trebuiau să lucreze dea valma, fără pasaport.

Lăcomia asta nesăbuită a lui Hrusciov, seful de atunci al

Uniunii Sovietice, a indignat la culme pe români si a dus la cea

mai mare încordare a relatiilor dintre noi si rusi, românii

respingând cu furie nesăbuita pretentie. Românii au dezbătut

această problemă la toate cadrele de partid schitând o dârză

împotrivire. Au publicat si o brosură cu prezentarea problemei

ce s-a răspândit la oamenii de partid de încredere – cadre. Am

pus si eu mâna pe ea si am dat-o si lui Capesius. Sovieticii,

îmbătati de victoria din război si de după aceea, s-au aventurat

la această cerere nebunească. Aceeasi lăcomie i-a făcut pe Slavii

de sud ca Tito să se rupă de ei. Capesius era revoltat la culme.

Am dat-o apoi părintelui protopop Marcovici care încă nu

ajunsese la ea. Deci Rusia biruitoare încerca luarea unor

teritorii. Mă revolta profund îndrăzneala si aroganta lor.

Şi murind Gh. Gheorghiu-Dej, a venit la putere ca secretar

general la noi Nicolae Ceausescu, în toamna lui 1965. Nu prea

stiam cine este el. Însă chiar la o lună după alegerea lui, pastorul

Capesius mi-a spus:

– Cu alegerea lui N. Ceausescu la conducere nici acum

n-a avut noroc poporul român.

– După ce vă ghidati? l-am întrebat.

– După felul cum arată si după cum s-a purtat până

acum. El a condus colectivizarea dând dovadă de o brutalitate

Preot Nicolae Grebenea

486

excesivă. E un om sângeros, fără scrupule si ne putem astepta de

la el la orice.

Cât de precis l-a dibuit! Eu încă nu-mi dădeam seama de

situatia lui si-mi spuneam să-l vedem la lucru. Deci adoptam o

atitudine expectativă.

Recăsătorirea mea

Eram singur. Pentru un preot, dacă nu are înclinatie spre

viata contemplativă a monahului, o sotie devine o necesitate

imperioasă. Ea poate fi un ajutor minunat în pastoratie pentru

preot: e un aliat, un sprijin, un luptător alături de el. Dacă se

potrivesc trag frumos la aceeasi cărută. Poate fi si un stimulent

pe linia de luptă crestină, mentinându-i avântul spre ridicarea

spre culmi de lumină si sprijinindu-l să nu cadă. O preoteasă

devotată, harnică, dacă întelege rostul înalt al sotului ei, e o

binecuvântare de la Dumnezeu, un mare noroc.

Doream căsătoria cât mai repede. Dar ea întârzia fiindcă

Silvia, fosta mea sotie, trebuia să divorteze de bărbatul ei Petru

Bejan, directorul scolii din Hârja, iar acesta o împiedica.

Pe mine m-a reclamat Securitătii că-i „fur nevasta”. Un

ofiter de securitate m-a chemat să discutăm „problema”.

Reclamatia era dură. Am citit-o toată. Era a unui om înfuriat,

plină de calificative pentru mine dintre cele mai urâte. Iar cel

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

487

principal – eram „hotul” sotiei sale.

L-am întrebat pe securist:

– Dumneavoastră sunteti pentru dragoste în familie sau

contra ei?

– Suntem pentru dragoste.

– Ei bine am zis: Eu nu m-am dus la Hârja-Bacău la

sotie. Ea a venit la mine. Şi dacă a fugit de la el, unde-i

dragostea lor? Ce a adus-o la mine, căci iată, eu sunt gol-golut.

N-am o casă ca el. De cine are ea dragoste? De el sau de mine?

– Înteleg, a zis. Nu poate fi vorba de un furt aici. Eu am

spus:

– Mie îmi pare rău de acest biet om care după 12 ani de

trai cu o sotie o pierde, ea fugind la altcineva. Dar de ce n-a

cucerit-o? De ce n-a legat-o prin copii? Căci am aflat că ea a

rămas însărcinată si i-a cerut să întrerupă sarcina. Acest egoism

al lui se răzbună acum. Întelegându-l, îl iert pentru insultele ce

mi le-a adus. Dar vă rog să-i spuneti să nu facă greutăti fostei

mele sotii în dorul ei de a se întoarce la fostul ei sot.

– De acest lucru mă voi ocupa eu, mi-a zis si neam

despărtit.

Procesul de divort a durat mai multe luni din pricina

opozitiei lui Bejan. Dar în octombrie 1965 ne-am putut

recăsători la Şona, într-un cadru foarte restrâns, fără nuntă si

cununie religioasă căci Silvia nu acceptase o cununie religioasă

cu Bejan, spunând că o singură cununie religioasă trebuie să

facă o femeie. Deci cununia noastră religioasă a rămas valabilă.

Astfel m-am cununat civil de două ori. Mă cununam acum iar cu

Preot Nicolae Grebenea

488

propria mea sotie. Acum a iesit din învătământ după 37 ani de

servici. Era deci liberă spre a vedea de casă si alte treburi.

Vizite neasteptate

Viata acum se scurgea linistită, fără vreo asuprire de la

autoritătile de stat. Simteam totusi supravegherea discretă a

Securitătii, fără vreo interventie directă. Eu mă ocupam numai

de parohie si lucram singur grădina, pentru asigurarea hranei.

Parohia era săracă si, fiind fostă greco-catolică, nu avea acele

frumoase traditii ortodoxe, împreunate cu multe slujbe si daruri.

Slujirile particulare erau cu totul reduse si ele trebuiau

contabilizate spre a asigura salariul lunar. La acest salar

contribuia si statul cu 700 lei lunar, restul se asigura dintr-o

contributie anuală benevolă si din serviciile particulare.

Toată atentia mea era îndreptată spre a asigura credinta si

temeiurile pe care se reazemă si a o întări treptat. Făceam

slujirile sfinte cu atentie si totdeauna cu predică. În lipsa unui

învătământ religios pentru tineret am considerat că a predica

cuvântul dumnezeiesc e singura cale mai eficace de a sustine

credinta.

Într-o zi pastorul W. Capesius în vizita ce i-am făcut-o

mi-a spus: Ieri am avut inspectia unui domn de la departamentul

Cultelor care mi-a zis:

– Domnule pastor, aveti greutăti în desfăsurarea

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

489

cultului? Căci vreau să vă ajut.

– Nu! am răspuns eu.

– Au făcut copiii dumneavoastră învătământ religios

până la 14 ani?

– Da, am zis.

– I-ati confirmat pe toti?

– Da!

– E vreun sas care n-a învătat si n-a fost confirmat?

– Nu, nu avem nici un neconfirmat.

– Bine d-le pastor.

Apoi s-a dus la scoala generală din Şona si a spus

profesorilor:

– Voi ce păziti aici? Am fost la domnul pastor si mi-a

spus că toti sasii de peste 14 ani sunt confirmati. Voi n-ati putut

câstiga măcar unul pentru noi?

– Aceasta-i o treabă intimă de credintă, au răspuns ei, si

noi nu ne amestecăm în ea si nu ne străduim să facem cuceriri de

acest fel, ca să nu călcăm legea cultelor care le asigură tuturor

libertatea religioasă.

Făcându-mă că nu cunosc statutul de functionare a

cultului ortodox, am adunat copii si am început să fac lectii de

religie. Le plăcea si mergea binisor si după vreo 5 săptămâni am

fost chemat de un ungur, inspector general pentru problemele

religioase pe regiunea de care tinea Târnăveni, care mi-a spus:

– Faci cu copiii învătământ religios?

Preot Nicolae Grebenea

490

– Da, am zis.

– Nu stiti că n-aveti voie? Vrei să intri iar în puscărie?

Încetează imediat.

– Nu stiam că n-avem voie, i-am spus.

– De acum să stii.

Dar eu stiam si cum s-au alcătuit în 1948 statutele de

functionare a cultelor, când s-a permis cultelor protestante si

catolice un învătământ religios până la 14 ani, ce trebuia să se

facă nu în scoală ci în biserici sau în casele de cult. Dar Bisericii

Ortodoxe Române i s-a interzis acest lucru. Totul s-a motivat

asa: cultele neortodoxe au liturghii sau slujiri scurte si atunci

tineretul ca să-si însusească principiile credintei are voie să facă

învătământ religios până la 14 ani. Dar Biserica Ortodoxă are un

cult lung de 3-4 ore si copiii ortodocsi pot să-si însusească

principiile credintei prin participarea la cult în biserică.

Protestele ortodocsilor au fost zadarnice. Teohari Georgescu,

ministru de interne, evreu, a venit personal la Sfântul Sinod al

Bisericii si, cu mari amenintări că se creează un conflict între

Biserică si Stat, s-a impus punctul oficial în problemă. Aici s-a

lucrat cu o perfidie deosebită. Căci după aceea, tinerilor

ortodocsi li s-a interzis participarea la Biserică si Duminica si în

zilele de sărbătoare fiind ocupati cu programe scolare. Cei ce

mergeau totusi la biserică erau pedepsiti de corpul didactic, si

au fost avertizati că n-au voie să meargă la biserică.

Dar biserica catolică care avea messa (liturghia) de o oră o

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

491

făcea de sase ori Duminica si în zilele de sărbătoare la Iasi, la

Piatra Neamt de cinci ori, iar în fiecare zi din cursul săptămânii

mai făceau câte trei liturghii adică 18 liturghii si asa probabil în

toate orasele cu catolici.

Astfel comunistii au asigurat străinilor de la noi un

învătământ religios până la 14 ani, dar au refuzat poporului

român ortodox majoritar acest drept. Evreii si ungurii majoritari

în conducere la acel moment au impus acest punct de vedere.

Fărădelegea lor a fost imensă iar urmările incalculabile. Şi asa

principiul egalitătii în drepturi pentru toti cetătenii Patriei a fost

călcat de la început prin inegalitatea ce s-a făcut, cu

preeminenta străinilor si înjosirea poporului român. Şi totusi

străinii strigau să sunt asupriti. Asta mai ales ungurii si secuii.

Dar e clar că ei si sub Ceausescu au trăit mai bine în România

decât românii. La Blaj se mânca pâine mai neagră decât la

Târnăveni. Iar cele mai bune aparate medicale aduse din

străinătate Ceausescu nu le-a adus în Bucuresti, ci în Târgu-

Mures.

*

* *

Deci a trebuit să renunt la ideea unor lectii de religie la

Spini. Continuam însă cu hotărâre întărirea credintei prin

slujirile sfinte, predică si discutii acasă la parohieni.

Un preot vecin din Bia, F. Graure, om cumsecade, tinea

Preot Nicolae Grebenea

492

legături cu mine si făceam unele slujbe împreună cu el si la

mine pentru înmormântări, maslu, etc. El îmi ajuta si la actele

de gestiune. Era un om de omenie. Într-o zi mi-a spus că a fost

chemat la Securitate si i-au zis:

– Vrem să-l băgăm pe Grebenea în temnită, dar nu

politic, ci pentru furt.

– Dar el e corect, am zis.

– Şi ce dacă e corect, nu interesează asta.

– Dar el e cu totul corect, de o desăvârsită corectitudine.

Îl băgati si asa?

– Nu! Dacă e cu totul corect îl mai lăsăm. Dumneata să

ne spui ce face si să-i pui întrebările ce ti le spunem, ne

interesează răspunsul lui, pe care ni-l vei comunica întocmai.

Apoi a continuat:

– Am încercat că mă opun dar m-au amenintat dur. Nam

rezistat: am cedat. Iartă-mă. Eu îti voi spune de fiecare dată

întrebările lor si îmi vei da răspunsurile si eu le voi duce la ei.

N-avem altă iesire.

– Bine, asa vom proceda. Îti multumesc.

Iată un om admirabil!

Într-o după amiază de început de toamnă trei ofiteri de

Securitate mi-au făcut o vizită. I-am poftit în casă. Dar ei au zis:

– E timpul frumos. Să iesim în grădină să stăm de vorbă si

să nu fie de fată doamna s-o plictisim cu discutiile noastre.

Am iesit în grădină si ne-am asezat pe iarbă pe niste

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

493

pături. Am adus niste tuică d prune de 40o si ceva alimente:

brânză, slănină, pâine si ce-o mai fi fost, fructe probabil. Toti

erau olteni: maiorul Văduva, Chialda si încă unul al cărui nume

l-am uitat.

Cu destulă politete m-au întrebat:

– Am vrea să stim cum ne privesti dumneata pe noi, pe

comunisti? Ce zici despre noi? Şi mergi cu noi sau contra

noastră?

– Domnilor ofiteri, am răspuns, eu am fată de

dumneavoastră atitudinea contilor germani fată de Hitler. Nu-l

iubeau, dar au mers cu el, desi nu-l iubeau. Căci si-au zis: Acum

când soarta Germaniei e în joc, putem noi face opozitie? Ce-ar

zice copiii si nepotii nostri? Şi au mers cu el. Asa si eu,

domnilor, nu vă iubesc, fiindcă sunteti comunisti si atei; iar eu

sunt pentru libertătile fundamentale ale oamenilor si sunt

credincios. Dar nici nu vă urăsc căci în temnită am depăsit ura.

Aveti o mare răspundere: conduceti statul si poporul român.

Cum as putea eu să vă fac greutăti? Din iubire de tară si de

popor merg cu dumneavoastră. Vreti să împingeti carul statului

înainte. Nu sunt eu acela care voi trage de spitele lui înapoi. În

tot ce voi considera că e bun si folositor României vă voi ajuta.

– Trebuie să mergeti cu noi, fiindcă stiinta e cu noi. În

tot ce vrem să facem stiinta ne confirmă. Socialismul si

Comunismul se dovedesc ca singurele doctrine sociale si

politice ce rezolvă fericit toate problemele lumii. Ştiinta e cu noi

Preot Nicolae Grebenea

494

si ne confirmă din zi în zi.

– Care stiintă? Ştiinta din Răsărit? Ea vă confirmă. Dar

stiinta din Apus vă infirmă. Domnilor, să nu ne amăgim: Un act

de stiintă e numai acela care e împărtăsit de toată lumea de pe

glob si care nu e contrazis de nimic un timp îndelungat de cel

putin un secol. Timpul îl confirmă ca atare si aderarea la el a

tuturor de pe Terra. Însă comunismul n-a avut încă timpul

necesar să fie cunoscut de toti si să vedem câti si cum aderă la

el. Nu trebuie să fim fanatici; asteptăm cu răbdare ca timpul să-l

verifice sau să-l infirme, ca niste fiinte libere ce suntem, fără a

forta nota si a-l impune cu sila. Căci a-l impune cu sila e un act

inuman, incompatibil cu demnitatea omului si care nimiceste

omul. Nu putem ferici pe cineva cu sila, căci miezul fericirii,

latura fundamentală a ei e libertatea si fără ea nu e fericire.

Priviti păsările prinse si tinute în colivii, prizoniere. Orice le-ai

da ele sunt nefericite, tânjesc si mor. Ferice de cei ce stiu să

astepte, în răbdare, verificarea experientei lor, fără să asuprească

pe cineva. Cu comunismul se face acum o „experientă” în fata

lumii întregi. Experientă cu mari jertfe. A interveni cu forta

înseamnă a-i altera si modifica rezultatul. De aici necesitatea

lipsei oricărei asupriri în aplicarea lui.

Deci ati venit să vedeti dacă sunt periculos pentru

dumneavoastră. Cum mă priviti acum dacă stiti cum gândesc?

– Nu! nu putem spune că esti periculos.

– Cum sunt atunci? i-am întrebat.

– Esti un om cu care se poate sta de vorbă.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

495

– Şi asta e totusi bine. Şi ne-am despărtit în pace.

La vreo trei zile, într-o dimineată, maiorul Chialda a

intrat la mine. L-am poftit în casă, dar a spus:

– Nu! Am venit numai să vă salut si să vă rog să-mi dati

o floare s-o pun la masină (aveam niste flori foarte frumoase).

– Alegeti-vă pe cea mai frumoasă.

El a ales una. Atunci eu l-am întrebat:

– Sunteti căsătorit?

– Da, a zis, si am si un copil.

– Şi nu vă iubiti sotia?

– Ba da, cum să nu.

– Atunci de ce nu ati cerut un buchet pentru doamna?

– N-am îndrăznit, mi-a răspuns.

– Vă rog faceti un buchet foarte frumos pentru sotia

dumneavoastră si să-i spuneti că i-l trimite un fost detinut pe

care îl aveti în supraveghere si totodată să-i prezentati omagiile

mele si alese urări de sănătate.

– Cum, dumneavoastră deci nu ne urâti pe noi

securistii? a zis el foarte surprins.

– Nu, domnule maior, nicidecum. Faceti si

dumneavoastră un serviciu necesar. Fiecare tară are o Securitate.

Fără asta nu se poate. Deci, de ce v-am urî? Întelegem serviciul

dumneavoastră si-l apreciem ca fiind corect, iar dacă nu-l faceti

cu ură, ci obiectiv, atunci totul e bine si în favoarea

dumneavoastră si a noastră a fostilor detinuti. Atunci atmosfera

ce se creează între noi e una de pace, de frumoasă convietuire si

fără urmări rele în viitor, căci nimeni nu stie exact ce va fi în

viitor, ce transformări mari vor fi în lume. Toti răspundem de

faptele noastre si e bine ca orice transformări ar fi să ne găsească

pe fiecare cu constiinta curată.

– Da! asa este. Eu înteleg rostul preotului. Profesorul

Chialda de la Institutul Teologic din Bucuresti este unchiul meu.

– Foarte bine! E aici un punct de legătură.

Preot Nicolae Grebenea

496

– Voi mai trece din timp în timp să vă văd în treacăt si

să schimbăm două cuvinte. Cred că nu vă supărati.

– O! nu, desigur. Şi ne-am despărtit.

Securitatea s-a îngrijit mai dinainte să fiu bine încadrat.

Cântăretul din Spini – Lunca Târnavei, Vasile Hoc, un cântăret

exceptional, de mare talent si care prezenta în versuri bine

reusite chipul unui mort si le cânta la înmormântarea cuiva cu

mare efect emotional, era un turnător. Mă supraveghea cu

atentie si în fiecare luni se ducea la seful de post de la Şona si

dădea raportul cu ce s-a petrecut în timpul săptămânii. El sedea

cu mine în casa parohială în două din cele sapte camere. Repede

l-am dibuit prin unele indiscretii ale lui făcute fiind beat, căci

era mare betivan. Apoi am avut dovada directă a acestei miselii

a lui. Nu l-am dat afară din casă fiindcă n-avea locuintă si nu

aveam un alt cântăret pregătit ca să-l înlocuiască. Şi nici parohia

nu avea bani ca să întretină un cântăret. El era un cântăret

„onorific”, fără plată. Se bucura numai de prinoasele parohiei si

de un loc agricol al parohiei care era pentru cântăret. La Şona

cântăretul Ion Cristea desi era un om cumsecade, de omenie si

dintr-o familie de oameni de frunte din sat si de ispravă, a fost

captat si făcut informator împotriva mea. El era mai putin

vigilent si, oricum, mai cu obraz decât Hoc care nu se rusina de

înjosirea lui. Mai erau apoi si altii, dintre care unii au fost

descoperiti de mine. Dar asta nu mă împiedica să tin predicile

asa cum trebuia, fără exces, dar si fără grija că as supăra

Securitatea. Eram eu slujitorul lui Dumnezeu si râvneam să

rămân numai slujitorul Lui, robul Lui si nu al oamenilor. Aveam

mereu în fată cuvintele marelui Apostol Pavel: „Ati fost

răscumpărati cu mare pret, prin sângele lui Hristos; nu vă faceti

robi oamenilor” (I Corinteni 1,6 si 7,2-3).

Am uitat să spun că la întâlnirea cu cei trei ofiteri am fost

întrebat:

– De ce nu scrii? De ce nu arăti prin câte ai trecut?

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

497

Deci stiau că nu scriu. Eu le-am răspuns:

– Nu scriu fiindcă mi-e frică de dumneavoastră. Dacă as

scrie cum au fost toate si cum mi-ar plăcea mie să scriu, atunci

nu v-ar plăcea dumneavoastră. Dacă as scrie cum v-ar plăcea

dumneavoastră, atunci scrisul meu nu mi-ar plăcea mie. În

această situatie, ca să nu vă supăr nici pe dumneavoastră si nici

pe mine nu scriu. Am niste schite „inofensive” de un umor

irezistibil, dar să apar cu schite umoristice după un interval de

peste 22 de ani de temnită m-as compromite. De aceea e

preferabil să nu scriu nimic.

Consideratii asupra oamenilor si a situatiei de la noi

Priveam televizorul si vedeam câtă lume bine îmbrăcată:

domni, doamne, preoti si ofiteri, etc. asistau încordati la niste

filme fără valoare ce se transmiteau. Vedeam cum îi distrează

niste glume găunoase si niste exhibitii gimnastice să le zic, ale

unor fete, uneori usor devoalate si mă miram că acestea pot

produce plăcere si-mi ziceam în mine: cât a decăzut societatea

românească! Iată la ce nivel scăzut sunt distractiile lui.

Incontestabil societatea e în decădere. Cât de putin ridicate sunt

pretentiile ei! Mi-aminteam de cererile vulgului roman: „panem

et circenses” – pâine si circ. Nu eram noi acum departe de

aceasta. Şi aceasta după aproape două mii de ani de crestinism.

Redau o întâmplare, care e caracteristică pentru omul de

la noi din acele zile si chiar si de acum. Un cumnat al meu,

Victor Davidescu, fost locotenent colonel de artilerie, a venit la

Spini să mă vadă si mi-a spus: Nicolae, dacă rămâneam în

armată, te vizitam ca general de corp; acum fiindcă m-au epurat,

vin ca inginer. Şi după vreo două zile de sedere la mine, în care

mi-a dat unele sfaturi practice, a plecat rugându-mă să-i fac o

vizită la Bucuresti, unde locuia.

Peste un timp m-am dus să-l văd. A sosit seara de la

Preot Nicolae Grebenea

498

servici si abia după câteva cuvinte – masa, televizor, culcarea. A

doua zi scurte discutii cu el pe drum până la servici. Sosind

seara, câteva cuvinte – masa, televizor, culcarea. A treia zi

acelasi lucru. M-am înfuriat si am izbucnit:

– Măi Victoras, ai înnebunit? M-ai chemat să te văd si

acum ce văd? Câteva cuvinte, masă, televizor, culcare. Ce-i

asta? Nu putem noi găsi un răgaz de plimbare, de convorbiri

linistite, de apropiere a sufletelor noastre printr-o deschidere

unul către altul? Totul e grăbit, ca niste automate. Ne-am pierdut

libertatea. Suntem robii aparatului la care ne holbăm ceasuri

întregi, o să murim din cauza civilizatiei, căci televizorul e un

instrument al civilizatiei. O să ne stăpânească primitivii care au

instincte mai precise si nu s-au abătut, ca noi, de la legile naturii.

Trezeste-te, băiete si bucură-te liber de viată, nu robit de aparate.

Asa am reusit apoi să vorbesc cu el.

Priveam cum vin oamenii de la sate la orase rândurirânduri

si-mi dădeam seama că e un exces – si nu e bine. Ce va

fi cu agricultura? îmi ziceam. Sporea industrializarea si-mi

ziceam: Românul a fost mai ales, agricultor si păstor, putini au

cunoscut industria. Smulgerea lor prea rapidă din mediul

pastoral în care au trăit si intrarea în industrie, fără conditii bune

de igienă va fi ca un atac la capitalul biologic al natiunii noastre,

o slăbire a fortei biologice a neamului nostru. Mă mira furia cu

care se mergea spre industrializare, precum si faptul că nu se

tinea cumpăna între industrie si agricultură.

Mă mira că toti cei plecati din tară erau socotiti de

comunistii conducători – deavalma „trădători”. Dar ei fugiseră

de frică, din dorul de a fi liberi, din nesiguranta vietii lor sub

comunisti, din grija de a-si apăra viata. Încolo ei erau români ca

toti ceilalti români si mai buni decât multi altii, precum si decât

comunistii care ascultau, ca niste slugi, ordinele viclene ale

rusilor. Cum de nu vedeau necesitatea unei întelegeri între ei si

cei „plecati”? Ca toti să conlucreze spre binele Patriei.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

499

Vedeam apoi ochiul Securitătii îndreptat prea mult

asupra românilor si prea putin asupra tiganilor. Uitau că acestia

puteau deveni oricând inamici tării. Se vedea că se dă un sprijin

tiganilor care nu prevestea nimic bun. La multele lor delicte,

cercetări binevoitoare cu pedepse mici, la agresiuni mari, grăbite

reduceri de pedepse si gratieri. Nu stiam atunci că ceausestii

sunt tigani, si el si Elena. Dar mai târziu când tiganii s-au

exprimat „Să trăiască Şeful!” atunci am înteles. Multe mergeau

spre subminarea tării si asuprirea românilor.

Am observat că desi era statia ultimă a unui tren si

oamenii n-ar fi avut de ce să se grăbească, cu vreo 10 minute,

uneori si chiar mai mult, îsi luau bagajele si stăteau cu ele în

mână, în picioare până la coborâre. Era un semn al unei

nervozităti, nelinisti si nerăbdări la cei mai multi.

Se vedea de asemenea că dispăruse încrederea ce o

avuseseră oamenii unii în altii în trecut. Era o societate nouă,

nervoasă, cu nelinisti, nerăbdare, temeri, inhibitii acum. O

societate ce mergea spre comunism. Dar nu cu voia ei, ci mânată

de la spate de niste „văcari” cruzi si inconstienti, care erau

mereu cu biciul în mână.

Neîncrederea securitătii în mine

Bunul protopop Marcovici ducea o actiune sustinută fată

de organele de stat ca să le convingă că sunt un om cumsecade,

linistit si că n-am alte preocupări decât cele religioase si de grijă

de familia mea. Le asigura că poate garanta aceasta. Uneori avea

impresia că le-a convins. Şi asta tinea câteva luni. Apoi venea simi

spunea:

– Zadarnic. Nu-i pot convinge. Sunt bănuitori: n-au

încredere în dumneata.

– Ce să le faci, părinte protopop? am răspuns eu. Asa i-a

învătat marele „dascăl” al lumii Stalin: Să n-aibă încredere. El a

Preot Nicolae Grebenea

500

răsturnat gândirea normală si a venit cu dictonul „vigilentă si

neîncredere”. Şi stiti: „cum e turcul si pistolul”. Pot face ei altfel

decât au învătat?

Mai trecea un timp si inimosul protopop îmi spunea:

– Iar si-au manifestat neîncrederea fată de dumneata. Eu

încerc să-i linistesc dar degeaba, nu pot să-i conving. Şi totusi

stiu că esti cu totul linistit si îti vezi de treabă.

– Asa e, bunule părinte protopop. Nu fac nimic. Nu mă

abat o iotă de la lege. Ei stiu asta, dar nu-mi pot ierta atitudinea

din temnită si mai ales cea de la mina Nistru unde, din cauza

mizeriei si pentru a o curma am organizat si dezlăntuit o grevă,

lucru care i-a înfuriat foarte mult. Dar acum nu fac nimic rău, nu

dezbat probleme politice deloc. Dar slujba mi-o fac deplin si

totdeauna cu predică curajoasă.

La Securitatea din Alba Iulia

Prin noua organizare administrativă a judetelor, satul

meu Spini a trecut la judetul Alba si treceam de la protopopiatul

Târnăveni-Mures la protopopiatul Aiud-Alba.

Intram în grija unei noi Securităti. Într-o zi am fost

chemat la Alba Iulia la Securitate. Mi s-a cerut o autobiografie

pe larg. Când o scriam la o masă, asezat cu fata spre usă am

simtit cum s-au deschis camerele în care lucrau ofiterii de

securitate si apoi, rând pe rând, treceau lent prin fata usii

biroului în care scriam si mă priveau. Mi-am dat seama ce e:

voiau să stie toti cine sunt, să mă cunoască si, pentru orice s-ar

întâmpla vreodată cu mine, să aibă imaginea mea.

Am scris pe larg autobiografia si am predat-o. Un

colonel a luat-o si mi-a spus:

– As vrea să stăm putin de vorbă, omeneste.

M-a întrebat o seamă de lucruri neimportante în legătură

cu viata ce o duc la Spini. Apoi a spus:

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

501

– Pari un om inteligent. Ştim că ai priză la oameni si mai

ales la intelectuali. Ţi-as face o propunere. Ne-ai fi de folos. Îti

cer să colaborezi cu noi, vrei?

– În ce e bun, colaborez cu oricine vrea binele.

– Tocmai binele îl vrem si noi.

– Cum întelegeti colaborarea si la ce lucru?

– Uite, mi-a zis, tragi cu urechea la diferite discutii dintre

intelectualii cu care te întâlnesti, le înregistrezi bine în minte si

apoi ni le transmiti nouă. Asa ne ajuti în muncă.

– Domnule colonel, am zis, îmi cereti să fac o muncă pe

care ar trebui să o facă organele dumneavoastră. Intru deci pe

terenul de lucru al Securitătii. Colaborez astfel cu ea. Dar

Securitatea ce poate face ca să colaboreze cu mine? Poate citi

vreodată rugăciuni în parohie în locul meu? Poate tine predică în

locul meu? Poate să mă suplinească vreodată când lipsesc?

– Nu asa părinte, noi nu putem lucra asa cu dumneata.

Noi te mutăm într-un loc mai bun, te ajutăm la nevoie si

material, găsim noi modul de a te răsplăti.

– Vă rog să mă scuzati, dar atunci asta nu mai e

colaborare, ci cumpărare. Iertati-mă vă rog, dacă nu m-am

vândut în temnită, cum m-as putea vinde acum când sunt liber?

Nu, nu sunt de vânzare! Ca preot m-ar lepăda Dumnezeu din

mâna Lui imediat si as primi dispretul oamenilor. Astfel de

atitudine a unui preot e un păcat mult mai grav decât al unui

laic. Nici un preot n-ar trebui să-l facă.

– Ce atitudine poti avea fată de noi?

– De bunăvointă si întelegere ca fată de toti oamenii, o să

mă rog pentru dumneavoastră ca să vă lumineze Dumnezeu

mintea să vă dea gânduri bune, să vă dea sănătate, să vă ferească

de rău.

– Cum întelegi să lucrezi?

– Vreau să lucrez asa ca pe toti să-i aduc să creadă în

Dumnezeu si să facă voia Lui. Ca toti să se mântuiască, căci de

Preot Nicolae Grebenea

502

asta s-a jertfit Domnul nostru Iisus Hristos, vreau să lucrez asa

ca chiar si dumneavoastră să ajungeti la credintă si să vă socotiti

fiu al lui Dumnezeu, răscumpărat din păcat prin jertfa de sânge a

Domnului Hristos.

– Părinte, noi suntem atei. Ce poti face altceva pentru

noi?

– Cu atât mai mult aveti nevoie de rugăciune si de un

sprijin spiritual pe care vi-l pot oferi oricând.

– Părinte, nu fi naiv si nu uita că esti la Securitate. Te

întreb: Ce poti face real pentru noi?

– Vreau să fiu si să rămân cu adevărat preot. Aceasta-i

cel mai bun lucru ce-l pot face pentru dumneavoastră. Nu mă

îndoiesc că iubiti România si doriti ca patriot român, binele ei.

Toti trebuie să colaborăm între noi si să cântăm împreună

simfonia neamului românesc. Dar cum ar trebui să o cântăm?

Fiecare la partitura sa. Astfel preotul trebuie să rămână la

preotie, judecătorul la judecătorie, dascălul la dăscălie, cizmarul

la cizmărie, etc., fiecare la profesiunea lui. Nu putem încălca

domeniile căci se încurcă treburile: nu mai iese simfonia, e o

harababură. Deci fiecare trebuie să rămână la locul său. Asa se

întăreste statul dacă fiecare sector al activitătii lui e tare. Dacă

scoala e bună, justitia e bună, armata e bună, Biserica e bună si

toate sectoarele de activitate ale statului merg bine, atunci si

statul va fi puternic. Dar el nu va fi puternic dacă se încalcă

profesiunile si profesorul în loc să-si vadă de scoală se ocupă de

politică. Ar fi frumos si bine, domnul colonel ca împreună să

cântăm simfonia neamului românesc în maniera pe care am

spus-o, fiecare cântând la partitura lui.

După ce m-a ascultat în liniste, colonelul mi-a zis:

– Ai imaginatie, părinte, dar noi acum efectiv avem

nevoie de la dumneata să ne dai sprijinul pe care ti l-am cerut.

Ai timp încă să meditezi asupra propunerii noastre. Nu uita:

Forta e în mâna noastră. Te vom mai chema.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

503

– Nu e nevoie de o nouă chemare, d-le colonel.

Răspunsul pe care l-am dat e ultimul meu răspuns. V-as ruga din

inimă să întelegeti că un preot adevărat nu vă poate da decât

acest răspuns.

– Bine, părinte, du-te. Şi s-ar putea să ne dai si alte

răspunsuri stiind cine suntem si ce putem.

– Vă rog scuzati-mă, dar când v-am dat răspunsul stiam

si cine sunteti si ce puteti.

– Bine, du-te. Te mai gândesti. Vezi ce mai zice si

preoteasa care a fost destul singură.

Şi am plecat. Dar nu m-au mai chemat. Dar mă simteam

urmărit foarte îndeaproape. Cu preotul F. Graure, fie-i fericit

sufletul si plăcută amintirea, căci a murit, colaboram perfect. Şi

când era vreun eveniment mai important în viata internatională

sau de la noi – venea cu întrebările si, după ce discutam

împreună care ar fi cele mai bune răspunsuri, el le scria si le

ducea la Securitate. Asa a mers tot timpul până s-a mutat în

judetul Brasov, vreo sapte ani.

Urmărit de un nepot al meu

Securitatea a găsit un mijloc mai bun să mă

supravegheze: l-a angajat în serviciul său pe nepotul meu de

frate, Dumitru Grebenea. Acesta avea patru clase de liceu, navea

serviciu, era foarte inteligent, abil si smecher, fără

scrupule. A fost captat pentru defectele lui: era betivan si corupt;

era singurul nepot ce a căzut astfel fiindcă crescuse ca un copil

de bani gata.

Venea des la mine. Îl primeam cu drag si îl ospătam cum

nu se poate mai bine. Dacă plecam uneori, când Silvia era pleca

la Iasi, la Mariana, fiica noastră, sau la Piatra Neamt unde

luasem un apartament; el rămânea singur. Dar am observat că

umbla prin actele de gestiune si prin cărti. Unele cărti erau cu

Preot Nicolae Grebenea

504

unele sublinieri sau adnotări critice la unele lucruri ce nu-mi

conveneau, dar care conveneau liniei partidului comunist. Pe

rând, aceste cărti dispăreau. Nepotul meu le preda Securitătii.

Mă întreba unele lucruri dar eram cu totul rezervat, căci stiam că

e usuratic. Acum lipseau cărtile „vinovate”. Acestea erau destul

de scumpe la bugetul meu redus. Nepotul tăgăduia vreun

amestec în disparitia cărtilor.

Într-o zi mi-a zis:

– Profesorul Nicolae Petrascu e la spital si mi-a spus că

doreste să-l vizitezi.

Profesorul N. Petrascu fusese secretarul Miscării

legionare în scurta ei guvernare si seful ei în prigoană

comunistă, de un caracter ferm si tenace si de o mare credintă

legionară. Era bine cunoscut de mine si eram apropiati, căci ca

să zic prieteni e prea mult. Prieten eram cu sotia lui, Livia

Banea, pe care o cunoscusem înainte de a se căsători.

M-am dus să-l văd. Am luat Molitfelnicul pentru

eventuale rugăciuni si Sfintele Taine spre a-l împărtăsi, dacă va

fi cazul. I-am spus:

– Nepotul meu mi-a spus că m-ai chemat.

– Nu! nu te-am chemat, dragă părinte, căci nu voiam să

te expun unei cercetări a Securitătii. I-am spus numai atât: „Sunt

bucuros ori de câte ori îl văd pe părintele Grebenea”. Atât! Deci

nu te-am chemat.

Şi după un schimb de amabilităti de vreo 5 minute ne-am

despărtit. Dar după câteva zile sunt chemat la Securitate: „Ce-ai

căutat la spital la Petrascu?”. Eu le-am spus că la cele

comunicate de nepotul meu, m-am dus să-l vizitez. Nu uitasem

că sunt preot si considerând că are nevoie de un ajutor spiritual.

M-am dus să i-l dau dar n-a fost nevoie. Am dat declaratia si am

plecat. Deci nepotul meu se demascase. A tăgăduit si a motivat

că a fost o neîntelegere. Acest agent era foarte periculos, lucra si

pe deasupra Securitătilor judetene, direct cu Ion Stănescu,

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

505

secretar de partid, sef al Securitătii si fost ministru de interne.

Întindea curse unor oameni suspusi: profesori universitari,

scriitori, gazetari, inspectori în diferite servicii. Cei mai multi

aveau cele mai bune impresii despre el, îl lăudau mult către

mine si nu credeau că are numai patru clase de liceu, ci studii

universitare. Putini l-au detectat. I-am prevenit să fie atenti în

discutiile cu el si nu cumva, dacă e nepotul meu, să-i acorde tot

creditul lor. Unora le era greu să mă creadă.

Acum era ceva aproape nou în felul de a lucra al

Securitătii si putini în trecut au îndrăznit atât: fiul captat agent

contra tatălui său, familiei sale, nepotul contra unchilor săi,

femeia captată si uneori devenită amantă împotriva bărbatului ei.

Înainte raporturile dintre membrii unei familii erau considerate

sfinte si nu se îndrăznea să se recurgă la unii membrii să

activeze contra celorlalti. Era un rest de omenie si bun simt dar

care acum nu mai existau. Se crea o societate în care

neîncrederea devenea generală. Iar Securitatea lucra pentru

crearea acestei stări de neîncredere generală. Astfel infernul se

instala nu în adânc, ci chiar pe suprafata globului pământesc,

ceea ce nu intrase în viziunea nimănui.

Nepotul meu mă supraveghea strict si ori de câte ori era

nevoie alerga de la Sibiu la mine la parohie. Încă nu puteam să-l

îndepărtez, lucru pe care l-am făcut mai târziu. Aveam unele

obligatii fată de mama lui care, pe când murea, m-a rugat să am

grijă de el.

Prietenii locale

Pentru un preot de sat de cel mai mare folos sunt

prieteniile locale cu toti oamenii si în primul rând cu

intelectualii. Dacă e o colaborare între el si ei, se pot face multe

lucruri bune pentru comunitate.

Dar acum nu ne mai găseam într-o situatie normală.

Preot Nicolae Grebenea

506

Comunistii semănaseră discordia si teama. Învătătorii si

profesorii erau suspectati ca neloiali regimului dacă tineau o

legătură mai strânsă sau prietenie cu preotul. Astfel le era frică,

se temeau. Iar unii erau informatori, altii membri de partid, dar

cu obligatia ca să divulge pe cei ce aveau păreri contrare. O

prietenie cu ei deci nu se putea face. Unele daruri ce le-am

trimis de marile praznice al Crăciunului si Sfintele Pasti le-au

luat cu bucurie dar si cu frică m-au rugat să nu le mai trimit

fiindcă e rău văzută sus această atentie, e ca o colaborare. Iar ei

stând pe o pozitie „stiintifică” si preotul pe o pozitie „mistică” nau

cum colabora laolaltă. Deci a trebuit să accept situatia asa

cum era si cum o pregăteau comunistii nostri.

Cu distinsul pastor Capesius tineam o legătură strânsă,

fără teamă si comentam toate cu toată încrederea. Căzuse în

Rusia Hrusciov, poreclit „Pantofarul” fiindcă bătuse cu pantoful

la O.N.U. în bancă când nu i-a convenit ce se discuta. Făcuse

greseli, provocase prea mult România în timpul din urmă, a

retras în 1958 armata sovietică de la noi si făcuse unele concesii

apusenilor, iar în lăuntru a încercat distrugerea mitului Stalin. Ca

reactie a venit un om mai dârz, Brejnev, cu ideea guvernării de

mână forte. Mă miram împreună cu Capesius de năstrusnica idee

a „libertătii limitate” a statelor din blocul de la Moscova,

limitate de interesele generale ale blocului. Iar aceste interese

generale le stabilea Moscova. Cu această idee întârziată, Brejnev

a ocupat în 1968 Cehoslovacia si a distrus asa numita

„primăvară de la Praga”, un comunism cu o fată mai luminoasă,

promovat de un om întelept: Alexandr Dubcek.

Ceausescu n-a luat parte la ocuparea Cehoslovaciei cu

celelalte state socialiste si a ridicat un protest energic pentru

interventia într-un stat socialist – fapt ce l-a impus în atentia

lumii internationale ca un om îndrăznet si cu tendinte de

independentă. Iar în tară a câstigat simpatii si încredere.

Pastorul Capesius s-a pensionat prea repede. L-am

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

507

întrebat de ce? căci era numai cu trei ani mai bătrân decât mine.

Mi-a spus: „Nu mai am sigurantă în picioare; mi-e frică că nu

alunec si să vărs sfântul potir cu sfintele taine”.

Cu noul pastor Klein am întretinut aceleasi strânse relatii.

La instalarea lui cu mare pompă, cu 18 pastori prezenti si cu o

masă în aer liber de 800 de tacâmuri, numai eu am fost invitat

dintre preotii români. Ţineam acum legătura cu ambii pastori din

Şona si ne dădeam sperante împreună de viitor. În frumoasa

grădină parohială a Şonei, la o masă de brad sub brazi, duceam

discutii nesfârsite despre literatură, teologie, filozofie, istorie,

precum si despre politică, încălziti de minunatul vin de Şona.

Când eram îmbiat să mai beau un pahar eu le răspundeam: „Nu

vreau ca sasii, văzându-mă băut, să spună: iată cum pleacă popa

românesc de la pastorul nostru”.

Dar simteam nevoia unei apropieri, inimă lângă inimă si

gând la gând, în Spini. Dar cu intelectualii nu era chip. Erau

refractari din teamă, si apoi nici nu ne potriveam, desi erau buni

români si unii cu un trecut frumos.

Dar am găsit un tăran, Toader Oancea, om foarte

gospodar, cu o mamă aleasă, Maria, cu o sotie excelentă, foarte

bună gospodină si cu două fete frumoase, eleve. Ne-am

împrietenit repede. Mergeam la el oricând cu desăvârsită

încredere si discutam cu el de toate, ca si când ne-am fi cunoscut

de mult. Ascultam radioul si comentam stirile: eram prieteni cu

adevărat. Nici un viclesug. Era politicos si amabil si niciodată na

depăsit măsura cuviintei. Era respectuos si cinstit, atent si

curtenitor, un tăran „fain”, cum s-ar exprima un ardelean. Multi

nu-si pot închipui ce comoară de simtire curată se află în inima

câte unui tăran, cu ce spirit de dăruire si jertfă e înzestrat. În

această privintă depăsesc pe intelectuali: ei când s-au legat de

cineva merg cu el până la capăt înfruntând toate riscurile. Pe

câtă vreme intelectualii sunt mai circumspecti, mai rationali,

apreciază eventualele primejdii si devin mai rezervati. Dar

Preot Nicolae Grebenea

508

tăranii, si muncitorii, la fel merg total din sentiment. De aceea e

preferabilă prietenia cu un tăran sau un muncitor într-o situatie

de riscuri, în afară de unele cazuri când găsesti un intelectual de

o mare vibratie crestină si natională, un tip de erou, gata să

moară oricând pentru cauza ce-i aprinde inima si-i sustine lupta.

Port o amintire plăcută, mereu vie, a admirabilului tăran

din Lunca Târnavei-Spini, Toader Oancea si familiei sale.

Atitudini

Atitudinea securistilor judetului Alba fată de mine a

devenit nu numai de întelegere, ci chiar de bunăvointă. Nu mă

mai chemau la vreo nouă declaratie. Mă lăsau în pace. Ivindu-se

un post liber de preot în Alba Iulia nu îndrăzneam a-l solicita.

Ştiam rezistenta mitropolitului Mladin, fostul meu prieten care

se temea să-mi dea o parohie bună – la care, de fapt, aveam

dreptul – ca nu cumva să fie învinuit că a promovat un legionar,

fost detinut.

Dar a intervenit însusi colonelul Securitătii, Văduva, să

mă roage să-mi depun actele pentru concurs la parohia vacantă,

deoarece sunt solicitat de Comitetul parohial al parohiei vacante

si de conducerea orasului Alba Iulia care vroiau un preot

destoinic în lupta propagandei romano-catolice din judet.

– N-am nici un sprijin, i-am spus.

– De unde stiti? m-a întrebat. Vă cheamă orasul si mai

suntem si noi. Şi am depus actele.

Dar mitropolitul s-a speriat când le-a văzut. Şi discutând

cu mine mi-a spus:

– Ştiu, te cheamă orasul, nu-i de ajuns. Trebuie

recomandare ministrului. Lasă actele aici.

Şi am amânat rezolvarea. Între timp a intervenit ministru

comertului exterior Pătan pentru obtinerea numirii unui nepot al

său.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

509

Securitatea si membrii orasului s-au înfuriat si au spus

cuvinte grele la adresa slăbiciunii mitropolitului si au adăugat:

De acum nu mai putem face nimic. De stiam, actionam dinainte

si situatia era rezolvată înainte de a interveni ministrul. Aveti un

mitropolit slăbănog si fricos.

Într-adevăr, mitropolitul când aveam o întrevedere cu el

în palatul mitropolitan era foarte amabile si prietenos si mă tinea

mult timp în convorbiri amicale. Şi se adunau la usă unii înscrisi

pentru audiente si atrăgeam atentia mitropolitului. Asteaptă unii

la usă, mă retrag. Dar el spunea: Lasă-i să astepte. Încă n-am

pierdut gustul discutiilor. Dar când a venit să prezideze unele

sedinte pastorale si ne întâlneam în curte pe unde se plimba,

atitudinea lui era alta. Era foarte rezervat: Să nu-l vadă ceilalti

preoti că are o afectiune fată de mine.

Dar dacă securistii locali erau binevoitori, Bucurestiul

mă supraveghea îndeaproape. Un colonel venit de acolo l-a

chemat pe intelectualul Nicolae Popa din Spini si l-a angajat să

mă supravegheze, acum după plecarea preotului F. Graure în

judetul Brasov. N-a rezistat si a primit. Dar a venit imediat la

mine si mi-a spus ce s-a întâmplat si a adăugat:

– Te scap eu de urmăritori, părinte; le arăt eu cine esti sii

dezarmez. Colonelul mi-a spus: „E periculos, dar i-am pus în

coaste pe însăsi soacra lui, care e membră a partidului nostru

încă din 1948.”

Soacra mea Florica Davidescu nu era mama sotiei mele.

Era sotie de-a doua a socrului meu cu 19 ani mai tânără decât el

si cu 3 ani mi bătrână decât mine. Era institutoare în Ploiesti.

Femeie inteligentă, foarte bună institutoare, energică,

răzbătătoare, vicleană, perfidă si răzbunătoare. Ea venea vara la

mine cu socrul meu la recreere 5-6 săptămâni. Dar eu nu stiam

că are si misiunea supravegherii mele. Nu stiu ce rapoarte dădea

despre mine. Dar am verificat că era membră de partid din 1948

asa cum spusese colonelul.

Preot Nicolae Grebenea

510

Nicolae Popa dădea astfel de informatii ca să mă scape

de suspiciunea că as fi periculos. Şi nu s-a dezmintit niciodată.

Iar pe „buna mea soacră” n-am mai primit-o vara să-si facă

concediul la mine. Totusi nu am nici o dovadă că dânsa si-a

respectat angajamentul fată de Securitate.

Predici

Asaltul ateismului la noi era în plină desfăsurare, agresiv

si inconstient de urmări. Învătământ religios nu aveam pentru

ortodocsi, ci numai pentru pregătirea clerului. Sfânta noastră

Biserică era timidă, speriată si într-o atitudine defensivă, fără a

schita măcar unele atitudini mai vii de apărare. Desi se putea

răsufla cât de cât, ne mai fiind în situatia din 1945-1955

(perioada cea mai dură a comunismului la noi), Biserica noastră

rămânea intimidată si servilă. Şi multi, la cererea autoritătii,

lăudau asupritorul si ateul, dusmanul lor. Ceva de neînteles.

Dacă nu poti ataca pe cel ce te loveste, cel putin nu-l lăuda când

te loveste. Era ceva absurd. Dar si episcopii si clerul superior nu

mai erau alesi normal, pentru calitătile lor, ci pentru defectele

lor, pentru posibilitatea colaborării cu Statul, a concesiilor si

compromisului. Trebuiau să aibă studii însă, ca să poată fi

legitimată cât de cât alegerea. Încolo totul depindea de

ignorantul tigan Ceausescu si de comunisti.

În pastoratia pe care o făceam n-am îndrăznit să critic

regimul cum a făcut viteazul preot Gheorghe Calciu-

Dumitreasa, dar nici nu-l lăudam.

Am considerat că cel mai bun lucru nu e atitudinea

ofensivă, directă, polemică, ci convingerea adversarului de

gresita lui atitudine fată de Biserică printr-o prezentare

temeinică a două idei fundamentale ale crestinismului: ideea de

Dumnezeu si ideea de nemurirea sufletului. Ambele constituie

cheia de boltă a credintei noastre. De ele trebuiau să fie mai întâi

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

511

convinsi total parohienii mei si apoi de la ei să le afle si

comunistii care mă supravegheau si să-si potolească zelul de

luptă împotriva crestinismului si a Sfintei Biserici.

Cu acest gând m-am apucat să fac câteva predici pe

aceste teme. Desi ar putea fi un abuz pentru un jurnal, le inserez

totusi aici, căci pe lângă răbdarea, îngăduinta si dragostea cu

care luptam cu comunistii, ele reprezintă actul iesirii pe teren în

fată în confruntarea cu ofensiva comunistă. Sunt sase si le-am

făcut pe rând la unele distante de timp. Poartă titlul: „Predici

dogmatice”. Dar ele sunt apologetice. Însă nu era voie să scrii

predici apologetice si, ca să mă ascund, le-am numit

„dogmatice”. Iată-le:

1. Despre viata vesnică. Asezarea si importanta problemei

Crezul, simbolul credintei crestine se sfârseste cu fraza

„Astept învierea mortilor si viata veacului ce va să fie, Amin.”

Deci credinta în nemurirea sufletului, în învierea mortilor si în

viata viitoare e o învătătură fundamentală a crestinismului, o

dogmă a Bisericii de cea mai mare importantă pentru noi.

De aceea, fratilor, trebuie să ne oprim asupra acestei

probleme, să-i căutăm temeiurile pe care se reazimă ca să ne

convingem ferm despre realitatea lumii de dincolo de moarte si

să întelegem apoi cum trebuie să ducem viata aici pe pământ, ca

să câstigăm si noi viata vesnică.

Trebuie să facem aceasta pentru că multi spun: „Nu

există suflet, ci numai materie si forme derivate ale ei, vibratii

ale materiei; nu există viata vesnică, viata viitoare. Toată viata

noastră e aici pe pământ si odată cu moartea s-a sfârsit totul.

Viata viitoare e un vis al unora, o himeră: realitatea e aici pe

pământ. Aici e si raiul si iadul, totul. Ceea ce numim suflet si

functii ale sale sunt trupul si functiile fiziologice organice ale

creierului, iar gândirea e produsul creierului.”

Preot Nicolae Grebenea

512

Aceasta ne obligă să examinăm credinta noastră ca să

vedem unde este adevărul la cei ce tăgăduiesc nemurirea si

lumea vie de dincolo sau la noi.

Examinarea se va face atent si amănuntit ca orice

îndoială să fie alungată.

– Dar este oare atâta nevoie de aceasta?

– Da este! Pentru că de răspunsul pe care-l vom da

atârnă toată orientarea vietii noastre viitoare. Răspunsul e

hotărâtor: influentează tot viitorul nostru, toată purtarea noastră

în lume, precum si câstigarea vietii vesnice.

Căci, dacă nu este viată viitoare, înviere „zadarnică e si

predica noastră, si credinta voastră”, ne spune Sfântul Apostol

Pavel. Dacă e numai viata aceasta, atunci trebuie să scot din ea

tot ce pot scoate: toate bucuriile, toate plăcerile, toate

distractiile, tot. Căci de ce să renunti la ceva? De ce să mănânc,

să beau, să mă veselesc, să fac tot ce-mi place, ce-mi prieste

mie, căci după moarte nu va mai fi nimic si nu voi simti nimic?

De ce să fac bine altuia? De ce să ajut pe aproapele, de ce să mă

jertfesc pentru ceva, de ce să fac pofta altora si nu pe a mea,

dacă această renuntare nu-mi va fi răsplătită de nimeni,

niciodată?

Dimpotrivă! Dacă e viată vesnică, dacă sufletul meu este

nemuritor si eu voi învia atunci toate de pe pământ le privesc cu

alti ochi. Atunci toate strădaniile mele trebuie să le îndrept

pentru a câstiga această viată.

Voi suferi cu răbdare toate cele ce mă sprijină să

dobândesc mântuirea. Voi renunta la unele plăceri personale,

dacă ele mă îndepărtează să-mi ating marele meu scop. Mă voi

jertfi pentru tară, căci acest act este sublim porneste din credintă

si iubire si-mi va aduce o dobândă nepretuită: viata de după

moarte. Voi renunta la egoism si la plăcerile mele josnice, căci

generozitatea, dărnicia, înfrânarea sunt virtuti ce-mi aduc ca

răsplată de la Dumnezeu bucuriile nepieritoare si desfătările

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

513

vesnice.

Ce mai contează pentru mine nedreptatea ce mi se face,

mizeria, răul, când stiu că după moarte se ivesc zorii unei fericiri

neapuse si pururea înnoită? Voi căuta să le schimb în bine, că

sunt dator să lupt pentru bine, să schimb urâtul în frumos,

mizeria în bunăstare, boala în sănătate, plânsul în bucurii senine,

tot răul în bine. Mă voi strădui, dar dacă nu voi reusi nu voi

dispera: voi îndura toate cu bărbătie si avânt, stiind că

„pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni

se va descoperi” (Romani 8,18).

Iată cât de important este să cred în viata vesnică! Însăsi

viata terestră capătă un alt aspect, altă orientare, alt înteles, alt

continut si altă importantă; o mult mai mare importantă. Ea este

răgazul pregătirii mele pentru lumea de dincolo, este răstimpul

luptei pentru bine, frumos, pentru adevăr si dreptate, pentru pace

si sfinte bucurii. Este o introducere la cântecul vietii fără de

sfârsit care va începe dincolo de moarte. Orice clipă este

pretioasă si nici una nu trebuie pierdută în zadar, căci fiecare

clipă de acum este o treaptă pentru urcarea în Împărătia lui

Dumnezeu.

Punând această problemă ne asezăm la o răscruce: două

drumuri se deschid. Unul merge spre o convingere puternică în

nemurire si în înviere într-o viată vesnică; celălalt la necredintă,

la îndoieli, la tăgăduirea lui Dumnezeu, a sufletului si a vietii de

după moarte.

Trebuie să alegem pe ce drum pornim. Unul duce la

viată, la fericire si la mântuire iar celălalt la moarte si la o

pedeapsă vesnică.

Clipa e decisivă! De aceea ca să putem face o alegere

bună vom examina toate dovezile pe care ni le pune la îndemână

Sfânta Scriptură, mintea noastră si bunul nostru simt pentru

dovedirea realitătii vietii vesnice.

Vă voi pune în fată si argumentele tăgăduirii realitătii

Preot Nicolae Grebenea

514

vietii vesnice, pe care le aduc cei ce nu împărtăsesc credinta

noastră ca să puteti face alegerea după cunoasterea ambelor

pozitii.

Rog pe Bunul Dumnezeu să lumineze mintea mea si să

dea putere de convingere predicilor mele ca să întelegem bine

motivele credintei noastre în viata vesnică si să asezăm o

temelie de piatră pe care să stea credinta noastră în nemurire si

în viata de după moarte. Şi apoi cu această credintă luminată

asezată în inimi, să cerem harul lui Dumnezeu ca să luptăm cu

râvnă si cu elan, statornic si fără abatere pentru câstigarea

acestei vieti în care credem.

Bunul Dumnezeu să ne ajute ca de acum înainte să ne

umplem viata de acele fapte care ne adună „o măsură vesnică de

mărire” si ne asigură viata cea nepieritoare. Amin.

I. Realitatea si spiritualitatea sufletului omenesc.

Credinta în existenta sufletului, în nemurirea lui în viata

viitoare străbate ca un fir rosu toată învătătura Domnului nostru

Iisus Hristos, a Sfintilor Săi Apostoli si a Sfintei Biserici. Toată

grija lui Iisus a fost să ne învete că sufletul e partea cea mai

pretioasă din noi, că e o parte nemuritoare, cu o viată vesnică,

fericită, dacă am făcut binele pe pământ, dacă am mărturisit pe

Dumnezeu si am iubit pe aproapele nostru sau cu o viată vesnică

chinuită, dacă n-am făcut aceasta.

Toată strădania lui Iisus Hristos a fost ca să ne deschidă

drum spre viata vesnică, să lumineze acest drum, să ni-l arate si

să ne învete cum să mergem pe el si cu ce anume să ne înarmăm

pentru a-l străbate.

El ne spune că noi putem cuceri viata fericită cum se

cucereste o cetate: cu asalt. De aceea, Domnul Hristos e marele

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

515

Dascăl al Spiritului. Nimeni nu se aseamănă cu El.

Cuvintele lui Iisus despre suflet sunt multe. Cu altă ocazie

vom stărui asupra lor. Acum nu citez decât pe acestea: “Nu va

temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide; ci va

temeti mai vârtos de cel ce poate să piardă sufletul si trupul în

gheenă” (Matei 10, 28).

Dar există într-adevăr suflet? Şi este el un element

deosebit de trup?

Pentru cei ce cred în Iisus mărturia Lui e o dovadă

suficientă. Dar pentru cei ce nu cred în Iisus si au o înclinatie

spre dovezile palpabile, sau au nevoie de dovezi rationale spre a

întelege lucrurile, problema e deschisă. Ea trebuie rezolvata. Să

încercăm să o rezolvăm.

*

* *

Noi suntem alcătuiti din trup muritor si din suflet

nemuritor. Trupul e materie sufletul e spirit. Sufletul are o

atingere cu trupul în unitatea fiintei noastre; el este o substantă

individuală proprie si e deosebit de alte suflete. Sufletul

însufleteste trupul. El nu poate fi localizat intr-un anume loc al

trupului, ci e fundamentul tuturor functiunilor de viată. Sufletul

e simplu, necompus din părti, calitate din care decurge

nemurirea lui. Căci ce e simplu, e nestricăcios nu poate fi supus

Preot Nicolae Grebenea

516

descompunerii, care în fond este esenta mortii.

Prin suflet cugetam, simtim, voim. Asa credem noi, asa

afirmăm. Dar ce spun cei ce au altă pozitie?

– Nu există suflet, ci numai materie. Toată lumea e numai

materie sub forme deosebite, energii materiale. Cine a văzut

vreun suflet? Nimeni! Cine a venit din lumea cealaltă? Nimeni!

Ce numiti voi „suflet”, ne spun ei, e trupul. Gândirea, vointa,

simtirea sunt functii fiziologice ale creierului: produsele lui.

Creierul le dă nastere „precum vibratiile materiei eterului se

transformă în lumina si căldură, tot asa se transformă în creier

atomii în cugetare.”

Cum ar fi oare posibil aceasta? Observăm mai întâi că

ideile si cugetarea nu sunt identice cu creierul, ele nu sunt

materie, iar lumina si căldura au rămas materie sau energie

fizică si nu spirituală. Dacă cugetarea ar fi produsul vibratiilor

materiale din creier atunci toti ar trebui sa cugetăm la fel si

deosebirea de vederi n-ar mai fi cu putintă. Ca la televizor:

transmisia se vede aceeasi pe toate ecranele. Dar aici la aceleasi

vibratii unii zic da si altii nu. Cum ar putea fi oare vointa o

miscare organică a creierului produsă de impresiile din afară?

Căci se mai poate explica oare cum la aceleasi impresii produc

diferitor oameni reactii si determinări deosebite?

Pe de altă parte, logica respinge afirmatia că functiile

psihice sunt produse ale creierului, deoarece între creier si

gândire, vointă, simtire nu este numai o deosebire de grad, ci si

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

517

una de natură, de esentă: creierul e materie iar ele sunt

spirituale. Cum oare creierul materie sare din tiparul său si

produce spiritul si creatiile spirituale, care sunt cu mult

superioare materiei? Noi vedem în toate o proportie între cauză

si efect. Dar aici efectul întrece nemăsurat cauza si ca substantă

si ca finalitate.

Îsi poate cineva închipui cum vibratiile creierului produc

bucuria, bunătatea, marile multumiri sufletesti, iubirea, spiritul

de jertfă, recunostinta, generozitatea, căinta, apoi sublima

muzică, pictura, poezia arhitectura, matematica si, în general,

toată stiinta. Vedeti cât de greu e să credem toate acestea.

Creierul e sufletul asa cum spun materialistii? Dar ce e

creierul? Materia organică în forma cea mai înaltă. Calitătile

materiei sunt întinderea, greutatea, netezimea sau asperitatea,

nemiscarea. Numai în materia organică găsim miscarea care e

deja viata. Calitătile materiei se pot măsura. Măsurati acum

„lungimea” iubirii, „greutatea” si „lătimea” păcatului, a puterii

de jertfă, a sfinteniei. E cu neputintă pentru că ele n-au lungimi

si greutate. Nu sunt materie, ci spirit. Iată ce ne spune un mare

predicator ungur Tichomir Toth: „Dacă umplem un sac cu mere

sau cu grâu, oricât de mare ar fi, odată tot se umple si mai mult

nu mai încape. Nu mai merge, fiindcă e materie. Sufletul

omenesc prin facultatea gândirii primeste fără încetare si fără

măsură imaginile lumii externe si nu se umple niciodată, nu se

varsă nicicând - fiindcă nu e materie”.

Preot Nicolae Grebenea

518

Dacă sufletul ar fi altceva decât corpul, ne spun

materialistii, atunci n-am observa în lume următoarele

fenomene: cu cât un copil e mai mic, cu atât calitătile lui

sufletesti sunt mai slabe, căci ele cresc odată cu cresterea lui, cu

dezvoltarea creierului. La bătrâni facultătile sufletesti scad odată

cu scăderea puterilor lor iar la bolnavii de creier se dereglează

gândirea. Toate acestea ne dovedesc cât de strâns legate sunt

functiile sufletesti de creier. Oare sufletul nu e si în copil si în

bătrân si în nebun? De ce nu se manifestă, în aceste cazuri,

normal si în toată puterea?

Nu ne e greu a răspunde.

Sufletul e întreg si deplin dezvoltat si în aceste cazuri.

Dar el nu se poate manifesta In toată puterea lui din cauza

imperfectiunii trupului. Căci sufletul se manifestă prin trup. Prin

trup sufletul „iese” în afară. Trupul bolnav sau nedesăvârsit

împiedică sufletul să se manifeste desăvârsit după cum pe o

vioară spartă, oricât de mare ar fi un artist, nu-si poate arăta

toată arta sa.

Dar să venim si cu alte dovezi si păreri. Astronomul

Camile Flamarillon, în scrierea sa „Dumnezeu în natură”,

concepe problema creării sufletului nostru de către Dumnezeu

în termenii următori: „Şi cum sufletul si inteligenta noastră nu

s-au făcut ele singure, trebuie sa existe o inteligentă superioară

din care derivă si a noastră. Cu cât ideea ce mi-o voi face despre

aceasta inteligentă va fi mai mare, cu atât vom fi mai aproape de

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

519

adevăr. Nu ne înselăm dacă considerăm această inteligentă drept

autor al tuturor lucrurilor, care m-a miscat si m-a determinat să

strig uimit: Dumnezeu e Creatorul si Orânduitorul tuturor si

niciodată materia!”

„Dacă ratiunea ar fi un produs al substantei noastre

cerebrale si unica fortă gânditoare într-un univers mecanic, ne

spune un mare doctor, fără acea unitate de legi, forta si

substanta universală, care e conceptia despre divinitate a

credintei noastre, ar trebui să întelegem cel putin mecanismul

misterios al fortelor si al substantei universale sau si cel al

fiintelor în special, ba ar trebui chiar să putem si reproduce cel

putin unele din procesele acestor mecanisme”19.

O dovadă ca viata sufletească nu pleacă de la creier, ci

de altundeva, ne mai spune acelasi doctor, e „că există în

univers dovezi de instincte, sentimente si inteligentă, deci

activitate sufletească extranervoasă si extracerebrală”. Astfel

„exista o perioadă la începutul vietii fetale când creierul,

măduva spinării, sistemul nervos, precum si glandele endocrine

nu există, si cu toate acestea există o perfecta armonie de

colaborare si dezvoltare a tuturor organelor. Acest interval de

evolutie embrionară - continuă el - constituie un argument

puternic că principiul vital din noi nu poate fi localizat si nici

identificat cu sistemul nervos al organismului nostru ci este de

19 Dr. Ilie Piticaru, Teoria evolutiei spirituale, pag. 18-19.

Preot Nicolae Grebenea

520

origine transcedentală. El e imperceptibil simturilor noastre si

dirijează încă înainte de terminarea facerii noastre corporale a

organismului nostru, în orice stare de dezvoltare a sa.”20

Marele biolog Claude Bernard spune: ,,A sustine că

gândirea e secretia creierului e tot atât cât ai zice că timpul e

secretia orologiului.”

Vedeti frati crestini, cât de mult combate mintea

noastră părerea că sufletul e produs al creierului sau una cu el.

E mult mai usor să admitem părerea credintei noastre

că sufletul e făcut de Dumnezeu si nu e materie, ci spirit. Ferice

de cei ce pot crede în adevărurile eterne ale credintei, fără a

avea nelinisti, frământări sau mari chinuri sufletesti!

Dar fiindcă unii si-au pierdut credinta sau pentru că

unii n-au ajuns încă la ea dar si pentru că unii sunt niste

frământati, niste nelinistiti care caută linistea adevărului,

siguranta si pacea sufletului, precum si pentru cei ce stau tari pe

terenul necredintei, dar vor să cunoască dovezile în

argumentarea existentei sufletului, vom mai stărui să aducem si

alte dovezi.

II. Alte dovezi despre realitatea si spiritualitatea

sufletului.

20 Idem, pag. 27.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

521

Nimeni nu a văzut sufletul si nimeni nu a venit din

lumea „de dincolo să ne spună cum e acolo” . Asa că aici au

dreptate în parte si aparent cei ce fac astfel de afirmatii. Dar

când ei trag de aici concluzia că sufletul si lumea de dincolo nu

există, atunci se înseală.

Mai întâi: „de dincolo” a venit cineva: Domnul Iisus

Hristos, iar El a afirmat că acestea există, ne-a asigurat că există

si suflet si viată vesnică. Iar Iisus a trăit atât de frumos, ne-a dat

un model de viată de o măretie si frumusete unică, ne-a învătat

adevărurile cele mai înalte; apoi a murit pentru noi si pentru

învătătura Sa, confirmând astfel prin moarte adevărurile ei sau

cel putin că tinea cu tot dinadinsul la ea. Cinstea si probitatea pe

care a arătat-o Îl fac vrednic de credintă ca pe nimeni altul. Dar

unii dintre noi nu se mai apleacă si nu se mai înduplecă nici în

fata lui Iisus.

Reale sunt nu numai lucrurile care se văd sau care le

percep simturile noastre, ci si cele ce nu se văd. Astfel, dacă

vedem undeva un efect ne dăm seama ca el are la bază o cauză.

Cine a văzut în sine electricitatea sau magnetismul? Dar le

tăgăduieste cineva realitatea? Nu. Pentru că vede efectele lor:

lumina, puterea de atractie.

De ce să tăgăduim atunci sufletul? Căci dacă nu-l

vedem în sine, îl vedem în manifestările sale: în cugetare, în

vointa, în libertatea constiintei, în simtirile noastre, în memorie,

în tot ce numim acte psihice.

Iată, eu în cursul vietii mele trec prin multe si variate

locuri si stări de constiintă, dar totusi eu mă simt unul si acelasi

si mă recunosc în toate actele mele din trecut. Aceasta arată că

Preot Nicolae Grebenea

522

toate aceste stări de constiintă au un suport statornic pe care stau

si de unde vin, suport care nu poate fi creierul meu, materie

inertă, ci sufletul nematerial si liber.

Azi se stie că în curs de cinci ani, după unii sapte ani,

toate celulele noastre vechi mor si altele noi le iau locul. Din

sapte în sapte ani ne înnoim precum sarpele si păianjenul care

îsi leapădă pielea. Cu toate acestea noi suntem constienti de tot

ce a fost fără a uita trecutul nostru. Dacă sufletul ar fi numai un

rezultat al actiunii trupului ar urma ca, dărâmându-se trupul, să

cadă odată cu el si toate actele psihice, tot ce am adunat în noi.

Dar vedem că lucrurile nu se petrec asa.

As putea face afirmatia că există suflet, că el e o

realitate deoarece credinta în existenta sufletului si în nemurirea

lui a fost si e o credintă universală - si fac această afirmatie. Dar

nu socotesc universalitatea credintei în existenta si nemurirea

sufletului ca o dovadă deplin convingătoare, pentru faptul că s-a

crezut că Soarele se învârte în jurul Pământului, idee ce părea

acceptată de toti, dar s-a dezmintit.

Fac observatia că părerile acceptate de toti oamenii de

pe pământ si în toate timpurile si nedezmintite par a purta pe ele

pecetea adevărului. Şi credinta în suflet si nemurire a fost

răspândită totdeauna pe tot pământul. Cultul mortilor prezent la

toate popoarele, e o dovadă.

Dacă nu există suflet ci numai creier, atunci cine sau ce

dezvoltă forta admirabilă în bolnavii care trag să moară, care îi

tine în viată uneori ceasuri si zile întregi, se întreabă Tichomir

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

523

Toth. Câti insi nu prelungesc clipa mortii zile întregi, în

asteptarea fiilor lor sau a unor nepoti? Faptul e prea cunoscut.

Iar după ce au văzut pe cei dragi sau când un credincios asteaptă

Sfânta Împărtăsanie, în câteva minute mor. Însusi tatăl meu,

trăgând sa moară la 93 de ani i s-a aprins lumânarea, dar el a

întrebat de mine care lipseam de la căpătâiul lui, si a spus:

,,stingeti lumânarea, că îl astept si pe el să vină.” După vreo

patru ore întreba dacă am venit. Starea aceasta a durat trei zile.

La un moment dat a întrebat dacă am sosit si primind răspunsul

negativ, zis celorlalti: „Aprindeti lumânarea că de acum nu-l

mai pot astepta.” După aprinderea lumânării îndată a murit. Fără

altă fortă decât a trupului în plină descompunere nu se poate

întelege ce e cu aceste cazuri. Căci noi zicem că singura fortă

care a actionat este sufletul.

Profesorul Toth ne spune că medicina cunoaste cazuri

în care oameni care-si pierduseră mintea si-au recăpătat-o în

ziua mortii; citează aici pe mama împăratului german Carol al

V-lea, Ioana, care după 49 de ani de nebunie si-a revenit în ziua

mortii ei: 5 aprilie 1555. Şi el conchide: ,,Să-ti revii atunci când

creierul se strică tot mai tare e posibil numai în cazul când

creierul nu e totul - ci sufletul - iar sufletul în clipele mortii se

emancipează de sub cătusele materiei si nu mai e avizat la

materie în activitatea sa”. Cunoastem cu totii cazuri când

muribunzii au dat dovadă de o luciditate surprinzătoare: au dat

ultimele dispozitiile ultime, au spus învătăminte de viată, s-au

Preot Nicolae Grebenea

524

manifestat mai puternici decât înainte. De ce? De unde această

fortă? Din creier? Nu! Ci din sufletul lor.

Celebrul scriitor Victor Hugo scrie: „Ziceti că sufletul

e numai rezultatul fortelor corporale, cum se poate totusi că

sufletul meu e mai strălucitor când puterile trupesti sunt gata să

mă părăsească?”21

Pot oare dezlega acest mister cei ce nu cred în existenta

sufletului?

Cei ce credem în Hristos nu suntem singurii care avem

credinta în nemurirea sufletului si în existenta lui. Cu noi avem

marile genii si învătati ca : Kopernic, Kepler, Pascal, Newton,

Laplace, Faye, Poincaré, Horn, Reomur, Volta, Ampére,

Lavoisier, Liebig, Curier, Claude Bernard, Pasteur, Cruvelier,

Flaurens si altii, toti celebrităti mondiale în stiintă, toti cu o

neclintită credintă în Dumnezeu si în nemurirea sufletului. Iar

dacă mergem în lumea veche, culmile gândirii de atunci:

Socrate, Platon, Aristotel, Pitagora, au crezut în existenta si

nemurirea sufletului. Titanul gândirii germane, Kant, filozof

modern, intră si el aici.

Iar dacă intrăm pe terenul vietii si gândirii teologice,

atunci întâlnim aici pe toti marii sfinti ai Bisericii, pe toti marii

dascăli, pe sfintii si genialii bărbati, strălucitori ca soarele:

Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur,

21 Ibid., pag. 18.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

525

Ambrozie, fericitul Augustin, Maxim Mărturisitorul, marele

Toma de Aquino, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila si altii.

Apoi toti sfintii mucenici, martirii, stiuti si nestiuti, toti, toti

intră aici. Chiar în zilele noastre numărul bărbatilor care se

asează aici e cu mult mai mare decât al celorlalti. Numai câteva

nume de bărbati cu adevărat mari putem cita dintre moderni în

tabăra cealaltă: astfel Lenin, geniu al răului si luptător

neîntrecut, Marx cercetător subtil al problemelor sociale,

Schopenhauer, Feuerbach, Nietzsche, sotii Joliot si Florentine

Curie si desigur si altii mai putin celebri, putini însă fată de

numărul mare al celorlalti si nu de valoarea lor.

Dar dovezile pentru existenta si nemurirea sufletului nu

s-au sfârsit. Omul tinde spre cunoastere si perfectiune. El vrea

să stie adevărul, să-l cunoască deplin, să se desăvârsească mereu

si să fie fericit. Dar ajunge el pe pământ la aceasta? Nu ! El

cunoaste numai frânturi ale adevărului, adevărul integral îi

scapă. Iar din fericire cât poate sorbi? Numai putini se pot lăuda

că au gustat deplin fericirea. Cei mai multi au parte de dureri si

necazuri, de nelinisti si frământări, de mari greutăti... E posibil

ca toate să rămână asa? De unde deci aceste tendinte ale mele,

dacă ele nu se pot împlini?

Animalul care trăieste între marginile instinctelor sale,

când acestea se împlinesc îndestulător, e multumit si nu mai

doreste nimic. Deci el îsi poate satisface toate aici pe pământ.

Aici e patria lui. Dar omul mereu tinde spre mai sus, caută,

Preot Nicolae Grebenea

526

cercetează, e nelinistit, nu-si află locul aici, vrea să zboare mai

sus. Toate aceste impulsuri, tot acest dor metafizic să fie oare

zadarnic? Numai omul să nu se poată împlini niciodată? Nu

putem concepe asta. Trebuie să existe locul unde el să cunoască

tot adevărul, pe măsura nevoilor lui, si să guste toata fericirea pe

care a căutat-o atât de mult pe pământ si n-a găsit-o.

Dar adevărul si fericirea nu tin de trup. Nu sunt nevoi

ale trupului, ci ale sufletului, deci trebuie ca acest suflet să

existe si mai trebuie ca el să nu moară, ca să se poată bucura de

toate aceste binefaceri. Căci dorul după cer, după o lume mai

bună, e ca un instinct puternic care-si cere viu satisfactia si care

ne împinge mai sus.

Constatând această stare a noastră, fericitul Augustin,

înfiorat a strigat: ,,Ne-ai făcut după Tine, Doamne, si nelinistit e

sufletul nostru până nu se odihneste în Tine!”

Cum ar fi posibil să se nască în noi o astfel de

puternică înclinatie spre o altă lume si spre o viată mai fericită,

dacă acestea n-ar avea un corespondent într-o realitate undeva si

dacă n-ar fi posibil să se împlinească? Căci noi vedem că astfel

e alcătuită constitutia fiintei noastre, încât toate pornirile ei îsi

găsesc putinta unei împliniri, nici un instinct nu bate în gol, ci

fiecare răspunde unei necesităti precise si fiecare are putinta

satisfacerii sale. Numai asa se asigură continuitatea genului

uman. Nu există instincte absurde: de pildă instinctul de a

merge cu capul în jos sau de a bea apă peste nevoile fizice.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

527

Dar dacă toate aceste porniri adânci ale firii noastre, ca

si ale animalelor de altfel, se împlinesc deplin în cadrul genului,

cum ar fi posibil oare ca această pornire nestăvilită, profundă a

tuturor după o lume mai bună, după un adevăr mai bine

cunoscut, după o fericire permanentă, cum ar fi posibil ca

această ,,nostalgie a paradisului”, cum a numit-o poetul Nichifor

Crainic, să fie fără obiect, să fie o pornire absurdă, vană,

orientată spre ceva ce nu există? E cu neputintă de crezut asa

ceva . „Iată, ne spune acelasi Tichomir Toth, când se simte cel

dintâi vânt rece de toamnă, rândunelele nelinistite pornesc spre

sud, unde găsesc căldură si hrană, când la noi e frig si zăpadă si

se porneste într-acolo si puiul de rândunică din anul acesta care

niciodată n-a fost pe acest drum. Un instinct irezistibil le pune

în miscare. Acesta e călăuza lor.

Dar dacă n-ar găsi acolo căldura si hrana pe care o

caută, ar mai avea vreun rost instinctul lor? Ele s-ar însela si ar

muri. Însă aceasta nu se întâmplă: instinctele răspund în mod

firesc unor nevoi si duc la niste realităti pe care noi de multe ori

numai cu greu le descoperim prin cugetare”.

Deci trebuie să spunem că această înclinare din lăuntru

a firii noastre după o lume „din altă parte” decât cea de pe

pământ are un rost precis si corespunde unei realităti: lumea de

dincolo si viata vesnică. Aceasta presupune existenta sufletului,

spiritualitatea si nemurirea lui.

Stăpâne, Doamne, trimite Harul Sfântului Tău Duh

Preot Nicolae Grebenea

528

peste noi, ca această înclinare neostoită si pururea vie după

lumea „de dincolo” să ne pună într-o astfel de dispozitie

sufletească încât să facem toate cu o constiintă curată si cu

râvnă sfântă si nimic să nu ni se pară prea mult pentru

câstigarea acelei lumi; căci ea înseamnă adevăr, fericire, viată în

Dumnezeu. Amin !

III. Despre suflet si existenta lui

Frati crestini,

În predica noastră anterioară am văzut unele obiectii

ale celor ce nu cred, pe care le fac împotriva existentei

sufletului, dar am văzut si dovezi ale credintei aduse împotriva

lor. Am văzut că sufletul e o entitate care nu e identică cu

creierul sau corpul nostru, entitate care există înaintea corpului

si care e chiar principiul ce dă viată trupului nostru, e vorba de

acest „corp ceresc” nemuritor: sufletul.

Am mai văzut că existenta sufletului, nemurirea lui si

viata viitoare sunt cerute de mintea noastră, de pasul

desăvârsirii pus în noi, de dorul nemărginit după o viată fericită

după moarte, de nevoia cunoasterii adevărului într-un grad mai

înalt decât î1 putem cunoaste pe pământ.

Azi vom veni si cu alte dovezi, puse la îndemână de

antropologie si de psihologia omului, din care vom vedea

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

529

directia unitară a functiunilor noastre organice, corelatia

perfectă dintre ele, apoi că asa cum ele se miscă, presupun un

scop precis spre care merg: alcătuirea noastră perfectă si

asigurarea vietii noastre. În sfârsit că în dosul lor nu stă materia

ci sufletul nostru si Dumnezeu, Unicul Creator al întregii

existente si singurul Principiu prin care se poate explica viata.

Iată ce ne spune un doctor savant: „Două fenomene ne

surprind înainte de toate: materia sau substanta si miscarea ei

sau forta. Materia inertă se miscă. Miscarea înseamnă viată. De

unde vine miscarea?” Ce vor putea răspunde la aceasta

materialistii? Că materia avea în ea principiile care duc la

nasterea vietii? Cine le-a pus însă? Ea si le-a dat? Atunci trebuie

să o presupunem si atotputernică si atotprevăzătoare. Dar

observând calitătile materiei, această concluzie e înlăturată. E

mult mai usor a admite că o fortă exterioară „atotputernică si

inteligentă a pus în materie germenii vietii” asa cum ne învată

religia. Iar această fortă e Dumnezeu.

„Aparitia vietii pe pământ, continuă acelasi doctor

savant, a cărei încoronare o face omenirea, constituie cea mai

mare minune si în acelasi timp pentru întelegerea noastră un

mister în fata căruia rămânem plini de admiratie”22.

Şi mai departe: „Altă întocmire a lumii vii care ne

umple de uimire si de admiratie e capacitatea materiei organice

de a-si păstra în limite foarte largi caracterele ce le-a avut odată

22 Ibid., pag. 39.

Preot Nicolae Grebenea

530

si de a se reproduce mereu sub aceeasi formă si cu aceleasi

însusiri. După Weisman - ereditatea se localizează în nucleu.

Oare cine nu rămâne plin de admiratie în fata acestei

extraordinare întocmiri când într-un grăunte minuscul găsim

adunate toate acele puteri, care reproduc, în conditii prielnice de

dezvoltare, individul nou, cu toate însusirile ce le-au avut

părintii si bunicii lui?”23

„Celula primară se împarte în 2, 4, 8, 16, 32, 64 etc.

până alcătuieste corpul întreg. Dintr-o singură celulă răsar atâtea

organe extraordinar de complicate, dar care se conduc si

colaborează armonios si unitar, ca si când ar fi numai una

singură. Una stie de toate celelalte, precum si toate la un loc stiu

precis de tot ce face fiecare în parte. În orice organism găsim

aceeasi unitate de conducere si de întelegere armonioasă

reciprocă, întocmai cum am văzut-o si în macrocosmos.”24

Citez încă ceva din cartea acestui doctor spre a vedea

părerea unui om de stiintă într-o problemă atât de importantă:

„Legea finalitătii o descoperim nu numai în univers, ci si în

toate fiintele vii. Un organ cunoaste toate nevoile actuale si

viitoare ale celorlalte organe, precum si pe ale întregului

organism, se adaptează la un loc adică se învoiesc între ele după

nevoile cerute. Fiecare organ îsi cunoaste vecinătatea sa si pe

cea a celor mai îndepărtate organe, prezentul si viitorul lor si se

modifică după nevoile sale proprii ca si a celor mai îndepărtate.

23 Ibid., pag. 44-45.

24 Ibid., pag. 46.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

531

Astfel organul vechi are grijă să se modifice în vederea

alimentarii viitorului nou organism. Nu e oare ciudată

coordonarea de actiuni în vederea unui viitor eveniment o

adevărată minune? Unde e acea inteligenta care porunceste

această adaptare? În scoarta creierului? Dar ea e inconstientă”25.

De-abia mai e nevoie să spunem, atât par de clare

lucruri1e, că aceste celule ale organismului nostru si apoi

organele însele nu se miscă singure pe directiile pe care se

miscă, ci au un principiu organizator care le dirijează si le

conduc spre scopul final: viata si perpetuarea ei. Iar acest

principiu din lăuntrul nostru e sufletul care e îndrumat de

Dumnezeu.

Existenta sufletului în închegarea organismului nostru

si a miscărilor care se produc în el apare ca o necesitate logică;

pentru că am văzut că toate acestea presupun o inteligentă si o

cunoastere ce ne uimeste. E limpede că aici avem pe lângă

prezenta sufletului si opera creatoare a lui Dumnezeu care a

creat si sufletul nostru.

O dovadă puternică de existentă a sufletului ca o

entitate deosebită de corp e faptul încetării tuturor

manifestărilor vitale în corpul nostru după moarte. Părăsit de

sufletul care-l tinea viu, corpul rămâne nemiscat, materie inertă,

ce îndată începe a se descompune.

25 Ibid., pag. 48.

Preot Nicolae Grebenea

532

Nedreptătile cu toată multimea lor de suferinte de pe

pământ, nerăsplătirea oamenilor aici după faptele lor, pretind

existenta si nemurirea sufletului si existenta lui Dumnezeu, care

să răsplătească într-o alta lume tuturor, fiecăruia în chip drept,

după faptele sale. Astfel Kant, care e unul dintre cei mai mari

filozofi ai lumii, de aici porneste în argumentarea nemuririi

sufletului, vietii viitoare si a existentei lui Dumnezeu. El spune

că „virtutea trebuie răsplătită si viciul pedepsit”. Dar asta nu se

întâmplă în lumea aceasta. Trebuie să fie deci o lume cu un

judecător drept si perfect, care să răsplătească fiecăruia după

faptele sale. Deci dacă „trebuie” să fie o altă lume în care să

primim răsplata dreaptă a faptelor noastre, înseamnă ca noi nam

murit de tot si că avem putinta de a trăi după moarte, cu

sufletul nostru si chiar cu trupul cel prea mărit reînviat(?). Iată

ce ne spune si Sfânta Evanghelie de la Ioan: „Vine ceasul când

toti cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu - si

vor iesi cei ce au făcut cele bune spre învierea vietii, iar cei ce

au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5,28-29).

Cuvântul lui Dumnezeu, un avertisment peste veacuri

dat oamenilor, le confirmă judecata, arătând ce va fi după

moarte(?).

Să ne încredintam deci tot mai mult de existenta

noastră după moarte si a lumii celeilalte, nu aceasta, ci aceea ce

„va să fie” si să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute atunci să

iesim spre învierea vietii”.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

533

Dar pentru aceasta trebuie să credem în Dumnezeu, în

jertfa lui Iisus pentru răscumpărarea noastră si să facem bine

fratilor nostri oameni si nouă însine. Amin!

IV. Suflet si materie

Frati crestini,

În predica noastră anterioară am văzut perfecta

conlucrare a celulelor ce alcătuiesc trupul nostru, grija lor de a

se perpetua si de a se îngriji de viitor, modificarea corpului în

vederea hrănirii si păstrării fătului ce va veni.

Am dedus că „materia oarbă” fie ea si vie acum, adică

organic, nu poate de la sine face toate acestea si că în spatele ei

stă sufletul si lucrarea lui Dumnezeu.

Să mergem acum un pas mai departe să vedem si alte

fapte si realităti.

Cităm: „Regenerarea tesuturilor, apărarea organismului

contra invaziei microbiene, a corpurilor străine, a bolilor

infectioase, constituie o altă minune de corelatie si cooperare

organică de care noi cu constiinta noastră nici măcar nu ne dăm

seama”26 zice acelasi doctor care continua: „în analogie cu

materia care poate fi percepută cu simturile noastre, dar rămâne

neînteleasă în esenta ei criteriile vietii, viata rămâne un mister.

26 Ibid., pag.50.

Preot Nicolae Grebenea

534

Spiritul Divin e sursa vietii universale si numai El dă viată.”27

Iată, frati crestini, cum chiar după mărturia unui doctor

nu se pot explica si întelege o seamă de fenomene fiziologice si

biologice numai pe cale materială si cum ele presupun

interventia unor factori exteriori, supranaturali, în primul rând

Dumnezeu care a pus legile după care se miscă viata si, în al

doilea rând, sufletul, creatia Sa. Căci e cu neputintă de admis că,

precum ne spun Ştiintele Naturale cândva, factorii cosmici ce se

găseau în materie întâlnind conditii favorabile au dat, în apă,

nastere de la sine vietii, viată care apoi s-a dezvoltat până a

ajuns în starea evoluată de azi.

Pasteur, marele savant francez din veacul trecut a

dovedit peremtoriu că viata nu s-a născut spontan. Dar,

adăugăm noi, chiar admitând că viata s-a născut de la sine în

conditiile amintite rămâne cu totul de neînteles cum s-a putut

dezvolta singură ca să ajungă în stadiul actual si cum s-a putut

combina, organiza, croindu-si organe de o perfectiune

nemaipomenită. Când? Când încă nu ajunsese la constiintă,

când creierul însusi la unele vietăti nu se dezvoltase încă, fie si

în forma cea mai rudimentară. Şi, apoi rămâne o taină, saltul de

la materie, la constiintă, de la instinctele vietătilor dezvoltate la

lumina constiintei umane.

De o parte biologie pură, materie, de cealaltă - acte

27 Ibid., pag.57.

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

535

psihice, spirit. Toate acestea nu se pot întelege fără admiterea

existentei lui Dumnezeu si a sufletului. Îndată ce admitem pe

Dumnezeu, totul se luminează.

Dumnezeu a creat viata, a pus în ea legile dezvoltării

ei, o tine cu puterea Sa si o călăuzeste cu Duhul Său Sfânt.

Îndată ce admitem sufletul ca ceva deosebit de materie

întelegem bine si lesne toate actele sufletesti si toate creatiile

din lumea spiritului omenesc: Muzica, pictura, sculptura,

literatura, artele, ca si devotamentul, iubirea, mila, generozitatea

, jertfa pentru tară si toate marile sentimente si actiuni toate îsi

găsesc o justificare, le găsim posibile si le acceptăm ca

„motivate”.

Şi chiar dacă motivele acceptării existentei si a

providentei lui Dumnezeu si a existentei sufletului, ca factor

spiritual deosebit de corp, nu acoperă si nu satisfac deplin toate

întrebările, sunt totusi mult mai depline si mai convingătoare

decât tezele necredintei.

Căci ar fi o minune nemaipomenită ca materia oarbă si

inertă lipsită de inteligentă si vointă să fi început dintr-o dată să

se miste de la sine, fără un impuls, exterior, apoi să se închege

în viată, fie si sub forma cea mai rudimentară si apoi să se

dezvolte treptat si să constituie toate fiintele vii ce se găsesc azi

în univers. Toată această directie de dezvoltare a fiintelor,

respectiv a vietii, direct ascendentă, de care ne vorbesc

materialistii, presupune anterior un discernământ fără gres, o

Preot Nicolae Grebenea

536

orientare, o fixare de directie, de dezvoltare si o urmărire

permanentă a vietii în dezvoltarea ei, ca să nu se abată de la

directie si să nu se autodistrugă cumva sau ca fortele oarbe ale

stihiilor să nu o prăpădească în întunecata lor desfăsurare. Dar

acest discernământ, materia n-avea de unde să-l aibă, nu putea

să-l aibă.

Acest discernământ l-a avut un Spirit atotcuprinzător,

atotîntelept si totodată atotputernic. E infinit mai greu să credem

în minunea creării vietii de la sine, până în momentul actual,

decât să credem în minunea creatiei lui Dumnezeu. Omul

modern e chemat să observe si să opteze pentru o teză din

acestea două: ori admite lumea si tot ce există în ea ca o creatie

a unui Spirit atotcuprinzător, nemărginit si atotputernic, lucru pe

care-l primeste prin credintă si care satisface în mare măsură

ratiunea; ori admite că materia singură s-a pus în miscare,

singură si-a fixat legile ei, singură a creat viata si a orientat-o

spre ascensiune, singură se mentine în existentă, lucru care

contrazice orice logică umană, orice judecată sau bun simt si

presupune o doză nemărginită de credintă căci tot ca si cealaltă

teză, ea nu poate fi primită decât tot prin credintă si prin

presupunere. Dar pe câtă vreme teza crestină e întărită printr-o

descoperire a lui Dumnezeu, pe care o aflăm în Biblie, în Cartea

Facerii, ca si prin unele dovezi logice si din bun simt - teza

anticrestină nu e întărită de nici o descoperire supranaturală si

de nici un argument logic, la care ratiunea noastră si simtul

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

537

comun nealterat să poată adera .

Astfel, alegerea între cele două teze pare a nu fi prea

grea. Ferice de cei ce în această alegere nu gresesc. Amin !

Lunca

Târnavei

(

S

p

i

n

i

)

1

8

.

1

.

1

9

7

0

V. Lucrările lui Dumnezeu Îl slăvesc pe El

Preot Nicolae Grebenea

538

Iubiti credinciosi,

În predica noastră dinainte ati văzut cum omul de azi e

pus în fata dilemei: ori crede în Dumnezeu ca Singurul Creator

al lumii si al vietii si care tine lumea si o conduce; ori crede în

materia atotputernică, care s-a organizat singură, si-a dat legi, a

creat si dezvoltat viata si sustine toate, cu toate că ea, precum se

stie, nu e înzestrată cu judecată.

Pentru a întări credinta voastră va trebui să vin si cu

alte dovezi si fapte, ca întăriti în credintă si cu acestea să aveti

deplină pace si multumire, cunoscând cât de mult e justificată

credinta noastră si cât de bine stati când stati în Dumnezeu.

Dar va trebui să facem aceasta si pentru cei ce nu stau

în Dumnezeu, ca să vadă toti temeiurile credintei crestine si de e

cu putintă, covârsiti, să creadă si ei; iar dacă nu vor putea crede,

cel putin să nu deprecieze si să nu dispretuiască pe cei ce au

acest mare dar al credintei în Dumnezeu, care lor le lipseste azi,

dar pe care bunul Dumnezeu li-l poate da mâine.

Căci, iubitilor, ca slujitori ai lui Dumnezeu, convinsi de

măretia si frumusetea credintei noastre, suntem datori fată de

toti oamenii cu care avem contact să le dezvăluim luminile

credintei crestine, să nu urâm pe nimeni, oricât ar fi de departe

de noi prin vederile lor, să nu depreciem pe nimeni ci să dorim

din toată inima cu o fierbinte ardoare „ca toti să se mântuiască

si să vină la cunostinta adevărului”, căci Iisus ne-a iubit pe toti

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC

539

fără deosebire si pentru toti s-a jertfit. Exemplul Lui trebuie să-l

urmăm si noi. Deci să facem un pas mai departe.

Să privim corpul omenesc. Asa cum apare e o minune

de frumusete, de alcătuire desăvârsită a organelor sale variate,

de functionare desăvârsită a tuturor organelor corpului încât

„toate bat la fel”, adică se miscă într-o corelatie desăvârsită,

colaborând, să zic asa, în chipul cel mai desăvârsit între ele,

spre a asigura viata si perpetuarea ei. De altfel, colaborarea lor

si sprijinul reciproc ce si-l dau deplin s-a văzut deja si mai sus.

Desi fiecare organ al omului are functia lui specifică,

totusi în unele cazuri, dacă vreun organ e atins, e rănit si nu mai

functionează bine, alte organe încearcă să i se substituie si să

facă munca sa. E cunoscut în medicină faptul că, dacă unii

centri nervosi sunt atinsi, alti centri încearcă să îndeplinească

lucrul ce-l făceau centri atinsi. Se stie că dacă slăbeste auzul, se

măreste compensator vederea. Dacă slăbeste vederea se

întăreste auzul. Dacă o mână îsi pierde puterea, cealaltă devine

mai puternică decât a fost înainte.

Cum se explică aceasta? De unde această grijă a

organelor ca să asigure bunul mers al întregului? De la ele

porneste actiunea? Nu! Ele trebuie să fie împinse la aceasta de

ceva constient. În dosul actelor lor trebuie să vedem poruncile

sufletului.

Dar să privim inima, acest motor al corpului si tot

aparatul circulator. Mai întâi alcătuirea minunată ne uimeste: e

Preot Nicolae Grebenea

540

aici o masinărie de o perfectiune neînchipuită, iar functionarea

întrece orice limită întelegere a mintii. Legile mecanice, cum ar

fi principiul functionării pompelor, sunt aplicate aici perfect. Iar

sângele e purtat prin vase mai mari si mai mici, prin subtile

vinisoare, până la ultima celulă a corpului. Nimic nu rămâne

neprevăzut. Totul e luat în seamă. Fiecare mădular si fiecare

părticică a lui e servit cu o atentie surprinzătoare. Fiindcă prin

aceasta se întretine viata fiecărei părti a organismului, prin

această hrană ce-i vine de la sânge.

Dar ceea ce trebuie să ne uimească mai mult si să ne

umple de admiratie e faptul că acest circuit continuu al sângelui

prin corpul nostru, acest curent vital, mereu în miscare, se

petrece în noi atât de fin, atât de „acoperit”, ca să zic asa, că nici

nu-l simtim si nici nu ne dăm seama cum se petrece. Şi

constatăm cum se functionează toate numai dacă ne supunem

observatiei. Altfel nici n-am lua seama că în noi gâlgâie un

sânge cald, ce curge ca un torent nestăvilit prin toate fibrele

fiintei noastre. Iar acest sânge se oxigenează mereu prin aerul

proaspăt ce i-l aduc plămânii. Corelatia actiunii e perfectă. Şi

dacă se întâmplă nenorocul ca organul central al acestui circuit

să fie rănit, inima, sau să se spargă vreo arteră, sângele se varsă

în corp si omul moare. Dacă se întâmplă în creier un mic

neajuns, spargerea unei vinisoare, avem atacul apoplectic si

viata se stinge.

Suntem nevoiti să recunoastem că existenta aparatului

AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
541
circulator, ca si subtila lui functionare, presupun o inteligentă si
o putere de pătrundere atât de mare, o prevedere atât de
minutioasă, încât depăsesc puterile omului, oricât e el de
evoluat azi si cu atât mai mult ale materiei moarte. Căci aceasta,
dacă voia să facă acest aparat, trebuia să cugete mai întâi asupra
lui, să si-l imagineze si apoi să pornească la crearea lui. Dar noi
cunoscându-i calitătile si puterea, vedem bine că materia nu
putea face aceasta. Suntem nevoiti să vedem aici prezenta lui
Dumnezeu si mâna Lui atotputernică, atotînteleaptă si
atotcreatoare.
Şi dacă ne-am opri la celelalte organe ale corpului
nostru, am fi siliti să ajungem la aceleasi concluzii. Iată, de
pildă, ochiul acest aparat ce reflectă lumina - o minune si el prin
finetea lui. Se poate imagina ceva mai măret pentru vedere? Nu!
Cine l-a făcut a trebuit să cunoască legile opticii (luminii).
Urechea nu e un aparat mai putin uimitor. Ea adună sunetul si
ne dă perceperea lui. Cine a făcut-o a trebuit să cunoască legile
acusticii. Altfel ce-ar fi iesit? O caricatură si noi n-am fi cum
suntem, ne-am fi distrus repede din pricina acestui neajuns. Şi
dacă considerăm tot corpul omenesc cu toate organele lui
minunate, cu functionarea lor atât de desăvârsită, vom fi împinsi
să strigăm într-un avânt sublim si cu un fior sfânt în inimă. O,
Doamne! Fii preamărit! Numai întelepciunii Tale apartine
această operă si nicidecum materiei.
Tu esti desăvârsit si toate cu întelepciune si desăvârsire
Preot Nicolae Grebenea
542
le-ai făcut. Ne închinăm puterii, întelepciunii si bunătătii Tale!
Amin!
VI. Piatra de temelie a vietii si credintei crestine
Iubiti crestini,
Încercăm să mergem mai departe, să căutăm si alte
dovezi pentru tezele noastre căci e si necesar. Atunci când
necredinta caută în tot felul să se impună si să-si impună pozitia
sa si s-o motiveze, ca să cucerească sufletele smulgându-le de
pe piedestalul măret al sfintei Biserici a lui Hristos, care le-a
ocrotit, le-a sustinut si le-a ridicat la lumină si perfectiune atâtea
veacuri, si cu cât zbucium, cu câte jertfe si cu cât zel sfânt!
Crestinul e obligat si el să caute motivele credintei sale, să vină
cu temeiurile pe care stă, să arate lumii de ce aderă la Domnul
Iisus Hristos si cât de justificată e credinta sa, si ca urmare, să
mărturisească deschis si cu fervoare credinta în Iisus Hristos ca
Dumnezeu al lumii si singurul Mântuitor al ei, în toate
adevărurile sfintei si glorioasei credinte crestine.
Să cugetăm din nou la viata noastră si la nemurirea
sufletului. Nemurirea sufletului se deduce din simplitatea lui,
din faptul că e necompus. Fiind necompus el n-are cum să se
descompună pentru că prin descompunere pier lucrurile si
corpurile noastre. Întregul „cosmos material” nu e decât un
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
543
imens si etern proces de compunere si descompunere a materiei
asa că sufletul nefiind compus rămâne etern, cum a fost: viu.
Aceasta si prin vointa lui Dumnezeu. Deci el e nestricăcios pe
când lucrurile materiale sunt toate stricăcioase.
Dar un materialist ne va putea întreba: „De unde stiti că
sufletul e simplu si nestricăcios? Cine a văzut vreun suflet după
moarte ca să recunosc si eu că el este nemuritor”?
Desigur, nu putem arăta nimănui un suflet ca să dăm o
dovadă concretă si palpabilă despre existenta lui după moartea
corpului. Nu putem veni cu dovezi „concrete” între altele si din
motivul că sufletul fiind spirit e invizibil cu ochii nostri
materiali.
E adevărat că Dumnezeu cel Atoputernic, Spiritul
suprem si necreat, uneori în istorie a luat forme sensibile, ca să
fie perceptibil si simturilor noastre. Astfel marele profet Moise
L-a văzut pe Dumnezeu ca un rug de foc aprins si a auzit glasul
lui Dumnezeu. Deci el L-a cunoscut pe Dumnezeu prin două
căi: prin auz si prin vedere (Iesire 3,10).
Sfântul profet Isaia ne spune că si el a văzut pe
Dumnezeu, pe Domnul „stând pe un scaun înalt si măret si
poalele hainelor Lui umpleau templul, si serafimii înaintea Lui
strigau unul către altul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot,
plin e cerul si pământul de mărirea Lui!” (Isaia VI,3). Deci
profetul Isaia L-a văzut, dar L-a si auzit vorbindu-i.
Într-o formă sau alta toti sfintii prooroci L-au cunoscut
Preot Nicolae Grebenea
544
pe Dumnezeu în chip sensibil prin unul sau mai multe simturi.
La Botezul Domnului, Sfântul Duh a îmbrăcat forma
porumbelului ca să fie văzut, iar Dumnezeu Tatăl prin grai a
confirmat lumii că Iisus „e Fiul Său cel iubit întru care a
binevoit” binele lumii.
Sfintii Apostoli si ei, la Pogorârea Sfântului Duh, au
cunoscut venirea Lui cu urechile „ca un vuiet de suflare de vânt
ce vine repede”. Iar prezenta Sfântului Duh cunoscut-o cu ochii
ca niste limbi de foc care sedeau peste fiecare din ei” (Faptele
Apostolilor 2,2-3).
La Schimbarea Domnului la Fată, din nou s-a auzit
glasul lui Dumnezeu Tatăl, zicând: „Acesta e Fiul Meu cel iubit,
pe Acesta să-L ascultati (Marcu 9,7).
Profetiile sunt o dovadă a existentei lui Dumnezeu,
căci nimeni nu poate prevedea cu precizie viitorul peste sute si
mii de ani decât Dumnezeu.
Existenta sfintilor e o dovadă a existentei lui
Dumnezeu.
Moastele sfintilor sunt si ele o dovadă a existentei lui
Dumnezeu.
Minunile sfintilor sunt si ele o dovadă a existentei lui
Dumnezeu.
Vindecările prin rugăciune constituie altă dovadă a
existentei lui Dumnezeu.
Unele fapte istorice nu se pot întelege dacă nu admitem
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
545
existenta lui Dumnezeu si interventia Lui în istorie. Astfel:
a) faptul că Hanibal după ce a bătut pe Romani a ezitat
să intre în Roma care era fără apărare. Dumnezeu na
voit ca Punii, popor prea materialist, să domine
lumea.
b) izbânda crestinismului în conditii cu totul grele.
c) biruinta lui Constantin cel Mare contra împăratului
Maxentiu când vântul a hotărât rezultatul bătăliei
desi Maxentiu era de trei ori mai puternic decât
Constantin.
d) înfrângerea lui Napoleon în Rusia în 1912-1913,
iarna, precum si a lui Hitler în iarna lui 1941-1942,
când tot timpul a hotărât rezultatul luptei. Iar timpul
n-a fost la îndemâna oamenilor, precum nu este nici
azi.
Pentru nemurirea sufletului vin cu un argument
puternic: cultul mortilor întins pe tot pământul. Suntem legati de
cei morti prin mii de fire nevăzute. Oamenii au presimtit că e o
lume vie dincolo de lumea aceasta. Avem două cărti străvechi în
această problemă: „Cartea egipteană a mortilor”, apărută cu
vreo 2.000 de ani î.Hr. si „Cartea tibetană” a mortilor, scrisă cu
2.500 de ani î.Hr.
Doctrina spiritistă e si ea o dovadă despre existenta
sufletului după moarte.
Cu aceste cunostinte, fratilor, să stăm tari în pozitiile
Preot Nicolae Grebenea
546
noastre, să lăudăm pe Dumnezeu că ne-a dat această credintă si
să ne luptăm ca să ajungem cu ajutorul harului lui Dumnezeu să
fim vrednici de măretia ei, si prin ea să ne mântuim noi si toti
cei ce prin noi pot să creadă. Amin!
Altă prietenie în sat
În parohie mergeam înainte cu o situatie pe care n-am
putut-o schimba. Ambii cântăreti din Spini si Şona mă
supravegheau îndeaproape; Vasile Hoc dădea în continuare
raportul la jandarmi în fiecare luni. Mai erau si unii consilieri
parohiali care conlucrau cu partidul si tineau mai mult la partid
decât la biserică. Eram bine încadrat. Dar aceasta nu mă
intimida. Mergeam înainte cu aceeasi hotărâre: ridicarea
nivelului spiritual al satului si întărirea credintei. Predică la
orice ocazie. Regretam conditia în care lucram. Vedeam că erau
multi oameni foarte cumsecade, harnici, buni crestini, poate
prea economi si strânsi la pungă, dar si câtiva decăzuti, foarte
activi si vigilenti care erau hotărâti să fie credinciosi partidului.
Se mai adăuga si vizita nepotului meu Dumitru Grebenea, care
era trimis din timp în timp să observe ce mai este.
Un consilier din Şona îmi făcea greutăti enorme si nu-l
puteam schimba; era epitrop si nimeni nu cuteza a-i lua locul.
Toate erau bine aranjate. Totusi îmi păstram întru totul calmul si
mergeam înainte.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
547
Încercarea de a scoate un teren de vreo 2 ha. pe seama
parohiei Spini, lucru ce se rezema pe angajamentul de a primi
acest teren în schimbul unor terenuri ce le dăduse colectivului
Şona din sesia sa parohială, a dat gres. Am deschis lupta, am dat
de actele ce o justificau, aveam tot dreptul, dar consilierii n-au
avut curajul să o sustină alături de mine. Iar conducerea
judeteană pe directia agrară era furioasă că am deschis această
actiune - si ameninta. Rămas singur, a trebuit să mă retrag si să
las lucrurile moarte. Terenul era necesar pentru sărăcia parohiei,
dar cu cine să-l obtii? Oamenii erau intimidati. Deci nu mai
puteai scoate nimic din ce apucase ilegal Statul - acest moloh
care vrea să înghită tot.
Dispunând de timp am încercat să fac un curs de
franceză cu tinerii din Spini. Însă nu s-au lăsat entuziasmati.
Abia câteva fetite au venit. Am făcut totusi lectii cu ele mai
multe luni.
*
* *
Prietenul meu Toader Oancea si-a căsătorit fiica Milica
cu un ofiter. M-am retras din prudentă pentru ca ginerele lui să
nu aibă neplăceri din pricina prieteniei mele cu socrul lui,
întâlnindu-ne mai rar.
Dar eu aveam nevoie de un om ca el si l-am găsit în
Preot Nicolae Grebenea
548
tăranul Vasile Popa, om de omenie, de bun simt, istet, citit si cu
un nivel intelectual mai presus de media satului. Sotia lui
Veronica, femeie credincioasă, harnică, curată, de multă
acuratete sufletească, cu doi copii: Gheorghe care urma o scoală
de meserii si Onica, ambii foarte cumsecade. Casa lor a rămas
deschisă pentru mine oricând. Era o oază de liniste, de verdeată,
de pace si de întâlniri în care toate schimburile de gânduri si
simtiri se făceau deschis cu deplină încredere. Era totdeauna o
plăcută întâlnire. Cu Onica am ajuns la o strânsă prietenie ca si
când ar fi fost o fiică a noastră. Era o fetită harnica, frumusică,
plină de respect, a cărei notă dominantă era bunătatea.
Căsătorită repede, a rămas în aceleasi plăcute raporturi cu mine
si familia mea.
Vasile Popa s-a legat si el sufleteste de mine si spun că
a fost un prieten cinstit si devotat, un prieten adevărat. El a
rămas până astăzi prietenul meu din Spini. Şi la trecerea mea pe
acolo sunt oaspetele lui, nu al preotului sau al vreunui
intelectual, ci al lui. Prietenia a continuat si continuă încă.
În defensivă activă
A iesi cu „asul” polemic împotriva subredelor afirmatii
comuniste împotriva credintei însemna atunci a fi ucis sau scos
de pe teren si arestat. Am adoptat alta cale. Ori unde se ivea
ocazia afirmam:
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
549
1. Nimeni nu are dreptul să combată religia, dacă nu o
cunoaste. Căci cum ar putea să combată ceva ce nu stie ce e?
Cine vrea să o combată trebuie să citească Biblia si să învete
textele ei mai importante.
2. Nimeni nu se poate declara cult dacă nu a străbătut si
sectorul religiei. Acest sector e mare. Dacă el nu e cunoscut,
înseamnă că în formatia aceluia cunoaste e o mare lipsă, o
lacună importantă. Deci el n-are o formatie deplină.
3. Înaintasii nostri au fost crestini, mai mult: mari
crestini. Ei s-au luptat puternic pentru apărarea credintei lor.
Azi credinta e tăgăduită. Trebuie să cercetăm credinta lor să
vedem: au stat ei pe o pozitie falsă crezând în Dumnezeu sau
nu? Toată istoria noastră e plina de acte de credintă. Să nu fi
fost ele motivate real? Trebuie cercetat.
4. Oricine opreste copiii de la biserică si îi ocupă cu
alte programe, le răpeste dreptul cunoasterii religiei, drept
asigurat prin Constitutie dar refuzat pe alte căi, e delicvent la
Legea cultelor si la Constitutia tării.
Stăruiam deseori în predici si discutii asupra foloaselor
religiei, foloase directe si imediate: în zbuciumul cotidian,
pauză; participarea la cultul crestin aduce o liniste imediată, o
înseninare, o mângâiere si sperantă si ca urmare destindere,
linistea nervilor si sănătate, iar mai târziu mântuirea. Arătam că
o zi de odihnă pentru muncitor pe săptămână duce la un
randament mai mare al muncii în cursul unui an.
Preot Nicolae Grebenea
550
Slăbirea credintei ortodoxe înseamnă câmp deschis
pentru atacul altor culte, spargerea blocului unitătii neamului,
cuceriri străine si drum deschis pentru influente străine la noi
ducând la slăbirea statului.
Ochiul atent spre rusi
Prin consilierii rusi la noi, mereu nelipsiti,
depindeam mereu de Soviete, desi armata lor plecase din tară.
Ştiam că depindem mult economic de ei.
Mă interesa însă mult ce fac pe front ? Ce intentii mai
au? Mai ales că Brejnev sfida.
Un om de foarte bună credintă din Spini era brigadierul
Cornel Ciulea. Cultivam raporturile cu el. Bun român,
inteligent, corect, bine pregătit si muncitor. Cu o sotie, Livia, de
o mare vocatie crestină, dar rămasă o catolică fanatică. Ambii
erau admirabili. Acasă la ei venea în concediu, o dată, de două
ori pe an, fratele lui, Ioan Ciulea, atunci căpitan într-o unitate pe
Prut. De la el aflam tribulatiile rusilor. Nu erau linistiti.
Regretau că si-au retras armatele de la noi.
Iată ce mi-a apus: într-un sector alăturat, într-o noapte,
niste generali rusi au venit în grabă cu o seamă de acte
stampilate să pătrundă pe teritoriul nostru, solicitati de guvernul
român să intre imediat. Maiorul, seful sectorului, i-a asigurat ca
le va da drumul si se retrage ca să dea dispozitiile necesare spre
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
551
a le da drumul.
Dar a pus mâna pe telefon si a întrebat Bucurestiul. A
fost o surpriză: Bucurestiul nu-i chemase; actele lor erau false.
Maiorul n-a căzut în cursa aceasta. Nu le-a dat drumul. Pentru
prezenta lui de spirit a fost făcut imediat general.
Altă scena: într-o zi rusii au început să facă pe Prut un
pod de pontoane. Când au trecut cu el spre noi dincolo de
jumătate, ostasii nostri l-au bombardat si l-au distrus si au tras si
în tancurile ce erau în fata podului, dincolo de Prut.
Deci rusii contau pe intimidare: Vor avea românii
curajul să se opună si să tragă? Şi românii au avut acest curaj si
au tras.
Asadar rusii care ne pândeau să ne ocupe din nou, desi
se vorbea mereu de prietenia sovieto-română, au găsit în
Ceausescu un om îndrăznet. Întâmplările acestea lămureau
lucrurile mai mult decât orice propagandă.
Dar dacă sovieticii n-au reusit să intre în tară pe uscat,
ei au crezut că vor găsi poate o situatie mai bună la marinarii
nostri. Ei au încercat să intre prin Marea Neagră. Astfel trei vase
mari de război, am uitat data exactă, se apropiau grăbite spre
rada portului Constanta. Surpriză! Marinarii nostri au tras în
primul vas care se apropiase si se pregăteau să tragă si în
celelalte, când ele au ridicat steagul alb.
Rusii au motivat că a fost o greseală. Anume, ei se
rătăciseră. Obisnuita minciună.
Preot Nicolae Grebenea
552
Pactul de la Varsovia făcea manevre în fiecare an. Noi
făceam parte din pact, dar Ceausescu nu permitea ca armatele
pactului să facă manevre înarmate pe teritoriul României. Şi
aceasta cu o consecventă nedezmintită. Uneori, armatele
pactului au făcut manevre la noi dar la intrarea în România
depuneau armele si făceau manevrele fără ele.
Când în 1968 sovieticii călcând stipulatiile Pactului de
la Varsovia care prevedea se vor apăra împreună fată de orice
atac al cuiva din afara pactului dar că ele nu vor ataca o tară din
cadrul pactului, au pătruns în Cehoslovacia si au ocupat-o
împreună cu alti membri, Ceausescu a protestat energic contra
acestui abuz spre surprinderea întregii lumi. A convocat Marea
Adunare Natională si a adus următoarea hotărâre: „Nimeni nu
poate aduce o armată străină în tară decât Marea Adunare
Natională printr-o hotărâre specială a sa”.
Rusii au motivat ocuparea Cehoslovaciei cu minciuna
că au fost invitati să intre ca să apere valorile socialismului si
doctrina comunistă amenintate de noua orientare a sefului
Cehoslovaciei, secretarul general Alexandru Dupcek.
Ca să li se ia rusilor acest pretext, România a adus
legea amintită, dacă cumva rusilor li s-ar fi trezit pofta să intre
si peste noi. Se vorbea atunci că ei au încercat de fapt să intre si
peste noi, dar noi am fi răspuns atunci cu laserul, bombardând
câteva tancuri sovietice ce intraseră pe teritoriul nostru prin
Ungheni.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
553
Deci Ceausescu apăra cu energie teritoriul tării de orice
atac străin.
Situatia dintre noi si sovietici a rămas apoi foarte
încordată câtiva ani de zile. Şi fireste, nu puteam fi fără oarecare
îngrijorare în acel timp pentru că Brejnev sfida. El a amenintat
Italia că o scufundă. Te puteai astepta la orice. Pentru că
oamenii nu lucrează numai după poruncile ratiunii ci si după
impulsurile patimilor lor.
Cugetam atunci asa: România a cultivat cu o grijă
deosebită raporturi bune cu China încă din 1951-1952, raporturi
ce s-au strâns tot mai mult după aceea. Când Mao s-a supărat pe
sovietici si a rupt raporturile cu ei, noi eram în relatii din cele
mai bune cu China si n-am rupt si noi raporturile cu China, cum
ne cereau rusii si cum au făcut-o celelalte popoare din Pactul de
la Varsovia. Dimpotrivă, strângeam si mai mult relatiile cu
China care ne-au numit „fratii nostri de arme”.
Cugetam deci: rusii nu vor îndrăzni să ne atace, nu de
frica Americii care nu va ridica, poate, un singur deget pentru
noi. Cum n-a făcut-o pentru Ungaria si Cehoslovacia. Ci de
frica colosului chinez.
China era încă neînarmată atunci, dar se înarma. Ea ne
îndemna si pe noi si pe altii „să nu ne temem de sovietici”.
Atunci un general rus la întrebarea cât timp le-ar trebui
să ne ocupe, a răspuns hazliu: „Dacă românii se opun ne trebuie
o oră să-i ocupăm; dacă nu se opun două săptămâni, ca să ne
Preot Nicolae Grebenea
554
primească cu flori în orasele lor.”
Sărmanul, cât se însela! Dacă în 1944 au fost primiti cu
flori de populatia evreiască din România, nu de români, acum
toată lumea îi ura si voia să scape de ei si nu numai la noi, ci
peste tot, în toate statele de sub sovietici lumea dorea cu
nerăbdare să iasă de sub ei. Bulgăroaicele care la 8 septembrie
1944 când intrau tancurile rusesti în Bulgaria, sărutau tancurile,
nu le-au trebuit 10 ani ca să ajungă să scuipe în urma lor.
Mutarea în Moldova
Fiica noastră Mariana, după ce a terminat studiile de
farmacie s-a măritat cu asistentul universitar Ion Mazilu din
Hangu-Neamt, asistent la Catedra de chimie organică de la
Politehnica din Iasi.
Erau departe unul de altul. Eu stăteam la Spini de nouă
ani. Aveau nevoie de un ajutor. Ne-au rugat să-i ajutăm venind
mai aproape de ei. Din 1970 aveam un apartament în Piatra-
Neamt, plătisem o parte iar pe cealaltă o plăteam în rate. Ne-am
hotărât să ne mutăm.
Mitropolia Moldovei, a respins cererea mea pentru
unele parohii bunisoare, dar mi-a dat slăbuta parohie Vlădiceni
cu filia Dârloaia. Ambele aveau sub 300 de familii. Evident
mâna Securitătii era prezentă în această numire.
Locuitorii acestor sate erau cunoscuti sub numele de
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
555
„hotii Moldovei”. Ei fuseseră organizati în nouă cete si înainte
de comunisti făceau acte de tâlhărie în toată Moldova si
Bucovina. Aveau o subterană unde ascundeau vitele. Detineau
tehnica furtului si erau abili. Încăltau vacile sau caii furati în
opinci întoarse, că dacă mergeau spre sud, bunăoară, să ai
impresia că au plecat spre nord. Acum erau astâmpărati:
jandarmii i-au înfrânt si potolit si cetele au fost distruse.
Regimul nou ucidea tâlharii. Unii s-au stins. Tâlhăria nu mai
mergea, dar micile furturi si găinăriile mai continuau. S-au
întors la muncă si au devenit cetăteni harnici. Iar unii din copii
lor au iesit buni si chiar foarte buni oameni de toată nădejdea în
serviciile lor.
La acesti oameni trebuia să merg eu preot. Mitropolitul
Ardealului Mladin nu voia să-mi dea înalta încuviintare să plec;
voia să mai rămân în Ardeal. Afectuos, uitase că m-a împiedicat
să iau o parohie în orasul Alba-Iulia. În cele din urmă a fost
înduplecat să-mi dea drumul.
Preotii din protopopiat, atât ortodocsi cât si fostii
greco-catolici mă simpatizau. Despărtirea era deci cu regrete.
A avut haz despărtirea de corpul sanitar din Şona.
Medicul sas, om bun căsătorit cu o doctorită colegă din Şinea
Fagărasului, româncă cu mult bun simt si omenie, tocmai se
întorsese de la un tratament pentru rinichi unde stătuse două
săptămâni, dar tot nu se simtea bine. Zâmbind, mi-a spus spre
hazul tuturor: „Hai dati-mi tratamentul dumneavoastră pentru
Preot Nicolae Grebenea
556
rinichi!” I-am recomandat: troscătelul, planta minune pentru
dizolvarea pietrei, coada calului, rădăcină de leustean, mătasea
porumbului, zeama de ridichi negre, ceaiuri din aceste plante în
amestec sau separat (căci se stia că am avut câteva realizări
frumoase în tratamentele medicale empirice).
Când a aflat pastorul Capesius că plec, a rămas
întristat. Un sfert de oră a plâns pe umerii mei la despărtire.
Mi-am luat rămas bun si de la toti parohienii din Spini,
cât si din Şona. Eram regretat acum. Scosesem unele drepturi de
la stat pentru unii, de care preotii dinaintea mea nu îndrăzniseră
să se ocupe. Cu multă duiosie m-am despărtit de Toader Oancea
si de băciucu Vasile Popa pe care i-am îmbrătisat si sărutat ca
pe niste adevărati prieteni.
Preot la Vlădiceni-Neamt
O mutare la o mare distantă înseamnă oboseală,
zdruncin si cheltuială. Necesitatea a cerut să o facem. Mariana
avea nevoie de noi să fim mai aproape.
Odată ajunsi, se părea că nu-i prea interesam
pe oameni. Îndată am înteles că au o credintă
scăzută. Primire rece nici o manifestare de
simpatie. Câtiva însă ne-au iesit totusi în cale
să ne salute. Preotul nu mai era un ins
central în sat un „fac totum”, ci un ins
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
557
oarecare cu o destinatie proprie. Oamenii
mai erau încă crestini si aveau nevoie de el.
Acum, primarul crestea în importantă ca si presedintele
colectivului local. Primarul, omul politic, părea a avea autoritate
si asupra învătătorilor si profesorilor. S-a dus independenta
dascălilor. Acum erau dependenti de organul politic. Mergeam
deci în jos, căci reprezentantul politic putea fi un om cu bune
însusiri si o anume competentă, dar si un om fără nici o valoare,
un necioplit sau un semidoct.
O clipă nu mi-am putut însusi psihologia că as fi
dependent de organul politic. Doream bune raporturi cu toti, dar
independenta fiecăruia în sectorul său de activitate si la nevoie,
un ajutor reciproc.
Parohia avea o casă parohială de chirpici cu trei
camere. În martie 1973 am intrat în locuintă. Lângă casă,
biserica avea curte cu pomi, o grădină cu vie si cu teren pentru
agricultură.
Fostul preot Nicolae Tendeleu, om vrednic, muncitor,
cu o sotie harnică si bună gospodină, după 19 ani de greutăti în
Vlădiceni reusise să se mute în satul vecin Brudesti-Ghica,
parohie mai mare, cu oameni mai înclinati spre cele sfinte si cu
perspective mai bune pentru un preot.
Protopopul avea 48 de ani si avea o anumită distinctie
exterioară. Se numea Ioan Pricop, cult si inteligent, foarte
elegant, m-a primit curtenitor, dar repede mi-am dat seama că
Preot Nicolae Grebenea
558
aceasta era numai o poză. Nu semăna câtusi de putin cu omul
modest dar cu inima de aur, cu Marcovici de la Târnăveni.
Curând după ce m-a însărcinat să fac niste lucrări de
căutare si verificare a unor acte de la parohia Bîrgăoani, mi-am
dat seama că în el nu găsesc un prieten sau un om obiectiv, ci un
adversar viclean.
Am aflat destul de repede că după doi ani de Teologie
la Suceava s-a dus Odessa unde a făcut o scoală de ofiteri de
securitate, apoi a continuat doi ani studiile la Institutul Teologic
din Bucuresti si licentiat, a fost în scurt timp numit preot într-un
sat din fostul judet Roman după care a fost numit direct
protopop la Piatra-Neamt. Asezat la loc bun pentru
supravegherea celor ce vizitau mănăstirile moldovene. Foarte
mieros la vorbă, nu ti-ai fi dat seama usor că în el se ascunde o
vulpe vicleană. Îi schitez profilul interior de-acum fiindcă îmi
va face mari greutăti pe parcursul activitătii mele viitoare.
Şedintele pastorale, patru pe an si cele administrative,
câte cinci - sapte pe an, le începea totdeauna cu un cuvânt de
laudă pentru Ceausescu, pentru Mitropolitul Moldovei si pentru
secretarul de partid sef al judetului Neamt. Dar niciodată cu un
cuvânt de laudă lui Dumnezeu.
La lucrările pe terenul pastoral avea deosebită grijă ca
să nu se impună cumva prin calitatea lucrării cineva
„indezirabil”. Acestia nu trebuiau să ajungă să-si citească
lucrarea. Iar „indezirabilii” erau fostii detinuti politici si în
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
559
general cei rău văzuti de Securitate.
*
* *
Deja în prima duminică au venit multi enoriasi la
biserică. I-a adus curiozitatea. Am dedus repede că erau între ei
unii de bună calitate si bine intentionati, dornici de a colabora
cinstit cu preotul. S-a adus si jertfă, dar pomelnice si lumânări
foarte putine s-au adus la liturghie.
Le-am făcut o chemare caldă cu tema: „Veniti la
Hristos, singurul trimis din cer pentru mântuirea lumii”. Le-a
plăcut. Păreau satisfăcuti. Aveam cântăret bun pe Vasile
Mihăilă, om cu scoală, bun notist, care nu era încadrat în statele
de plată căci parohia nu avea cu ce-l plăti. Era cântăret
„onorific”. Primea totusi o treime din prinoase si o treime din
banii de la disc. Avea casa lui si gospodărie bună în sat.
Dar parohia n-avea nici un ban în casă si serviciile: de
înmormântare, nuntă, botez erau cu taxe foarte mici. Asemenea
si contributia asa-zis: „benevola” de fiecare familie era foarte
mică: 50 lei. Cea mai mică din toate satele mici ale
protopopiatului. Din toate trebuia să se asigure taxele de
întretinere a parohiei, asigurările sociale si plata preotului. Era
greu. Nu se asigurau banii. Trebuiau gospodăriti cu multă
chibzuială.
Preot Nicolae Grebenea
560
La filia Dârloaia erau multi oameni cumsecade, dar si
sărăcie. Ca si la Vlădiceni, oamenii nu aveau de unde lua un
ban. Şi numai 5-6 din ambele sate erau muncitori la fabrici. Iar
de la Colectiv primeau putin.
Lucram grădina, singurul mijloc de existentă. Eram
singur, oamenii nu erau obisnuiti, ca în alte locuri, să ajute
preotul.
Mergeam în liniste si în pas domol. Dar curând a sosit
locotenentul major A., securist însărcinat cu supravegherea
mea. Amabil si atent mi-a pus câteva întrebări si politicos a
plecat. Era omul în grija căruia eram dat.
Curând si-a făcut aparitia si Mitică, nepotul meu. Era
trimis si voia să mă vadă si să raporteze. L-am primit, fireste, cu
unele observatii privind la rolul său. A recunoscut că e „omul”
lui Ion Stănescu, seful Securitătii, dar că mie nu-mi face nici un
rău. După ce a debitat o grămadă de nimicuri si minciuni, am
fost silit să-i spun: „Esti un om genial, esti un geniu al
minciunii”, si fără să se supere, parcă bucuros mi-a spus:
„Trebuie să plec, plăteste-mi trenul până la Sibiu si înapoi si dămi
ceva bani de buzunar. I-am dat banii ceruti.
Dar venea des, rămânea uneori singur si controla
actele, cărtile si caietele. Şi raporta. Era prea mult, devenise
obraznic. Cheltuia în Piatra Neamt în numele meu bani luati cu
împrumut de la cunoscuti ai mei. Ca să nu mă compromit, eu îi
plăteam imediat. Dar repetând, am atras atentia tuturor să nu-l
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
561
mai finanteze în numele meu, că eu n-am de unde să le plătesc.
Am plecat cu Silvia, sotia mea, la Iasi si l-am lăsat
singur câteva zile. În acest timp s-a dus la Budesti la preotul
Tendeleu în vizită si i-a spus: „Am controlat toate actele
unchiului. Securitatea îl supraveghează si e bine să stie tot ce
face. Eu îl supraveghez.”
Când m-am întors nu stiam de vizita lui la Budesti.
Nepotul mi-a cerut bani pentru întoarcerea la Sibiu. I-am dat si
a plecat.
Am aflat apoi de vizita lui la Budesti. Dovedise
imprudentă si îndrăzneală. Situatia devenea pentru mine
penibilă, insuportabilă si în acelasi timp compromitătoare.
Trebuia cu orice risc să ies din ea spre a-mi salva demnitatea.
Căci lumea vedea lucrurile, le întelegea în parte, iar cei ce erau
mai informati considerau că de acum stau sub papucul lui.
Căutam un prieten
Lucrurile mergeau încet, lumea se lăsa greu în tendinta
mea de-a o trage spre Dumnezeu. Servicii particulare cu totul
reduse. Unii usor refractari, cei mai multi căldicei. Nici unul cu
o mare fervoare, dar unii dau semne bune. Am găsit câteva
familii demne de apreciat, dar nu pe linie religioasă.
Câtiva ofiteri de securitate, patru la număr, veniti câte
unul, au trecut pe la mine din preocuparea de a mă cunoaste. SPreot
Nicolae Grebenea
562
au purtat fără abuz.
Gândul meu de a intra în cele mai bune legături cu
corpul didactic de la Vlădiceni, învătători si profesori, nu s-a
putut realiza.
Cum traditiile religioase de sărbătorile mari precum si
cultul mortilor erau bine păstrate la Vlădiceni, am putut trimite
corpului didactic de Sfintele Pasti ouă rosii, pască, cozonaci si
vin. Mi-au multumit, dar au rămas rezervati. La darurile de
Crăciun si Anul Nou, la fel. Iar în anul 1975 m-au rugat expres
să nu le mai trimit. Nu am putut vedea printre ei un om de care
să mă apropii. Oamenii se temeau unii de altii. Cu darurile mă
dusesem chiar eu, ca să-i cunosc pe toti.
Într-o seară m-am dus la epitropul meu cel dintâi,
Vasile Chifu, pentru unele treburi. La el erau câtiva oameni,
vreo sase si cinsteau bere. M-au servit si pe mine cu două
pahare. Era prin august.
Ca să-i pot cunoaste când gurile se deschid la un pahar
de băutură si ca să nu beau degeaba de la ei, am comandat o
ladă de bere, căci eram tocmai lângă prăvălie si i-am poftit si să
servească. Dar abia am luat un pahar si unul dintre ei si-a dat
drumul într-o manieră ce nu corespundea cu prezenta unui
preot. Ceilalti nu l-au oprit si n-au înteles că tonul acela nu e
potrivit.
Atunci le-am zis: „Am ceva de lucru neapărat, tocmai
acum mi-am amintit. Scuzati-mă trebuie să plec”, si i-am lăsat
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
563
în pace. Nu am găsit omul bun plin de cuviintă si de omenie cu
care să devin prieten.
Aici nu eram la Spini.
Am căutat în continuare un prieten între parohieni. Dar
nu l-am găsit desi l-am căutat din toată inima mereu. În patru
ani cât am stat acolo nu l-am putut găsi, poate era dar nu l-am
dibuit eu.
Negăsind un prieten bun între parohienii mei l-am
căutat între colegii preoti. Eram vreo sută si ceva de preoti în
protopopiatul Piatra Neamt. Ne întruneam în sedinte cel putin
de zece ori pe an, dar acolo nu era timp suficient pentru o bună
cunoastere.
Dacă era o sedintă de pastoratie, cu tema fixată de
Departamentul de Culte, expusă de multe ori cu divagati si
elogii la adresa conducerii de stat, lucru ce se presupunea că e
asteptat de aceasta, ne puteam dezvălui putin ca pregătire
teologică, ca putere de sinteză în prezentarea temei si cu o
aderare mai mult sau mai putin profundă la sfânta noastră
credintă ortodoxă. Dar nu ne puteam cunoaste în niste
manifestări libere ca niste oameni între oameni. După sedintă
preotii se despărteau repede si plecau la treburile lor ca si când
le era frică să fie laolaltă ca nu cumva să fie bănuiti că
complotează sau să fie chemati si întrebati: „Ce-ati discutat
acolo?” De frica Securitătii oamenii se fereau unii de altii căci
se temeau de eventuale anchete securiste.
Preot Nicolae Grebenea
564
Dimpotrivă, la Tîrnăveni si Aiud, după sedintele de la
protopopiat, mergeam la cel mai bun restaurant din localitate si
ne asezam la 5-6 mese, la care consumam câte ceva, după caz,
dar aveam prilejul să discutăm unii cu altii, să ne mutăm de la o
masă la alta si să discutăm cu cine voiam din cei prezenti.
Aceasta constituia un bun prilej de a ne cunoaste si a ne
împrieteni, prilej care aici lipsea.
Din nevoia unor slujbe comune am tinut strânse
raporturi de apropiere reciprocă cu preotul Nicolae Tendeleu de
la Budesti, preot credincios si foarte corect si primitor de
oaspeti, mai ales că sotia lui Maria, era energică si o excelentă
gospodină si cu preotul Victor Stan de la Aninoasa, preot distins
si cu mult suflet. Fără să îndrăznesc să spun că eram „prieteni
buni”, suntem destul de apropiati sufleteste.
Deci în această căutare nici între preoti nu am găsit
omul cu care să pot discuta orice si să-l numesc „prieten
adevărat”. Desigur erau unii care puteau fi, dar nu era cu putintă
de a-i descoperi.
Perchezitie inopinată
După doi ani de sedere la Vlădiceni, în care am avut
timp să mă ocup destul de mult cu vindecări prin medicina
empirică, căci am descoperit plante noi pe care nu le găsisem în
Ardeal, eram vizitat de unii bolnavi si mai ales bolnave din
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
565
satele vecine si chiar de mai departe.
Securitatea temându-se de cine stie ce, a ordonat o
perchezitie.
Doi ofiteri, locotenentul major A. si un căpitan de
militie, au sosit într-o dimineată cu ordinul pentru perchezitie.
Au chemat doi vecini ca martori si în fata lor au răscolit toată
casa. Au cercetat toate cărtile, pe unele filă cu filă, toată
corespondenta au controlat-o destul de amănuntit, toate
camerele, precum si grădina, cotetele porcilor si ale găinilor. La
urmă au făcut un proces-verbal pe care l-au semnat si martorii.
Nu au găsit nimic incriminabil.
Urma acum să viziteze si apartamentul din Piatra, care
era aproape gol.
Cum trecuse de amiază i-am poftit la prânz, cu ce se va
fi găsit. Am mâncat brânză zvântată, slănină, ouă fierte cu ardei,
ceapă, usturoi, tuică de 400 si vin. S-a mâncat pe îndelete si
fireste, la masă s-au mai discutat lucruri fără importantă.
După prânz am plecat cu masina lor la Piatra. Au făcut
o scurtă cercetare a apartamentului, care fiind cu o mobilă
sumară si câteva cărti si nimic altceva, nu le-a dat mult de lucru.
Au încheiat un nou proces-verbal si au plecat fără sămi
fi făcut vreo observatie pentru vreo „abatere”. Ne-am
despărtit omeneste, în bune conditii cum s-ar zice.
Deci trezeam bănuieli si de aici a urmat perchezitia,
care e un act foarte neplăcut pentru cel care îl suportă si pentru
Preot Nicolae Grebenea
566
autoritatea lui între oameni.
Supravegherea
Căile de supraveghere ale Securitătii sunt multe si
variate. Poti fi supravegheat prin oricine, dar de obicei
Securitatea recurge la cei mai apropiati.
Mi-am dat seama repede că protopopul meu l-a corupt
si captat repede pe dascălulVasile Mihăilă. Însă nu avea ce
spune de rău. Dar amăgindu-l „ipso facto”, prestigiul meu era
atins. Totusi, desi i se va fi cerut, nu am simtit că pe directia
aceasta ar fi fost un mincinos si rău voitor. Neputând face altfel
am tinut raporturi normale cu el până la pensionare.
Într-o zi, ca din întâmplare mi-a iesit în fată
subinginerul Gheorghe Juncu, cunoscut de la mina Baia Sprie,
unde a ajuns maistru principal. Acolo s-a avut bine cu
autoritătile, dar a fost un bun camarad. A ajutat pe multi în
muncă. Inteligent si cu o vădită suplete de spirit, va fi dat câteva
informatii despre altii când i s-a cerut, dar nu l-am crezut
capabil să facă rău. Şi acum a apărut în Piatra, unde locuia cu
sotia sa doctorită si cu doi copii. Lucra la proiectări.
Discutând de una de alta, îndată am înteles unde se
găseste. Aceasta mai ales din felul de a-l prezenta pe Gheorghe
Calciu-Dumitreasa, ca pe un tortionar la Pitesti. El nu vedea
marea si exceptionala lui fortă morală cu care s-a putut
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
567
desprinde din grupul de bătăusi, inteligenta lui deosebită prin
care a încercat să-l implice în procesul ce se făcea bătăusilor pe
Nicolski, criminalul ce pregătise si condusese reeducarea la
Pitesti, lucru ce l-a scos din proces. Şi apoi faptele lui de după
aceea ca profesor, curajul cu adevărat „nebunesc” în combaterea
doctrinei comuniste, pe care nimeni nu l-a avut în acest grad
înalt si care a dus la a doua lui arestare.
Am întretinut tot timpul bune relatii cu Juncu până la
moartea lui, fără să las vreodată să se înteleagă că am înteles
situatia lui reală de informator. Cu el am băgat lumina electrică
în bisericile din Vlădiceni si Dârloaia. El a făcut planul. Era un
bun tehnician.
Într-o zi eram cu Juncu la restaurantul Ceahlăul unde
mâncam si beam o jumătate de vin. Eram supravegheati.
Stăteam de vorbă dar după un timp, căpitanul ce-mi făcuse
perchezitia cu locotenentul major A. se prezentă la masa
noastră, ne salută si ceru voie să se aseze. L-am poftit si începu
să ne spună:
- Vă priveam atent si v-am fotografiat.
- Foarte bine, am răspuns eu, vă multumesc. Iată noi ne
cunoastem de mult, suntem camarazi si nu am făcut încă o
fotografie împreună, dar bine că ati făcut una dumneavoastră.
Vă rog să ne dati si nouă câte una.
Securitatea conta totdeauna pe intimidarea oamenilor,
dar un răspuns ca acesta îi dezarmează.
Preot Nicolae Grebenea
568
Cum nepotul meu Mitică depăsise orice măsură, în al
treilea an de sedere a mea la Vlădiceni am hotărât să o rup cu el.
Am spus-o aceasta preotului Tendeleu si cântăretului după un
slujbă făcută împreună. Dar ei s-au îndoit si au spus că nu cred
ca voi avea acest curaj. Le-am spus: „Acceptarea în continuare a
supravegherii mele de către nepotul corupt si betivan e
insuportabilă. Mai ales că a îndrăznit să-mi arunce amenintarea
că depinde de el dacă voi mai fi preot sau nu. Am luat acum
hotărârea să o rup definitiv cu el si să nu-l mai recunosc ca
nepot al meu. Căci prin ceea ce face nici nu mai este.”
Ei s-au îndoit. Iar eu le-am spus :
- Bine ! vă dovedesc la prima ocazie.
Ei au zis:
- Pariem că nu vei putea face asta.
- Ba da, am zis.
- Pe orice, au zis ei.
- Nu, pe ceva concret, am replicat. Pe zece litri
de vin.
- Bine, au răspuns.
Şi am pariat.
Nepotul sosise într-o zi când eu nu eram acasă, iar
preoteasa era la Iasi. Trăsese la o femeie vecină cu casa
parohială. Am auzit că a venit si în drum am luat pe paznicul de
noapte al satului, care era cu o bâtă în mână. Nepotul mi-a iesit
în cale, dar când l-a văzut pe paznic cu bâta în mână s-a speriat.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
569
Eu i-am spus :
- Nu te bat precum ai merita, dar bunul meu nepot, cu
mare regret trebuie să-ti spun că din clipa aceasta nu te mai pot
considera nepotul meu. Examinează-ti situatia, meditează singur
în liniste, vezi cât ai decăzut si întelege că mi-e cu neputintă să
te mai consider nepotul meu. Deci orice legătură dintre noi s-a
rupt. Pentru tine eu nu mai sunt unchiul si doresc să nu ne mai
vedem. Şi dacă peste ani, voi auzi că te-ai pocăit si esti alt om,
atunci voi reexamina situatia raporturilor mele cu tine. Acum
pleacă!
El a spus:
- Unchiule hai să mergem în casă să-ti explic si să
vorbim între noi, căci cuvintele ce i le-am spus le-am rostit în
fata păzitorului.
- Nu e nevoie de nici o explicatie, i-am zis. Regret mult
că fiind în temnită nu m-am putut ocupa de educarea ta.
Promiteai a fi un bun copil. Acum e târziu si esti cum si tu te
vezi. Pleacă imediat! Unii oameni de aici au auzit ce faci si sunt
revoltati, ar putea să te bată, dar nu doresc asta. Iată, paznicul te
va conduce până la iesirea din sat, ca să nu ti se întâmple ceva
rău. Rămâne să-ti răsplătească Dumnezeu. Şi a plecat.
Reactiunea
Cei ce au cunoscut „cazul Mitică” dintre oamenii din
Preot Nicolae Grebenea
570
sat, s-au bucurat că am scăpat de el.
Părintele Tendeleu m-a felicitat pentru rezolvarea
cazului asa cum i l-am descris si sotia lui Maria, indignată de
purtarea lui Mitică, s-a bucurat foarte mult. Dar părintele
Tendeleu se îndoi că îmi voi putea tine hotărârea si eu i-am
spus: „Pariul rămâne valabil numai dacă nu mă dezic cel putin
un an.”
La câteva zile a sosit la Vlădiceni supraveghetorul
meu, ofiterul A. După ce află de la mine cum a fost despărtirea,
îmi spuse:
- Ati fost foarte aspru părinte, desi stiam ca aveati si
unele obligatii fată de el si de mama lui. Cred că ar trebui să
reveniti.
I-am spus:
- Hotărârea mea e definitivă. Faptele lui nu-mi mai
permit să-l socotesc că pe un nepot. El vă serveste pe
dumneavoastră, mănâncă la mine si tot eu îl plătesc de câte ori
vine aici. E ceva ilogic, imoral si chiar monstruos.
Domnul ofiter A. nu a mai stăruit. Dar peste vreo două
săptămâni am primit o scrisoare de la nepot, plină de insulte. Ma
uimit, îl stiam ticălos dar nu în gradul în care se arăta.
Între altele mi-a spus că mă blestemă până la al
saptelea neam, că am spurcat biserica din Vlădiceni încât nici
un sobor de 70 de preoti călugări nu ar putea să o resfintească,
că mi-am însusit în temnită cele mai rele învătăminte de la
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
571
detinutii politici si de la cei de drept comun, că un călugăr
căruia i-a povestit cine sunt, i-a spus: „Cum îl mai poate răbda
cerul pe acest om blestemat?” Deci eram unul dintre cei mai răi
oameni de pe pământ după părerea nepotului meu.
După vreo lună, la o nouă întâlnire cu supraveghetorul
meu, acesta m-a întrebat dacă am luat hotărârea de a reveni, că
ar fi foarte bine dacă as face-o. Am scos scrisoarea si i-am dat so
citească. Cred că s-a mirat în sinea sa. L-am întrebat: „Mai
permite această scrisoare, după cele întâmplate, revenirea?”
Atitudini la procesul de ateizare de la noi.
Regimul mergea cu pasi mari spre ateizarea
poporului român. Cuvântul „Dumnezeu” sau
„Doamne” trebuia evitat, înlocuit sau
nefolosit în vorbire. Ni se restrângea spatiul
de folosire numai în biserici si în casele de
cult. Copiii nu trebuiau să mai stie de ele.
Copiilor la scoală a început să li se spună: „Părintii
vostri au rămas înapoi, voi mergeti înainte în timpul cel nou.
Voi sunteti evoluati, ati învătat carte mergeti în pas cu stiinta,
care ne dă explicatii despre toate fenomenele din univers. De
aceea, voi nu trebuie să mai ascultati de părintii vostri când vă
îndeamnă să vă rugati sau să cititi Biblia. Ei sunt niste întârziati,
iar voi stiti că nu există Dumnezeu.
Preot Nicolae Grebenea
572
Se crea astfel o prăpastie între părinti si copii. Părintii
nu-i mai întelegeau bine pe copii, iar copiii nu-i mai întelegeau
pe părinti. Căci părintii în judecarea unor fapte si întâmplări se
conduceau după credinta lor, care era îndreptarul după care se
orientau. Dar copii nu mai aveau acest îndreptar si se conduceau
după învătăturile pe care le primeau.
Toată societatea era chemată să-si însusească spiritul
nou. Cei ce nu se încadrau aici trebuiau a fi priviti ca niste
anacronici. Se lucra cu multă perfidie. Chiar preotii trebuiau
dusi cu presul si într-o zi să se găsească, pe nesimtite, pe alt
domeniu decât al teologiei si al sfintei Biserici, furati de pe
„terenul lor.”
Vreo 7-8 tineri au fost luati si pusi să publice niste
eseuri filozofice în care să combată religia în fundamentele ei.
S-au făcut si câteva traduceri de cărti cu atitudini negative fată
de religie. Din fericire n-au fost prea destepti si n-au avut prea
multă fortă, însă totusi cucereau.
Şeful ateizării la noi se pare că a fost Victor Kernback.
El a scris câteva cărti pe un teren putin explorat: miturile
astrale. A publicat o carte fantastică „Enigmele miturilor
astrale”, care a avut un mare răsunet în opinia publică a
intelectualilor români. În ea se spunea că omul n-a avut religie
la începu, că ideea de Dumnezeu e adusă pe Pământ de niste
astronauti ce au venit cu niste astronave de pe alte planete, fiind
foarte evoluati stiintific si tehnic. Cum veneau de sus, din cer,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
573
lumea le-a zis dumnezeu. Domnul Hristos însusi ar fi fost un
astfel de astronaut, iar crestinismul ar fi o seamă de mituri vechi
suprapuse si ajustate de Biserică. Kernback vine cu multe date,
e tobă de carte. Scopul cărtii se deduce. Ea a sedus pe multi care
nu aveau o cultură teologică.
Când vedeam ce se petrece eram profund întristat. Cum
să le combati? N-aveai voie si scrisul nu ti l-ar fi publicat
nimeni. Nu erau greu de combătut, fiindcă erau pe un teren fals
si subred.
Nu puteam suporta. Sufeream. Le-am combătut oral în
tren, în autobuze, la unele mese. Iar pe Kernback am început săl
combat total scriind o carte pentru restabilirea adevărului, o
carte care nu era încă gata când mi-a luat-o Securitatea de la
Bucuresti. Toată explicatia fantasmagorică care prin
„decantarea” Kernback, mitul era prezentat ca adevăr si
adevărul ca mit, am răsturnat-o total si adevărul repus în
drepturi.
Mi-am zis: „Chiar dacă nu se poate publica acum
cartea mea, să se vadă cel putin adevărul în această problemă.”
Cum se falsifica gândirea tineretului sub ochii nostri,
am cugetat: „Cum am putea opri acest proces ? Prin ce?” Am
dat de o carte bună: „Hristos si tineretul”, scrisă de un mare
teolog si predicator ungur, Tihomir Toth. Ea era publicată în
Apus în câteva limbi de mare circulatie. Am dat de textul
francez. Am început să lucrez cu fervoare la traducerea ei. În
Preot Nicolae Grebenea
574
vreo nouă luni era tradusă. Era o bucurie, o hrană minunată
pentru tineret: predici scurte, inteligente si pline de miez.
Din nefericire, desi salvată de Securitate, ea a fost
furată în anii din urmă. Mai întâi a fost luat primul caiet, iar mai
apoi cel de-al al doilea caiet studentesc, care nu era plin. Atât
era cartea. Ea ar fi foarte necesară azi în România.
Şi tot în scopul apărării religiei am tradus cartea lui
Raimond Moody Jr.(?) „Viata de după moarte”, nu după
originalul englez, ci după traducerea în limba franceză a lui Paul
Misraki. Desi cartea e utilă, totusi e mai putin importantă decât
“Hristos si tineretul”.
Relatiile cu lumea
Veniturile parohiale în Vlădiceni erau minime, iar din
grădină afară de zarzavaturi, porumb si cartofi, celelalte fructe
si via erau furate în cea mai mare parte. Oamenii erau săraci.
Din milă de ei n-am urcat taxele la diferite slujbe particulare: un
botez era 25 de lei, cununia si înmormântarea câte 50 lei,
contributia anuală 50 de lei. Cred că erau cele mai mici taxe din
ar fi foarte bine ar fi foarte bine Mitropolie. Trăiam modest dar
relatiile cu lumea din ambele sate erau tot mai bune. Cu timpul
au început să vină la mine pentru servicii cât si pentru nevoi de
sănătate cu vindecări cu plante, tot mai multă lume.
Nu am fixat nici o taxă pentru servicii, dădea fiecare
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
575
cât voia iar dacă dădea o sumă ce mi se părea prea mare, îi
dădeam înapoi. Unele persoane nu vroiau să ia restul, spunând
că nu primeste Dumnezeu rugăciunea dacă nu-i bine plătită. Iar
eu le spuneam: „Dumnezeu nu primeste rugăciunea dacă îti iau
prea multi bani pentru ea, nu dacă nu îmi dai o sumă prea mică,
iar dacă am avea alte mijloace de existentă n-ar trebui să luăm
nimic.”
Pentru consultatiile cu caracter medical nu luam însă
nici un ban. Îmi ziceam: „Sunt un om păcătos, măcar unele acte
să le fac fără bani, pentru iertarea multelor mele păcate.” Totusi
unii din acestia, uneori, dacă nu primeam bani pe consultatiile
medicale, lăsau câte un pomelnic să mă rog pentru ei.
În cel de al patrulea an de la mutarea mea la
Vlădiceni, mai în toată ziua aveam lume străină la diferite
servicii religioase. Aceasta crea temeri, bănuieli.
Protopopul îmi recomanda să mă pensionez, motivând
că e în interesul meu aceasta. Eu i-am spus: „Va fi prea mică
pensia pentru că-mi lipsesc cei 22 de ani si jumătate cât am
făcut închisoare.” Protopopul Ion Pricop a stăruit, însă si eu lam
întrebat:
- De ce?
- Nu esti iubit. N-ai iubirea autoritătii de stat.
- Sunt indezirabil?
Şi el a răspuns cu răutate:
- Da esti indezirabil!
Preot Nicolae Grebenea
576
- Bine că am simpatia oamenilor care mă interesează
mai mult decât alte simpatii.
După aceasta maiorul securist Alexandru Onu, un
om cumsecade de altfel, m-a întrebat:
- Ce zice protopopul?
- Mi-a propus pensionarea.
- Şi dumneata ce ai răspuns?
- Eu n-am vrut să înghit jumara pe care mi-a întins-o, so
înghită el dacă-i convine.
Deci se arătau semne rele. Protopopul era diapazonul.
În acest timp supravegherea Securitătii se înteti. Eram
chemat mai des să dau declaratii si să justific eventualele
drumuri pe care le-am făcut la Iasi sau Sibiu, cu cine si ce am
vorbit. Toate acestea erau foarte neplăcute, obositoare si îmi
mâncau timpul.
La aceste întâlniri la Securitate de multe ori era si
colonelul Stanciu, ofiterul ce conducea sectorul legionar. Era un
om distins, cu un stil ales, loial întru totul serviciului său dar
obiectiv si neabuziv. Vedeam în el omul cu un nivel mai ridicat
decât la cei mai multi securisti pe care i-am cunoscut, cu o
intentie interioară de a ajuta si de a nu asupri, fără a-si încălca
obligatiile oficiale. Era un om cinstit si demn, care stia să
respecte si să recunoască cinstea si demnitatea altora. În cadrul
Securitătii cred că era un om deosebit, condus de un gând si o
dorintă de bine. Poate o exceptie.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
577
Nici securistul A. nu mă silea să scriu ceva ce nu s-a
întâmplat deoarece stia ca voi refuza. Era totusi foarte exigent,
as spune chiar exces de zel.
Au găsit prilejul să mă supravegheze prin telefon. Am
făcut cerere pentru telefon si am plecat la băi la Bazna. Peste o
lună când m-am întors cererea era aprobată si mai erau si două
avize să mă prezint să primesc telefonul. În acest timp erau unii
în blocul meu si chiar pe scara mea care de 4-5 ani asteptau
rezolvarea cererii lor pentru telefon. Asa că văzând cum stau
lucrurile, m-am întrebat: „cine are mai multă nevoie de
telefonul meu? Eu sau Securitatea?”
Dar Securitatea a găsit un mijloc mai simplu de
supraveghere. Cu chei false intrau în apartament când eu si sotia
era plecată (stătea mai mult la Iasi), si păziti de agenti de pe
scară controlau ce voiau si cât voiau. Mai ales după pensionarea
mea intrau des în apartament. Uneori au dormit acolo si am
găsit o dată patul nefăcut. Ţuică era, căci eu făceam 50-80 de
litri anual si rar gustam un păhărel.
Trebuie să spun că nu am constatat niciodată vreun furt
al vreunui obiect din casă, toate rămâneau la locul lor. Am
constatat de vreo trei ori lipsa câte unei sticle cu un preparat
pentru vindecarea mai ales a femeilor. Era făcut dintr-o rădăcină
de culoare rosie a stânjenelului galben de baltă din familia
irisilor si care popular se numea papura rosie, sau plantă pentru
vatămătură. Ea vindeca anexita, leucoreea, regla ciclul
Preot Nicolae Grebenea
578
femeilor, vindeca neputinta de a rămâne însărcinată, dacă
femeia nu era sterilă, neputinta de a purta sarcina, precum si
unele boli de stomac. Preparatul îl făceam din 5-7 rădăcini,
curătite bine si tăiate în volumul a 2-3 cutii de chibrituri, le
puneam într-o sticlă cu tuică de prune sau de drojdie de cel
putin 40°, unde stăteau 12 zile după care preparatul era gata. El
se dădea pacientei să bea zilnic de trei ori pe zi câte 15 - 20
grame înainte de masă cu 5 minute. Orice băuturi alcoolice erau
interzise în acest timp, precum si mâncărurile prea condimentate
si cafeaua. Rădăcina trebuia scoasă timpuriu primăvara, ca
sucurile din ea să nu se ridice si să hrănească planta în
dezvoltare, sau în septembrie, după ce planta a înflorit si a făcut
seminte, când principiile ei active si binefăcătoare se întorc ca
într-un depozit în rădăcină.
Am presupus că sticlele ce le luau o făceau cu scopul
să le examineze, să le verifice dacă sunt cu efectul asteptat si nu
sunt cumva vătămătoare. Dar ele erau verificate printr-o
practică străveche a medicinii empirice practicată de babe si
transmisă poate de mii de ani.
Comunistii de la noi considerându-se atotstiutori si
condusi numai de stiintă, au interzis practica medicini empirice,
considerând-o superstitie, nestiintifică si chiar vătămătoare.
Astfel babele de la noi speriate n-au mai transmis-o si firul unor
tratamente străvechi, traditionale, s-a întrerupt spre pagubă
sănătătii si a stiintei, căci ele stiau să vindece chiar si cancerul la
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
579
metastază.
Niciodată nu am făcut vreo aluzie organelor Securitătii
că ar fi luat astfel de sticle, ca să nu complic lucrurile si să nu
fiu condamnat pentru ultragiu. Pe de altă parte socoteam că
eventual puteau fi luate de persoana de pe scara cu care intrau în
apartament. Oricum sticlele respective si unele cărti lipseau.
Am schimbat yala. Zadarnic. Am dat unui tehnician să
facă un lacăt cu un adaos secret. Totul a fost de prisos. În
apartament se intra în continuare.
Securitatea stia ce se discuta în casă chiar dacă radioul
era pus la maxim. Microfoanele puse si telefonul le spuneau tot.
Eram deci bine păzit.
Perchezitie de la Bucuresti cu anchetă aproape sase
luni.
Securitatea îngrijorată că pe măsură ce trecea timpul,
numărul celor ce veneau la mine din alte sate crestea, desi nu
făceam nici un act ilegal, a considerat că e momentul să
intervină. Astfel într-o zi prin iulie 1976, au dat buzna peste
mine sapte securisti. Numai pe doi i-am identificat ca fiind
din Piatra, restul erau din Bucuresti condusi de colonelul
Florea. Au început o perchezitie asiduă foarte amănuntită,
cărtile erau verificate foaie cu foaie. Au cercetat toată
corespondenta si au căutat toate caietele mele. Au luat un
Preot Nicolae Grebenea
580
caiet studentesc, jurnal al evenimentelor, au luat caietul cu
cele sase predici dogmatice pe care le-am scris în combaterea
lui Kernback, aproape o carte, cu justificarea: „Acestea se
confiscă!”; în vălmăseală nu stiu dacă au luat vreo altă carte.
Apoi a urmat o anchetă în care mai toti au pus unele întrebări.
Au luat si alte caiete împreună cu toată corespondenta pe care
o primisem în doi ani de zile.
Nu s-a încheiat nici un proces verbal si nici nu au fost
chemati martori la perchezitie. Seara au plecat. A doua zi cei
mai multi dintre ofiteri nu mai erau. Eu însă am plecat cu
colonelul Florea la Bârgoani, împreună cu încă unul sau doi
ofiteri unde colonelul chemase unele persoane cunoscute ca să
dea referinte despre mine: „ce face si cum lucrează preotul
ăsta?” Nu a primit decât referinte bune, iar când unii încercau să
mă apere mai cu aplomb s-a înfuriat.
A aflat că pentru unele slujbe particulare ce le făceam
nu le luam decât 10 sau 20 de lei. Se temea că exploatez
poporul. Totusi, mi-a făcut observatii că e mult să iei 10-20 de
lei la un om sărac. După ce a aflat că de la unii săraci nu luam
nimic s-a mai potolit căci la început era foarte înfuriat.
Mi-a luat o declaratie si m-au adus acasă. A doua zi,
anchetă la Securitatea din Piatra, condusă de colonelul Florea.
Erau de fată si alti ofiteri din grupul de la Bucuresti. Întrebările
au fost foarte variate. Am răspuns linistit si foarte retinut. Între
ofiteri era acum si locotenent-colonelul Gelu Ionescu. Acesta
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
581
m-a întrebat ce mai stiu despre Radu Gyr. Am răspuns: „Încă
înainte de eliberare n-am mai avut nici o relatie cu dânsul iar
acum nu stiu dacă mai trăieste. Ştiu că era bolnav de intestine.
Mai stiu că la reeducare ar fi declarat că peste trecutul său
asează un lacăt greu.”
Colonelul Florea mi-a spus: „Esti la dispozitia noastră,
dar nu-ti conturbăm programul îti faci toate serviciile si noi
venim să te luăm când esti liber. Dă o declaratie despre unii
legionari cunoscuti. În descriere prezintă mai ales notele
negative ale lor. Asta s-o faci acasă.” Şi m-au adus acasă.
Am făcut declaratia, prezentând foarte pe scurt, pe
lângă Radu Gyr, încă vreo zece persoane. În linii mari am arătat
tendintele lor spre cultură, iubirea Patriei, detasarea de
interesele personale si curătenia lor sufletească. Dar nu am scris
la nici unul vreo notă negativă.
După două zile sunt dus la Roman cu o masină a
Securitătii. Singur într-o cameră. Apare colonelul Florea. E un
om bine legat, frumos, robust si cu o musculatură foarte
dezvoltată.
După ce îl salut, ridicându-mă în picioare, dânsul îmi
spune:
- Dă-mi declaratia de acasă.
I-o dau si s-a dus cu ea în alt birou si lăsându-mă
singur.
Când după vreo 30 de minute s-a întors, m-a întrebat:
Preot Nicolae Grebenea
582
- Cum legionarii n-au defecte? Sunt îngeri? Cum de iai
prezentat pe toti asa? O să te încadrăm la „ajutor legionar” si
o să te condamnăm pentru asta.
Eu am spus:
- Asa i-am cunoscut eu, tot ce am spus e adevăr. Nu
sunt îngeri si s-ar putea să aibă si părti negative, dar eu nu am
descoperit asa ceva la ei.
- Văd că vorbesti de o influentă „gyriană” la
unii, a zis colonelul.
- Da! i-am zis. Radu Gyr a avut o influentă favorabilă
asupra multor detinuti de orice nuantă ar fi fost ei. Blândetea si
linistea lui a transmis-o multora. El a însemnat pentru multi un
punct de orientare, un îndemn spre a suporta temnita la înăltime
fără josnicii, cu demnitate si onoare. Dar n-a îndemnat pe
nimeni la răzbunări sau la vreun act criminal. În el se ascunde
luptătorul crestin blând, senin, viteaz iubitor de Patrie, iubitor
de Dumnezeu, iubitor de oameni.
- Şi tu cum esti? m-a întrebat.
- Eu? Un om fără valoare, tot crestin dar la limite mici,
fără fapte care să mă fi impus cumva în atentia altora, adică un
om comun.
- Avem de lucru azi, a precizat el.
- E sâmbătă, am zis, si sâmbăta sunt trei ceasuri rele.
- He-hei! Ai vrea tu, nu sunt trei ci cinci, căci atâtea te
tin, cinci ore.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
583
Şi a început ancheta. Nu mai stiu ce a fost. Ştiu că a
făcut unele aluzii la preoti si a spus:
- O să vă lăsăm fără oameni, n-o să mai aveti influentă
asupra lor, îi comunizăm. Deja copiii sunt în mâinile noastre.
Lumea nu va mai crede în Dumnezeu si voi veti fi de prisos.
La acestea eu am replicat:
- Şi oare va fi mai bine? V-ati gândit la asta? Încă nu sa
cunoscut până acum o societate fără Dumnezeu.
- Se va vedea! a răspuns el.
Examina jurnalul ce-l luase de la mine. Mi-am dat
seama că îl citise deja. Stăruia asupra câte unui text si eu
dădeam explicatii. Jurnalul a fost scris cu multă prudentă, că
dacă cumva ar fi căzut în mâna lor să nu-mi ia gâtul. Nu era
dusmănos, dar nici de laudă. Făcusem în el unele concesii spre a
putea strecura unele idei ce consideram că trebuie neapărat
spuse.
L-a înfuriat un loc din jurnal si zbierând a ridicat
pumnul să mă lovească căci eram lângă el. I-am explicat sensul
care nu era cel pe care-l dăduse el si s-a potolit. Am mers
înainte cu alte întrebări pe care le-am uitat. La un moment dat a
început să se înfurie din nou. Era mai la distantă, cu bratele
goale din care se arătau muschii lui tari, si se apropia lent de
mine. Parcă îsi pregătea pumnii sau numai simula. Dar când era
la un pas de mine a sunat telefonul. După o convorbire scurtă de
2-3 minute a plecat si m-a lăsat din nou singur în sală. S-a întors
Preot Nicolae Grebenea
584
abia după vreo 30 de minute.
În lipsa lui cugetam: „Ce-ar fi dacă lovindu-mă ceva mai
tare cu pumnul m-ar trimite pe lumea cealaltă, fără să vrea, cum
l-au trimis pe episcopul greco-catolic Aftenie de la Bucuresti,
care lovit prea tare cu bastonul de cauciuc în cap a murit îndată?
S-ar uita la mine ca la o mască, cu regret. Rădăcinile vietii mele
stau acum numai în câteva fire care repede se rup, si m-ar scăpa
de aceste anchete afurisite.” Dar când s-a întors, domnul colonel
Florea era linistit. Mi-a mai pus, plictisit câteva întrebări si eram
gata. Trecuseră cinci ore.
Un ofiter m-a dus cu masina la Vlădiceni. A doua zi era
Duminică si aveam serviciu divin.
*
* *
După două zile eram iar în masină cu cinci securisti, între
care si locotenent-colonelul Stanciu. Mergeam la Roman la
Securitate. Ancheta singur. Apoi apare distinsul preot Nicolae
Pâslaru, prieten de-al meu, care stătea în picioare lângă mine.
Ne-a pus multe întrebări la amândoi. Dacă ne-am mai întâlnit,
ce-am discutat, ce-am ,,complotat’’. Întrebările veneau una după
alta, în avalanse. Răspundeam în liniste, domol si fără
precipitare.
După un timp s-au retras si ne-au spus: puteti vorbi,
sunteti prieteni.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
585
Rămasi singuri, l-am îmbrătisat pe Pâslaru. El era
îngrijorat ca si mine.
M-a întrebat:
- Ei! Ce e ? Ai făcut ceva ?
- Nu ! Absolut nimic. Dar tu ?
- Nici eu!
- E de neînteles, a spus el.
- Nu tocmai, am zis eu. Suntem niste ,,indezirabili”. Asta
e: in-de-zi-ra-bili.
- Şi? ridică el din umeri. Ce va mai fi?
- Anchete si neplăceri, zic, însă ei stiu precis că suntem
nevinovati. Ancheta e numai o formă, dar ea s-ar putea să fie un
început de multe necazuri. Suntem nevinovati si în conjunctura
actuală nu cred să ne bage în puscărie. Vorbeam foarte încet.
După un timp s-au întors ofiterii. Dacă retin bine, unul a
spus:
- Vedeti cât suntem de amabili? Vă lăsăm să vorbiti între
voi.
- Vă multumim, am răspuns.
Bănuiam că în jur erau puse microfoane pentru a
înregistra discutia noastră. Dar chiar vroiam să fie înregistrată,
tocmai ca să aibă o dovadă de la noi că suntem nevinovati.
Apoi am continuat ancheta si cu ofiterii din Roman. Ne-au
pus întrebări mai ales despre relatiile noastre. N-am tăgăduit că
am întretinut bune relatii si că ne-am întâlnit de câteva ori la
Preot Nicolae Grebenea
586
Pâslaru acasă. Cred că stiau si vroiau să afle măsura în care
suntem sinceri.
Supraveghetorul meu A. m-a dus cu masina la Vlădiceni.
Conducea cu o sigurantă deosebită.
Ancheta a continuat mereu, cel putin trei zile pe
săptămână, la Piatra si la Roman. Am mai avut si alte întâlniri
cu preotul Pâslaru, om de mare credintă si de o pregătire
teologică remarcabilă, predicator de înaltă clasă.
Acasă mă aducea când căpitanul Alexandru Onu, avansat
la gradul de maior în timpul anchetei când supraveghetorul meu
A., avansat si el căpitan tot atunci.
Căpitanul A. mi-a spus:
- După perchezitia de la Vlădiceni, unde ne-ai servit cu
tuică si vin, lent pe drum ai făcut niste afirmatii pe care noi leam
prins pe bandă de magnetofon. E bine să recunosti, a zis el.
- Ce am putut spune? Maica Domnului! Căci eu nu
depăsesc măsura la băutură să nu stiu ce vorbesc.
- Iată ce ai zis, a spus el: ,,Mota si Marin au luptat în
Spania contra comunistilor, ei sunt niste eroi crestini, niste
martiri sfinti. Biserica va trebui să-i declare sfinti”. Cuvintele
sunt înregistrate de noi. Cel mai bine e să recunosti, să dai
dovadă de sinceritate si să-ti usurezi situatia.
Eu am răspuns:
- Niciodată nu am spus aceste cuvinte. Şi nu le-am spus
pentru că nu erau în mintea mea, iar ce nu e în minte nici beat si
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
587
nici măcar în vis nu le pot spune. Nu-mi cereti să recunosc ce
nu-mi apartine.
- Zadarnic tăgăduiesti, mi-a zis. Le avem pe bandă.
- Domnule căpitan, eu nu vă cer să aveti bunăvointă fată
de mine. Aveti ceva contra mea, folositi. Nu e nevoie să
recunosc eu, vorbeste dovada dumneavoastră si e destul.
- Ştiu, a zis, dar mai bine e să recunosti dumneata.
Şase săptămâni a stăruit să mă convingă să recunosc
aceasta si la fiecare ocazie m-a agresat cu aceasta, până ce
enervat i-am spus:
- Iertati-mă si nu vă supărati, dar stăruinta pe această linie
arată o deformare profesională. Folositi dovada dumneavoastră
contra mea si lăsati-mă în pace.
Nu s-a supărat si a spus:
- Şi totusi e mai bine pentru dumneata să-ti recunosti
declaratia înregistrată de noi.
Dar după aceasta n-a mai stăruit pe directia ce pornise. Ma
mirat tenacitatea lui. Poate folosea si sugestia, căci mă privea
fix. Dar eram sigur că nervii mei erau mai tari decât ai lui, si
nici cu sugestia, nici cu hipnotismul nu mă putea doborî.
În continuare, mereu anchete, dar nu întotdeauna cu
colonelul Florea. Acesta de la primele anchete mi-a spus:
„tovarăsul Ion Stănescu, seful Securitătii, tine mult la Mitică,
nepotul dumitale, iar ruperea raporturilor cu el cred că a fost a
greseală care se poate repara.”
Preot Nicolae Grebenea
588
Am răspuns:
- Eu nu am nici o obligatie fată de domnul Stănescu.
Dacă-l iubeste pe Mitică, nepotul meu, are desigur motivele
domniei sale. Iubească-l în pace. Dar si eu am motivele mele să
nu-l iubesc. Revenind asupra hotărârii mele ar însemna ca să se
mentină situatia stupidă ca acest om să slujească Securitatea,
dar să-l plătesc eu, pe el care a devenit astfel dusmanul meu. Ar
fi un nonsens.
Adaug că si alti ofiteri au stăruit să reiau relatiile cu acest
nepot deformat, dar nu m-au clintit din hotărârea mea.
Într-o zi, maiorul Onu mi-a spus: „vei vorbi îndată cu un
general venit de la Bucuresti, care e într-o inspectie la noi.” M-a
introdus. În fată aveam un civil cam la 60 de ani, mai bătrân
decât ofiterii cu care avusesem de-a face. Dar întrebările lui mi
s-au părut lipsite de sens si chiar stupide. Nici unul dintre
ofiterii ce mă anchetaseră nu dovediseră atâta îngustime si
incapacitate. Pentru mine el a fost o deceptie si totusi el,
mărginitul, comanda pe altii.
Ca să mă verifice, maiorul Alexandru Onu a fost trimis în
Ardeal peste tot pe unde am lucrat ca să adune date despre
mine. A venit cu vreo 300 de declaratii luate de la diferite
persoane. Din cele aduse am dedus că numai vreo sapte erau
potrivnice mie. Am presupus că persoanele ce le-au dat au fost
intimidate si au făcut cum li s-a cerut
Întors după vreo lună, maiorul Onu m-a chemat, mi-a spus
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
589
că a adus sute de declaratii privitoare la mine. Mi-a arătat si o
declaratie a prietenului meu, preotul Constantin Crisan. Acesta
se pensionase cu trei ani înaintea mea si petrecea Sfintele
Sărbători ale Pastilor si Crăciunului la mine, timp în care noi
discutam multe lucruri. În această declaratie, părintele Crisan,
fost lector comunist la Bacău, spunea că vizitele lui la mine au
avut si scopul instruirii mele în principiile comunismului si
societătii actuale. Declaratiile lui m-au uimit.
Maiorul Onu a scris o declaratie în care confirma cele
spuse de părintele Crisan. M-a invitat să o semnez.
Eu i-am spus:
- Nu o pot semna. Dumneata ai scris-o, dumneata
semneaz-o. Eu n-o semnez.
- De ce? m-a întrebat.
- Fiindcă lucrurile nu au stat asa. Dacă părintele Crisan
mi-ar fi spus mie că vine să mă învete comunismul, să mă
instruiască si mă educe în comunism, l-as fi dat imediat pe usă
afară. Eu eram deja instruit si reeducat din temnită, eram la
curent cu problemele zilei, îmi făceam pas cu pas si zi de zi
instruirea si nu era nevoie să mă instruiască cineva. Cred că
putini colegi din România erau instruiti în problemele
comunismului ca mine, care i-am citit pe doctrinarii
comunismului, precum si pe Nicolae Berdiaev cel care-i
combate, si citesc zilnic Scânteia si unele reviste comuniste de
la noi.
Preot Nicolae Grebenea
590
Onu n-a mai stăruit si mi-a spus:
- Scrie atunci dumneata declaratia asa cum stii că au fost
lucrurile.
Am început să scriu declaratia spunând că nu era nevoie
să mă instruiască cineva în comunism, că eram deja instruit
când a venit părintele Crisan la mine. Mi-am dat repede seama
că aici e o cursă si evitam să cad în ea. Recunoscând cele spuse
de părintele Crisan, Securitatea ar fi spus: „Ăsta nu e reeducat,
nu are ce căuta între noi; să-l mai băgăm în temnită să se mai
reeduce.”
Pe când scriam declaratia, maiorul Onu m-a lăsat putin
singur, si când terminasem în cameră căpitanul A. foarte
înfuriat.
- De ce nu semnezi declaratia făcută de domnul maior
Onu, care cuprinde cele spuse de părintele Crisan, prietenul tău?
- Fiindcă nu vreau.
- De ce ?
- Fiindcă nu exprimă adevărul si eu nu vreau să vă mint pe
dumneavoastră. Doriti să aflati ce a fost, atunci eu nu pot scrie
ce n-a fost. Vreau să fiu cinstit cu dumneavoastră si să vă spun
adevărul. Nu vreau să vă pun pe o pistă gresită si mâine să mă
acuzati că v-am purtat pe căi rătăcite.
Atunci, cu o furie necunoscută la el încă, a început să mă
insulte în tot felul că numai obligatia profesională îl mai tine să
aibă o legătură cu mine; că sunt demn de dispretul lui, că el
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
591
respectă legea si ca reprezentant al legii îmi vorbeste, că el
apără legea de netrebnici ca mine si multe altele. În furia lui
răcnea puternic. Pe un ton mai ridicat ca de obicei i-am răspuns
si eu asa:
- Şi eu prin tot ce fac, prin serviciile mele si prin predicile
si sfaturile mele, apăr legea poate mai mult decât dumneata. Că
eu îi îndemn să nu fure, să nu facă nici un rău nimănui, să
respecte legile lui Dumnezeu precum si legile statului.
Dar strigătele lui au atras atentia ofiterilor din camerele
vecine de pe acel coridor, care au deschis usile să vadă ce se
întâmplă. Maiorul Onu a simtit si a deschis usa, pe care
căpitanul A. a iesit vânăt de mânie.
Eu, supărat de cele ce se întâmplaseră, mi-am revenit
îndată si l-am întrebat pe Onu :
- Sunteti de acord cu atitudinea colegului dumneavoastră ?
El a răspuns:
- Nu.
A doua zi a venit la anchetă un maior de la Bacău. La
întâlnirea cu mine, după obisnuitul salut: „Să trăiti!” el a zis :
- Părinte, nu fi supărat de ce s-a întâmplat ieri. Sunt si
între noi ofiteri care nu rezistă la unele anchete grele!
- Înteleg, am zis. Atunci de ce-i trimiteti la mine?
Ancheta cu dânsul a durat vreo trei ore si a mers foarte
civilizat si cinstit. N-a fortat nota dar si-a făcut datoria
constiincios. Mi-am zis : iată oameni în Securitate care stiu încă
Preot Nicolae Grebenea
592
să fie oameni. Loiali serviciului, culti si capabili, neabuzivi si
onesti sunt niste functionari foarte buni ai statului.
Ancheta a durat până în ianuarie, săptămână de
săptămână, fără întreruperea serviciilor mele religioase. Nimeni
nu m-a lovit, desi atitudini agresive si invective au fost.
Ofiterul A., si poate si Onu, nu mai retin exact, s-a dus si
la Iasi la fiica mea Mariana si la ginerele meu pentru informatii.
Au trebuit să îndure si ei o anchetă din pricina mea.
Într-o seară colonelul Gelu Ionescu si maiorul Onu mi-au
spus:
- După ancheta noastră nu sunteti vinovati. Dosarul tău si
al lui Pâslaru sunt la Bacău pentru judecată. Mergem si stăruim
să fie închise. Însă mai au si preotii de aici un cuvânt de spus.
Te rugăm să ai cu ei calmul pe care l-ai avut cu noi până acum.
Ei vor veni cu unele observatii.
Eu am răspuns:
- Numai să nu sară peste cal, că atunci mă dau la ei.
,,Prelucrarea” mea la protopopiatul din Piatra Neamt
în data de 26.01.1977
Asadar la câteva zile sedintă specială la protopopiat.
Am fost prevenit ca nu cumva să lipsesc. Nu stiam ce va fi. La
sedintă nu au venit numai preotii din protopopiatul Piatra
Neamt, ci si câtiva preoti din protopopiatele Roman si Târgu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
593
Neamt. Era prezent de la Centru, adică de la Mitropolia
Moldovei, consilierul Râpă.
Protopopul Ioan Pricop, deschise sedinta si anuntă că
ea e pentru un caz deosebit si îndată dă cuvântul consilierului
judetean de partid, însărcinat cu problemele religioase,
Gheorghe Risipeanu, om tânăr, cam de 40 de ani, cu studii de
drept si de istorie.
Acesta începe cu un cuvânt de laudă pentru preotii
nostri si frumosul lor rol în trecut si care si acum îsi fac datoria
si sunt loiali statului. Dar avem unul care este altfel, lucru
pentru care ne-am adunat acum în această sedintă, preotul
Grebenea. E aici?
- Da! am răspuns eu tare.
- Văd că e viguros, a adăugat el. Iesi în fată ! a poruncit
el.
Am iesit si am vrut să sed, ca si ceilalti preoti si să iau
note, dar el a spus:
- Nu, stai în picioare, pentru respectul celor în fata cărora
te afli. Apoi a început un atac puternic contra legionarilor:
„Dusmanii regimului nostru” - Grebenea a fost si a rămas
legionar. El e putred tot din cap până în picioare. Nimic bun n-a
mai rămas într-însul. E un om dusmănos si rău; e primejdios. El
a propovăduit războiul, numai să cadă Partidul Comunist de la
putere. A stricat tineretul prin spiritul si actiunile lui. Şi cu niste
foi scoase din dosarul meu de la Securitate, făcându-se că citeste
din ele dar spunând din burtă ce poftea, voia să convingă preotii
că eu m-am ridicat si împotriva ideii de libertate.
Eu l-am întrerupt strigând:
Preot Nicolae Grebenea
594
- Prea cucernici părinti si frati vă rog să-l controlati în ce
citeste, că insinuează. Fiindcă n-am îndrăznit să spun că minte
cu nerusinare.
Dar nici un coleg nu s-a dus să vadă si să spună: „Ia să
vedem si noi pe ce bază îl învinuiti”, într-atât erau cu totii de
intimidati. O teroare nedezlăntuită fizic, dar prezentă peste tot în
judet, ca un duh întunecat si nevăzut se asezase peste suflete,
retezându-le pornirile si iesirile spre lumină si adevăr precum si
orice tendintă de împotrivire si de luptă.
După ce Risipeanu mai continuă ca să-i convingă pe toti
că „sunt putred tot”, conchise:
- Socotesc că nu mai e demn să facă parte dintre
dumneavoastră un om care vă compromite. Făcându-se stăpân
pe conducerea conferintei, mi-a dat mie cuvântul. Eu am
început cam asa:
- As fi dorit ca această conferintă să se desfăsoare astfel
ca să simtim cu totii că stăm sub egida Sfântului Duh. Dar
atmosfera e încărcată si acest lucru nu e posibil acum.
Domnilor, mi se aduc acuze grave că am propovăduit
războiul si am stricat tineretul. Eu am trecut prin cercetările
Securitătii timp de aproape sase luni, după care dosarul meu s-a
închis. Dacă eram vinovat de cele ce sunt acuzat acum, acestea
le descoperea Securitatea si nu eram acum liber, aici.
Cu adevărat am fost legionar, dar avântul tineretii mele
de luptă pentru programul legionar l-am plătit cu carnea si
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
595
sângele meu timp de 22 de ani si jumătate si nu înteleg să fiu
tras acum la răspundere pentru aceasta. Pe de altă parte înainte
de eliberare am trecut printr-un proces de reeducare greu si de
durată în urma căruia autoritatea m-a declarat „reeducat”. Când
am iesit din temnită eram hotărât să lucrez astfel: într-o mână să
am sfânta cruce si în cealaltă steagul national. Cu alte cuvinte
vroiam să lucrez pentru sfânta noastră Biserică si pentru Patria
noastră, îmbinând munca pentru cele două. Şi asa am lucrat tot
timpul fără abatere.
Risipeanu m-a întrerupt:
- Destul, lasă astea! Angajamente!
Şi câtiva preoti din bănci au strigat si ei:
- Angajamente, angajamente!
Eu am răspuns:
- Angajamentul pe care-l pot lua este acesta: mă voi
strădui să fac tot binele care mi-l permite puterile si vârsta.
Risipeanu s-a adresat apoi preotilor:
- Cine se înscrie la cuvânt?
Spre uimirea mea s-au ridicat imediat vreo 27 de mâini.
Altădată se înscriau 10-15 insi, nu mai mult. Deci imediat li s-a
dat cuvântul pe rând si am înteles că aici nu sunt niste actiuni
spontane, ci e ceva organizat.
Toti care au luat cuvântul m-au atacat mai mult sau mai
putin. Nici unul nu a spus nici un cuvânt în apărarea mea. Cei
mai multi au pledat ideea că, întrucât nu mi-am făcut
Preot Nicolae Grebenea
596
autocritica, singur am iesit din rândurile lor si m-am exclus.
Unu a spus si el că „sunt putred de tot” si că nimic bun nu se
mai află în mine. Altul a spus: “Acest individ uită obligatiile
fată de Statul nostru, e neloial etc.” Un preot din alt protopopiat
s-a exprimat cam asa: „Îl văd în vârstă, el trebuie să aibă un
salariu lunar de 3000 de lei si cu toate astea se ridică împotriva
stăpânirii; nu mai merită să i se spună părinte, este o bestie
umană.”
Părintele Ungureanu care îmi arăta multă prietenie si la
întâlnirile noastre mă săruta, prin declaratia lui mi-a produs cea
mai mare durere. După o incursiune în trecut în care i-a criticat
pe legionari, a zis: „Părintele Grebenea a venit în casa mea, am
avut discutii intime cu el, dar pe urmă m-a pârât la Securitate.”
Toate le suportam cu strângere de inimă si durere, dar
fără o zguduire mare, căci mi-am dat seama de „jocul” ce se
petrecea atunci si urmăream evolutia psihologică a furtunii ce se
dezlăntuise atunci. Însă declaratia părintelui N. Ungureanu, om
de o rară omenie, de mult bun simt si cu o frumoasă pregătire
teologică, a căzut peste mine ca un trăznet, ca o lovitură de
măciucă dată în moalele capului.
Ultimul cuvânt l-a avut protopopul Ioan Pricop care a
spus: „Precum vedeti, preotul Nicolae Grebenea nu e adaptat
situatiei în care ne găsim; el nu mai poate face parte din corpul
select al preotilor din protopopiatul nostru.”
A fost întrebat si consilierul mitropolitan, prezent la
sedintă, Râpă, care jenat parcă de cele ce văzuse a zis: „Înalt
Prea Sfintitul Mitropolit ne-a atras atentia ca să fim cu grijă, că
dacă vine cineva ca preot din afara Mitropoliei noastre să nu fie
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
597
cumva necorespunzător. Regret că avem aici cazul acesta.”
Împuternicitul si inspectorul judetean cu problemele
religioase n-a scos un sigur cuvânt. Nici nu mai era nevoie:
spuseseră ceilalti tot.
În cele din urmă Risipeanu a spus:
- Aceasta este o sedintă cu usile închise, e un caz
special. Păstrati discretia. Cele discutate aici trebuie să rămână
între noi si nu trebuie divulgate. Pe când asistentii se pregăteau
să plece, el a adăugat:
- Vreau să stau de vorbă cu preotul Grebenea, în
mod particular.
Părintele Râpă a spus:
- Şi eu la fel.
M-a chemat lângă sfintia sa si m-a întrebat:
- Ce spun Înalt Prea Sfintitului?
- Spuneti-i că voi veni la Iasi ca să-i explic lucrurile
direct, i-am răspuns.
Am impresia că a fost dezamăgit de răspunsul meu si am
dedus că voia să-i spun că-mi voi cere pensionarea. Căci, pe
când răspundeam atacurilor lui Risipeanu, preotul Capsa îmi
sugera, prin semne cu mâna si prin cuvinte soptite, să cer
pensionarea. Iată care era interesul celor de sus: Să nu mai fiu
activ pe terenul de luptă în apărarea credintei.
Risipeanu m-a chemat într-o cameră alăturată si mi-a
spus:
Preot Nicolae Grebenea
598
- Ceea ce s-a întâmplat aici a fost un caz de clementă din
partea noastră.
Eu l-am întrerupt:
- Nu v-a cerut nimeni această clementă.
- Puteam să te băgăm în puscărie si să nu mai recurgem
la ceea ce a fost, dar am arătat bunăvointă, mi-a zis el.
Iar eu i-am zis:
- Nu credeti că eu as fi preferat puscăria acestei miselii
ce s-a petrecut, acestei oribile înjosiri?
- Nu uita că te putem băga în puscărie si acum. Facem
un proces cu usile închise si nimeni nu va sti cum dispari.
Eu am răspuns:
- Lucrul va răsufla si nu va fi spre lauda
dumneavoastră.
Dar tocmai atunci trecea o femeie cu niste friptură de
pasăre într-un castron mare, ai cărei aburi fierbinti ieseau si sendreptau
spre noi mângâindu-ne nările, ca era dusă în sala unde
protopopul împreună cu „cei mari” trebuiau să ia masa.
Risipeanu s-a desprins si a plecat într-acolo, făcându-mi semn
să fiu linistit.
Coplesit de umilintă, de dusul cu apele diavolului ce sau
vărsat buluc peste mine, am alergat acasă. Eram frânt, dar nu
încă distrus. Revoltat, imediat am scris o scrisoare caldă,
fierbinte, dureroasă părintelui Ungureanu, imputându-i cu
lacrimi si cu un profund regret: „Cum ai putut cădea atât de jos,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
599
admirabilule părinte si frate? Cum nu te-ai răzimat mai mult în
credintă să nu luneci atât? Dumnezeu nu e atotputernic? Şi nu
trebuie să ne rezemăm pe El în asupriri?” În patru pagini
plângeam slăbiciunile omenesti, fără a-i spune un cuvânt de
insultă.
I-am trimis repede scrisoarea si la trei zile am primit
prin profesorul Ion Butnaru, care locuia pe aceeasi scară de bloc
cu dânsul, răspunsul lui verbal: „Nu am putut rezista
amenintării Securitătii, care mi-a cerut aceasta” si îsi cerea
scuze. Fireste că l-am iertat.
Încă de a doua zi un preot mi-a comunicat că protopopul
Ioan Pricop i-a invitat pe unii preoti si le-a spus cum să mă
atace. El însă a respins propunerea.
A treia zi Securitatea m-a chemat si m-a întrebat cum a
fost. Eu am răspuns:
- Piesa s-a jucat frumos. Actorii si-au cunoscut bine
rolurile asistentii au fost cuminti si n-au intervenit. Toti merită
felicitări în gradul cel mai înalt, mai ales regizorul, protopopul
nostru si junele prim Risipeanu. Vă rog să le transmiteti
felicitări. Merită.
Ei au început să râdă, si au aruncat
întrebarea:
- Şi acum ce vrei să faci?
- Toti ar trebui dati în judecată pentru
tentativă de asasinare morală. Dar nu o pot face fiindcă în acest
caz ar suferi Sfânta Biserică. Va trebui să-i iert pe toti.
Preot Nicolae Grebenea
600
- Foarte bine, părinte, foarte bine! au
replicat ei.
Ştii vorba: Dacă tac si le dau pace sapte
sate n-au ce-mi face.
Îndată după acest proces al meu,
protopopul a plecat la Locurile Sfinte. Eu am scris o scrisoare
către preotii ce au asistat la procesul meu, în care le spuneam
că-i iert pe toti care m-au atacat atât de nedrept. Şi cu cât atacul
a fost mai mare cu atât iertarea va fi mai deplină. Îi rugam ca
niciodată să nu-mi mai amintească de acel act atât de trist. Apoi
am plecat la Iasi, la Mitropolie, ca să mă pensionez. În
atmosfera ce se crease nu mai puteam functiona. Mitropolitul
Iustin Moisescu m-a primit imediat. După ce i-am sărutat mâna
si m-am prezentat i-am spus:
- Cunoasteti ce s-a petrecut cu mine la
Piatra Neamt?
- Da stiu, mi-a răspuns el. Eu am
îndreptat lucrurile în această directie ca să nu intri în puscărie.
Atunci eu am izbucnit:
- Cum ati îndrăznit să dispuneti de mine
ca de un robot; să mă băgati în gura sarpelui?! Nu vă dati seama
că v-ati depăsit competenta?!
Această interventie l-a înfuriat enorm si
a început să strige:
- Ne-ai făcut destule greutăti; ai făcut
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
601
greutăti si parohiei! Esti om bătrân si ar trebui să te pensionez
cu laude, dar te voi pensiona cu mustrări asa cum meriti! Timp
de vreo 12 minute nu s-a putut potoli din strigăte. Apoi, vânăt
de mânie mi-a făcut semn că audienta s-a terminat. Bineînteles
că nu mi-a mai întins mâna să i-o sărut. Eu vroiam să-i mai
spun: „Dacă voiati să mă ajutati atunci trebuia să mă chemati,
să-mi arătati situatia si să stabilim împreună ce este de făcut.
Asa ar fi procedat un episcop cu duhul evanghelic.” (?)
Mi-am înaintat imediat demisia si
cererea de pensionare cu data de 1 martie 1977, apoi m-am dus
la protopopiat ca să văd ce s-a întâmplat cu scrisoarea ce am
trimis-o secretarului, preotul Secăleanu, om foarte primejdios de
care însusi protopopul Pricop se temea. El mi-a spus:
- Cred că ai procedat gresit, părinte
Grebenea, trebuia să-ti faci autocritica si nu mai era săpuneala
care a fost.
Eu i-am spus:
- Nu sunt obisnuit să iau asupra mea
decât ceea ce am făcut. Mie mi-au pus în cârcă lucruri foarte
grave. Metoda acesta nu serveste decât celor ce au inventat-o.
Dacă eu recunosteam învinuirile ce mi s-au adus, Securitatea ar
fi spus: „Asa-i că nu suntem detectivi buni? Sase luni te-am
cercetat si te-am găsit nevinovat, căci te-ai ascuns. Şi dintr-o
dată, fără să te silească nimeni, ti-a venit mintea la cap si ti-ai
recunoscut vina; de acum esti la dispozitia noastră.” Puteam eu,
Preot Nicolae Grebenea
602
cu experienta pe care o am, să cad în această cursă?
El mi-a spus:
- Scrisoarea am bătut-o la masină. Un
exemplar e la noi, unul l-am dat Securitătii si unul Comitetului
Judetean de Partid. Toti au fost foarte bucurosi de continutul ei.
Dar el nu a comunicat preotilor
continutul ei. Iar eu pentru ei o scrisesem.
După o lună protopopul s-a întors din
voiajul său. Şi într-o zi, pe când mă găseam la protopopiat
pentru problema asigurărilor sociale, preotul Vasile Secăleanu
mi-a spus:
- Părintele protopop vă caută.
Eu am răspuns:
- Nu am ce vorbi cu acest om.
Dar el a replicat:
- E în interesul dumneavoastră să vorbiti.
M-am dus. Cu un glas mieros protopopul
mi-a spus:
- Să nu fiti supărat pe mine, părinte
Grebenea, că eu nu am nici o vină din tot cea fost.
- Cunosc acum cea fost, am răspuns. Mai
multi preoti mi-au spus cum i-ati prelucrat. Ştiu tot.
El a răspuns:
- Securitatea nu mai vrea să bage oameni
la puscărie; de aceea a recurs la cele ce au fost. Dumneata ai un
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
603
dosar foarte mare, cu sute de foi; trebuie să ai si dumneata o
vină. Dă-mi o declaratie în acest sens.
Atitudinea lui m-a înfuriat. Făcea pe
niznaiul. Iar acum după ce scăpasem de anchetele Securitătii,
voia să mă bage în temnită printr-o declaratie în care să
recunosc fapte care n-au existat. Mare îndrăzneală!
Eu am răspuns:
- Securitatea, după sase luni de cercetări,
a închis acel dosar. Dacă se găsea în el ceva incriminabil, acum
nu mai eram liber să vorbim împreună. Într-un proces nu
contează numărul foilor dintr-un dosar ci cele ce cuprind acele
foi. Poate fi o sigură foaie, ba chiar numai o jumătate de foaie,
ori mai putin decât atât, dacă în ele sunt fapte incriminabile,
pentru câteva rânduri insul respectiv poate fi condamnat.
- Ceea ce s-a întâmplat e o mare pată
pentru protopopiatul nostru, a reluat el.
Într-adevăr, se auzise în oras despre
sedinta în care am fost atât de criticat si lumea de bun simt
dezavua cele întâmplate acolo. Unii preoti au venit si mi-au
spus cum au fost chemati de protopop si cum au stabilit să mă
atace. Altii, fără să-i cunosc, la întâlnirea cu ei, fără să-si spună
numele, după ce priveau în jur mă îmbrătisau si mă sărutau, îmi
făceau semne de îmbărbătare si apoi grăbiti plecau. Însusi
căpitanul A. mi-a spus că efectele celor întâmplate n-au fost
cele scontate de Securitate.
Preot Nicolae Grebenea
604
Nu-i de mirare că acum, după o lună de
zile de la întâmplare, protopopul simtind atmosfera a înteles că
ceea ce a făcut era o mare pată.
- Singur ai spus-o, părinte protopop;
poart-o acum sănătos si nu încerca să o împarti cu mine, am
răspuns eu.
- Momentul acela a fost un moment
foarte greu pentru noi, a continuat el.
- Nu, părinte, el a fost greu numai pentru
cei cu umerii slabi, dar pentru cei credinciosi ai căror umeri sunt
tari în astfel de momente, nu! Ei ies cu bine din astfel de situatii
„grele”. Dar încerc să vă înteleg. Aici aveati o răspundere: eu
făceam parte din acest protopopiat. Dar ce ati căutat la Roman
la prelucrarea preotului, cu totul distins, Nicolae Pâslaru unde
nu aveati nici o răspundere? Ce-ati căutat acolo?
- Mi-am dus, a zis el, fiindcă m-a chemat
tovarăsul Gheorghe Călărasu, împuternicitul, precum si
părintele Eftimie28.
- Şi nu există „nu” în limba română? am
strigat eu. Cum mă cheamă cineva să fac o porcărie eu răspund
imediat „da”, desi îi stiu scopul lui? M-am interesat de
prelucrarea lui Pâslaru, prietenul meu, la unii din prietenii mei
din Roman, si iată ce mi-au spus: un preot frumusel, foarte
28 Eftimie era Vicar al Episcopiei Romanului
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
605
elegant despre care se spunea că era protopopul de la Piatra
Neamt, s-a dezlăntuit furtunos împotriva lui Pâslaru si încerca
să-l înfrunte cu citate din Sfântul Apostol Pavel: Sfântul Pavel
spune asa, Sfântul Pavel spune asa etc. Iară pe Pâslaru, Călărasu
nu-l lăsa să răspundă. Vă întreb: spune Sfântul Apostol Pavel să
mintim? Spune Sfântul Apostol Pavel să atacăm un om pe care
nu l-am văzut niciodată si să-l scoatem din câmpul de luptă
activ al Bisericii, numai pentru că spune Securitatea? Spune
Sfântul Apostol Pavel asta? Asta ati făcut-o sfintia voastră!
Între timp câtiva preoti cu treburi la
protopopiat se adunaseră la usă si ascultau confruntarea noastră.
Pricop a deschis usa si convorbirea noastră s-a sfârsit.
Apoi protopopul, socotind poate că
măsura contra mea nu e deplină, a dat ordine verbale si sfaturi
ca să nu fiu primit la nici o slujbă de nici un preot din
protopopiat si să fiu cu totul evitat. Şi preotii mă evitau cu
regret căci se temeau. Nu voiau să aibă complicatii, să fie
chemati la Securitate. Eram un proscris.
Întâlnirea cu Mihalcea, Şeful Securitătii Piatra
Neamt.
În timpul anchetelor pe care le-am avut la Securitatea
judetului Neamt, Mihalcea, seful Securitătii Judetene, nu
apăruse. Nu-l cunosteam.
Dar după vreo 3-4 săptămâni de la prelucrarea mea din
Preot Nicolae Grebenea
606
26 ianuarie sunt anuntat că doreste să mă vadă. M-am dus si am
fost introdus într-o cameră mare. Aici m-am asezat pe un scaun,
si-l asteptam. Peste vreo 5 minute apare colonelul Mihalcea. Era
în haine civile; părea destul de tânăr. Mă ridic si respectuos îi
spun:
- Să trăiti, domnule colonel!
Pe un ton dur el izbucneste:
- Mă derbedeule, mă fanaticule, mă dobitocule, mă
tâmpitule, mă banditule si excrocule, cum ai reusit tu boule să te
ridici deasupra tuturor popilor din protopopiat?
Eu tac. El repetă frumoasele calificative si eu tac în
continuare.
- Nu răspunzi? îmi strigă el.
- Vă rog să mă scuzati, să nu fiu confundat, eu sunt
Grebenea si nu răspund celor ce mi se adresează în felul acesta.
Dar dacă mi se adresează cineva omeneste, răspund oricui, chiar
si celui mai simplu om.
- Ei bine, părinte, răspunde-mi la întrebarea ce ti-am puso.
- Iată, domnule colonel. În ziua prelucrării mele, preotii
din protopopiatul de Piatra Neamt ne găseam la un un anume
nivel moral, mai sus sau mai jos. Nimeni nu stia unde se afla.
Între ei mă găseam si eu undeva. Când unii au început să mă
atace pe nedrept, si ei stiau că atacul lor este nejustificat, au
căzut de la nivelul unde se găseau, si cu cât atacul a fost mai dur
cu atât căderea le-a fost mai mare. Acestia sunt cei care au căzut
prin vorbire. Ceilalti vedeau că se face o nedreptate si asistau la
săvârsirea ei tăcând. Nici unul nu s-a opus cu toate că legile
onoarei, demnitătii, respectului adevărului si binelui îi obligau
să vorbească. Dar ei de frică, au tăcut. Pentru această lasitate au
căzut si ei de la nivelul unde se găseau. Astfel toti au căzut: unii
prin vorbire, acestia sunt cei ce au căzut mai mult, ceilalti prin
tăcere, au căzut mai putin. Iar eu am rămas unde eram. La ce
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
607
nivel moral ne găsim acum fiecare din noi, numai Dumnezeu
stie. Dar eu nicidecum nu mă consider că mă găsesc deasupra
celorlalti.
- Ba esti! a replicat el, prin felul cum ai suportat toate si
pe urmă i-ai iertat.
- Noi nu stim, numai Dumnezeu stie la ce nivel ne aflăm
fiecare, am răspuns eu.
- Dar fanatic tot ai rămas, a accentuat el.
- Nu, domnule colonel, nu sunt fanatic si acesta vă voi
dovedi acum. În temnită am legat prietenie cu doctorul
Ghingold. În momentul arestării era seful Centralei
Comunitătilor Israelite din România. La cererea lui am lucrat
timp de sase luni împreună la pictură. Putea face aceasta un
fanatic? Un legionar să se împrietenească cu seful evreilor din
România? Şi încă un fapt: Petre Pandrea a fost cel mai mare
avocat comunist care i-a apărat pe comunisti în procesele lor
cele mai mari. Pe lângă aceasta a fost si doctrinar comunist,
luptător pe arenă, cu articole si cărti în această directie. Ajuns în
temnită l-am ajutat. Ne-am împrietenit bine. Aveti la Securitate,
confiscate de la mine, două scrisori ale lui pline de afectiune
pentru mine. Dacă as fi fanatic, s-ar fi putut întâmpla aceste
lucruri?
- Nu, părinte. Mă bucur, nu esti un fanatic. Şi mi-a făcut
semn că pot pleca. Ne-am despărtit asadar omeneste.
Un nou control al gestiunii parohiei mele de la Vlădiceni.
Pensionar în Piatra Neamt, după rânduială, asa cum ni se
recomandă, ca să slujim în duminici si sărbători unde se va găsi,
am încercat si eu în câteva locuri să-mi ofer serviciile la vreo
biserică sau să mă îmbisericesc la una, dar am fost respins. Toti
se temeau. Protopopul aranjase “ploile”. El a dispus verbal:
„Poate intra în orice biserică si în sfântul ei altar. Va lua
Preot Nicolae Grebenea
608
patrafirul pe gât si asa va asista la slujbă, fără însă să slujească
vreo dată.”
Eu însă am preferat ca să asist la sfintele slujbe ca orice
mirean: în biserică, într-un loc mai retras.
Astfel mi-am intensificat preocupările asupra plantelor
medicinale si a vindecărilor prin medicina empirică. Lucram cu
oarecare succes. Când si când aveam vizitatori pentru informatii
sau sfaturi, cum trebuie să procedeze în anumite boli. Dădeam
relatiile în mod gratuit. Totusi Securitătii nu-i convenea. Mă
suspecta. Mi-a recomandat să nu mă mai ocup cu asta. N-am
promis nimic, nici n-am afirmat că voi mai continua, dar
continuam. Îmi venea greu să resping omul bolnav care venea la
mine fără să-i dau vreun ajutor.
Matadorii de la Bucuresti se pare că nu au renuntat la
ideea de a mă băga în temnită pentru furt. Acum nu mai aveam
gestiunea parohiei căci o predasem. Securitatea este inventivă.
Ce nu scorneste când urmăreste un plan?
Am primit ordinul să mă prezint cu gestiunea la
protopopiat. Ea se afla într-un dulap la parohia de la Vlădiceni.
Noul preot nu luase încă în primire gestiunea. Administrarea o
făcea preotul I. Obreja. Mi-a dat cheile, mi-a dat registrele de
gestiune si am plecat la Piatra Neamt.
La protopopiat controla un alt revizor contabil, nu cel
care la predare mi-a verificat procesul-verbal.
Am întrebat:
- Ce s-a întâmplat?
- O verificare a gestiunii, mi s-a răspuns.
- Dar ea a fost verificată si am predat toate actele. Totul a
fost în regulă.
- Se pare că au fost unele greseli, a adăugat el, de aceea
este nevoie de o nouă verificare. Hai să vedem! Dă-mi actele.
Când a căutat, lipseau actele justificative, chitantele de
5.000 de lei.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
609
- Vezi, iată greseala, ce-ai făcut? mi-a spus revizorul.
- Domnule, când am depus actele, toate au fost predate în
regulă; ce s-a întâmplat ulterior eu nu mai stiu. Şi uitându-mă în
treacăt peste ele, dau de procesul verbal de încheiere al gestiunii
care a fost semnat de un coleg al acestui revizor contabil. Poftim
domnule, iată: toate s-au predat în regulă si registrele de plată
stau si ele mărturie. Cel ce a furat actele justificative a uitat să
fure si procesul verbal care constata că toate sunt în regulă. Sau
poate a voit să-l uite, ca să mă ajute. Acum vei face dumneata?
Căci dacă sunt eu vinovat si el e vinovat că mi-a acoperit furtul,
încheind un proces-verbal fals.
Revizorul nu răspundea, controla mereu registrele.
Băgasem lumina electrică atât în Vlădiceni, cât si la Dârloaia. La
chemat pe proiectantul Juncu ce executase lucrările, i-a cerut o
declaratie. Apoi ne-am dus la Întreprinderea de Retele Electrice.
Actele de acolo corespundeau cu cele din registre întru totul.
Ne-am întors la protopopiat cu totii. Revizorul i-a spus
lui Juncu:
- Cu dumneata am terminat, si el a plecat.
Apoi mi-a spus mie:
- Părintele consilier Hadârcă ne-a îndemnat ca nu cumva
să facem vreo nedreptate cuiva. A deschis apoi servieta si a scos
din ea actele justificative care fuseseră de la parohie luate din
dosar si linistit le-a pus pe fiecare la locul său.
I-am multumit. Şi asa s-a terminat această încercare
murdară de a mă condamna pentru furt.
Ancheta aceasta nu a fost usoară pentru mine, ci cu
temeri si frământări. Ea a durat două zile. În prima zi Juncu a
trebuit să dea o declaratie asupra lucrărilor în legătură cu
introducerea luminii la Vlădiceni si la Dârloaia. Pe la orele
Preot Nicolae Grebenea
610
16:00 revizorul ne-a spus: „Gata pe ziua de azi. Veniti si mâine
la orele 8:00.”
Era în încurcătură. Procesul verbal ce l-am găsit în acte
crease toată dificultatea. Revizorul trebuia să raporteze
Securitătii că au apărut complicatii si să stabilească ce e de
făcut. De aici necesitatea de a merge a doua zi la Întreprinderea
de Retele Electrice unde s-a plătit introducerea luminii în
parohia la care fusesem preot.
A doua zi în timp de mă duceam la protopopiat unde mă
astepta revizorul contabil, s-a întâmplat un lucru care m-a uimit
grozav si pe care, dacă mi l-ar fi povestit cineva, l-as fi crezut
imposibil si l-as fi contestat cu tărie. Îl povestesc asa cum a fost.
Trecând pe marginea drumului, aproape de protopopiat, pe
dreapta, undeva se descărcau niste lăzi ce fuseseră legate cu
sârmă subtire. Preocupat si împovărat de gânduri în legătură cu
ancheta în care intrasem, n-am luat seama si am călcat peste
firele de sârmă ce erau pe pământ si care aveau o parte ridicată
la 20-30 cm deasupra pământului, călcând si cu al doilea picior
în această sârmă, când dau să înaintez m-au strâns ca si cu un lat
de ambele picioare, înfăsurându-mă strâns. Se răsuciseră în asa
fel încât acum eram captiv. Mi-au trebuit vreo 3-5 minute până
m-am putut descurca; era un semn. Uluit mi-am zis: „Voi fi
într-adevăr arestat? Semnul pare o preîntâmpinare.” Am meditat
asupra sensului dar nu l-am putut descifra. Eram îngrijorat dar
nu înspăimântat. Mi-am zis: „Facă-se voia Domnului”. Şi îndată
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
611
mi-a revenit linistea.
Singur
Evitat de preoti ca si de altii care auziseră de
mine, trăiam singur. Iar dacă aveam o legătură cât de cât
apropiată cu unii, informatorii anuntau mai sus si repede erau
chemati la Securitate, anchetati usor dar intimidati, astfel că se
retrăgeau. Astfel reuseau să mă tină într-o mare izolare. Pentru
aceasta au folosit toate metodele lor; acolo unde au crezut că e
convenabil, au lansat zvonul că sunt informatorul lor. Nu este
deloc plăcut să trăiesti cu suspiciuni asupra ta, dar întelegândule
pe toate nu mă omoram cu firea. Suportam în liniste toate fără
să mă plâng. Fără venituri, cu pensie mică, trăiam modest. Eram
obisnuit cu modestia.
Duminica luam parte la slujirea Dumnezeiestii
Liturghii, pitit într-un colt ca să fiu cât mai putin observat. Rar
preoti mai îndrăzneti ca preotul Stelian Căpusor mă rugau să-i
ajut în filialele lor la Potoci sau Valea Muntelui, si atunci
săvârseam Sfânta Liturghie si serviciile care-mi erau cerute. Dar
mi se cerea să nu spun cine sunt, iar eu nu puteam păstra această
discretie. Mi se părea rusinos să lucrez pe ascuns ca hotii, asa că
nu-mi ascundeam identitatea dacă eram întrebat cine sunt.
Eram un proscris, dar nu un exilat. Trăiam între
ceilalti: citeam, jucam sah, căutam plante de leac; dădeam cu
Preot Nicolae Grebenea
612
succes consultatii medicale gratuite; mă rugam singur. Spre
informare am început să vizitez si celelalte culte din Piatra
Neamt si din Iasi, unde mergeam din timp în timp. Aceasta o
făceam ca să înteleg cum merg aceste culte si ce măsuri ar
trebui să luăm noi, Biserica Ortodoxă, pentru redresare si
ridicarea la nivelul manifestării celorlalte culte din România.
Voiam învătământ religios în Biserică pentru tinerii până la 14
ani, asa cum făceau romano-catolicii. Voiam ridicarea Bisericii
din înjosirea pozitiei în care a adus-o perfida conspiratie iudeomaghiară
din 1948. Căci colaborarea dintre evrei si unguri
împotriva României a fost perfectă, cu toate că ungurii uciseră
600.000 de evrei. La noi Antonescu a salvat pe toti evreii, afară
de cei dusi în Rusia: 120.000 la Vapniarca si de alti 100.000
internati într-un alt lagăr, care au suferit rigorile lagărului.
Dintre acestia mai putin de o cincime au murit, restul au fost
eliberati.
Dirijarea evreilor si a ungurilor de la noi,
împotriva noastră, se făcea de către evreii de la Moscova care
conduceau la ora aceea Uniunea Sovietică.
Observând desfăsurarea activitătii celorlalte culte
din România, am constatat următoarele:
I.1. La Piatra Neamt, Biserica Catolică săvârsea cinci
liturghii duminica si în sărbători, fiecare cu predica ei: trei
dimineata, două după-amiază, fiecare cu durata de câte o oră si
mai făceau în fiecare zi lucrătoare câte trei liturghii. De
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
613
asemenea, aveau si învătământ religios pentru copii de la 6 la 14
ani, după absolvirea căruia urma confirmarea.
I.2. La Iasi, Biserica Catolică făcea câte sase liturghii
duminica de la 3:00 la 15:00 si tot câte trei liturghii în fiecare zi
de lucru. Învătământul religios se desfăsura cu caiete de
catehism, carte de rugăciuni, Biblie si iconite.
II. Biserica Luterană Evanghelică: avea o singură slujire
duminica si în sărbători. De asemenea avea învătământ religios
pentru copiii de la 6 la 14 ani.
III. Sectele admise la noi îsi desfăsurau serviciile
conform zilelor lor de cult, sâmbăta sau duminica; făceau si
catehizarea copiilor până în 14 ani.
IV. Biserica Ortodoxă avea o liturghie duminica si în
sărbători si nici o catehizare a copiilor. Duminica copii aveau
activităti scolare, iar învătătorii si profesorii le spuneau că nu au
voie să meargă la biserică. Pentru abateri erau pedepsiti si
uneori chiar bătuti. În alte zile nu era permisă adunarea la
biserică.
Iată cum a fost răsturnată egalitatea dintre culte
începând cu anul 1948.
Îngrijorat de această situatie, am îndrăznit să
trimit Mitropoliei din Iasi următoarea sesizare:
„Înalt Prea Sfintite Stăpâne si Prea Cucernic Consiliu
Arhiepiscopal,
Subsemnatul Nicolae Grebenea, preot pensionar cu
Preot Nicolae Grebenea
614
domiciliul în Piatra Neamt, Mărătei II, Aleea Plaiului, bl.8, sc.
D, ap.74, cu adâncă smerenie Vă aduc la cunostintă următoarele
spre a aprecia si a hotărî.
Desi cele pe care le voi prezenta le cunoasteti mai bine
decât mine în aspectul general, căci ati fost si sunteti martor al
faptelor, totusi consider că este necesar a le împrospăta.
Când în 1948 s-a hotărât modul de functionare al
cultelor în noul Stat român, atunci din cauza unor împrejurări de
ordin politic29, conducerea de stat a scos religia din scoală
pentru toate cultele, dar a admis pentru neortodocsi un
învătământ religios organizat în bisericile sau în casele lor de
cult. Minoritarii si-au asigurat asadar partea lor. Puteau avea în
afara scolii un învătământ religios pentru copii lor.
Dar acest drept nu a fost admis pentru Biserica Ortodoxă
Română pe motiv că românii pot învăta principiile credintei,
dogmă, morală etc. direct din ritual, care în mod difuz cuprinde
doctrina Sfintei noastre Biserici, întrucât slujbele sunt lungi.
Într-adevăr, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
a încercat să obtină si pentru Biserica Ortodoxă acest drept de
care se bucurau celelalte culte de la noi: de a avea un
29 La acea vreme în Partidul Comunist Român se găseau mai ales
evrei si maghiari, care ocupau posturile cheie în partid si în Stat, într-un
procentaj care depăsea cu mult numărul românilor, etnii care sunt de alte
confesiuni decât cea ortodoxă. Luptătorul comunist de deosebit prestigiu
Lucretiu Pătrăscanu se afla arestat împreună cu unii din prietenii lui.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
615
învătământ religios regulat si sistematic pentru tinerii de la 6 la
14 ani, organizat pe lângă biserici. Dar a întâmpinat o mare
rezistentă mai ales din partea ministrului de interne de atunci,
evreul de extremă stângă Teohari Georgescu, care a amenintat
cu crearea unui grav conflict între Biserică si Stat, dacă Biserica
Ortodoxă îsi va mentine această cerere. El a cerut atunci
excluderea Episcopului Nicolae Popovici30 din Sfântul Sinod,
care intimidat de presiunea ministrului, a cedat.
Vrednicul episcop a fost sacrificat prin demitere nu prin
excludere, si astfel una din cârjele alese ale bisericii noastre a
iesit din pastoratie prin impunerea domiciliului obligatoriu la
Mănăstirea Cheia în judetul Prahova.
Astfel în Statutul de functionare al Bisericii Ortodoxe
Române ce s-a făcut atunci, nu s-a stipulat dreptul de a avea un
învătământ religios pentru tineretul ortodox si biserica a rămas
în inferioritate fată de celelalte culte de la noi, care datorită unor
conjuncturi favorabile si-au asigurat acest drept.
Situatia aceasta a rămas neschimbată până acum si nu
stiu din ce cauză; fie că nimeni nu a mai îndrăznit să ceară acest
drept, desi situatia s-a schimbat, fie din alt motiv.
Ca urmare tineretul ortodox român a rămas cu
desăvârsire nepregătit în ceea ce priveste cunoasterea credintei
30 Nicolae Popovici – dârz apărător al unei egale îndreptătiri a
Bisericii Ortodoxe Române în raport cu celelalte biserici si culte, admirabil
episcop cu calităti si râvnă pastorală deosebită.
Preot Nicolae Grebenea
616
sale. El este expus tuturor curentelor religioase ce bat din toate
părtile, fără a avea scutul cunoasterii credintei strămosilor săi.
Iar motivul ce s-a folosit în 1948, când s-a statuat
functionarea cultului ortodox, anume că tineretul crestinortodox
va învăta credinta prin participarea la serviciile divine,
a fost eludat fie prin îndemnarea acestuia de a nu lua parte la
sfintele slujbe, fie prin oprirea lui în diferite forme de la acestea.
După 30 de ani rezultatul este că tineretul ortodox român
se află în mare inferioritate fată de celelalte culte din tara
noastră în ceea ce priveste pregătirea lui religioasă.
Din necunoasterea credintei ortodoxe de către tineretul
român, au rezultat următoarele:
a) O dizolvare a elementelor române în comunitătile
maghiare. Bunăoară, în fostul judet secuiesc Ciuc, pe unele văi,
toată populatia ortodoxă română sau fostă greco-catolică care a
rezistat în perioada de dinainte de primul război mondial,
caracterizată de o maghiarizare fortată, s-a pierdut în acesti
ultimi 30 de ani, intrând în comunitatea secuiască, primind mai
ales confesiunea calvină si pe alocuri cea catolică sau
unitariană.
Multe parohii ortodoxe si-au pierdut credinciosii, unele
chiar sute de credinciosi, care au intrat în comunitatea
secuiască. Unele parohii s-au desfiintat cu desăvârsire, nu prin
exodul la oras al populatiei, ci prin trecerea la alte culte.
Fericitul Patriarh Iustinian la deschiderea cursurilor de
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
617
îndrumare pastorală din 1967, de la Curtea de Arges, a adus
cifre ilustrative, elocvente si îngrijorătoare despre pierderea
românilor ortodocsi în secuime si a îndemnat pe cursanti ca
acolo unde celelalte culte fac învătământ religios, să facă si ei
acelasi lucru, spre a opri acest proces de înstrăinare. Dar el însă
nu a dat un ordin scris, astfel că îndemnul lui a rămas inaplicabil
si deci inoperant.
b) Sectele religioase admise la noi au făcut o puternică
propagandă religioasă si au găsit în acest timp un teren de
cucerire foarte prielnic. Prozelitismul lor a înregistrat succese
remarcabile; în prezent ele sunt în plin avânt.
c) O parte a credinciosilor nostri care nu au trecut la alte
culte, frecventează totusi în număr mare fie bisericile catolice de
la orase si de la sate, fie casele de rugăciune ale sectarilor. Ei
încă nu s-au convertit, dar oricând o pot face. Ei merg la acestia
din recunoastere din dorinta de a auzi o predică religioasă pe
care nu o găsesc totdeauna în Biserica Ortodoxă, dar acolo o
găsesc negresit.
Dar după cum am observat eu la Iasi, Biserica Romano-
Catolică tine duminica si în asa-zisele „sărbători de poruncă”,
sase predici, câte una la fiecare liturghie; liturghia tine între o
oră, o oră si zece minute iar predica durează, după
cronometrarea mea, între 14 si 27 de minute. În cursul
săptămânii se oficiază câte trei liturghii zilnic, fiecare cu predica
ei frumos si bine pregătită. Iar la „sărbătorile de poruncă” se fac
Preot Nicolae Grebenea
618
tot sase liturghii ca si duminica. Asadar sase predici duminica,
câte trei pe zi în celelalte sase zile ale săptămânii, înseamnă 24
predici pe săptămână.
Cum să nu aibă cuceriri când la noi există numai o
predică săptămânală si aceea este cum este?
În Piatra Neamt am observat cinci liturghii duminicale la
romano-catolici, trei dimineata si două după-amiaza, programul
zilelor de peste săptămână nu-l cunosc.
La sate, credinciosii romano-catolici au în fiecare zi de
lucru cel putin 15 minute de adunare la biserică pentru
rugăciune si catehism, iar sâmbăta după-amiază se desfăsoară
ore regulate de învătământ religios cu cărti de religie, cu
catehism, Biblie, carte de rugăciuni, caiete si imagini pentru a
face cât mai sugestiv continutul lectiilor. În cultele catolic,
luteran-evanghelic, reformat-calvin, unitarian, învătământul
religios durează până la 14 ani când are loc confirmarea.
Precum se vede, în acest timp, unitatea de credintă a
blocului ortodox a suferit unele spărturi evidente. Acest fapt
este destul de dureros fiindcă el arată nu numai o slăbire a
Bisericii Ortodoxe Române, ci si o slăbire a capacitătii
neamului nostru.
Se stie că românii ardeleni nu s-au maghiarizat datorită
credintei lor diferită de cea a ungurilor. Iar boierii ardeleni care
au trecut la catolicism în veacurile XIII-XIV, ca să-si păstreze
mosiile s-au maghiarizat deplin si s-au pierdut ca români. Iar cei
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
619
ce nu au vrut să primească catolicismul au devenit tărani prin
pierderea mosiilor, iar altii au trecut muntii si au întemeiat, cei
din sud statul muntean iar cei din nord pe cel moldovean.
Asa se explică lipsa boierilor români în viata
Transilvaniei si rămânerea românilor de aici fără o clasă
conducătoare care să-i reprezinte în Dietă. Credinta ortodoxă a
fost stâlpul lor de rezistentă, pivotul lor de sustinere în cruntele
vremuri prin care au trecut. Religia a fost cea care i-a salvat si ia
păstrat ca români.
Astăzi, ca si ieri, religia are aceeasi virtute de întărire si
păstrare a unui neam. Prin slăbirea unitătii blocului credintei
ortodoxe la noi, s-a deschis calea influentelor străine în
problemele religioase. Cred că Biserica noastră nu trebuie să
rămână numai la ritual, ea trebuie să facă tot ce-i stă în putere
pentru a-si apăra credinta sa, pentru a opri procesul de trecere a
credinciosilor la alte culte si mai ales la secte. Predica pentru
expunerea si lămurirea credintei noastre devine astfel o
necesitate imediată si profund asteptată si trebuie tinută cu toate
ocaziile. Păstrând loialitatea fată de stat cu al cărui ideal de
progres si bunăstare s-a identificat perfect, Biserica noastră
iubitoare de Hristos si credincioasă misiunii sale sfinte poate
face aceasta în cadrul legislativ actual.
Biserica noastră nu poate rămâne indiferentă la ceea ce
se întâmplă în jur. Privind la celelalte culte, ea va întelege ce are
de făcut, ce măsuri de apărare trebuie să-si ia, ce metode trebuie
Preot Nicolae Grebenea
620
să folosească pentru a rezista prozelitismului tenace si acut ce se
face la noi în defavoarea sa, ce actiuni trebuie să întreprindă
pentru a se întări. Apoi, privind la sine si venindu-si în fire,
Sfânta noastră Biserică va fi pe deplin lămurită ce trebuie să
facă în clipa de fată.
Fie ca Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, astăzi ca si
odinioară, să se identifice pe deplin cu destinul acestui neam,
să-l sprijine si să-l ajute în toate tendintele lui nobile, să-i fie
purtătoarea credintei sale, împletind în aceeasi mândră cunună
iubirea de Dumnezeu, de patrie si de neam.
Rog pe I.P.S. Voastră si pe Prea Cucernicul Consiliu
Arhiepiscopal să nu-mi ia în nume de rău cele scrise si să nu-mi
socotească o inadvertentă constiinta datoriei si dragostei de
Dumnezeu, de credinta noastră si de neamul nostru ce m-au
îndemnat să vi le supun atentiei.
Încă o dată cer, ca un mic fiu, iertare.
Al Înalt Prea Sfintiei Voastre si al Prea Cucernicului
Consiliu Arhiepiscopal,
prea supus fiu duhovnicesc,
Preot Nicolae Grebenea
Piatra Neamt, 18 noiembrie, 1978
Post Scriptum:
Momentul este suprem. Orice întârziere poate avea
consecinte care nu se pot aprecia deplin încă. Cred că
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
621
Episcopatul Sfintei noastre Biserici va intra cu adevărat în rolul
său dacă va examina starea actuală a Bisericii Ortodoxe
Române, tinând cont de situatia celorlalte culte si de trebuintele
clipei, pentru a combate necredinta, imoralitatea etc.,
îndeplinindu-si astfel misiunea ce i-a fost încredintată de
Domnul nostru Iisus Hristos, Întemeietorul credintei noastre si
Dumnezeul nostru.
„Dixi et salvavi anima meam.”31
Această sesizare a fost predată direct părintelui
consilier Râpă în cancelaria din Palatul Mitropolitan din Iasi.
După ce a citit-o în fata mea, a spus: „Şi pe noi ne preocupă
această problemă. Sper că actul va ajunge pe masa Sfântului
Sinod spre examinare.”
Nu stiu dacă într-adevăr a ajuns pe masa Sfântului
Sinod, căci nu s-a văzut nici un rezultat, dar mai târziu întors la
Piatra Neamt, am fost anchetat în această problemă. Deci
Securitatea a luat la cunostintă de ea. Faptul a fost considerat o
îndrăzneală.
În discutia cu anchetatorul meu A., acum ajuns maior, iam
spus:
- Ati coborât Biserica Ortodoxă la cel mai jos nivel. Ea a
devenit cenusăreasa cultelor din România. Şi nu trebuia. Va
31 Am zis si mi-am mântuit sufletul meu
Preot Nicolae Grebenea
622
trebui asezată la locul ce i se cuvine. Cu durere văd tratamentul
nedrept ce i se acordă.
Mi-a spus:
- Poti declara în scris aceste lucruri?
- Da! i-am răspuns. Şi am dat o declaratie în acest sens.
Dumneavoastră, i-am mai spus, lucrati ca si când ati fi
atotputernici si vesnici. Numai acum sunteti tari, dar timpul e
deasupra voastră. De el dispune numai Dumnezeu. De aceea voi
nu veti rămâne tari decât numai cât va voi Dumnezeu, iar când
El va zice „Halt!”, veti cădea, fiindcă nimeni nu poate iesi de
sub puterea lui Dumnezeu. De aceea este prudent să nu atacăm
Biserica, institutia Lui sfântă pe care a întemeiat-o pe pământ,
căci omul azi e si mâine nu-i, si trece ca o umbră...
Mi-a cerut si pe acestea să le declar în scris.
Am declarat: „Veti rămâne la putere cât va voi
Dumnezeu si nici o clipă mai mult. Când El va zice: „Destul!”,
veti pleca. Acesta este destinul lucrurilor omenesti, iar
dumneavoastră sunteti totusi numai oameni.”
OBS. acest capitol „Întâlnire cu Mitropolitul Teoctist
Arăpasu”, la cererea pr. N. Grebenea, nu va fi publicat
momentan.
Întâlnire cu Mitropolitul Teoctist Arăpasu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
623
Noul Mitropolit al Iasilor, Teoctist Arăpasu a
remarcat cele scrise de mine si a tinut să mă cunoască.
Întâlnirea nu a fost intimă, numai noi doi. Am fost
supravegheati de consilierul Isopescu care a stat la o distantă de
vreo trei metri fată de noi.
Pe un ton blând, mitropolitul a încercat să mă
convingă că „nu stăm prost”, că dimpotrivă „stăm bine”, că
bisericile noastre sunt pline de credinciosi, că stăm mai bine
decât unii din Apus. La numărul mare de credinciosi la biserică,
în Moldova, i-am obiectat lipsa de credinciosi la biserică în
Oltenia.
Dar el a stăruit pe directia lui, ascunzându-se, cum se
spune, după piersic. Nega evidenta.
- Păstrezi unele reminiscente legionare, a adăugat el, nu
te-ai dezlipit total de ele. Şi apoi esti prieten cu Calciu
Dumitreasa: un profesoras care ne-a făcut multe necazuri.
- E un om de calitate! am spus
- Mai ai reminiscente legionare!
- Eu nu mai am!
- Nu, nu, mai ai încă! Însă stii ceva frate, lasă-ne pe noi
să ne vedem de treburile bisericesti. Pe acelea le avem noi în
vedere. Şi binevoitor mi-a întins mâna să i-o sărut. Audienta se
terminase. Nu puteam fi supărat. tonul lui a fost mai curând
binevoitor decât autoritar. Vedeam în el omul intimidat si plin
de temeri, un om fără fortă si fără reazem. Şi totusi n-as putea
Preot Nicolae Grebenea
624
spune că era un om rău. Era numai slab: un slăbănog care
neputând sta drept, nu avea nici măcar forta morală să abdice.
Mă întrebam: „Pe ce lume trăieste oare? Realitatea e
clară, o vede oricine. Cum o mai poate tăgădui? Şi de ce nu face
demersuri spre a iesi din ea?” Desigur, nu era omul cerut de
clipa de fată. Nici un demers important nu se putea face cu el.
Era un „căldicel” si un inoportun despre care Duhul lui
Dumnezeu spune „că-l va lepăda din gura Sa”.
El se mentine si astăzi fără onoare si fără rusine
Dar să fim drepti. Trăiam un moment istoric foarte greu
si într-o situatie plină de riscuri. Era un om chinuit. În el se
găsea într-un conflict dramatic simtul datoriilor profesionale cu
obligatiile fată de conducătorii comunisti care l-au săltat. Ştia
cum a murit episcopul Gheorghe Mager de la Arad: otrăvit, în
locul căruia a fost instalat el. Ştia si cum a murit mitropolitul
Sebastian Rusan pe al cărui scaun era asezat el acum, după ce
sezuse scurt timp pe scaunul Mitropoliei Olteniei, la Craiova.
Mitropolitul Rusan primise hapul printr-o hotărâre luată la
Bucuresti, spre a fi ucis odată cu admirabilul episcop Gheorghe
Mager. Aflase poate că si mitropolitul Nicolae Bălan al
Ardealului murise în conditii cu totul suspecte: de fapt a fost
ucis noaptea prin provocarea unei comotii.
Teoctist iubea preotii si-i apăra. Iubea călugării si
călugăritele si-i apăra. Spre deosebire de Iustin Moisescu pe
care l-a succedat la scaunul patriarhal, a dat sfaturi preotilor
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
625
pline de întelepciune, anume referitoare la conducerea gestiunii,
cu discretie si corectitudine, pentru a nu ajunge în cercetările
Securitătii.
Dar lăuda pe Ceausescu si regimul comunist la orice
ocazie festivă. Şi astfel însela lumea, de la noi si din afară, cu
privire la realitătile bisericesti din România. Aceasta este vina
lui: făcea concesii prea mari regimului spre a se mentine. Dar
incontestabil, se afla într-o situatie ingrată.
Realitatea este că toti sefii cultelor din România, spre asi
apăra viata si postul, au lăudat regimul si pe Ceausescu. Toti
au avut abateri mai mari sau mai mici de la demnitatea
scaunului pe care-l reprezentau. Numai Mager, Episcopul
Aradului, a stat ca un sfânt fără nici o concesie, până când l-au
ucis. Numai Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu a rămas
demn, pe scaunul lui. Şi spre laudă, toti fostii episcopi ai
Bisericii Greco-Catolice de la noi, desfiintată în 1948, s-au
mentinut pe o linie înaltă.
Dar sub Ceausescu (1965-1989) nimeni nu a putut păstra
un post de conducere fără a face concesii acestui „dictator
sângeros”.
Cred de altfel că toti episcopii de sub ocupatia sovietică
au avut de înfruntat situatii destul de grele, si unii după o vreme
au făcut concesii mai mari sau mai mici. Însusi Cardinalul
Ştefan Vîsinschi, primatul Poloniei, om de mare calitate, într-un
stat catolic unitar de 36 milioane de locuitori, ce avea numai
Preot Nicolae Grebenea
626
câteva milioane de greco-catolici, a făcut astfel de concesii
comunistilor la începutul guvernării lor, astfel încât Biserica
Catolică l-a declarat „trădător”. Dar el a spus: „Nu stiti ce
faceti! Veniti si vedeti!” Şi când au văzut si ce luptă duce, mai
ales când marea presiune a regimului a scăzut, cum iese în fată
si combate, cum se luptă cu succes, l-au declarat „erou” catolic
si asa a si fost.
La noi însă situatia era mai ingrată, sovieticii presând
mai mult.
Postul de arhiereu acum în România nu era de râvnit.
Pentru cei constienti era mai mult un post de sacrificiu. Şi totusi
unii îl râvneau cu ardoare. Într-atât măririle omenesti exercită
ispita asupra oamenilor.
Dar acum după schimbarea situatiei de la noi si din
lume, cei care nu au dovedit eroism în atitudinile lor în apărarea
libertătii si a binelui, jenati, onoarea i-ar fi obligat să renunte la
scaunele lor. Dar ei au rămas si stând în ele fără de onoare nu se
bucură de stima nimănui ci numai de întelegerea dramaticii
situatii prin care au trecut si în care se mai găsesc încă. Dar cine
poate ridica piatra?
Demersurile Securitătii bucurestene
Prelucrat, singur, evitat de colegi ca un ostracizat,
nu mai cugetam că voi avea de a face cu Securitatea
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
627
bucuresteană. Dar într-o dimineată, nu mai pot preciza luna, în
anul 1978, m-am trezit chemat la Securitate. Colonelul evreu
Sepeanu, pe care-l cunosteam de la momentul eliberării mele de
la Aiud, sosise de la Bucuresti la Piatra Neamt,. Acum s-a
prezentat sub numele de Teodorescu, dar l-am recunoscut
imediat. Erau de fată colonelul Stanciu si căpitanul A. Sepeanu
avea în mână o hârtie ce continea retragerea unei plângeri
trimisă de un necunoscut, Ghinet, la postul de radio Europa
Liberă de la München.
Sepeanu mi-a spus:
- S-a auzit la Europa Liberă cele întâmplate cu tine la
Piatra Neamt. Dezminte imediat! Dă-mi imediat o declaratie în
acest sens! Sau te bucuri că s-a auzit acolo? m-a întrebat.
- Nu! a fost răspunsul meu.
- Dar îti pare rău că s-a auzit acolo? a continuat el.
- Nu, am răspuns eu.
La sedinta cu pricina erau toti preotii protopopiatului
Piatra Neamt, precum si unii de la protopopiatele Târgu-Neamt
si Roman. Acestia au sotii, copii si prieteni, si asa cineva a
comunicat acolo cele întâmplate, iar cel ce a comunicat nu sunt
eu. Am auzit ce s-a spus acolo: Preotii Crisan si Grebenea din
România au fost prigoniti pe motive religioase. Pe Pâslaru l-au
uitat. Se vede că cel care a comunicat la Europa Liberă nu
cunostea tocmai bine situatia, am explicat eu.
- Acum dă-mi o declaratie de dezmintire, a reluat
Preot Nicolae Grebenea
628
el.
- Nu vă supărati, vă rog. Eu nu vă pot da această
declaratie. Lucrurile asa s-au întâmplat. A fost atâta lume de
fată. Eu am suferit în urma lor si sufăr si acum. Şi acum vino
Grebene si dă o declaratie de dezmintire. Ce ar spune lumea de
mine. Eu am trecut printre oameni ca un om de omenie si cu
oarecare onoare. Făcând aceasta nu as apărea în fata acestora ca
un om de nimic? am motivat eu.
- Nu te gândi la tine, gândeste-te la onoarea tării, ea
trebuie să fie neprihănită, a explicat el.
- Nu vă pot da totusi această declaratie si pentru un alt
motiv: Vreau să vă ajut pe dumneavoastră în munca ce o
desfăsurati ca ofiter de securitate si să vă scap de unele
răspunderi viitoare. Dumneavoastră faceti nedreptatea, faceti
răul si dacă „răsuflă” cereti o dezmintire. Şi dacă o primiti,
continuati din nou să faceti răul, contând pe altă dezmintire. Şi
asa vă umpleti de răspundere. Dar dând de unul ca mine, care
nu vă dă declaratia asteptată, veti cugeta mai bine la faptele ce
urmează să le faceti, veti face mai putin rău si veti avea mai
putine răspunderi viitoare.
Această explicatie l-a înfuriat si a intervenit astfel:
- Asa o să vă tocăm! si a dat de câteva ori cu muchia
palmei în bratul drept, începând de la încheietura palmei în sus,
ca să-mi arate cum o să ne toace.
Indignat de îndrăzneala de a-mi cere o astfel de
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
629
dezmintire si înfuriat de felul cum eram amenintat, am strigat:
- Să începeti cu mine!
Asta l-a scos din sărite. Nu se astepta la un astfel de
răspuns. Nici eu nu cugetasem la el. L-am dat la furie, spontan.
El a sărit din cameră pe coridor, probabil considerând că
nu se mai poate stăpâni să nu mă lovească (si poate nu avea
voie) si a ordonat:
- Continuati! Aduceti-l si mâine.
S-a continuat ancheta si am dat o declaratie cu un
răspuns negativ.
Sosit a doua zi la Securitate, apare d-nul colonel Gelu
Ionescu, care în anchetele anterioare nu mi se păruse un om
excesiv, ci mai curând cumsecade si ponderat.
- Părinte, începu el, m-ai adus de la Bucuresti!
- Scuzati-mă, nu v-am trimis aici nici o invitatie.
- Şi totusi pentru dumneata am venit. Dă-mi declaratia
cerută si nu te ambitiona. Fii rezonabil.
- Domnule colonel, ati venit degeaba. Nu vă pot da
această declaratie.
- De ce?
- Din mai multe motive si cel dintâi: mi-e frică să nu
pierd stima dumneavoastră. Sunteti un securist de cea mai mare
calitate si de un devotament total în serviciu. Sunteti un
functionar desăvârsit al statului. Am pentru dumneavoastră o
stimă considerabilă. Poate si dumneavoastră aveti putină stimă
Preot Nicolae Grebenea
630
pentru mine. Şi dacă vă dau declaratia veti zice: „Părea că e
ceva de capul ăstuia. Şi uite că l-am trântit si pe el!”. Şi începeti
să mă dispretuiti. Şi ca să nu ajung aici, adică să pierd stima
unui functionar atât de pretuit de mine, refuz să vă dau
declaratia cerută.
Atunci el a reluat:
- Ştii cum te socoteam noi părinte? Ca pe un nationalist
curat cu o diademă de lumină pe frunte. Dar acum tinând mai
mult la mândria personală decât la onoarea patriei, diadema a
căzut si pe fruntea dumitale scrie acum: „Trădător de Patrie”.
Asta esti!
- Desigur, dacă nu ne convine ceva, atunci e trădare.
Trădare, trădare, trădare, de trei ori trădare: ca la Caragiale
domnule colonel. Eu nu m-am schimbat, sunt acelasi cu cel de
ieri. Dacă cineva si-a schimbat ochelarii si mă vede altfel, e
treaba dumnealui. Eu am rămas acelasi. După alte discutii am
dat declaratia, căci orice anchetă se termină cu o declaratie, în
sensul vederilor mele, refuzând pretentiile Securitătii.
Cu altă ocazie, colonelul Gelu Ionescu mă uimise prin
atentia cu care îsi făcea serviciul la limita extremă. Spunându-i
aceasta si lăudându-l, el a replicat:
- Numai asa ne putem mentine. Împlinirea datoriei cu
atentie până la capăt.
Iar eu mi-am zis în mine: „Dacă as avea un post politic,
un astfel de functionar mi-as dori să-l am ca să-mi execute
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
631
ordinele.”
Cunostintă cu preotul Constantin Ţutuianu
Izolarea mea continua, strictă si severă,
supravegheată de sus. Eram tinut la distantă. Nu slujeam.
Uneori pe unii oameni de la tară ce veneau să mă caute,
informatorii vecini de bloc le spuneau că nu sunt acasă sau îi
trimiteau la o adresă gresită.
Liber fiind, ca să nu pierd timpul, m-am apucat să
lucrez toate predicile duminicilor si tuturor sărbătorilor de peste
an, si într-un an si jumătate, cu ajutorul Domnului, am izbutit.
Tânjeam după un prieten coleg. Să am cu cine discuta
unele lucruri profesionale, ca gândurile să nu alunece în gol. Şi
iată pe neasteptate, pe stradă, apare un tânăr care auzise de
prelucrarea mea si voia să mă cunoască. Era teologul Constantin
Ţutuianu. Tânăr distins, cu studii postuniversitare în Atena -
Grecia, sef de promotie. Scund, brunet, cu elegantă
vestimentară, o inteligentă vie, activă, dezbătând repede faptele,
îndrăznet, energic si protestatar - mi-a plăcut imediat.
A făcut unele observatii cu privire la felul cum mă
comportasem în timpul prelucrării, pe baza informatiilor ce le
primise de la altii, căci el nu luase parte la ea. Eram acum în
1978, în a doua jumătate a lunii martie.
Dânsul se găsea si el într-o situatie grea: Securitatea îi
Preot Nicolae Grebenea
632
ceruse să facă spionaj în Occident sub acoperire bisericească si
el refuzase cu hotărâre. Iar acum nu primea un post de preot si
era tinut în suspensie pentru observatie si o eventuală revenire
asupra refuzului. Dar el era hotărât si bine orientat. Era ceva
absurd: să faci teologie, să fii un strălucit absolvent si apoi să
mori împuscat într-o actiune de spionaj pentru comunisti,
dusmanii religiei. L-am încurajat în refuzul lui si în hotărârea de
a rămâne pe o pozitie fermă. N-avea post. Nu-i nimic, câstiga
sotia, doctorită. Nu era un muritor de foame. Putea astepta.
Ne-am împrietenit repede. Discutam împreună despre
orice, cu toată încrederea. Nu-i era teamă de o prietenie cu
mine. Dimpotrivă. A cerut să iesim împreună în parc si să ne
plimbăm nu numai noi doi ci si împreună cu sotiile, ca să vadă
toti că nu ne e teamă. Securitatea pe asta conta: intimidarea, ca
nu cumva să se lege vreo prietenie care s-o stânjenească. Şi
dacă cumva se lega, repede căuta să o sfărâme.
Securitatea, prin căpitanul Asaftei, imediat a început
destrămarea ei. M-a amenintat si a pledat pentru ruperea acestei
prietenii incipiente: „că nu ar fi în folosul meu”. M-a chemat în
mai multe rânduri să mă convingă să mă despart de el,
pretinzând că noi complotăm împotriva statului si astfel îmi
creez o situatie grea. L-am asigurat că noi nu avem astfel de
gânduri, si ei pentru aceasta sunt securisti, ca să ne observe si să
vadă că nu este adevărat.
Au mai încercat si printr-un preot din oras, care cu o
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
633
tinută si pe un ton agresiv a încercat intimidarea mea.
- Să-l lasi în pace, zice, ca să nu-l strici pe preotul
Ţutuianu!
I-am răspuns:
- Preotul Ţutuianu este un om matur, stie ce face si este
singur responsabil de faptele sale.
I-am răspuns si în scris: „Doresc să fim în pace, asa este
bine. Drumul pe care ai pornit este gresit, dar dacă stărui,
primesc să ne luptăm.” El s-a retras cerându-si scuze. Prietenia
cu preotul Ţutuianu s-a întărit si s-a mentinut până astăzi
nedezmintindu-se. El a avut alături o sotie întelegătoare, fără de
frică, care l-a încurajat si a dorit mentinerea acestei prietenii. O
sotie demnă de toată stima pentru curajul arătat, când multi
dădeau dovadă de multă lasitate.
După sapte luni de asteptare, preotul Ţutuianu a primit o
parohie la Cuejdi-Gârcina, iesind astfel din izolarea în care a
fost tinut de Securitate, cu complicitatea Mitropolitului.
Prietenia noastră se consolida lent si spre a o întări, în
ziua de 10 mai 1985 ne-am fotografiat împreună. Pe atunci
Securitatea urmărea chiar distrugerea casei lui. O murdară si
josnică înscenare împotriva lui făcută prin protopopul Ion
Pricop si preotul Mihai Pâslaru, a găsit în distinsul preot
Ţutuianu, un om neintimidat, energic, stăpân pe sine si întelept,
care a dejucat rapid această mârsavă lovitură. Eram indignat si
cu totul alături de el, în acele momente când Securitatea îl ataca
Preot Nicolae Grebenea
634
din toate părtile.
Am mai cunoscut un om de inimă, de aleasă reputatie,
caracter ferm, tip de luptător, pe profesorul Petru Radu, care
atunci se afla în Piatra Neamt. Făcuse vreo sapte ani de temnită.
Voiam să cultiv o prietenie cu dânsul, dar aceasta nu s-a putut.
Securitatea a intervenit imediat, mintindu-ne cum că unul a dat
o declaratie împotriva celuilalt. Astfel ne-au tracasat până ce
profesorul a renuntat pentru a avea liniste.
La Iasi
Prea izolat si urmărit în Piatra Neamt, m-am
mutat la Iasi. Aici am dat de admirabilul meu prieten din
temnită, avocatul poet Tudor Popescu. Un om de o aleasă
cultură, discret, meditativ, plin de bun simt si de omenie, cu o
judecată limpede. Era căsătorit. Şi el avusese greutăti cu
Securitatea din Iasi. Prin el am luat legătura cu fratele lui,
preotul Gheorghe Popescu, un om de omenie, si am stabilit să
slujim împreună la biserica unde activa el ca pensionar.
Colaboram frumos. Eu tineam predica. O fată ca de 18 ani
venea la strană si cânta cu o voce minunată. O interesau
problemele religioase. Îi dădeam explicatii si astfel ne-am
împrietenit.
M-am gândit: „trebuie să-i fac o documentatie pentru
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
635
întărirea credintei ei.” Am început să scriu si în timp ce scriam
mi-am zis: „Asta e bună si pentru comunisti si pentru Securitate.
Prin cele ce am scris ei pot să înteleagă că nu trebuie să
prigonească Sfânta noastră Biserică. Dar cum să le-o dau?
Foarte simplu: prin această domnisoară. Am socotit că dându-io,
securistii i-o vor lua imediat”. Cultivam o strânsă legătură cu
ea. Când intram în biserică si ea era la strană, mă duceam să o
salut si să-i strâng mâna cu căldură. Ştiam că sunt urmărit si
supravegheat. Când documentatia a fost gata, i-am dat-o si ea
m-a rugat să-i fac o sfintire în casă. Cu acea ocazie am lăsat
materialul chiar în mâna ei.
Ea nu bănuia nimic din planul meu, că prin ea voiam să
afle Securitatea cum cugetă Biserica în problema intitulată de
mine „Să părăsim credinta? De ce?”
Ştiind că documentatia trebuie să ajungă în mâna lor, am
întocmit-o făcând unele concesii, ca să nu-mi ia gâtul când o
vor citi. Numai asa puteam să exprim unele lucruri esentiale.
Mi-am zis: „Să nu zică mai târziu că nu li s-a spus si să rămână
la gresita lor cugetare, că Biserica este inutilă si depăsită si că
împlineste un rol antisocial. Poate măcar unii se vor folosi.”
Lucrurile s-au întâmplat întocmai cum le-am plănuit.
Îndată ce am plecat, Securitatea s-a dus la domnisoară, a
molestat-o si i-a confiscat documentatia. Cele scrise, desi au un
continut religios, reprezintă un act de iesire în fata comunistilor,
o atitudine de luptă într-o tăcere prea generală. De aceea o
Preot Nicolae Grebenea
636
prezint în continuare.
Să părăsim credinta? De ce? (10.08.1978)
În tară a început ofensiva ateistă. Se simte în aer
nelinistea si dorinta de a termina cu „rămăsitele mistice” ale
trecutului, după cum se exprimă de obicei, detractorii religiei.
Românii sunt grăbiti. Voind a construi
„societatea multilateral dezvoltată”, ei vor să scape de religie ca
de ceva ce nu se mai potriveste cu „spiritul nou”.
Materialismul dialectic ne dă explicatia deplină a lumii
si este, după cum ne spun comunistii nostri, singura explicatie
stiintifică asupra universului.
Reprezentările mistice cu privire la existenta si
dezvoltarea universului, ideile si explicatiile idealiste despre
dezvoltarea lumii si a societătii, despre fenomenele naturii,
„obscurantismul religios” etc. trebuie înlocuită cu explicatia
dată de „socialismul stiintific”, bazat pe teoria materialismului
dialectic si istoric. Ni se spune cu emfază si încredere deplină că
idealismul religios a fost înfrânt stiintific peste tot. El nu mai
are nici o justificare si nici un suport.
După cum se vede, cei ce fac aceste afirmatii cred sincer
în veracitatea lor. Se pare că avem de-a face cu un fel de
fanatism ideologic, care ca orice fanatism este exclusivist si
intolerant. Dar se loveste de libertătile garantate de Constitutia
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
637
României si de spiritul timpului în care drepturile fundamentale
ale omului sunt tot mai adesea dezbătute si preconizate.
Pe de altă parte, spiritul larg de întelegere al
conducătorului (care e un comunist perfect, si din tot ceea ce se
vede, este străbătut până în adâncuri de ideologia comunistă)
frânează tendintele novatoare exagerate si pripite ale unora
dintre acolitii săi, căci el îsi dă seama de rostul bisericii
nationale în sustinerea neamului românesc, în întărirea si
mângâierea lui în vremurile de restriste, în luminarea drumului
vietii lui, în înnobilarea lui, în nădejdea de mai bine pe care
mereu i-a pus-o în fată. El stie că cel mai important stâlp de
sustinere al poporului nostru a fost credinta în Dumnezeu, la
care s-a adăugat iubirea de tară. Din aceste două s-au inspirat si
au crescut virtutile acestui neam.
Vitejia si spiritul de jertfă au răsărit din cununia acestor
două iubiri: cea de Dumnezeu si cea de neam, iubiri care au
mers mână în mână întotdeauna. Niciodată ele nu s-au despărtit
si nădăjduim, spre binele nostru, că nici de acum nu se vor
despărti.
Pe lângă acestea, Biserica strămosească cu credinta ei
ortodoxă a fost prima si cea mai bună scoală a Românilor. În
tinda bisericii se învătau buchiile si bruma de carte care se putea
primi în timpurile în care la noi, din pricina vremurilor
învolburate, stiinta nu se putea cultiva în liniste.
Însusi cuvântul cultură vine de la cult, care este forma
Preot Nicolae Grebenea
638
de manifestare a credintei religioase, ceea ne dovedeste că în
umbra altarelor s-a dezvoltat cultura. E greu să anulezi două mii
de ani de istorie.
Românii au religia în inima lor, care e un dat al
sufletului lor. Odată cu cresterea si închegarea neamului
românesc ca o entitate specifică, separată de alte neamuri, a
crescut si s-a închegat în el si credinta crestină. E concrescută,
adică a crescut odată cu neamul nostru si nu e un adaos ca la
alte neamuri, bunăoară ca la unguri, bulgari, rusi, germani, ca o
manta asezată peste trup.
Ea este un dat fundamental al sufletului românesc; este o
notă a lui caracteristică, după cum atunci când zici cal întelegi
un animal cu patru picioare si cu toate calitătile calului.
Nu poti scoate credinta din sufletul românului fără să-l
stirbesti; e ca si cum i-ai tăia un organ vital al trupului său.
Dar e sigur oare că doctrina crestină despre lume si viată
e perimată, înfrântă si fără nici un suport real? E cazul să ne
punem această întrebare.
Pentru ce nu se admite nici o dezbatere publică de durată
cu tema „Realismul spiritual crestin sau socialismul stiintific?”
sau mai simplu „Crestinism sau materialism istoric?”.
Dacă socialismul stiintific este atât de tare, de ce nu-si
încearcă atunci tăria si rezistenta într-o luptă dreaptă de idei pe
tărâmul filozofiei cu crestinismul, care ar fi, după cum ni se
spune, fără un fundament real?
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
639
De ce nu intră la noi în dezbatere publică aceste
doctrine, ca fiecare să vină cu toată argumentatia sa doctrinară
si să se vadă cine învinge?
Faptul că la noi crestinismul nu este invitat la o
dezbatere publică cu socialismul stiintific, pe o arenă publică,
nu ne face oare să ne întrebăm dacă socialismul stiintific se
teme de o înfrângere în lupta cu crestinismul? Şi dacă se teme,
atunci unde este tăria lui? Iar dacă nu se teme ce-l împiedică să
intre într-o polemică deschisă cu crestinismul?
La noi, de 30 de ani, adică de la istoricul eveniment de
la 23 august 1944 ce a dat un nou curs vietii românesti si a adus
această profundă schimbare la fată a României, care pe de o
parte este înzestrată cu un litoral splendid, cu o economie
mecanizată, cu dealuri sterpe ce au fost cultivate cu pomi, cu o
industrie nouă, cu în învătământ public la îndemâna oricui, cu o
politică externă realistă, lucidă, statornic principială, energică,
curajoasă si plină de prestigiu, iar pe de altă parte se confruntă
cu scăderea prea mare a nasterilor, cu o puternică pierdere de
prestigiu a Teologiei de la noi, si a episcopatului ortodox
îndeosebi, cu toate implicatiile nefaste ce decurg de aici pe
planul etic si social, încât abia se mai recunoaste România cea
din trecut. Din acel moment istoric încoace, zic, Biserica
Ortodoxă nu a apărut niciodată într-o pozitie de luptă pentru
vederile sale ideologice.
Initial surprinsă si speriată, si-a revenit usor mai apoi,
Preot Nicolae Grebenea
640
dar fiind combătută puternic de la început, ea abia îndrăznind să
schiteze o apărare, a găsit un mod de convietuire cu Statul,
colaborând cu el în toate actiunile bune pe care le-a întreprins
acesta.
Într-o vreme când încordarea dintre Occident si Orient
era imensă, când posibilitatea izbucnirii unui conflict armat era
deschisă si iminentă, când nu se ajunsese la doctrina
„convietuirii pasnice” ale celor două conceptii de viată care
divizau Răsăritul si Apusul, când în Apus se preconiza războiul
pentru distrugerea comunismului, ca o necesitate pentru
existenta lumii, atunci toate condeile ilustre ale Bisericii
Ortodoxe Române au intrat în luptă pentru apărarea păcii si
pentru a feri lumea de un nou război mondial.
Aceste condeie, ca si altele asemenea din statele
socialiste au dovedit lumii necesitatea păcii si a convietuirii
pasnice ale popoarelor, putându-se afirma chiar că au salvat
pacea.
Toate călătoriile Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române
Iustinian Marina si toate demersurile lui au avut ca scop
principal salvarea păcii.
Partidul Comunist Român ca si întreg poporul trebuie să
fie recunoscători Bisericii Ortodoxe Române pentru aceste
actiuni care au fost în folosul lor.
Preotimea simplă de la noi a sprijinit si ea toate actiunile
ce vizau bunăstarea si progresul material al poporului român,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
641
mai ales după anul 1948. Cu toate acestea, atât în epoca lui
Stalin cât si după aceea, o mare parte din preotimea română, si
într-o proportie mai mică cea germană, maghiară si evreiască,
au cunoscut prigonirea, arestarea, închisoarea, canalul si munca
silnică în mine, cu toate greutătile inerente. Sute de preoti au
trecut prin aceste grele încercări dure si inflexibile si unii dintre
ei au murit. Mai apoi multi dintre cei ce au scăpat, au devenit de
o timiditate extremă, pierzându-si forta morală necesară
exercitiului misiunilor sfinte cu energie si vigoare.
Deci Biserica Ortodoxă Română nu a răspuns la
atacurile pe care le-a primit; ea a avut o atitudine pasivă, de
răbdare, de îngăduintă, de câstigare prin dragoste a simpatiilor;
metoda ei nu putea fi violenta. Ea nu s-a îndepărtat nici măcar o
clipă de atitudinea calmă, dar sustinută de apărare a pozitiilor
sale. Cu toate acestea studiile si predica apologetică nu s-au mai
făcut în acest timp. Nici vorbă de polemică.
Cărtile care au apărut si care combăteau doctrina si
metodele Bisericii nu au primit nici un răspuns din partea ei. Şi
de ce s-ar fi încumetat s-o facă când nu ar fi putut răspunde
nimic din cauza cenzurii si a fricii.
Astăzi cenzura s-a ridicat, dar Biserica Ortodoxă
Română continuă să meargă pe acelasi drum ca mai înainte. Se
pare că nu s-a dumirit încă dacă e bine să schimbe ceva din
atitudinea ei.
Comunistii sunt si astăzi în atac. Văzând cedările
Preot Nicolae Grebenea
642
continue ale Bisericii, acestia cred că e momentul să facă pasul
înainte, în detrimentul ei. Cu dinamismul lor cunoscut si
admirabil, pozitiv în unele cazuri, ei consideră că, psihologic
vorbind, actul e justificat si oportun.
Astfel, la Sibiu, un activist de partid a trecut pe la
episcopul Bisericii evanghelice luterane săsesti si i-a propus
(îndrăzneală nu glumă) să renunte la tinerea învătământului
religios în bisericile lor, pentru că nici românii nu fac acest
lucru. După ce l-a ascultat, l-a întrebat dacă mai are ceva de
spus si când acesta a răspuns „nu”, i-a arătat „Statutul de
functionare” a Bisericii evanghelice săsesti, iar acesta a plecat
rusinat. Ce mai putea răspunde?
În seminariile teologice, sase la număr, ce functionează
la noi, numărul de locuri pentru elevii înscrisi s-a redus la
jumătate, desi cererile pentru înscriere si concurs, sunt chiar mai
mari ca înainte.
Slujirea în unele mănăstiri a fost oprită, dar mai ales
predica.
Se pare că unele mănăstiri, monumente istorice, partidul
ar dori să rămână simple muzee si să fie preluate de stat.
Deocamdată ele se găsesc sub jurisdictia Bisericii, a episcopiilor
si arhiepiscopiilor pe teritoriul cărora se află. De fapt, Biserica
este proprietara lor si nu statul.
Statul a sprijinit mult, cu o întelegere admirabilă,
refacerea mănăstirilor vechi, a bisericilor care sunt monumente
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
643
istorice si a tot ce venea din trecut si reprezenta o valoare si erau
în dărâmare. În această privintă a dovedit mai multă întelegere
decât regimurile si partidele politice din trecut. Din refacerea
monumentelor si a mănăstirilor, Statul si-a făcut pe drept
cuvânt, un titlul de glorie si acest fapt l-a arătat peste tot ca o
dovadă vie a sprijinului ce-l dă Bisericii Ortodoxe Române.
Dacă acum apare gândul si preocuparea de a da altă
destinatie decât cea religioasă sfintelor mănăstiri si biserici ce
au răsărit pe pământul tării din dragoste de Dumnezeu si din
pietatea profundă a strămosilor nostri, apare limpede acum că
motivul pe care statul l-a invocat, de a ajuta Biserica natională,
nu va mai putea fi credibil în viitor.
Comunistii de la noi nu cunosc răspunsul Bisericii
Ortodoxe Române la problema ridicată de ei, adică la faptul că
temeliile pe care s-a rezemat Biserica în trecut s-au prăbusit din
cauza progresului stiintei, pentru simplul motiv că Biserica încă
nu l-a dat. Şi nu l-a dat fiindcă i-a fost frică să-l dea. Căci nu
voia o înăsprire a raporturilor dintre ea si statul nou creat:
Republica Socialistă România.
Dar dacă va fi mereu tăgăduită nu în activitatea ei
actuală, ci în fundamentul doctrinei sale, ea va trebui cu tărie să
expună si să motiveze adevărul pe care stă.
Este adevăratul crestin înfrânt si perimat?
Să ni se spună cine si cum l-a învins.
Deocamdată microscopul electronic a distrus teoria lui
Preot Nicolae Grebenea
644
Darwin că omul se trage din maimută. Săpăturile ce se fac în
Răsărit confirmă autenticitatea Bibliei. Dezvoltarea fizicii
nucleare duce tot mai mult la descoperirea si postularea unui
izvor de energie în afara materiei, care e mai puternic decât ea.
Descoperirile genialului fizician german Werner
Heisemberg, unul din cei mai mari fizicieni ai lumii, din 1927 în
fizica nucleară poate fi interpretată astfel pentru prima dată în
lume s-a făcut posibilă dovedirea stiintifică a religiei si a lui
Dumnezeu.
Savantul si academicianul englez John Lipson, profesor
de fizică nucleară, în cartea sa tradusă la noi în 1973 cu titlu
„Experiente apocaliptice în Fizică” în capitolul „Viitorul” ne
spune că „nici electricitatea, nici magnetismul si nici
fenomenele electro-magnetice si nici viata, nu se pot explica
astăzi fără a recunoaste un factor exterior materiei, supranatural,
atotputernic, pe care lumea îl numeste Dumnezeu”.
În felul cum încearcă stiinta să ne dovedească
dezvoltarea vietii, trecând de la simplu la complex, de la
nevertebrat la vertebrat, nu a putut dovedi încă trecerea de la
materie la spirit: Cum s-a născut spiritul? Cum materia a sărit
din tiparul ei, din natura ei, creând spiritul?
E clar faptul că spiritul e superior materiei. Dacă e
superior materiei si dacă materia e cauza lui, iar el efectul ei,
atunci cum e posibil ca efectul să fie mai mare decât cauza lui?
Căci se stie că efectele sunt proportionale cu cauzele lor si de
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
645
aceeasi natură cu ele. Dar între spirit si materie nu e numai o
deosebire de grad, ci si de natură. Cum a creat materia ceva de
altă natură decât ea?
Să nu ni se răspundă că „acumulările cantitative duc la
salturi calitative”, căci asertiunea aceasta nu are nici o valoare
logică. Adunarea mai multor pietre nu va putea duce decât la un
zid, la o casă sau la altceva, dar toate acestea vor fi tot materie si
nu spirit.
Adunarea mai multor fiinte laolaltă, oricât ar fi de multe,
nu ne va da spirit ci tot materie: o turmă de oi, de vaci, o
herghelie de cai etc. Materie si nimic mai mult. Spiritul
organizează materia si dă altă calitate.
Deci de unde a rezultat el?
Materialismului istoric si dialectica materialistă ne dau
un răspuns insuficient si inacceptabil. Ştiinta nu ne poate spune
astăzi cu precizie: Ce e materia si ce e forta? Ce este energia?
Care sunt limitele dintre ele.
Apoi, de unde începe spiritul? Cum are loc interferenta
dintre spirit si materie. Toate acestea presupun încă dezbateri
ample si de durată.
În ceea ce priveste viata, materia în faza ei ultimă de
dezvoltare, cum ne-ar spune comunistii, a cărei vârf e creierul,
materia cenusie – sunt multe si multe de spus.
Iată de pildă, cum ne-ar putea da materialismul o
explicatie suficientă si convingătoare la faptul că materia vie îsi
Preot Nicolae Grebenea
646
ia ca măsură de apărare transmiterea către urmasi a înfătisării pe
care a realizat-o într-un individ, om sau animal?
De unde prevederea aceasta a materiei oarbe, căci nu ni
se poate răspunde că e o măsură de prevedere a creierului, de
vreme ce în actul de întâlnire a două sexe, de orice fel ar fi ele,
nu ar putea cugeta cineva la aceasta si chiar de ar cugeta nu ar fi
în stare să facă nimic spre a-si împlini dorinta de a se transmite
urmasilor cu toate calitătile sale, cu chipul pe care l-a realizat la
un moment dat?
Cum se explică material faptul că femeii însărcinate
îndată i se lărgeste bazinul ca să încapă copilul, sau puiul în
dezvoltare si spre momentul nasterii i se umflă sânii spre a
încăpea laptele cu care să hrănească fătul?
Mi se va răspunde: Asta e o caracteristică a vietii.
Şi eu voi răspunde: Perfect! Dar cum si-a dat viata
această lege, care presupune o profundă judecată, într-o vreme
când nu avea nici o judecată, deoarece nu i se dezvoltase încă
creierul?
Cum s-ar putea explica numai pe baza materialismului,
închegarea într-un chip atât de perfect a trupului în timpul
gestatiei, încât fiecare organ e desăvârsit si fiecare răspunde
perfect necesitătilor întregului?
Cum se explică colaborarea perfectă a organelor între
ele, ca si cum fiecare ar sti dinainte scopul căruia îi serveste?
Cum se explică faptul că toate celulele unui mădular
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
647
colaborează minunat la întretinerea si functionarea organismului
ca si cum ar fi rude apropiate, si toate celulele întregului corp
colaborează atât de desăvârsit între ele încât asigură
functionarea si viata întregului organism?
Cine comandă aceste închegări si functiuni? Creierul?
Dar ele încep înainte ca el să se fi format; si chiar după ce
creierul s-a format, nu este în măsură să functioneze astfel încât
să poată face aceste comenzi si judecăti.
Cum se explică faptul că celulele stiu să functioneze si
să se formeze în felul lor propriu, formând organe deosebite ca
structură, unele formând mai întâi scheletul, care este de o altă
constitutie decât carnea, altele muschii după felul lor si asa mai
departe?
Iar mai târziu, când unul dintre organe este atins sau
extirpat si nu-si mai poate îndeplini functiunea, cum se explică
faptul că alte celule si organe încearcă imediat să suplinească
lipsa, preluând functiunea lui?
Să ni se spună cum s-a orientat viata primară să se
dezvolte în chip ascendent? Cine i-a dat acest impuls? Cum s-a
putut feri de stihiile oarbe si tumultoase care, în desfăsurarea lor
haotică, inconstientă si necrutătoare, ar fi distrus-o?
Când, în ce moment al dezvoltării ei? Când încă nici
măcar nu ajunsese la formarea celui mai rudimentar creier?
Cine a protejat viata atunci când natura nu se linistise
încă?
Preot Nicolae Grebenea
648
Cine o protejează chiar si acum? Şi câte alte întrebări nu
ne stau pe buze?
Priviti omul! E o minune, în univers chiar si fiecare
organ al lui luat în parte constituie o minune în sine. Ochiul,
urechea, gura, nasul, mâna, inima, creierul, constituie o minune.
Să vezi prin acest organ minunat care se numeste ochi,
ce minune! Să aduci imaginile din jur în tine si să iei contact cu
ele, ce putere si ce desfătare totodată!
Să auzi cuvintele oamenilor, mugetul animalelor,
ciripitul păsărilor, freamătul pădurii, vuietul furtunii, susurul
izvoarelor, muzica omului si a sferelor, ce taină adâncă!
Să curgă continuu prin tine un fluviu de purpură caldă,
fără ca să o simti; să te străbată prin toate încheieturile un curent
viu, mânat de o pompă hidraulică si anume inima ta, ce
surpriză! Ce minune străină!
Gura, organul hrănirii dar si al vorbirii. Să poti
comunica gândurile mintii si ale inimii tale; simtirile tale, tare
sau pe soptite; să poti rosti o sfântă rugăciune, ce lucru minunat!
Să poti să le spui cântându-le, ce dar deosebit! Ce
binecuvântare!
Putinta de a lua contact într-o clipită cu miresmele sau
cu miasmele unui loc prin inspirare, ce înzestrare înaltă a
omului!
Să-ti poti aminti ceea ce ai văzut sau si ce ai auzit de-a
lungul anilor; să poti păstra în tine amintirile, tăcute si ascunse
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
649
ca într-un mormânt, ani îndelungati si apoi să se ridice ca un om
care murise demult, vii si puternice, cu tot parfumul lor ce le-a
însotit cândva, sau cu amărăciunea ce le-a mistuit oarecând. Săti
amintesti că ti-ai adus aminte atunci când ai fost întrebat,
despre amintirile cutăruia istorisite noaptea, ce fapt exceptional!
Şi să crezi că toate astea sunt rezultatul unor întâlniri ale
unor atomi materiali? Dar asta ar fi să dăm cel mai mare credit
minunii: ar fi minunea minunilor!
O floare cu delicatele ei petale si forme pe care noi nu le
putem face, e o minune.
Un peste sau un cal, un sarpe boa sau un miel, un elefant
sau o musculită, toate sunt niste minuni ale firii.
Dar planetele, galaxiile, milioanele de stele, tot
Cosmosul, nu ne umplu oare de uimire?
Ordinea în care toate se miscă nu ne cucereste oare?
Perindarea anotimpurilor si regularitatea succedării noptii după
zi nu ne spun nimic?
Şi eu să cred în continuare că toate s-au făcut la
întâmplare si si-au dat ele singure legile?
Legile universului presupun o inteligentă
atotcuprinzătoare si o putere de actiune nemărginită. Toate mă
îndeamnă să cred într-un Dumnezeu de neajuns în cugetările
sale, de nepătruns cu mintea omenească, neasemuit în bunătate
si iubire, cu totul mai presus de orice există. Sufletul meu
tresaltă când stau si cuget la făpturile Tale, mă ridică în
Preot Nicolae Grebenea
650
picioare, sau cel mai adesea mă aruncă în genunchi ca înfiorat
să strig: “Mărit esti Tu Doamne, Dumnezeul meu! Puterea Ta e
nemărginită si lucrurile mâinilor Tale cu întelepciune
desăvârsită si minunat alcătuite! Fericit e cel ce crede în Tine!
Dă-le tuturor harul să Te cunoască si să Te laude pe Tine! Şi să
nu pierzi pe nici una din făpturile Tale de pe pământ. Dă-le
tuturor pacea Ta!”
*
* *
Să părăsim credinta? De ce? Vom fi mai tari fără ea?
Vom fi oare mai buni? Vom fi mai oameni, mai noi însine?
Lipsirea de ea ne va ridica oare pe culmi mai înalte? Vom fi mai
creatori, mai geniali? Vom fi mai liberi?
Ni se spune: “Vom fi singuri stăpâni pe destinul nostru
si nu ne vom mai rezema pe o fictiune. Vom conta pe noi însine
si ne vom elibera de ultima iluzie.”
„Ultima iluzie?!” E bine să se stie că nimeni până acum
nu a putut dovedi convingător inexistenta lui Dumnezeu. Multi
au încercat să o facă dar nimeni nu a reusit. Dimpotrivă, toate
religiile mari ale lumii vorbesc despre existenta lui Dumnezeu.
Cei mai mari si cei mai valorosi oameni de stiintă au
crezut în Dumnezeu. A-i cita nu intră în planul consideratiilor
noastre. Filozofii antici cei mai de seamă: Socrate, Platon,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
651
Aristotel au crezut în Dumnezeu. Filozofii mai noi nu i-au
depăsit încă.
Cei mai mari dintre filozofii moderni au crezut în
Dumnezeu. Dar nu putini L-au tăgăduit. Între acestia din urmă,
cel mai strălucit este genialul Lenin, iar Karl Marx este alături
de el. Dar ei însisi erau convinsi că pe lângă cele ce au spus,
mai trebuia adăugat ceva ca explicatiile lor să fie depline. Lenin
însă a murit prea devreme si nu stiu ce ar mai fi putut adăuga.
Dintre filozofii care L-au tăgăduit pe Dumnezeu în
tinerete, sau chiar si până mai târziu, unii s-au întors si L-au
preamărit cu o ardoare deosebită cum a fost cu Auguste Comte,
Voltaire etc. chiar opera lor anterioară a rămas.
Desi secolul al XIX-lea un secol bogat în tăgăduitori ai
lui Dumnezeu, totusi adoratorii lui Dumnezeu au fost cu mult
mai multi.
Secolul al XX-lea ne-a dat si el câtiva tăgăduitori ai lui
Dumnezeu, care se numără între marii gânditori. Aici intră
Lenin care si-a desfăsurat activitatea sa mai mult în acest secol.
Cu toate acestea gânditorii teisti au fost cu mult mai numerosi
decât cei ateisti.
Un savant precum Albert Einstein care în clasa a sasea
de liceu s-a declarat fără religie, aconfesional si liber cugetător,
mai târziu avea să fie nelipsit de la sinagogă.
E adevărat că Bergson e teist iar Jean-Paul Sartre e ateu,
dar acum au apărut strălucitii filozofi francezi, plin de credintă
Preot Nicolae Grebenea
652
Jaques Maritain si Henri Massis.
Rusii îi au pe Nicolae Berdiaev, Vladimir Soloviev,
Serghei Bulgakov, Nicolai Arseniev, Nicolai Glugokovski,
Vâset Nicov si altii.
La noi Constantin Rădulescu-Motru nu si-a pus
problema existentei sufletului, iar P.P.Negulescu a tăgăduit-o.
Dar contemporanii lor: Nae Ionescu si Nichifor Crainic au
sustinut-o cu strălucire. Strălucitul filozof si poet Lucian Blaga
credea în Dumnezeu dar nu în forma credintei crestine
ortodoxe. El l-a numit pe Dumnezeu „Marele Anonim”.
În sfârsit, în gândirea contemporană strălucesc ca doi
astri istoricul religiilor Mircea Eliade si psihologul si filozoful
elvetian Carl-Gustav Jung, care ambii au fost oameni
credinciosi.
Dintre marii savanti ai fizicii nucleare contemporane nui
putem cita ca fiind în chip sigur necredinciosi decât pe Joliot
Curie si pe sotia sa Florentine, ceilalti aflându-se în cealaltă
tabără.
Între filozofii atei contemporani, dusmani înversunati ai
lui Dumnezeu, am uitat să-l numesc si pe Emil Cioran care
activează cu strălucire pe această linie negativă la Paris.
Deci chiar si dintr-o atât de scurtă privire asupra stiintei
si filozofiei momentului, nu se poate concluziona că Dumnezeu
este o iluzie. Dumnezeu este o realitate, singura fiintă care
există prin Sine, unica mare Realitate, iar definitia acestei mari
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
653
realităti e acesta: Cel ce este. Noi existăm numai prin Cel ce
este si doar atâta vreme cât El voieste, Căci îndată ce El nu mai
voieste să fim, nu mai suntem.
Despre această Realitate unică Sfânta Scriptură ne spune
următoarele: „Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne, si toti ca o
haină se vor învechi si ca un vesmânt îi vei schimba si se vor
schimba. Dar Tu acelasi esti si anii Tăi nu se vor împutina.”
(Psalm 101, 27-28)
Dar mărturia cea mai puternică despre existenta lui
Dumnezeu ne-o dă Mântuitorul. El ne-a spus că Dumnezeu
există, că este Tatăl tuturor oamenilor, Creatorul lumii si
Guvernatorul universului: El în mâna Sa tine lumea.
Profilul moral al lui Iisus, de o măretie si frumusete
unice, puterile arătate, profunzimea învătăturilor Sale, lipsa Lui
de păcat, patima Sa răbdată desăvârsit, moartea Sa mai presus
decât orice moarte, Învierea Sa cea slăvită si cele ce au urmat
după aceea, ne obligă să credem în adevărul afirmatiilor Lui.
Existenta sfintilor si a mucenicilor, biruinta
crestinismului în împrejurări deosebit de grele, toate sunt fapte
ce dovedesc existenta lui Dumnezeu.
Dar existenta lui Dumnezeu o mărturiseste constiinta
crestină de pretutindeni.
Unii crestini au pe Dumnezeu în inima lor. Sfintii în
trăirea lor, în extazele lor, au cunoscut pe Dumnezeu fată către
fată, au avut personal experienta existentei Lui. Cunoscându-L,
Preot Nicolae Grebenea
654
s-au făcut părtasi unor bucurii si desfătări spirituale ce întrec
toate voluptătile oamenilor obisnuiti.
Asadar, de ce să părăsim credinta în Dumnezeu? Punem
vechea întrebare: Qui prodest? Cui i-ar face un bine, cine ar
profita de aceasta?
Religia a fost totdeauna o frână puternică împotriva
patimilor. Omul care crede în Dumnezeu se fereste de păcat; el
stie că Dumnezeu nu iubeste păcatul si-l pedepseste pe cel ce îl
săvârseste.
Dacă lipsa credintei ar fi un bine pentru om, ar însemna
că acolo unde scade credinta în Dumnezeu ar trebui să se vadă o
îmbunătătire a moravurilor, un spor de dreptate si de bine. Dar
stim că acolo unde s-a observat pierderea sau slăbirea credintei,
moravurile s-au stricat, societatea a decăzut, regatele si
imperiile s-au destrămat. Istoria e plină de astfel de dovezi. Asa
s-a distrus marele imperiu roman, asa a căzut Asiria, asa a căzut
Babilonul, cel mai strălucit oras al antichitătii, asa au căzut si
alte state.
Să fie oare acum altfel?
Cine ne poate asigura că, de data aceasta, părăsirea
credintei va întări societatea? E vreun indiciu? Nu, dimpotrivă.
De când nu se mai predă religia în scoli, nivelul moral al
românilor a scăzut considerabil. Tot mai des se aud plângeri
pentru aceasta. Sunt convins că cei care cer de la noi părăsirea
credintei, sunt în sinea lor de cea mai bună credintă. Însă, fie-ne
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
655
iertat, trebuie să spunem si părerea noastră: ei se înseală, se
înseală amarnic.
Scriitorul englez Farrar, un mare si strălucit teolog,
spune asa: „Sfântul Constantin cel Mare a instituit cultul crestin
în imperiul roman. Biserica a devenit sub el o importantă
institutie a imperiului. Dacă cineva va voi să schimbe institutia
Sfântului Constantin, atunci va împinge societatea către o astfel
de degradare morală încât, spre a nu o prăbusi definitiv, va fi
nevoit să revină.”
Cancerul care roade societatea românească de azi e
betia. Ea s-a extins atât de mult, încât a depăsit toate limitele
din trecut.
Infidelitatea conjugală si divortul la fel au sporit. Se
observă o lipsă de răbdare si o crestere a egoismului, cu toate că
Partidul Comunist cu o admirabilă stăruintă se sileste să înalte
societatea, să facă omul să iubească binele public, el nu a reusit
încă în această întreprindere. Dar acest lucru e o dovadă că omul
ca să se angajeze pe drumul binelui, trebuie să aibă principii
mai înalte, decât principiile de Partid, oricât de frumoase ar fi
ele. El are nevoie de credinta în Dumnezeu, în viata viitoare,
într-o răsplată a faptelor sale dincolo de lumea acesta. Toate
acestea îi dau o putere de luptă mai mare contra patimilor si
păcatului, decât niste principii politice, fie ele oricât de
frumoase.
Imperativul categoric al lui Kant: „Fă binele de dragul
Preot Nicolae Grebenea
656
binelui!” nu e sublim? Dar el nu a avut nici un efect în morală,
căci nimeni nu l-a urmat. Constiinta omului e astfel formată că
el asteaptă o răsplată a faptelor sale si nu-i vine să facă pe
degeaba un lucru, fie chiar si din sentimentul datoriei. De aceea
credem că lupta împotriva religiei nu apare ca ceva motivat.
Religia e un bun atât de mare al omului încât pierderea lui l-ar
prăbusi în niste bezne de tot pierzătoare.
Iată de ce, gândind astfel lucrurile, încerc – atât de
insuficient – o apărare a religiei. Dar sunt convins că Dumnezeu
va găsi căile să se apere singur pe Sine si ce-i al Său. Ne este
peste putintă să spunem cum, si am da dovadă de înfumurare si
de lipsă de smerenie, dacă am încerca conjecturări în această
problemă.
Căile lui Dumnezeu sunt nepătrunse de oameni, dar când
oamenii L-au părăsit, El singur deschide drumul actiunii Sale în
lume, spre mântuirea ei, pe niste căi necunoscute si nebănuite
de ea. Cei ce cred în El stiu că Dumnezeu nu poate fi înfrânt si
aceasta e destul pentru linistea lor. Iisus a încredintat pe ucenicii
Săi si prin ei lumea întreagă, că nici portile iadului nu pot
dărâma Biserica Sa.
Încercarea împăratului roman Iulian Apostatul de a
desfiinta crestinismul în veacul al IV-lea s-a sfârsit cu un
faliment total. El a rezidit templul evreilor, zidit de acestia după
întoarcerea lor din robie, în anul 508 î.Hr., dar când templul era
gata, el s-a prăbusit atât de neasteptat si fără motiv, încât a fost
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
657
o uimire pentru toti. Deceptionat, înfrânt si neputincios,
împăratul Iulian a strigat: „M-ai învins, Galileene!”.
Trebuie să adaug că Iisus profetise dărâmarea templului.
Apoi Tit, împăratul roman, asediase templul în anul 70 al erei
crestine, dar voise să salveze templul si dădu ordine stricte
ostasilor lui pentru aceasta. Dar în urma apărării îndârjite a
evreilor în curtile ce înconjurau templul, furia romanilor a fost
atât de mare încât unul din ostasi, înfuriat s-a urcat pe o
fereastră si a aruncat un somoiog de paie aprinse înăuntru si
astfel acesta s-a aprins de îndată si a ars.
Dar ceea ce a surprins la dărâmarea templului în timpul
Iulian, e faptul că s-a dărâmat în aceeasi zi si în aceeasi lună ca
templul dărâmat de Nabucodonosor, ceea ce e o indicatie că aici
era voia lui Dumnezeu. Şi iată cum Iulian nu l-a putut avea desi
l-a clădit.
Trebuie să mai amintesc că nimeni nu a mai putut
reclădi cetătile Sodoma si Gomora dărâmate din voia lui
Dumnezeu, ca pedeapsă pentru păcatele locuitorilor lor.
Iată ce ni se spune de la profetul Isaia, capitolul
43, versetul 13: „Eu sunt Dumnezeu din vesnicie si de aici în
colo Eu sunt! Nimeni nu poate să iasă de sub puterea mea si
ceea ce fac Eu cine poate strica?”
Şi alt undeva zice: „Nimănui nu-i voi da slava
Mea.” (Isaia 42,2)
Deci Dumnezeu singur va purta de grijă de ale
Preot Nicolae Grebenea
658
Sale. Acesta este un avertisment dat lumii cu vreo 2600 de ani
înainte de clipa ce-o trăim, iar ecoul lui mai stăruie în inimi,
dând unora pacea si încrederea iar altora le ridică în suflete
întrebări, nelinisti si temeri. N-ar fi oare indicat si de folos
pentru noi să ne oprim asupra acestor fapte ce s-au petrecut în
istorie, si apreciindu-le să tragem din ele învătăminte pentru
momentul actual? E o simplă întrebare căci istoria nu e doar o
„memorie” a trecutului ci si o „învătătoare a viitorului”. Altfel
care ar mai fi rostul ei practic?
Reactiunea
Securitatea din Iasi s-a sesizat imediat si m-a
invitat la o anchetă. Un colonel mi-a cerut explicatii pe un ton
civilizat. Din manifestările mele fată de domnisoara ce a primit
documentatia a înteles că eu voiam ca prin ea să ajungă la ei.
Am recunoscut imediat că asa stau lucrurile.
„Voiam să aflati aceste lucruri, am zis, să stiti de
ce nu trebuie să prigoniti Sfânta Biserică, să aflati că ea e stâlpul
de sustinere a moravurilor, fiind „stâlp al adevărului”. Că
principiile ei sunt mai înalte decât principiile de partid si în
orice guvernare e nevoie de ele.”
Colonelul mi-a cerut să nu le fac greutăti.
„Tocmai ca să vă ajut am scris aceste lucruri, nu
ca să vă fac greutăti, i-am răspuns. Să stiti punctul de vedere al
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
659
Bisericii si examinându-l, să trageti o concluzie ce v-ar putea fi
de mare folos.
Am dat declaratia, despărtindu-ne în conditii
„normale”.
De fapt eu voiam ca ei să nu spună că n-au
cunoscut cuvântul Bisericii.
Ca urmare imediată, părintele Gheorghe Popescu
mi-a spus cu regret că nu mai putem sluji împreună în biserica
pe care o conducea. Se întelege ca aceasta i s-a cerut. Deci actul
meu li s-a părut o îndrăzneală, care a fost pedepsită imediat.
În Iasi
Încercând să slujesc la câte o biserică din Iasi,
eram evitat desigur cu jenă, mai întotdeauna. Se auzise că am
fost prelucrat si eu mă simteam jenat si asistam la dumnezeiasca
liturghie, ca orice mirean. Mai veneam la Piatra, mai reveneam
la Iasi în familia fiicei noastre Marilena Mazilu.
Într-o zi preotul Mihai Nicolau de la parohia
„Podgoria”, nemultumit de un coleg pensionar, care-l ajuta, m-a
rugat să-l ajut la toate slujbele. Ceea ce am acceptat cu bucurie.
Biserica era lângă Grădina Botanică din Iasi; fiind departe de
parohienii ei era putin frecventată.
Am slujit în ea timp de 14 luni, cu elan si cu
rezultate frumoase. Dar părintele Nicolau fiind bolnav s-a
Preot Nicolae Grebenea
660
pensionat, iar eu am rămas „liber”.
În Iasi am mai încercat să slujesc pe ici pe colo, si
trecător am fost acceptat de bunii preoti Aristide Lefter si Ioan
Roată. Pentru ei era un risc a sluji împreună cu mine, lucru de
care mi-au atras atentia. Bineînteles că m-am retras, ca să nu le
fac greutăti.
Am mai venit pe la Piatra unde o legătură strânsă,
colegială si amicală n-am mai tinut decât cu părintele
Constantin Ţutuianu. El se dovedea un prieten constant, cinstit,
energic, dotat cu un spirit combativ care se mentinea mereu
acelasi, cu toate influentele contrare. Era ceva plăcut si
reconfortant. La prudenta multora el se arăta un admirabil
imprudent, înfrunta riscul. Ceea ce corespundea Sfintei
Evanghelii: putină nebunie pentru Hristos. Şi eu si el am avut
vii în minte textele sfinte: „Cine va voi să-si scape sufletul îl va
pierde, iar cine îsi va pierde sufletul pentru Mine si pentru
Evanghelie, acela îl va mântui.” si „Nu vă amăgiti: Nici
desfrânatii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici
malahienii, nici sodomitii, nici furii, nici lacomii, nici betivii,
nici batjocoritorii, si nici lasii32 nu vor mosteni împărătia lui
Dumnezeu.” (Corinteni 6, 9-10). Căci în timpuri grele trebuie o
atitudine eroică, fără de care usor ne împinge firea la rău.
32 În Sfânta Scriptură ed. 1998, aprobată de Sfântul Sinod al BOR în
pasajul evanghelic citat, la locul respectiv apare în loc de „nici lasii”, „nici
răpitorii” (n.n).
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
661
Tendinta care trebuie să rămână este: „Mereu mai sus!”.
Două încercări de otrăvire a mea.
Eram linistit, nu făceam nici un act de adversitate
nimănui, depăsisem ura si orice gând de răzbunare. Stăteam în
credintă cu fermitate si o dulce pace îmi inunda sufletul. Nu
purtam nici o dusmănie, după toate câte au fost. Cu toate
acestea am fost victima a două tentative de ucidere prin otravă.
În 5 ianuarie 1984 am fost trimis de părintele protopop
al Iasilor T. Irimia, din initiativa lui fără o cerere a mea, în satul
Mănăstirea, comuna Dăgâta, judetul Iasi, ca să slujesc de Anul
Nou si de Bobotează, pentru că satul nu avea preot si slujbe nu
mai avuseseră loc de la Sfintele Pasti ale anului 1983.
Era ajunul Bobotezei, joi. După ce umblasem cu
Iordanul în două sate filiile ale parohiei Mănăstirea, urma să
merg si în Mănăstirea. Nu era cântăret, dar mergeam cu un
cântăret improvizat. La a doua casă, am fost îmbiat să gust un
pahar de vin. Îndată ce am sorbit foarte putin din el, am simtit o
arsură puternică în stomac; la fiecare casă ce a urmat simteam
nevoia să beau câte un pahar de apă. Stomacul mă ardea. Voi fi
băut vreo 20 de pahare cu apă la rând, iar după ele, am cerut la o
casă moare de varză din care am băut o ulcică de vreo 250 de
grame.
Când am ajuns la o casă cântăretul mi-a spus: „Aici stau
Preot Nicolae Grebenea
662
niste oameni bătrâni ce nu pot veni la biserică. Vă rog
spovediti-i.” I-am spovedit. Aici ni s-a adus ceva de mâncare:
scrijele – fructe fierte cu zeama lor. Dar cum am luat câteva
înghitituri, am simtit iarăsi o puternică arsură în stomac. N-am
mai mâncat.
La casa vecină femeia gazdă mi-a cerut să depună un
jurământ pe Sfânta Cruce, fiindcă era învinuită pe nedrept
pentru furt.
- Cine te învinuieste? am întrebat-o.
- Vecina! a răspuns, mama cântăretului. Şi asa am aflat
că cei doi bătrâni pe care-i spovedisem si unde gustasem din
scrijele erau chiar părintii cântăretului - lucru pe care el îl tinuse
ascuns.
Am luat iar la fiecare casă câte o cană de apă, precum si
o cană de moare de varză.
Cu greu am putut termina toate casele. Însă simteam
dureri mari în stomac. Ajuns acasă, la o familie de toată omenia,
Ilie Andries, cu o femeie, Maria, ca un înger, am mai luat încă o
cană de moare de varză care m-a dus la o evacuare completă a
stomacului. Apoi am avut vărsături cu mari dureri; noaptea
diaree. Apa tâsnea din mine ca dintr-o pompă cu mare presiune.
Am umplut un lighean. Nici o hrană, mereu dureri mari.
La orele 8:50 ca prin farmec stomacul se linisti. Am
putut face slujirea Sfintei Liturghii cu mare greutate, cu glasul
stins; apoi si slujba Iordanului, cu sfintirea apei celei mari. Am
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
663
tinut si predica.
Apoi acasă dureri mari, nici o hrană încă. Un ceai luat fu
aruncat imediat afară, zvârlit în sus de stomac. Într-un anume
loc al stomacului simteam mai ales durerea. Nelinistea
stomacului dură toată noaptea.
A doua zi, întins pe un car cu boi si acoperit cu o pătură,
m-am dus să slujesc Sfânta Liturghie într-un sat vecin ce tinea
de parohia Mănăstirea. În chip neasteptat stomacul se linisti si
aici când veni timpul începerii slujirii sfinte.
Cu mare greutate am slujit Sfânta Liturghie, apoi un
parastas si dezlegarea mesei acasă la gospodarul ce făcea
pomenirea. N-am putut lua nimic în gură, stomacul respingea
hrana.
Acasă, crampe deosebite; diareea continua. Nici un
medicament doar grija deosebită a femeii gazdă. Doar la Dăgâta
era o soră de spital, dar nu reusise să vină la Mănăstirea.
A treia zi, fiind duminică, trebuia iar slujbă. Am făcut-o,
desi slăbisem mult, fiindcă stomacul se mai linistise. Am făcut
si celelalte slujiri ce s-au ivit precum iesirea la câteva morminte.
Am tinut si predica, la fel ca si în celelalte două zile de dinainte.
Apoi am zăcut în pat bolnav. O femeie mi-a adus câteva
pilule de stomac. Abia luni am putut lua câteva linguri de lapte
acru. Spre seară diareea încetă, însă durerile erau încă tot mari.
Am cerut o compresă caldă cu flori de fân ca s-o aplic în dreptul
stomacului; acesta mi-a prins foarte bine. Temperatura corpului
Preot Nicolae Grebenea
664
crescu, ardeam ca focul; mă spălam mereu cu apă rece. Deliram;
nu-mi amintesc nimic din cele ce spuneam. Din cele visate am
dedus că voi scăpa. Eram în cumpănă. Tocmai miercuri am
început să gust câte ceva. Grija familiei gazdă fată de mine mă
umple de admiratie si recunostintă.
Ce suflete mari au unii tărani simpli! fără forme si multă
vorbărie. Ce dovezi admirabile de spirit de jertfă si de sacrificiu
arată îndată ce se iveste ocazia! Comorile de bunătate, de
dragoste si omenie în aceste timpuri uscate nu s-au stins în
sufletele unor tărani nealterati de stricăciunea de la orase.
Joi boleam încă greu. Socotind să nu mor cumva acolo,
gospodarul Ilie, în noaptea de joi spre vineri, mă sui în carul lui
cu boi si mă duse culcat la Dăgâta la tren. Mă încredintă
admirabilei sale sotii, Maria si unui epitrop, om bătrân dar cu
multă tragere de inimă spre tot ce e bun, ca să mă ducă la Iasi.
M-am putut tine pe picioare de la gară până acasă, unde
am ajuns spre ziuă.
Toti erau uimiti de halul în care mă găseam: slăbit mult,
ochii dusi în fundul capului, buzele îmi ardeau, dar nu pe toată
întinderea lor, ci numai pe părtile pe unde s-a făcut sorbitura.
Acesta era si o dovadă a otrăvirii. Dacă buzele mi-ar fi ars pe
toată întinderea lor, atunci ar fi fost dovada unei febre. Arsura
buzelor mi-am astâmpărat-o cu o alifie vitaminizantă. Ele au ars
timp de 18 zile.
Peste câteva zile de la sosirea la Iasi mi-a revenit pofta
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
665
de mâncare, dar o poftă grozavă. Mă refăceam văzând cu ochii.
Cine a pregătit toate, se întelege. Bietul cântăret a fost
numai o josnică unealtă. Încercarea n-a a reusit decât în parte.
Întoarcerea la Piatra
Pe 24 ianuarie m-am întors la Piatra Neamt, singur.
Sotia a rămas să ajute fiicei noastre Mariana si sotului ei.
Marti am fost chemat la Securitate de maiorul V. Asaftei
care era cu problemele legionare. Mi-a cerut să dau o declaratie
despre locurile pe unde am umblat de la ultima noastră întâlnire.
El obisnuia să mă cheme din timp în timp, uneori venea si
colonelul Stanciu. Acum colonelul Stanciu nu a apărut.
Am dat declaratia si am iesit putin la toaletă. Când am
iesit maiorul Asaftei era foarte vesel si zâmbitor. Când m-am
reîntors, l-am găsit discutând cu maiorul Alexandru Onu. Părea
foarte multumit si m-a poftit să mai sed pe scaun, dar eu am
refuzat căci mergând am observat că schiopătam de piciorul
stâng.
Toate au tinut cam o oră. Ajuns acasă mi-am cercetat
picioarele. La ambele vinele erau inflamate tare de la genunchi
în sus.
Mi-am dat seama ce se petrecuse. Am luat imediat toate
măsurile de apărare ce le cunosteam: ceai anticanceros; abur la
fund din apă fiartă cu flori de fân; baie cu flori de fân, „cămasa
Preot Nicolae Grebenea
666
spaniolă”, o cămasă de cânepă de la gât până la tălpi, muiată în
zeamă de flori de fân fierte, stoarsă si îmbrăcată fierbinte, foarte
repede urmată de acoperirea cu pătură si o plapumă timp de o
oră si jumătate; dusuri reci la spinare, la genunchi si la solduri,
separate de câte cel mult un minut; cufundări în apă rece de la
30 de secunde la 1 minut; semi-îmbăieri adică cufundarea în apă
rece până la buric de la 20 de secunde la 1 minut; comprese la
picioare cu infuzie sau decoct de coada calului; băi calde de
plante la picioare; spălarea bine a bustului cu apă rece; stergerea
în timpul noptii a întregului corp cu o cârpă muiată în apă
îndoită cu otet.
Beam ceaiuri de două ori pe zi; aplicatiile de apă erau
opt pe zi: cinci ziua, trei noaptea, variind de la o zi la alta.
Bustul îl spălam zilnic împreună cu fata, cu apă rece.
Aceste aplicatii erau rezolutive si trebuiau să scoată
orice rău din lăuntru corpului: stagnări, sucuri morbide, radiatii
etc. Le făceam foarte regulat, de frică, cum am spus: cinci în
timpul zilei, trei în timpul noptii.
La 18 zile, mi-au apărut între picioare niste bubulite
rosii-stacojii care supurau usor, dar în câteva zile s-au spuzit.
Am continuat aplicatiile. La o săptămână după ce au apărut
primele bubulite, au mai apărut unele mai putine si mai mici. În
câteva zile au dispărut si acestea.
La 21 de zile de la începerea aplicatiilor am încetat a
mai schiopăta. Ţin să spun că niciodată nu am avut bube pe
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
667
mine. Foloseam ceaiul de urzică vie care mă scutea de buboaie
sau ulcioare la ochi si de alte bube.
Am continuat aplicatiile de apă fără întrerupere timp de
sase săptămâni. Apreciind că n-as mai fi în primejdie, întrucât
nu a mai apărut nimic, după sase săptămâni le-am întrerupt.
Se întelege ce se întâmplase.
Prietenii mei preotii Crisan si Pâslaru muriseră.
Bănuiesc că au fost iradiati. Eu eram viu.
Se va fi încercat aceeasi metodă: în scaun, la anchetă,
pui o pilulă radioactivă, care transmite celui ce sade radiatiile.
În sase luni efectul e sigur, dar la mine a fost un incident
neprevăzut: am schiopătat imediat si deci am descoperit faptul
secret. Cum? Nu stiu. Fie că radiatiile au fost prea puternice si
au depăsit limita normalului, spre a fi lichidat mai repede, fie că
sensibilitatea mea a fost mai mare si am schiopătat imediat; fie
că Dumnezeu a vrut să mă salveze si m-a pus în situatia de a lua
măsurile de apărare de mai sus. Poate si ei vor fi simtit ceva, dar
nu au stiut ce să facă pentru apărarea lor. Metoda pe care am
aplicat-o pentru salvarea mea foarte putini o cunosc.
Se astepta efectul iradierii, dar el nu venea. Timpul
trecea si eu mă aflam în situatia dinaintea tentativei uciderii prin
iradiere.
Colonelul Florea, cel ce fusese delegat cu conducerea
anchetei în 1976, făcută celor trei indezirabili: preotul
Constantin Crisan, preotul Nicolae Pâslaru si mie, la terminarea
Preot Nicolae Grebenea
668
anchetei dădea asigurări sotiilor noastre că nu vom fi băgati în
temnită, dar cu un ton care chiar atunci mă făcea să gândesc că
el stie că mai sunt si alte metode ca să nu mai fim liberi si
anume acelea de a nu mai fi deloc, adică de a nu mai exista.
După vreo cinci luni de la iradiere, un domn civil cam
de vreo 50 de ani, pe care-l văzusem pe la Securitate, fără să-l
cunosc personal, m-a oprit în stradă, m-a îmbrătisat, m-a pipăit
la muschii bratelor si amical m-a întrebat:
- Ce faci, dragul meu? Cum te simti? Esti sănătos? Tu-le
mama lor? Ce ti-au făcut?
- Asaftei a trecut putin măsura, am replicat. Însă eu nu
înjur pe nimeni.
- Să stii părinte, că eu sunt un om credincios, poate mai
credincios ca dumneata, a adăugat el, si ne-am despărtit.
Mi-am dat seama că acest om, probabil colonel (era în
civil), e un om de proastă calitate. Dar că el a avut o misiune: să
verifice starea sănătătii mele. Dar asta înseamnă că stiau mai
multi de la Securitate ce s-a întâmplat.
Spre a împiedica o repetare a iradierii i-am spus lui
Gheorghe Juncu că am fost iradiat dar am luat toate măsurile, că
dacă se va mai repeta, imediat după aceea se va comunica acest
lucru la Europa Liberă si voi anunta si pe Homusteanu, ministrul
de interne care era ardelean de la Alba Iulia.
Ştiam că Juncu era informator dar mă purtam cu el ca si
când nu as fi stiut nimic. Eram sigur că va duce informatia la
Securitate, ca ei să afle că va răsuna la Europa Liberă fapta lor,
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
669
de o vor repeta. Dar ce s-a întâmplat până acum trec sub tăcere.
Numai dacă se va repeta voi anunta la Europa Liberă.
Toată grija lor era ca ceea ce fac rău să nu se audă, să
rămână un secret. Şi se temeau mai ales de străinătate, dorind ca
să nu afle metodele lor criminale. Deci erau constienti de
gravitatea faptelor – si totusi le făceau. Într-atât se întunecase
constiinta lor. Acest glas al lui Dumnezeu, constiinta, care
constată calitatea morală a faptelor noastre, bune sau rele, a fost
si în ei odată, dar acum s-a stins, nemaiascultând decât de
ordinul primit.
Încă sub amenintări
Credeam că totul s-a oprit aici si eram foarte linistit.
Prevenisem o primejdie ce mă pândise sau mai bine zis o
înlăturasem. Era ca o minune. Atât încercările de otrăvire cât si
aceasta de ucidere pe altă cale esuaseră. Mâna lui Dumnezeu mă
ocrotise acum, ca si atunci când mă aflam în temnită. Domnul
fie preamărit! Ocrotirea Lui să mă însotească de-a pururea.
Dar pe maiorul A. îl interesa îndeaproape mersul
sănătătii mele. Mirarea lui va fi fost mare când informatorii îi
vor fi spus că sunt bine.
Într-o zi m-a văzut pe stradă, fiind eu cu sotia si ne-a
salutat foarte politicos. Era prin iunie 1984. Privindu-mă,
surpriza îi va fi fost mare, iar eu îmi spuneam: „maiorul ar putea
cugeta asa: a scăpat în mod neobisnuit, cu toate demersurile
Preot Nicolae Grebenea
670
mele contrare. Din moment ce a avut această sansă (că nu ar fi
putut spune că m-a salvat Dumnezeu), să-l las si eu în pace. El a
fost scara pe care m-am înăltat si eu în postul meu”. Dar firea
lui nu-l putea duce la asta. I se părea că viata mea tine de el, că-i
apartine lui, că el dispune dacă voi mai trăi sau nu.
La 2 iulie, mergând pe stradă cu un cumnat de-al meu, el
venea din spate si a trecut grăbit pe lângă mine ca si când nu mar
fi observat.
Mare îmi fu surprinderea când iesind dintr-o stradă
laterală, maiorul A. îmi iesi în fată.
- Mergi la noi? îmi zise.
- Nu domnule maior, ci la o lectie la un elev, prin
apropiere.
- Ce mai fac fratele si sora d-tale? Ştiu că sunt
bătrâni. Ce vârstă au?
- Fratele e în al 91-lea an, iar sora are 85 de ani,
sunt însă bolnavi.
- Dumneata esti bine, precum văd... Dar dacă o să
continui să mergi asa o să trăiesti o sută de ani! si-a exprimat el
îngrijorarea.
- Nu vă temeti, în corpul meu sunt metehne care nu se
văd. Ele se pot arăta oricând, si atunci … Şi discutia noastră
continuă pe un ton de nemultumire din partea lui. Atunci i-am
atras atentia că neputând scăpa de asuprirea lui mă voi adresa
Bucurestiului. Dar sfidă:
- Chiar te rog!
Eu i-am replicat:
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
671
- N-as vrea să iau gradele de pe umerii cuiva, ci as vrea
să fiu lăsat în pace ca fiecare să ne vedem de treabă.
- Ca să poti scrie, reluă el. Ştiu eu cât esti de stricat!
La aceasta am izbucnit:
- Dumneata vorbesti, cel ce ai încercat uciderea mea? Eu
vreau să nu te mai văd niciodată în viata mea! Auzi? Niciodată!
Şi am trecut drumul lăsându-l singur pe trotuar. El mă
amenintă:
- Te chem eu mâine la mine, n-avea grijă, te chem eu!
- Numai că eu nu voi veni, căci pe dumneata nu te mai
pot suferi si nu mai vreau să te văd niciodată la fată.
Asa s-a terminat această neplăcută întâlnire. El poate
voia să mă vadă de aproape cum arăt si cum mă manifest psihic.
Interventia lui am considerat-o o provocare. Se credea
atotputernic si voia să doboare scara pe care se ridicase ierarhic.
Dar ce va face fără ea? Voia probabil să-i dau prilejul ca să mă
cheme la Securitate.
Într-adevăr, a doua zi ofiterul de securitate de serviciu
mă anuntă că la ora 9:00 dimineata sunt programat să vin acolo,
chemat fiind de colonelul Stanciu. I-am spus:
- Nu voi veni la invitatia dumitale. Să mă cheme domnul
colonel Stanciu personal.
- Nu plecati de acasă, mi-a spus el, vă va chema domnul
colonel Stanciu.
La ora 8:20 i-am auzit glasul la telefon. Îmi ceru amabil
si politicos să găsim o zi când voi putea veni să stăm de vorbă.
Mi-a spus să nu uit că „sabia nu taie capul ce se pleacă”. Nu mia
venit în minte să-i spun atunci că tocmai pentru că fu plecat,
sabia domnului maior Asaftei încercase să-l taie. Am stabilit
întâlnirea pentru sâmbătă. Ea s-a desfăsurat pe un ton civilizat,
ba chiar mai mult, binevoitor.
Mi-a spus că ei nu pot face ceea ce spun si gândesc eu;
că ar fi avut prilejul uciderii mele si nu au făcut-o pentru că nu
Preot Nicolae Grebenea
672
fac astfel de lucruri; că prestigiul meu moral ar scădea dacă as
mai crede aceasta si dacă as mai spune-o si la altii; că maiorul
Asaftei e colegul dumnealui si că trebuie să am si fată de dânsul
respectul cuvenit.
În apărarea colegului său de serviciu, maiorul Asaftei,
care se afla si el de fată, colonelul Stanciu a dat o dovadă
frumoasă de mărinimie si de un admirabil spirit colegial.
Eu i-am spus că nu din gândire vine atitudinea mea, căci
am cugetat înainte că acest lucru s-ar putea întâmpla, ci din
experienta amară ce am avut-o. „Nu gândirea ci sensibilitatea
mă împinge să merg în directia în care merg”.
Am lăsat să se înteleagă că maiorul Asaftei mi-a pricinuit
prea mari neplăceri până acum pentru ca întâlnirile noastre de
acum încolo să se desfăsoare într-un spirit constructiv. Ne-am
despărtit frumos, curtenitor, iar colonelul Stanciu mi-a spus că
am terminat cu anchetele si că e bucuros dacă ne întâlnim pe
stradă să ne ridicăm pălăriile unul în fata altuia, ca niste oameni
civilizati.
Maiorul Asaftei părea foarte trist si smerit. Niciodată nul
văzusem asa. Mi-a dat buletinul spunându-mi cu o amabilitate
necunoscută: „Ca să nu-l uitati si să veniti a doua oară după el”.
Poate i se făcuse unele observatii. Actul nu-i reusise si a
iesit la lumină. Dacă reusea totul ar fi fost „în regulă”.
Acum nu mai brava: „Sic tranzit gloria … Securitătii”.
Clipe de liniste si de asteptare
Timpul trecea si mă bucuram de o oarecare liniste din
partea Securitătii. Colonelul Stanciu nu m-a mai chemat
niciodată. Se tinea de cuvânt: „Ai terminat cu noi”. Dar nu eram
scăpat din vedere. Eram mereu tinut sub observatie. Asta o
simteam din manifestările unor agenti de-ai lor. Colonelul
Asaftei, căci după iradierea mea fusese înaintat în grad, chemă
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
673
pe unii cunoscuti ai mei foarte apropiati si le smulse niste
declaratii mincinoase contra mea, cum că în urma unor discutii
purtate cu unii membri din familiile lor, am încercat să-i fac
legionari. Unul dintre ei, înspăimântat de urmările declaratiilor
sale, mi-a mărturisit că „a fost dus” si fără să-si dea seama a dat
o declaratie grea împotriva mea.
Trecuse un an de zile de la întâlnire si acum colonelul
Asaftei mă chemă să „justific” declaratiile ce le primise. Totul
era o minciună. Eu i-am spus: „Cum ati putut smulge aceste
declaratii mincinoase? Ele nu au nici un suport căci cei ce le-au
dat sunt gata oricând să le tăgăduiască. Nu vă potoliti
nicidecum. E timpul să fiti mai întelept.” Şi am dat o declaratie
prin care am dezmintit declaratiile smulse împotriva mea.
În timpul acestei anchete, colonelul Asaftei mă privea fix
drept în ochi, cum nu obisnuise altă dată. Aveam impresia că
încearcă să mă hipnotizeze. Poate e si asta o metodă a
Securitătii, mi-am zis. Era atât de stăruitor în a-mi prinde
privirile, încât mă miram si cugetam în sine-mi: „Nervii lui vor
birui oare nervii mei? Ar rezista el la ce am rezistat eu? El
nicidecum nu va putea înfrânge nervii mei. Eu aici sunt mai tare
decât el; nu am tineretea lui si marea lui vigoare fizică, dar totusi
în ce priveste nervii, sunt încă mai tare decât el.”
Prin 1937 am mers la Academia Teologică Andreiană
din Sibiu. Era pe atunci rector distinsul profesor Dumitru
Stăniloae. Studentii si profesorii erau toti strânsi laolaltă, după o
sedintă de hipnotism si sugestie făcută de vestitul hipnotizator
Zamora. Acesta se afla în fată cu profesorii. În fata tuturor am
spus cu glas tare: „Domnule Zamora, încercati-vă arta
hipnotizându-mă pe mine.” M-a privit câteva clipe si apoi a
spus: „Dumneata nu poti fi hipnotizat.” Cum as fi putut să mă
tem de privirile insidioase ale colonelului Asaftei? Încercarea lui
dovedea cât de mult îsi iubea profesiunea si cât de mult dorea
să-i fie devotat. Aici cinste lui.
Preot Nicolae Grebenea
674
Peste vreun an m-a chemat din nou să vadă „ce mai fac”.
Era cu un prieten al său ajuns locotenent colonel cu mult
înaintea sa. Cu acesta am rămas singur vreo 15 minute,
colonelul Asaftei fiind chemat undeva. El mi-a pus câteva
întrebări din care am dedus o totală lipsă de cultură si de
inteligentă. Era probabil un confident al lui Asaftei si un rău
inspirator.
Nicolae Ceausescu
Ceausescu tinea lucrurile din scurt. Pentru plata
datoriilor externe el a supus poporul român la un aspru regim de
înfometare. Nu se găseau alimente, cozile erau enorme si de
multe ori asteptarea de a găsi ceva era inutilă. Un om primea pe
lună un kilogram de carne.
Era un om fără milă. Se spune că trecând prin orase si
văzând oamenii stând la cozi pentru cumpărături, s-ar fi
exprimat: „Iată viermii, nu se mai satură!” Dar clasa de sus
comunistă care forma 10% din populatie trăia foarte bine si nu-i
lipsea nimic. În timp ce poporul român era înfometat, trenuri
după trenuri plecau cu alimente spre Uniunea Sovietică.
S-a înconjurat de o camarilă lasă si slugarnică care-l
mintea si făcea tot felul de matrapazlâcuri spre a-l multumi.
Când îsi anunta vizita undeva, umpleau magazinele cu produsele
alimentare aduse cine stie de pe unde, spre a le etala, iar când
pleca, toate erau retrase, magazinele redevenind goale. Sau
aduceau în fabricile mari materialele luate din alte fabrici, ca el
să vadă că ele sunt în bune conditii de functionare si apoi după
plecarea lui se duceau înapoi. Totusi el nu poate să nu fi fost
informat, căci avea si fratii si agentii lui care îi comunicau
situatia exactă. Dar el admitea această stare de înselare. Domina
totul cu cruzime si îi plăcea să i se spună: „Cel mai iubit fiu al
poporului.”
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
675
Din timp în timp făcea vizite de lucru în judete. Atunci
zeci de mii de oameni trebuiau să-i iasă în întâmpinare si să-l
aclame. Ţinea discursuri lungi si uneori elevi sumar îmbrăcati în
costumele lor scolare, îl asteptau 4-5 ore, chiar mai mult,
înghetând de frig. Domina întru totul Comitetul Central si
Comitetul Executiv al Partidului Comunist. Se purta ca un
semizeu mai presus de toti: poetii îi aduceau ode de slavă;
superlativele cele mai alese i se atribuiau, iar el le primea cu
multumire. Devenise celebru. Diferitele academii străine l-au
făcut membru al lor, dându-i titlul de „Doctor Honoris Causa”.
Sotia sa, vanitoasa Elena, tigancă incultă, a căpătat un rol
foarte important în viata politică românească, ajungând să fie
socotită prima femeie din România si a doua putere după
bărbatul ei. Şi ea a primit multe distinctii de la diferite academii
străine ca „savantă” în chimie. Dar ea era mai temută decât sotul
ei căci era răzbunătoare.
Dacă Nicolae Ceausescu a reusit să-i domine total pe toti
sefii comunisti de la noi înseamnă că era un ins genial. Dar un
geniu cu turnură diabolică. Dominarea era mai mult prin frică,
căci nevăzut peste tară fâlfâia teroarea. Ţara părea a fi ocupată
de 50-60 de mii de securisti atotputernici. Şi nu se poate spune
că nu era între dânsii oameni admirabili, dar care se miscau întrun
lant din care nu mai puteau iesi.
Într-atât stiuse să se impună într-un chip înselător, încât
si din străinătate erau unii care-l admirau si-l socoteau un om
deosebit. Cât timp a condus România, nu s-a găsit în lume un
mai mare propagandist ca el. A cutreierat lumea în lung si în lat,
ducând peste tot cu banii nostri mesajul comunist. Te miri câtă
energie a găsit în el pentru acest lucru. Era formidabil: pleca
mereu la drum si iar la drum, spre a cuceri Africa.
În 1968 când Sovietele au ocupat Cehoslovacia, el a
ridicat cu mari riscuri un protest colosal, fapt ce l-a impus
atentiei întregii planete, cât si simpatiei ei. Pe plan intern a
Preot Nicolae Grebenea
676
convocat Marea Adunare Natională, care a hotărât că „nimeni nu
poate chema o armată străină în tară decât dacă Marea Adunare
Natională hotărăste acest lucru printr-o sedintă specială.” A luat
această decizie pentru că Sovietele au intrat în Cehoslovacia si
la cererea unor ofiteri trădători cehoslovaci, ca să-l răstoarne pe
Alexandr Dupcek, singurul sef de stat comunist, cu o întelegere
mai înaltă asupra comunismului, un adevărat si admirabil filozof
umanist, si pentru a nu se repeta la noi acest lucru. Astfel a
închis drumul elementelor trădătoare si si-a întărit pozitia.
În tară elementele tinere erau chemate la oras să lucreze
în fabrici. Se depopulau astfel satele. Şi Ceausescu făcea blocuri
unde să-i aseze. Oare din grija de oameni ca să aibă locuinte?
Asa se spunea. Dar nu era asa. Căci atunci de ce se demolau
clădiri bune ca oamenii să intre în blocuri? Se spunea că
Ceausescu s-ar fi exprimat: „Îi bag în blocuri, căci atunci ei vor
depinde de mine total; le dau apă, lumină, căldură când vreau
eu”. Deci nu grija de oameni îl împingea la acest lucru, ci ideea
de a-i stăpâni total pe toti. Asadar robirea tuturor.
Ca să robească pe cât mai multi, înmultea exagerat
numărul fabricilor si ca o consecintă blocurile. Era un plan
drăcesc de aservire totală a oamenilor. Satele române golindu-se
de tineri, agricultura suferea. Recolta neavând cine să o adune, o
strângea cu soldati, cu elevi si uneori scotea si oameni din
fabrici pentru aceasta.
Se ordona ca la o anumită dată întreaga recoltă din tară
să fie adunată, dar cum în unele locuri nu se putea îndeplini
aceasta în termenul cerut, unii ingineri îngropau porumbul sub
brazdă, comunicând că ordinul a fost executat. Când unii dintre
tărani cereau ca să adune această recoltă, ca nu cumva să
înghete, cerând o cotă parte din ea, erau refuzati pe motiv ca nu
cumva să se îmbogătească. Astfel se vede că grija fată de om -
„valoarea supremă”, principiul trâmbitat la toate adunările, nu
era aplicat. Pentru ca să-l satisfacă pe Ceausescu, toate
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
677
cooperativele agricole de productie umflau cifrele recoltei,
raportând rezultate enorme: 10-12 mii de kg de grâu la hectar,
20-50 mii de kg de cartofi la hectar etc. Nimeni nu raporta
situatia reală. Toti minteau.
Ceausescu împins mai ales de Elena, tiganca lui, a
devenit un satrap, un tiran feroce. Un grup de generali care
pregăteau un complot pentru răsturnarea lui a fost prins si el i-a
împuscat cu mâna lui, fără vreo judecată prealabilă si fără a
comunica tării.
El călca toate legile tării si Constitutia pe care jurase
după alegerea sa ca presedinte, si care jurământ îl consfintea
pentru postul său. Lucra în afara oricărei legi. Fiul său Nicu
deveni un detracat. Betiv, abuziv teroriza pe unii. O herghelie de
400 de cai o pierdu la ruletă în Franta. Ajunse, cu bani desigur,
seful tineretului comunist din lume. În această calitate ucise în
URSS o tânără, fiica unui general, dar nu a făcut temnită, nici
măcar nu a fost arestat. Nu stim cu ce pret va fi răscumpărat
statul nostru crima lui.
Europa Liberă critica mult pe Ceausescu, mai ales
politica lui economică. Altii din tară trimiteau scrisori de protest
la acest post de radio. Dar, mirare - nimeni nu punea punctul pe
„i” si nu arăta că întrucât el călca legile tării pe care jurase că le
respectă, si jurământul pe care l-a depus si care-i întărea
alegerea de presedinte al Republicii Socialiste România, el legal
nu mai era presedinte si nimeni nu mai era obligat să-l asculte
pentru că era sperjur.
Cu timpul, poate si din cauza senilitătii, dar mai curând
din dorinta de dominatie, el a ajuns la aberanta idee să distrugă
jumătate din satele tării si să bage sătenii în blocuri - „ca să fie si
ei ridicati la nivelul orăsenilor”, spunea cu perfidie.
Nu-si ascundea gândul ca pe stricata lui odraslă, să-l lase
mostenitor în locul său: „dacă poporul român îl va alege, noi nu
ne împotrivim”, spunea el.
Preot Nicolae Grebenea
678
Asuprirea devenise grea si tot mai greu de suportat.
Ceausescu ducea România la o izolare crescândă. Europa vuia
contra lui, considerând că o sfidează. Dar el era imperturbabil.
Stătea pe jar, dar nu stia. În acest timp apăru pe arena mondială
Mihail Gorbaciov.
Mihail Gorbaciov
Noul sef al Uniunii Sovietice a fost o surpriză dintre cele
mai uluitoare. El a constatat că sovietele au un pământ excelent,
dar nu au porumb, grâu, alimente si că Uniunea Sovietică
rămâne în urma statelor capitaliste, si dacă nu face o reformă nu
le va mai ajunge niciodată. El făcu atunci o întoarcere de 180o
de la dogmatismul comunist. I-a uimit pe toti. A răsturnat toate
planurile si ale celor din Occident si ale celor din Orient. Era
pentru a se da pământ tăranilor, pentru proprietatea privată,
pentru întoarcerea la piata liberă. Nu era pentru un partid unic
asa cum a hotărât Lenin ci pentru mai multe partide în
competitie în a acapara puterea în stat. După 70 de ani de
adâncire în comunist, acest om deosebit, providential as putea
spune, scoate Sovietele la lumina unei libertăti care urma să
crească treptat. Omul sovietic, acest rob al statului care avea
două fete, una pentru serviciu si pentru treburile oficiale si alta
pentru acasă si pentru prieteni, lepăda acum măstile si devenea
om adevărat. Miracolul acesta se petrecea sub ochii nostri si îl
mâna spre împlinire Mihail Gorbaciov.
Popoarele comuniste aflate în sfera sovietică răsuflă
iesind de sub controlul strict sovietic sub care au stat din 1945
încoace si îsi croiesc singure drumul spre libertate. Ele nu mai
au o libertate limitată după interesele unitătii socialiste stabilite
de URSS, după cum le-a declarat tiranul Brejnev, ci o libertate
deplină: se pot misca după bunul lor plac. Unele din ele au
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
679
pornit cu pasi grăbiti spre Apus, spre reforme democratice, cum
ar fi Ungaria. Iar însăsi Gorbaciov îndemna la acest lucru.
Momentul venirii la putere al lui Gorbaciov va trebui
consemnat în Istoria Universală ca un moment universal
culminant. O întoarcere a omului spre sine. Milioane de oameni,
zeci de popoare care au stat cu fruntea plecată timp de 40 de ani,
iar altele 70 de ani, au ridicat fruntea si tind spre lumină, spre
lumina lui Dumnezeu. Ateismul nu mai e obligatoriu.
Dumnezeu e recomandat, bisericile se deschid, nu mai sunt
magazii. Omul care în comunism îsi pierduse chipul lui
Dumnezeu, acum se reîntoarce spre El, spre a si-l restaura. Din
brute, oamenii se reîntorc la credintă, spre a deveni oameni
adevărati. Dar acest lucru numai în libertate este posibil. Şi acest
pas al libertătii l-a făcut lent în Uniunea Sovietică Gorbaciov,
făcându-l posibil si altora. Anul 1985 este începutul drumului
spre lumină, anul venirii lui Gorbaciov la putere. El va trebui
scris cu litere de aur pe frontispiciul parlamentelor popoarelor,
pe usile bisericilor, în păduri si în câmpii.
Apusul salută acest început si întinde mâini frătesti
Răsăritului. Întâlnirile amicale între Bush, presedintele Americii
si Gorbaciov, duc la reducerea si distrugerea armamentului
nuclear; teama că lumea s-ar putea prăpădi în urma unui atac
atomic dispare; armamentul atomic este tot mai redus prin
întelegerile ce urmară.
O nouă epocă începe în istorie. În spatiul est-european
toti se bucură si fac demersuri pentru a se înscrie pe noul drum
care se deschide acum. Un singur om se opune cu îndârjire,
Nicolae Ceausescu. El socoteste pe Gorbaciov „un căzut”. Şi la
vizita pe care Gorbaciov a făcut-o în România, Ceausescu i-a
spus mintind: „Ceea ce faci dumneata acum în Uniunea
Sovietică, eu demult am făcut în România”. Eu priveam cu
bucurie reformele înnoitoare ce se fac în statele vecine si mă
întristează faptul că Ceausescu nu a luat startul odată cu ele pe
Preot Nicolae Grebenea
680
drumul libertătii, rămânând în urmă. Se va trezi oare? căci
ceasul desteptării a bătut. O fi, poate avea o intuitie că
întorcând-o spre Occident, era tot asa de rău si chiar mai rău
decât tinderea spre Est? Ce era în capul lui? Nu! Ceausescu nu
se trezea, se credea încă atotputernic. Prin ideea neamestecului
în treburile interne ale tării, reprezentantii nostri la întâlnirile
internationale făceau greutăti în luarea unei hotărâri comune si
desigur iritau. Ceausescu uita că semnând unele acte cu caracter
international nu mai avea o libertate absolută, ci una limitată de
angajamentele ce rezultau din actele semnate, dar el continua să
lucreze ca un autocrat. Treptat, treptat, izola România.
El a reusit să scape de toate datoriile externe, succes ce-i
dădea o oarecare independentă, scotându-l de sub controlul
finantei mondiale. Simtind că se izolează, îsi spunea: „ce fac eu
nu e izolare”. Prea comunist, el nu admitea nici o abatere de la
doctrina comunistă si nu vroia să intre în fluxul nou al
evenimentelor din Răsăritul Europei si în felul acesta punea în
primejdie viitorul României, izolând-o.
Te mirai câtă luciditate si justă întelegere a dovedit în
politica externă înainte (căci în cea internă a fost cu totul
deficitar si gresit) si cât de obtuz si orb se arăta acum când ar fi
trebuit să iasă din doctrina în care crescuse.
Când Gorbaciov a dat un nou curs istoriei, eu cugetam că
Ceausescu va convoca Comitetul Executiv si Comitetul Central
al Partidului si va pune în dezbatere problema: „Ce facem acum
când conducătorul celui mai puternic stat comunist se abate de
la doctrină si merge pe un drum nou?” Cugetam că însisi fratii
lui se vor strânge într-un consiliu de familie ca să-l întrebe:
„Unde ne duci, ce facem acum?”
În acest timp, neputând oficia slujbe religioase, m-am
apucat de unele traduceri. Astfel am tradus din frantuzeste cartea
lui Raymond Moody: „Viata de după viată”, din traducerea
franceză a lui Paul Misraki; „Marii mistici rusi” de Tomas
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
681
Spidlik; „Vizionarii” de Olivier Clement, „Femeia si mântuirea
lumii” de Paul Evdochimov; „Hristos si tineretul” de Tihomir
Toth. Urmăream cu multă atentie si evenimentele politice din
lume. Mă bucuram de schimbările treptate ce se făceau în statele
din jurul nostru. Îi vedeam pe unguri alergând repede spre vest.
Îmi ziceam: „Sunt realisti duc o politică cerută de momentul
actual, însă ei sunt oportunisti”. Ideile si principiile la ei
contează mai putin. Vor să fie întotdeauna cu cei mai tari,
sacrificând oricând principiile sau o prietenie, dacă altii cu alte
principii au devenit mai tari.
Iată bunăoară, după ce au făcut curte asiduă nemtilor
după primul război mondial si mai ales lui Hitler, când acesta a
ajuns stăpânul Europei, au primit un cadou nemeritat: Ardealul
de nord. Dar după bătălia de la Cotul Donului, când la 19
noiembrie 1942 rusii au rupt frontul german cu o izbândă
formidabilă în consecinte, ungurii considerând că nemtii ar
putea pierde războiul, au si încercat să iasă din alianta cu ei încă
din martie 1943 si să facă „cotitura”. Dar „figura” nu a reusit.
Nemtii au ocupat Ungaria, au răsturnat guvernul l-au scos din
temnit• pe maiorul Szàlási si au fost siliti s• continue r•zboiul.
Ungaria a fost supravegheată de o armată de 160.000 de nemti,
care a ocupat-o până la sfârsitul războiului. Acum, lepădându-se
treptat de comunism erau îmbrătisati de Occident.
Era limpede că stând pe loc când toti se miscau,
Ceausescu va rămâne în urmă. Dar el nu vedea. Ba chiar dorind
să întărească comunismul la noi, ajunsese să plănuiască
distrugerea a jumătate din satele tării si să bage tăranii în
blocuri. Era atât de anormal si atât de nebun că te miri cum a
stăruit în acest plan, cu toate împotrivirile ce le simtea în tară si
în străinătate.
Îmi ziceam: Cum? Este absolut singur în conducere anul
acesta? Unde sunt colegii lui ca să-l oprească, ministrii,
Comitetul Central si cel Executiv, unde sunt? Nici unul nu
Preot Nicolae Grebenea
682
pricepe situatia? Nici unul nu îi arată greseala? Atâta slăbiciune
la niste conducători nu prea s-a întâlnit în lume.
Deci Ceausescu mergea înainte pe drumul lui când altii
mergeau înapoi. Nădăjduiau unii că la noua alegere de
presedinte se va retrage sau nu va mai fi ales. Dar el tocmai
acum tinea cu tot dinadinsul să fie reales. Dar realegerea a fost
atât de fortată cum nu a mai fost niciodată înainte. Cele câteva
mii de fruntasi, vreo 4.000 care l-au reales au fost dusi la
Bucuresti în anume locuri aranjate de Securitate unde să stea
până la vot, nu unde ar fi voit ei, si după vot adusi cu masinile
acasă, fără să fi fost liberi în Bucuresti să stea de vorbă unii cu
altii. Deci teroare cu proprii guvernanti. Nici o libertate de
miscare, de dezbatere, de hotărâre liberă. Dar ajunsi acasă, nici
unul nu si-a dat demisia din postul său si nu a depus carnetul
rosu. Nici un protest public, nimic. Atâta lasitate si lipsă de
onoare nu era cunoscută la noi. S-au dovedit cei mai josnici
dintre toti cei ce au guvernat în România până acum.
Doina Cornea
Situatia a devenit disperată. Auzeam glasuri în care unii
îsi exprimau revolta si neputinta de a mai suporta situatia.
Răsună atunci un glas ca un tunet de la Cluj: era al profesoarei
universitare Doina Cornea. Neputând vorbi direct, ea a adresat
prin intermediul Europei Libere de la München lui Ceausescu,
prin două scrisori, un protest vehement, dur dar politicos, în care
îl învinuia pe acesta de călcarea legilor, că a făcut din România
o tară „ocupată” de vreo 60.000 de securisti. Atâta curaj a uimit,
dar a uns ca un balsam inimile românilor.
Deodată s-a ridicat în stima si admiratia tuturor celor ce
doreau o schimbare. A fost chinuită, a fost bătută, cu domiciliul
obligatoriu acasă, dar nu a renuntat. A dat dovadă de un suflet
mare.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
683
Priveam cu bucurie schimbările din statele comuniste din
jurul nostru si îmi venea să urlu de durere când vedeam
întepenirea noastră în doctrina comunistă, si nu se întrezărea nici
o schimbare.
În sfârsit apare un protest a sase membri vechi ai
Partidului Comunist în care i-au arătat călcarea Constitutiei,
izolarea României si conducerea lui Ceausescu autoritară,
tiranică si ignorarea nevoilor tării. Ecoul a fost salutar, dar
Ceausescu a rămas neînduplecat.
O întâlnire Bush–Gorbaciov în insula Malta a adus
hotărâri secrete necunoscute încă privind statele comuniste.
Acolo s-a hotărât si soarta României. Mă temeam să nu fi fost
vânduti a doua oară ca la Yalta si să ne găsim iară în zona de
influentă fără stirea si fără voia noastră. Dar dacă Ceausescu ar
fi cedat, probabil că nu mai era nevoie de întâlnirea de la Malta.
Securitatea în acest timp nu mă mai tulbura; însă stătea
în supraveghere cu ochii deschisi. Şefa judetului, Maria
Gheorghe, prea coruptă si asupritoare, a fost schimbată si în
locul ei au adus o altă femeie în fruntea judetului, doamna
Leustean.
Cei sase membri vechi ai partidului care au avut curajul
întârziat să-i arate lui Ceausescu ruina spre care împinge tara,
erau tinuti sub o supraveghere strictă si nu puteau părăsi tara. Ei
nu au avut curajul să-i spună că prin faptul că si-a călcat
jurământul pe care l-a depus după alegerea ca presedinte, a căzut
din postul în care stătea si nimeni nu mai era obligat să-l asculte.
Se pare că Silviu Brucan, evreu din România, a compus
protestul pe care l-au semnat si ceilalti cinci.
De unde în 1968 prestigiul lui Nicolae Ceausescu era
enorm în lume, după vehementul protest contra Sovietelor
pentru ocuparea Cehoslovaciei, acum se auzeau tot mai multe
glasuri în Europa împotriva lui, spunând că o sfidează.
Preot Nicolae Grebenea
684
Frontul Salvării Nationale
În negura ce plutea peste tară si în teroarea suspendată ce
plutea si ea deasupra tuturor, s-a auzit un zvon: există nevăzut
un Front al Salvării Nationale în interiorul tării. Dar nu stia
nimeni din muritorii de rând ce e si din cine este compus. Era
totusi ca o sperantă vagă ce apărea la orizont. Unii nu credeau în
el.
Între timp psihologia multimii se schimba treptat. Inimile
se inflamau. Un foc al nerăbdării s-a aprins în ele: ardeau. Un
act de revoltă s-a ridicat în 1987 la Brasov. Ceausescu era
contestat de muncitorii de la Steagul Rosu, tablourile lui zvârlite
în drum si călcate în picioare.
Revolta a fost înăbusită cu greu. Câteva sute de muncitori
au fost duse la Bucuresti si au trecut prin grele anchete si nu stiu
cine si câti s-au mai întors sănătosi acasă.
Steaua lui Ceausescu apunea, dar el se încăpătâna să nu
observe si să nu vadă că este nevoie de concesii, ba mai mult: de
schimbări radicale. Dictonul vechi „Când zeii vor să piardă pe
cineva îi iau întâi mintea” se vedea acum aplicat la acest om
neînduplecat. Când totul trosneste în jurul tău, nu trebuie să vezi
de ce? Stai în beznă si nu cauti o lămurire? Şi dacă nu vedea el
si nu auzea el, nu trebuiau să-i spună cei din jur? Dar ei tăceau.
Aici este lipsa de caracter si de răspundere a lor. Tăceau când
totul mergea la vale.
Schimbările din jurul tării noastre erau evidente si
mergeau înainte. Nu mai era un secret, Gorbaciov le propulsa.
Trebuia să fii orb dacă nu vezi că iesind din curentul de gândire
si actiune nouă, dacă te încăpătânezi să rămâi ce ai fost si nu ce
trebuie să fii te prăbusesti. Un politician nu trebuie să se
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
685
adapteze la realitătile ce apar? Nu trebuie să fie suplu, viu si nou
precum este viata? Întepenirea este moarte. Şi el mergea spre ea,
dar ne ducea cu el si pe noi. Şi tot mai multi erau îngrijorati de
continuarea cu pasi noi pe drumul vechi. Pentru el distrugerea
satelor era mai actuală ca oricând. A devenit acum nu numai
inactual, anacronic, ci si foarte periculos pentru viitorul tării.
Înainte era în ritm cu altii si nu putea iesi usor din el chiar de ar
fi vrut. Dar acum altii au schimbat ritmul, si nu nemotivat: nu
mai mergeau lucrurile în ritmul vechi si tu nu te bucuri si nu vrei
să-l schimbi? Când toti depindem tot mai mult unul de altul si ce
se întâmplă într-un loc de pe planetă nu mai este un fapt
particular, ci are efecte si asupra altora, tu risti acum o izolare?
O iesire din rând? Dacă tara ar cere asta ar mai fi ceva: asculti
bătăile inimii poporului tău. Dar dacă si poporul tău si toti cei
din jur cer o schimbare, ce mai astepti, nu trebuie să o faci? Şi el
n-o făcea, mergea în contratimp. De aceea o ură surdă mocnea în
inimă. Nu numai tăranii îl numeau acum dusmanul ci din ce în
ce mai multi.
Revolutia
Schimbările din jurul nostru mergeau înainte peste tot.
Oamenii ieseau din chinga strânsă în care fuseseră cuprinsi. Era
ca o explozie: lantul se rupea cu zgomot peste tot. La noi nici o
miscare. Atentia Securitătii se îndrepta mai mult asupra
românilor si nu observa tribulatiile dusmănoase ale ungurilor si
tiganilor care deveniseră agresivi si de o rară impertinentă la
cozile de la cumpărături.
Se auzea batjocura: „Românii sunt de mămăligă si
Preot Nicolae Grebenea
686
mămăliga nu explodează”. Pe la Europa Liberă se comenta
uneori: „Poate românii au spiritul mioritic; acceptă moartea ca
un destin, cu supunere, ca ciobanul din balada Miorita”.
Mă durea inima când auzeam aceste comentarii despre
alesul meu popor. Cât de putin era cunoscut! Una din calitătile
lui cu care a străbătut în istorie a fost marea lui răbdare. Însă
izbucnirile lui în istorie au fost ca un tunet si au zdrobit pe
adversari. Să nu uite că state bine organizate ca cel bulgar si
sârb si cel unguresc au fost desfiintate, cel bulgar 500 de ani, cel
sârb 400 de ani si cel unguresc 340 de ani, iar statele române au
rezistat ambele, Muntenia si Moldova, desi erau state noi.
Reamintesc că noi am oprit expansiunea turco-tătară spre Vest.
Şi dacă nu eram tari foarte probabil că ungurii nu mai erau ca
popor astăzi. Au trăit la adăpostul nostru si al Austriei.
Şi ce vedem acum? În loc de recunostintă ungurii ne
sfidează cu semetie. Ei care au existat prin altii si nu prin ei
însisi. Iar în spatiul acesta eroismul cel mai sublim nu l-au
manifesta decât românii si sârbii.
În ce priveste revolutia ungurilor din 1956, care a arătat o
unitate desăvârsită a unui popor în străduinta de a lepăda jugul
comunist, unitate care e una din cele mai mari calităti ale unui
popor, consider că a fost un act pripit, o greseală politică care a
îndârjit pe sovietici si a dus la înăsprirea climatului social si
politic în tot spatiul dominat de soviete. Reactiunea Brejnev cu
libertătile statelor comuniste limitate, e dovada.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
687
Românii „mămăligi”? Ei care au uimit pe nemti la
Mărăsesti, Mărăsti si Oituz? Şi care s-au arătat ca unii din cei
mai buni ostasi ai Europei? Să ferească Dumnezeu pe cei ce îi
îndârjesc să iasă din sfânta lor răbdare si tolerantă!
Cupa răbdării se umplea. Cu cât celelalte popoare se
îndreptau spre Vest cu schimbări lăuntrice, cu atât la noi
nelinistea crestea si răbdarea mergea spre margini.
Sufletele milioanelor de oameni erau prea pline de dorul
schimbărilor si de ură pentru cei ce le împiedicau să vie. Nu
trebuie să fi profet ca să vezi să vine furtuna la noi.
Cu mai bine de o lună înainte de evenimentele din 16-22
decembrie 1989, analizând cu prietenul meu preotul C.
Tutuianu situatia politică de la noi constatam că ne găsim într-o
stare pre-revolutionară. Războiul civil bate la usă. De azi înainte
în orice zi poate izbucni o revolutie la noi. Momentul cel mai
probabil e Crăciunul sau ziua „Republicii”, 30 decembrie. Dacă
ea nu va izbucni până atunci în nici un caz nu vom putea ajunge
cu această situatie până în aprilie 1990.
Cupa se umplu. Semnalul l-a dat un popă ungur, spion
necunoscut: Tőkes Laslo, preot reformat-calvin, alungat, se
zice, de la Dej la Timisoara pentru că propovăduia iubirea
liberă.
Timisoara era cel mai bun loc. Manifestând un sovinism
maghiar, guvernul a hotărât mutarea lui la 16 decembrie 1989;
el se împotrivi. Parohienii îl apărară. S-a iesit în stradă si
Preot Nicolae Grebenea
688
rândurile ungurilor care îl însoteau prin chemarea simplă:
„Veniti cu noi!” au crescut. Zilele 16-18 decembrie erau zilele
unui început de revolutie la Timisoara.
Apoi în Timisoara trageri si distrugeri totale ale
prăvăliilor, restaurantelor în zilele ce urmară. Haos, neliniste,
zeci de morti. Cine trăgea? Securitatea română? Nu. Armata?
Poate. S-a tras în copii ce voiau să se ascundă în biserică. Acest
act nu mai putea fi românesc. Românii nu puteau trage în copiii
lor. Dar cine trăgea atunci în ei? Altii. Cei ce voiesc micsorarea
numărului românilor în Ardeal si mai mult decât atât: peste tot.
Acestia erau ungurii. Se crede si este aproape dovedit că la
Timisoara au actionat 11.000 de soldati unguri, pregătiti în
Ungaria de atac si cu consimtământ străin. Şi acolo au mai
actionat si altii: 10.000 sovietici. Au fost acolo zeci de morti si
orasul e numit orasul „martir”.
Dar faptele de la Timisoara au făcut să se verse paharul
răbdării în toată tara. Populatia Bucurestiului a iesit în stradă în
zilele de 19-20 decembrie. Tot Bucurestiul vuia. Iesiri în stradă
si în alte orase: în Sibiu, Brasov, Buzău. Revolutie. Situatia nu
mai putea fi stăpânită. Trageri cu armele în diferite orase.
Timpul era prielnic iesirii în stradă, nu era rece. Dumnezeu
însusi favoriza schimbarea dorită de oameni prin vremea caldă
din decembrie. Ceausescu este îngrozit. Vrea să vorbească
multimii si face promisiuni, dar multimea îl huiduie. Ca să nu
fie înconjurat si linsat, Securitatea îl retrage. Îngrozit fuge cu
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
689
elicopterul dar se răzgândeste si revine să plece cu avionul. Este
prins de cei patru ofiteri care îl păzeau si este predat Revolutiei.
În fruntea Revolutiei apar pe la ora 4 după amiază în 22
decembrie domnii Ion Iliescu, seful Frontului Salvării
Nationale, Petre Roman, Silviu Brucan care captează Revolutia
si o dirijează.
Pe la ora 5 Brucan arestează pe generalul de securitate
Vlad pe consideratia că nu este sigur că este alături de Revolutie
chiar când declara aceasta. M-am îndoit de sinceritatea acestui
evreu. Consideram că are un interes să-l aresteze.
Lupte grele în Bucuresti si în tară. Aflăm că Bucurestiul
are galerii necunoscute la subsol, de unde cei fideli lui
Ceausescu, tineri crescuti în cultul lui se luptă cu îndârjire. Sunt
arabi, libieni, poate unii români ce fuseseră dati din pruncie să
fie crescuti de stat, toti luptau cu îndârjire. Era ceva uluitor,
oamenii nu se mai temeau de moarte. Cu avântul cel mai
dezinteresat tinerii s-au aruncat în lupta pentru eliberare.
Era ceva cu adevărat uluitor. Bush privind Revolutia
română a declarat: „Sunt uluit!” Dar uluiti erau cu totii.
Generalul Milea, seful armatei, nevoind să tragă în
oameni, a fost împuscat de Ceausescu la 21 decembrie sau s-a
sinucis.
Sovietele au dorit să intre în România în timpul
Revolutiei, pe la Ungheni sau prin sud pe la Reni, dar ofiterii
loiali statului român i-au împiedicat; trecerea peste poduri si
Preot Nicolae Grebenea
690
prin vad era minată. Ei au încercat să intre cu sila si nu au
renuntat decât când li s-a spus că nu este nevoie de ei si că
locurile de trecere sunt minate.
Lupte grele în tară în fiecare zi până după uciderea pripită
a Ceausestilor în ziua de Crăciun, în urma unei judecăti sumare.
Moartea lui Ceausescu a grăbit încetarea luptelor interne de la
noi. Cei ce îi juraseră credintă nu mai aveau pentru ce să mai
lupte.
Ceausescu se îngrijise ca în cazul unei ridicări interne
contra lui să fie ajutat de armate străine, africani si asiatici. Se
pare că au si intrat ceva străini în ajutorul lui, dar africanii gata
să intervină cu aviatia si cu flota au fost opriti de Bush iar
asiaticii de Gorbaciov. Acest lucru arată cât de lipsit de
patriotism era acest om Nicolae Ceausescu, cât de scelerat si de
dornic de putere.
Luptele au mai continuat câteva zile si după moartea lui.
Adversarii Revolutiei erau chemati să predea armele fără să fie
pedepsiti. Din galeriile subterane din Bucuresti, printr-o
ambuscadă au căzut vreo 6.000 de luptători ceausisti. Treptat
lucrurile se linisteau. Generalul Nicolae Militaru, seful armatei,
agent al sovietelor, pensionar reactivat, prin schimbările ce le
făcea cadrelor de sus ale armatei, reîncadrând generali prieteni
ai sovieticilor, a devenit suspect si cadrele sănătoase al armatei
s-au ridicat si au cerut înlocuirea lui. A venit Stănculescu care
părea om de încredere si patriot fidel României.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
691
Luptele au mai continuat lent dar Frontul Salvării
Nationale stăpânea situatia. La Timisoara s-au adus mari
hotărâri: se cerea schimbarea totală a conducerii numită neocomunistă
si căderea totală a comunistilor, a comunismului. Se
striga: „Jos comunismul!”, lucru cerut de simtirea majoritătii
lumii. Dar atât la Timisoara cât si la Bucuresti la Universitate,
săptămâni întregi oameni de cea mai bună calitate si cu sufletele
cele mai curate, strigau nu numai „Jos comunismul!” si „Jos
Securitatea!”, ceea ce era foarte bine, ci chiar si „Jos armata!”,
ceea ce era foarte rău. Bine intentionati, admirabil chiar, cu
cereri perfect legitime pentru alt moment, dar ei n-au înteles că
acum era nevoie de stabilitate si de unirea tuturor si că la
momentul actual pentru stabilitatea în România, aceste două
cereri din urmă nu se puteau primi, căci ar fi dus nu numai la
lupte interne, ci si la lăsarea tării fără apărare la o eventuală
interventie străină.
Armata în acest timp s-a dovedit de cea mai mare utilitate
si a dat dovadă de cel mai înalt patriotism, de întelepciune si de
un admirabil tact, simt al răspunderii si de bun simt. În toiul
frământărilor interne, ea a rămas ca un element de stabilitate si
de răspundere, un element de echilibru si chiar de arbitru al
situatiei. Slavă ei!
În schimb, ungurii ardeleni, cărora propaganda maghiară
le infiltrase ideea că în frământările ce vor fi la schimbarea
conducerii comuniste de la noi, ei ungurii din Ungaria cu ajutor
Preot Nicolae Grebenea
692
străin vor interveni si vor anexa Ardealul Ungariei, deci ei vor fi
stăpânii Ardealului. Cum s-au rezolvat lucrurile la noi, pentru ei
a fost o mare deceptie. Nebunescul lor vis, neacceptat de orice
minte echilibrată, nu s-a împlinit. Mica Ungarie de 93.000 de
km2 voia să ia României, tară de 237.000 km2, Ardealul unde
românii în toate judetele, afară de secuime, sunt majoritari cu
procentajul de 75% până la 92% în judetul Arad.
S-au putut auzi cuvinte strecurate indiscret de câte o
unguroaică sau secuiancă, prietenă de inimă cu vreun român
venit la băi la Borsec sau Covasna, cu ani de zile înainte de
Revolutie: „Cred că anul viitor veti veni cu pasaport aici la băi.”
Sancta simplicitas! Şi acestia cei credeau aceasta nu erau
putini. Cât de usor sunt înselati oamenii! Dar vai de cei ce
înseală oamenii astfel si se lasă ei însisi înselati, producând
neliniste în suflete, frământări, lupte, ucideri. Şi te gândesti că
sfintii îngeri au vestit în noaptea sfântă a Nasterii Domnului că i
se trimite lumii un Mântuitor, care va aduce „pace pe pământ si
între oameni bună voire”.
Unde e crestinismul ungurilor de la Budapesta? El e o
pânză subtire de mătase peste un trup încă păgân si barbar.
Frământări
Situatie tulbure mai multe zile. Neliniste, haos, frământări.
Frontul Salvării Nationale a deschis granitele si a dat drumul din
temnite detinutilor de drept comun, lucru care a sporit haosul si
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
693
nelinistea.
Se fac alegeri de presedinte al tării, domnul Ion Iliescu
iese cu mare succes. Se fac alegeri. Fostii comunisti câstigă
alegerile.
Structurile comuniste rămân la putere.
Silviu Brucan vrea să limiteze comunismul la guvernarea
lui Ceausescu, uitând marile crime si fărădelegi dinainte de el.
Petre Roman, evreu ajuns prim ministru, declară falimentară
industria noastă si lucrează în asa fel ca si când ar fi dusmanul
tării. Tonul presei devine violent, pătimas. Ungurii pizmasi
ridică capul cu pretentii ridicole. Dar evreii care conduc la noi îi
satisfac spre uimirea tuturor.
Ungurii atacă România în tinuturile secuizate si strigă că
sunt asupriti în România.
În Germania si în alte tări din Apus, apar mereu scene în
care ungurii sunt stâlciti din bătaie de români, în Transilvania. E
o uimire. Cei ce îi cunosteau pe români erau mirati, fiindcă nu-i
stiau asa de bătăusi.
Cum realitatea era cu totul alta? Cum se explică atunci că
la televiziunea din Ungaria se arătau scene din Transilvania cu
uciderea ungurilor?
Simplu! Printr-o miselie a Ungariei. Se organiza în
diferite locuri din Ungaria două echipe care se băteau, una erau
românii si alta ungurii si românii băteau pe unguri. Şi apoi
Ungaria transmitea: Iată ce se petrece în Ardeal! Cum sufăr
bietii unguri! Trebuie autonomia Ardealului sau alipirea lui la
Preot Nicolae Grebenea
694
Ungaria, pentru protectia ungurilor atât de asupriti.
Şi asa înselau lumea neinformată din Apus. Perfidia
ungurilor era imensă! Dar si pedeapsa lor va fi mare.
Nestăpânind situatia, domnul Ion Iliescu cheamă în ajutor
minerii din Valea Jiului. Ei au făcut prăpăd în unele locuri din
Bucuresti.
Imaginea României se strică în lume datorită asaltului
unei propagande unguresti nemaipomenit de mincinoase,
precum si a presei evreiesti. Se vede la noi paradoxul următor:
Evreii care au dus-o bine în România în timpul războiului si
întotdeauna, dar în Ungaria au fost ucisi 600.000 dintre ei, atacă
pe românii care i-au apărat si sprijinesc pe ungurii care i-au
ucis.
Moneda noastră se prăbuseste treptat.
După toate semnele România e victima unui atac ideomasonic
exercitat prin Fondul Monetar International si prin
agentii lor din guvernul român. Ne prăbusim lent economic.
Preturile mărfurilor au crescut exorbitant. Savantul român
Rugină a dat solutia redresării economiei noastre, dar Petre
Roman nu l-a ascultat.
Asist îndurerat la tot ce se petrece la noi. Unde mergem?
Vom fi pierduti? Suntem la răscruce cum n-am mai fost si vin
atacuri din toate părtile. Şi toată lumea e la răscruce – de altfel.
Matadorii internationalismului, în dosul căruia stau evreii,
cer o Nouă Ordine în lume, cu unirea tuturor statelor, cu un
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
695
guvern suprastatal. Ei vor distrugerea ideii nationale si a
crestinismului. Asta însemnă distrugerea noastră si a tuturor
natiunilor. Dar natiunile sunt niste entităti naturale nu niste
entităti fictive. Asa le-a lăsat Dumnezeu si asa s-au manifestat
ele în istorie. Cartea noastră de identitate o constituie sufletul
nostru românesc cu toate componentele lui, în care credinta
ortodoxă e un element principal.
Mă uit în jur; dusmănii, lipsa unui prieten sincer. Imperiul
sovietic se destramă. La fel Iugoslavia se destramă în convulsii
puternice; război intern.
Sprijiniti de o lume nelămurită, ungurii cu gura hulpavă
cer „federalizarea” Ardealului. Sunt într-o ofensivă murdară,
uitând marile crime pe care le-au făcut în Ardeal, în Ucraina -
subcarpatică si în Iugoslavia.
Mă uit mai departe: da! Văd un prieten. E China. E
adevărat, e departe, dar e mare, un miliard două sute de
milioane de oameni. Iar sefii lor au declarat că chinezii „sunt
frati de arme” cu românii. Această declaratie au făcut-o lui
Ceausescu, dar prietenia s-a legat înainte de Ceausescu, în 1950
– 1952, după războiul din Coreea, când România a ajutat mult
pe chinezi.
Actele de prietenie făcute pentru noi de chinezi în câteva
rânduri, cel dintâi după ocuparea de către sovietici a
Cehoslovaciei în 1968, apoi câteva după Revolutia noastră par a
confirma sinceritatea si trăinicia acestei prietenii.
Preot Nicolae Grebenea
696
Mă gândesc că si polonezii ar trebui să aibă putină
recunostintă fată de noi, care le-am arătat bunăvointă si omenie
în 1939 când învinsi în războiul cu nemtii i-am lăsat să fugă pe
la noi. Dar nici un semn de recunostintă nu se vede încă de la ei.
Nădejdea cea mare e în Dumnezeu. E singurul nostru
spijin. După toate semnele El e cu noi, iar El e invincibil. El e cu
noi fiindcă si noi suntem cu El si nu L-am părăsit, cu toată
propaganda comunistă. Poporul român a rămas crestin. Şi dacă
indivizii de la noi si ieri si azi fac multe fărădelegi între ei,
neamul românesc n-a făcut niciodată si nu face nici azi
fărădelegi fată de alte neamuri. El n-a făcut războaie de cucerire
si 400 de ani a ajutat toate popoarele din Balcani subjugate de
turci si a tinut piept turcilor si tătarilor apărând Apusul.
De aceea, eu sunt optimist. Planurile împotriva noastră nu
vor reusi, nu vor putea să reusească, desi noi suntem slabi. Dar
dacă din punct de vedere militar suntem slabi, suntem cu totul
tari în dreptul nostru, în adevărul, în omenia si bunătatea noastră
funciară(?), în sfânta noastă credintă.
Să admitem, ipotetic, că se va crea o Nouă Ordine, unirea
statelor si un guvern suprastatal. Va putea ea să distrugă
fundamentele pe care au stat neamurile: ideea natională si ideea
crestină? Eu zic că nu. Şi sunt cu totul convins de asta, chiar
dacă popoarele vor fi guvernate si silite să meargă pe drumul pe
care îl indică guvernul suprastatal, tot nu se va reusi. De ce?
Pentru că s-ar distruge opera Domnului nostru Iisus Hristos. Şi
Dumnezeu nu va permite să se distrugă opera Sa.
Să admitem că sub presiune cei mai multi oameni vor
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
697
părăsi credinta în Dumnezeu si ceilalti vor sta în chinuri, sub
asuprire, nici atunci nu se va reusi în planurile antidivine.
Căci atunci când oamenii vor părăsi pozitiile lui
Dumnezeu, atunci Dumnezeu Însusi va interveni să apere
pozitiile Sale, pe ai săi, credinta sa, opera Sa.
Şi-ar putea cineva imagina că Dumnezeu ar sta „cu
mâinile în sân” ca un neputincios, privind cum dusmanii Îi
distrug opera, planurile si pe cei ce Îi slujesc? Nu! E cu
neputintă. El tine la opera Sa si la cei ce Îl iubesc. El nu se va
lăsa detronat de fiii cei răi ai oamenilor si de aceea ne-a
avertizat prin proorocul Isaia: „Eu sunt Domnul si acesta este
numele Meu. Nimănui nu-i voi da slava Mea”(Isaia 42,8). Şi
mai departe zice: ”Eu sunt: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu
si nici după Mine nu va mai fi! Eu, Eu sunt Domnul si nu este
alt izbăvitor afară de Mine! Eu sunt cel ce am vestit, Cel ce am
izbăvit si Cel ce am prezis si nu sunt străin de voi. Voi sunteti
martorii Mei, zice Domnul. Eu sunt Dumnezeu din vesnicie si
de aici încolo Eu sunt! Nimeni nu poate să iasă de sub puterea
Mea si ceea ce fac Eu cine poate strica”(Isaia 43,10-13).
De aceea eu stau cu totul linistit si astept desfăsurarea
istoriei cu convingerea că, în anii imediat următori, chiar
Dumnezeu va interveni în ea dirijând-o spre împlinirea
scopurilor Sale si pedepsind pe cei ce I se împotrivesc. Atunci
se vor convinge toti că Dumnezeu există, că e prezent activ în
lume, că e atotputernic si că de mâna Lui nimeni nu scapă si că
Preot Nicolae Grebenea
698
nimeni nu poate strica opera Sa.
Consideratii generale
Am străbătut o epocă din cele mai grozave si mai
dramatice din istorie. Am îndurat urmările a două războaie
mondiale, care au venit cu prăvălirile si răsturnările lor mari si
surprinzătoare. Putine generatii din lume au avut nenorocul să
suporte atâtea greutăti în viata lor.
Mă întreb cum a fost posibil? A fost o fatalitate? Toate
durerile prin care a trecut lumea erau inevitabile? Nu! Ele sunt
urmarea unor mari greseli si nu a unor oameni de rând, ci ale
celor mai mari personalităti, sefi de state, care au condus lumea
în acest timp. Ei sunt: Stalin, Hitler, Churchill, Roosevelt. Dar
dacă de la cei doi dintâi, nu se putea astepta nimic bun, de la
Churchill si Roosevelt se astepta tot binele, căci erau sefii unor
state democratice, cu niste popoare care n-au suportat tirania.
Cum de a venit răul chiar de la ei? Din cauza a două
păcate mari: egoismul national si dorul de putere.
În Statele Unite începutul răului s-a făcut în anul 1940
când americanii au permis presedintelui lor Roosevelt, care
venise la putere în 1932 cu partidul democrat, ca după două
guvernări să candideze si a treia oară la presedintia Statelor
Unite. Marele si genialul Washington, primul presedinte al
Americii, a stabilit rânduiala ca nici un presedinte al Americii să
nu aibă decât două guvernări. Rugat să candideze a treia oară la
presedintia Statelor Unite, fără contra candidat, el a refuzat ca să
nu se pară că este mânat de dorul de putere. Şi asa s-a fixat o
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
699
traditie în Statele Unite ca presedintii ei, oricât ar fi de iubiti, să
nu candideze a treia oară. Şi cine putea fi mai iubit decât
întemeietorul statului american: Washington? Nimeni n-a călcat
această nobilă si înteleaptă traditie americană timp de 164 de
ani, de la 1776 până la 1940.
Dar iată Roosevelt, desi foarte bolnav, dornic de putere,
a întrerupt această traditie si a candidat si a treia oară. Aici e o
greseală a nobilului si generosului, dar poate si naivului, popor
american, că i-a permis aceasta, si apoi, mult mai grav bolnav si
cu un picior în groapă, acelasi dor de putere l-a sedus să
candideze si a patra oară, în noiembrie 1944. De acum, fostul
mare bărbat de stat, era senil si neputincios. Rusii s-au jucat cu
el, atât la Teheran în 1943, cât si la Yalta 1945, ca si cu un
copilas bolnav, inapt si pornit pe drumul mortii. Că el a cedat
apoi satanicului Stalin tot ce acesta a îndrăznit a-i cere era un
lucru de la sine înteles.
Deci, primul mare păcat: dorul de putere apartine unui
presedinte al Statelor Unite. El e izvorul a mii de păcate de mai
târziu.
Al doilea mare păcat: egoismul national apartine lui W.
Churchill, primul ministru al Angliei.
Mare ca un semizeu între anii 1939 si prima jumătate a
anului 1943, cu o vointă de fier si cu un suflet înalt, a ajuns apoi
mic ca un pigmeu, cu un egoism national englez nesăbuit, cu un
cinism nepermis, a sacrificat o parte a Europei si a făcut-o
cadou lăcomiei lui Stalin. Prin actul lui josnic Anglia n-a
câstigat nimic căci sovieticii au fost prea perfizi, iar el s-a
umplut de ocară. Mii de blesteme au căzut peste capul lui după
aceea de la popoarele subjugate de sovietici.
Preot Nicolae Grebenea
700
Singura scuză care i se poate aduce e că nu mai era în
deplinătatea functiunilor sale sufletesti când semna actele de
sacrificare a popoarelor ce cădeau sub robia rusilor, nu în
„sfera” de influentă, ci în robia lor, căci robie a fost. Dar el nu
guverna singur în Anglia.
Aceasta este o parte a începutului rău ce a urmat. Dar
trebuie să deducem că spre a se fi putut face aceasta în U.S.A
trebuia o atmosferă comunizantă, ateizantă si prosovietică, cel
putin în cercurile conducătoare ale administratiei lui Roosevelt.
Şi în Anglia trebuie să deducem că influenta comunistă si a
spionajului sovietic s-a infiltrat până în cercurile engleze cele
mai de sus.
Deci, în concluzie: părăsirea principiilor divine a dus la
tot ceea ce a urmat.
Dar poate asa a îngăduit Dumnezeu ca si prin răul
comunist, progresul social si spiritual să-si deschidă drum să
meargă înainte.
70 de ani pentru cele 15 republici ale Uniunii Sovietice
si 45 de ani pentru cele de sub robia lor, au dovedit lumii că
comunismul n-a putut aduce fericirea lumii, ci nenorocirea ei.
Să guvernezi atâtia ani fără opozitie, fără a putea aduce fericirea
lumii, e o dovadă irefutabilă că prin comunism nu se poate
ajunge la fericirea lumii. E în el un viciu fundamental: e
incompatibil cu fiinta umană, căci el îi răpeste libertatea si
instalează tirania. Omul nu mai e om; legea nu mai e lege, iar
fără libertate nimic nu-l poate multumi pe om. Fericirea cu sila
nu se poate. De aceea Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru,
n-a vindecat pe nimeni cu sila, ci i-a întrebat pe bolnavi: „dacă
vrei?” sau „dacă crezi?” respectând libertatea fiecăruia.
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
701
Toate popoarele de sub sovietici au suferit în acest timp
mai mult sau mai putin.
Cel mai mult cred că a suferit poporul român. De ce?
Fiindcă asa au voit sovieticii. Şi mai este un motiv: la toate
popoarele care au fost silite să aplice comunismul, conducătorii
care-l aplicau erau fii ai poporului respectiv: bulgari, unguri,
polonezi, etc.; la noi conducătorii care aplicau comunismul nu
erau românii (căci în 1944 în România comunistii erau doar
câteva sute). Evreii si ungurii aplicau comunismul pe pielea
poporului român. Iar evreii erau radicali lucru care tine de
structura lor, iar ungurii erau dusmani, lucru care le vine din
sovinismul lor barbar de care sunt pătrunsi până în măduva
oaselor, fapt ce a devenit la ei acum ca o boală congenitală.
Exploatarea cea mai grozavă a tărilor de sub sovietici a
fost a României.
Petrolul care trebuia să ne ajungă o mie de ani si să mai
si vindem anual cote importante, a fost extras de sovietici 20 de
ani: din 1944 până în1964. Alte bunuri la fel.
Proportional cu celelalte tări comuniste din Europa cel
mai mare număr de morti si detinuti l-au dat românii.
Cea mai mare teroare din temnită în Europa, s-a
făcut în România „Fenomenul Pitesti” – chipul cum să distrugi
omul, să-l degradezi la ultimul nivel, oricât ar fi el de tare, a
apărut în România.
Colectivizarea cea mai radicală si mai dură, cu sula, s-a
făcut în România prin Nicolae Ceausescu.
Dacă unii dintre detinutii europeni de sub sovietici au
fost martiri sau mucenici, procentul cel mai mare l-au dat
românii.
Preot Nicolae Grebenea
702
Şi dacă unii din detinutii care au suferit cu un eroism
sublim chinurile si au refuzat să vândă pe aproapele său primind
mai bine moartea sunt sfinti, numărul cel mai mare va fi tot al
românilor.
Toate categoriile sociale din România au dat detinutii
lor, mai ales clasele de sus. Elita României a fost jertfită pe
altarul Patriei.
În temnită, unguri ca detinuti politici au fost putini,
evrei si mai putini, tigani deloc. Ţiganii nu erau decât cu
pedepse de drept comun.
Rezistenta cea mai mare a fost a celor ce erau cu sufletul
curat, a celor credinciosi, a celor ce luptau pentru o idee, un crez
un ideal.
Căderile cele mai mari, si au fost si din ele destule, au
fost ale ateilor, materialistilor, lasilor, necinstitilor si a celor ce
voiau si acum să se învârtească si să se salveze prin metode
josnice.
Ţărănimea română si-a câstigat un certificat frumos prin
felul cum a dus puscăria si prin felul cum s-a luptat până a ajuns
în puscărie.
Duritate si neomenia cu care s-au purtat unii ofiteri si
gardieni care păzeau detinutii, arată cât de mult au putut fi
stricati de guvernanti si cât de mult si-au pierdut simtul unor
răspunderi viitoare.
Nici un regim din trecut de la noi nu si-a făcut o mai
bună reclamă decât comunistii, nu a arătat că stă pe adevăr, că e
justificat stiintific, deci că e actual si că ceilalti sunt depăsiti,
inactuali si anacronici. Şi nimeni nu s-a înselat pe sine, cum sau
înselat comunistii. Asta din cauză că erau necredinciosi si că
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
703
nici un har de sus n-a putut coborî ca să-i lumineze. Erau
autonomi si la singura lumină a mintii lor n-au putut merge bine
înainte.
Multimea prea mare de detinuti de la noi, precum si
apăsarea(?) formidabilă a lor de o autoritate tiranică în temnite,
a făcut dovada până la ce grad de neomenie si răutate poate
ajunge omul care l-a părăsit pe Dumnezeu si a ajuns materialist
si ateu.
În temnitele noastre s-a experimentat limita maximă
până la care rezistă omul apoi începe prăbusirea, degradarea,
animalizarea lui.
Nicăieri nu s-a arătat forta spiritului ca în temnitele
noastre sub comunisti. Ea a fost imensă si a depăsit tot ce se stia
până acum. Cu o masă de 600 de calorii pe zi s-au mentinut mii
de oameni în Aiud mai mult de un an, unii până la un an si sase
luni.
Cu o masă foarte scăzută cu care unii credeau că nu vor
rezista decât un an doi, au rezistat până la 11 ani. Forta
spiritului a mentinut materia să nu moară în conditii atât de
grele, că nimeni n-ar fi crezut că acest lucru este posibil. Iar la
această lipsă a alimentatiei se adaugă lipsa căldurii, lipsa aerului
însorit, căci erau obloane la ferestre, lipsa preumblării,
pedepsele, uneori absolut nemotivate, bătaia tuturor în unele
perioade pentru intimidare, insultele, amenintările, apăsarea
psihică si uneori teroarea.
Care fost puterea care a mentinut pe detinuti în aceste
conditii grele fără să înnebunească, fără să moară si fără să-si
piardă sperantele, dorul de viată, voiosia, bucuria si echilibrul
interior?
Preot Nicolae Grebenea
704
E aici un mister. Nimeni nu stie cum, dar trebuie să
deducem că a fost o putere de sus care i-a întărit, o putere a lui
Dumnezeu. Şi această putere le-a venit prin rugăciune. Cerul
fiind întunecat, nici un ajutor omenesc nevăzând si neputând
astepta de nicăieri, detinutii si-au îndreptat toate privirile lor
spre cer si rugăciunea lor fierbinte a deschis cerul. Harul lui
Dumnezeu, nevăzut, a curs peste ei si i-a întărit. Altfel,
apreciind logic, toti trebuiau să moară.
Dimpotrivă prin temnită unii au fost salvati de la ratare,
altii s-au sfintit, altii au fost feriti de a cădea în beznele
păcatului, altii asuprind si ei s-au convins de superioritatea
crestinismului fată de alte religii si, cunoscându-L pe Hristos Lau
iubit si au trecut la El cu a făcut admirabilul evreu Nicolae
Steinhardt, care s-a botezat în temnită.
*
* *
Dacă trebuie să mă apreciez pe mine, trebuie să spun că
sunt un supravietuitor. Toate câte s-au petrecut cu mine trebuiau
să ducă la moartea mea, iar eu încă sunt viu. Şi sunt viu numai
datorită bunătătii si milei lui Dumnezeu.
Câstigul meu în temnită a fost mare, nepretuit. Aici am
avut experienta realitătii existentei lui Dumnezeu, convingerea
experimentală a existentei lui Dumnezeu. Din acel moment
binecuvântat nu numai că eu credeam în Dumnezeu, ci stiam că
El este.
Tot timpul temnitei Dumnezeu a fost cu mine, si după
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
705
aceea la fel. După eliberare mai înainte de a fi un moment greu,
fără să caut, mi-a scos în fată mijlocul prin care să pot depăsi
greutatea si să fiu salvat. Asta după eliberare. În temnită
Dumnezeu m-a întărit în suportarea ei. Afară m-a pus în situatia
să stiu si să aplic mijloacele empirice de salvare pe care le-am
aflat întâmplător, oarecum scoase în fata mea.
Astfel la iradierea mea eu am simtit că s-a întâmplat
ceva, căci la ridicarea de pe scaunul pe care sezusem când am
dat declaratia, eram schiop de piciorul stâng. Puteam să nu fiu
schiop si atunci eram gata. Dar efectul a fost la mine o
schimbare imediată. Indiciul era precis. Aflasem metoda salvării
si am aplicat-o imediat. Ceilalti doi parteneri ai mei, preotul C.
Crisan si preotul N. Pâslaru, care au trecut prin aceleasi
cercetări ale Securitătii ca si mine si cărora li se va fi aplicat,
poate, aceeasi metodă au murit. Fie că n-au simtit îndată ce s-a
întâmplat cu ei, fie că, chiar dacă au simtit ceva, ei n-au stiut
cum să scoată din corpul lor răul cu care erau acum încărcati.
Cred că celor ce hotărâseră pieirea mea le-am scăpat
printre degete.
Am înteles în temnită că libertatea mea nu e
nemărginită, ci e limitată; e limitată nu numai de corp care are
trebuintele lui si e limitat, ci si de factori exteriori mie.
Ca să nu pierdem prea mult libertatea ce ne-a dat-o
Dumnezeu, consider că cele mai mari pedepse pentru cele mai
mari fărădelegi n-ar trebui să depăsească 15 ani de temnită, ca
omul să nu devină neom. În acest timp să fie educat si eventual
reeducat.
Cum răul, furtul, fărădelegea, etc., sunt prezente mereu
în lume temnita nu poate fi desfiintată azi si nu stiu dacă se va
Preot Nicolae Grebenea
706
ajunge vreodată la asta. Dar trebuie dată nu celor buni, cum a
fost acum la noi, ci celor ce o merită prin faptele lor.
Acum la încheiere repet: am depăsit ura; sunt linistit asa
cum sunt si nu urmăresc pe nimeni pentru orice faptă îndreptată
împotriva mea; nu doresc răzbunare si îi iert pe toti cei ce m-au
lovit în timpul guvernării comuniste sau înainte, adică în timpul
dictaturii lui Antonescu si a lui Carol II – Călinescu. De fapt nu
îi iert acum, ci ei au fost iertati de mult.
Multumesc lui Dumnezeu pentru toate.
În veci fie El slăvit!
Un singur lucru cer Domnului acum: în mijlocul
egoismelor nationale, minciunilor si luptelor popoarelor, apără
Doamne, poporul si neamul meu, ridică-l si înaltă-l spre lumină,
spre adevăr, spre cunoasterea Ta, să fie pe pământ un
mărturisitor al Tău nedezmintit între celelalte neamuri;
întăreste-l si tine-l sub ocrotirea Ta. Amin.
Mă simt obligat să adaug următoarele: poporul român
consideră că poporul american si popor englez sunt responsabili
de soarta ce i-au pregătit-o, băgându-l în robia sovieticilor prin
hotărârile lor nedrepte; socoteste că aceste mari popoare au
obligatia morală să ne ajute acum să iesim din fundătura în care
ne-au împins. Asta ca o mică compensatie a răului ce ni l-au
făcut prin greselile lor politice.
În acelasi timp poporul român asteaptă de la marele lui
prieten din trecut, poporul francez, care în 1940 când România
era amenintată de pierderea unor teritorii, avea unele obligatii
contractate anterior să ajute România, obligatii pe care Franta
nu le-a putut onora din pricina grelei situatii în care ea însăsi
ajunsese atunci, să ne ajute acum să iesim din criza în care am
AMINTIRI DIN ÎNTUNERIC
707
intrat din vina si prin hotărârea altora.
10.03.1993
Piatra Neamt
Pr. Nicolae Grebenea
PS. Pentru salvarea solului României din Bărăgan,
consider ca o necesitate absolută desfundarea celor cinci lacuri
din Bărăgan astupate de comunisti, ca apa ploilor să se poată
scurge în ele si să nu fure pământul arat si să-l ducă în Dunăre,
cum se întâmplă acum.