Patrick Barnes Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii

Patrick Barnes
NON-ORTODOCŞII
Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
Tipărită la Editura Egumeniţa, 2005
Ediţie electronică
APOLOGETICUM
2005
Patrick Barnes
2
Patrick Barnes Non-ortodocşii
REGINA ORTHODOX PRESS
SALISBURY, MA
1999
© Patrick Barnes, 1999
Revised 2004
Regina Orthodox Press
PO Box 5288
SalisburyMA01952
www.reginaorthodoxpress.com
TOLL FREE 800 636 2470
Non US 978 462 7645 FAX 978 462 5079
Patrick Barnes, convertit la Ortodoxie de la Anglicanism în 1995, este hirotesit citeţ, slujind la biserica
Adormirii Maicii Domnului din The Dalles, Oregon, USA (www.DormitionOrthodoxChurch.org). El
conduce un popular web site „Orthodox Christian Information Center" la www.Orthodoxlnfo.com. îi
puteţi scrie pe adresa
patrick@orthodoxinfo.com
I.S.B.N. 973-7952-64-2
DEDICAŢIE
Mamei mele, Ilaria (după Sfântul Ilarie de Poitiers), cu dragoste. Mă bucur de intrarea e în Biserică
prin Sfântul Botez în Sâmbăta lui Lazăr, 2002.
De asemenea, dedic această carte fostului meu profesor anglican, părintele Peter Toon, a cărui
învăţătură despre Preasfânta Treime, fiinţa Bisericii şi cugetarea patristică - din timpul şederii mele
la Seminarul Teologic al Bisericii episcopale din Filadelfia - a constituit un catalizator pentru
convertirea mea la Sfânta Ortodoxie.
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă. Ea poate fi
utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei.
Scanare, corectură şi tehnoredactare : Apologeticum
Digitalizare pdf : Apologeticum
© 2005 APOLOGETICUM.
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
3
CAPITOLUL ÎNTÂI
O întrebare arzătoare
În ultima ediţie a cărţii Biserica Ortodoxă, Episcopul Kallistos (Ware) pune
întrebarea: „Dacă ortodocşii pretind că alcătuiesc singura Biserică adevărată, care consideră ei
a fi statutul acelor creştini care nu se află în comuniune cu ei?”1. Pentru mulţi creştini din ziua
de astăzi - atât ortodocşi, cât şi heterodocşi - care se gândesc serios la o eventuală convertire
la Ortodoxie, aceasta constituie într-adevăr o întrebare arzătoare.
Este propriu protestanţilor, mai mult decât altor creştini, să se lupte cu o astfel de
chestiune. Exclusivitatea Bisericii Ortodoxe - anume pretenţia ei de a fi singura şi adevărata
corabie a mântuirii (cf. l Pt. 3: 20 şi urm.) întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos,
păstrătoarea fidelă a măsurii adevărului din Creştinism - este ceva contrar a tot ceea ce ei
[protestanţii, n.tr.] au fost învăţaţi despre fiinţa Bisericii. Un manager de marketing al unei
importante edituri ortodoxe, specializat în literatură „evanghelistă", a fost odată auzit
remarcând faptul că numărul de apeluri telefonice şi faxuri pe care compania lui le primeşte în
legătură cu chestiunea statutului eclesial şi veşnic al creştinilor heterodocşi este în continuă
creştere. O mulţime de ortodocşi sunt interesaţi de acest subiect, iar această carte este în parte
o încercare de a oferi un răspuns convingător.
În consecinţă, problema de mai sus, alături de alte nedumeriri legate de hotarele
Bisericii, este aceea că, actualmente, avem de-a face cu o diversitate de răspunsuri
contradictorii. Cei care sunt la curent cu starea Ortodoxiei de astăzi cunosc faptul că anumite
aspecte ale eclesiologiei sunt aprins dezbătute. Şi aici mă refer mai mult la statutul celor care
nu se află în comuniune văzută cu Biserica. În urmă cu câteva decenii, în privinţa acestei stări
de lucruri, teologul ortodox şi activistul ecumenic Nicolae Zernov a făcut următorul
comentariu:
Unul dintre delegaţii anglicani [la o întâlnire ecumenică de la Oxford din 1973],
Canon Allchin, i-a întrebat pe ortodocşi: „După părerea voastră, suntem noi în afara sau
înlăuntrul Celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică?". A urmat o discuţie
foarte vie, dar nu s-a dat nici un răspuns, iar unul dintre teologii ortodocşi de frunte şi-a
mărturisit deschis neştiinţa. A zis: „Nu ştiu". O asemenea lipsă de cunoştinţă printre teologii
care pretind să vorbească în numele Celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică
poate uşor nedumeri pe cei cărora nu le sunt familiare tăioasele dezacorduri dintre creştinii
răsăriteni legate de statutul celorlalte confesiuni cr eştine.2
Există astăzi multe pricini pentru această confuzie, toate servind în felul lor la
formularea unor întrebări din ce în ce mai stringente legate de hotarele Bisericii, întrebări
adesea pline de încărcătură emoţională:
Participarea ortodoxă la Mişcarea Ecumenică. Mişcarea pentru unitatea creştinilor a
fost iniţiată de protestanţi pe la sfârşitul secolului al ΧΙΧ-lea. Până acum cincizeci de ani,
dacă nu mai mult, în mişcare au intrat cele mai multe Biserici Ortodoxe. Implicarea ortodoxă
în această mişcare a dat foarte puţine roade. De fapt, ceea ce iese în evidenţă aici e faptul că
implicarea noastră a fost de natură să infecteze mulţi participanţii ortodocşi cu bacteria
credinţei eretice.
E de remarcat aici un fapt deosebit de important... expunerea repetată, prin aceste
1 Timothy [în prezent Episcopul Kallistos] Ware, The Orthodox Church [Biserica Ortodoxă] (Londra: Penguin
Books, 1993 [1963]), pp. 307 -308.
2 „The One Holy Catholic and Apostolic Church and the Anglicans”, [„Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească Biserică şi anglicanii”] Sobornost, 6: 8 (1973), p. 529.
Patrick Barnes
4
dialoguri, la această mentalitate minimalistă, relativistă [tipică pentru dialogul modern] are un
efect devastator asupra phronemei3, gândirii sau cugetării ortodoxe. Devenim infectaţi de virus
- sau otravă (ios), cum o numesc Părinţii ortodocşi din Răsărit - din erezie...
Pricina pentru care Sfântul Apostol Pavel şi alţi oameni sfinţi... sfătuiesc evitarea
dialogurilor religioase repetate cu heterodocşii este, în mod clar, aceea a pericolului de a fi
infectat duhovniceşte de către ideile eretice - dar aceasta nu înseamnă să învăţăm ura faţă de
heterodocşi. Astfel de idei sunt comparate cu otrava, veninul şerpilor, care pricinuieşte moarte
duhovnicească4.
O altă urmare negativă a mişcării ecumenice a fost întocmirea de documente „oficiale”
care nu sunt fidele eclesiologiei ortodoxe, cel mai cunoscut exemplu fiind „Acordul de la
Balamand” întocmit de ortodocşi şi romano-catolici5. Deşi iniţial se arătau încinşi cu principii
eclesiologice sănătoase opuse pretenţiilor protestante conform cărora ţelul mişcării
ecumenice, şi îndeosebi al Consiliului Mondial al Bisericilor, este unirea Bisericii sau unirea
într-o Biserică6, mulţi participanţi din rândul ortodocşilor - chiar ai întregii Biserici Ortodoxe
locale - au pierdut, în grade diferite, legătura cu o înţelegere adecvată a Ortodoxiei
eclesiologice, devenind adesea din ce în ce mai înstrăinaţi de moştenirea dătătoare de viaţă a
Sfintei Tradiţii. Au rezultat de aici serioase compromisuri în credinţă, creând confuzie şi
diviziuni interne7 între credincioşi.
Pentru cei tulburaţi de aceste fapte, merită remarcat faptul că controversele doctrinare
din Biserică nu sunt de dată recentă. Oricine poate afla aceasta prin citirea istoriei Bisericii, în
zilele noastre, ecumenismul - o erezie eclesiologică - a pustiit Biserica şi, uneori, pare să aibă
caracteristicile unui „război naval prelungit”8, ca să folosim o metaforă de la Sfântul Vasile
cel Mare9. Trebuie să avem în vedere faptul că în Biserica Ortodoxă n-a existat niciodată o
3 φρόνημα = cuget, gândire; pentru a înţelege mai bine termenul, să se vadă Rom. 8: 6, 7, 27. Cugetul este un
izvor de concepţii pe care le alcătuim sub influenţa unui duh sau altul. Cugetare ortodoxă nu poate avea decât cel
care a dobândit cugetul lui Hristos [cf. I Cor. 2: 16], adică modul de gândire divino-uman, care ne îndreptăţeşte
să cugetăm ortodox [n.tr.].
4 Dr. Constantine Cavarnos, Ecumenism Examined [Ecumenismul examinat] (Belmont, MA: Institute for
Byzantine and Modern Greek Studies, 1996), pp. 46-47, 52; sublinierea aparţine autorului.
5 Pentru mai multe detalii asupra acestui document eretic, vezi pagina „The Balamand Agrement” [Acordul de la
Balamand] pe pagina de web: The Orthodox Christian Information Center (de aici: OCIC) [Centrul de
informare creştin-ortodoxă], la www.orthodoxinfo.com/ecumenism. [Din nefericire, la Balamand, ecumeniştii
români s-au implicat activ, semnând pentru prevederile acestui acord, n.tr.]
6 În opoziţie faţă de unirea dintre creştini sau din interiorul Creştinătăţii. Vezi, de exemplu, Christian
Unity as Viewed by trie Eastern Orthodox Church: Statement of the Representatives of the Greek Orthodox
Church in the USA at the North American Faith and Order Study Conference [Unitatea creştină aşa cum este ea
privită de Biserica Ortodoxă de Răsărit: Declaraţia reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe a Greciei din SUA la
Conferinţa de studiu: Credinţă şi ordine în America de Nord], Oberlin, Ohio, September 3-10, 1957: „Admitem,
desigur, că unitatea Creştinătăţii a fost sfâşiată, că unitatea credinţei şi integritatea ordinii au fost în mod dureros
rupte. Dar nu admitem că unitatea Bisericii, mai exact a Bisericii «văzute» şi istorice, a fost vreodată ruptă sau
pierdută, astfel încât acum nu se poate pune decât problema căutării şi a descoperirii. De aceea, pentru noi,
problema unităţii este problema întoarcerii la plinătatea credinţei şi a ordinii, în deplină credincioşie faţă de
mesajul Scripturii şi al Tradiţiei şi în ascultare de voia lui Dumnezeu: ca toţi să fie una... Apropiindu-ne întâi de
«natura unităţii pe care o căutăm», am dori să subliniem faptul că abordarea noastră nu este în acord cu cea
susţinută şi aşteptată în mod curent de reprezentanţii participanţi. Biserica Ortodoxă învaţă că unitatea Bisericii
nu s-a pierdut, deoarece ea este Trupul lui Hristos, şi, ca atare, nu poate fi divizată. Unitatea Bisericii de-a lungul
timpului a fost şi este asigurată de Hristos - Capul ei - şi de sălăşluirea Duhului Sfânt”.
7 Vezi Bishop Photios of Triaditza [Episcop Fotie de Triadiţa], „Orthodox Unity Today" [„Unitatea ortodoxă
astăzi”], Orthodox Tradition [Tradiţia ortodoxă], Vol. X, No. 4, pp. 4-10.
8 Patrick Barker [în prezent Ieromonahul Patapie] scrie: „În secolul XX, Biserica Ortodoxă a fost aruncată într-o
teribilă confuzie. Se poate spune că criza prin care trecem acum nu este mai puţin gravă decât crizele cu care
Biserica s-a confruntat în epoca Sinoadelor Ecumenice, cu deosebire criza provocată de erezia Iconoclastă din
secolul VII şi începutul secolului XIX (A Study of the Ecclesiology of Resistance [Studiu asupra eclesiologiei de
rezistenţa] [Etna, CA: Center for Tradiţionalist Orthodox Studies, 1994], p. 10).
9 Despre Sfântul Duh, cap. XXX [Cf. trad. rom. în colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti (P.S.B.) vol. 12, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (E.I.B.M.B.O.R.), 1988 p. 89].
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
5
„Epocă de aur”10 . Ea a fost dintotdeauna împresurată de diviziuni şi vrăjmăşii. De fapt, se
împlinesc proorocirile Sfintei Scripturi: Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se
învedereze între voi cei încercaţi (I Cor. 11: 19). Cu toată înţelegerea pe care o avem faţă de
cei care încearcă să pună ordine în subtilităţile eclesiologiei ortodoxe, se poate totuşi
întrevedea o poziţie ortodoxă solidă numai dacă vom recurge la o cercetare atentă a Sfintei
Tradiţii, cu deosebire a Sfintei Scripturi, a scrierilor Părinţilor Bisericii şi a Sfintelor Canoane.
Observaţii asupra credincioşilor heterodocşi evlavioşi. În societatea noastră modernă
şi pluralistă, creştinii ortodocşi se află într-o legătură foarte strânsă cu creştinii heterodocşi,
dintre care mulţi manifestă o credinţă sinceră în Hristos, trăind o viaţă cinstită şi corectă, care
uneori chiar o eclipsează pe cea a semenilor lor ortodocşi. Dacă combinăm aceasta cu faptul
că creştinii heterodocşi respectă în grade diferite adevărul ortodox, obţinem un amestec care
stârneşte confuzie în rândul celor cărora învăţăturile ortodoxe le sunt străine. De regulă se trag
două concluzii greşite: 1) Heterodocşii sunt creştini în acelaşi fel în care sunt şi ortodocşii; şi
2) „Biserica” de care ei aparţin este cumva o parte sau o „ramură" a singurei şi adevăratei
Biserici a lui Dumnezeu.
Ignoranţa faţă de Ortodoxie, cu deosebire faţă de gândirea patristică11.
„Insuficienta... întemeiere [a unui număr considerabil de ortodocşi] pe trupul consensual al
învăţăturii patristice i-a făcut pe mulţi să-şi închipuie că Părinţii nu se pun de acord în privinţa
Tainelor [Sacramentelor] din afara Bisericii Ortodoxe. Separarea canoanelor de teologie şi a
speculaţiei teologice de viaţa duhovnicească îi aruncă pe Părinţi în dezacorduri artificiale unii
cu alţii, când, de fapt, sunt vinovate lipsa noastră discernământ intelectual şi, prin urmare,
greşita noastră interpretare, iar nu cea a Părinţilor.”12 Aceasta se leagă de o interpretare
deficitară a istoriei orientărilor divergente ale Bisericii privitoare la primirea heterodocşilor:
primirea convertiţilor prin mijloace altele decât cel al Sfântului Botez, sau afirmaţia că o
Taină heterodoxă este „validă”, este o recunoaştere tacită a Tainelor heterodoxe per se - adică
în şi prin ele, făcând abstracţie de Biserică.
Poate că cititorul se întreabă de ce trebuie să dureze atât de mult pentru a se răspunde
la o întrebare atât de simplă precum cea pusă de Episcopul Kallistos. Fără îndoială că unii vor
voi un răspuns exact şi concis, care să nu implice discuţii teologice extinse. Pentru a-i
satisface pe aceşti cititori, merită ca încă de la început să redăm pe scurt poziţia ortodoxă
10 Autorul se referă în special la secolul IV, secol în care au trăit Sfinţii Trei Ierarhi şi alţi sfinţi. Deşi nu
tăgăduieşte nimeni importanţa şi măreţia acestor Părinţi şi importanţa lor în viaţa Bisericii, nu se poate spune că
în vremea lor Biserica efectiv „strălucea” din toate punctele de vedere. Tulburările din Biserică, care ţintesc la
sfinţenia acesteia, au început încă din vremea Mântuitorului Hristos, au trecut şi prin „epoca de aur” şi continuă
şi astăzi. Lectura scrierilor Părinţilor capadocieni sau a altor sfinţi din vremea lor dă mărturie cu prisosinţă
despre acest lucru [n.tr.].
11 [Vezi şi nota 4 (n.tr.)] Conceptul de gândire patristică (adică phronema ton pateron, consensus patrum, sau
„conştiinţa eclesială”) va fi discutat cu mai multe detalii în Appendix I.
12 Episcop [în prezent Arhiepiscop] Hrisostom de Oreoi [acum al Etnei], „BEM and Orthodox Spirituality",
Greek Orthodox Theological Review, Vol. 32, no. l (1987), p. 61. BEM înseamnă „Baptism, Eucharist,
Ministry", Paper No. 111 of the Faith and Order Comission of the World Council of Churches Conference in
Lima, Peru, in 1983 [Documentul Nr. 111 al Comisiei Credinţă şi Ordine de la conferinţa Consiliului Ecumenic
al Bisericilor din Lima, Peru, în 1983]. Acest articol al Arhiepiscopului Hrisostom se remarcă printr-o înţelegere
patristică deosebită. Vezi comentariile aferente ale Preasfinţiei sale Auxentie al Foticeii în Scripture and
Tradition (Etna, CA: Centre for Tradiţionalist Orthodox Studies, 1994 [1984], 50-52) [Cf. trad. rom. Scriptură şi
Tradiţie, editura Bunavestire, Galaţi, 2003]: „Diversitatea poziţiilor cu care avem de-a face în gândirea teologică
contemporană este generată de importarea, în Ortodoxie, a influenţei occidentale". Vezi şi Christos Yannaras,
„Theology in Present Day Greece" [„Teologia în Grecia contemporană"], St. Vladimir's Seminary Quarterly,
Vol. XVI, No. 4 (1972). Pentru o trecere în revistă a acestei probleme dintr-o perspectivă ortodoxă rusească
consultă The Collected Works of Georges Florovsky [Operele complete ale lui George Florovsky] (Belmont,
MA: Nordland Publishing Co., 1979), Voi. I, „St. Gregory Palamas and the Tradition of the Fathers" [Sfântul
Grigorie Palama şi Tradiţia Părinţilor”], 105-120; Vol. IV, „Patristic Theology and the Ethos of the Orthodox
Church” and „Western Influences in Russian Theology" [„Teologia patristică şi etosul Bisericii Ortodoxe” şi
„Influenţele apusene în teologia rusă"]; Vol. V, Ways of Russian Theology, Part One; Vol. VI, Ways of Russian
Theology [Căile teologiei ruse], Part Two.
Patrick Barnes
6
vizavi de heterodocşi.
Statutul heterodocşilor este propriu-zis văzut în două moduri. Atunci când vorbim
despre statutul lor eclesial - adică relaţia lor cu Biserica Ortodoxă - vom spune că heterodocşii
nu pot fi priviţi ca membri ai Bisericii, deoarece n-au fost altoiţi în singurul şi adevăratul Trup
al lui Hristos prin Sfântul Botez. Pe de altă parte, când vorbim despre statutul lor veşnic -
adică implicaţiile acestei separări eclesiale - îi lăsăm la mila lui Dumnezeu şi nu-i judecăm. A
afirma separarea lor nu înseamnă a implica osânda lor.
În cele ce urmează, vom stabili în primul rând câteva din temeiurile teologice necesare
pentru o tratare deplină a întrebării noastre. O critică a diverselor, bine-cunoscutelor
răspunsuri la această întrebare, incluzându-1 şi pe cel al episcopului Kallistos Ware - unul
care, deşi este des citat, ridică numeroase probleme - va încheia studiul nostru.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
7
CAPITOLUL DOI
Viziunea ortodoxă despre har
Viziunea ortodoxă despre har este total diferită de cea occidentală, cu deosebire aşa
cum este ea dezvoltată de scolastici din seminţele aflate în teologia Fericitului Augustin. Iată
cum explică teologul ortodox Vladimir Lossky:
Prin urmare, teologia Bisericii de Răsărit distinge în Dumnezeu pe cele trei Ipostasuri,
natura sau fiinţa, şi energiile - lucrări personale. Energiile sunt cu neputinţă de despărţit de
natură; natura e cu neputinţă de despărţit de cele trei Persoane. Lucrul acesta are o mare
însemnătate în tradiţia Răsăritului pentru viaţa mistică:...
3. Deosebirea dintre fire şi energie, fundamentală pentru învăţătura ortodoxă cu
privire la har, îngăduie să păstrăm sensul real al expresiei Sfântului Petru: Părtaşi la
Dumnezeiasca fire (II Pt. 1: 4). Unirea la care suntem chemaţi nu este nici ipostatică, după
cum este natura omenească a lui Hristos, nici fiinţială, cum este între cele Trei Persoane
Dumnezeieşti; este unirea cu Dumnezeu în energiile Sale, sau unirea prin har care ne face să
participăm la firea Dumnezeiască, fără ca prin aceasta firea noastră să devină fire a lui
Dumnezeu. În îndumnezeire avem prin har, adică prin energiile divine, tot ceea ce Dumnezeu
are prin fire, în afară de identitatea de fiinţă, după învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Rămânem făpturi, devenim însă dumnezei prin har, aşa cum Hristos a rămas Dumnezeu,
devenind om prin întrupare.
Tradiţia răsăriteană nu cunoaşte o orânduire supranaturală între Dumnezeu şi lumea
creată şi care s-ar adăuga la aceasta din urmă ca o nouă creaţie. Aici ea nu cunoaşte o altă
deosebire sau, mai bine zis, o altă împărţire, în afară de aceea dintre creat şi necreat. Pentru ea,
„supranaturalul creat" nu există. Ceea ce teologia apuseană denumeşte cu termeni de
supranatural, înseamnă pentru Răsărit necreatul, energiile dumnezeieşti deosebite în chip
negrăit de fiinţa lui Dumnezeu... Actul creaţiei stabileşte o legătură a energiilor Dumnezeieşti
cu ceea ce nu este Dumnezeu... Aşadar, energiile Dumnezeieşti, în ele însele, nu sunt raporturi
între Dumnezeu şi natura creată, ci ele intră în legătură cu ceea ce nu este Dumnezeu, ele trag
lumea la existenţă prin voinţa lui Dumnezeu.13
Pe scurt, înţelegerea ortodoxă a naturii harului este că acesta reprezintă chiar energiile
lui Dumnezeu. Prin iconomia14 Trinitară a Duhului Sfânt - o iconomie ce presupune atât
lucrări generale cât şi speciale - aceste energii sunt transmise către omenire. Acest fapt
contrastează cu viziunea latină care-şi trage originea în principal din scrierile antipelagiene ale
Fericitului Augustin. Pentru romano-catolici, harul este un mijloc creat de legătură între om şi
Dumnezeu.15
13 Vladimir Lossky, The Mystical Theology of the Eastern Church (London: James Clark and Co., 1957), pp. 85-
86, 87; cf. trad. rom. Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, pp.
113-117).
14 Iconomia sau oikonomia (gr.) = legea casei. Termen prin care Părinţii desemnează pregătirea întrupării Fiului
lui Dumnezeu. Prin extensie: planul şi întreaga operă Dumnezeiască privind lumea. Tehnic: Dumnezeu în
lucrare. Prin urmare, iconomia Duhului Sfânt se referă la lucrările Duhului: fie speciale [sfinţirea creaţiei,
întemeierea Bisericii (Cincizecimea), grăirea în limbi etc.], fie generale, adică Trinitare, în care participă toate
Persoanele Sfintei Treimi, deşi nu se poate spune că în cele speciale Tatăl şi Fiul rămân nelucrători sau că într-un
fel nu sunt prezenţi [n.tr.].
15 Astăzi, această învăţătură a devenit „clasică", în sensul că nu mai este primită de toţi romano-catolicii, la modă
fiind alte concepţii despre har, dintre cele mai diverse. Neexistând o unitate între ele, dat fiind liberalismul
învăţăturilor teologice ce se propagă în Romano-catolicism, nu putem face nici o clasificare a lor. Cel mai
adesea, harul este identificat cu Persoana Sfântului Duh, văzut ca liant impersonal de comuniune intratrinitară şi
de legătură dintre Dumnezeu şi oameni [n.tr.].
Patrick Barnes
8
Iconomia generală a Sfântului Duh
Deşi este o lucrare protestantă, teologia sistematică a lui Thomas Oden reuşeşte să
surprindă cu precizie şi acurateţe poziţia ortodoxă referitoare la lucrarea generală a Sfântului
Duh:
Lucrarea Sfântului Duh nu începe o dată cu Cincizecimea, ci se găseşte cu îmbelşugare în
toată creaţia şi în proniile Sale continui, şi mai ales în întreaga istorie a mântuirii...
Lucrările generale şi speciale ale Duhului. Aşa cum despre Fiul se spune că este
împreună-lucrător cu Tatăl în creaţie şi cu Duhul în eshatologie16, tot astfel şi Duhul
împreună-lucrează cu Tatăl în creaţie, şi cu Fiul în mântuire (Atanasie, LCHS 1.22-27).
Acestea sunt privite ca lucrări generale săvârşite prin împreună-lucrarea Dumnezeieştii
Triade.
În acest sens, Duhul lui Dumnezeu este lăudat ca Unul Care creează (Fac. 1: 1; Ps.
104: 30; Iov. 33: 4), mântuieşte (îs. 44: 3, 23) şi oferă daruri făpturilor (Fac. 2: 7; 41: 38; leş.
28: 3; 31: 3). Duhul luminează raţiunea, rânduieşte ordinea politică şi restrânge capacitatea
umanităţii de a se autodistruge. Printre aceste „lucrări generale" ale Duhului împărtăşite cu
Tatăl şi cu Fiul sunt şi cele ale dăruirii vieţii, sprijinirii vieţii de curând dăruite, sporirea
continuă a vieţii, întărirea vieţii, pe care o hrăneşte, şi călăuzirea vieţii întărite. Aceasta se
aplică tuturor formelor de viaţă, fie plante, fie animale sau oameni.17
Duhul este Cel ce face judecată. Judecata este lucrarea Duhului prin care omul ajunge
la conştiinţa stării sale căzute. Prin harul cercetător, Duhul lucrează la trezirea conştiinţei
gradului în care omul este înrobit în firele intergeneraţionale18 ale păcatului, din care omul nu
poate ieşi (leş. 20. 5; Num. 14: 18; cf. Ier. 31. 29, 30; I Cor. 2: 14)...
Duhul vădeşte lumea de păcat, dreptate şi judecată. Duhul copleşeşte amăgirile,
neştiinţa, vicleniile şi indiferenţa acestei lumi. Duhul lucrează la schimbarea conştiinţei
împovărate de păcat întru zidirea unei conştiinţe superioare, făcându-l pe cel nedrept să
înseteze de dreptate ca şi cum s-ar afla în faţa judecăţii finale (An Ancient Homily by an
Unknown Author [Second Clement] [O veche omilie de un autor necunoscut (A doua a lui
Clement)], 16-20, AF, pp. 68-70; cf. In. 16: 8-11)19.
Vedem aici o gamă variată a iconomiei Duhului în creaţie. Legat de aceasta, Sfântul
Atanasie cel Mare, în Despre întruparea Cuvântului, afirmă:
Slăvite lucruri lucrează Mântuitorul printre oameni; în fiecare zi El convinge în mod nevăzut
mulţimi mari de oameni, atât dintre elini cât şi din afară, făcându-i să creadă în El şi să-I
primească învăţătura.20
Sfântul Ioan Cassian face afirmaţii asemănătoare în Convorbirea a ΧΙΙ-a - „Despre
ocrotirea lui Dumnezeu":
Întotdeauna harul lui Dumnezeu lucrează în bună parte în tovărăşie cu libertatea
16 Nu ştim exact cum priveşte aici autorul eshatologia. In Ortodoxie, eshatologia e înţeleasă atât ca viaţă a
Bisericii în Sfânta Treime, cât şi ca viaţă a Bisericii în veacul ce va să vie. Ambele se găsesc în continuitate.
Căci, în viaţa Bisericii, vremurile din urmă, sau eshatologice, au tot început şi continuă să înceapă (cf.
Fapte 2: 17; dar şilITesal. 2: 7) [n.tr.]!
17 Thomas Oden, Life in the Spirit [Viaţa în Duhul] (San Francisco: Harper, 1992), pp. 34-35.
18 Engl., intergenerational, termen intraductibil ca atare. Se face referire la păcatul strămoşesc şi la toate
consecinţele acestuia care se transmit din neam în neam [n.tr.].
19 Ibid., ρρ. 90-91.
20 Transl. A Religious of C.S.M.V [Un cuvios de la C.S.M.V. (Community of St. Mary the Virgin)] (Crestwood,
NY: St. Vladimir's Orthodox Theological Seminary Press, 1993) p. 61.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
9
voinţei noastre, pe care o ajută în toate, o ocroteşte şi o apără, uneori cerând şi aşteptând şi de
la ea unele încercări de bunăvoinţă, ca să nu pară că oferă darurile Sale unui trândav care
doarme în adâncă nepăsare. Harul lui Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2: 4), chemându-i pe toţi, până la unul, şi zicând: Veniţi
la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu Vă voi odihni pe voi (Mt. 11: 28).21
Vestita convorbire a Sfântului Serafim din Sarov cu Nicolae Motovilov ne oferă o
înţelegere mai profundă a învăţăturii ortodoxe despre har:
Totuşi aceasta [adică faptul că Duhul lui Dumnezeu nu era încă în lume, cf. In. 7: 39]
nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu lipsea cu desăvârşire din lume, ci doar că prezenţa Sa nu
era atât de vădită. Se manifesta doar exterior, şi doar semnele prezenţei Sale în lume au fost
cunoscute de oameni. Astfel, de pildă, multe taine legate de mântuirea ce va veni a neamului
omenesc le-au fost descoperite atât lui Adam cât şi Evei, după căderea lor. (...) Harul Duhului
Sfânt lucrând exterior se reflecta şi în toţi Proorocii Vechiului Testament şi în Sfinţii Israilului.
După aceea, iudeii au întemeiat şcoli prooroceşti anume, în care fiii proorocilor erau învăţaţi
să deosebească semnele manifestării lui Dumnezeu sau a îngerilor, şi să distingă lucrările
Duhului Sfânt de fenomenele naturale obişnuite ale vieţii pământeşti lipsite de har. Simeon,
care L-a ţinut pe Dumnezeu în braţele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim şi Ana, şi nenumăraţi
alţi slujitori ai lui Dumnezeu au avut parte mereu de diferite apariţii Dumnezeieşti,
descoperiri, şi au auzit voci care au fost însoţite de întâmplări minunate vădite. Cu toate că nu
cu aceeaşi tărie ca la poporul lui Dumnezeu, prezenţa Duhului lui Dumnezeu a lucrat totuşi şi
în păgânii care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, pentru că, chiar şi printre aceştia,
Dumnezeu a găsit oameni aleşi. (...) Cu toate că filosofii păgâni au rătăcit şi în întunericul
necunoaşterii lui Dumnezeu, totuşi ei au căutat adevărul, care este iubit de Dumnezeu. Din
pricina acestei căutări plăcute lui Dumnezeu, ei s-au putut bucura de Duhul Domnului. Se
spune că neamurile care nu-L cunosc pe Dumnezeu împlinesc din fire cerinţele legii şi fac
ceea ce este plăcut Lui (cf. Romani 2: 14).22
În orice încercare de a scoate în evidenţă o poziţie ortodoxă asupra unor chestiuni
dogmatice este de asemenea important a cerceta textele dumnezeieştilor slujbe. O privire
fugară asupra câtorva rugăciuni frecvent folosite ne va ajuta să ilustrăm învăţătura despre
iconomia generală a Duhului Sfânt. Cel mai la îndemână exemplu ar fi acela al rugăciunii
Împărate Ceresc... care se rosteşte la aproape fiecare slujbă ortodoxă:
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le
plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă...
Putem vedea aici o afirmare a iconomiei generale a Sfântului Duh asupra întregii
creaţii, ale cărei lucruri El le umple cu energiile lui Dumnezeu în virtutea rolului Său de trimis
Dumnezeiesc al Celui prin care toate sunt aşezate (Coloseni 1: 17). Un alt exemplu este
rugăciunea ce încheie Ceasul întâi, întemeiată pe In. 1: 9, constituie un bun exemplu de
înţelegere ortodoxă a iconomiei lui Dumnezeu în creaţia Sa:
Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul ce vine în
lume, să se însemneze peste noi lumina cea neapropiată...
Legat de versetul din Evanghelia Sfântului Ioan care a inspirat această rugăciune,
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează:
21 Trans. The Rev. Edgar C. S. Gibson, M.A., NPNF second series., Vol. 11, p. 425 [Cf. trad. rom., Sfântul Ioan
Cassian, Scrieri alese, trad. de prof. Vasile Cojocaru şi prof. David Popescu, PSB 57, E.I.B.M.B.O.R, 1990, p.
543].
22 „A Conversation of St. Seraphim of Sarov with N. A. Motovilov”, (Blanco, TX: New Sarov Press, în curs de
apariţie), pp. 12-13; sublinierile ne aparţin.
Patrick Barnes
10
Dacă El luminează pe tot omul ce vine în lume, cum dar sunt atâţia oameni care nu
sunt luminaţi? Căci nu toţi I-au cunoscut slava şi s-au închinat Lui. Cum deci luminează pe tot
omul? El îi luminează pe atâţia câţi sunt în El. Dar dacă unii, cu rea-voinţă îşi închid ochii
minţii şi nu primesc razele acelei Lumini, întunericul lor nu se ridică din natura acelei Lumini,
ci din răutatea lor, care în mod voit se lipsesc de dar. Căci harul este vărsat peste toţi, nu se dă
înapoi nici de la iudeu, nici de la elin, nici de la barbar, nici de la scit, nici de la cel liber, nici
de la sclav, nici de la femeie, nici de la bărbat, nici de la tânăr, nici de la bătrân, ci îi cheamă
pe toţi cu aceeaşi chemare, fără părtinire. Iar cei care nu se învrednicesc să se bucure de acest
har, se cuvine ca numai loruşi să-şi impute orbirea; căci atunci când poarta este deschisă
tuturor, neînchizându-i nimănui intrarea, cei ce vor să stăruie în rău rămân afară, pierind
numai prin păcatele lor.23
Pe scurt, oricine se naşte în această lume este totodată şi un primitor al iconomiei
generale a lui Dumnezeu în iconomia Sa mântuitoare. Mai mult, în această rugăciune se poate
limpede vedea lucrarea lui Dumnezeu, atât în începutul mântuirii omului - luminarea generală
a omului (care este, aşa cum se va arăta, deosebită de luminarea dată numai la Sfântul Botez),
care face ca sufletul raţional al omului să fie făcut răspunzător în faţa lui Dumnezeu (cf. Rom.
1: 19-20) - cât şi plinătatea mântuirii acestuia: unirea cu Dumnezeu în lumina neapropiată
(theosis).
Iconomia specială a Sfântului Duh
Dincolo de iconomia Sa specială în creaţie, există şi o iconomie a Duhului Sfânt în cei
din Biserică. Pentru o descriere a acesteia, ne îndreptăm din nou către diferiţi sfinţi, începând
cu convorbirea Sfântului Serafim cu Motovilov:
Dar când Domnul nostru Iisus Hristos a împlinit întreaga lucrare a mântuirii, după
învierea Sa, a suflat asupra Apostolilor, a restaurat suflarea de via ţă pe care o pierduse Adam,
şi le-a dat lor acelaşi har al Preasfântului Duh al lui Dumnezeu de care s-a bucurat Adam. Dar
asta nu a fost tot. Le-a mai spus că este mai bine pentru ei ca El să meargă la Tatăl, pentru că
dacă nu S-ar duce, Duhul n-ar mai veni în lume. Dar dacă El, Hristosul, se duce la Tatăl, îl va
trimite pe Acesta în lume, şi El, Mângâietorul, îi va îndruma pe ei şi pe toţi ceilalţi ce le vor
urma învăţăturile întru plinătatea adevărului, şi le va aminti tot ce le-a spus El pe când era încă
în lume. Ce a fost apoi făgăduit a fost har peste har (Ioan 1:16)
Apoi, în ziua Rusaliilor, El le-a trimis în mod solemn, într-un vânt puternic, Sfântul
Duh, în chipul unor limbi de foc, care i-au luminat pe fiecare dintre ei, au intrat întru ei şi i-au
umplut de puterea arzătoare a harului dumnezeiesc, care adia ca şi cu nişte aripi de rugăciune,
lucrând cu bucurie în sufletele care se împărtăşesc de puterea şi lucrările Sale (cf. Fapte 2: 1-
4). Iar acest har arzător al Sfântului Duh, care ne este dat nouă tuturor celor credincioşi în
Hristos prin Taina Sfanţului Botez, este pecetluit prin Taina Mirungerii pe părţile osebite ale
trupului nostru, după cum este rânduit de către Sfânta Biserică, veşnica iconomă a acestui
har.24
În Viaţa duhovnicească şi cum să te apropii de ea, Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie:
O astfel de dispoziţie a duhului nostru îl pregăteşte [pe om, n.tr.] pentru comunicare
cu Dumnezeu; iar harul Sfântului Duh, lucrând deocamdată numai în afară, se sălăşluieşte
înlăuntru nu în mod nemijlocit, ci prin Sfintele Taine. Credinciosul se pocăieşte, se botează şi
23 „Omilia VIII: In 1: 9”, trans. The Rev. Philip Schaff, in Vol. 14 of A Select Library ofthe Nicene and Post-
Nicene Fathers ofthe Christian Church (Peabody, MA: Hendrickson Publishers, 1994 [1886]), p. 29, sublinierile
ne aparţin. Cf. Sf. Ioan 3: 19-21; Rom. 1: 18 şi urm.. Această serie va fi de aici înainte citată prin NPNF. Seria de
Ante-Nicene Fathers va fi notată prin ANF.
24 „O conversaţie”, p. 14; sublinierea ne aparţine.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
11
primeşte harul Sfântului Duh (cf. Fapte 2: 38).25
În clasicul tom duhovnicesc Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul se
găseşte o afirmaţie asemănătoare:
Astfel învaţă Sfinţii Părinţi. Sfântul Diadoh este [în această privinţă] cel mai limpede
dintre ei atunci când zice că înainte de Sfântul Botez dumnezeiescul har îl îndeamnă pe om din
afară spre cele bune, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile
dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care ne renaştem [prin Botez], diavolul e scos
afară, iar harul intră înlăuntru (Filocalia 4: 76).26
Vorbind despre manifestarea harului dumnezeiesc în Sfintele Taine, Vladimir Lossky
scrie:
Pogorând peste ucenici [la Cincizecime] sub forma limbilor de foc, Sfântul Duh
coboară în chip nevăzut asupra noilor botezaţi prin Taina Sfântului Mir. (...) Sfântul Duh
lucrează în amândouă Tainele. El creează din nou firea, curăţind-o, unind-o cu Trupul lui
Hristos. El împărtăşeşte, de asemenea, persoanei umane dumnezeirea, energia comună a
Sfintei Treimi, adică harul. Legătura strânsă a acestor două Taine - Botezul şi Mirungerea -
este cauza pentru care darul cel necreat şi îndumnezeitor pe care îl dă pogorârea Sfântului Duh
membrilor Bisericii este adesea numit „harul de la Botez". (...) Harul de la Botez, prezen ţa
Sfântului Duh în noi, inalienabilă şi personală pentru fiecare, este temelia întregii vieţii
creştine.27
Expresia „harul de la Botez", numit şi „harul eclesial", ne ajută să înţelegem o
distincţie importantă în modul în care Dumnezeu Se împărtăşeşte celor din interiorul Bisericii.
Astfel, Sfântul Botez este Taina prin care o persoană este încorporată în Hristos, Care este cap
al Bisericii (cf. Ef. 1: 22-23)28. Prin această Taină noi îl primim pe Duhul Sfânt, începând să
ne împărtăşim, ca o nouă creaţie şi „biserică umană" (cf. I Cor. 6: 19), de energiile
dumnezeieşti sau harul lui Dumnezeu. Această împărtăşire specială de Duhul Sfânt nu poate fi
oferită decât de Biserică.
Ceea ce s-a spus până acum - mai ales în privinţa deosebirii dintre harul din afară şi
harul dinlăuntru - ne ajută la oferirea unei explicaţii teologice privind existenţa creştinilor
heterodocşi care manifestă în mod evident lucrările harului dumnezeiesc în viaţa lor. Avem
nenumărate exemple de credincioşi care par în mod limpede să fi avut relaţii profunde cu
Hristos, după cum o mărturisesc cuvintele şi faptele lor.29 Unii dintre cei mai faimoşi şi-au
25 Platina, CA: St. Herman din Alaska Brotherhood, 1996, p. 113; sublinierea ne aparţine; cf. trad. rom. de Elena
Dulgheru, Editura Anastasia, 1997, p. 92.
26 Lorenzo Scupoli, ed. St. Nicodemos of the Holy Mountain, rev. St. Theofan the Recluse (Crestwood, NY: St.
Vladimir's Seminary Press, 1987), p. 153; sublinierea ne aparţine; cf. trad. rom. Filocalia, Voi. I, Editura
Humanitas, p. 369.
27 Mystical Theology, pp. 170-171 [Cf. trad. rom. cit., p. 199].
28 Discuţia despre Botez din capitolul cinci poate rezulta în mare măsură de neînţeles celor ce aparţin de
confesiunile protestante care propun o viziune nominalistă asupra Tainelor - exemplu, cei ce provin din ramurile
zwingliană şi anabaptisă din Reforma Continentală. Pentru ei, Tainele sunt doar semne exterioare care nu au nici
o acţiune duhovnicească, în aceste grupări confesionale, creştinarea se face printr-o simplă „mărturisire de
credinţă". Participare la adevărata Biserică (nevăzută) se face „numai prin credinţă". Astfel, pentru ei, discuţiile
despre „validitatea" sau eficienţa tainelor vor părea irelevante.
29 Totuşi, aici se recomandă prudenţă. Ocazional putem afla creştini ortodocşi fără o călăuzire serioasă, care
„îmbrăţişează" unul sau mai mulţi „sfinţi" ai Romano-catolicismului (de după Marea Schismă), Francisc din
Assisi fiind cel mai comun. Deşi nu voim să emitem judecăţi asupra lui Francisc, a fi susţinătorul unei asemenea
persoane, având-o ca model, este o mare greşeală, aşa cum o arată limpede următoarele studii: Unseen Light
(Blanco, TX: New Sarov Press, 1999, în curs de apariţie); Father George Macris, „A comparison of the
Mysticism of Francis of Assisi with that of St. Seraphim of Sarov", Synaxis, Voi. 2, pp. 39-56; „Francisc of
Assisi", Orthodox Tradition, Vol. XII, No. 2, pp. 41-42. Deosebirea dintre spiritualitatea romano-catolică şi cea
ortodoxă va fi cu prisosinţă clarificată după citirea acestora.
Patrick Barnes
12
venit cu uşurinţă în sine: C.S. Lewis - un apologet creştin a cărui gândire se apropia în multe
direcţii de Ortodoxie - este, pentru mulţimea de creştini de tot felul, un adevărat „erou”.
Scrierile lui i-au condus pe mulţi la credinţa în Hristos. Apoi o avem pe Maica Tereza, care
este cinstită de mii de oameni ca pildă de filantropie creştină.30 Să ne amintim şi de William
Law, care a scris clasica şi provocatoarea lucrare despre viaţa spirituală, A Serious Call to a
Devout and Holy Life [O serioasă chemare la o viaţă evlavioasă şi sfântă]. Şi nu-1 putem uita
nici pe cardinalul John Henry Newman, a cărui dragoste pentru Dumnezeu, ce reiese din
biografia sa intelectuală, Apologia pro vita sua, este limpede dovedită. Desigur, creştinii
ortodocşi nu vor întârzia să-şi exprime dezacordul faţă de multe lucruri pe care aceşti oameni
le-au scris şi le-au făcut. Cu toate acestea - recunoscând în ele o evlavie, o simţire adevărată şi
o dragoste de Dumnezeu - pe bună dreptate îi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru vieţile şi
faptele lor, fără a pretinde că ştim cum îi va judeca Dumnezeu. Este evident că în astfel de
oameni Dumnezeu a aflat inimi deschise către El.
Dar creştinii ortodocşi pot de asemenea să spună că această deschidere este în realitate
primirea influenţei externe a harului lui Dumnezeu (energiile dumnezeieşti) asupra vieţii lor,
ceea ce nu este acelaşi lucru cu lucrarea lăuntrică a harului eclesial ce se dă numai prin Botez.
Să ne amintim de insistenţa asupra acestei deosebiri din partea Sfântului Teofan Zăvorâtul,
citat mai sus. Următorul citat, luat din opus magnum-ul său, se dovedeşte a fi de mare forţă şi
pătrundere duhovnicească, combinându-se foarte bine cu o afirmaţie anterioară despre har,
care se dă tuturor oamenilor:
De aceea, pentru trezirea duhului care dormitează în om şi pătrunderea acestuia în
contemplarea ordinii Dumnezeieşti, harul lui Dumnezeu lucrează asupra lui:
- fie în chip nemijlocit, astfel încât, insuflându-i putere, îi dă tăria să rupă legăturile
care îl ţin;
- fie în chip mijlocit, scuturând de pe el învelişurile şi laţurile, dându-i prin aceasta
libertatea de a fi iarăşi în ordinea menirii sale.
Harul Dumnezeiesc, atotprezent şi atotpătrunzător, se pogoară în chip nemijlocit
asupra duhului omenesc, întipărind într-însul idei şi simţăminte care îl dezleagă de toate
lucrurile mărginite şi îl întoarce spre o altă lume, mai bună, deşi — încă — este nevăzută şi
necunoscută.31
Cu alte cuvinte, se poate spune că creştinii heterodocşi, precum cei pe care i-am
pomenit – fiind profund motivaţi de o dragoste de Dumnezeu stârnită din lucrarea exterioară a
harului dumnezeiesc - „fac din fire cele ale [cerinţele] legii, lucrând ceea ce este plăcut lui
Dumnezeu".
Totuşi, „nici unul dintre ei nu se află pe sine sub lucrarea harului prezent numai în
Biserică, mai ales harul care se dă prin tainele Bisericii. N-au fost hrăniţi la masa cea de taină
care conduce pe calea desăvârşirii morale”32. Desigur că, în afara Bisericii, este posibil să se
ajungă la o admirabilă sporire spirituală şi morală. Dar, cu toate acestea, nu e acelaşi lucru cu
participarea la viaţa plină de har a Bisericii - o vieţuire negrăit mai diferită decât se găseşte în
creştinismul din afară sau de aiurea33 - şi nici nu poate fi vorba, în această viaţă, de atingerea
scopului ultim al credinţei creştine: îndumnezeirea (theosis).34
30 Maica Tereza a fost de curând canonizată de către Biserica Romano-catolică [n.tr.].
31 Trans. Fr. Seraphim Rose and the St. Herman of Alaska Brotherhood, The Path to Salvation (Platina, CA: St.
Herman of Alaska Brotherhood, 1996), pp. 109-110 [Cf. trad. rom., Calea spre mântuire, trad. de Arhim. Paulin
Lecca, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999, p. 89].
32 Părintele Mihail Pomazansky, Orthodox Dogmatic Theology [Teologia Dogmatică Ortodoxă] (Platina,
CA: St. Herman of Alaska Brotherhood, 1994 [1983]), p. 245.
33 Despre acest subiect, vezi Archbishop and Holy New Martyr Hilarion (Troitsky), Christianity or the Church?
[Arhiepiscopul şi Sfântul Nou Mucenic Ilarion (Troitsky), Creştinismul sau Biserica? (Jordanville, NY: Holy
Trinity Monastery, 1985)].
34 Despre necesitatea harului Dumnezeiesc pentru desăvârşirea creştină vezi Sfântul Ioan Cassian,
Convorbiri, XII. Sfântul Ioan a trăit în Galia şi a fost contemporan cu Fericitul Augustin. Această Convorbire
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
13
Concluzie
Atunci când ne străduim să înţelegem învăţătura ortodoxă despre har, trebuie să avem
în vedere nu numai negrăita deosebire dintre firea Dumnezeiască şi energiile Sfintei Treimi, ci
şi cele două aspecte iconomice ale Celei de-a Treia Persoane: cel general (exteriorul) şi cel
special (lăuntric), în iconomia generală, Duhul Sfânt lucrează asupra întregii creaţii, fapt care
implică o varietate de lucrări mântuitoare. Către omenire, iconomia Sa mântuitoare este de
natură externă. Iconomia Sa specială - implicând lucrarea lăuntrică prin care se dă harul
eclesial, împărtăşit încă de la Botez - se concentrează asupra membrilor care fac parte
organică din Trupul Său, continuând în viaţa mistică a Bisericii, în special prin Sfânta
împărtăşanie.
Iconomia Trinitară a Duhului Sfânt este disponibilă tuturor. Duhul lui Dumnezeu
lucrează în mod exterior asupra întregii omeniri, aducându-i pe toţi cei ce voiesc la Fiul - care
este Cap al Bisericii, Trupul Său: iar o dată încorporaţi în Hristos prin Botez, prin pătrunderea
de energiile dumnezeieşti ale lui Dumnezeu, celui nou-luminat [botezat, n.tr.] i se deschide
calea către Tatăl.
Dintr-o afirmaţie conform căreia energiile Dumnezeieşti lucrează asupra persoanelor
particulare, nu trebuie să tragem concluzia că gruparea creştină din care aceştia fac parte
constituie automat o „biserică” în adevăratul sens al cuvântului. A face o astfel de afirmaţie ar
însemna să divizăm indivizibilul - căci Biserica este una precum şi Hristos este unul - şi să
îngăduim un amestec de adevăr şi greşeală care tăgăduieşte făgăduinţa Domnului Iisus Hristos
potrivit căreia El va trimite pe Duhul Sfânt pentru a călăuzi Mireasa Sa spre tot adevărul şi a o
păzi de greşeală.35 Acei ortodocşi care urmează virtuţile pe care le găsesc la diferiţi
credincioşi heterodocşi, şi care trag concluzia că aceştia trebuie să se afle cumva în Biserică
deoarece „par ortodocşi în multe privinţe”, n-au înţeles şi experiat suficient propria credinţă.
Simpatia lor faţă de aceşti oameni este, desigur, vrednică de luat în seamă; dar nu trebuie să
ducă la o distorsionare a naturii Bisericii.
Din nefericire, ecumeniştii ortodocşi trec adesea cu vederea aceste principii expuse
aici pe scurt, în capitolul de faţă. Următoarele afirmaţii, făcute de Mitropolitul Damaschin al
Elveţiei, constituie un exemplu grăitor:
Trebuie să fim pregătiţi a căuta şi recunoaşte prezenţa Duhului - care presupune:
Biserica - în afara graniţelor noastre canonice, prin care noi recunoaştem pe Cea Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească Biserică...; numai această atitudine ne va permite să
recunoaştem Bisericile din afara graniţelor noastre eclesiastice, graniţe pe care noi prea des
tindem să le punem în ecuaţie într-un mod exclusivist cu mântuirea în interiorul celei Una...36
Credem că cititorii încep să-şi dea seama de ce există confuzie în interiorul Ortodoxiei
de astăzi şi de ce este aşa de important să avem o întemeiere solidă în teologia ortodoxă. Căci
faptul de a trece cu vederea chiar şi numai aceste puncte fundamentale de dogmatică ortodoxă
este un tratat devenit clasic pentru învăţătura ortodoxă despre har şi voinţă liberă.
35 Cf. In. 14: 16, 26; 16: 13; cf. şi I Tim. 3: 15; Mt. 28: 20; II Tim. 2: 15. Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica prin
Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii [Ortodoxe] soborniceşti... Biserica este învăţată de Duhul Făcătorul de
viaţă, şi nu altfel decât [a fost învăţată] prin Sfinţii Părinţi şi învăţători... Biserica [Ortodoxă] Sobornicească nu
poate greşi sau cădea în eroare, sau nu poate propovădui minciuna în locul adevărului, căci Duhul Sfânt este
Acela Care întotdeauna lucrează prin Părinţi şi învăţători, care cu credincioşie o slujesc şi o păzesc de greşeală
(Sfântul Iustin de Chelije [Popovici, n.tr.], rezumând poziţia ortodoxă privitoare la infailibilitatea Bisericii, dintrun
fragment dintr-o recentă Epistolă a Patriarhilor Ortodocşi, în The Struggle for Faith, pp. 134-135).
36 Arhimandrit Ciprian Aghiociprianitul, Orthodoxy and the Ecumenical Movement [Ortodoxia şi mişcarea
ecumenică] (Etna, CA: Center for Tradiţionalist Orthodox Studies, 1997), p. 20. Aceste afirmaţii au fost făcute
în cadrul a trei prelegeri ţinute la Lyon (1981), Nissa (1981) şi Geneva (1995). Legat de acuzaţia falsă de
„exclusivism" vom spune mai multe în Epilog.
Patrick Barnes
14
1-ar putea îndemna pe creştinul ortodox să tragă concluzii deosebit de păguboase din punct de
vedere duhovnicesc:
Credinţa fundamentală a ereziei ecumeniste este aceasta: că Biserica Ortodoxă nu este
singura Biserică adevărată; că harul lui Dumnezeu este prezent şi în alte denominaţiuni
„creştine”, şi chiar în religiile necreştine; că calea cea strâmtă a mântuirii, conform învăţăturii
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, este numai „o cale printre altele”; şi că detaliile
credinţei în Hristos sunt de mică importanţă, precum şi statutul de membru al unei Biserici sau
alta. Nu toţi participanţii ortodocşi la mişcarea ecumenică cred acestea în întregime (deşi, cel
mai probabil, cei mai mulţi romano-catolici şi protestanţi cred); dar prin însăşi participarea în
această mişcare, care presupune rugăciune comună cu cei care cred greşit în Hristos şi Biserica
Sa, ei le fac ereticilor de faţă afirmaţii de genul: Poate că ceea ce crezi este adevărat, aşa cum
a facut-o şi cel mai jalnic ucenic al Sfântului Paisie. Nici nu este nevoie de mai mult pentru ca
un creştin ortodox să piardă harul lui Dumnezeu. Şi câtă nevoinţă îi trebuie pentru a-1 câştiga
înapoi!
Deci, cu atât mai mult creştinul ortodox trebuie să umble în faţa lui Dumnezeu cu
frică şi cutremur, din grija de a nu pierde harul Său, care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci
numai celor care ţin dreapta credinţă, care duc o viaţă de luptă duhovnicească cu păcatul şi
care păzesc cu tărie comoara harului dumnezeiesc care-i duce la cer.37
37 Fr. Seraphim Rose, Ortodoxy and the Religion of the Future [Ortodoxia şi religia viitorului. Deşi cartea a fost
editată şi în româneşte în două ediţii, 1995 şi 2005, am preferat totuşi o traducere proprie] (Platina, CA: St.
Herman of Alaska Brotherhood, 1966 [1975]), p. 191.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
15
CAPITOLUL TREI
Creştinismul occidental ca erezie
Astăzi nu este un lucru neobişnuit să auzi teologi ortodocşi şi clerici învăţând faptul că
Romano-catolicismul şi Protestantismul [ca şi confesiuni, n.tr.] nu au fost niciodată „declarate
oficial de către Biserică” erezii. Mulţi din cei ce învaţă aceasta - fără îndoială motivaţi de
interese ecumeniste nechibzuite - vor să extindă hotarele Bisericii într-un mod ilegitim.
Dorinţa lor este să-i convingă pe alţii că Biserica priveşte creştinismul occidental într-un mod
oarecum diferit decât, să zicem, grupările eretice din primele veacuri precum arienii sau
nestorienii. Aceştia susţin că protestanţii şi romano-catolicii sunt doar nişte „fraţi înstrăinaţi”
care au păstrat oarecari „legături nevăzute” cu Biserica Ortodoxă, proporţionale cu „gradul de
creştinism” care le-a mai rămas în trupul confesional. Se presupune că această învăţătură
eronată slujeşte la dezvoltarea unităţii creştine. Aşa cum uşor poate fi confirmat de oricine
este familiarizat cu dezacordurile din interiorul Ortodoxiei - din care multe au apărut pur şi
simplu ca urmare a participării la mişcarea ecumenică. Astfel de învăţături nu au slujit decât
la subminarea adevăratei unităţi, lăsându-i [hrănindu-i] pe heterodocşi cu pietre în loc de
pâine (cf. Mt. 7: 9).
Câteva exemple vor fi suficiente pentru a-i da cititorului o idee despre ceea ce se aude
adesea în cercurile ortodoxe deosebit de influenţate de ecumenism. Luaţi aminte la aceasta
afirmaţie a lui Nicolae Zernov:
[Creştinii occidentali] prezintă... o taină a Bisericii despărţite care nu poate fi
soluţionată având ca model evenimente anterioare din epoca celor Şapte Sinoade Ecumenice.
Este o problemă nouă ce necesită o căutare a unei abordări noi şi încredere în puterea Duhului
Sfânt de a călăuzi Biserica din vremea noastră aşa cum a călăuzit-o şi în trecut.
Este de trebuinţă să afirmăm de la bun început că atitudinea faţă de Occidentul creştin
nu a fost discutată niciodată de vreun reprezentant al trupului Bisericii Ortodoxe. Nici
romano-catolicii şi nici protestanţii n-au fost niciodată excomunicaţi ca atare, astfel că, în
privinţa lor, nu s-a adoptat până acum nici o politică comună.38
Or luaţi aminte la această afirmaţie a Mitropolitului Maxim de Aenos, ierarhul primat
al diocezei ortodoxe din Pittsburgh, într-o prelegere nepublicată despre „Recunoaşterea
sacramentală după Sfântul Vasile [cel Mare]” pe care a susţinut-o la o adunare a
întâistătătorilor Bisericii din 1997:
Protestanţii, care au o credinţă creştină elementară, având astfel un Botez creştin
„valid” [lucrător, n.n.], trebuie primiţi în Biserica Ortodoxă prin Mirungere. Grupările creştinortodoxe
ultraconservatoare încearcă să atribuie titulatura de eretic Protestantismului. Totuşi,
aceasta este o exagerare, neacceptată în general de Biserica Ortodoxă...
Biserica Ortodoxă de Răsărit nu a luat o poziţie finală în evaluarea Bisericii sale
surori, Biserica Romano-catolică... în ciuda retoricii Epistolei Enciclice [de la 1848 (care se
referă, în parte, la modul prin care trebuie primiţi latinii care vin la Ortodoxie)], care vorbeşte
de „ereziile latine”, primirea credincioşilor latini reflectă modul de primire al „schismaticilor”
practicat de Sfântul Vasile. (Apropo, personal sunt foarte fericit că termenul „schismatic” a
fost recent înlocuit prin „înstrăinat”.)
38 Zernov, „The One Holy Catholic and Apostolic Church and the Anglicans” [„Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească Biserică şi anglicanii”], p. 531; sublinierea ne aparţine. A se compara această afirmaţie cu ceea ce
zice Episcopul Kallistos mai jos: „Biserica Ortodoxă crede cu toată smerenia că ea este «Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească Biserică», despre care vorbeşte Crezul: aceasta este o convingere fundamentală
care-i călăuzeşte pe ortodocşi în relaţiile lor cu ceilalţi creştini. Printre creştini există diviziuni, dar Biserica
însăşi nu este dezbinată şi nici nu poate fi vreodată” (The Orthodox Church, p. 307).
Patrick Barnes
16
Acest Episcop are un doctorat în teologie. Atunci când afirmaţii de genul acesta sunt
făcute de oameni cu autoritate şi rang episcopal - şi ar putea fi citate mult mai multe declaraţii
dintr-o diversitate de surse - nu este de mirare că atât de mulţi sunt cei care au o înţelegere
greşită a situaţiei reale. Să analizăm aceste surprinzătoare afirmaţii în lumina Sfintei Tradiţii.
Romano-catolicismul
Mulţimea de inovaţii eretice introduse în credinţă de către confesiunea latină - în
special articolul filioque („şi de la Fiul”) în Crezul niceo-constantinopolitan, respectiv
dogmele papale referitore la autoritatea universală şi infailibilitatea ex cathedra - au condus
fără îndoială la declararea de către numeroase sinoade pan-ortodoxe şi Sfinţi Părinţi că
Romano-catolicismul este o erezie sfidătoare şi îndârjită. Părintele Mihail Azkoul rezumă
foarte bine aceste declaraţii:
Dacă cineva se îndoieşte de faptul că papistaşii şi protestanţii sunt eretici, să se
întoarcă înapoi în istorie, la înţeleptele şi vrednicele de laudă opinii şi declaraţii ale
Sinoadelor, enciclicelor şi teologilor. Din vremea Sfântului Fotie39, când papismul era în faşă,
Biserica lui Dumnezeu şi-a definit atitudinea faţă de aceasta erezie eclesiologică aşa cum a
facut-o şi faţă de ereziile hristologice şi triadologice din vechime. Sinodul de la
Constantinopol (879-880), convocat de Fotie, a declarat eretice diferitele inovaţii ale
Occidentului (J.D. Mansi, Sacro. Council. Nova et amplis. Collect. Venice, 1759, XVI, 174C,
405C); iar Sinodul din acelaşi oraş imperial (1009) a confirmat hotărârile lui Fotie împotriva
papistaşilor (Mansi, XXXL, 799f). Sfântul Teofilact al Ohridei a condamnat şi el erorile
papale (PG 126-224), la fel făcând şi Nichifor Vlemide, Patriarh de Constantinopol (PG 142
533-564).
...Şi iarăşi, Gheorghe al Ciprului (PG 142 1233-1245), Gherman al II-lea, Patriarh de
Constantinopol (PG 140 621-757), Sfântul Marcu Eugenicul al Efesului (PG 160 320-373),
toţi laolaltă condamnă ereziile papistaşe, aşa cum de altfel o face şi Sfântul Simeon al
Tesalonicului (Dial. Christ. Contra Omn. Haer., PG 155 105-108), ilustrul succesor al
Sfântului, Preacuviosului Părinte Grigorie Palama, de Dumnezeu păzitul vrăjmaş al Scolasticii
latine.40
Am putea adăuga Sinodiconul Duhului Sfânt din secolul XIII - care se citeşte în
fiecare Biserică Ortodoxă a doua zi după Rusalii - cu o mulţime de anateme împotriva
ereziilor latine, precum şi Sigilion-ul din 1583 - întocmit cu ocazia introducerii calendarului
gregorian de către Papa Grigorie al XIII-lea, care conţine un mic rezumat al numeroaselor
erori latine, urmate fiecare de câte o anatemă.41
În Enciclica Patriarhilor din 1848, „Un răspuns la Epistola papei Pius al ΧΙΧ-lea
«către răsăriteni»” - scrisă ca reacţie la încercările de reunire şi semnată de întâistătătorii celor
patru vechi Patriarhale şi de alţi douăzeci şi nouă de episcopi - citim:
Orice învăţătură greşită care atinge adevărul de obşte cu privire la Fericita Treime şi la
obârşiile Dumnezeieşti, şi chiar fiinţarea Preasfântului Duh, este şi se numeşte erezie, şi cei
care cugetă astfel, eretici, după hotărârea celui între sfinţi Damasie, Papă al Romei: „De va
avea cineva dreaptă socotinţă pentru Tatăl şi Fiul, dar nu pentru Sfântul Duh, eretic este”
(Mărturisirea credinţei soborniceşti trimisă lui Paulin, Episcopul Tesalonicului, de către Papa
Damasie). De aceea, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, mergând pe urmele
39 Patriarh al Constantinopolului, Mărturisitor şi mare cărturar bizantin (820-891) prăznuit în Biserica Greacă
drept mare făcător de minuni, în ziua de 6 februarie [n.tr.].
40 Părintele Mihail Azkoul, „An Open Letter to the Orthodox Hierachy” [„O scrisoare deschisă către ierarhia
ortodoxă”] (Seattle, WA: St. Nectarios Press Educaţional Series).
41 Multe dintre aceste articole pot fi găsite la OCIC, într-un compendium numit „Are Protestantism and
Romano-Catholicism Heretical?” [„Sunt Protestantismul şi Romano-catolicismul învăţături eretice?”]
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
17
Sfinţilor Părinţi - atât răsăriteni, cât şi apuseni – a mărturisit odinioară către înaintaşii noştri, şi
iarăşi mărturiseşte astăzi în Sinod, că noua părere mai sus arătată, cum că Duhul Sfânt de la
Tatăl şi de la Fiul purcede, este în sine erezie, iar cei care o urmează, oricare ar fi ei, eretici
sunt, potrivit cu sus-numita hotărâre sobornicească a Preasfântului Papă Damasie, iar
sinoadele lor eretice, şi orice părtăşie duhovnicească în slujire a ortodocşilor fii ai Bisericii
Soborniceşti cu unii ca aceia neîngăduită, după cum întăreşte şi Canonul al Şaptelea de la
Sinodul al Treilea a toată lumea.42
Ereziile pomenite în această Enciclică patriarhală nu au fost până acum lepădate de
Biserica Romano-catolică. Mai mult decât atât, au fost adăugate dogmele infailibilităţii papale
şi imaculatei concepţii. Prăpastia nu face decât să se adâncească tot mai mult.
Deşi este foarte adevărat că, în diferite momente, anterioare acestor hotărâri, Biserica a
ezitat să întocmească o declaraţie oficială în privinţa ereziei Romano-catolicismului, aceasta
nu s-a întâmplat decât din pricina diverselor nevoi presante, nevoi care îndemnau la călăuzire
arhipastorală prudentă. Dar nicidecum din pricina clătinării conştiinţei eclesiale. La fel
socoteşte şi Sfântul Marcu al Efesului:
Dar [Sfântul] Marcu [al Efesului], îndrăznind mai mult decât restul, a declarat că
latinii nu erau numai schismatici, ci şi eretici. „Biserica noastră", zice Marcu, „a păstrat
tăcerea întru acestea, deoarece latinii sunt mai puternici şi mai numeroşi decât noi, dar noi, de
fapt, am rupt toate legăturile cu ei, tocmai din pricină că sunt eretici".43
Indiferent de reticenţa pe care o va fi avut Biserica în privinţa latinilor în primele două
secole care au urmat după Marea Schismă, aceasta poate fi privită ca o nădejde răbdătoare
pentru întoarcerea lor. Anul 1054, simbolic în mai multe privinţe, nu marchează totuşi data
separării Apusului de Răsărit. Nimeni nu poate declara cu toată inima că Biserica romană a
încetat peste noapte să mai fie o deţinătoare a harului eclesial. A devenit mai degrabă bolnavă
duhovniceşte, epidemia de erezie s-a răspândit, iar marea ramură a Apusului a fost în final
detaşată de restul Trupului, o realitate pe care Sfinţii şi diversele Sinoade de atunci şi până
astăzi o confirmă. După Marea Schismă, procesul va fi durat poate decenii - sau chiar secole.
Vorbind de declinul adevăratului creştinism din Apus, părintele Serafim de la Platina remarcă:
Se pot evidenţia o mulţime de manifestări ale acestei schimbări semnificative din
Apus: începuturile Scolasticii sau ale abordării academico-analitice în cunoaştere, opuse
abordării sintetic-tradiţionale a Ortodoxiei; începuturile „epocii romanelor cavalereşti”, când
fabulele şi legendele au fost introduse în textele creştine; noul naturalism din artă (Giotto) care
a distrus iconografia; noul concept „particular” de sfinţenie (Francisc din Assisi), inacceptabil
pentru Ortodoxie, care a dat naştere „misticii” apusene de mai târziu, având ca urmare apariţia
a nenumărate secte şi mişcări pseudo-religioase din timpurile moderne; şi aşa mai departe.
Cauza acestei schimbări este ceva care nu poate fi clar unui cărturar romano-catolic: este
pierderea harului care a urmat separării de Biserica lui Hristos, fapt care-i pune pe oameni la
mila „duhului vremilor”, aruncându-i pe căile pur logice şi umane ale vieţii şi gândirii.44
Legat de erezia papistaşă, se poate cita şi mai mult. Totuşi, următoarele observaţii ale
Sfântului Paisie Velicikovski (de la Neamţ, n.tr.) vor fi suficiente pentru a constitui concluzia
42 Acuzaţii asemănătoare pot fi găsite şi în Enciclica din 1859, de asemenea întocmită ca răspuns la încercările de
unire ale romano-catolicilor.
[Fragmentul din Enciclică l-am preluat dintr-o frumoasă traducere românească http://saraca.
lplan.net/biblioteca/enciclica_l 848.htm)care corespunde fidel cu cea englezească, n.tr.].
43 Ivan Ostrumov (Boston: Holy Transfiguration Monastery, 1971), p. 122. Aşa cum grupările protestante nu
sunt atât de puternice ca Biserica latină, declaraţiile legate de statutul lor au fost, istoric vorbind, mai puţin
reticente. [Ivan N. Ostrumov, Sinodul de la Ferrara-Florenţa, Editura Scara, Bucureşti, 2002].
44 Sfântul Grigorie de Tours, Vita Patrum: The Life of the Fathers, trans. Father Seraphim Rose and Paul Bartlet,
ed. Father Seraphim Rose (Platina, CA: St. Herman of Alaska Brotherhood, 1988), p. 70. [Trad. rom., Vita
Patrum: Viaţa Părinţilor, Editura Cartea Ortodoxă, 2004, p. 71]
Patrick Barnes
18
acestei secţiuni. Persoanei căreia i se adresa era un preot uniat - un ortodox în aproape toate
punctele, cu excepţia utilizării în Crez a expresiei filioque şi a comuniunii cu pontiful roman.
Poate că mustrările cu totul ortodoxe ale Sfântului Paisie vor părea pretenţioase şi alarmante
pentru urechile mai moderne:
Şi toţi sfinţii tâlcuitori ai Sfintei Scripturi, stâlpi a toat ă lumea şi dascăli a toată lumea,
ca şi cu o singură gură zic că de la Tatăl Sfântul Duh purcede, dar nicăieri n-au scris că şi de la
Fiul, precum potrivnicul lui Dumnezeu, papa, a cutezat acest cuvânt a adăuga. (...) dacă, deci,
într-o asemenea primejdioasă erezie este unitatea uniaţilor cu râmlenii [romano-catolicii, n.tr.],
atunci cum de nu vor pieri împreună cu ei? Şi cum vor putea ei avea nădejde de mântuire, dacă
nu se vor lepăda făţiş şi nu vor blestema asemenea de Duh luptătoare erezie şi nu se vor uni
(iarăşi) cu Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului?
Să nu-ţi fie milă nici de avere, nici de neamuri dacă vor dori încă să te asculte, ci
izbăveşte-te, scăpându-ţi sufletul de la pierzanie. Căci nimic nu-ţi este mai de trebuinţă decât
sufletul tău, iar pentru el Hristos a murit. (...) Ieşi şi fugi de Unie cât poţi de repede, ca
să nu ţi se întâmple ţie moartea în Unie şi vei fi numărat cu ereticii, şi nu creştinii. (...)
încă nu numai singur să ieşi, dar şi pe alţii să-i povăţuieşti să iasă. Pe care îi ştii, după
cunoştinţă, că te vor asculta pe tine. Iar de nu, apoi singur să ieşi din mrejele
vrăjmaşilor din Unie şi să te uneşti cu Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, prin
neprihănita credinţă, cu creştinii ortodocşi împreună aflându-te şi poruncile lui Hristos
îndeplinind, vei putea să te mântuieşti...45
Nu poate exista nici un dubiu în poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de Romano-catolicism.
Protestantismul
Din nefericire, Protestantismul clasic este ţesut din aceeaşi stofă ca şi Papismul46, în
vreme ce, în acelaşi timp, este adesea mult mai îndepărtat de creştinismul ortodox decât este
Romano-catolicismul. Să cităm din nou utilul rezumat al părintelui Mihail:
45 Schimonahul Mitrofan, trans. Father Seraphim (Rose), Blessed Paisius Velichkovsky (Platina, CA: St. Herman
of Alaska Press, 1994 [1976]), pp. 201-202 [Trad. rom., Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori
duhovniceşti I, selectate şi traduse în limba română de Valentina Pelin, cu o prefaţă de Virgil Cândea, Editura
„Tipografia Centrală", 1988, „Către cinstitul preot, părintele Ioan, pentru Uniaţie, scurtă trimitere", pp. 68, 70].
46 „«Toţi protestanţii sunt cripto-papişti», scrie teologul rus Alexei Homiakov unui prieten englez în anul 1846.
«...Pentru a folosi limbajul concis al algebrei, tot Apusul ştie numai de un singur dat a; fie că e precedat de un
semn pozitiv +, ca şi la catolici, fie cu un semn negativ - , ca la protestanţi, a-ul rămâne acelaşi. În prezent, un
drum către Ortodoxie, cu adevărat pare a fi ca o apostazie din trecut, de la arta, crezul şi viţa ei. Este ca şi cum ai
alerga către o lume nouă şi necunoscută». Atunci când vorbea de datul a, Homiakov voia să spună că creştinii
apuseni, fie ei oameni ai Bisericii Libere, anglicani, fie romano-catolici, toţi au un trecut comun. (...) în Apus,
este un lucru obişnuit să priveşti Romano-catolicismul şi Protestantismul ca două extreme opuse una alteia; dar
pentru un ortodox, ele se înfăţişează ca două feţe ale aceleiaşi monede". (Ware, op. cit., p. 2). Vezi de asemenea
lucrarea lui Homiakov, „On the Western Confessions of Faith” [Despre confesiunile de credinţă apusene] în
Ultimate Questions: An Anthology of Modern Russian Religious Thought, [Chestiuni fundamentale: O antologie
a gândirii religioase ruse moderne], ed. [Fr.] Alexander Schmemann (Crestwood, NY: St. Vladimir's Seminary
Press, 1977), pp. 31-70. Luaţi aminte de asemenea şi la poziţia Sfântului Arhimandrit Iustin (Popovici) din
Chelije din celebrul său tratat „Papism as the Oldest Protestantism” [Papismul ca cel mai vechi Protestantism]:
„Papismul este cu adevărat cel mai radical Protestantism şi individualism, pentru că a strămutat temelia
creştinismului de la vrednicul Dumnezeu-Om la individul om. Protestanţii nu au făcut altceva decât pur şi simplu
au primit dogma aceasta în esenţa ei şi au desăvârşit-o într-atât, încât să ajungă la proporţii şi amănunte
înfricoşătoare. Într-adevăr, Protestantismul nu este altceva decât un Papism pus desăvârşit în faptă, al cărui
principiu întemeietor (lipsa de greşeală a omului) s-a aşezat în viaţa fiecărui om în parte, dar şi a întregii
societăţi. După exemplul omului infailibil al Romei, fiecare protestant ajunge infailibil, pretinzând infailibilitatea
individuală în problemele de credinţă şi de viaţă. Din punctul acesta de vedere, se poate spune că Protestantismul
este un Papism laicizat, lipsit doar de taine (sacramentalitate), autoritate şi putere; [Cf. trad. rom. Sfântul Iustin
Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, trad. din limba sârbă de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sfinţii
Arhangheli - Petru Vodă, 2002, p. 94].
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
19
În secolul XVI, în ciuda jugului turcesc, Patriarhul Ieremia al II-lea al
Constantinopolului a respins propunerile luterane în cele Trei răspunsuri ale sale
asupra temeiului ereziei, în vreme ce la Sinodul de la Constantinopol (1638) a respins
ereziile calvine; Sinodul de la Iaşi (1642), convocat de Petru Movilă, a respins „toate
inovaţiile apusene”, iar Sinodul de la Ierusalim (1672) convocat de vestitul Patriarh
Dositei al Ierusalimului, a publicat 18 hotărâri, alături de declaraţiile Patriarhului -
Confessio Dosithei, alcătuind astfel „scutul adevărului”, care opunea „duhul vechii
Biserici...” „ereziilor latine şi protestante” (vezi I Mesolora, Symbol of the Eastern
Orthodox Church [Simbolul Bisericii Ortodoxe de Răsărit] (Vol. IV), Atena, 1904).
Desigur că erezia papistaşilor şi protestanţilor este [implicit, n.tr.] declarată limpede de
Cea „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică", aşa cum s-a afirmat la
Sinodul de la Constantinopol (1672), în Enciclica Patriarhilor Răsăritului (1848),
Sinodul de la Constantinopol (1872), Enciclica Patriarhală din 1895, Sfântul Sinod
Rusesc din 1904 şi în memorabilele cuvinte ale Patriarhului Ioachim al II-lea:
„Dorinţa noastră este ca toţi ereticii să vină în sânul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos,
care numai ea este în stare a le oferi mântuirea...” (Hristou Androutsos, The Basis for
Union... [Temelia pentru unire], Constantinopol, 1905, p. 36).47
Proliferarea doctrinei eretice este, cu deosebire, o caracteristic ă a Protestantismului
mai modern. Deşi cei mai mulţi protestanţi nu îmbrăţişează nici una din ereziile trinitare şi
hristologice primare, chiar cele mai „tradiţionale" dintre „biserici" de care aceştia aparţin
afirmă (cel mult) numai primele patru Sinoade Ecumenice. Totuşi, chiar în acele cazuri, se pot
afla inconsecvenţe majore care trădează o înţelegere superficială a adevărului creştin.48
De exemplu, printre principalele dogme ale Protestantismului se numără şi aceea
conform căreia adevărata Biserică este nevăzută, că la modul vizibil nu e scutită de diviziuni
dogmatice şi că întreitul ordin clerical al diaconilor, preoţilor şi episcopilor în succesiune
apostolică nu reprezintă adevărata esenţă a Bisericii. Aceste credinţe bine înrădăcinate nu sunt
fidele hristologiei întărite de Cel de-al Patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon. Iordan Bajis
scrie:
Unul dintre cele mai importante sinoade bisericeşti ce-a avut de-a face cu dogma
hristologică a fost Sinodul de la Calcedon (451). Prin mărturia acestuia, dobândim nu numai o
adâncă înţelegere a naturii lui Hristos, ci şi o înţelegere a Bisericii. „Doctrina adevăratei
Biserici nu este un «appendix» la hristologie, şi nu doar o extrapolare a «principiului
hristologie», aşa cum s-a înţeles adesea. Este mai mult decât o «analogie», în viziunea
ortodoxă, eclesiologia este o parte integrantă a hristologiei. Întregul corp de dogme ortodoxe
îşi poate găsi temeiul în dogma de la Calcedon.”49
Sigur, se mai pot da exemple legate de hotărârile şi consecinţele celui de-al Treilea
Sinod Ecumenic (431). Deşi mulţi protestanţi înţeleg că acest Sinod s-a ocupat de
condamnarea nestorianismului, puţini sunt aceia care par să conştientizeze că multe din
argumente erau centrate pe folosirea termenului Theotokos - sau „Maica lui Dumnezeu” -
47 „An open Letter to the Orthodox Hierarchy" [,,O scrisoare deschisă către ierarhia ortodoxă”].
48 După cum cu mare forţă afirmă Sfântul Ioan Cassian în tratatul său Împotriva nestorienilor, dogmele credinţei
creştine sunt legate unele de celelalte: „în aceasta stă raţiunea tainei bisericeşti şi a dreptei credinţe, că acela care
tăgăduieşte o parte a tainei nu poate mărturisi partea cealaltă. Căci atât de legate şi încorporate sunt toate, încât
nu poate fi una fără alta, ci celui ce a tăgăduit numai o parte din toate nu-i mai foloseşte la nimic să le creadă pe
celelalte” (Cartea a VI-a, cap. XVII. Op. cit., p. 600; [Cf. trad. rom. Sfântul Ioan Cassian, Scrieri alese, trad. de
prof. Vasile Cojocaru şi prof. David Popescu, PSB 57, E.I.B.M.B.O.R, 1990, Cartea şi cap. cit., p. 848].
49 Common Ground: An Introduction to Eastern Christianity for the American Christian, [Temei comun:
Introducere în creştinismul răsăritean pentru creştinul american] by Jordan Bajis [Minneapolis, MN: Light and
Life, 1991], p. 129, citând pe părintele George Florovsky, „The Ethos of the Orthodox Church” [„Ethosul
Bisericii Ortodoxe”], Ecumenical Review, XII, 2, 1960, p. 197. Pentru mai multe detalii despre această chestiune
vezi „The Church is Visible and One” [„Biserica este Una şi văzută”] (OCIC).
Patrick Barnes
20
pentru Preasfânta Fecioară Maria. Despre acest fapt, episcopul Kallistos a scris următoarele:
Aceeaşi întâietate pe care termenul homoousion o are în doctrina despre
Treime, cuvântul Theotokos o deţine în doctrina despre întrupare.50
Cu toate acestea, protestanţii resping folosirea acestui termen şi, cu excepţia părţii din
Biserica anglicană care se apropie de Catolicismul roman, se opun cu totul cinstirii Maicii
Domnului. Făcând aşa, ei neagă inconştient întruparea.51
Iată cum recunosc ei primele Sinoade Ecumenice!
În final, este evident că cultul şi pietatea protestantă, oricât de sinceră ar fi, sunt
departe de temelia trinitară52, isihastă şi euharistică ale Ortodoxiei. Într-adevăr,
Protestantismul a deviat enorm chiar de la propriile rădăcini „clasice” - fapt care este bine
confirmat de documente şi adesea deplâns în cercurile lor mai conservatoare („evanghelice”)
şi informate.53
Nu afirmăm aceste lucruri într-un duh de discreditare sau triumfalism, ci doar pentru a
arăta că protestanţii sunt membri ai unor grupări care susţin o mie şi una de doctrine opuse cu
desăvârşire credinţei apostolice păstrate numai în Biserica Ortodoxă. „Bisericile” protestante
nu pot fi „cumva în Biserică” - sau „biserici surori”, aşa cum le numeşte ruşinoasa Enciclică
Patriarhală din 1920 (o premieră în istoria Ortodoxiei!) - din moment ce ei neagă în mod
categoric realitatea unităţii şi existenţei Sale văzute, aşa cum cu autoritate este mărturisită de
Crezul de la Niceea şi înţeleasă unanim de toţi creştinii de dinainte de Reformă.
În critica sa îndreptată împotriva credinţelor protestante, ierodiaconul (acum
ieromonah) Grigorie - un convertit de la confesiunea reformată olandeză - rezumă cu putere
viziunea ortodoxă asupra Protestantismului: Între noi [Ortodoxia] şi voi [Evanghelismul] s-a
50 Op. cit., p. 25.
51 Şi nu numai aceasta..., eclesiologia protestantă reflectă şi o hristologie nestoriană. Deşi unele grupări
protestante rostesc în cult Crezul de la Niceea, aceştia nu înţeleg toate articolele crezului în acelaşi fel în care le
înţeleg ortodocşii. Cei mai mulţi înţeleg greşit articolul nouă („Şi [cred] întru Una Sfântă, Sobornicească
şi Apostolească Biserică”): „A spune că noi [protestanţii] nu credem în Biserică, deoarece Biserica nu este
Dumnezeu, pare un lucru foarte logic. Totul arată de parcă noi am încerca să ne păzim de orice confuzie
păgânească ce s-ar putea face între Creator şi creatură. Cu toate acestea, această obsesie a apărării «majestăţii»
lui Dumnezeu este tocmai motivaţia ce stă la baza ereziilor ariană şi nestoriană. Aici nu aveam de-a face decât cu
aplicarea teologiei nestoriene în doctrina Bisercii” (Innocent [Clark] Carlton, The Way: What Every Protestant
Should Know About the Orthodox Church [Calea: Ce trebuie să ştie fiecare protestant despre Biserica
Ortodoxă] [Salisbury, MA: Regina Press, 1997], pp. 210-213; sublinierea aparţine autorului).
Despre dezvoltarea articolului nouă din crezul de la Niceea, vezi „The Church is Visible and One”. Autorul se
foloseşte masiv de diferiţi cărturari protestanţi ale căror concluzii asupra Crezului de la Niceea par destul de
inconsecvente cu apartenenţa religioasă. Printre aceşti cărturari se remarcă T.F. Torrance, din a cărui carte, The
Trinitarian Faith [Credinţa trinitară] (Edinburgh: T&T Clark, 1993), el citează la pp. 275-280. Faptul că
strălucite inteligenţe academice nu pun la inimă ceea ce descoperă nu este un aspect surprinzător al naturii
umane, mai ales în Vestul pluralist.
52 „Deşi baptiştii au o oarecare credinţă în Treime, atunci când ne apropiem mai mult de acest subiect, acea
credinţă nu pare a fi mai mult decât o mărturisire de formă. Cu excepţia Botezurilor, Treimea este rareori
pomenită în bisericile baptiste, neavând nimic de-a face cu modul în care este organizată biserica sau cu modul
în care baptiştii se privesc pe ei ca fiinţe create după chipul lui Dumnezeu. Într-o analiză finală, Treimea este pur
şi simplu o soluţie la o problemă teologică: «Cum poate fi Iisus atât Dumnezeu, cât şi diferit de Tatăl în acelaşi
timp?». Doctrina, aşa cum este înţeleasă de baptişti şi de majoritatea protestanţilor, nu are nici un conţinut
pozitiv. Dacă s-ar elimina din cântările Botezului şi din cărţile despre acesta orice referire la Treime, puţini vor fi
aceia care vor observa" (Ibid. pp. 52-53).
53 Vezi numeroasele cărţi semnate de Thomas Oden, începând cu a sa After Modernity... What?: Agenda for
Theology [După Modernitate... Ce mai urmează?: Agendă pentru teologie] (Grand Rapids: Zondervan
Publishing House, 1990); Philip J. Lee, Against the Protestant Gnostics [Împotriva protestanţilor gnostici]
(New York: Oxford University Press, 1987); Mark A. Noii, The Scandal of the Evangelical Mind
[Scandalul minţii evanghelice] (Grand Rapids: William B. Eerdemans Publishing Co., 1994); David F. Wells,
No place for Truth: Or Whatever Happened to Evangelical Theology? [Nu -i loc pentru adevăr: Sau ce s-a
întâmplat cu teologia evanghelică] (Grand Rapids: William B. Eerdemans Publishing Co., 1993).
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
21
căscat prăpastie mare (Le. 16: 26), între Ortodoxie şi Evanghelism”54.
Grade de „îmbisericire"
În ciuda acestei dovezi, există o linie de gândire populară care susţine că aceste
grupări eretice sunt biserici în măsura în care sunt ortodoxe. Se presupune că, cu cât sunt mai
aproape de Ortodoxie - de exemplu, anglicanii tradiţionalişti - cu atât este mai mare gradul de
„bisericitate” pe care aceştia îl au, într-un sens ontologic. Vrednicul de pomenire Mitropolit
Filaret - primul Ierarh întâistătător al Bisericii ruse din diaspora, om învăţat şi sfânt, ale cărui
moaşte au fost recent găsite - explică:
Poate cineva va spune că vremurile s-au schimbat, şi ereziile de acum nu sunt atât de
dăunătoare şi distrugătoare ca în vremea Sinoadelor Ecumenice. Dar oare acei protestanţi, care
refuză venerarea Maicii Domnului şi a Sfinţilor, care nu recunosc harul ierarhiei, sau acei
romano-catolici, care au inventat noi erori, sunt ei oare mai aproape de Biserica Ortodox ă
decât arienii sau semi-arienii?
Admitem că predicatorii moderni ai ereziei nu sunt aşa de beligeranţi faţă de Biserica
Ortodoxă aşa cum erau cei vechi. Totuşi, aceasta nu e din pricina faptului că doctrinele lor
sunt mai aproape de Ortodoxie, ci din cauză că Protestantismul şi Ecumenismul şi-au format
convingerea că nu este nici o Biserică unică şi adevărată pe pământ, ci numai comunităţi de
oameni care se află în diferite grade de eroare. O astfel de învăţătură ucide orice râvnă în
profesarea a ceea ce ei iau drept adevăr şi, de aceea, ereticii moderni par mai puţin îndărătnici
decât cei vechi.55
Ar trebui să ne amintim că vechii donatişti şi novaţieni erau în credinţă şi ritual
asemenea ortodocşilor. Cu toate acestea, aceste grupări n-au fost privite niciodată de Biserică
ca „făcând cumva parte din ea”, sau ca biserici legitime, recunoscute în dreptul lor. Iată cum
cugeta Sfântul Ciprian al Cartaginei în secolul al III-lea:
Dar dacă cineva va aduce obiecţii, zicând că novaţienii au acelaşi drept pe care îl are
şi Biserica Universală, sau că cineva poate boteza cu aceeaşi mărturisire cu care noi botezăm,
deşi mărturiseşte acelaşi Dumnezeu şi Tată, Acelaşi Hristos Fiul şi Acelaşi Duh Sfânt, şi din
acest motiv să aibă pretenţia că au putere de a boteza, sau, mai limpede, să pretindă că nu
diferă întru nimic de noi în cercetarea56 baptismală, vreau ca tot cel ce crede că o asemenea
obiecţie este justificată să ştie înainte de toate că nu este nici un articol al Crezului, nici
aceeaşi cercetare comună pentru noi şi schismatici. Căci atunci când spun: „Credeţi în iertarea
păcatelor şi în viaţa veşnică prin Sfânta Biserică?", ei mint în mărturisire, deoarece n-au
Biserică, în plus faţă de aceasta, ei înşişi mărturisesc faptul că iertarea păcatelor nu poate fi
dată decât de Sfânta Biserică; şi, deci, neavând-o pe aceasta, ei dovedesc că păcatele nu pot fi
iertate între ei... Cum pot ei să plinească ceea ce fac, ori să obţină ceva prin străduinţe
nelegiuite cu ajutorul lui Dumnezeu, văzând că ei pun pe seama lui Dumnezeu ceea ce pentru
ei nu este legiuit? De aceea, cei care-i sprijină pe novaţieni sau alţi schismatici de acest fel în
zadar cred că cineva ar putea fi botezat şi sfinţit între ei fără un botez mântuitor când se vede
limpede că cel care botează nu are puterea de a boteza.57
54 The Church, Tradition, Scripture, Truth, and Christian Life: Some Heresies of Evangelicalism and an
Orthodox Response [Biserica, Tradiţia, Scriptura, Adevărul şi viaţa creştină: unele erezii ale evanghelismului şi
un răspuns ortodox] (Etna, CA: Center for Tradiţionalist Studies, 1995), p. 23. Pentru o critică completă a
doctrinei protestante despre sola Scriptura consultă Pr. John Whiteford, Sola Scriptura: An Orthodox Analysis
ofthe Cornerstone of Reformed Theology [Sola Scriptura: o analiz ă ortodoxă a bazelor teologiei reformate]
(Ben Lomond, CA: Conciliar Press, 1996).
55 Mitropolitul Filaret, din „Prima epistolă de îngrijorare", 24 iulie 1969 (n.s.).
56 E vorba de mărturisirea de credinţă şi lepădările de la Botez [n.tr.].
57 Epistola LXXV, „Către Magnus" (7-8). Epistolele LXVIII-LXXV conţin principalele scrieri care au
referinţe despre controversa baptismală.
Patrick Barnes
22
Mai mult decât atât, ereticii monofiziţi (sau „ortodocşii orientali”, aşa cum au fost
numiţi de ecumenişti) - copţii, iacobiţii şi alţi „ne-calcedonieni” - sunt, pe lângă că refuză
învăţătura dogmatică de bază în privinţa persoanei lui Hristos (Sinodul de la Calcedon, 451),
„orice, dar nu ortodocşi” - ca să cităm o expresie extrem de folosită dintr-un important text al
Sfântului Ioan Damaschin.58 Cu toate acestea, ei n-au nici o relaţie ontologică cu Biserica
Ortodoxă, separându-se de ea cu mult timp în urmă.59
Astfel, indiferent de ce fel de „apropiere” de Ortodoxie ar găsi cineva în grupările
confesionale heterodoxe din creştinismul răsăritean, acestea sunt, în cele mai multe privinţe,
mult mai departe de Adevăr decât erau donatiştii şi novaţienii - a căror doctrină era ortodoxă -
respectiv monofiziţii, care sunt „orice, dar nu ortodocşi”.
Concluzie
Indiferent de ce ar putea spune diverşii ecumenişti ortodocşi, nu este nici o îndoială că
statutul de eretic al creştinismului apusean, în toate formele lui, a fost întărit de Biserica
Ortodoxă pe felurite căi - în mod oficial şi prin gurile Sfinţilor ei, care dau mărturie conştiinţei
eclesiale. Roma s-a depărtat de Biserică cu mult timp în urmă; apoi au apărut grupările
protestante - ca cealaltă faţă a monedei - şi nu din altă parte decât din acest fost mare bastion
al Sfintei Ortodoxii din Apus.
Fie ca toţi ortodocşii care doresc unitatea creştină să plângă cum se cuvine pentru
aceste tragice diviziuni; dar haideţi să privim aceste probleme cu sinceritate şi dreptate, lăsând
curate şi neatinse învăţăturile Sfintei Biserici Ortodoxe. Aceasta este responsabilitatea tuturor
credincioşilor, deoarece „garantul adevărului este însăşi trupul Bisericii, însăşi poporul...”60.
Aceasta înseamnă că, până la un punct, trebuie să fim cinstiţi cu heterodocşii în privinţa
statutului lor eclesial şi să nu pretindem că Biserica Ortodoxă nu şi-a declarat niciodată
poziţia faţă de aceste chestiuni. A face altfel înseamnă a-i îndruma greşit şi, în cele din urmă,
a-i aproba în greşelile lor.
58 Protopresbyter Theodore Zisis, „St. John of Damascus and the «Orthodoxy» of the Non-Chalcedonians”
[„Sfântul Ioan Damaschin şi «Ortodoxia» necalcedonienilor”] (OCIC).
59 „Copţii sunt monofiziţi, şi deci eretici. Tainele lor nu sunt valide, iar dacă se alătură Bisericii Ortodoxe, trebuie
primiţi ca heterodocşi. Într-adevăr, acum că copţii au respins erorile ereziei monofizite, a venit vremea unei
reuniri cu Ortodoxia. Aici e momentul pentru un ecumenism adevărat. Dar în ciuda faptului că vremurile s-au
copt, trebuie încă a ne încrede în Providenţa lui Dumnezeu şi a-i aduce pe copţi la Ortodoxie după cum se
cuvine. Nu se poate spune că, doar pentru faptul că crede corect şi recită Crezul ortodox, este automat şi
ortodox. El trebuie primit în Biserică prin Mirungere sau Botez. Faptul că copţii au fost odată ortodocşi, au
părăsit Ortodoxia, iar acum au venit la dreapta credinţă, nu este ceva atât de important. Harul nu se
împotriveşte generaţilor de erezie şi despărţire de Biserică" (Orthodox Tradition, Vol. IX, No. l, p. 8; sublinierile
ne aparţin).
60 Enciclica Patriarhilor Răsăriteni (1848), „Un răspuns la Epistola Papei Pius al ΧΙΧ-lea «către răsăriteni»”.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
23
CAPITOLUL PATRU
Culpabilitate, sinceritate şi victimizare
În ciuda celor spuse despre creştinismul apusean, cu siguranţă că unii nu vor fi de
acord cu ramificaţiile, argumentând că majoritatea copleşitoare a heterodocşilor din apus nu
sunt eretici de voia lor, conştienţi - fiind în cea mai mare parte neştiutori nevinovaţi într-ale
Ortodoxiei sau doar simple victime ale ereziei şi a ale condiţiilor istorice - făcând astfel
nelucrătoare sfintele canoane referitoare la eretici.
Scriitorii romano-catolici folosesc termeni precum „erezie formală” - adică susţinută
conştient şi cu încăpăţânare - şi „erezie materială” - adică susţinută inconştient, din neştiinţă -
pentru a reflecta o sensibilitate pastorală faţă de conceptul de „grade de responsabilitate”.
Deşi autorii ortodocşii nu folosesc des aceşti termeni exacţi, distincţia este legitimă şi poate fi
fundamentată din Sfânta Tradiţie. Sfântul Ciprian scrie:
Căci cel ce greşeşte din neştiinţă poate fi iertat, aşa cum zice despre sine Sfântul
Apostol Pavel: Pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream. Totuşi am fost
miluit, căci, în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă [I Tim. 1: 13]. Dar după inspiraţia şi
descoperirile pe care le primeşte cineva, acesta cu bună ştiinţă şi stăruinţă continuă pe această
linie în care a greşit, păcătuieşte fără de iertare, din cauza neştiinţei sale. Pentru că el se
împotriveşte cu oarecare înfumurare şi încăpăţânare atunci când este biruit prin raţiune [de
argumente raţionale, n.tr.].61
Este adevărat că mulţi creştini apuseni sunt simple victime ale ereziei, aflaţi într-o
naivă neştiinţă62 a Ortodoxiei, nefiind din acest motiv eretici formali. Dacă acestor oameni li
s-ar fi oferit ocazia să se întâlnească cu Ortodoxia, fără îndoială că s-ar fi convertit. Pentru
aceşti delicaţi care ştiu doar de Dumnezeu, ne putem folosi de cuvintele Sfântului Grigorie
Teologul: „Chiar înainte de a fi din ţarcul nostru, ei erau ai noştri”63.
Autorul [rândurilor de faţă, n.tr.] cunoaşte personal mulţi heterodocşi evlavioşi care-L
urmează pe Hristos. Mai mult, experienţa sa ca fost protestant a fost, duhovniceşte vorbind,
pozitivă în multe aspecte. Realmente i-a pregătit calea pentru a îmbrăţişa plinătatea
creştinismului, căci din acea perioadă a învăţat multe lucruri bune şi adevărate, cultivând o
relaţie cu Dumnezeu. Părintele Serafim (Rose) de la Platina, el însuşi un convertit la
Ortodoxie de la Protestantism, observa adesea o credinţă creştină demnă de admirat la unii
protestanţi. Vorbind despre o sectă aflată în apropierea Frăţiei Sfântul Herman din Platina, el
scria:
Aceşti protestanţi au o credinţă simplă şi caldă, fără a avea acea îngustime sectară care
caracterizează multe grupări protestante. Ei nu cred, ca mulţi alţi protestanţi, că sunt
„mântuiţi”, şi nu au nevoie să facă mai mult; ei cred în ideea luptei spirituale şi în asceza
sufletului. Ei se silesc să se ierte între ei şi să nu aibă duşmănii unii faţă de alţii. Adună
vagabonzi şi tineri hippy de pe străzi, pe care-i duc la un ranch special pentru reabilitare şi
pentru a-i învăţa sensul responsabilităţii. Cu alte cuvinte, ei iau creştinismul în serios, ca pe cel
mai important lucru din viaţă; nu avem de-a face cu plinătatea creştinismului pe care noi
ortodocşii o avem, dar e bine şi aşa; oamenii aceştia dau dovadă de căldură şi dragoste, o
61 Epistola LXXII, „Către Jubaianus", Cap. 13. Conform cuvintelor lui Hristos legate de hula împotriva Duhului
Sfânt — Care este Duhul Adevărului - de la Mt. 12: 1-32.
62 Engl. „blissful ignorance", expresie idiomatică din lb. engl. întrebându-1 pe autor despre această expresie ce
poate da naştere la diferite interpretări, mi-a spus că expresia s-ar putea înţelege mai bine prin „peace of mind or
happiness due to lack of knowledge”, ceea ce s-ar putea traduce prin: „confort al minţii sau fericire cauzată de
lipsa cunoştinţei (adevărului)” [n. tr.].
63 Vezi Cap. VI.
Patrick Barnes
24
dragoste evidentă pentru Hristos. Astfel, ei sunt un exemplu a ceea ce noi trebuie să fim, şi
chiar mai mult decât atât. Dacă ei vor afla mântuire prin acest mod de trăi creştinismul este a
lui Dumnezeu a judeca, căci trebuie să punem la socoteală că unele din părerile şi acţiunile lor
sunt departe de adevăratul creştinism al Ortodoxiei predat nouă de la Hristos prin Apostolii
Săi; dar cel puţin o conştiinţă a existenţei lor ar trebuie să ne ajute să ne dăm seama de ceea ce
avem deja până acum.64
Mitropolitul Filaret mai sus amintit îşi exprimă păreri asemănătoare:
Este clar (...) că acei creştini sinceri dintre romano-catolici, luterani sau din alte
confesiuni heterodoxe nu pot fi numiţi eretici sau apostaţi - adică cei care cu bună
ştiinţă pervertesc adevărul. (...) Au fost născuţi şi crescuţi şi trăiesc conform crezului
pe care l-au moştenit, la fel cum aţi făcut şi voi, care sunteţi în majoritate ortodocşi; în
vieţile lor nu a fost nici o clipă de lepădare personală şi conştientă de Ortodoxie. Fără
îndoială că Domnul, Care voieşte ca toţi să se mântuiască (1 Tim. 2: 4) şi Care
luminează pe tot omul ce vine în lume (In. l: 9) îi conduce şi pe ei într-un mod propriu
către mântuire.65
Pe scurt, se cuvine să recunoaştem că mulţi, dacă nu cei mai mulţi dintre creştinii
apuseni nu sunt eretici cu bună ştiinţă, conştient.
Cu toate acestea, în cele din urmă, acest fapt nu influenţează cu nimic validitatea
Sfintelor Canoane legate de primirea schismaticilor şi a ereticilor. Argumentele în sprijinul
acestei influenţe sunt irelevante în privinţa chestiunii statutului eclesial al creştinilor
heterodocşi. Aşa cum vom vedea în capitolul următor, Sfintele Canoane privitoare la Botezul
şi primirea heterodocşilor în Biserică nu fac nici o distincţie între ereticii formali şi ereticii
materiali. Se mai fac distincţii între grupări heterodoxe - de pildă primul canon al Sfântului
Vasile cel Mare şi canonul 95 al Sinodului VI Ecumenic - dar nu între „conducători” şi
„simpli adepţi ignoranţi”. Cu toate acestea, cu siguranţă conducătorii sectelor donatistă şi
novaţiană, împotriva cărora se îndreptau aceste canoane, erau mult mai vinovaţi sau „formali”
în postura lor de heterodocşi decât marea masă de oameni aflaţi în grija lor, care erau după
toate probabilităţile doar nişte simple victime. Până în secolul al VII-lea au existat multe
generaţii de oameni care pur şi simplu s-au născut în erorile create de aceşti conducători
originari ai acestor secte, susţinând cu nevinovăţie erorile lor şi crezând cu toată sinceritatea
că aceştia sunt creştini drept-slăvitori. Cu toate acestea, nu se face distincţie între conducători
şi victime. Rânduielile de primire a laicilor nevinovaţi sunt aceleaşi ca şi pentru clerul mai
responsabil şi vinovat.
64 The Orthodox Word, Sept.-Oct., 1980 (94), p. 218, sublinierea ne aparţine. Cf. şi observaţiilor sale din
Orthodoxy and the Religion of the Future: „Deci ce pot să-i înveţe cei care se află în afara Bisericii lui Hristos pe
creştinii ortodocşi? Nu putem să negăm că (nici un ortodox nu o va face), uneori, spre ruşinea noastră, catolicii şi
protestanţii sunt mai zeloşi în participarea la biserică, la activităţile misionare, la rugăciunea împreună, la citirea
din Sfânta Scriptură etc. Chiar din interiorul credinţei lor greşite, catolicii, protestanţii şi sectanţii îi fac de ruşine
pe ortodocşi prin aceea că se străduiesc mai mult să se facă plăcuţi lui Dumnezeu decât mulţi dintre ortodocşi, în
condiţiile în care cei din urmă sunt singurii care au păstrat plinătatea creştinismului apostolic. Prin urmare,
ortodocşii ar face bine să ia exemplu de la celelalte denominaţiuni şi să reînvie bogăţiile spirituale ale propriei
lor Biserici, pe care încă nu reuşesc să o scoată din lenea duhovnicească şi din obiceiurile cele rele. Cele spuse
acum se referă la partea omenească a credinţei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activităţile religioase,
indiferent de faptul că credinţa cuiva e dreaptă sau greşită”.
65 Din broşura „Will the Heterodox Be Saved?" (leaflet L213) publicată de St. John Kronstadt Press.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
25
Concluzie
Nu poate fi vorba de o relaţie inversă între vinovăţie sau sinceritate şi validitatea
tainelor heterodoxe. Deosebirea dintre ereticii formali şi materiali ne este de un oarecare
ajutor, dar, în ultimă instanţă, urmările se arată doar asupra fiilor şi fiicelor Bisericii care cad
în greşeală.66 Pentru cei care n-au fost niciodată ortodocşi şi care mărturisesc credinţe
heterodoxe - fie în mod „formal” sau „material” - ramificaţiile sunt aceleaşi: ei sunt separaţi
de Biserică. Măsura participării unei persoane la ereziile grupărilor confesionale din care face
parte este o chestiune „în aval”, irelevantă în cele din urmă, atâta timp cât în cauză se află
statutul eclesial. Tot astfel, diferitele „grade de ortodoxie” ale unui grup heterodox oarecare
nu au - la nivel ontologic - nici o importanţă.
Chestiunile „victimizării” şi vinovăţiei pot fi valabile în chestiunea statutului veşnic.
Aşa cum am arătat deja, şi vom avea ocazia să demonstrăm şi mai departe, chestiunea
destinului veşnic al credinciosului heterodox trebuie lăsată deschisă. Cu alte cuvinte,
implicaţiile veşnice şi eclesiale ale eclesiologiei ortodoxe - cele două aspecte ale „statutului”
la care se referă Episcopul Kallistos în „arzătoarea întrebare” - trebuie ţinute separat.
66 Ceea ce pare să spună autorul aici ar fi aceasta: Deşi după Sfânta Tradiţie deosebirea dintre tipurile de eretici
nu e luată în considerare, astăzi lucrurile s-au schimbat puţin. Deosebirea e de ajutor doar pentru cei care
gândesc astfel: adică pentru acele fiice şi acei fii ai unei Biserici heterodoxe care, după ce o perioadă s-au crezut
ancoraţi în adevăr, adică în Adevărata şi Sfânta Tradiţie, simt acum - descoperind Biserica cea adevărată
(Ortodoxia) - că au fost înşelaţi de aşa-zişii eretici „formali”. Dar în final, o dată trecuţi la Ortodoxie, îşi dau
seama că deosebirea era irelevantă [n.tr.].
Patrick Barnes
26
CAPITOLUL CINCI
O evaluare a Botezului heterodox
Dat fiind faptul că Sfântul Botez este „uşa de intrare în Biserică”, chestiunea validităţii
Tainelor heterodoxe este, pentru tema de faţă, una crucială. Creştinii heterodocşi care se luptă
cu această chestiune o formulează adesea în felul următor:
Dacă eu (vorbind ca un protestant) m-am îmbrăcat cu Hristos prin Botez (cf. Gal. 3:
27) şi, prin urmare, sunt membru al Trupului Său (cf. Ef. 5: 30), şi dacă Trupul Său este
Biserica (cf. Ef. l: 22-23), atunci nu sunt eu, de asemenea, şi membru al Bisericii? Şi dacă
Biserica Ortodoxă este „singura Biserică adevărată”, cum se poate ca eu, într-un anumit sens,
să nu fiu membru al ei?67
O tratare exhaustivă a modului în care ortodocşii trebuie să privească tainele
creştinilor heterodocşi este departe de a intra în limitele acestei lucrări. Ceea ce urmează este
doar un scurt rezumat a ceea ce a fost afirmat destul de elocvent şi amănunţit de către alţii68.
Deşi astăzi anumiţi ortodocşi vor reacţiona diferit, învăţătura tradiţională e aceea că
Biserica nu recunoaşte „validitatea” [caracterul lucrător, n.tr.] duhovnicească sau eficacitatea
Tainelor heterodoxe per se - adică în sine, deosebit de Biserică. Botezul se dă numai de şi în
Biserică, „păstrătoare veşnică a harului [eclesial]” (Sfântul Serafim din Sarov). Cei care n-au
fost niciodată în comuniune văzută cu Biserica Ortodoxă sunt, din punctul ei de vedere,
nebotezaţi. Aceasta este singura poziţie teologică sănătoasă care poate fi dedusă dintr-un
studiu aprofundat al Sfintei Tradiţii - în special al Sfintelor Canoane.
Sfintele Canoane şi hotarele eclesiale
Canoanele 46, 47 şi 50 apostolice sunt cele mai vechi hotărâri scrise, sau rânduieli
pastorale privitoare la primirea convertiţilor:
Canonul 46: Hotărâm ca un episcop sau un preot care au recunoscut Botezul
sau jertfa ereticilor să fie caterisit. Căci, ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce
parte are un credincios cu un necredincios? (Cor. 6: 15).
Canonul 50: Dacă un episcop sau preot săvârşesc o iniţiere [adică un Botez] şi
nu săvârşesc trei afundări, ci doar o afundare - făcute întru moartea Domnului - să fie
67 Această întrebare i-a fost pusă părintelui Thomas Hopko, Decanul Seminarului Sfântul Vladimir, de către
autorul lucrării de faţă în timpul unei prelegeri pe care părintele a ţinut-o în biserica cu hramul Adormirii Maicii
Domnului din Seattle (Biserica Ortodoxă greacă), Washington, 2 noiembrie 1996. Parte din răspunsul părintelui
Hopko, care părea bun în acea vreme, este criticat în Appendix I.
68 Consultă următoarele lucrări esenţiale: Archbishop Hilarion (Troitsky), The Unity of the Church and the
World Conference of Christian Communities [Unitatea Bisericii şi Conferinţa mondială a comunităţilor
creştine] (Montreal: Monastery Press, 1975); Father George Metallinos, I Confess One Baptism [Mărturisesc un
Botez] (Mt. Athos: St. Paul's Monastery, 1994; distributed by the Monastery of the Holy Ascension in Resaca,
GA); The Rudder [Pidalionul], trans. D. Cummings (Chicago; The Orthodox Christian Educaţional Society,
1957); Timothy [în prezent Episcopul Kallistos] Ware, Eustratios Argenti: A Study of the Greek Church Under
Turkish Rule, [Eustratie Argenti: Un studiu al Bisericii Greciei sub dominaţia turcă] (Oxford: Clarendon Press,
1964); „The Form of Holy Baptism” [„Forma Sfântului Botez”], The True Vine [Vinul cel adevărat], Summer
1989, No. 2; „The Reception of Converts” [„Primirea convertiţilor”], Orthodox Tradition, Vol. XI, No. l, pp. 6-
11; şi „Baptism and Grace” [„Botez şi har”] by Father Gregory Telepnev, Orthodox Tradition, Vol. III, No. 1).
Pentru numeroase articole suplimentare, vezi de asemenea pagina de web „Baptism and the Reception of
Converts” [„Botezul şi primirea convertiţilor”] (OCIC).
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
27
anatema.69
Canonul întâi al Sinodului de la Cartagina (cea. 258), confirmat şi reiterat de Sinodul
VI Ecumenic, este o altă expresie autoritară şi reprezentativă a poziţiei Bisericii în privinţa
heterodocşilor. Merită să cităm pe larg, deoarece rezumă foarte bine învăţătura ortodoxă
despre tainele ortodoxe:
Iubiţi fraţi, fiind adunaţi noi în Sinod, am citit scrisorile trimise de voi, legate de acei
eretici şi schismatici care vor să se boteze, care vin către Biserica sobornicească [universală],
care este Una, în Care noi suntem botezaţi şi renăscuţi. (...) De asemenea, hotărând acum prin
vot ceea ce noi ţinem cu tărie şi credinţă dintotdeauna, declarăm că nu este cu putinţă să fie
botezat cineva în afara Bisericii soborniceşti, căci este numai un singur Botez, iar acesta există
numai în Biserica sobornicească. (...)
Apa [Botezului] trebuie întâi de toate să fie curăţită şi sfinţită de către preot, pentru a
putea spăla păcatele celui ce se va boteza, atunci când va fi afundat în ea. Iar prin Proorocul
Iezechiil, Domnul spune: Şi vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curaţi de toate întinăciunile
voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţa (Iez. 36: 25). Dar cum poate cineva care este
întinat, şi în care nu sălăşluieşte Duhul Sfânt, să curăţească şi să sfinţească apa cu Domnul,
Care spune în Cartea Numerilor: Tot lucrul de care se va atinge cel necurat va fi necurat
(Num. 19: 22)? Cum ar putea acela care n-a putut să scape de propriile păcate, fiind şi în afara
Bisericii, să boteze şi să dea altuia iertarea păcatelor? (...) Mai mult, este necesar ca cel ce a
fost botezat să fie şi miruns, ca primind mirungerea să devină părtaş lui Hristos. Dar ereticul
nu poate sfinţi untdelemnul, căci el nu are nici altar, nici Biserică. Nu este cu putinţă să existe
vreo mirungere de vreun fel printre eretici. Căci pentru noi este limpede că printre ei
untdelemnul nu poate fi sfinţit cu nici un chip pentru o folosire aşa de vrednică. Şi trebuie să
ştim şi să luăm aminte la ceea ce s-a scris: (...) Untuldelemn al păcătosului să nu ungă capul
meu - cuvinte spuse de Duhul Sfânt în psalmi cu mult timp în urmă (Ps. 140: 6), ca nu cumva
cineva să fie ispitit şi dus într-o rătăcire, departe de calea cea dreaptă, şi să fie miruns de
eretici, duşmanii lui Hristos.
După ce a reiterat faptul că cel ce se află în afara Bisericii este lipsit de harul Tainelor,
Sinodul concluzionează:
Botezul fiind unul, iar Duhul Sfânt Unul, nu există prin urmare decât o Biserică,
întemeiată (după vechea mărturie a Apostolului Petru) pe credinţa în Hristos, Domnul nostru.
Şi din această pricină, orice se săvârşeşte de către ei [adică de eretici] este de condamnat, fiind
ceva falsificat şi lipsit de putere. Căci Dumnezeu nu poate dori şi primi nimic din ceea ce este
săvârşit de către ei, pe care Domnul îi numeşte în Evanghelii făţarnici şi vrăjmaşi ai Lui: Cine
nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte (Mt. 12: 30). Iar
Sfântul Apostol Ioan, păstrând poruncile Domnului, a scris în Epistola sa: ...Aţi auzit că vine
Antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat (I In. 2: 18). De aici cunoaştem că este ceasul
de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri (Idem. v. 19). Pentru aceasta, se
cuvine ca şi noi să înţelegem şi să luăm aminte la vrăjmaşii Domnului, iar aşa-numiţii
antihrişti n-ar fi în stare să-L mulţumească pe Domnul. De aceea, noi, cei care îl avem pe
Domnul cu noi, şi care ţinem cu străşnicie unitatea cu Domnul, părtaşi, după putinţă, de
desăvârşirea Sa, şi având puterea preoţiei Sale în Biserică, se cuvine să dezaprobăm, să
respingem, să refuzăm şi să considerăm necurate toate cele făcute de aceia care I se
împotrivesc, adică vrăjmaşii şi antihriştii. Iar noi avem datoria să-i împărtăşim deplin de taina
puterii dumnezeieşti: de unitate, credinţă şi adevăr pe cei ce vin la noi de la greşeală şi
neascultare pentru cunoaşterea dreptei credinţe a Bisericii.
Pot fi citate Canoane suplimentare, incluzând mult-discutatul Canon 7 al Sinodului
69 Cu excepţia anumitor locuri, unde se face observaţie, citatele din sfintele canoane legate de Botez sunt luate
din Apendicele I, adică din Mărturisesc un Botez. Traducerile sunt mult mai exacte decât cele din The Rudder
(Pidalionul).
Patrick Barnes
28
VII Ecumenic, respectiv Canonul 95 al Sinodului VI, aproape identic cu primul. Toate aceste
canoane reflectă hotarele dogmatice de necontestat ale Bisericii, pe care Duhul Sfânt le-a
inspirat Părinţilor pentru întocmire. Aceste hotare rămân obligatorii în Biserică până astăzi.
Principiul iconomiei: explicat şi aplicat
Astfel, în momentul în care Biserica Ortodoxă primeşte convertiţi prin alte mijloace
decât cele ale Botezului, o face întotdeauna numai şi numai prin ceea ce se numeşte iconomie
(gr. oikonomia). Deoarece acest termen este, pentru studiul nostru, unul deosebit de hotărâtor
şi adesea prost înţeles, să ne oprim asupra frumoasei explicaţii pe care Episcopul Kallistos o
dă acestui termen, în erudita sa lucrare Eustratios Argenti: A Study of the Greek Church
Under the Turkish Rule:
Literal, cuvântul grecesc oikonomia semnifică „legea/conducerea casei sau a familiei”
(la fel şi în Liddel and Scott), oikonomos însemnând „iconom/administrator”. În context
religios, iconomia poate fi exercitată fie de Dumnezeu, fie de Biserică. Ea indică conducerea
creaţiei de către Dumnezeu, rânduirea providenţială a lumii şi, cu deosebire, lucrarea supremă
a Providenţei Dumnezeieşti - întruparea, pe care Părinţii greci o numesc „Iconomie” [prin
excelenţă, n.tr.] fără alte calificări [cf. şi In. 3: 16; Mt. 9: 13]. Dar, fiindcă activitatea Bisericii
este legată organic de lucrarea lui Dumnezeu în Hristos, termenul iconomie poate fi folosit nu
numai cu privire la ceea ce face Dumnezeu, ci şi la ceea ce face Biserica. Într-un sens mai larg,
el include toate acele acte prin care Biserica îşi rânduieşte propriile treburi, având grijă de
nevoile membrilor ei. Într-un sens mai strict, semnifică puterea de a lega şi a dezlega, conferită
de Hristos înviat (cf. In. 20: 21-22); astfel că acoperă orice depărtare de la regulile stricte ale
Bisericii [gr. akribeia], fie în direcţia unei mai mari rigori, fie (mai uzual) a unei mai mari
îngăduinţe. Prin urmare, iconomia include mare parte din ceea este acoperit de termenul
apusean „dispensation”70, dar se extinde şi spre multe alte lucruri, nefiind doar un simplu
termen din Dreptul Canonic.
Pentru a înţelege aplicarea iconomiei în tainele heterodoxe, trebuie să avem în vedere
trei puncte:
(1) Principiul de bază care întăreşte folosirea lui este acela conform căruia Biserica a
fost înzestrată de Dumnezeu cu puterea de a administra treburile propriei case. Prin urmare, ea
este în sensul cel mai deplin iconomul şi supremul administrator al Tainelor; şi deci cade sub
incidenţa administraţiei şi iconomiei Sale să declare lucrătoare - dacă crede de cuviinţă -
Tainele administrate de heterodocşi, deşi astfel de taine nu sunt taine dacă sunt luate în sine şi
deosebit de Biserica Ortodoxă. Deoarece Botezul unei persoane este acceptat ca valid - sau
mai degrabă făcut valid prin iconomie - atunci când ea devine ortodoxă, nu urmează de aici că
Botezul ei era valid înainte de a deveni ortodoxă. Folosirea iconomiei nu implică nici o
recunoaştere a validităţii tainelor heterodoxe per se; este ceva ce priveşte numai tainele celor
ce intră în Biserica Ortodoxă.
(2) Iconomia este aplicată numai acolo unde sunt prezente condiţiile necesare care
fac validă taina. Este firesc ca atunci când validează o taină - iniţial administrată în afara
graniţelor ei - Biserica să pretindă a fi deja îndeplinite cerinţele externe, esenţiale pentru
desăvârşirea Tainei: cum s-ar spune, acele acţiuni trebuie ca deja să fi fost săvârşite, care
acţiuni, dacă au fost îndeplinite în interiorul Bisericii, ar fi fost suficiente pentru a asigura
validitatea unei Taine. Hirotoniile, de pildă, nu puteau fi recunoscute dacă gruparea creştină
respectivă din Biserică ar fi pierdut elementele exterioare ale succesiunii apostolice. [Iar
Botezurile n-ar trebui recunoscute dacă n-au fost săvârşite în conformitate cu rânduiala
apostolică a întreitei afundări în numele Sfintei Treimi.]
(3) Scopul tuturor activităţilor „iconomice” ale Bisericii este unul practic - mântuirea
sufletelor [cf. I Tim. 2: 4; Fapte 14: 27]. Biserica are rânduieli, dar, spre deosebire de vechiul
Israil, ea nu este legată în mod legalist de ele; stă în puterea ei de a-şi rândui sau iconomisi
treburile casei pentru a încălca stricta literă de lege, dacă scopul acesteia se va realiza mult mai
70 Dispensă, scutire.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
29
deplin. (Foarte aproape de conceptul de iconomie este ideea de filantropie [philanthropia],
bunăvoinţă faţă de oameni: Biserica, urmând exemplul lui Iisus, Capul ei, are îngăduinţă faţă
de slăbiciunea oamenilor şi caută în permanenţă să nu pună pe aceştia o povară mai mare decât
pot duce.) Deoarece iconomia este ceva practic, aplicarea ei nu trebuie să fie peste tot aceeaşi,
ci poate fi schimbată conform circumstanţelor. Exercitarea ei într-un mod oarecare, la un
anumit timp şi loc nu creează o obligaţie ca temei pentru viitor şi nu obligă Biserica să urmeze
aceeaşi practică în alte locuri şi în alte timpuri. „Cel ce face ceva din iconomie”, scrie Sfântul
Teofilact al Bulgariei, „o face nu ca un bine în sens strict, ci ca un lucru folositor într -o
anumită ocazie”.
Aceasta ne ajută să explicăm aparenta inconsecvenţă a ortodocşilor în cazul primirii
convertiţilor. Din punctul de vedere al teologiei apusene moderne sacramentale, diferitele
atitudini ale grecilor şi ruşilor faţă de Botezul latin denotă o stare de neclaritate insuportabilă şi
confuzie. Dar de îndată ce se ia în considerarea principiul iconomiei - argumentează astfel
ortodocşii - se va constata că nu s-a înregistrat nici o schimbare în teologia eclesiologică şi
sacramentală ortodoxă, ci doar o schimbare în rânduielile practice. Uneori Biserica Ortodoxă
a fost îndreptăţită să folosească iconomia, alteori nu; dar aceasta nu înseamnă că învăţătura ei
sacramentală ca atare s-a modificat.
Călăuzită întotdeauna de raţiuni practice, Ortodoxia a aplicat iconomia atunci când
aceasta a ajutat la împăcarea cu heterodocşii, fără a umbri adevărurile credinţei sale ortodoxe;
dar, când îngăduinţa părea să pună în pericol sănătatea turmei ortodoxe, expunând-o la
infiltrări şi încurajând indiferentismul şi apostazia71, atunci autorităţile bisericeşti au recurs la
stricteţe.72
Aşadar, o declaraţie a unui episcop ortodox conform căreia botezul unei persoane
heterodoxe este valid înseamnă pur şi simplu că Biserica recunoaşte în ritualul heterodox,
experiat anterior de persoana ce căuta să fie primită, o formă (adică apostolica întreită
afundare) şi o intenţie (a facţiunii grupării heterodoxe - de a boteza în ceea ce ei consideră a fi
Biserica), care nu necesită repetiţie. Atunci când persoana este primită prin iconomie, forma
goală [cu lipsuri, n.tr.] a Botezului este umplută de Duhul Sfânt cu harul eclesial.
Utilizarea iconomiei se poate vedea clar în canoane, de pildă în Canonul 7 al Celui deal
II-lea Sinod Ecumenic, Canonul 95 a Celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic şi prima Epistolă
canonică a Sfântului Vasile cel Mare. Sinoadele II şi VI Ecumenice au confirmat şi au
susţinut Canonul întâi de la Cartagina, pomenit mai sus, ca şi cele ale Sfinţilor Apostoli şi ale
Părinţilor Sinoadelor, care Sfinţi Părinţi au întrebuinţat acrivia în ceea ce priveşte Tainele
71 Ecumenismul de azi şi de ieri poartă o mare parte din vină pentru apostazia şi indiferentismul [agnosticismul]
lumii de astăzi. Aceia dintre preoţi şi episcopi care mai au urechi de auzit, să audă, şi ochi de văzut, să vadă.
72 Op. cit., pp. 82-85; sublinierile ne aparţin. Oponenţii ecumenşti ai principiului iconomiei arată adesea că
eminentul teolog rus, părintele George Florovsky, a fost critic la adresa lui. Un anume eseu al său, despre care se
vorbeşte adesea, este „The Boundaries of the Church" [„Hotarele Bisericii"] (Collected Works, Vol. XII, pp. 36-
45). Cu toate acestea, următoarele observaţii din eseul despre autoritatea perenă a Sfântului Ciprian nu sunt
menţionate niciodată de aceşti detractori: „învăţătura Sfântului Ciprian despre lipsa de har a sectelor este legată
de învăţătura lui despre unitate şi comuniune. Nu este nici locul, nici momentul să ne amintim de dovezile şi
deducţiile Sfântului Ciprian. Fiecare dintre noi ne amintim de ele şi le cunoaştem, trebuie să le cunoaştem,
suntem obligaţi să ni le amintim. Nu şi-au pierdut forţa nici până astăzi. Influenţa istorică a Sfântului Ciprian a
fost puternică şi continuă. La drept vorbind, premisele teologice ale învăţăturii Sfântului Ciprian n-au fost
niciodată trecute cu vederea. Chiar şi Sfântul Augustin nu era foarte departe de Sfântul Ciprian. El era în
polemică cu donatiştii, cu Sfântul Ciprian nu era în polemică, nu-l combătea. Într-adevăr, argumentele sale se
refereau mai mult la concluziile şi măsurile practice. În raţionamentul său despre unitatea Bisericii, despre
unitatea în dragoste, ca o condiţie necesară şi decisivă a puterii mântuitoare a Tainelor, Sfântul Augustin nu face
decât să-l repete pe Sfântul Ciprian cu alte cuvinte" (Ibid., Vol. XIII, p. 36).
Un fost student şi prieten al părintelui George [Florovsky], Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, ne ajută să
rezolvăm această părută contradicţie din gândirea mentorului său, afirmând că acest eseu era în principal un
exerciţiu euristic scris la începutul carierei părintelui George (1933). Pasajul legat de teologia Sfântului Ciprian
este grăitor de la sine, reflectând cum se cuvine învăţătura dogmatică a Bisericii. În acea vreme, părintele George
încerca doar să-şi prezinte opiniile sale despre aplicarea practică a acestei teologii - adică iconomia. Ceva mai
târziu, el a tăgăduit chiar şi vederile care astăzi sunt folosite în mod abuziv de atâţia şi atâţia (vezi OCIC pentru
numeroasele articole nepublicate despre viaţa şi gândirea părintelui George).
Patrick Barnes
30
heterodocşilor. De pildă, Canonul 2 al Sinodului VI Ecumenic hotărăşte:
Pe de altă parte, întărim [confirmăm, n.tr.] toate celelalte sfinte canoane date de Sfinţii
şi Binecuvântaţii Părinţi, adică: (...) Canonul promulgat de Ciprian, care a fost Arhiepiscop al
Africii şi mucenic, şi de către Sinodul care-1 sprijinea, (...) în acord cu obiceiul ce li s-a lăsat
sinodalilor; şi nimănui să nu i se îngăduie să desfiinţeze sau să treacă cu vederea canoanele
rânduite mai-nainte, sau să recunoască, sau să primească alte canoane, altele decât cele
pomenite aici, şi care să fie alcătuite sub o falsă pecete de către anumite persoane care s-au
apucat de negustorirea adevărului. Dacă, cu toate acestea, va fi aflat cineva care a schimbat
ceva în canoanele mai sus zise, sau care a încercat să le răstoarne, acesta va fi răspunzător
pentru acel canon, drept care va primi pedeapsa pe care acesta o stabileşte, fiind astfel aspru
pedepsit de către acel canon pe care el l-a încălcat.73
Acelaşi Sinod - în Canonul 65 - continuă întărind Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic,
care hotărăşte ca anumite grupări eretice şi schismatice să fie primite prin iconomie, atât
pentru folosul sufletelor lor, cât şi al Bisericii din acea vreme.
Astfel, o interpretare obişnuită (des întâlnită) dar greşită a Canoanelor 7 şi 95, care
sugerează o recunoaştere a validităţii Tainelor heterodoxe per se [prin sine], este cu neputinţă
de susţinut, deoarece ar însemna că Sfinţii Părinţi ai acestor Sinoade Ecumenice s-au contrazis
singuri în chestiuni dogmatice fundamentale legate de rânduiala bisericească. Pentru un
creştin ortodox ce are o înţelegere corectă a Sfintei Tradiţii, contradicţiile de acest fel sunt cu
neputinţă. Precum spunea odată vestitul tâlcuitor al Canoanelor Bisericii, Theodor Balsamon,
Patriarhul Antiohiei: „Ţineţi hotărârile canonice, oricum ar fi ele formulate; şi nu spuneţi că
sunt contradicţii între ele, căci Preasfântul Duh le-a grăit pe toate”74. Pentru aceasta, orice
presupuse contradicţii de natură dogmatică în Sfintele Canoane nu pot decât să-şi aibă
explicaţia cuvenită - dacă e să rămânem credincioşi conştiinţei de sine, aşa cum se reflectă ea
în consensul Sfintei Tradiţii - ca exemple de iconomie la nivel sinodal.75
Cred că a fost evident până acum că termenul „validitate” este susceptibil de
interpretări diverse. Aşa cum s-a arătat, există două sensuri cu care poate fi folosit: validitate
per se [prin sine] şi validitate la primirea în Biserică - adică „având o formă şi o intenţie
acceptabilă, astfel încât să permită o folosire adecvată a iconomiei”76. Această înţelegere din
urmă a validităţii este singura care poate fi apărată de Sfânta Tradiţie. Prea adesea, atunci
73 Pidalionul, p. 294.
74 Interpretarea Canonului XC al Sinodului de la Trullo [Trulan], citat în Orthodox Life, Vol. 27, No 3 (Mai-
Iunie, 1997), p. 50.
75 O dată cu discutarea acestei chestiuni, a fost preluată aici o mare parte din foarte documentata carte a
părintelui Gheorghe Metallinos. Într-o declaraţie sumară, el scrie: „în vreme ce Apostolii şi primele Sinoade şi
primii Părinţi au aplicat acrivia, cele două Sinoade au primit iconomia. Astfel că această alternare între acrivie şi
iconomie în anumite condiţii bine definite [adică obiceiul apostolic] înlătură orice semn de contradicţie între
sfintele canoane şi Sinoade” (op. cit., p. 54). De asemenea, un interesant exemplu de iconomie la nivel sinodal
este de găsit în Canonul 77 de la Cartagina (c. 418): „A plăcut Sinodului să fie trimise scrisori fraţilor noştri şi
împreună episcopi, în special către scaunul apostolic, în care iubitul nostru părinte, frate şi prieten, Anastasie,
mai sus pomenit [adică Sfântul Anastasie I], ca unul care ştie că Africa se află în mare nevoie, pentru ca, de
dragul păcii şi al folosului din Biserică, să aibă grijă ca, în cazul donatiştilor, indiferent dacă sunt clerici sau nu,
catehizarea lor să se facă cum trebuie, iar ei să aibă toată bunăvoinţa să vină la unitatea sobornicească
[universală, n.tr.], conform cu alegerea şi hotărârea proprie fiecărui episcop universal care păstoreşte Biserica în
acelaşi teritoriu [Africa], dar numai dacă se vădeşte că aceasta va duce la păstrarea păcii printre creştini, adică săi
reprimească pe aceia cu toată cinstea cuvenită, aşa cum foarte bine s-a făcut şi în vremurile din trecut, când a
existat aceeaşi neînţelegere, un fapt ce se vădeşte din numeroasele biserici (dacă nu cumva aproape toate) din
Africa, de unde a apărut o astfel de greşeală... Astfel încât, din toate părţile, unitatea universală să sporească şi să
se desăvârşească spre folosul vădit al sufletelor fraţilor noştri din acele teritorii în care ei locuiesc, ca nu cumva
să se ridice vreo piedică împotriva a ceea ce s-a hotărât în privinţa primirii lor cu cinste...” (Pidalionul, pp. 649-
650).
76 Există cărţi foarte bine alcătuite şi documentate, care fac această distincţie: I Confess One Baptism, şi două
treimi din eseul lui J. Cotsonis, „The Validity of Anglican Orders” [„Validitatea hirotoniilor anglicane”], The
Greek Orthodox Theological Review (Spring 1958-Summer 1958).
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
31
când aud sau citesc despre faptul că Botezul cuiva a fost „valid”, mulţi cred că acest lucru
indică primul sens al termenului: validitatea per se [prin sine]. Cu toate acestea, este greşit.
În nici un caz această „primire” - după acum a arătat recent un teolog ortodox într-un
studiu asupra mult citatului şi greşit interpretatului Canon I al Sfântului Vasile - nu este ceva
mai mult decât o recunoaştere a „statutului harismatic”, după formularea părintelui Florovsky,
a unui act sacramental heterodox. Taina Botezului ortodox prin care noi „...primim moartea
înclinaţiei noastre spre cele văzute”, pentru a-l cita pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, implică
nu numai o cufundare în viaţa lăuntrică a Bisericii, ci însemnează şi îndepărtarea de harul
exterior de care se resimt cei din afara Ortodoxiei, şi îndreptarea către acel har lăuntric care
este un semn al celor botezaţi în Ortodoxie.77
Este limpede că este nevoie de o utilizare mai corectă şi mai atentă a termenului
„validitate”, sau de crearea unui alt termen.
Este oare Botezul heterodox doar un „ritual păgân"?
Urmează oare de aici că a propune viziunea tradiţională referitoare la invaliditatea
tainelor heterodoxe per se [prin sine] înseamnă a afirma că toţi cei din afara Bisericii sunt „cu
totul păgâni”? Oare trebuie să se insiste - aşa cum fac unii atunci când caracterizează viziunea
tradiţională - că Botezul heterodox este un eveniment cu totul nesemnificativ sau un „ritual
păgân deşert”, lipsit de orice semnificaţie sau har? Tuturor acestor întrebări, creştinii
ortodocşi tradiţionalişti le răspund negativ. Subtilitatea gândirii patristice slujeşte la cultivarea
unei abordări nuanţate care - împreunată cu o inimă plină de dragoste şi compasiune pentru
heterodocşi - poate în modul cel mai adecvat să se concentreze pe această dilemă.
Pe de-o parte, nu se poate spune că Botezul heterodox este un Botez adevărat - o
iniţiere în pleroma harului din interiorul Bisericii. Deşi, pe de altă parte, se cuvine să atribuim
o anumită „însuşire harismatică” în ritualurile heterodoxe. Aceasta ne pune într-o oarecare
încurcătură atunci când avem în vedere viziunea patristică despre har. Pentru a limpezi
lucrurile, Părintele Grigorie Telepnev îl citează pe Sfântul Diadoh al Foticeii. Este de
remarcat că comentariile acestui sfânt se înscriu întru totul pe linia celor citate mai devreme
de către Sfinţii Teofan Zăvorâtul şi Serafim din Sarov:
„Eu însă am înţeles din Dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de
Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foieşte în adâncurile
lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care
renaştem, Diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară
stăpânea rătăcirea asupra sufletului, aşa după Botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează
desigur Satana asupra sufletului şi după aceea ca şi mai-nainte, ba de multe ori chiar mai rău...”
Dacă ceea ce citesc eu din Sfinţii Părinţii este corect, ceea ce actele mântuitoare ale lui
Hristos fac cu putinţă este însuşirea de către om a harului - „împroprierea personală a harului”,
77 Arhiepiscopul Hrisostom, „BEM and Orthodox Spirituality", p. 56. El continuă: „Astfel, Botezul din
afara Bisericii este un act detaşat de viaţa lăuntrică a Bisericii, şi separat de starea deosebită de lumină
care răsare asupra celor care, mărturisind pe Hristos şi cinstind formula şi forma Botezului aşa cum
este exprimată în Evanghelii, nu iau, cu toate acestea, parte la chemarea evanghelică îndemnătoare
spre nevoinţă, întruchipată în moartea faţă de sine şi de «îmbrăcarea cu Hristos» înlăuntrul Ortodoxiei.
Iconomia, ca un magnet al dragostei evanghelice, îi trage pe cei care au îmbrăţişat credinţa de fier în
Hristos. În acceptarea unui act baptismal heterodox, ea [iconomia] ia acel fier, îl tope şte în cuptorul
dumnezeieştii autorităţi bisericeşti şi-i dă o formă şi o tărie interioară. Totuşi, sub nici o formă nu
recunoaşte în ceea ce este suspect de o formare duhovnicească în afara Ortodoxiei altceva decât
fărâme necoapte de credinţă. Deşi există multe chemări şi multe confesiuni, nu există totuşi decât un
singur Botez. Şi acel botez nu este unul în formă, ci unul lucrător şi dătător de har, expresie a
autorităţii unice şi exclusive a criteriului adevărului care este credinţa ortodoxă”.
Patrick Barnes
32
care la rândul lui transformă şi reînnoieşte cu desăvârşire întreaga persoană. Cum s-ar spune,
acum, în persoana botezată, poate avea loc o schimbare metafizică, autentic ontologică, dacă -
aşa cum ne spune Sfântul Grigorie al Nyssei în Marele cuvânt catehetic - aceasta trăieşte virtuos
şi-şi face botezul să lucreze în credinţă şi în viaţa duhovnicească.
Spunând acestea despre har şi Botez, nu am spus că heterodocşii sunt cu desăvârşire fără
har, nediferiţi de păgâni. Nu, nicidecum. Dacă-1 înţeleg corect pe Sfântul Maxim, Hristos (şi, de
aici, harul) poate fi aflat în virtutea însăşi. Un om virtuos câştigă har din virtute în virtute,
deoarece virtutea izvorăşte din realitatea duhovnicească. Desigur, fără radicala schimbare
ontologică care are loc în Tainele Bisericii, un astfel de har nu poate fi însu şit şi nu poate fi
împropriat, nu poate fi „făcut personal”. Cu toate acestea, aşa cum vedem în cuvintele Sfântului
Diadoh, harul este încă prezent - deşi lucrând mai degrabă din afară decât dinăuntru. Şi astfel,
această distincţie intern - extern este ceea ce separă Botezul ortodox de botezul heterodox:
Botezul ortodox lucrează ceea ce Hristos, Apostolii şi Biserica au intenţionat întotdeauna să facă
- să transforme omul din interior, reînnoindu-i cu totul firea umană şi deschizând calea pentru o
posibilă comuniune cu cele dumnezeieşti.78
Concluzie
Deşi, în cele din urmă, nu putem spune în ce măsură ritualurile heterodoxe sunt
dătătoare de har în mod exterior, cu siguranţă este raţional - rămânând în acelaşi timp
credincioşi consensului şi experienţei patristice - să afirmăm că „botezurile heterodoxe sunt
ceva în ochii lui Dumnezeu... Nu reprezintă ceva care transformă pe plan metafizic, precum în
Botezul ortodox, dar este destul de puternic să-i facă până şi pe actorii romani care
batjocoreau Tainele creştine să se convertească la Hristos doar prin simpla punere în scenă a
ritualului Botezului”79.
78 Telepnev, „Baptism and Grace", pp. 77-78.
79 Ibid., sublinierea îmi aparţine.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
33
CAPITOLUL ŞASE
Pot heterodocşii să fie numiţi „creştini”?
Presupun că este limpede până acum că creştinii ortodocşi bine informaţi, atunci când
se referă la heterodocşi, folosesc termenul „creştin" în mod greşit. Aceasta se leagă de
adresarea respectuoasă faţă de un cleric romano-catolic cu numirea de „preot” sau faţă de o
grupare confesională luterană numind-o „biserică”, într-un fel, noi folosim aceşti termeni
după iconomie.
Totuşi, atunci când termenul „creştin” este folosit în nădejdea obţinerii unei precizii şi
logici teologice - adică după acrivie - înseamnă că avem de-a face cu o unire organică cu
Hristos, care este inseparabil legată de participarea la Biserică şi de calitatea de membru al ei,
ca trup al lui Hristos. Aşa cum „îndrăgostirea” este destul de diferită de unirea prin căsătorie,
ca fiinţare într-un trup (cf. Ef. 5. 28-32; Fac. 2: 24), disponibilitatea către Hristos este diferită
de comuniunea cu El în Taina Sfântului Botez. Prima reprezintă simple înclinaţii ale inimii;
iar cea din urmă reprezintă o realitate organică.
În organismul divino-uman al Bisericii, fiecare credincios viază ca o celulă vie ce
devine parte integrantă a ei, trăind cu putere divino-umană şi de minuni făcătoare. Căci a fi
mădular al Bisericii înseamnă a deveni co-trupesc cu Dumnezeu-omul, a te împărtăşi de
Trupul Lui (cf. Ef. 3: 6), a deveni parte organică din întregul Său Trup divino-uman (cf. Ef. 5:
30; I Cor. 12: 12-13), într-un cuvânt: a deveni divino-uman în întreaga realitate a personalităţii
omeneşti. Dacă cineva atinge această treaptă, acela a dobândit monismul divino-uman al vieţii,
şi are o asigurare vie şi nemuritoare că a trecut de la moarte la viaţă (cf. In. 5: 24; 3; 36; 11: 25
- 26). Mai mult, el simte fără încetare şi cu toată fiinţa că Biserica, ca organism divino-uman,
este Dumnezeu-omul extins peste veacuri.80
Adresându-se acelora care au fost pecetluiţi cu darul Sfântului Duh (Mirungerea), care
urmează imediat după Botez, Sfântul Chiril al Ierusalimului spunea:
După ce aţi fost botezaţi în Hristos şi v-aţi îmbrăcat cu Hristos (cf. Gal. 3: 7), aţi ajuns
asemenea Fiului lui Dumnezeu (cf. Rom. 8: 29). Dumnezeu ne-a rânduit mai dinainte spre
înfiere (cf. Ef. l: 5) şi ne-a făcut asemenea trupului slavei lui Hristos. O dată ce aţi ajuns
părtaşi ai lui Hristos (cf. Filip. 3: 21), negreşit sunteţi şi unşi. Despre voi spune Dumnezeu: Nu
vă atingeţi de unşii Mei ((Ps. 14: 15). Şi aţi ajuns unşi [hristoşi] pentru că aţi primit antitipul
Sfântului Duh. Toate cele făcute de voi s-au făcut prin imitare, pentru că sunteţi chip al lui
Hristos. Şi Hristos a intrat în Râul Iordanului, a împărtăşit apele cu buna-mireasmă a
Dumnezeirii şi a ieşit din ele; şi S-a pogorât peste El Sfântul Duh în deplinătatea fiinţei Sale,
odihnindu-Se Cel asemenea peste Cel asemenea. Şi vouă de asemenea, după ce aţi ieşit din
colimvitra sfintelor ape, vi s-a dat ungerea, antitipul Aceluia prin Care a fost uns Hristos.
Acesta este Sfântul Duh; (...) iar voi, după ce aţi fost învredniciţi de ungerea cu Sfântul Mir,
vă numiţi creştini; acum renaşterea voastră este confirmată şi de numele ce-l purtaţi după noua
naştere. Într-adevăr, înainte de a fi învredniciţi de acest har, propriu vorbind, nu eraţi vrednici
de acest nume, ci eraţi încă pe cale de a deveni creştini.81
Sfântul Mucenic Ilarion cel Nou, în minunata lui cărticică Creştinismul sau Biserica?,
80 The Struggle for Faith [Lupta pentru credinţă], transl. the Rev. Archimandrite Todor Mika, S:T:M, şi the
Very Rev. Dr. Stevan Scott (Grayslake, Illinois: The Serbian Orthodox Diocese of the United States of America
and Canada, 1989), p. 127. Cf. Ef. 4: 4-5, 15-16; 5: 25 şi urm.; I Cor. 6: 15, 19 cu Fapte 11: 26; 26: 28; I Pt. 4:
16.
81 Catechetical Lecture XXI, „On Chrism” [„Despre Mirungere”], trans. Edwin Hamilton Gifford, D.D., NPNF
2nd ser., Voi. 7, pp. 147, 150; sublinierea îmi aparţine. [Cf. trad. rom. Cateheze, trad. din limba greacă şi note de
Pr. prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti 2003, pp. 351,353.]
Patrick Barnes
34
atunci când discută despre modul în care era înţeles termenul „creştin” în Biserica primară,
merge mai departe cu înţelegerea acestor concepte patristice:
Înainte de toate, primii creştini au devenit conştienţi de ei înşişi o dată ce au devenit
membri ai Bisericii. Comunitatea creştină se referea la sine ca „Biserică”, preferând-o mai
mult decât celelalte nume. Cuvântul Biserică (Ekklesia) apare de 110 ori în Noul Testament,
în vreme ce cuvinte precum „creştinism” sau altele cu acelaşi sufix sunt cu desăvârşire
necunoscute în Noul Testament. După pogorârea Duhului Sfânt asupra ucenicilor şi
Apostolilor lui Hristos, Biserica a luat fiinţă ca o comunitate văzută cu o legătură
duhovnicească între membrii ei. (...) Ce însemna în acea vreme să fii creştin?
În timpurile noastre auzim multe răspunsuri, dintre cele mai diferite, precum: „A fi
creştin înseamnă a recunoaşte învăţătura lui Hristos, a încerca să împlineşti poruncile Sale”.
Desigur că acesta este unul dintre cele mai potrivite răspunsuri. Cu toate acestea, primii
creştini răspundeau la întrebare într-un mod diferit, încă de la primele pagini ale istoriei sale,
creştinismul ni se prezintă în forma unei comunităţi armonioase şi cu un cuget comun, în afara
acestei comunităţi nu existau creştini. A ajunge să crezi în Hristos, a deveni creştin (...) -
aceasta însemna unirea cu Biserica. Acest lucru este exprimat de repetate ori în Fapte le
Apostolilor (Fapte 2: 47; 5: 13-14). Fiecare nou-credincios era ca o ramură altoită la copacul
vieţii Bisericii.82
Prin urmare, la drept vorbind, a fi creştin însemnă a fi „în Hristos” şi Biserica Sa, lucru
care se realizează în mod firesc83 prin întreita cufundare în apele cele sfinţite.
Alte consideraţii biblice şi patristice
Un posibil mod de a înţelege statutul credincioşilor heterodocşi este acela de a-i
compara cu „temătorii de Dumnezeu” din Noul Testament, precum Corneliu (cf. Fapte 10: 2)
sau sutaşul roman (care avea o credinţă mai mare decât oricine din Israel; cf. Matei 8: 10).
Virtutea îşi are propria valoare, indiferent în ce loc am afla-o. Dar, cu toate acestea,
aceste virtuţi sunt insuficiente prin ele însele fără credinţa în Hristos şi primirea în Biserica Sa.
Înainte să-l întâlnească pe Apostolul Petru, Corneliu nici nu credea drept despre Dumnezeu,
nici nu-i învăţa pe alţii adevărul. Dar Dumnezeu, văzându-i osteneala în cele câte le credea, şi
prevăzând de asemenea că va îmbrăţişa de bunăvoie adevărul, l-a adus spre cunoaşterea lui
Hristos într-un chip minunat...
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind [Fapte 10: 2 şi urm.], a scris: „Dacă nu i-a trecut cu
vederea pe magi, nici pe etiopian, nici pe tâlhar, nici pe desfrânată, cu atât mai puţin pe cei ce
lucrează dreptatea şi sunt binevoitori cu nici un chip nu-i va trece cu vederea”. Dreptatea lui
Corneliu nu fost trecută cu vederea de Dumnezeu; l-a pregătit întru primirea Evangheliei, ca
82 Op. cit., p. 17-18, sublinierea ne aparţine.
83 Ieromonahul Haralamb de la Mănăstirea Schimbarea la Faţă mi-a spus odată următoarele: „Există căi de
intrare în Biserică care nu se pot aplica majorităţii oamenilor. De pildă, tâlharul de pe cruce a fost încredinţat că
va fi în Rai cu Hristos, deşi nu a fost botezat. De asemenea, avem numeroase pilde de mucenici al căror botez a
fost doar cel al sângelui. Alţii au fost botezat in extremis [în cazuri extreme - n.tr.], fără a se folosi apa. Deşi, în
acest caz, dacă era cu putinţă, botezul urma să fie „plinit” mai târziu de către Biserică.
Mai este şi problema „catehumenilor” - cei care urmează „catehesis" (instruirea) şi care aşteaptă să fie
primiţi în mod deplin în Biserică. Ei pot fi propriu-zis numiţi „creştini”, deoarece au alergat către Biserică şi s-au
pus sub autoritatea şi grija ei pastorală. Ei sunt „creştini” cu adevărat - deşi nedeplin şi nedesăvârşit - conform
terminologiei istorice. Poate că o numire mai modernă ar fi aceea de „începători”, „candidaţi” sau „aspiranţi”.
După ce se vor boteza, ei vor fi cu totul creştini (teleioi); cum s-ar zice, „creştini deplini” [full christians].
Cu toate acestea, în zilele noastre, a fi numit „creştin” este ceva foarte neclar, dacă avem în vederea că mormonii
şi martorii lui Iehova se dau drept „Biserici creştine”. De asemenea, nu este un lucru neobişnuit să dai de cineva
care pretinde a fi creştin doar pentru că este de acord cu unele din învăţăturile lui Hristos. Cu toate acestea, o
acceptare mentală nu este acelaşi lucru cu credinţa în faptele bune, după cum ne spune Sfântul Iacov: Tu crezi că
unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură (Iac. 2: 19).
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
35
astfel să fie alăturat Bisericii, unde era împlinirea şi răsplata dreptăţii.84
Un exemplu asemănător din Vechiul Testament ne poate fi şi el de ajutor. Rahab, care
nu se afla în mod văzut în comunitatea legământului (Israel), cu toate acestea, ea se temea de
Dumnezeu (cf. Iosua 2: 8-21; cf. Matei 21: 31); ea se află pe lista celor din curtea credinţei
(cf. Evr. 11: 31), pentru actul ei de dreptate de a ascunde trei iscoade. Se îndoieşte oare cineva
de soarta ei veşnică? În legătură cu Sfinţii din Vechiul Testament, teologul ortodox grec Ioan
Karmiris scrie:
Trebuie să notăm faptul că mulţi dintre sfinţii şi drepţii [bărbaţi şi femei] care sunt
pomeniţi în Vechiul Testament - precum Abel, Enoh, Noe, Daniil, Iov, Lot etc. - nu aparţin
nici de neamul, nici de religia lui Israel, ci erau în afara revela ţiei dumnezeieşti pozitive, care
începe cu Avraam. Ei sunt numiţi de regulă „păgâni”. De aici avem şi nenumărate discuţii
asupra „Sfinţilor păgâni sau cei dintre neamuri”, precum, de pildă, la J. Danielou, Leş saints
paiens de l'Ancien Testament [Sfinţii păgâni din Vechiul Testament], Paris, 1956, pp. 10 ş.u.85
Eusebie arată şi el în a sa Istorie bisericească:
(...) Unii au trăit încă înainte de potop, alţii după aceea, aşa cum au fost fiii şi urmaşii
lui Noe şi ai lui Avraam, de care fiii evreilor sunt mândri că i-au avut drept conducători şi
strămoşi. Toţi cei cunoscuţi prin dreptatea lor, de la Avraam şi urcând înapoi până la primul
om, au fost de fapt creştini în faptă, chiar dacă nu şi cu numele, căci n-au fost departe de
adevăr 86. Acest nume ne dă să înţelegem într-adevăr că, pe urma cunoaşterii şi învăţăturii lui
Hristos, creştinul se deosebeşte prin înţelepciune, prin dreptate, prin tăria caracterului şi a
virtuţii, prin curaj şi prin mărturisirea credinţei într-un singur Dumnezeu, Cel mai presus de
toate; pe toate acestea, oamenii de atunci le cultivau tot atât de mult ca şi noi, cei de azi.87
El vorbea de credincioşii de dinainte de Noul Legământ. Astfel, utilizarea de către
Eusebie a termenului de „creştin” pentru cei virtuoşi care aveau credinţă în Dumnezeu ne
ajută să avem o înţelegere mai bună asupra celor despărţiţi de Biserică.
84 The Reverend Dorraine Snogren, „Holy Tradition, The Road That Leads Home”, The True Wine, Issue 5
(Spring 1990), pp. 8-9. D-l Carlton face afirmaţii similare în a sa carte The Way: „Am ajuns să-mi privesc
trecutul meu ca protestant în acelaşi fel în care Părinţii Bisericii priveau istoria lui Israel - ca pregătire pentru
Evanghelia creştină. Desigur că, istoriceşte, Protestantismul reprezintă o mişcare separată de Biserica istorică
mai degrabă decât o mişcare către ea. Cu toate acestea, Hristos nu i-a părăsit pe creştinii din Occident, în ciuda
înmulţirii ereziilor. Dacă în alt mod nu s-a putut, Hristos a rămas şi rămâne prezent în Sfintele Scripturi. În
vreme ce Protestantismul, în toată diversitatea lui, este o erezie, Dumnezeu lucrează în vieţile oamenilor pentru
a-i aduce la plinătatea adevărului” (Op. cit., p. 27).
85 Ioan Karmiris, „Eclesiologia Sfinţilor Trei Ierarhi”, Greek Orthodox Theological Review, Vol. VI,
No. 2 (Iarnă 1960-1961), p. 150, nota 22. Pentru o discuţie asupra Sfinţilor din Vechiul Testament şi
relaţia lor cu Biserica, consultă pp. 146-165. El prezintă concepţia Părinţilor conform căreia Biserica a
început cu Avraam. Printre numeroasele sale citate, el îl citează şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, din
comentariul său la Efeseni 4: 5: „Ce este dar acest singur trup? Credincioşi din lumea întreagă, atât cei
care au fost, cât şi cei ce vor fi. Şi iarăşi, aceia care au plăcut lui Dumnezeu înainte de venirea lui
Hristos sunt un singur trup. Cum aşa? Pentru că şi ei L-au cunoscut pe Hristos. De unde se vădeşte
aceasta? Avraam, părintele vostru, zice El, s-a bucurat să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat
(In. 8: 56). Şi iarăşi: Dacă aţi fi crezut lui Moise, zice El, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris
(In. 5: 46). Proorocii, de asemenea, n-ar fi scris despre Cel pe Care nu L-ar fi ştiut şi despre Care au
scris, întrucât ei îl şi cunoşteau, îi şi slujeau. Astfel, şi ei erau un singur trup” (Omilia X, rev. Gross
Alexandre, NPNF, Ist ser., Vol. 13, p. 99).
86 În ediţia românească se specifică că afirmaţia de mai sus se regăseşte şi la Sfântul Iustin Martirul,
Apologia I, I, 46 [n.tr.].
87 Cartea I. 4, aşa cum este citat în Karmiris, op. cit., p. 152; sublinierea îmi aparţine [Cf. trad.
rom. Eusebie de Cezareea, SCRIERI, Partea întâi, Istoria Bisericească, p. 42; traducerea a fost
confruntată şi cu versiunea engleză].
Patrick Barnes
36
Scrierile Sfântului Grigorie Teologul (din Nazians) dau şi ele mărturie despre o
utilizare iconomică a termenului „creştin”, (...) mai ales în următorul pasaj dintr-un necrolog
la moartea tatălui său, Sfântul Grigorie cel Bătrân († 374). Tatăl său trăise o viaţă virtuoasă
anterior intrării sale ca membru a ceea ce părea a fi - date fiind cunoştinţele noastre mărginite
despre ea - o sectă monoteistă, numită a hypsistarienilor88. Mai târziu, el a ajuns Episcopul
Naziansului, fiind unul din cei ce l-au hirotonit episcop pe Sfântul Vasile cel Mare.
Dând o descriere a tatălui său, Sfântul Grigorie scrie:
Se trăgea dintr-o familie modestă, nu prea înclinată spre evlavie, dar eu nu mă ruşinez
de descendenţa sa, căci, fiind încredinţat că sfârşitul vieţii sale este aproape, a unei vieţi care
n-a fost sădită în casa lui Dumnezeu, ci foarte îndepărtată şi înstrăinată [de aceasta], fiind
rodul îndoit a două dintre cele mai mari poziţii adverse - rătăcirea grecească şi făţărnicia
legislaţiei, de care, în unele părţi scăpase, dar de altele, mai rele, nu. Căci, dintr-o parte, ei
respingeau idolii şi jertfele, dar cinsteau [în schimb] focul şi stelele; pe de alta, ei ţineau
Sabbatul şi respectau unele rânduieli privitoare la anumite cărnuri, dar dispreţuiau circumcizia.
Aceşti oameni de rând îşi spuneau hypsistarieni. Ei spun că Cel Atotputernic este singurul
Căruia îi slujesc. Care este urmarea acestei îndoite tendinţe către impietate? Nu ştiu dacă
trebuie să laud mai mult harul care l-a chemat, sau scopul său.
Arătând că tatăl său a jertfit mult pentru a deveni creştin, Sfântul Grigorie continuă să
observe:
Încă dinainte de a fi din turma noastră, el era de-al nostru. Căci, aşa cum mulţi dintre
cei de-ai noştri nu sunt cu noi, a căror viaţă îi înstrăinează de trupul obştesc, tot astfel, mulţi
din cei din afară sunt de partea noastră, a căror fire le prefigurează credinţa şi care nu au
nevoie decât de numele a ceea ce, cu adevărat, posedă. Tatăl meu a fost unul dintre aceştia, un
aluat străin, dar care, prin viaţa sa, înclinat spre noi. Sporise atât de mult în stăpânirea de sine,
încât nu a întârziat să se facă iubit de ceilalţi, fiindu-le un exemplu de cumpătare: cumpătare şi
iubire, două calităţi cu anevoie de îmbinat. Ce altă mărturie mai mare şi mai minunată poate
exista pentru dreptatea lui decât exercitarea unei poziţii ce nu avea egal în ţară, fără a se
îmbogăţi cu vreo sporire, deşi i-a văzut pe toţi cum se foloseau de mâinile lui Briareus pentru
a lua cât se putea din vistieria publică şi cum se îngrăşau din bunuri obţinute cu vicleşug. Căci
astfel numesc eu bogăţia nedreaptă. Nu este o dovadă mică a chibzuinţei sale, dar în cursul
cuvântului meu voi da şi alte amănunte. Socotesc că, printr-o astfel de purtare, el a ajuns la
credinţă, ceea ce i-a fost ca o răsplată.89
Aici trebuie notat că Sfântul Grigorie nu-1 considera pe tatăl său a fi creştin înainte de
Botez, ci, mai degrabă, în context, „unul dintre noi” - adică, în inimă. Se vorbeşte de un timp
când el nu era din turma noastră, şi despre o fire care „arvunea credinţa lor” - „o răsplată”
pentru trăirea unei vieţi virtuoase până în vremea de faţă. Aceasta reiese şi mai limpede mai
departe în Cuvântul său, atunci când vorbeşte despre felul cum rugăciunile, posturile şi
sfinţenia mamei sale [făcute] întru mântuirea soţului ei au dus la dorinţa de a părăsi secta şi a
se boteza:
El se apropia de acea naştere din nou din apă şi Duh, prin care noi mărturisim lui
Dumnezeu alcătuirea şi împlinirea omului asemenea lui Hristos, respectiv transformarea şi
sporirea de la cele pământeşti la cele ale Duhului. El se apropia de cristelniţă cu o dorinţă
88 Despre această sectă, a se consulta Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul
mileniu, Editura Lidia, Bucureşti, 2003, p. 367 [n.tr.].
89 Trad. de Charles Gordon Browne şi James Edward Swallow, NPNF 2nd ser., Vol. 7, p. 256; sublinierea îmi
aparţine. Cf. cuvintelor Părintelui Serafim (Rose) al Platinei: „...şi mai sunt şi alţii din afara Bisericii Ortodoxe
care, prin harul lui Dumnezeu, inimile lor fiind deschise chemării Sale, negreşit vor fi, prin urmare, alăturaţi
adevăratei, Sfintei Ortodoxii”. Vorbind de toţi cei care vor alcătui viitorul trup al creştinilor ortodocşi adevăraţi,
el conchide: „Aceşti şapte mii (Rom. 11:4) sunt temelia viitoarei şi singurei Ortodoxii a vremurilor de pe urmă”
(Orthodoxy and the Religion of the Future, op.cit.,pp. 183-184).
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
37
fierbinte. (...) Şi, pe când se ridica din apă, în jurul lui strălucea o lumină şi o slavă vrednică de
starea în care s-a apropiat de brâul credinţei.90
Prin urmare, cred că îl putem înţelege pe Sfântul Grigorie ca zicând acestea: „Aceia
[care sunt în afară] au nevoie doar de numele [de „creştin”, care se dă atunci când cineva
devine catehumen, şi împlinit cu desăvârşire -adică, făcut real - prin Botez] a ceea ce
intenţionează să dobândească [o viaţă virtuoasă]”.
Concluzie
Pe temeiul acestei treceri în revistă a scrierilor Sfintelor Scripturi şi ale Părinţilor, pare
deplin îngăduit să numim „creştin” pe cel ce mărturiseşte credinţa în Hristos - fără a îmbrăţişa
în mod conştient erezii care atacă Sfânta Treime sau Persoana lui Hristos - şi care se
străduieşte să se asculte de poruncile Lui91. Nereuşita de a extinde [asupra creştinilor
heterodocşi, n.tr.] în mod sincer curtoazia unei astfel de etichetări, pricinuieşte o jignire
inutilă, dând impresia că creştinii heterodocşi nu au nici o legătură cu Dumnezeu. Aceasta i-ar
plasa pe acelaşi nivel cu păgânii, ceea ce nu este nicidecum cazul.În acest sens, oferim aceste
sensibile şi înţelepte comentarii:
Desigur, n-avem nici o pricină să considerăm aceste confesiuni [heterodoxe] şi secte a
fi pe acelaşi nivel cu religiile necreştine. Nu putem tăgădui că citirea cuvântului lui Dumnezeu
are o influenţă benefică asupra tuturor celor care caută în ea o îndrumare şi o întărire a
credinţei, şi că cugetarea evlavioasă la Dumnezeu Făcătorul, Hrănitorul şi Mântuitorul are o
putere înălţătoare chiar şi printre protestanţi. Nu putem spune că rugăciunile lor sunt cu
desăvârşire neroditoare, dacă vin dintr-o inimă curată, ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi
face dreptate este primit de El (Fapte 10: 35). Atotprezenţa Dătătorului de bine Dumnezeu
este şi asupra lor, iar ei nu sunt lipsiţi de milele lui Dumnezeu. Ei sunt astfel sprijiniţi la
stăpânirea instabilităţii morale, a viciilor [patimilor] şi a crimelor; în plus, se opun răspândirii
ateismului, dar toate acestea nu ne dau temeiuri pentru a-i considera ca aparţinând de
Biserică.92
Legat de cei cărora nu li s-a oferit niciodată ocazia să se întâlnească cu Ortodoxia, este
acceptabil să concluzionăm că Dumnezeul dragostei îi poate pune în împărăţia Lui cea
cerească. În cele din urmă, Dumnezeu caută la inima fiecărui om - având milă faţă de cei pe
care îi alege să-i miluiască (cf. Rom. 9: 18) - şi răsplăteşte fiecăruia după faptele şi intenţiile
lui (cf. Rom. 2: 6 şi urm.).
90 Ibid., pp. 258-259.
91 Aceste calificative sunt adăugate în parte ca urmare a studiului autorului asupra modului cum iconomia era
îndreptăţită de către Părinţi în canonul 7 al celui de-al II-lea şi canonul 95 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic.
Ele reflectă opinii personale.
92 Orthodox Dogmatic Theology [Teologia dogmatică ortodoxă] , op. cit, p. 244. Despre puterea mântuitoare a
cuvântului lui Dumnezeu pentru convertirea păcătoşilor şi zidirea credincioşilor, vezi Calea mântuirii, pp. 119-
123, 144-145.
Patrick Barnes
38
CAPITOLUL ŞAPTE
Răspunsul Episcopului Kallistos
În Biserica Ortodoxă, Episcopul Kallistos face nişte afirmaţii în întregime ortodoxe
legate de natura Bisericii şi mântuirea. Printre ele se găsesc şi următoarele:
De asemenea, Ortodoxia învaţă că în afara Bisericii nu există mântuire. Această
credinţă are acelaşi temei ca şi credinţa ortodoxă în unitatea de nezdruncinat a Bisericii, care
este urmarea unei strânse legături între Dumnezeu şi Biserica Sa. „Nu se poate ca cineva să
aibă pe Dumnezeu ca Tată dacă nu are pe Biserică ca Mamă". Astfel scria Sfântul Ciprian; iar
pentru el, acesta părea un adevăr evident, căci nu se putea gândi la Dumnezeu şi la Biserică
cugetând separat. Dumnezeu este mântuire, iar puterea mântuitoare a lui Dumnezeu este
mijlocită de oameni în Trupul Său, Biserica”. Extra ecclesiam nulla salus. Esenţa şi tăria,
caracterul decisiv al acestei sentinţe stă în tautologia ei. În afara Bisericii nu există mântuire,
căci mântuirea este în Biserică.93
Această învăţătură se găseşte în multe scrieri ale Părinţilor94. Ei folosesc termenul
„mântuire” în mai multe feluri care se pot substitui reciproc: uneori se referă la statutul veşnic
din împărăţia lui Dumnezeu, alteori are în vedere mijloacele prin care putem dobândi această
stare - Biserica fiind singurul loc unde poate fi găsită. În această tautologie stă soluţia
problemei celor care caută să înţeleagă implicaţiile eclesiologiei ortodoxe pentru heterodocşi,
şi anume: este cineva obligat să creadă că toţi cei din afara Bisericii sunt osândiţi? Aşa cum
am demonstrat în capitolele anterioare, afirmaţia conform căreia creştinii heterodocşi sunt
despărţiţi de Biserică nu e de natură să ne îndemne la a emite judecăţi asupra lor sau
consideraţii de valoare asupra soartei lor din veşnicie. Cel care mă judecă pe mine este
Domnul. De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va
lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor (I Cor. 4: 4-5). Consecventă
atitudinii Sale apofatice, Biserica rămâne prudentă. De aceea, a afirma că „nu este mântuire în
afara Bisericii” nu este acelaşi lucru cu a zice că „nimeni din afara Bisericii nu se poate
mântui”.
Dacă Episcopul Kallistos ar fi relevat aceste chestiuni pentru subiectul de faţă, n-am fi
avut nici o problemă. Cu toate acestea, aşa cum este obişnuit în toată această carte ajutătoare,
deşi neuniformă, afirmaţiile ortodoxe impecabile sunt alăturate celor care fie pot induce în
eroare, fie sunt eronate. Mai mult, „aşa cum atât de adesea este cazul, (...) ni se lasă impresia
că, în Ortodoxie, deducţia logică trebuie să cedeze chipurile în faţa procedeului - socotit
acceptabil - «abordărilor multiple»” 95. Înainte de a cerceta şirul declaraţiilor eronate, care nu
fac decât să vatăme abordarea eclesiologiei ortodoxe de către Preasfinţia Sa, trebuie să ne
referim la înclinaţia sa în a îngădui şi adopta multiple abordări atunci când e vorba de
chestiunii controversate.
Despre păsări şi oameni
Preasfinţia sa foloseşte uneori termeni precum „şoimi” şi „porumbei” pentru a distinge
între două tipuri de teologi ortodocşi: tradiţionaliştii şi cei cu o viziune mai liberală,
93 Op. cit., p. 247.
94 De exemplu, Sfântul Ignatie, Epistola către Filadelfieni (3: 2; 4: 1); Sfântul Ciprian, Epistola LXXII, „Către
Jubaianus", şi Epistola LXXIII, „Către Pompei"; şi Sfântul Augustin, Cuvânt către oamenii din biserica din
Cezareea (6).
95 Ieromonah Patapie, „A Tradiţionalist Critique of The Orthodox Church” [„O critică tradiţionalistă a Bisericii
Ortodoxe”], Orthodox Tradition, Volume XVI, No. l, p. 66.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
39
„îngăduitoare”, care, în aparenţă, duc lipsă de suport patristic în afirmaţiile şi opiniile lor. În
capitolul care tratează chestiunea statutului heterodocşilor, Episcopul Kallistos introduce două
noi categorii care „au acelaşi miros”96: „rigoriştii” şi „moderaţii”. În vreme ce aceste etichete
pot fi într-un fel convenabile, ele ridică următoarea întrebare: „Sunt oare legitime aceste două
abordări în lumina Sfintei Tradiţii?”. Credem că nu. Din nefericire, prezentările pe care el le
face acestor diverse abordări duble a chestiunilor controversate îi lasă pe mulţi cu impresia că
nu există răspunsuri precise şi oarecum uşor de înţeles. Pentru cei neîntemeiaţi pe teologia
ortodoxă, există pericolul ca părerile celor două grupări să pară legitime. Această manieră de
a prezenta diferitele „tabere” poate fi acceptabilă în cazul teologumenelor, dar nu în
eclesiologie.
Mai mult decât atât, aceste etichete poartă cu ele câteva conotaţii care pot induce în
eroare. Rigorismul („hrăpăreţ”?) implică o atitudine rigidă, aspră şi o concentrare legalistă pe
detalii. În contrast, moderaţia are conotaţia unei Ortodoxii mai „blânde”, îngăduitoare”, o
Ortodoxie care, implicit, accentuează calităţile porumbelului: smerenia, pacea şi armonia. (Să
notăm faptul că ultimele două sunt cuvinte tehnice proeminente ale Zeigeist-ului [duhului
vremii, n.tr.]). Cu toate acestea, ele sunt false conotaţii care, nădăjduim, n-au fost intenţionate
de Preasfinţia sa. Ceea ce este lăudabil e că el salvează poziţia „rigoristă” de posibila
dezaprobare prin faptul că o prezintă într-un mod echilibrat.
Dar în Biserica Ortodoxă există şi o grupare mai rigoristă, care susţine că, din moment
ce Ortodoxia constituie Biserica, toţi cei care nu sunt ortodocşi nu pot fi membri ai Bisericii...
Desigur (adaugă gruparea mai strictă [sic]), harul dumnezeiesc este lucrător şi printre mulţi
heterodocşi [aşa cum s-a arătat mai devreme prin deosebirea dintre harul „general” şi cel
„eclesial”], şi, dacă aceştia sunt sinceri în dragostea lor pentru Dumnezeu, atunci putem fi
siguri că Dumnezeu va avea milă de ei; dar ei nu pot, în starea lor actuală, să fie numiţi
membri ai Bisericii. Lucrătorii pentru unitatea creştină care nu se confruntă foarte des cu
această şcoală rigoristă nu trebuie să uite că astfel de opinii sunt susţinute de către ortodocşii
de mare sfinţenie, iubire şi compasiune?97
Aceasta este din punct de vedere teologic un rezumat concis, lucid şi corect, care
stabileşte foarte clar viziunea tradiţională a Bisericii în privinţa heterodocşilor. Demonstrează
de asemenea că poziţia „rigoristă” n-are nimic în comun cu nici un fel de „rigorism”, aşa cum
se crede în mod obişnuit. (Că el socoteşte necesar să adauge „Lucrătorii pentru unitatea
creştină care nu se confruntă foarte des cu această şcoală rigoristă...” constituie doar un trist
comentariu asupra stării în care se află mişcare ecumenică şi asupra înţelesului Ortodoxiei
printre membrii ei în general.)
Înainte de a comenta asupra acurateţii conotaţiilor ce apar din folosirea termenului
„moderat”, trebuie mai întâi să afirmăm ipoteza noastră conform căreia Episcopul Kallistos iar
pune pe ecumeniştii ortodocşi în acea grupare, întemeiem această ipoteză pe descrierea pe
care el o face viziunilor moderate, admiţând că nu-i menţionează clar pe cei care ar putea fi
numiţi, în modul său de a se exprima, „ultramoderaţi”.
Acestea fiind zise, facem următoarele observaţii. Prima, binecunoscuta ostilitate faţă
de tradiţionalişti şi prezentarea lor incorectă, atât de răspândită astăzi în rândul
ecumeniştilor98, ne-a făcut să privim orice etichetare cu conotaţia de „moderaţie” drept o
utilizare nepotrivită. Părând în mod superficial a fi cei mai moderaţi şi mai exuberanţi deschişi
dintre toţi, mulţi ortodocşi ecumenişti dovedesc că dragostea lor e simplă ipocrizie.
96 Ibid.
97 Op. cit., p. 309. Este interesant că Ieromonahul Patapie arată că „în textul original, această replică arată astfel
«...de către, mulţi ortodocşi de mare cultură şi sfinţenie» (p. 317)” (Ibid).
98 Vezi „Psychological Anatomy of Ecumenism" [Anatomia psihologică a ecumenismului"] şi seria de mai multe
volume Contributions to a Theology of Ecumenism [Contribuţii la o teologie a ecumenismului] (Etna, CA:
Center for Tradiţionalist Orthodox Studies), passim.
Patrick Barnes
40
Cheia demascării minciunii aflate sub masca „iubitoare” a ecumenismului este
propria lui amăgire. Propovăduieşte dragostea şi practică ura. Luptă pentru pace şi
cultivă violenţa. Susţine relativismul într-un spirit absolutist. A dat naştere la dezbinări
în Biserica Ortodoxă, punând vrăjmăşie între frate şi frate, astfel că heterodocşii şi
necredincioşii sunt chemaţi în turmă, în vreme ce cei mai credincioşi şi supuşi din
turmă sunt alungaţi către un loc dincolo de hotarele falsei Biserici care s-a creat în
numele Ortodoxiei.”99
Mai mult, nereuşind să se confrunte în mod cinstit cu heterodocşii în chestiunea
ereziei lor, a adevăratului lor statut eclesial şi a dreptului bisericesc, respectiv nereuşind să
explice în mod deschis faptul că adevărata unitate creştină nu poate fi realizată decât prin
întoarcerea la Sfânta Ortodoxie, astfel de ecumenişti slăbesc însăşi unitatea creştină pe care
pretind că o caută. Ce îndemn poate fi pentru o unitate întemeiată pe adevăr - aşa cum este
păstrat de Biserică, stâlpul şi temelia adevărului (I Tim. 3: 15) - dacă heterodocşilor li se
spune în permanenţă că nu sunt decât nişte „familii”100 înstrăinate, cu „plămâni”101 asincroni
şi cu taine „valide”? Aceste exemple de „iubire” ecumenistă - întemeiate cum sunt pe
minimalism dogmatic şi sincretism religios - nu servesc, după cum am spus, decât la
confirmarea erorilor heterodocşilor. Aceasta îi transformă cu adevărat în împietriţi şi
neiubitori. Luaţi aminte la aceste cuvinte ale unui vestit „rigorist”, Sfântul Maxim
Mărturisitorul, care arată ce înseamnă un „ecumenism autentic”. Îl oferim pe acesta ca model
pentru cei ce caută unitatea creştină:
Dar nu scriu acestea vrând să fie necăjiţi ereticii, sau bucurându-ne de
necăjirea lor, ci mai curând împreună veselindu-mă de întoarcerea lor. Căci ce e mai
plăcut celor credincioşi decât să vadă copiii risipiţi ai lui Dumnezeu adunaţi
împreună? Nu scriu aici îndemnându-vă să preferaţi asprimea [în locul] iubirii de
oameni. N-aş putea să fiu atât de sălbatic, ci rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele
bune tuturor oamenilor cu luare aminte şi cu multă cercare şi făcându-vă tuturor toate,
după cum are nevoie fiecare dintre voi. Numai un lucru îl doresc de la voi şi vă rog să
fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la menţinerea credinţei lor
99 „Ecumenical Delusion: The Vicious Life of False Love”, Orthodox Tradition, Vol. X, No. 2, p. 11.
100 Ediţia din iunie a publicaţiei The Word, organul oficial al Arhidiocezei Antiohiene, consemnează o cină
eveniment dată de Episcopul Iosif în cinstea papei Bisericii copte, Shenouda: „În luna noiembrie a anului 1996,
copţii din toată lumea au sărbătorit Jubileul de Argint al înscăunării sanctităţii sale SHENOUDA pe scaunul
Sfântului Evanghelist Marcu. Sfântul Marcu a întemeiat Biserica Coptă în anul 61 A. D., iar sanctitatea sa, papa
SHENOUDA III este cel de-al 117-lea succesor al Sfântului Marcu. Sâmbătă, l decembrie 1996, Preasfinţia sa,
Episcopul Iosif, însoţit de Protosinghelul Paul Doyle şi Protopresbiterul Mihail Najim, s-a alăturat comunităţilor
copte de pe Coasta de Vest la o cină banchet, întru cinstea sanctităţii sale la Los Angeles Bonaventure. În
cuvântul său, Episcopul IOSIF a lăudat contribuţia sanctităţii sale la reînnoirea creştinismului răsăritean,
respectiv impresionantele sale strădanii în materializarea unităţii celor două familii ortodoxe, înfăţişându-le ca
având acelaşi duh al Ortodoxiei. «Este o mare taină», a spus preasfinţia sa, «să vezi că o mie cinci sute de ani de
înstrăinare în interiorul ramurilor celor două familii ortodoxe n-au fost în stare să strice unitatea de credinţă şi
moştenire spirituală. (...) După o mie cinci sute de ani, (...) sanctitatea voastră a fost în stare să constate că
cele două familii au păstrat aceeaşi dreaptă credinţă creştină răsăriteană. Aceasta este o mărturie importantă ce
contribuie la înţelegerea sensului continuităţii împărtăşirii aceleiaşi învăţături, ca roadă a participării la Izvorul
Credinţei»” (p. 47; sublinierile ne aparţin).
101 În Precuvântarea sa la The Quest for Unity: Orthodox and Catholics in Dialogue [Căutarea unităţii:
Ortodocşii şi catolicii în dialog], Mitropolitul Maxim de Aenos a făcut următoarea remarcă scandaloasă:
„Rugăciunea comună şi participarea cât mai deasă la viaţa de rugăciune a altei biserici a constituit de asemenea o
latură importantă a relaţiilor dintre noi în general. (...) Am reacţionat pozitiv la lucrarea Comisiei Teologice
Conjugate [Joint Theological Comission] pentru dialogul dintre cele două biserici surori, cei «doi plămâni» ai
singurei Biserici a lui Hristos. Acestea două trebuie să-şi sincronizeze/coordoneze din nou respiraţia, astfel încât
Biserica lui Hristos să poată începe a respira din nou” (Editori: John Erickson şi John Borelli. Crestwood, NY:
St. Vladimir Seminary Press şi Washington, DC: United States Catholic Conference, 1996, p. 3.). Având în
vedere analiza noastră din Appendix I, nu trebuie să ne mirăm că-1 vedem pe profesorul Erickson pe lista
editorilor acestui volum lamentabil.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
41
nebuneşti. Căci socotesc ură de oameni şi despărţire de dragostea dumnezeiască
încercarea de a da tărie spre mai multă stricăciune celor cuprinşi în ea.102
„Gruparea moderată”
După ce am trecut în revistă expresiile eronate ale unei poziţii ultra-moderate, ne
îndreptăm acum atenţia către descrierea pe care preasfinţia sa o face unei presupuse moderaţii
eclesiologice benigne.
În primul rând există o grupare mai moderată, care-i include pe cei mai mulţi dintre
acei ortodocşi care au avut un contact personal cu ceilalţi creştini. Această grupare susţine că,
de vreme ce eşti îndreptăţit să spui că Ortodoxia constituie Biserica, este eronat să
concluzionezi de aici că, pe cei care nu sunt ortodocşi, nu-i putem privi ca membri ai Bisericii.
Mulţi oamenii pot fi membri ai Bisericii, dar nu în mod vizibil; pot exista legături nevăzute, în
ciuda separării văzute. (...)
Există o singură Biserică, dar există o mulţime de căi de intrare în legătură cu această
Biserică, de asemenea o mulţime de căi de a fi despărţit de ea. Unii heterodocşi sunt întradevăr
foarte apropiaţi de Ortodoxie, alţii mai puţin; unii se arată prietenoşi faţă de Biserica
Ortodoxă, alţii sunt indiferenţi sau ostili. Prin harul lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă posedă
plinătatea adevărului (astfel cred membrii ei), dar sunt alte comunităţi creştine care deţin într-o
măsură mai mare sau mai mică măsura autentică a Ortodoxiei. Toate aceste aspecte trebuie
avute în vedere: nu putem spune că toţi heterodocşii se află în afara Bisericii şi să lăsăm
lucrurile aşa; nu-i putem trata pe ceilalţi creştini punându-i la nivel cu necredincioşii.
Iată perspectiva partidei mai moderate.103
Cugetarea asupra principalelor teze ale poziţiei moderate ne descoperă faptul că se
aventurează în zadar pe un teritoriu speculativ, fapt care duce la o întunecare a eclesiologiei
ortodoxe. Dat fiind faptul că „gruparea moderată... îi cuprinde pe majoritatea ortodocşilor care
au avut contacte personale cu alţi creştini”, deducem de aici că motivaţia pentru o astfel de
expansivitate eclesială se trage de la lăudabila dorinţă de a susţine formula „extra ecclesiam”
fără a mai trebui să tăgăduim putinţa de mântuire a acelora care se consacră urmării lui
Hristos, dar în afara Bisericii. Cu toate acestea, această speculaţie pricinuieşte mai multe
probleme decât rezolvă.
Haideţi să cercetăm acum nişte exemple ale viziunii „moderate” oferite de Episcopul
Kalistos, toate în încercarea de a răspunde la această întrebare: există oare o abordare legitimă
- adică îndreptăţită de Sfânta Tradiţie - care să afirme că „sunt multe căi diferite de a fi în
legătură cu această Biserică unică?”
Oile „din afară" ale lui Augustin
Începem cu nişte remarci care se potrivesc tocmai bine înainte de a pomeni ceva
despre categoriile „moderat-rigoriste” ale Preasfinţiei sale. Faptul e demn de toată atenţia,
căci afirmaţiile lui sunt prezentate ca învăţătură a Bisericii, când de fapt, în realitate, mare
parte din ceea ce a zis e propriu mai mult taberei „moderate”. După ce pe bună dreptate
afirmă că „în afara Bisericii nu este mântuire”, scrie:
Urmează oare de aici că oricine din cei care nu se află în mod văzut [oficial, n.tr.]
înlăuntrul Bisericii este neapărat şi osândit? Desigur că nu; cu atât mai puţin urmează de aici
102 Patrologia Graeca, Vol. 91 col. 465C; aşa cum este citat în Panheresy of Ecumenism, de Mitropolitul Ciprian
de Oropos şi Fili (Etna, CA: The Center for Tradiţionalist Orthodox Studies, 1995), p. 32; sublinierea ne aparţine
[Cf. trad. rom. în Sfântul Maxim Mărturisitorul, SCRIERI, Partea a doua, Scrieri şi epistole hristologice şi
duhovniceşti, trad. din greceşte, introd. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R, 1990, p. 67.].
103 Op. cit., pp. 308-309.
Patrick Barnes
42
că fiecare din cei care se află în comuniune văzută cu Biserica este şi mântuit automat. Aşa
cum cu înţelepciune a remarcat Augustin: „Câte oi sunt în afară, cât de mulţi lupi înăuntru!”.
De vreme ce nu există o separaţie între Biserica „văzută” şi cea „nevăzută”, totuşi pot exista
membri ai Bisericii care nu sunt [membri, n.tr.] ca atare în mod văzut, dar a căror apartenenţă
este cunoscută doar de singur Dumnezeu. Dacă cineva se mântuieşte, el trebuie, într-un anume
fel, să fie membru al Bisericii; în ce fel, nu putem spune.
Această secţiune începe bine. Cu toate acestea, o dată cu introducerea „înţeleptei
remarci” a Sfântului Augustin, se deschide o uşă care pe unii îi poate duce la o înţelegere
greşită a eclesiologiei ortodoxe şi a statutului heterodocşilor. Atunci când e luat în context,
fragmentul din Fericitul Episcop de Hippo nu susţine conceptul de apartenenţă la Biserica
nevăzută.
De aceea, „Domnul îi ştie pe cei ce sunt ai Lui”; ei sunt turma. Se întâmplă ca ei să nu
se ştie [că sunt membri, n.tr.], ci ca Păstorul să-i ştie, conform acestei predestinaţii, această
înainte-cunoaştere a lui Dumnezeu, conform cu alegerea turmei înainte de întemeierea lumii:
căci aşa a zis şi Apostolul: Precum ne-a ales pe noi întru El, mai-nainte de întemeierea lumii
(Ef. 1: 4). Drept pentru care, atunci, faţă de această predestinare şi înainte-cunoaştere, vai, câţi
se află în afara turmei, câţi lupi sunt înlăuntru! Cât de mulţi sunt cei care acum trăiesc în
neînfrânare, şi care, cu toate acestea, vor fi virtuoşi! Cât de mulţi sunt cei care-L hulesc pe
Hristos, şi care, totuşi, cred în El! Cât de mulţi sunt cei care se dedau beţiei, şi care, totuşi, vor
fi cumpătaţi! Cât de mulţi sunt cei care pizmuiesc averea altora, şi care, totuşi, vor da de
bunăvoie din a lor! Cu toate acestea, acum, ei ascultă vocea altuia, ei îi urmează pe cei
străini.104
„Oile din (care se află) afară” sunt cei care acum sunt în afara turmei văzute a lui
Dumnezeu, dar care se vor număra printre oile de la Judecata de pe Urmă a lui Dumnezeu (cf.
Mat. 25: 31-33). „Oile care sunt înlăuntru” constituie o oarecare parte din cei care fac parte
din Biserică (cf. Mat. 7: 21-23; 13: 24-30). În sensul în care vorbeşte aici Sfântul Augustin,
aceste oi - atât din afară, cât şi dinăuntru - sunt cunoscute de Dumnezeu după dumnezeiasca
preştiinţă. Biserica, pe de altă parte, recunoaşte ca oi numai pe aceia care în această viaţă au
fost ortodocşi şi care au fost slăviţi ca sfinţi. Pentru restul credincioşilor ei - adică cei
„dinlăuntru”, atât vii, cât şi morţi - Biserica continuă cu toată dragostea de care e capabilă să
facă rugăciuni ca Dumnezeu să le dea mântuire şi să le „pună sufletele unde drepţii se
odihnesc”.
Utilizarea de către Episcopul Kallistos a „înţeleptei remarci” nu se potriveşte
contextului. Mai degrabă, el sugerează că „...pot exista membri ai Bisericii care nu sunt astfel
în mod văzut [nu au acest statut în mod oficial, n.tr.], dar a căror apartenenţă este cunoscută
doar de Dumnezeu”. Dacă ar fi spus „...pot exista membri ai Bisericii în Rai, care n-au fost în
mod văzut membri ai Bisericii”, n-am fi avut nici o problemă.
Chiar dacă am admite că Sfântul Augustin ar fi susţinut într-un oarecare fel conceptul
de „Biserica nevăzută cea adevărată”105 - o extindere supra-logică a acestei defectuoase
doctrine a predestinării106 - este extrem de discutabil dacă expansivitatea presupusă de
104 Trad. de Rev. Dr. John Gibb şi Rev. James Innes, NPNF Ist ser., Vol. 7, p. 254; sublinierile ne aparţin.
105 Acest concept, cel puţin după cum este susţinut de cei mai mulţi protestanţii de astăzi, este cu desăvârşire
străin de Ortodoxie. Într-adevăr, există o „Biserică nevăzută”. Cu toate acestea, aceasta se referă la Biserica
Triumfătoare - Biserica cerească - care împreună cu Biserica Luptătoare formează o unitate, sunt una. Vezi „Is
There An Invisible Church?" de Părintele Mihail Pomazansky (OCIC).
106 Pentru o critică echilibrată a doctrinei predestinării, vezi Părintele Serafim (Rose), The Place of Blessed
Augustine in the Orthodox Church (Platina, CA: St. Herman of Alaska Brotherhood, 1996 [1983]), Cap. III. El
deschide capitolul prin a afirma că „cele mai grave dintre exagerările în care Fericitul Augustin a căzut, este
învăţătura despre har, care se găseşte în ideea sa de predestinare”. În acelaşi timp, totuşi, Părintele Serafim
accentuează că „cel mai probabil, Sfântul nu a învăţat «predestinarea» aşa cum o înţeleg cei mai mulţi oameni
de astăzi”, ci, mai degrabă, a accentuat-o nepermis de mult, „într-un mod exagerat, susceptibil de interpretări
eronate” (p. 43).
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
43
utilizare a acestei („nevinovate?”) sintagme omiletice de către Episcopul Kallistos este
justificată.
Doctrina [Sfântului Augustin] despre Biserică a fost afectată mult mai serios de
viziunea lui despre predestinare decât de cea a Tainelor. Nu se înţelegea deloc de la sine că cei
care „se împărtăşesc în mod fizic de Taine” trebuiau să fie priviţi ca membri ai trupului lui
Hristos, Biserica. Căci „în prezenţa negrăită a lui Dumnezeu, mulţi care par să fie în afara,
sunt de fapt înăuntru, şi mulţi care par înăuntru, se află, cu toate acestea, în afară”; de aceea,
adevărata Biserică cuprindea „un număr fix de sfinţi, predestinat înainte de întemeierea lumii”,
chiar dacă unii dintre ei se tăvălesc acum în erezie sau viciu. Aceştia aparţineau cetăţii lui
Dumnezeu, predestinaţi şi aleşi de har, străini aici pe pământ, dar cetăţeni sus. Atunci când
Biserica era definită în acest mod, era justificat să spui că Dumnezeu nu avea pe nimeni care
nu să fie în afara comuniunii cu Biserica.
Această definiţie a Bisericii ca „număr de predestinaţi” urma să figureze în centrul
atenţiei în polemica din Evul Mediu târziu şi Reforma împotriva Bisericii oficiale, dar în
teologia lui Augustin avea cu siguranţă o funcţie opusă, ceea ce-1 îndreptăţea să accepte o
distincţie între membrii Bisericii Universale întemeiate pe experienţă şi compania celor care se
vor mântui, în vreme ce, în acelaşi timp, el insista că Biserica universală simţită era singura
în care se dădea mântuire; „căci Biserica este cea care dă naştere tuturor”. Deşi Dumnezeu a
predestinat, „noi, pe temeiul a ceea este acum fiecare om, cercetăm dacă ei, astăzi, pot fi
socotiţi membri ai Bisericii”. Către Biserică, aşa cum este ea alcătuită acum, trebuia să se
îndrepte fiecare ca să caute harul, călăuzirea şi autoritatea. Cei care au primit „cu precădere
autoritatea Scripturilor” trebuie să ia aminte şi la faptul că „autoritatea - care din vremea
petrecerii [pământeşti] a lui Hristos, prin iconomia Apostolilor şi prin rânduiala succesiunii
scaunelor episcopilor - a fost păstrată până astăzi în toată lumea”. Această autoritate a
creştinătăţii ortodoxe universale, „începută prin minuni, hrănită de nădejde, sporită prin milă,
întărită de Antichitate”, a fost atât de puternică încât a putut confirma autoritatea Bibliei. „Din
partea mea, declară Augustin, n-aş crede Evangheliei decât mişcat de autoritatea Bisericii
Universale...”
Nu există alte mijloace lucrătoare de a face creştini şi a ierta păcatele, decât prin
determinarea oamenilor să devină credincioşi prin rânduielile lăsate de Hristos şi Biserică, şi
prin Taine...107
Nu e nici o îndoială că Sfântul Augustin credea în necesitatea apartenenţei la Biserica
văzută pentru dobândirea mântuirii, indiferent de cât de imprecis şi inconsecvent ar fi cugetat
câteodată privitor la eclesiologie.
Remarca „oile din afară” a fost astfel folosită fără rost. Afirmaţiile Preasfinţiei sale pot
fi uşor greşit răstălmăcite pentru susţinerea noţiunii heterodoxe de „Biserică nevăzută
adevărată”, mai ales în lumina pretenţiei lui ulterioare conform căreia „ştim unde este
Biserica, dar nu putem şti cu siguranţă unde nu este”. Această linie de gândire - mai ales
atunci când este îmbinată cu o nepermisă recunoaştere a tainelor heterodoxe - nu este departe,
dacă este într-un fel, de teoria ramurilor. Totuşi nu sugerăm că Preasfinţia sa ar aproba o astfel
de concluzie logică.
„Legăturile invizibile” ale lui Homiakov
Preasfinţia sa aşează în rândul aşa-zişilor „moderaţi” vederile celebrului teolog laic
Alexei Homiakov:
Duhul lui Dumnezeu suflă unde vrea şi, după cum spune Irineu, unde este Duhul,
acolo este şi Biserica. Ştim unde este Biserica, dar nu putem şti cu siguranţă unde nu este.
107 Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition, Vol. I, The Emergence of the Catholic Tradition (University of
Chicago Press, 1974), pp. 302-303, 306 [trad. rom., Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei. I.
Naşterea tradiţiei universale (100-600), traducere de Silvia Palade, Editura Polirom, 2004].
Patrick Barnes
44
Aceasta înseamnă, după cum insistă Homiakov, că trebuie să ne reţinem de la a face judecăţi
pe seama creştinilor heterodocşi:
În măsura în care Biserica [ortodoxă] văzută şi pământească nu reprezintă deplinătatea
şi desăvârşirea întregii Biserici pe care Domnul a hotărât-o să se înfăţişeze la judecata din
urmă a întregii creaţii, ea lucrează şi cunoaşte numai ceea ce se cuprinde în limitele sale... Ea
nu judecă restul lumii, ea îi socoteşte pe cei din acest rest ca excluşi, cum s-ar zice, ca pe unii
ce nu aparţin de ea, care se exclud pe ei înşişi. Restul omenirii - fie că este străin de Biserică,
fie unit cu ea prin legături pe care Dumnezeu nu a voit să i le descopere - Biserica îl lasă la
judecata lui Dumnezeu din acea slăvită zi.108
Acest pasaj apare într-o discuţie despre statutul heterodocşilor. Afirmăm de la început
că întreaga discuţie despre această chestiune s-ar putea conchide prin această observaţie:
Ca reacţie la această linie de gândire [a „legăturii nevăzute”], trebuie să arătăm că din
moment ce Biserica de pe pământ este un organism văzut prin care membrii ei sunt uniţi cu
Dumnezeu şi între ei prin împărtăşirea lor de Sfintele Taine, dar, fiind numai „în mod
nevăzut” legaţi de ea, fără folosul oferit de Taine, nu este de nici un folos. Astfel ce am
rezolva dacă am accepta acest fel de speculaţie nepatristică?”109
Totuşi, merită să continuăm cu unele remarci suplimentare.
În primul rând, următoarele chestiuni punctate cu abilitate de laicul ortodox Iustin
Zamora, culese în vremea corespondenţei cu un întrebător protestant, pun într-o lumină
corespunzătoare afirmaţiile lui Homiakov:
Intenţia lui Homiakov este aceea de a afirma că Dumnezeu nu este îngrădit de limitele
văzute ale Bisericii, şi nu aceea de a afirma că cei aflaţi în mod văzut [oficial] în afara
Bisericii Ortodoxe sunt de fapt membri ai Bisericii. Prin urmare, Homiakov afirmă că
legăturile, dacă ele există cu adevărat (să notăm că Homiakov nu spune că ele există cu
siguranţă), nu au fost descoperite Bisericii. Astfel, Homiakov pretinde că, în vreme ce
Dumnezeu nu este îngrădit de astfel de legături văzute, noi suntem, deoarece „Dumnezeu n-a
dorit să ne descopere” vreo cale de a fi în unire cu Biserica alta decât cea făcută în mod văzut.
A afirma că cei aflaţi în mod văzut în afara Bisericii Ortodoxe fac parte din Biserică e una cu a
afirma că Dumnezeu a descoperit alte legături prin care omenirea se poate uni cu ea, o
afirmaţie pe care Homiakov o tăgăduieşte explicit. Homiakov vrea pur şi simplu să spună că
Dumnezeu nu este îngrădit de limitele pe care ni le-a impus nouă şi că, prin urmare, nu trebuie
să judecăm lucrările lui Dumnezeu. Astfel, aceasta este mai degrabă o afirmaţie despre
Dumnezeu şi despre cuvenitul răspuns al Bisericii la lucrările Lui, decât una despre limitele
Bisericii în sine.
În al doilea rând, cititorul trebuie să ştie că eseul lui Homiakov era de asemenea
intitulat „Experiment într-o expunere catehetică a învăţăturii Bisericii”. După cum notează
părintele Florovsky:
„Genul literar” căruia îi aparţine acest „experiment” catehetic trebuie neapărat
specificat. La Homiakov am căuta în zadar definiţii şi dovezi. El pune şi rezolvă o altă
problemă. De fapt, încă de la început el exclude posibilitatea de a defini sau dovedi ceva
printr-o argumentaţie formală care l-ar putea sili sau constrânge pe necredincios. Homiakov
tăgăduieşte chiar posibilitatea sau speranţa de „a dovedi adevărul şi a ajunge la el prin puterea
exclusivă a propriei raţiuni”. El vorbeşte aici despre cunoaşterea adevărului creştin. „Dar
puterile raţiunii nu ajung la adevărul lui Dumnezeu, iar slăbiciunea omenească se arată în
108 Op. cit., p. 308; sublinierea îi aparţine. Textul integral al vestitului eseu al lui Homiakov „Biserica
este Una” poate fi găsit pe Internet la http://www.fatheralexander.org/booklets [Trad. rom. Alexis
Homiakov, Biserica este Una, trad. de Elena Derevici şi Lucia Mureşan, Reîntregirea, Alba lulia,
2004.].
109 „A Tradiţionalist Critique of The Orthodox Church”, p. 66; sublinierea ne aparţine.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
45
slăbiciunea dovezilor”. El se abţine în mod conştient de la a da dovezi sau definiţii - el dă
mărturie şi descrie.110
Pe scurt, eseul lui Homiakov a fost în mare măsură un exerciţiu euristic ce se înscrie în
tradiţia apofatică a Bisericii. Ceea ce el voia să zică e că nu trebuie să facem judecăţi asupra
celor din afara Bisericii, ci pur şi simplu trebuie să-i lăsăm la mila lui Dumnezeu. Homiakov
nu încerca întotdeauna să facă afirmaţii teologice exacte, ci mai degrabă teoretiza sau descria
posibile soluţii la diferite enigme. Trebuie ca în cunoscutele lui rânduri să fim atenţi a nu citi
sau înţelege mai mult decât trebuie. Desigur, el este cinstit pe scară largă ca un mare
propovăduitor al credinţei din secolul al ΧΙΧ-lea; dar acest respect „se întemeiază nu pe
stricta lui articulare la teologia patristică, ci mai degrabă pe faptul că el a deschis calea către o
întoarcere la Părinţii Bisericii”111. Mai mult, teologia lui nu e lipsită de limite eclesiologice,
după cum arată eminentul cărturar, părintele Ioan Romanides:
În contradicţie faţă de învăţătura despre creaţie, pe care o primeşte, Homiakov pune în
opoziţie spiritualul cu materialul. Tocmai aici diferă el de tradiţia ortodoxă patristică şi
teologică, şi din pricina acestui spiritualism eclesiologia lui este rupt ă de soteriologia
ortodoxă.112
Eclesiologia Părinţilor este nedespărţită de soteriologie şi hristologie. Punctul
central al întregii lor gândiri este necesitatea eliberării de puterile morţii şi ale
Diavolului prin comuniunea cu Izvorul vieţii din firea umană a lui Hristos...113
Acest Trup al lui Hristos este el însăşi temelie a dogmei.... Din această pricină
[eclesiologia mişcării slavofile - căreia Homiakov i-a fost un întemeietor şi un
gânditor de frunte] a trecut cu vederea dogma patristică a Bisericii ca şi comuniune
reală dintre oameni în Trupul lui Hristos pentru un scop îndoit: comunicarea cu viaţa
dumnezeiască pentru viaţa de veci şi pentru nimicirea puterilor Diavolului.”114
Desigur, contrar Episcopului Kallistos, părintele Romanides deduce în cele din urmă
că Homiakov „nu reuşeşte să ofere o explicaţie a putinţei de convertire pentru cineva din afara
tradiţiei ortodoxe”115. Bineînţeles că aceasta nu înseamnă că Homiakov sau părintele Ioan
cred că este cu putinţă ca din cei ce n-au fost în comuniune văzută cu singura şi adevărata
Biserică a lui Dumnezeu să nu se mântuiască nici unul.
În lumina a ceea ce s-a spus până acum - sprijinit pe impresia limpede pe care cineva
ar avea-o din lecturarea celorlalte scrieri cu iz tradiţionalist ale lui Homiakov despre
confesiunile occidentale116 - este greu să nu concluzionăm zicând că Episcopul Kallistos i-a
făcut gândirii sale un deserviciu, plasându-l în tabăra „moderaţilor”. Este îndoielnic că
Homiakov ar fi fost de acord cu ambigua lor eclesiologie; şi e foarte probabil că s-ar fi
împotrivit utilizării acestor viziuni speculative în scopuri ecumeniste.
110 Ways of Russian Theology [Căile teologiei ruse], Partea a doua, p. 43.
111 Părintele Ioan Romanides, „Orthodox Ecclesiology According to A. Khomiakov” [„Eclesiologia ortodoxă
după A. Homiakov”], The Greek Ortodox Theological Review, Vol. II, No. l (1956), p. 73.
112 Ibid., p. 70.
113 Ibid., p. 66.
114 Ibid., pp. 72-73.
115 Ibid., p.67, nota 47.
116 Vezi, îndeosebi, „On the Western Confessions of Faith” [„Despre credinţele confesionale apusene”] în
intimate Questions [Întrebările ultime] şi corespondenţa lui cu diaconul anglican William Palmer în Russia and
English Church [Rusia şi Biserica englezească].
Patrick Barnes
46
„Ştim unde este Biserica, dar...”
Duhul lui Dumnezeu suflă unde vrea [cf. Ioan 3: 8] şi, după cum zice Irineu, unde este
Duhul, acolo este Biserica. Ştim unde este Biserica, dar nu putem şti cu siguranţă unde nu
este.
Foarte probabil ca această ultimă propoziţie să fie una din cele mai vestite apoftegme
eclesiologice din secolul XX. În experienţele noastre, nu lipseşte aproape niciodată dintr-o
discuţie asupra statutului heterodocşilor. Oare justificarea acestei afirmaţii este pe măsura
popularităţii ei? Din nefericire trebuie să răspundem negativ. Trebuie că până acum motivele
sunt evidente.
Întâi, Preasfinţia sa foloseşte două sensuri ale termenului „Biserică”, în lumina
celorlalte remarci ale lui, vom înţelege această apoftegmă după cum urmează: „Ştim unde se
află Biserica [văzută, istorică, şi singura adevărată], dar nu putem fi siguri unde nu este
[Biserica, într-un sens nedefinit şi misterios, cunoscut numai lui Dumnezeu şi cuprinzând
oamenii care sunt uniţi prin legături nevăzute]”. Aceasta este pur şi simplu o altă formă a
conceptului de „comunitate nevăzută” despre care s-a vorbit deja.
Al doilea, Episcopul Kallistos se foloseşte în mod nepotrivit de un alt citat patristic, de
data aceasta din Sfântul Irineu din Lyon: „Unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica
şi tot harul”. Adesea protestanţii scot din context acest citat pentru a-şi susţine noţiunea lor
vagă de Biserică adevărată, ca „nevăzută” şi „cunoscută numai lui Dumnezeu”. Totuşi, atunci
când este citită în context, această afirmaţie a Sfântului Mucenic nu susţine o astfel de idee.
De fapt, Sfântul Irineu aducea un argument de respingere a ereziilor gnostice bazat pe
învăţătura comună a unei Biserici văzute şi istorice şi necesitatea de a fi uniţi cu Ea!
Căci acest dar al lui Dumnezeu a fost încredinţat Bisericii, aşa cum suflarea i-a fost
dată primului om creat în acest scop, anume ca toţi membrii care-1 primesc să fie dăruiţi cu
viaţă; iar în comuniune cu Hristos intrăm prin Duhul Sfânt, al Cărui dar s-a vărsat peste ea:
arvuna nestricăciunii, mijlocul care ne întăreşte credinţa, şi scara prin care ne înălţăm la
Dumnezeu. Căci în Biserică, se spune, Dumnezeu a pus Apostoli, Prooroci, învăţători şi
celelalte instrumente prin care lucrează Duhul; de a Cărui părtăşie nu va avea parte nimeni
dacă nu se va alătura Bisericii, lipsindu-se de viaţă prin stricatele lor păreri şi vieţuire
neruşinată. Căci acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica; şi unde este
Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu şi tot harul; dar Duhul este adevărul. De aceea, cei
care nu se împărtăşesc de El nu sunt nici hrăniţi întru viaţă de la sânii mamei, nici nu se
bucură de cea mai limpede apă care curge din Trupul lui Hristos; în schimb, ei îşi sapă
fântâni din adâncurile pământului, şi beau apă stricăcioasă din noroi, fugind de credinţa
Bisericii ca nu cumva să fie osândiţi; şi gonind Duhul Bisericii, pentru a nu fi învăţaţi.117
Vedem de aici că afirmaţia Sfântului Irineu nu trebuie folosită pentru a sprijini o
poziţie „moderată”. În primul rând pentru că pune sub semnul întrebării măsura harului în
iconomia Duhului Sfânt - general sau eclesial - pe care Sfântul o avea în minte. În context,
„unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul”, nu poate fi decât o referinţă
la iconomia specială a Sfântului Duh înlăuntrul Bisericii. Dacă ar fi fost o referinţă la lucrarea
generală, aceasta ar fi sprijinit o idee protestantă despre o „Biserică nevăzută” - o idee străină
de phronema ton Pateron.118 În al doilea rând, a afirma că cuvintele Sfântului Irineu duc la
astfel de declaraţii directe precum „... sunt diverse căi de a fi în legătură cu această Biserică
unică” este cum nu se poate mai neînţelept. E limpede că cinstitul Episcop de Lyon nu
susţinea o astfel de părere.
117 Împotriva ereziilor, III, 24, l, sublinierea ne aparţine.
118 Unity of the Church and the World Conference of Christian Communities [Unita tea Bisericii şi
conferinţa mondială a comunităţilor creştine], pp. 18, 28-32. Acesta este poate cel mai bun scurt tratat pe
care cineva l-ar putea citi pentru a completa ideile din aceasta carte.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
47
Concluzie
La o cercetare mai atentă, perspectiva „moderată” - care, destul de revelator, pare a fi
rodul cel rău al contactului frecvent cu heterodocşii119 - nu stă în picioare. Este ambiguă, şi
excesiv de speculativă, şi nu reuşeşte să reflecte fidel adevărata natură a Bisericii şi Taina
Mântuirii aflată în ea. Lipsindu-i temeiuri patristice concludente, trebuie automat respinsă.
În aceste vremuri avem nevoie de o reafirmare a aşa-zisei viziuni „rigoriste”.
Ortodocşii nu trebuie să aibă nici o rezervă, şi să afirme fără ezitare că „toţi heterodocşii sunt
în afara Bisericii”. Făcând astfel, nu vom face nici o notă discordantă afirmând că credincioşii
heterodocşi au o credinţă profundă şi autentică în Hristos şi că Dumnezeu îşi va face milă cu
ei. Către acest scop, cu smerenie dăm o nouă apoftegmă: „Ştim cine este în Biserică, dar nu
putem fi siguri cine nu va fi”.
119 Să ne amintim remarca Episcopului Kallistos conform căreia perspectiva „moderată” este de găsit cu
deosebire printre „acei ortodocşi care au contacte personale cu alţi creştini” (p. 308). Conform comentariilor
doctorului Cavarnos din Capitolul întâi.
Patrick Barnes
48
CAPITOLUL OPT
Sfântul Ignatie şi Daniel Clandenin
Punând capăt studiului nostru, am socotit că e de folos să cercetăm două scrieri care
tratează în mod special ramificaţiile exterioare ale eclesiologiei ortodoxe - una recentă şi una
din secolul trecut [XIX, n.tr.]. Vom începe cu cea din urmă.
Epistola Sfântului Ignatie către un laic ortodox
Cel puţin un Sfânt al vremurilor din urmă, Episcopul Ignatie (Briancianinov) - un om
cu nu puţină inteligenţă şi cuget patristic, precum şi cu o bogată experienţă în confruntarea cu
heterodoxia vremii sale - pare să fi argumentat destul de puternic şi convingător
imposibilitatea mântuirii heterodocşilor 120. Pentru mulţi oameni, vederile Sfântul Ignatie sunt
un bun exemplu a ceea ce în genere ar putea fi numit o vedere „rigoristă”. Cu toate acestea,
dintr-o cugetare atentă a cuvintelor lui, va reieşi că ele susţin numai într-un mod superficial o
asemenea părere.
Aplecându-ne asupra scrisorii sale, trebuie ca în primul rând să avem în vedere
condiţiile istorice. Aşa cum arată nota introductivă a versiunii din The Orthodox Word,
Sfântul Ignatie a trăit într-o vreme când intelighenţia121 „se depărtase atât de mult de adevărul
creştin încât nu mai era capabilă de a-l distinge de eroare şi erezie”. Acesta fiind cazul, este pe
deplin de înţeles de ce Sfântul Ignatie scria cu o asemenea asprime şi insistenţă. Scrisoarea
arată că în vremea lui era multă confuzie, confuzie care se vădea limpede în scrisoarea de la
mirean, scrisoare care a pricinuit acest răspuns:
Voi răspunde punctual şi în cât mai puţine cuvinte la întrebarea pe care ai ridicat-o.
„De ce”, scrii tu, „nu se pot mântui păgânii, musulmanii şi aşa-zişii eretici? Există printre ei
oamenii remarcabili. A-i osândi pe aceşti oameni buni ar fi împotriva milei dumnezeieşti! (...)
Într-adevăr, este chiar împotriva raţiunii omeneşti sănătoase, în cele din urmă, ereticii sunt
totuşi creştini. A te vedea pe tine însuţi mântuit, iar pe membrii celorlalte credinţe osândiţi,
este dovadă de nebunie şi mândrie covârşitoare!”122
Sfântul Ignatie merge mai departe şi îl mustră pe acesta şi pe toţi cei de acelaşi cuget
cu el, pentru eşecul de a înţelege chiar adevărurile creştine elementare legate de mântuire.
Scrisoarea lui poate fi împărţită în două părţi. Prima se apleacă asupra erorii în care se
aflau foarte mulţi din acea vreme, după care cei care îl tăgăduiesc cu bună-ştiinţă pe Hristos
dar care fac „fapte bune” se pot mântui. El scrie:
Creştini! Trebuie să-L cunoaşteţi pe Hristos! Trebuie să vă daţi seama că nu-L
cunoaşteţi dacă voi consideraţi că mântuirea este cu putinţă fără El, în schimbul unor fapte
bune de oarecare fel! Cel ce consideră că mântuirea este posibilă fără Hristos îl tăgăduieşte pe
120 „Christians! You Must Know Christ!”, [„Creştini! Trebuie să-L cunoaşteţi pe Hristos!”], The Orthodox Word,
Vol. I, 66-72. O altă versiune a scrisorii a fost publicată în Orthodox Life, Vol. 41, No. l (Ianuarie 1991),
intitulată „Concerning the Impossibility of Salvation for the Heterodox and Heretics” [„Despre imposibilitatea
mântuirii heterodocşilor şi ereticilor”]. Titlul nu face parte din originalul scrisorii. Aşa cum vor arăta remarcile
noastre legate de această scrisoare, titlul de mai-nainte presupune anumite concluzii ale Sfântului Ignatie ce nu
sunt confirmate de o lectură atentă a textului.
121 Intelighenţia este acea parte a naţiunii ruse pre-revoluţionare care tânjea după o activitate intelectuală intensă
şi care se s-a îndepărtat de viaţa ortodoxă şi de valorile tradiţionale [n.tr.].
122 Ibid., p.66.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
49
Hristos şi, poate fără să-şi dea seama, cade în îngrozitorul păcat al blasfemiei.123
Comuniunea cu Dumnezeu-Tatăl se face numai prin Hristos124. Sfântul Ignatie era pe
bună dreptate frământat de faptul că mulţi creştini ortodocşi din vremea lui nu înţelegeau
această învăţătură de bază. Scopul primei părţi a răspunsului său este limpede acela de a-1
îndruma pe întrebător, un mirean ortodox, printr-o învăţătură sănătoasă, respectiv a-1 avertiza
să nu devină infectat cu virusul înşelătoarei credinţe ce era atât de răspândită în acea vreme.
Una e ca o persoană căreia nu i s-a dat niciodată ocazia să cunoască credinţa să fie privită ca
fiind din afară - am arătat că în acest caz există o chezăşie de nădejde; dar cu totul altceva este
atunci când cei care au fost luminaţi prin Sfântul Botez şi au gustat din plinătatea
creştinismului continuă să păcătuiască sau să se îndepărteze de dreapta credinţă. Tot astfel
afirmă şi Catehismul ortodox al Mitropolitului Petru (Movilă)125:
Întrebarea 63. Cum trebuie să-i privim pe cei ce mor în mânia lui Dumnezeu?
Răspuns. Trebuie să-i privim în acelaşi fel, anume că, după judecata din urmă, unii
vor suferi o pedeapsă mai mică, iar alţii una mai mare, după cum este scris: Iar sluga aceea
care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. Şi
cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin (Lc. 12: 47-48).126
Mitropolitul Filaret subliniază acest adevăr citând dintr-o scrisoare a Sfântului Teofan
Zăvorâtul:
În legătură cu întrebarea de mai sus, ne-ar fi de mare învăţătură să pomenim răspunsul
dat odată unui „întrebător” de către Cuviosul Teofan Zăvorâtul. Cuviosul a răspuns cam în
acest fel: „întrebaţi dacă heterodocşii se vor mântui. (...) De ce te îngrijeşti de ei? Ei au un
Mântuitor care voieşte mântuirea fiecărei fiinţe umane. El va avea grijă de ei. Tu şi cu mine nu
trebuie să ne împovărăm cu o grijă de acest fel. Cercetează-te pe tine şi păcatele tale. (...)
Totuşi, îţi voi spune un sigur lucru: dacă tu, ca ortodox, ca deţinător al Adevărului în
plinătatea lui, ai trăda Ortodoxia, aderând la o credinţă diferită, ţi-ai pierde sufletul pentru
totdeauna”. Credem că răspunsul de mai-nainte al acestui sfânt ascet este cel mai bun care se
poate da în această chestiune.127
Ca o paranteză, trebuie să notăm că Sfântul Teofan dă aceste înţelepte îndemnuri
pentru a împiedica pe cineva în a se angaja într-o speculaţie fără folos despre, şi concentrată
pe soarta veşnică a celor din afara Bisericii. Este destul să te îngrijeşti de propriul suflet şi să
iei aminte la cuvintele Sfântului Serafim din Sarov128 în tăcuta lui mărturie şi luptă de
dobândire a Sfântului Duh la măsuri din ce în ce mai mari. Poate că, ca o urmare, mulţi se vor
mântui.
Deşi tema primei jumătăţi a scrisorii nu se concentra în mod special asupra discuţiei
noastre, vom trece totuşi mai departe, la cea de-a doua jumătate a acestei scrisori, care începe
cu următoarea serie de afirmaţii:
Spui că „ereticii sunt creştini ca toţi ceilalţi”. De unde ştii acest lucru? Poate că unul
sau altul, numindu-se pe sine creştin, dar neştiind nimic despre Hristos, poate, în desăvârşita
lui neştiinţă, să se considere pe sine creştin la fel ca şi ereticii, nereuşind să facă deosebire
între sfânta şi dreapta credinţă creştină şi acele ramuri ale blestematelor, hulitoarelor erezii. Cu
totul altfel însă cugetă despre aceasta adevăraţii creştini [ortodocşi].129
123 Ibid., p. 68.
124 Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (In. 14:6).
125 Mitropolitul Petru a fost recent canonizat de Biserica din Ucraina în 1996, fiind prăznuit pe 31 decembrie
[n.tr.].
126 Cf. Luca 12: 48; II Pt. 2: 20-22; Evr. 6: 4-6.
127 „Se mântuiesc oare heterodocşii?"
128 „Dobândeşte pacea lăuntrică şi mii se vor mântui în jurul tău”.
129 Op. cit., p. 70.
Patrick Barnes
50
O cercetare amănunţită a restului acestei scrisori indică faptul că Sfântul Ignatie avea
în minte numai un singur fel de eretic: ceea ce romano-catolicii numeau „eretici formali”
(vezi capitolul patru). El nu pare să aibă în vedere persoane care sunt eretice la modul
inconştient, material. Am da dovadă de neglijenţă în prezentarea noastră dacă n-am aminti
acum cititorului aceea că convenabila împărţire a ereticilor în „formali” şi „materiali” nu se
înscrie pe linii bine determinate, cu atât mai puţin se deosebesc într-o persoană oarecare.
Având în vedere cele zise, nu găsim nimic greşit în aceste afirmaţii făcute spre sfârşitul
scrisorii sale:
Ereziile mai noi [moderne] se străduiesc mai presus de orice să respingă lucrarea
Sfântului Duh: prin groaznice blasfemii, ele au lepădat Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele,
toate, toate cele prin care Biserica Sobornicească a recunoscut dintotdeauna lucrarea Sfântului
Duh. Ele numesc toate acestea rânduieli omeneşti, ba mai rău, erori, superstiţii!130
Dacă vreun heterodox dat este găsit vinovat de astfel de nelegiuiri, iar la Judecata
Particulară şi Cea de Apoi131 este aruncat în cele din urmă în Iad, e ceva ce numai Dumnezeu
poate şti. Sfântul Ignatie vorbeşte aici despre acele persoane cunoscute ca fiind hulitori în
cunoştinţă de cauză ai Sfântului Duh. Am da dovadă de nesocotinţă dacă am aplica aceste
cuvinte tuturor creştinilor heterodocşi aşa, cum au făcut unii în trecut. Iată şi alte cuvinte pline
de înţelepciune ale Mitropolitului Filaret:
Întrebarea dacă heterodocşii, adică cei care nu aparţin Ortodoxiei - Celei Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească Biserică, pot să se mântuiască a devenit în zilele noastre
deosebit de dureroasă şi acută.
Încercând să răspundem la această întrebare, este necesar în primul rând să ne
amintim că, în Evanghelia Sa, Domnul Iisus Hristos însuşi face pomenire doar de o sigură
stare a sufletului uman care duce negreşit la pierzare - hula împotriva Sfântului Duh (cf. Mt.
12: 1-32). Mai presus de toate, Sfântul Duh este Duhul Adevărului, aşa cum obişnuia
Mântuitorul să-L numească. Prin urmare, hula împotriva Sfântului Duh este hulă împotriva
Adevărului, împotrivire conştientă şi înverşunată faţă de El. Acelaşi text arată limpede că
chiar hula împotriva Fiului Omului - Domnul Iisus Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu -
poate fi iertată oamenilor, ca una care poate fi rostită dintr-o eroare sau din neştiinţă şi, prin
urmare, poate fi acoperită prin convertire şi pocăinţă (un exemplu fiind hulitorul Pavel, cel ce
în urmă s-a convertit şi pocăit. Vezi Fapte 26: 11 şi I Tim. 1: 13.)...
Sfânta Biserică Ortodoxă este deţinătoarea adevărului dumnezeieşte descoperit în
toată plinătatea şi credincioşia lui faţă de Tradiţia apostolică. Pornind de la aceasta, cel ce
părăseşte Biserica, cel care cu ştiinţă şi în mod voit se leapădă de ea se alătură şirului ei de
împotrivitori, iar faţă de Tradiţia Apostolică devine un apostat. Biserica a anatematizat cu tărie
astfel de apostaţi, după cuvintele Mântuitorului Însuşi (cf. Mt. 18: 17) şi ale Apostolului Pavel
(cf. Gal. 1: 8-9), ameninţându-i cu osânda veşnică şi chemându-i totodată să se întoarcă în
turma ortodoxă. Cu toate acestea, este limpede că creştinii sinceri132 care sunt romano-catolici,
sau luterani, sau membri ai altor confesiuni heterodoxe nu pot fi catalogaţi ca apostaţi sau
eretici, adică care cu bună-ştiinţă pervertesc adevărul.133
Deci următoarele afirmaţii de sfârşit alte Sfântului Ignatie nu trebuie aplicate fiecărui
creştin heterodox, aşa cum sunt unii înclinaţi să o facă, ci mai degrabă creştinilor ortodocşi
care sunt atât de neştiutori faţă de propria credinţă încât e foarte probabil că-şi vor pierde
130 Ibid., p. 71.
131 Despre această deosebire, vezi numeroasele articole de pe web (OCIC) la pagina „Death and the Future Life”
[„Moartea şi viaţa veşnică”].
132 Engl. „sincere” = nevinovaţi, naivi, cinstiţi. Cred e vorba de acei creştini care urmează întocmai învăţătura
confesiunii respective, fără a avea cunoştinţă de alte „învăţături” şi fără a face comparaţii între ele, nefiind poate
nici interesaţi de ele [n.tr.].
133 „Will the Heterodox Be Saved” [„Se mântuiesc oare heterotodoc şii?”]; sublinierea ne aparţine.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
51
sufletul dacă s-ar infecta cu bacteria falsei doctrine:
Să nu cugeti că o astfel de ignoranţă [a adevăratului creştinism] este o lipsă de mai
mică importanţă. Să nu fie! Urmările ei pot fi fatale, mai ales acum, când un număr oarecare
de cărţi cu învăţătură satanicească circulă sub un nume creştin. În neştiinţă faţă de adevărata
învăţătură creştină, exact la fel cum iei drept bună o idee falsă, blasfemiatoare, pe care ţi-o
însuşeşti, şi împreună cu care îţi atragi şi osânda veşnică. Hulitorul nu se va izbăvi! Iar
nedumeririle pe care mi le-ai arătat în scrisoare sunt deja semne groaznice ce pun în primejdie
nădejdea ta de mântuire; esenţa lor este lepădarea de Hristos! Nu te juca cu propria mântuire!
Nu te juca cu ea, căci altminteri vei plânge pe veci.134
Cuvintele lui ne arată că avem în faţă o chestiune de viaţă şi de moarte; ele se fac şi
ecoul cuvintelor Sfântului Paisie către acel preot uniat, dar şi al cuvintelor multor alţi Sfinţi
Părinţi135. Ele arată că grija de căpetenie a Sfântului Ignatie era păzirea duhovnicească a
turmei sale. Vedem aici o atitudine ce loveşte sensibilitatea modernă care adesea vede în
aceste atitudini ceva extrem, ceva prea prăpăstios pentru nepăsătoarea indiferenţă pe care o au
faţă de adevăr. Dar ea trebuie să ne fie ca un avertisment că dreapta credinţă nu este o
chestiune neînsemnată.
Concluzii ferme asupra modului cum Sfântul Ignatie ar fi privit heterodocşii din, să
zicem, America - o cultură în mare parte baptistă, unde Ortodoxia încă mai are de făcut
incursiuni extinse - sunt greu de tras dintr-o singură scrisoare pastorală. Ceea ce s-ar putea
spune este că a te centra pe eroare înseamnă a-ţi pune sufletul în mare primejdie. Pentru cei
care au fost odată botezaţi, iar apoi au lepădat plinătatea creştinismului - Ortodoxia - putem fi
aproape siguri asupra soartei lor în veşnicie.
Afirmaţiile lui Daniel Clendenin
D-l Clendenin este autorul a numeroase cărţi şi articole despre Ortodoxie dintr-o
perspectivă protestantă. Cu toate acestea, admirabilele lui cunoştinţe despre credinţa ortodoxă
pare că nu i-au dat o suficientă înţelegere a eclesiologiei noastre. Într-o oarecare măsură este
de înţeles, dat fiind faptul că subiectul a făcut să răspândească destulă confuzie. Vom cerceta
aici câteva din afirmaţiile sale mai importante din numărul din 6 ianuarie 1997 al revistei
Christianity Today. Articolul, care se pare că a avut o circulaţie largă printre protestanţii de rit
evanghelic, este intitulat „Why I’m Not Orthodox" [„De ce nu sunt ortodox".].
Dar faptul că chiar şi o persoană heterodoxă se poate mântui este în eclesiologia
ortodoxă o chestiune deschisă. Într-o zi, la o cafea, am întrebat un preot ortodox dacă eu, ca
teolog protestant, aş putea fi considerat creştin adevărat. Răspunsul lui a fost: „Nu ştiu”.
Clendenin înţelege greşit răspunsul acestui preot. Putem observa că preotul n-a spus
„nu”, ci „nu ştiu”. (Această este fără îndoială o versiune condensată a ceea ce s-a spus. Este
de cugetat că preotul a spus în răspunsul său mai mult decât pare la prima vedere.) Zicând că:
„Dacă chiar şi o persoană heterodoxă se poate mântui, este o chestiune deschisă”, el dă
dovadă de o înţelegere greşită a situaţiei, punând chestiunea soartei în veşnicie în acelaşi
context cu o sintagmă ce stârneşte atâta confuzie - „creştin adevărat”. Citind răspunsul
preotului, trebuie să avem în minte modul de a gândi al unui creştin ortodox care-şi cunoaşte
134 Op. cit., p. 72. Că aceste cuvinte se pot potrivi şi adevăraţilor hulitori heterodocşi nu încape îndoială. Dar, din
nou, nu este al nostru să judecăm cine sunt aceşti oameni.
135 De exemplu, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Adevărul trebuie pus mai presus de orice altceva, chiar şi mai
presus de viaţă. Este mai bine să trăieşti şi să mori cu el, decât să trăieşti fără el”. Citatul este din Constantine N.
Tsirpanlis, Introduction to Eastern Patristic Thought and Orthodox Theology [Introducere în gândirea patristic ă
şi în teologia ortodoxă] (Collegeville, MN: The Liturgical Press, 1991), p. 95.
Patrick Barnes
52
credinţa.
Utilizarea termenului „creştin adevărat”. Într-adevăr, preotul nu putea şti dacă
Clendenin este „creştin adevărat”. Deşi cu siguranţă că creştinii ortodocşi înţeleg deosebirea
dintre „grâu şi neghină” (cf. Matei 13: 25), cine în ce categorie cade este cunoscut numai de
Dumnezeu. Mai mult, în ce categorie va sfârşi fiecare depinde în cele din urmă de propria
voinţă liberă, aşa cum a arătat mai-nainte Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său la
Sfântul Ioan 1: 9. Ortodoxia nu primeşte conceptul augustinian de predestinare sau alegere.
Dacă Clendenin ar fi folosit termenul „creştin” (fără atributul „adevărat”), atunci cred că
putem presupune că preotul ar fi răspuns fie cu „da2, fie cu „nu”, răspunsul depinzând de
modul cum el ar fi utilizat termenul: după akribeia sau oikonomia.
În legătură cu soarta ultimă a lui Clendenin. Din nou, preotul ar fi spus „nu ştiu”,
acelaşi lucru pe care 1-ar fi spus despre oricine, ortodox sau nu, incluzându-se şi pe sine.
Creştinii ortodocşi nu folosesc niciodată sintagma „sunt mântuit”, aşa cum o fac mulţi
protestanţi. Mai degrabă, atunci când „un creştin născut a doua oară” întreabă un ortodox:
„Eşti mântuit?”, un răspuns tipic ar fi acesta: „Sunt încredinţat că sunt pe calea cea bună, dar
ştiu că trebuie să stărui astfel până la sfârşit” (cf. Matei 10: 22; 24: 13). Pentru a pune acest
cuvinte într-un spectru mai larg, luaţi aminte la aceste cuvinte ale Sfântului Paisie
(Velicikovski) dintr-o scrisoare către preotul Dimitrie din luna mai a anului 1776:
Trimiţând această scrisoare, vestesc şi despre mine că mă aflu încă în viaţă, cu
îndurările lui Dumnezeu, deşi în slăbiciune trupească, întrebându-mă cu neîncetată mâhnire şi
durere sufletească cu ce faţă voi sta înaintea înfricoşătorului Judecător la înfricoşătoarea şi
nemitarnica Lui judecată. (...) După Dumnezeu şi după Născătoarea de Dumnezeu, nu am
nădejde neîndoită pentru mântuirea mea decât în rugăciunile fraţilor care vieţuiesc împreună
cu mine, deşi sunt nevrednic, şi nu-mi pierd nădejdea că milostivirea cea negrăită şi neajunsă a
lui Dumnezeu se va vărsa şi peste sufletul meu cel ticălos. Iar dacă nu, şi dacă pe dreptate voi
fi osândit în munca cea veşnică pentru faptele mele cele rele, binecuvântat să fie Dumnezeu,
căci sunt vrednic de aceasta pentru nepurtarea mea de grijă în lucrarea poruncilor Lui celor
dumnezeieşti. (...) Dar, pentru rugăciunile lor, nădăjduiesc eu, ticălosul, să mă şi mântuiesc.
Pentru care şi pe sfinţia ta te rog să te rogi lui Dumnezeu pentru mine. Rămân prietenul tău
smerit şi adevărat şi de mântuire doritor.136
Accentul protestant pe „asigurarea mântuirii” este pentru cei mai mulţi ortodocşi ceva
îndrăzneţ. Suntem siguri de faptul că Hristos, în mod obiectiv, a adus mântuire pentru toată
omenirea; dar această mântuire trebuie însuşită personal de către fiecare om. Astfel, personal,
nimeni n-ar trebui să aibă vreo garanţie pentru această „asigurare”, deoarece creştinul trebuie
să stăruie până la sfârşit, priveghind neîncetat. Sfântul Pavel nu s-a odihnit în vreun fel de
„asigurare”, şi nici altcineva n-ar trebui (cf. I Cor. 9: 27). Pentru unii, aceasta e o chestiune de
semantică; dar pentru mulţi protestanţi, mai ales pentru cei care pun în opoziţie harul şi
faptele bune, această clarificare este foarte importantă. „Să-1 urmăm pe Avva Sisoe. Când
este întrebat: «Te-ai mântuit?», omul smerit poate răspunde cu uşurinţă: «Nu ştiu dacă am
început să mă pocăiesc».”137
Necesitatea unei pocăinţe adevărate pentru mântuire este ceva demn de subliniat
pentru cititorii noştri protestanţi. Dacă e adevărat că „creştinismul” este inseparabil de
136 Schemamonk Metrophanes [Schimonahul Mitrofan], trad. de Părintele Serafim (Rose), Blessed
Paisius Velichikovsky [Cuviosul Paisie Velicikovski] (Platina, CA: St. Herman of Alaska Press, 1994
[1976]), pp. 151-152. [Scrisoarea e publicată în trad. rom. în Sfântul Paisie de la Neamţ, Scrieri şi
scrisori duhovniceşti II, Tipografia centrală, 1999, p. 123.]
137 Bishop Kallistos Ware, How Are We Saved?: The Understanding of Salvation in the Orthodox Tradition
(Minneapolis, MN: Light and Life Publishing, 1996), p. 88.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
53
Biserică, şi viceversa 138, nu urmează de aici şi că apartenenţa la Biserică îi garantează cuiva
că va moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Într-adevăr, este mult mai probabil că va fi o pedeapsă
mai mare în Ziua Judecăţii pentru cei ce nu s-au învrednicit de, sau nu au „fructificat”, tot ce
li s-a dat. Şi oricui i se va da mult, mult i se va cere (Luca 12: 48)139. Apartenenţa la Biserica
Ortodoxă şi o împărtăşire regulată cu Tainele ei nu conferă „în mod magic” mântuire.
Participarea la Sfintele Taine trebuie împletită cu practicarea vieţii ascetice a Bisericii.
Altminteri, harul transmis prin Taine nu contribuie la propria vindecare şi mântuire, ci mai
degrabă la propria osândă . (...) Botezul şi celelalte Taine nu scapă [pe creştini] de osânda
veşnică dacă ei trăiesc fără pocăinţă şi nu urmează poruncile Dumnezeieşti 140.
138 Christianity or the Church?
139 Păcatul unui creştin îl mâhneşte pe Dumnezeu incomparabil de mult, deoarece creştinul a primit o cunoştinţă
mai clară şi mai deplină a poruncilor, şi a primit har pentru a-1 întări în împlinirea acestor porunci. Iar creştinul
care a primit întru el pe Domnul Hristos - Care este cea mai mare măsură a desăvârşirii creştine - păcătuind, el Îl
mâhneşte pe Dumnezeu fără margini („Is it Sufficient to Believe in Christ in Order to Be Saved?” [„Este
suficient doar să crezi în Hristos pentru a te mântui?”]; texte adunate din lucrările Sfântului Teofan Zăvorâtul,
Orthodox Life, Vol. 37, No., 5, 14).
140 [Metropolitan] Hierotheos Vlachos, Orthodox Spirituality: An Introduction [Spritualitatea ortodox ă: O
introducere] (Levadia, Greece: Birth of the Theotokos Monastery, 1994), p. 71.
Patrick Barnes
54
EPILOG
„Deschiderea exclusivă” a Ortodoxiei
Fără îndoială că unii cititori, mai ales dintre protestanţi, consideră poziţia tradiţională
arătată aici a fi prea „exclusivă”. În mod asemănător, creştinii ortodocşi implicaţi în
evanghelizare ori în Mişcarea Ecumenică ar putea avea unele nelinişti în privinţa învăţăturii
despre hotarele Bisericii, zicând că e foarte jignitoare, împiedicând progresul către unitatea
creştină.
Este adevărat - după cum spun unii dintre cei muşcaţi de insecta „diplomaţiei
ecumenice” - că această viziune a Bisericii este demodată şi trebuie jertfită pentru interesul
„dragostei pentru «fraţii» noştri separaţi?”. Nicidecum. Cum e cu putinţă ca Dumnezeu să
cinstească eforturile de mărturisire şi de restabilire a unităţii când Sfânta Tradiţie este călcată
în picioare? Oare nu o dorinţă de a slăbi adevărul întemeiază lipsa de credinţă în Dumnezeu
sau convingerea că omul „trebuie să ia lucrurile în propriile mâni”, mai degrabă decât să se
încreadă în Dumnezeu? Nu se aplică aici aceste cuvinte ale Sfântului Pavel?
Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac
oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos.141
Susţinem că dragostea pentru omenire, împlinirea marii porunci a lui Dumnezeu (cf.
Matei 28: 19) şi eforturile de rezolvare a diviziunilor creştine nu sunt nicidecum incompatibile
cu aşa-numitul „exclusivism ortodox”. De fapt, avem motive suficiente să credem că
asemenea eforturi apostolice (adică „trimiterea la apostolic”) sunt sprijinite de ea.
Primatul [sau pretenţiile de exclusivitate] ale Bisericii Ortodoxe nu trebuie să
constituie o piatră de sminteală în dialogul cu lumea creştină heterodoxă, ci un punct de
atracţie. Căci noi... ne păstrăm convingerile nu din aroganţă, ci din dragoste pentru tradiţiile
noastre. Noi nu credem că ţinem în mâini ceva ce este al nostru, ci ceva ce este universal,
sobornicesc şi tărâm al celor ce-L mărturisesc pe Hristos. Noi, în ultimă analiză, suntem
ecumeniştii, căci noi am păstrat integritatea credinţei în acelaşi timp în care o oferim altora în
forma curată în care ne-a fost predată de la Apostoli142.
Nu trebuie să ne fie teamă să spunem că tărâmul experienţei creştine ortodoxe este
domeniul exclusiv al mântuirii. Procedând aşa, putem afirma că ştim unde este mântuirea, dar
nu putem să îndrăznim, sfidând astfel pronia lui Dumnezeu, să afirmăm cu tărie că ştim unde
nu este. Şi dacă adevărul nostru este un adevăr exclusiv, este un fapt vădit... prin capacitatea
noastră de a vedea virtutea chiar şi printre cei aflaţi în greşeală. Acest principiu este
concretizat prin permanenta noastră deschidere în dragoste şi ospitalitate. Un exemplu grăitor
al acesteia a fost vizita pe care câţiva uniaţi americani au făcut-o Mitropolitului Ciprian acum
câţiva ani. Preasfinţia sa i-a primit pe oaspeţi ca fraţi, tratându-i cu multă afecţiune. Cu toate
acestea, într-o seară, în timp ce le oferea o cină foarte bogată pe veranda chiliei sale, el le-a
zis: „Dragostea îmi spune să vă spun că voi sunteţi eretici şi că trebuie să deveniţi ortodocşi”.
Unul dintre clerici este actualmente preot în Arhidioceza antiohian ă. Deschiderea noastră faţă
de virtuţile celor aflaţi în greşeală, disponibilitatea noastră de a fi ridiculizaţi şi stânjeniţi de
„exclusivitatea” noastră şi dragostea noastră faţă de adevăr este ceea ce ne face în cele din
urmă ortodocşi şi deschişi tuturor lucrurilor, facându-ne toate pentru toţi oamenii de dragul
mântuirii lor.143
141 Galateni 1: 10.
142 Archbishop Hrisostom, Forward to Father Daniel Degyansky, Orthodox Christianity and the Spirit of
Contemporary Ecumenism [Creştinismul ortodox şi spiritul ecumenismului contemporan], ed. by Bishop
Auxentios (Etna, CA: Centre for Tradiţionalist Orthodox Studies, 1992), p. 4.
143 „The Exclusive Openness of Truth” [„Deschiderea exclusivă către adevăr”], Orthodox Tradition, Vol. XI, No.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
55
Deşi suntem încredinţaţi că aceste scurte remarci vor determina pe unii cititori să-şi
reconsidere reacţiile, suspectăm faptul că mulţi protestanţi se vor simţi ofensaţi de orice
exclusivitate eclesiologică. În numele lor am putea arăta că Iisus era destul de „exclusiv”
atunci când a spus: Eu sunt Calea, Adevărul, şi Viaţa: nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine
(loan 14: 6). O conformare temeinică pe Sfintele Scripturi ar trebui să ne facă să
concluzionăm că dacă Biserica este Trupul Său (cf. Efeseni 1: 22-23), atunci nimeni nu poate
veni la Tatăl decât prin Biserică. De aceea putea Sfântul Ciprian să zică: „Nimeni nu poate
avea pe Dumnezeu ca Tată al său dacă nu are ca Mamă a sa Biserica”. Deşi acestea sunt
cuvinte grele (Sfântul Ioan 6: 60), Sfânta Scriptură învaţă limpede că Iisus Hristos, aşa cum
este întâlnit El prin Biserica Sa, este singura Uşă către calea cea strâmtă care duce la Viaţă (cf.
Ioan 10: 7; Matei 7: 13-14).
În ciuda faptului că polemica ortodoxă s-a îndreptat ocazional către heterodocşii care
încearcă să facă prozelitism, într-un efort de a apăra turma, creştinii heterodocşi trebuie să ştie
că Biserica îi primeşte cu toată căldura pe cei ce vor să cerceteze sfânta credinţă ortodoxă.
Având în vedere acestea, nu ne putem gândi la o concluzie mai potrivită şi mai grăitoare decât
oferirea acestor cuvinte ale Sfântului Ilarion:
Nădăjduiesc că... vă veţi încredinţa că învăţătura pe care v-am arătat-o despre unitatea
Bisericii şi despre unitatea vieţii ei de har va contribui la înfăptuirea unităţii creştine, şi nu la
dezbinare. Unirea cu Biserica, ataşamentul faţă de Trupul Bisericii Cea Una a lui Hristos stă
mai presus de toate. Pentru un om care se alătură Bisericii, n-ar trebui să aibă nici o
importanţă ceea ce el a fost mai-nainte: ce este important şi mântuitor pentru el este aceea că,
devenind unit cu Biserica, el se face mădular al Trupului lui Hristos.
Pentru aceasta, nu vom închide ochii la trista realitate, nu ne vom teme să mărturisim
că noi nu aparţinem cu toţii Bisericii lui Hristos Cea Una! A vorbi de unire, şi a distruge şi
umbri ideea de o singură Biserică a lui Hristos de dragul ei - va fi oare de vreun folos pentru
înfăptuirea unităţii? ... Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea, ca tânăr ce sunt, să trăiesc până în
vremea când vom fi împreună într-o Singură Biserică a lui Hristos şi când, aflaţi fiind în
emisfere diferite ale planetei noastre, ne vom împărtăşi de aceeaşi Pâine.144
În Biserică se află plinătatea de har şi adevăr a lui Dumnezeu. Hotarele ei sunt
deschise tuturor celor care de bunăvoie vor să o îmbrăţişeze. Sobornicitatea este păstrată în
unicitate. Toţi sunt bine-primiţi cu braţele deschise.
4 (1994), p. 8 (sublinierea le aparţine).
144 Unity of the Church, pp. 71-72.
Patrick Barnes
56
APPENDIX I
O CRITICĂ EXTINSĂ A
ARGUMENTELOR ECUMENISTE
Afirmaţii preliminare
Înaintea de a începe cercetarea noastră, sunt de trebuinţă a fi spuse câteva cuvinte
despre termenul „ecumenist”.
Întâi, noi, ortodocşii, opuşi formelor mai deplasate de ecumenism, nu suntem
împotriva ecumenismului în forma lui adecvată - adică activităţile proprii peceţii apostolice a
Bisericii (a fi „trimisă”), condusă într-un mod care nu încalcă rânduielile canonice.
„Ecumenist” şi „ecumenism” poartă atât conotaţii pozitive, cât şi negative, care trebuie
calificate în consecinţă prin cuvinte precum „adevărat” sau „politic”. În această carte,
„ecumenist” este folosit în conotaţia lui negativă, referindu-se la o persoană „infectată” cu
ceea ce Sfinţii Părinţi numesc bacteria unei erezii eclesiologice. Principalele simptome ale
acestei boli sunt declaraţiile şi activităţile care contrazic şi compromit unitatea şi unicitatea
Bisericii, care îşi extinde astfel hotarele ei în moduri străine propriei sale întemeieri. La un
nivel mai înalt, aceste simptome includ adesea o adevărată logodnă în diverse forme a teoriei
ramurilor eretice ale Bisericii, însoţită de un dispreţ făţiş faţă de acei credincioşi care se opun
distrugerii Sfintei Tradiţii şi cugetării patristice, distrugere care foarte adesea caracterizează
implicarea ortodoxă în mişcarea ecumenică.
Al doilea, această clarificare plasează observaţiile noastre critice într-o perspectivă
adecvată, în general există două tipuri de oameni afectaţi: trădători conştienţi ai credinţei şi
victime inocente ale sincretismului Zeitgeist [duhul vremii, n.tr.], ultimul tip neavând
cunoştinţă de boala sa. Cu toate acestea, primul tip este reprezentat de „lupii” de care vorbea
Hristos. Nu vom încerca aici să etichetăm aceşti purtători de cuvânt ai Ortodoxiei dând vreun
nume sau altul. Că un mădular al Bisericii este infectat cu bacteria credinţei rătăcite nu
înseamnă neapărat că este şi eretic, în cele mai multe cazuri, astfel de persoane sunt doar
bolnave duhovniceşte, iar dacă sufletele lor nu sunt vindecate, aceasta poate duce la
despărţirea lor de Biserică. Aceasta este o temă complexă ce nu se încadrează în sfera de
acoperire a acestei cărţi145.
Astfel, criticând afirmaţiile anti-tradiţionale ale ecumeniştilor ortodocşi, nu vom face
nici o încercare de a pune sub semnul întrebării sinceritatea lor generală, de a le contesta
motivaţiile sau de a-i numi eretici. La vremea rânduită de Dumnezeu, propriilor lor cuvinte şi
lucrări vor fi arătate în adevărul lor, iar Biserica, într-o adunare sinodală, şi nu prin persoane
individuale, va face judecată.
145 Pentru o tratare a ei, vezi „The True Nature of Heresy” [„Adevărata natură a ereziei”], Orthodox Tradition,
Vol. XIII, Numbers 3&4, pp. 75-77, iar despre erezie, în „Question and Answer” [„întrebare şi Răspuns”], dintrun
număr anterior al aceleiaşi: Vol. IV, No. 3, pp. 18-20.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
57
Erudiţia modernistă
versus
Conştiinţa eclesială
Ecumenistul ortodox John Erickson este profesor de Drept Canonic şi Istorie
Bisericească la Seminarul Sfântul Vladimir din Crestwood, N.Y. Numeroasele lui articole
despre primirea convertiţilor, despre oikonomia etc. constituie un bun studiu asupra modului
în care nu se prezintă o viziune ortodoxă nefalsificată din punct de vedere academic.
Ne-ar trebuie încă o carte separată pentru a răspunde punct cu punct tuturor
afirmaţiilor sale. Dar aceasta ar fi oricum o abordare greşită - o părăsire a solidei temelii a
Sfintei Tradiţii şi o îndreptare către un temei raţionalist şi amăgitor al metodei istoricocritice146
detaşată de viaţa duhovnicească a Bisericii. Un alt mod de a pune problema ar fi să
spunem că Erickson pare să privească Sfânta Tradiţie mai degrabă ca o colecţie de documente
şi evenimente decât ca un mozaic pe care îl putem înţelege intuitiv prin cugetul Părinţilor.
După cuvântul părintelui Florovsky:
Nu este suficient să te familiarizezi cu textele şi să ştii cum să extragi din ele citate şi
argumente. Trebuie să dobândeşti teologia Părinţilor din interior. Pentru aceasta, probabil că
intuiţia este mai de folos decât erudiţia, căci numai intuiţia reîmprospătează scrierile lor şi le
face cu adevărat o mărturie. Numai din interior putem înţelege şi distinge între ceea ce (de
fapt) este o mărturie universală şi ceea ce este doar o părere teologică, ipoteză, interpretare sau
teorie.147
Cu aceste înţelepte comentarii în minte, şi pentru a respinge şi mai potrivit afirmaţiile
lui Erickson, mai întâi trebuie să arătăm că raţionamentul ce se desprinde din ceea ce el
numeşte „teologie secundară” este incompatibil cu „teologia esenţială” a Bisericii. Ce vor să
exprime aceşti doi termeni?
Există, în Biserica Ortodoxă, două moduri de a face teologie; două niveluri, ca să
spunem aşa, la care poate fi abordat adevărul dumnezeiesc. Primul dintre acestea, teologia
esenţială, izvorăşte din duhul Bisericii, din însăşi experienţa Părinţilor purtători de Dumnezeu
care, în scrierile şi exprimările lor teologice, fac să se simtă toată dulcea mireasmă din floarea
vederii lor duhovniceşti. Iar această floare este hrănită de chiar Viţa Credinţei, cu rădăcini în
aceeaşi vie în care Sfinţii, Mucenicii şi Mărturisitorii s-au ostenit veacuri de-a rândul şi au
plantat temelia sigură a adevărului. O astfel de teologie nu este domeniul eruditului şi nici nu
este, în cele din urmă, preocuparea intelectului. Ea nu poate fi despărţită de viaţa
duhovnicească. (Aşa se face, de pildă, că marele luminător al Ortodoxiei, Sfântul Grigorie
Palama [† 1359] este caracterizat de Biserică drept „desăvârşirea călugărilor”, „Făcătorul de
minuni Grigorie”, „propovăduitor al harului” şi, ca urmare, „teolog de nebiruit printre
teologi”.) Acordând titlul de „Teolog” unui număr atât de mic de Părinţi (doar câţiva au acest
nume), Biserica Ortodoxă aduce mare preţuire adevărului pe care ea îl întruchipează şi care
este inextricabil legat de viaţa duhovnicească pe care o conduce, o îndrumă şi o oferă celor
smeriţi şi celor credincioşi, un adevăr care este cea mai înaltă formă de teologie, o „cunoaştere
duhovnicească” a lui Dumnezeu. Nu îndrăznim să spunem că vom putea reda în paginile
acestei cărţi această teologie revelată.
A doua formă de teologie care este posibilă în Biserică este teologia secundară, în
principal oferind explicaţia vieţii duhovniceşti după şi în concordanţă cu revelaţia
146 În articolul său „The reception of Non-Orthodox into the Orthodox Church” [„Primirea heterodocşilor în
Biserica Ortodoxă”] (St. Vladimir's Theological Quarterly, Vol. 41, No. 1), Erickson zice că „viziunea vieţii şi
practicii Bisericii primare pe care se întemeiază [«abordarea iconomică»] se află destul de mult în conflict cu
descoperirile serioasei erudiţii istorice” (p. 16).
147 „The Ways of Russian Theology”, Collected Works, Vol. IV, Aspects of Church History [Aspecte ale istoriei
Bisericii], p. 191, prima subliniere ne aparţine.
Patrick Barnes
58
dumnezeiască a teologiei esenţiale. Această teologie cuprinde procesul prin care ne ridicăm
intelectul la vederea mentală a adevărului dumnezeiesc, prin care încercăm să ne apropiem de
Dumnezeu într-o formă de disciplină mentală, experierea ultimă a adevărului fiind împlinită
doar prin iluminarea harului Său. Astfel, avem astăzi „teologi” care studiază acest al doilea
mod de a face teologie şi care ne pot ajuta în strădaniile noastre de a ridica intelectul spre o
înţelegere a ceea ce este „cu neputinţă de înţeles”, în măsura în care asemenea eforturi
recunosc valoarea şi superioritatea teologiei esenţiale, ele rămân credincioase Tradiţiei
patristice. Chiar dacă nu izvorăsc din mintea mistică a Sfinţilor Părinţi, cel puţin o exprimă cu
fidelitate. Tot astfel, în măsura în care aceste eforturi sunt concentrate asupra adevărului
Dumnezeiesc, ele inspiră smerenie celui care studiază despre Dumnezeu. Şi, aşa cum ne învaţă
Sfinţii Părinţi, unde este smerenie, acolo şi Dumnezeu sălăşluieşte. Şi unde sălăşluieşte
Dumnezeu, acolo se află adevărul.148
Aceasta duce la conceptul de „conştiinţă eclesială” şi la autoritatea duhovnicească
aferentă pe care o exercită.
Aşa cum foarte clar am arătat, perspectiva Bisericii Ortodoxe asupra Protestantismului
şi Romano-catolicismului nu este una ambiguă sau echivocă. Totuşi, de dragul disputei, să
presupunem că nu s-a dat în privinţa lor nici „o declaraţie formală de către vreun organ al
Bisericii”. Aceasta ne va oferi prilejul să cercetăm acest concept. Făcând astfel, vom aduce
mai multă lumină asupra metodologiei unor oameni ca John Erickson.
„Argumentul oficialităţii” - pe lângă faptul că este cu desăvârşire răsturnat de mărturia
istoriei - este în cele din urmă unul sofistic, care are greutate doar pentru cei care au o agendă
ecumenică, sau care privesc sfintele canoane ca un sistem juridic în care occidentalocugetătorii
„avocaţi” canonici pot găsi o cale de „a face un caz” pentru o idee care este în
desăvârşită disonanţă cu corul Părinţilor. Într-un excelent articol despre conceptul de
canonicitate, părintele Alexander Schmemann discută despre apariţia şi simptomele unei
cugetări legaliste care i-a infectat astăzi pe unii din Biserică:
În cele din urmă, [problema „subordinaţionismului canonic"] duce la (şi, de asemenea,
în parte provine din) vătămătoarea şi neortodoxa reducere a canonicităţii la un principiu
aproape abstract de validitate. Atunci când un om a fost sfinţit episcop de cel puţin alţi doi
episcopi, el este sfinţit ca episcop „valid” [cu har lucrător, n.tr.] indiferent de conţinutul
eclesiastic şi eclesiologic al sfinţirii sale. Dar Tradiţia ortodoxă nu a redus niciodată validitatea
la un „principiu [cu valoare, n.tr.] în sine”, adică rupt de adevăr, autenticitate şi, în general, de
întreaga credinţă şi rânduială a Bisericii. N-ar fi deloc greu să arătăm că tradiţia canonică,
atunci când se ocupă de Sfintele Taine şi de celelalte rânduieli, accentuează întotdeauna că ele
sunt valide [lucrătoare, n.tr.] pentru că sunt lucrări ale şi din interiorul Bisericii, ceea ce
înseamnă că autenticitatea lor ca lucrări ale Bisericii este ceea ce le face valide [lucrătoare,
n.tr.] şi nu viceversa. A considera validitatea ca un principiu suficient sieşi duce la o înţelegere
magică a Bisericii şi la o denaturare primejdioasă a eclesiologiei...
Ceea ce este important pentru noi aici, şi ceea ce constituie „boala” pomenită mai sus,
este faptul că această îmbinare organică a rânduielilor statale, solidarităţii morale şi a
organizării Bisericii a dus treptat la un divorţ al conştiinţei canonice de contextul ei dogmatic
şi duhovnicesc. Tradiţia canonică, înţeleasă la început ca parte organică a tradiţiei dogmatice,
ca aplicare a acesteia din urmă la experienţa de viaţă a Bisericii, a devenit dreptul canonic: un
sistem de legi şi rânduieli juridice, şi nu în primul rând doctrinale şi duhovniceşti, prin natura
lor interpretate ca atare în interiorul categoriilor străine de esenţa duhovnicească a Bisericii,
întocmai cum un avocat este cel care îşi găseşte toate precedentele şi argumentele care-i
favorizează „cazul”, un canonist, în sistemul său de gândire, este cel ce, în uriaşa cantitate de
texte canonice poate găsi pe acela care-i îndreptăţeşte „cazul”, chiar dacă acesta din urmă pare
să fie în contradicţie cu duhul Bisericii. Şi, o dată ce un astfel de „text” este găsit, se stabileşte
„canonicitatea”. (...) Canoanele nu constituie sau creează Biserica, funcţia lor este aceea de a
148 Scripture and Tradition, pp. 1-2 [Cf. trad. rom. citată, pp. 19-20.].
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
59
apăra, clarifica şi rândui viaţa Bisericii, a o potrivi naturii Bisericii. Aceasta înseamnă că,
pentru a fi înţelese, interpretate şi aplicate cum se cuvine, textele canonice trebuie întotdeauna
corelate cu, şi despre acel adevăr al Bisericii, pe care ele îl exprimă pentru o situaţie foarte
particulară şi care nu este neapărat explicit în textul canonic însuşi...
Natura dogmatică şi duhovnicească a Bisericii ca unitate reprezintă astfel criteriul
pentru o înţelegere adecvată a canoanelor legate de organizarea Bisericii, şi, de asemenea,
pentru potrivita lor aplicare.149
Aceste remarci incisive sunt destul de relevante pentru discuţia noastră. Eşecul de a
recunoaşte şi înţelege sensul eclesiologic al numeroaselor sfinte canoane ce conţin principii
dogmatice veşnice ce nu se supun vremilor150 este unul dintre principalele motive pentru care
anumiţi oameni din Biserica zilelor noastre încearcă să pledeze pentru „validitatea” tainelor
heterodoxe şi o mulţime întreagă de inovaţii aferente. Această problemă este legată de
nereuşita de a înţelege hotarele dreptei credinţe şi practici conform modelului medical al
Bisericii - adică conceptul patristic de Biserică ca Spital duhovnicesc, cu preoţi şi episcopi
lucrând ca vindecători, şi asistenţi medicali ai lui Hristos Tămăduitorul151. Argumentând că
canoanele interzic rugăciunea şi slujirea comună cu ereticii, ori că stipulează cum trebuie
primiţi aceştia în Biserică, că sunt depăşite (deoarece n-au fost scrise în timpul unei situaţii
unice ca aceasta în care Biserica Ortodoxă se găseşte, într-un Occident post-creştin pluralist),
teologii de profesie ai Ortodoxiei ignoră faptul că aceste canoane conţin mai cu seamă jaloane
pentru a păstra credincioşii departe de infecţia cu bacteria credinţei eretice, respectiv de a păzi
Vasul Spital de scufundare sau distrugere. Neluarea-aminte la aceste limite a dat naştere
multor boli moderniste, care se întind astăzi ca o plagă în „Ortodoxia din lume”, ca şi
eroziunii treptate a adevăratului duh ecumenic - duh care nu poate fi hrănit decât printr-o
conştiinţă de sine ortodoxă aşa cum se cuvine.
În întregime legate de discuţia noastră sunt câteva remarci făcute de părintele
Alexander în privinţa canonului privitor la cerinţele unei sfinţiri episcopale:
Canonul atât descoperă cât şi păzeşte adevărul esenţial despre Biserică, drept care,
cuvenita lui aplicare este posibilă numai în cadrul plinătăţii acelui adevăr. Şi numai acest
cadru explică de ce canoanele, care în aparenţă sunt anacronice şi nu par să aibă nimic în
comun cu vremurile şi situaţiile noastre de astăzi, nu sunt considerate învechite, ci rămân
parte integrantă a Tradiţiei. Ca să fim mai exacţi, schisma Meletiană, care a separat Egiptul la
începutul secolului patru [în urma căreia s-a scris acest canon], nu are în sine o importanţă
foarte mare. Cu toate acestea, canoanele Primului Sinod Ecumenic care au hotărât normele
pentru rezolvarea lui îşi păstrează toată semnificaţia lor, pentru simplul fapt că ele descoperă
adevărul Bisericii în lumina căruia şi pentru păstrarea căruia acea schismă a fost risipită.
Toate acestea înseamnă că încercarea de găsire a canonicităţii nu constă în acumularea de
„texte”, ci în efortul, într-o primă fază, de a înţelege sensul eclesiologic al unui text dat, iar
apoi de a-l lega de o situaţie concretă şi particulară.152
Ceea ce lipseşte astăzi în argumentele lui John Erickson şi ale altor ortodocşi
ecumenişti este exact această credincioşie faţă de conştiinţa de sine a Bisericii. Acest lucru va
deveni mai limpede pe măsură ce mergem mai departe.
149 „Problems of Orthodoxy in America: The Canonical Problem”, St. Vladimir's Seminary Quarterly, vol. 8, no.
2, 1964, pp. 73-76.
150 Nu trebuie să facem confuzie între fidelitatea. faţă de sfintele canoane şi literalismul canonic. Nici un canon
nu are aceeaşi greutate cu celălalt. Pentru modul în care trebuie privite sfintele canoane, vezi Pr. Alexander
Lebedev, „Some Thoughts on the Holy Canons [„Câteva gânduri asupra sfintelor canoane”]” (OCIC).
151 Pentru mai multe detalii despre „modelul medical”, vezi numeroasele lucrări ale Mitropolitului
Hierotheps (Vlachos) de Nafpaktos [vezi în acest sens şi nota 108, n.tr.].
152 Op. cit., p. 76, sublinierea ne aparţine.
Patrick Barnes
60
O neînţelegere a învăţăturilor de bază ale Ortodoxiei
Profesorul Erickson scrie:
Unii au găsit [oikonomia] un panaceu binevenit pentru toate felurile de boli
bisericeşti...
Alţii - o grupare destul de diferită! - au fost atraşi de exaltarea ciprianită a Bisericii ca
vehicul exclusiv al mântuirii. Pentru ei, în afara limitelor canonice ale Bisericii Ortodoxe este
pur şi simplu un întuneric nediferenţiat, în care ritualuri precum Botezul şi Hirotonia nu sunt
mai semnificative decât nebotezarea şi nehirotonirea.153
Lui Erickson îi place mult să creadă că expresia „perspectiva ciprianită” presupune
faptul că „în afara Bisericii Ortodoxe, aşa cum o vedem noi, există pur şi simplu un întuneric
nediferenţiat în care papa nu e altceva decât un vrăjitor”154.
Acestor caricaturi amăgitoare le lipseşte cumpătarea şi acrivia pe care ar trebui să le
aşteptăm de la un om de statura lui. Mai mult, dacă le-am pune în lumina mărturiei Sfintei
Tradiţii, ele vor părea destul de şocante. Fie în mod deliberat, fie fără să-şi dea seama, el a
contribuit la răspândirea des-pomenitei, dar falsei acuzaţii conform căreia cei care afirmă
invaliditatea Tainelor heterodoxe cred de asemenea că nu există nici un fel de har în afara
Bisericii. Este evident că pur şi simplu el nu reuşeşte să facă deosebirea dintre slujirea
generală şi cea specială a Sfântului Duh, aşa cum a fost subliniat în capitolul doi [al acestei
lucrări]155. Creştinii ortodocşi care afirmă invaliditatea Tainelor heterodoxe afirmă cu tărie că
Duhul lui Dumnezeu lucrează şi în afara hotarelor Bisericii pentru mântuirea întregii lumi.
Nimeni nu poate veni la credinţa cea mântuitoare şi intra în Biserică fără ajutorul Sfântului
Duh. Astfel, este greşit ca cineva să afirme că cei din afara Bisericii sunt cu desăvârşire lipsiţi
de har.
Este foarte probabil ca netradiţionalele vederi ale lui Erickson să fi influenţat pe mulţi
alţii, precum părintele Thomas Hopko, decan şi profesor de Teologie Dogmatică al
seminarului. Aceasta se vădeşte în răspunsul părintelui Hopko la întrebarea pusă la începutul
capitolului cinci.
Oikonomia nu înseamnă „a evidenţia ceva ce nu există”, ci mai degrabă „afirmarea a
ceva ce a fost prezent chiar în condiţii de separare”, drept pentru care poate fi „validat”,
împlinit şi sfinţit atunci când este adus în Biserică. Iar învăţătura care devine astăzi foarte
populară, adică că ortodocşii trebuie să-i boteze pe toţi cei care n-au fost botezaţi prin
scufundare într-o Biserică Ortodoxă (din pricină că tot ceea ce se află în afara hotarelor ei
canonice nu înseamnă nimic, e întuneric şi fără har). Tot ce pot spune este că aceasta este o
inovaţie radicală! Este prezentată de parcă ar fi un conservatorism, dar de fapt este o inovaţie.
Din pricină că în întreaga ei istorie Biserica Ortodoxă a fost dispusă în anumite circumstanţe
să scoată în evidenţă lucrarea reală a lui Dumnezeu -Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în rânduielile
şi învăţăturile altor comunităţi bisericeşti cu care nu era în comuniune, deoarece simţea că erau
- într-un fel sau altul - cu lipsuri, deşi nu cu desăvârşire nedepline, astfel încât să nu fie
considerate creştine. Este o chestiune de adevăr. Un exemplu ar fi cele ce mi le-a spus odată
153 The Challenge of Our Past [Provocarea propriului trecut] (Crestwood, NY: St. Vladimir's Seminary Press,
1991), p. 117.
154 Ibid., p. 128.
155 O altă figură proeminentă care învaţă în mod eronat şi confuz despre tema harului este mai-nainte pomenitul
Mitropolit Maximos. Suntem încredinţaţi că după ce va fi citit această carte, cititorul va fi în stare să vadă
amăgitoarele raţionamente din aceste declaraţii extrase din organul oficial de presă al eparhiei sale, The
Illuminator (Summer, 1995): „A-i privi pe cei ce cred în Sfânta Treime ca păgâni nebotezaţi este o nedreptate
săvârşită împotriva Botezului creştin şi, în cele din urmă, o hulă împotriva Sfântului Duh al lui Dumnezeu, care
lucrează în orice Botez creştin. (...) Atunci când mărturisim credinţa întru-un singur Botez pentru iertarea
păcatelor, nu ne referim exclusiv la Botezul ortodox, ci la orice Botez creştin. [Sfântul Duh nu este] limitat de
hotarele canonice omeneşti pe care noi le-am stabilit pentru propriile interese. Nu putem îngrădi Duhul,
neîngăduidu-I să lucreze cu toţi ceilalţi creştini, după cum vom fi hotărât unii dintre noi”.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
61
părintele Peter Gillquist. El vorbea odată cu un episcop ortodox de dincolo de ocean înainte să
fie primit în Biserică. Iar acest episcop i-a spus că „în afara Bisericii nu există Sfântul Duh, şi
nici har”. Iar părintele Peter a răspuns: „Atunci ce Duh m-a adus aici astăzi, Preasfinţite? Ce
Duh l-a inspirat pe Corneliu să-l cheme pe Apostolul Petru? Dumnezeu nu este prizonierul
propriei Sale Biserici! ...Iar ca să răspund întrebării tale într-un mod mai direct, da, cineva ce
are un botez autentic este «cumva» un mădular al Bisericii, unit cu Biserica, legat ei etc.; dar
este foarte greu să găseşti o cale de a vorbi despre acest «cumva» fără a cădea într-o capcană
sau alta - că nu contează, Biserica este nedeplină, invizibilă etc. Nu! Trebuie să păstrăm
înţelesul deplin al cuvântului «Biserică» şi modul cum l-am privit dintotdeauna. Pe de altă
parte, nu vrem să pretindem că «în afara graniţelor canonice ale Bisericii este numai întuneric
demonic nediferenţiat»”. Aceasta pur şi simplu nu poate fi adevărat.
Acest răspuns - specific aşa-numitului „grup moderat” - aruncă o umbră de confuzie în
definirea oikonomiei (contrariul a ceea ce ar trebui să fie), nereuşind să distingă atât între cele
două sensuri ale termenului „validitate” (per se şi în formulare), cât şi între diferitele aspecte
ale slujirii Sfântului Duh în iconomia dumnezeiască (generală sau specială) - şi acesta venind
şi de la un profesor de Teologie Dogmatică, ale cărui vederi asupra acestor chestiuni au fost
criticate de alţii încă mai bine de acum zece ani!
Cealaltă problemă a părintelui Thomas legată de Botez, anume aceea a dificultăţii sale
de a crede „că Dumnezeu ar cere «rebotezarea» celor ale căror intenţii au fost curate, dar a
căror credinţă şi forme ritualice au fost nedepline la momentul botezării lor iniţiale”, este una
încurcată. Aceasta [rebotezarea, n.tr.] nu are loc tocmai pentru că noi, ortodocşii, recunoaştem
harul lui Dumnezeu în toate lucrările creştine heterodoxe, că noi extindem aripa Bisericii
pentru a-i acoperi pe heterodocşi prin iconomie? Atunci când într-adevăr primim convertiţi
prin Botez, înseamnă oare aceasta că noi îi primim ca pe unii ce au vieţuit în răutate la fel ca
nişte păgâni în virtutea Botezului lor heterodox? Desigur că nu. Noi îi introducem în plinătatea
credinţei ortodoxe, botezându-i întru pleroma harului, făcând lăuntrice cele ce vor fi fost atât
de frumoase şi de sincere la modul exterior - chiar având o înrâurire către cele lăuntrice - deşi
neavând niciodată o eficacitate lăuntrică într-un mod deplin. Biserica vine să împlinească, nu
să tăgăduiască credinţa acelor credincioşi care încă nu se află încă înlăuntrul hotarelor ei. Dacă
n-ar fi aşa, de ce am mai avea o Biserică? De ce am crede că s-au stabilit nişte hotare? De ce
să credem că Biserica Ortodoxă are dimensiuni mistice şi este întemeiată pe adevăr? De ce să
credem că, constituindu-se ca criteriu al adevărului, Biserica este izvorul şi împlinirea tuturor
acelor adevăruri creştine relative ce provin din ea? Cu tot respectul cuvenit, răspunsul
părintelui Thomas nu se îndreaptă către o teologie a echilibrului, ci se depărtează de aceasta.156
Prin urmare, a propune perspectiva „ciprianit-iconomică” a Bisericii şi a modului ei de
a se raporta la heterodocşi nu presupune dispreţ faţă de ritualurile evlavioşilor creştini
heterodocşi. De fapt, a încerca să faci pe cineva să creadă în viziuni expansive fără temei ca
cele ale reprezentanţilor Seminarului Sfântul Vladimir înseamnă a elimina în mare măsură
posibilitatea de a pune în discuţie această chestiune într-o manieră teologică consistentă.
Fără a intra în detalii legate de primirea convertiţilor, e vrednic de pomenit faptul că
tradiţionaliştii nu interzic cu nici un chip utilizarea oikonomiei în cazuri speciale, contrar
comentariilor părintelui Hopko. Ortodocşii tradiţionalişti obiectează contra faptului că
practica curentă s-a degradat în aşa măsură - şi aceasta în mare măsură din cauza
ecumenismului - încât ceea ce trebuie să fie excepţie (oikonomia) a devenit normă.
Ca un alt exemplu, luaţi aminte la aceste declaraţii ale lui Erickson din capitolul
despre „Problema «iconomiei» sacramentale” din The Challenge of our Past [Provocarea
propriului trecut]:
Mai trebuie pomenită o chestiune finală. Acuzaţia este câteodată de aşa natură
156 Episcopul [Arhiepiscopul] Chrisostom, „Father Thomas Hopko on BEM”, Ortohodox Tradition, Vol. III, No.
2, p. 65.
Patrick Barnes
62
formulată, încât, zice-se, dacă noi recunoaştem „validitatea” sau „autenticitatea” Tainelor
săvârşite în afara limitelor canonice ale Bisericii Ortodoxe, aceasta presupune c ă noi permitem
instaurarea unei Anti-Biserici ce urmăreşte distrugerea noastră. Dacă Tainele celorlalte
Biserici despărţite ar fi fost într-adevăr ale lor, s-ar fi adăugat ceva greutate acestui argument.
Dar oare Tainele săvârşite de necalcedonieni şi de romano-catolici - şi poate şi de alţii de
asemenea - sunt cu adevărat Taine necalcedoniene şi romano-catolice distincte de Tainele
Bisericii, în acelaşi fel, să zicem, cum este botezul montanist separat de Botezul Bisericii?
Nicidecum. Aceste Taine - care de fapt sunt Tainele Bisericii - transcend orice separare,
schisme şi chiar falsa învăţătură, mergând către plinătatea unităţii în adevăr şi dragoste, care le
sunt proprii ortodocşilor, astfel încât, atunci când, de pildă, un romano-catolic este botezat, el
devine mădular al trupului lui Hristos, nu un slujitor al papei; iar atunci când este hirotonit,
este făcut astfel pentru întărirea acelui trup, şi nu pentru promovarea lui filioque.157
Acelaşi tip de hiperbolă încâlcită se găseşte şi în acest pasaj, ca şi în batjocoritoarea
referire la „Papa şi vrăjitorul”. Chestiunea de fond nu e o „Anti-Biserică ce urmăreşte
distrugerea noastră”, ci mai degrabă credincioşia faţă de principiile Dogmaticii ortodoxe: în
cazul de faţă, unitatea Bisericii şi interdependenţa dintre Taine. După cum arată Sfântul
Ilarion în Unitatea Bisericii:
Dacă Tainele sunt lucrătoare în afara Bisericii Celei Una a lui Hristos, dacă plinătatea
vieţii bisericeşti în har nu este limitată la hotarele Bisericii, atunci există mai multe Biserici şi
nu semi-Biserici, atunci articolul nouă din Crez [...şi întru Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească Biserică...] trebuie lepădat. Nu pot exista nici un fel de Biserici nedepline. (...)
Dacă recunoaşterea eficienţei ierarhiei latine şi a ritualurilor ei religioase nu contrazice
adevărul unităţii creştine, atunci trebuie, silit de conştiinţă, să intru de îndată în comuniune cu
latinii. (...) Nu, adevărul unităţii bisericeşti nu recunoaşte harul Tainelor administrate
înlăuntrul comunităţilor extra-bisericeşti. Este imposibil să împaci unitatea Bisericii cu
validitatea Tainelor extra-eclesiale.158
A recunoaşte că heterodocşii au taina Botezului înseamnă, printr-o solidă extensie
teologică, să recunoşti că ei au toate Tainele159. Aceasta este pur şi simplu o formă deghizată
a teoriei ramurilor.
Pentru a înţelege mai bine chestiunea, comparaţi raţionamentul cu aceste remarci în
întregime patristice ale Arhiepiscopului Hrisostom:
Interesele ecumenice ale BEM [Declaraţia „Baptism, Eucharist, Ministry” („Botezul,
Euharistia, Preoţia”)] au făcut pe câţiva gânditori ortodocşi să vorbească de o prezenţă creştină
în rânduiala săvârşirii Euharistiei şi a pomenirilor heterodocşilor, într-un efort de a dezvolta o
viaţă euharistică profundă a Ortodoxiei pentru cei din afara hotarelor ei. Aceste eforturi de
recunoaştere a unei intenţii pozitive [în ritualurile heterodoxe] sunt demne de toată lauda. Cu
toate acestea, trebuie să fie clar faptul că sensul duhovnicesc al Euharistiei în viaţa
bisericească ortodoxă împiedică o recunoaştere a realităţii euharistice, aşa cum o înţelegem
noi, în confesiunile heterodoxe. (...) Trebuie ca în mod categoric şi limpede să tăgăduim faptul
că ceea ce ei posedă este asemănător sau de aceeaşi formă cu Euharistia ortodoxă. (...)
Credinţa creştinului ortodox se împlineşte pe deplin în Euharistie - rânduiala euharistică însăşi
157 Op. cit., p. 129.
158 Op. cit., pp. 27-28.
159 Că Tainele sunt strâns legate unele de altele, sau interdependente, a fost demonstrat cu prisosinţă de Sfântul
Iustin (Popovici) din Chelije în mai toate scrierile sale. Acest fragment are o relevanţă aparte: „Cufundată în
Dumnezeul-Om, [Biserica] este în primul şi în primul rând un organism teantropic şi apoi este o organizaţie
teantropică. În ea, totul este teantropic: natura, credinţa, Botezul, Euharistia, toate Sfintele Taine şi toate sfintele
virtuţi, învăţătura ei, toată viaţa ei. Nemurirea ei, veşnicia ei, structura ei. Da, da, da; în ea, totul este hristificare
teantropică integrală şi indivizibilă, sfinţire, îndumnezeire, Trinitarianism, mântuire, în ea, totul fuzionează
organic şi prin har într-un singur Trup teantropic, sub un singur Cap - Dumnezeul-Om, Domnul Hristos. Toţi
membrii ei, deşi ca persoane sunt un întreg indestructibil, sunt totuşi uniţi de acelaşi har al Sfântului Duh prin
Sfintele Taine şi sfintele virtuţi într-o unitate organică, formând un Trup şi mărturisind o singură credinţă care îi
uneşte unul cu altul şi cu Domnul Hristos. („însuşirile Bisericii", Orthodox Life, Vol. 31, No. l, p. 28).
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
63
constituind raţiunea de a fi a Trupului întrunit al credincioşilor - şi este de neconceput ca
cineva să-şi imagineze Euharistia - aşa cum o înţelege Biserica Ortodoxă că este - dincolo de
cei care se definesc prin ea şi pe care îi defineşte. Este [efectiv, n.tr.] Trupul, formează Trupul,
există pentru şi prin Trupul credincioşilor ortodocşi: kata panta kai dia panta [de toate şi
pentru toate]. (...) în acest caz, este foarte greşit pentru observatorii ortodocşi contemporani săşi
închipuie (sau „să-şi facă iluzii”) că preoţia ortodoxă există kat' oikonomia în afara hotarelor
Ortodoxiei, căci orice exercitare a iconomiei privitoare la preoţie stă într-o înţelegere a
experienţei „comunitare” în viaţa Tainelor.160
Acest pasaj, în special afirmaţia din urmă se potriveşte foarte frumos cu ceea ce
părintele Alexander Schmemann a zis mai sus, adică: „Esenţa dogmatică şi duhovnicească a
Bisericii ca unitate este astfel criteriul pentru o înţelegere corectă a canoanelor privitoare la
organizarea Bisericii şi, de asemenea, pentru dreapta lor aplicare”.
Greşita întrebuinţare a Sfinţilor Părinţi
Aceasta ne duce la un alt exemplu din scrierile lui Erickson, şi anume recenzia cărţii
părintelui Gheorghe Metallinos I Confess One Baptism [Mărturisesc un Botez]161. În îndoita
sa critică, Erickson încearcă să respingă bine-întemeiata sa afirmaţie conform căreia Botezul
trebuie săvârşit după forma apostolică (adică întreita cufundare), referindu-se la presupusa
mărturie arheologică privitoare la lipsa de adâncime a unor vechi cristelniţe baptismale. El
conchide astfel că „Biserica nu a insistat întotdeauna şi peste tot ca Botezul să fie săvârşit prin
scufundare (afundare totală)”.
Problema e dacă aceste slăbiciuni ale Bisericii în a insista pe afundare erau îndreptăţite
- adică aprobate de Sfânta Tradiţie - sau au fost o urmare a unei erori de fidelitate faţă de
normele canonice. Admiţând faptul că, ocazional, rânduiala apostolică a întreitei cufundări nu
se săvârşea162, argumentul său cade pentru cel puţin două motive. Primul este metodologic: el
încearcă să generalizeze „de la particular la universal”:
(...) Dacă credinţa noastră este aceeaşi cu cea dată de Hristos, propovăduită de
Apostoli şi păstrată de Părinţi, noi ne plasăm în afara acestei transmiteri a adevărului
(adevăratul înţeles al lui paradosis sau tradiţie) atunci când structurăm Biserica pe ceea ce este
excepţie şi justificăm excepţia prin capriciile omului modern. În acest sens, canonul XVII al
aşa-numitului Primul-al doilea163 Sinod este destul de plin de învăţăminte. Vorbind de practica
din trecut a sfinţirii în grabă a laicilor şi monahilor întru episcopat - deşi din raţiuni
contextuale, conform unor nevoi care urmau să aducă roade bune - acest canon zice: „Ceea ce
160 „BEM and Orthodox Spirituality”, pp. 58-59, 60.
161 St. Vladimir's Theological Quarterly, Vol. 41, No. l, 1997, pp. 77- 81.
162 Într-adevăr, se pot găsi multe exemple de scăderi ale Bisericilor locale de a se conforma sfintelor canoane.
Totuşi, la vremea cuvenită, Dumnezeu a ridicat întotdeauna pe sfinţii Săi pentru a ajuta la restabilirea practicii
tradiţionale. De pildă, doi sfinţi de la sfârşitul secolului XVIII, Cosma Etolul şi Macarie al Corintului, au luat
atitudine în acest sens.
Merită pomenită încă o paralelă cu Sfântul din Etolia. Citim în viaţa lui Cosma că el i-a convins pe cei
bogaţi să cumpere mari bazine baptismale pentru a fi consacrate bisericilor, astfel încât copiii să fie botezaţi după
cum se cuvine. Tot astfel, în viaţa Sfântului Macarie ni se spune că Arhiepiscopul Corintului „a dat tuturor
oraşelor şi satelor din provincie cristelniţe baptismale foarte încăpătoare pentru ca Sfântul Botez să fie săvârşit
într-un mod corect, după cum învaţă Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit”. (Dr. Constantine Cavarnos, Modern
Orthodox Saints [Sfinţi ortodocşi contemporani], Vol. 2, St. Macarie of Corinth [Belmont, MA: Institute for
Byzantine and Modern Greek Studies, 1972], p. 14).
163 E vorba de Sinodul de la 861 convocat de Sfântul Fotie cel Mare. El s-a deschis la mijlocul lunii mai a acelui
an ca a doua sesiune a Sinodului din 859, fiind prezenţi 318 episcopi. La sinod se încerca soluţionarea unor
divergenţe dintre Papa Nicolae I (care nu recunoştea canonicitatea înscăunării Sfântului Fotie ca Patriarh şi care
voia să-şi impune vederile totalitare în toată Biserica creştină; papa a trimis la Sinod doi episcopi) şi Patriarhul
Fotie. Acest Sinod a primit denumirea de prwto-deutevra (primul-al doilea), fiind considerat continuatorul
sinodului de la 859. El a dat 7 canoane [n.tr.].
Patrick Barnes
64
este rar [excepţional] nu trebuie luat ca o lege a Bisericii...”. în interpretarea sa la acest
canon, Sfântul Nicodim Aghioritul repetă acest avertisment asupra generalizării de la
particular la general: „Cu toate acestea, ceea ce este particular şi rar [excepţional] şi care sentâmplă
într-o vreme de nevoie nu devine o lege universală în Biserică (lucru pomenit şi de
Sfântul Grigorie Teologul în Articolul Doi al Sinodului ţinut în Biserica Sfânta Sofia, care
zice: «Acele lucruri care sunt bune, în cazuri rare [excepţionale] nu trebuie să constituie o lege
pentru cei mulţi»)”, Pidalion (Cârma), pp. 360-361.164
Sfanţul Vincenţiu de Lerin accentuează şi el acest principiu:
Ce s-ar întâmpla dacă vreo epidemie mai nouă caută să infecteze nu doar o parte
nesemnificativă a Bisericii, ci întregul? În cazul acesta va ţine de el să se întoarcă la vremurile
vechi, care în prezent nu pot fi înşelate de vreo impostură a inovaţiei.
Dar dacă în înseşi vremurile cele vechi s-ar găsi erori din partea a doi sau trei oameni,
ba mai mult, din partea unui oraş sau chiar a unei provincii? Atunci grija lui va fi ca, cu orice
preţ, să prefere hotărârile - dacă lucrurile stau aşa - unui vechi Sinod Ecumenic, din pricina
nesocotinţei şi neştiinţei câtorva. Dar ce s-ar întâmpla dacă ar apărea vreo eroare împotriva
căreia nu pomeneşte nimic nici o hotărâre? În acest caz, el trebuie să confrunte, să cerceteze şi
să afle părerile celor vechi, anume ale acelora care, deşi au trăi în timpuri diferite, au continuat
totuşi să vieţuiască în comuniunea şi credinţa Unicei Biserici Universale, ce stau neclintiţi ca
nişte autorităţi recunoscute: şi oricine se va convinge că acestea [părerile] au fost susţinute,
scrise, predate nu numai de unul sau doi dintre aceştia, ci de toţi, în mod egal, într-o singură
încuviinţare, deschis, permanent, stăruitor, acela trebuie să înţeleagă că şi el, de asemenea,
trebuie să creadă fără nici o îndoială sau şovăială.165
Continuând pe această linie, ajungem la al doilea motiv prin care argumentul lui
Erickson cade: vechiul consensus patrum contrazice clar pretenţiile lui. De pildă, Catehezele
Sfântului Chiril al Ierusalimului conţin învăţături amănunţite asupra modului cum o persoană
trebuie să intre în Biserică prin Botez, în capitolul 20, el scrie:
După acestea, aţi fost conduşi la sfânta colimvitră a Dumnezeiescului Botez, după
cum şi Hristos a fost dus de pe Cruce la mormântul care era alături. Fiecare din voi a fost
întrebat de crede în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aţi mărturisit mântuitoarea
mărturisire şi v-aţi cufundat de trei ori în apă şi v-aţi scos afară din apă tot de trei ori. În chip
simbolic aţi arătat prin aceasta îngroparea cea de trei zile a lui Hristos. Căci după cum
Mântuitorul nostru a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele pământului, tot aşa şi voi prin întâia
scoatere din apă aţi arătat prima zi a lui Hristos în inima pământului, iar prin cufundarea în apă
aţi indicat noaptea. După cum cel care e în noapte nu vede deloc, iar cel care e în zi este în
lumină, tot astfel şi în timpul cufundării în apă eraţi ca în noapte şi nu vedeaţi nimic; în timpul
scoaterii din apă, însă, aţi ajuns din nou ca în zi. În aceeaşi clipă aţi şi murit, dar v-aţi şi
născut; iar acea mântuitoare apă v-a fost şi mormânt, şi mamă. Cuvintele lui Solomon spuse cu
privire la alte lucruri vi s-ar potrivi şi vouă. El spunea: Vreme este să te naşti şi vreme este să
mori (Eccl. 3: 2); despre voi însă se poate spune contrariul: vreme este să mori şi vreme este să
te naşti, într-un singur timp s-au săvârşit şi moartea, şi naşterea; naşterea voastră a avut loc o
dată cu moartea voastră.166
Tot astfel, în Tratatul despre Sfântul Duh al Sfântului Vasile cel Mare (Capitolele 15
şi 27), citim următoarele:
164 „Some Remarks to a Priest Conceming Holy Tradition and Modernism” [„Câteva remarci către un preot
privitoare la Sfânta Tradiţie şi modernism”] (OCIC).
165 Communitorim, Cap. III.
166 Rev. and trans. Edwin Hamilton Gifford, NPNF 2nd ser., Voi. 7, pp. 147-148; sublinierea ne aparţine. [Trad.
rom. cit., Cateheza a doua mistagogică, Despre Botez, pp. 349-349; în engl. este citat ca fiind la cap. 20; ediţia
respectivă nu a împărţit catehezele în două părţi, ca în româneşte, ci le-a numerotat împreună, făcând un singur
grup format din cateheze către cei ce se vor lumina (I-XVII) şi cateheze către cei de curând luminaţi (I-V), drept
pentru care, citatul se găseşte la cap. II din a doua parte.]
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
65
Prin trei afundări şi tot atâtea invocări se săvârşeşte marea Taină a Botezului; în felul
acesta se preînchipuie moartea, iar sufletele celor care se boteaz ă se luminează cu cunoaşterea
lui Dumnezeu. (...)
În virtutea căror scrieri binecuvântăm apa Botezului, untdelemnul ungerii, şi pe cel ce
se botează? Nu în virtutea tradiţiei [transmise] în mod tainic? În care scriere avem temei
pentru ungerea cu untdelemn? Nu provin toate acestea din învăţătura Părinţilor noştri păstrată
în taină? În care scriere avem temei pentru ungerea cu untdelemn? Obiceiul de a afunda de trei
ori (pe omul care se botează) de unde-l avem?167
În predica sa „Despre Botezul lui Hristos”, Sfântul Grigorie al Nyssei zice:
Să părăsim dar sarcina căutării a ceea ce este dincolo de puterea umană şi să căutăm
mai degrabă cele ce ni se arată prin semne potrivite într-o oarecare măsură puterii noastre de
cugetare: pentru care pricină curăţirea se face prin apă? Şi pentru care scop primim cele trei
cufundări? Şi pentru ce se primesc cele trei scufundări? Ceea ce Părinţii ne-au învăţat, şi ceea
ce mintea noastră a primit şi a consimţit, se arată astfel...168
Singurul citat patristic al lui Erickson din prima secţiune a recenziei sale este în cel
mai bun caz neconvingător. El foloseşte sentinţa Sfântului Ioan Gură de Aur din comentariul
său la Ioan 25: 2 (PG 59: 151) - „Ne cufundăm capetele în apă ca într-un mormânt..., apoi,
când ne scoatem înapoi capetele, omul cel nou iese la lumină” - într-un fel în care voieşte să
sugereze că în cele mai multe cazuri numai capul candidatului era cufundat în vremurile
vechi. Dar după cum mărturiseşte un pasaj asemănător din Cateheze baptismale, este foarte
improbabil că aceasta este ceea ce a vrut să spună de fapt Sfântul Ioan:
Imediat după aceasta, în plin întuneric de noapte, el îţi dă jos roba şi, ca şi cum ar voi
să te ducă chiar în cer prin cele ce le săvârşeşte, face ca tot trupul să ţi se ungă cu untdelemnul
Duhului, astfel încât toate mădularele să se întărească şi să se facă nebiruite de către săgeţile
pe care vrăjmaşul le îndreaptă către tine.
După aceasta, preotul te îndeamnă să te pogori în apele cele sfinţite, îngropând omul
cel vechi şi făcând ca, în acelaşi timp, să se ridice cel nou, care este înnoit în chipul Ziditorului
Său. (...) În locul omului care a coborât în apă se iveşte un om diferit, unul care a şters toată
murdăria păcatelor sale, care şi-a dezbrăcat vechea îmbrăcăminte a păcatului şi şi-a pus o
haină împărătească. (...)
Atunci când preotul spune: „Cutare se botează în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al
Sfântului Duh”, îţi bagă capul în apă de trei ori şi de trei ori ţi-l scoate afară, pregătindu-te prin
acest ritual tainic să primeşti pogorârea Sfântului Duh. (...)
De îndată ce ies afară din aceste ape sfinţite, toţi cei prezenţi îi îmbrăţişează, îi salută,
îi sărută, se bucură cu ei...169
Poate cineva să creadă că „întregul trup” este uns cu untdelemn, dar nu cu apă? Sau că
„pogorârea în” şi „ieşirea din” nu este un semn al cufundării? Sau că descrierea de mai sus
este doar o mărturie oarecare a unei persoane de la un Botez ortodox tradiţional de astăzi?170
167 Trans. The Rev. Blomfield Jackson, NPNF 2nd ser., Voi. 8, p. 22, 42 [Cf. trad. rom. Sfântul Vasile cel Mare,
Despre Sfântul Duh, trad. de Preot Prof. Dr. Constantin Corniţescu, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1988, pp. 79-80.]
Cf. Saint John of Damascus, Exact Exposition of the Orthodox Faith [Dogmatica], Book IV, Ch. IX,
„Concerning Faith and Baptism”.
168 Trans. William Moore and Henry Austin Wilson, NPNF 2nd ser., Vol. 5, p. 520. Vezi de asemenea o discuţie
mai extinsă asupra imaginii cufundării la Jean Danielou, The Bible and the Liturgy [Biblia şi Liturghia] (Notre
Dame, IN: University of Notre Dame, 1956), Cap. 2.
169 Trans. Paul W. Karkins, Ancient Christian Writers, ed. Johannes Quasten et al., Vol. 31, St. John
Chrysostom: Baptismal Instructiom [Cateheze baptismale] (New York: Newman Press, 1963), pp. 52-53.
170 Din nefericire, este necesară aici adăugarea calificativului „tradiţional”, deoarece în multe parohii
ortodoxe rânduiala Botezului nu se săvârşeşte corect. Aceasta se datorează unui şir de motive, printre care se
Patrick Barnes
66
Pentru cel puţin primele două întrebări, traducătorul însuşi ar răspunde negativ, căci în notele
la acest pasaj el declară: „Actul ritualic al cufundării este foarte bogat în aspectul său
simbolic”171, „întreita afundare simbolizează cele trei zile petrecute de Hristos în mormânt”.
El sfătuieşte apoi cititorul să compare textul cu pricina al Sfântului cu cel al Sfântului Chiril al
Ierusalimului (de mai sus), pasaj din care a citat profesorul Erickson, şi cu cel din
[Comentariul la, n.tr.] Coloseni 6 (PG 62. 342-343).
Ca şi cum această dovadă din cei vechi n-ar fi îndestulătoare, vom arăta acum un
fragment dintr-o Enciclică Patriarhală din 1895, care susţine cu prisosinţă provocarea noastră
faţă de vederile lui Erickson:
§ VIII. Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a primelor şapte Sinoade
Ecumenice boteza prin trei cufundări în apă, iar papa Pelaghie vorbeşte de o întreită afundare
ca de o poruncă a Domnului, iar în secolul al XIII-lea, Botezul prin cufundare încă mai era
preponderent în Occident; şi înseşi sfinţitele baptisterii, păstrate în cele mai vechi biserici din
Italia, sunt mărturii grăitoare despre această chestiune; dar în vremurile mai din urmă,
stropirea sau turnarea, fiind introdusă în taină, a ajuns să fie primită de Biserica papală, care
încă se mai ţine cu tărie de această inovaţie, lărgind astfel prăpastia pe care a deschis-o; dar
noi, ortodocşii, rămânând credincioşi Tradiţiei apostolice şi practicii celor şapte Sinoade
Ecumenice, „stăm neclintiţi, sprijinind mărturisirea cea sobornicească, comoara de obşte a
credinţei celei drepte”.172
În virtutea a toate cele ce s-au spus, este de-a dreptul o ironie că în acelaşi număr al St.
Vladimir's Theological Quarterly în care a apărut recenzia sa la I Confess One Baptism, în
articolul său despre primirea convertiţilor, Erickson face următoarele remarci de încheiere:
Mulţi ortodocşi, dar şi catolici, au o dorinţă sinceră de apropiere şi unitate, dar mult
prea adesea dorinţa lor a fost frustrată de către dezinformare şi neîncrederea unora. Teologii
[presupunem că printre ei se include şi pe sine] pot ajuta la stabilirea unei atmosfere de
încredere prin demascarea minciunii şi risipirea erorilor.173
Incorecta întrebuinţare a istoriei
Pentru cea de-a doua critică a lui la adresa cărţii părintelui George - de data aceasta pe
principiul oikonomiei - Erickson întrebuinţează în mod greşit un pasaj preferat de-al său din
scrierile Sfântului Teodor Studitul din timpul „controversei moechiene [adulterului]”174.
Erickson vrea să arate că trebuie să se facă o deosebire între eretici, aşa cum au fost aceştia
descrişi de Părinţii Bisericii din primele veacuri, cei nebotezaţi sau cei „botezaţi” nu în
numele Sfintei Treimi şi cei ce sunt „eretici prin extensie”. Primii sunt „cu totul rupţi şi
înstrăinaţi de însăşi credinţa creştină”175, în vreme ce cei din urmă aparţin încă cumva „de
Biserică”. Atunci când este întrebat pentru care pricină n-a socotit de cuviinţă să (re)boteze pe
cei care au primit Botezul din partea clerului care sprijinea cea de-a doua căsătorie adulteră a
împăratului Constantin al VI-lea, Sfântul Teodor a răspuns că clerul moechian este eretic prin
numără simpla nepăsare şi neştiinţa. [Cei interesaţi pot foarte uşor descoperi şi în spaţiul românesc numeroase
astfel de parohii, n.tr.]
În parohiile tradiţionale, aceste practici aberante nu pot fi aflate aproape niciodată.
171 Ibid., p. 226.
172 Acest document a fost scris ca o reacţie la Enciclica papală a lui papa Leon al XIII-lea (1895) despre Unire şi
semnată de treisprezece episcopi ai Patriarhatului Ecumenic. Sublinierea ne aparţine.
173 Op. cit., p. 17.
174 Vezi şi The Challenge of Our Post, p. 119. [Pentru detalii asupra controversei, să se vadă S:B Daşcov,
Împăraţi bizantini, Editura Enciclopedică, 1999, p. 182, sau pe adresa de web http://www.romanemperors.
org/irene.htm, (n.tr.).]
175 St. Vladimir's Thological Quarterly, Vol. 41, No. l, 1997, p. 80.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
67
extensie. Astfel, Tainele erau încă lucrătoare.
Deşi toate acestea sunt adevărate, după cum arată Episcopul Auxentie al Foticeii,
dezbaterile asupra definiţiei tehnice a unui eretic au o relevanţă mai mică pentru contextul
modern în care vorbim de romano-catolici şi protestanţi:
Ideea profesorului Erickson conform căreia Biserica a cunoscut dintotdeauna separaţii
şi dezbinări, şi că chestiunile ereziei şi schismei sunt de natură complexă, este bine întemeiată
şi articulată. Dezbinări au existat în permanenţă în Biserică, slăbiciuni duhovniceşti printre
Bisericile locale, după cum o arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur, drept care se impun distincţii
atente, precum în mult prea utilizatul şi abuzatul canon întâi al Sfântului Vasile cel Mare,
privitor la gradul şi efectele diferitelor schisme şi erezii. (...)
Ceea ce separă astăzi schismele istorice şi dezbinările pe care profesorul Erickson le
citează din trecut, în cazurile monofizitismului, romano-catolicismului şi protestantismului
este tocmai timpul şi consensul Bisericii de-a lungul timpului. Multe dintre aceste dezbinări
primare au fost vindecate după o oarecare perioadă de timp, iar unitatea administrativă şi
instituţională a Bisericii a fost restabilită. Cu alte cuvinte, de-a lungul timpului, unitatea
spirituală a fost predominantă. Cu toate acestea, schisma calcedoniană şi separarea Ortodoxiei
de papistaşi (ca şi de descendenţii lor protestanţi) au rezistat probei multor secole. Deşi este
evident că există puncte comune între viaţa liturgică şi instituţională a ortodocşilor şi a
celorlalte Biserici, unitatea spirituală dintre ele nu a fost restabilită, într-adevăr, de-a lungul
timpului - din punct de vedere ortodox privind lucrurile - integritatea spirituală a acestor
grupuri heterodoxe s-a deteriorat. (...)
Dacă, aşa cum argumentează profesorul Erickson, în secolul al XVIII-lea, Biserica
Ortodoxă se străduia să facă o deosebire între „eretici propriu-zişi” şi „cei a căror separare
îngăduie un remediu” [adică aceia care sunt „eretici prin extensie”], îi vom reaminti că, spre
deosebire de cei care se despart de Biserică într-o sfidare voită, cea mai bună probă pentru a
determina cine este şi cine nu este eretic - cine se poate numi în felul acesta - este trecerea din
nou a timpului, un fel de corespondent istoric raportat la acea intransigenţă personală care
defineşte erezia la nivel individual, în acest context ar trebui să înţelegem încercările Sfântului
Nicodim Aghioritul de a susţine că, prin acrivie canonică, Biserica respinge botezurile
ereticilor, în vreme ce numai prin „iconomie” ajung să fie primite (vezi, de exemplu,
comentariul Sfântului la canoanele apostolice 47 şi 68). (...) [Sfântul Nicodim încerca] să arate
în termeni canonici înstrăinarea duhovnicească de-a lungul timpului care separă ereticii
propriu-zişi de cei care sunt afectaţi de erezie, dar cu putinţă a fi vindecaţi prin eforturile de
îndreptare ale Bisericii.176
Afirmaţiile Sfântului Teodor legate de „moechieni” - un grup care în vremea
comentariilor sale asupra problemei nu fusese condamnat sinodal - nu pot fi extinse la grupuri
precum romano-catolicii şi protestanţii. Încercând să facă astfel, Erickson comite un grav
anacronism istoric.
Acesta este un punct important. O presupunere viabilă ce reiese din toate scrierile lui
Erickson este aceea că creştinii heterodocşi sunt „eretici prin extensie”. Aceasta este o ipoteză
ridicolă. Această distincţie nu se poate aplica în mod potrivit decât celor care din Biserică s-au
ridicat ca eretici177. Este cu totul lipsit de orice temei să aplicăm sfintele canoane şi scrierile
Părinţilor - care aveau de-a face cu cei care din Biserică se ridicaseră şi care se credeau a fi
ortodocşi şi mădulare ale unicei Biserici văzute - în contextul cu care ne confruntăm astăzi.
176 Scrisoare personală adresată autorului, datată 22 aprilie 1997 (O.S. [Old Style = Stilul Vechi]); sublinierile ne
aparţin. Aceasta a fost scrisă către autor în timpul îndelungatei sale corespondenţe cu profesorul Erickson.
Catalizatorul corespondenţei a fost implicarea televizată a acestuia din urmă într-o slujbă religioasă la Marble
Collegiate Church în timpul „Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştină", sponsorizată de WCC [World
Council of Churches = Consiliul Ecumenic al Bisericilor].
177 Chestiunea sau istoria cu pricina de mai sus este deosebit de subtilă, dar extrem de importantă, mai ales
pentru cei de azi. Propriu-zis, moechienii, şi cei care-i aprobau şi susţineau, pe lângă că încălcau canoanele,
negau mai mult sau mai puţin făţiş Sfânta Taină a Căsătoriei, aşa cum şi heterodocşii de azi sunt heterodocşi
pentru că, printre altele, neagă, desfiinţează sau săvârşesc în mod greşit unele Sfinte Taine [n.tr.].
Patrick Barnes
68
Părinţii au echivalat creştinismul cu Ortodoxia. Conceptul de „creştinătate divizată” - cu
credincioşi care urmează o gamă largă de credinţe divergente, în acelaşi timp considerându-se
a fi şi creştini (dar în nici un caz ortodocşi, sau membri ai Bisericii Ortodoxe) - nici nu le-a
trecut prin minte. Deosebirea dintre Biserică şi creştinătate s-a estompat numai de la apariţia
ecumenismului, cu canoane scrise cu secole înainte, aplicate selectiv tuturor celor ce-L
urmează pe Hristos, indiferent de relaţia lor cu Ortodoxia.
Afirmaţiile Sfântului Teodor trebuie văzute în această lumină. Ele au fost făcute în
timpul unei situaţii unice [ce a avut loc] cu două sute de ani înaintea de Marea Schismă.
Punctul principal al Sfântului Teodor era acela că „moechienii” - cu toţii creştini ortodocşi -
nu trebuie consideraţi cu totul străini, mai ales pentru aceea că ei nu fuseseră declaraţi eretici
în mod sinodal178. Erickson vrea să extindă raţionamentul Sfântului şi către creştinii
heterodocşi: romano-catolici, care au fost separaţi de Biserica Ortodoxă de secole, şi
protestanţi, care n-au avut niciodată de-a face cu Ortodoxia, care au ieşit, cum se ştie, din
Romano-catolicism. Trebuie spus în mod categoric - deşi cu multă mâhnire - că, dintr-o
perspectivă ortodoxă, ambele grupuri heterodoxe sunt cu totul înstrăinate de Biserică,
indiferent de „moştenirea noastră” comună sau de faptul că unii dintre ei pot afişa că au fost
botezaţi în numele Sfintei Treimi. Nici un Părinte al Bisericii sau Sfânt nu a afirmat vreodată
că romano-catolicii sau protestanţii fac „încă cumva parte din Biserică” - adică simpli eretici
prin extensie.
Astfel, nu e o surpriză să auzim comentariul părintelui Gheorghe Metallinos dintr-un
recent interviu acordat unei publicaţii conservatoare ortodoxe: „Atunci când profesorul
Erickson îmi critică cartea, nu cred că el mă insultă pe mine, ci mai degrabă pe Sfinţii Părinţi
ai Bisericii Ortodoxe. Aceste critici nu sunt cugetări proprii unor creştini ortodocşi”179.
Deoarece au pierdut deosebirea pe care noi o facem între teologia esenţială şi teologia
secundară, scriitorii heterodocşi (şi, din păcate, şi mulţi scriitori ortodocşi) au ajuns la un stil
independent de scriere şi cercetare.
Nerecunoscând adevărul revelat al teologiei esenţiale, ei nici nu îl pot folosi drept
criteriu al adevărului după care să îşi îndrume cercetarea şi să îşi formuleze exprimarea.
Neavând nici un criteriu al adevărului, adesea (şi, uneori, destul de arogant) îşi îmbracă
opiniile într-o aură, chipurile evidentă, de „adevăr”. Şi cu cât părerilor lor se îndepărtează mai
mult de adevărul Sfinţilor Părinţi, cu atât mai mult această aură devine o barieră de raze
întunecate, ascunzând lumina adevărului. Teologia secundară perorează în întuneric, în vreme
ce lumina adevărului esenţial se micşorează şi se stinge în adâncurile minţii. Astfel, lucru trist,
mult prea mulţi creştini ortodocşi au ajuns să înţeleagă total greşit învăţătura Scripturii şi să
distorsioneze şi să pervertească mărturia patristică. Au ajuns să împărtăşească vederile
heterodocşilor şi să piardă din vedere noţiunea ortodoxă a adevărului.180
Concluzie
Pentru cei care înţeleg că în Ortodoxie criteriul adevărului este consensus patrum, sau
cugetul de obşte al Părinţilor, cele ce le-am spus până acum sunt de mare însemnătate. Dat
fiind că „clasicul dicton patristic «Urmând Părinţilor...» este singurul care arată cum
ortodocşii se înţeleg pe ei înşişi”181, e cum nu se poate mai grăitor faptul că unii cărturari
178 Această deosebire dintre potenţialii eretici şi ereticii declaraţi astfel în mod oficial este pentru Biserica
contemporană una de natură critică. Mai exact, este un eşec a recunoaşte această distincţie care a dus la astfel de
dezbinări printre vechii calendarişti.
179 „The Theological Question of Our Day” [„Tema teologică a zilelor noastre”], Divine Ascent [Urcuşul
Dumnezeiesc], Vol. l, No. 2, p. 59.
180 Scripture and Tradition, p. 3. [Trad. rom. cit., p. 21.].
181 The Non-Calcedonian Heretics [Ereticii necalcedonieni], by the Holy Monastery of Saint Gregory, trans. by
Archbishop Chrisostomos and Hieromonk Patapios, 2nd ed. (Etna, CA: Center for Tradiţionalist Studies, 1996),
p. 6.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
69
moderni precum Erickson nu-şi pot găsi temei din acest consensus patrum pentru încercările
lor de respingere a perspectivei „iconomice ciprianite”. Dar şi atunci când fac apel la scrierile
Sfinţilor, o fac - după cum a spus şi Arhiepiscopul Hrisostom - într-un mod care desparte
„canoanele de teologie şi speculaţia teologică de viaţa duhovnicească”, punând „Părinţii întrun
dezacord artificial unul faţă de celălalt”, după zisa Părintelui Florovsky: Trebuie să
dobândim teologia Părinţilor din interior...
Aşadar, atunci când ne apropiem de scrierile Sfinţilor, şi mai ales de cei care au trăit în
epoca ecumenistă - ex.: Sfântul şi Noul Mucenic Ilarion, Sfântul Iustin (Popovici) din Chelije
şi Cuviosul Stareţ Filothei (Zervakos)182 - descoperim că nu există absolut nici un temei
pentru ideile neortodoxe ale elitelor academice, care au prea puţin respect şi sensibilitate sau
deloc pentru înţelepciunea duhovnicească conţinută în Sfânta Tradiţie183. Aceşti Sfinţi „au
văzut" noetic184 - ca urmare a vederii lor ascetic-clavăzătoare - „marea prăpastie ce s-a creat”
între Ortodoxie şi confesiunile apusene185. Ei au simţit de asemenea şi pericolul pe care-l
constituie mişcarea ecumenică pentru Biserică. Scrierile unor oameni precum profesorul John
Erickson slujesc din nefericire scopurilor acestei lucrări primejdioase.
Mai mult, atunci când cugetăm la vederile unor oameni precum părintele Thomas
Hopko şi John Erickson, ne vine greu să înţelegem ce se poate dobândi din credinţa pe care o
propun ei. Care ar fi elementele de convingere ale poziţiei lor expansive şi bine-intenţionate,
oare de ordin emoţional (adică faţă de heterodocşi) sau teologic? Dacă perspectiva tradiţională
a Bisericii era aceasta, şi propunând o eclesiologie „ciprianică” ar trebui în mod necesar să-i
osândim pe toţi la iad - trăind, precum pretind ei, că noi, tradiţionaliştii, credem, într-un
„întuneric de-a valma”, lipsiţi cu desăvârşire de har - atunci păruta lor milă ar putea fi demnă
de interes. Cu toate acestea, nu este cazul aici. Mai mult, spre deosebire de aşa-numita „teorie
iconomică”, viziunea lor nu poate să explice diferitele practici ale Bisericii în primirea
convertiţilor de-a lungul secolelor şi în acelaşi timp să rămână credincioasă eclesiologiei Sale.
Este tragic faptul că vederi precum cele exprimate de aceşti profesori de la Seminarul
Sfântul Vladimir au dus la practici pastorale aberante - de exemplu: cazul celor ce aparţin de
jurisdicţiile asociate cu S.C.O.B.A.186 - care efectiv pot lipsi sufletele celor ce caută să intre în
Biserică de pleroma harului, care se dobândeşte numai în Botezul ortodox. Luaţi aminte la
182 Fragmente din scrierile lor pot fi găsite la OCIC: „Papism as the Oldest Prostestantism” [Papismul ca cel mai
vechi Protestantism], by The Blessed Iustin (Popovici) din Chelije; şi „A Desperate Appeal to the Ecumenical
Patriarch” [„Un apel disperat către Patriarhul ecumenic”] by the Blessed Elder Philotheos. Vezi şi „Way Apart:
What is the Difference between Orthodoxy and Western Confessions?” [„Separare: Care este diferenţa dintre
Ortodoxie şi confesiunile occidentale”] by Metropolitan Anthony (Khrapovitsky) of Kiev and Galich.
183 Monk Damascene Christensen, Not of This World: The Life and Teachings of Father Seraphim Rose [Father
Seraphim Rose Foundation, 1993], Ch. 61, „Renovationism”, passim.
184 „Au contemplat cu mintea” [n.tr.].
185 În introducerea la ceea ce probabil că este cea mai bună trecere în revistă a diferenţelor dintre Răsărit şi Apus
disponibilă în engleză, autorii fac următorul comentariu: „Căci, într-adevăr, Bisericile apusene şi răsăritene sunt
încă tot atât de depărtate una de alta precum este Răsăritul de Apus”. (Episcopul [în prezent Arhiepiscop]
Hrisostom şi Arhimandritul [în prezent Episcop] Auxentie, The Roman West and the Byzantine East [Apusul
roman şi Răsăritul bizantin] [Etna, CA: The Centre for Tradiţionalist Orthodox Studies, 1988], p. 8).
186 [Standing Conference of Canonical Orthodox Bishops in the America] Detalii la adresa de web
http://www.goarch.org/en/archdiocese/organizations/scoba.asp, n.tr.] Arhiepiscopia antiohiană interzice preoţilor
- sub pedeapsa caterisirii - de a „re”-boteza un creştin heterodox care a fost „botezat” în numele Sfintei Treimi şi
în apă. Nu se face nici o menţiune de forma apostolică (adică întreita cufundare), una din condiţiile esenţiale
pentru o utilizare acceptabilă a oikonomiei. De aceea, nici afundarea o singură dată nu e menţionată. Se ştie bine
că Botezurile din jurisdicţile moderne sunt săvârşite ca un lucru de rutină prin stropire sau turnare. Tot astfel, să
notăm următorul fragment dintr-un „Memorandum" din 19 mai 1977 al mai-nainte pomenitului Episcop [acum
Mitropolit] Maximos - un susţinător deschis al scandalosului Acord de la Balamand - către clerul din eparhia sa:
Primirea covertiţilor: Cei ce se convertesc la credinţa noastră, venind către noi din Biserica Romano-catolică şi
din Bisericile protestante care botează prin formula trinitară să se primească în Biserica noastră prin Taina
Mirungerii. Ei nu trebuie primiţi prin Taina Botezului. Oricine va primi un astfel de convertit prin Botez şi nu
prin Mirungere va fi imediat suspendat şi adus pentru audiere la tribunalul bisericesc. Aceasta nu este o metodă
sau directivă nouă. Nimeni nu are autoritatea sau dreptul să schimbe în mod arbitrar această practică a Bisericii
noastre”.
Patrick Barnes
70
acest grav avertisment al Sfântului Vasile:
Cum am devenit creştini? Prin credinţă, ar putea spune fiecare. În ce fel ne mântuim?
De bună seamă, renăscându-ne prin harul Botezului. Altfel, de unde? Deci, după ce am
cunoscut mântuirea prin Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, să părăsim învăţătura pe care am primit-o?
(...) Fie că moare cineva fără să fie botezat, fie că acceptă ceva care lipseşte din
Tradiţie, paguba este egală.187
În cel mai bun caz, se pare că aceşti ecumenişti ortodocşi au fost înşelaţi şi făcuţi să
creadă că acrivia va fi o piedică prea mare pentru heterodocşi. Dar oare sunt ei mai înţelepţi
decât Sfântul Ciprian?
Nici să nu gândească cineva că, deoarece li se impune Botezul, ereticii vor fi ţinuţi
departe ca să nu vină către Biserică, de ca şi cum s-ar simţi ofensaţi auzind de al doilea Botez;
ba chiar din această pricină ei vor fi mai degrabă îndemnaţi de trebuinţa de a veni prin
mărturia adevărului ce li s-a arătat şi dovedit. Căci dacă vor vedea că este fixat şi hotărât de
către judecata şi sentinţa noastră că Botezul cu care sunt botezaţi este drept şi adevărat
[autentic, legitim, n.tr.], vor crede şi că sunt cu dreptate şi cu adevărat în stăpânirea Bisericii şi
a celorlalte daruri ale Bisericii; nici nu ar avea motiv să mai vină la noi, pentru că, din moment
ce au Botezul, pot fi liniştiţi. Ba mai mult, atunci când ştiu că nu există Botez în afară, şi că nu
se poate da nici o iertare a păcatelor în afara Bisericii, cu atât mai multă nerăbdare şi cu
bucurie se grăbesc către noi, şi cer darurile şi foloasele Maicii noastre, Biserica, încredinţaţi că
în nici un chip nu pot să vadă împlinită în ei adevărata făgăduinţă a harului dumnezeiesc decât
dacă mai întâi vor veni la adevărul Bisericii. Şi nici ereticii nu vor refuza să fie botezaţi printre
noi cu legiuitul şi adevăratul Botez al Bisericii, când vor fi aflat de la noi că şi alţii au fost
botezaţi de Pavel, după ce fuseseră botezaţi cu Botezul lui Ioan, aşa cum citim în Faptele
Apostolilor.188
Încercând să punem în ordine aceste teme, poate că va fi revelator să facem un pas
înapoi şi să punem nişte întrebări simple. De exemplu, pentru care pricină cei ce se opun
perspectivei tradiţionaliste despre Biserică interzic în mod tipic unui convertit de a primi
Sfântul Botez? Oare pentru că nu doresc să-i jignească?189 Dar ce poate fi jignitor într-o
primire prin Botez (decât dacă, desigur, persoanei care caută să fie primită i s-a spus că
aceasta trece doar dintr-o „tabără” într-alta în interiorul unei „Biserici divizate”)? Dacă celui
nou-botezat nu i se spun în mod deschis astfel de lucruri, este oare necugetat să presupunem
că el va trage concluzii despre fostul lui corp confesional care să-i submineze concepţia
despre credinţa ortodoxă, pricinuindu-şi vătămare duhovnicească ca urmare a unei subtile
bacterii de relativism?
Dar, din nou, de ce unele Biserici Ortodoxe nu se întorc la rânduiala tradiţională a
primirii prin Botez? Pare atât ciudat cât şi nechibzuit - dat fiind actualul climat ecumenist al
relativismului eclesiologic - cum principalele Biserici Ortodoxe din America, adică cele care
sunt membre ale S.C.O.B.A., nu apelează la acrivie. Argumentul reprezentanţilor Bisericilor
lor - conform căruia practica Bisericii în cazul primirii heterodocşilor prin iconomie nu este o
inovaţie consecinţă a implicării lor în ecumenism - nu este deloc convingător. Chiar dacă ar
putea pleda cu stăruinţă cu argumente din Sfânta Tradiţie că iconomia ar trebui să fie regula
iar acrivia excepţia, aceste Biserici ar fi în eroare; căci ele pierd importanţa duhovnicească -
187 Trad. de Rev. Blomfield Jackson, NPNF 2nd ser., Vol. 8, p. 17. [Trad. rom. cit. Cap. X, p 41].
188 Epistola LXXII, „Către Jubaianus" (24: 1-2), trad. de Rev. Ernest Wallis, ANF, Vol. 5, p. 385.
189 Este posibil ca acesta să fie cazul lui Erickson. Vezi „The Reception of Non-Orthodox into the Orthodox
Church” [„Primirea heterodocşilor în Biserica Ortodoxă”], p. 16. Amintim celor care gândesc astfel că
perspectiva tradiţională nu este împotriva primirii convertiţilor prin oikonomia în mod individual şi distinct de
alţii aflaţi în aceeaşi situaţie. Există situaţii când insistenţa asupra săvârşirii Botezului ar putea fi judecată de un
episcop ca vătămătoare pentru sufletul în cauză. Dar aceste utilizări selective ale iconomiei nu sunt ceea ce vor
Erickson şi alţii. Mai degrabă ei pledează pentru recunoaşterea generală a Tainelor heterodoxe şi primirea prin
Botez numai în cazuri rare.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
71
date fiind vremurile de faţă - a întăririi ideii unicităţii Bisericii Ortodoxe în cugetele lor. Slavă
Domnului că importanţa acesteia nu a fost pierdută în toate Bisericile Ortodoxe:
Având în vedere condiţiile actuale şi dezvoltarea de astăzi a ereziei ecumenismului,
care încearcă să eradicheze cu totul deosebirea dintre Ortodoxie şi toate celelalte erezii - astfel
că Patriarhatul Moscovei, încălcând sfintele canoane, a publicat chiar o hotărâre prin care
permite romano-catolicilor să primească împărtăşanie în anumite cazuri - Sinodul episcopilor
[Bisericii Ortodoxe ruse din diaspora] recunoaşte necesitatea introducerii unei practici mai
stricte, adică ca Botezul să fie săvârşit pentru toţi ereticii care vin către Biserică, făcând
excepţie numai cazul când dintr-o necesitate oarecare şi cu îngăduinţa episcopului, din raţiuni
iconomice şi de pogorământ, să fie întrebuinţată o altă rânduiala de primire în cazul anumitor
persoane (adică primirea în Biserică a romano - catolicilor şi a acelor protestanţi care au fost
botezaţi în numele Sfintei Treimi), anume prin lepădarea de erezie şi prin Mirungere.190
Fie ca cei care sunt îngrijoraţi de bunăstarea Sfintei Biserici a lui Hristos să cugete cu
seriozitate asupra acestor lucruri.
190 „The Resolution of the Council of Bishops of the Russian Orthodox Church Abroad” [„Hotărârea Sinodului
episcopilor Bisericii Ortodoxe ruse din diaspora”], 15/28 septembrie 1971, Orthodox Life, Vol. 29, No. 2, p. 43.
Aceasta reprezintă poziţia pe care o susţin numeroase Biserici tradiţionale din întreaga lume. Să ne amintim de
cuvintele de mai-nainte ale Episcopului Kallistos: „Călăuzită întotdeauna de raţiuni practice, Ortodoxia a
întrebuinţat iconomia atunci când aceasta a ajutat la împăcarea cu heterodocşii, fără a umbri adevărurile credinţei
Sale ortodoxe; dar atunci când îngăduinţa părea să pună în pericol unitatea turmei ortodoxe, expunând-o la
infiltrări şi încurajând indiferentismul şi apostazia, atunci autorităţile bisericeşti au recurs la acrivie”.
Patrick Barnes
72
APPENDIX II
Întrebuinţarea termenului „eretic”
Socotim că n-ar fi în zadar dacă am spune câteva cuvinte despre întrebuinţarea unui
termen care din nefericire a dobândit o reputaţie peiorativă.
Cele ce urmează au fost scrise de părintele Serafim de la Platina într-o scrisoare către
o femeie care era interesată să devină ortodoxă, dar care se nedumerea de modul în care unii
din Biserica Ortodoxă (de obicei convertiţi) se raportau la cei din afara ei, persoane care
recurgeau şi la ocări jignitoare:
Am fost bucuros să primesc scrisoarea ta - bucuros nu pentru că eşti confuză în
legătură cu problema care te tulbură, ci pentru că atitudinea ta scoate la iveală că în adevărul
Ortodoxiei de care te simţi atrasă doreşti să găseşti loc şi pentru o atitudine iubitoare, de milă
faţă de cei din afara credinţei Ortodoxe.
Cred cu tărie că asta este într-adevăr ceea ce ne învaţă Ortodoxia. (...)
Cuvântul „eretic” (...) este, într-adevăr, folosit prea frecvent în zilele noastre. El are un
anumit înţeles şi funcţie, pentru a deosebi noile învăţături de cea Ortodoxă; dar puţini creştini
heterodocşi de astăzi sunt în mod conştient „eretici” şi, într-adevăr, nu face nici un bine să-i
numim astfel.
În concluzie, cred că atitudinea părintelui Dimitrie Dudko este corectă: noi ar trebui
să-i vedem pe heterodocşi ca oameni cărora Ortodoxia nu li s-a dezvăluit încă, ca oameni
potenţiali ortodocşi (doar dacă noi înşine le-am da un exemplu mai bun!). Nu este nici un
motiv pentru care să nu-i putem numi Creştini şi să fim în termeni buni cu ei, să recunoaştem
că avem în comun cel puţin credinţa în Hristos şi să trăim în pace în special cu propriile
noastre familii. Atitudinea Sfântului Inochentie faţă de romano-catolicii din California este un
bun exemplu pentru noi. Se apelează la o atitudine aspră, polemică numai atunci când
heterodocşii încearcă să ne ia credincioşii sau să ne schimbe învăţăturile.191
Trăim într-o cultură de un relativism ateu extrem, unde singura dogmă îngăduită este
aceea conform căreia noi trebuie să fim intoleranţi faţă de cei care cred că există dogme ce
reflectă adevărul absolut. Combinaţi aceasta cu atitudinile populare care reflectă sensibilitatea
faţă de „diversitatea multiculturală” şi a „limbajului corect din punct de vedere politic”, şi
termenii „eretic” şi „erezie” sfârşesc prin a părea supărători şi „neiubitori”. Totuşi, aceşti
termeni tradiţionali, pe care-i găsim adesea în scrierile Părinţilor, n-ar trebui priviţi de către
oamenii raţionali şi bine-documentaţi şi cumpătaţi într-un mod atât de negativ sentimental. Pe
unii oameni, acest limbaj îi poate „plictisi”, dar aceasta numai din pricină că ei nu ştiu ce se
exprimă prin termenii „eretic” şi „erezie”, şi necesitatea lor... Aceste cuvinte au existat în
glosarul teologic al Bisericii Ortodoxe încă de la început.
Un „eretic” este pur şi simplu cel ce susţine o „doctrină eretică”. Sinceritatea şi
bunăvoinţa „ereticului” nu este pusă la îndoială. Cu toate acestea, „erezia” este rea, deoarece
este un puternic mijloc prin care diavolul caută să aibă o influenţă asupra Bisericii...192
Creştinii din Apus trebuie să nu uite că poziţia Bisericii vizavi de eretici şi învăţătura
eretică - afirmată cu tărie în diferitele ei anateme - s-a ridicat, şi va continua să se ridice - atâta
timp cât ea va răzbate în această lume, din raţiuni pastorale (de exemplu, pentru a păzi turma
de şi a-i trezi pe cei aflaţi în eroare), nu pentru a-i condamna pe alţii cu asprime. După
cuvântul Arhiepiscopului Hrisostom:
191 Christensen, pp. 757-758.
192 „What is Heresy?” [„Ce este erezia?”], St. Nectarios Education Series No. 63.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
73
Trebuie să înţelegem faptul că Biserica Ortodoxă este „Sobornicească”. Este menită
tuturor. De aceea, atunci când căutăm să-i păzim pe cei dinlăuntrul Bisericii de bacteria
credinţei heterodoxe, trebuie să fim permanent conştienţi că aceasta o facem şi cu scopul de a
păstra Ortodoxia ca un standard al curăţiei pentru toţi cei ce-L mărturisesc pe Hristos (dacă nu
cumva şi pentru toţi aceia care nu sunt, de fapt, mărturisitori ai credinţei creştine). Ca nu
cumva să ne arătăm că oferim pietre în numele Ortodoxiei, vrem să păstrăm cu sfinţenie şi cu
toată puterea pâinea mântuirii transmisă nouă de prooroci, Mântuitorul, Apostolii şi Părinţii şi
Maicile Bisericii. Exclusivitatea noastră, părutul nostru dispreţ faţă de ritualurile religioase ale
altora şi frica noastră de relativismul chiar şi al celor mai bine-intenţionaţi ecumenişti sunt
lucruri care purced în ultimă instanţă din curatul şi adevăratul ecumenism, care se exprimă
prin spiritul misionar al dorinţei din toată inima şi din tot sufletul de a aduce toată lumea la
Ortodoxie. Nu trebuie să uităm aceasta. Şi dacă nu o vom uita, atunci vom fi foarte atenţi să nu
rănim, să nu ocăram sau să nu umilim pe heterodocşi. Toate lucrările duhovniceşti sunt,
desigur, menite spre folosul sufletelor noastre; dar, în acela şi timp, ele ţintesc spre mântuirea
aproapelui nostru.193
Se înţelege că trebuie să fim foarte atenţi când folosim termenii „erezie” şi „eretic”.
Din nefericire, ei sunt încărcaţi cu o mulţime de conotaţii negative, prin care aceştia sunt
transformaţi într-un mod de exprimare ce depinde de destinatar. Atunci când nu se află pe
mâinile unei persoane care este „înţeleaptă ca şerpii, şi nevinovată ca porumbeii” (cf. Matei
10: 16), asemenea cuvinte ar putea fi greşit interpretate ca o afirmaţie despre sinceritatea sau
dragostea pentru Dumnezeu - care poate fi foarte autentică - sau despre soarta din veşnicie.
Deşi utilizarea acestor termeni este foarte îndreptăţită de către Sfânta Tradiţie şi de exemplele
Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, putinţa de abuz este mare, mai ales pentru cei care nu sunt
iscusiţi la „a grăi adevărul în iubire” (Ef. 4: 15).
193 Orthodox Tradition, Vol. IV, No. 3, p. 20. Deşi acesta [textul, n.tr.] se aplică mai mult descoperirii ereziei la
un membru al Bisericii, e vrednic de a-1 repeta aici: „Atunci când Biserica emite declaraţii împotriva unei erezii,
este perfect conştientă de responsabilitatea ei de a exercita iconomia în cazul celor care alunecă în necunoştinţă
de cauză spre o credinţă falsă, şi niciodată nu-şi emite condamnările ei cu scopul de a distruge sufletele, ci pentru
trezirea celor din întunecatul somn al greşelii şi aducerea lor la pocăinţă” („The True Nature of Heresy”
[Adevărata natură a ereziei”], pp. 76-77).
Patrick Barnes
74
APPENDIX III
Sfântul Dorotei din Gaza
Despre judecarea altora
Mulţi Sfinţi Părinţi ne-au învăţat că nu trebuie să judecăm pe nimeni, că pe măsură ce
cineva se apropie mai mult de Dumnezeu în nevoinţa ascetică va începe să vadă că, cu
adevărat, el este cel dintâi dintre păcătoşi - după cum zic creştinii ortodocşi atunci când se
roagă înainte de primirea Sfintei împărtăşanii - şi că toţi ceilalţi trebuie preţuiţi mai mult decât
propria persoană.
Cu acestea în cuget, dăm spre aprecierea cititorului aceste înţelepte şi instructive
cuvinte ale Sfântului Dorotei din Gaza (secolul VI):
Căci ce voim noi de la aproapele? De ce trebuie să ne încărcăm cu povara lui? Avem
noi pentru ce ne îngriji, fraţilor! Fiecare să ia aminte la sine însuşi şi la păcatele sale. Numai
lui Dumnezeu I se cade să îndreptăţească şi să osândească. Căci numai El cunoaşte starea
dinăuntru a fiecăruia, purtările, darurile, firea şi destoinicia lui, ca să poată judeca potrivit cu
fiecare, precum numai El ştie. Căci altfel judecă Dumnezeu cele ale episcopului şi altfel cele
ale stăpânitorului; altfel judecă cele ale povăţuitorului şi altfel ale ucenicului; altfel ale
bătrânului şi altfel ale celui mai tânăr; altfel ale bolnavului şi altfel ale celui sănătos. Şi cine
poate cunoaşte judecăţile acestea, decât singur Cel ce a făcut toate, Care le-a şi plăsmuit pe
toate şi le cunoaşte pe toate? Îmi aduc aminte că am auzit că s-a întâmplat odată lucrul
următor: O corabie cu sclavi a sosit la o cetate. Iar în cetatea aceea se afla o foarte sfânt ă
fecioară, cu multă luare aminte la ea însăşi. Aceasta, aflând că a sosit corabia aceea, s-a
bucurat. Căci dorea să-şi cumpere o fetiţă foarte mică. Ea socotea aşa: o iau şi o cresc aşa cum
voiesc, ca să nu ştie nimic din răutate lumii acesteia. Deci trimise să vină conducătorul
corăbiei şi află că are două fetiţe foarte mici, aşa cum dorea fecioara, şi îndată dădu cu bucurie
preţul şi luă o fetiţă cu ea. Dar abia plecă conducătorul corăbiei, de care se despărţise sfânta
aceea, şi-l întâlni o dansatoare de moravuri uşoare, care văzu pe cealaltă fetiţă cu el şi dori s-o
ia. Şi o luă de fapt; şi după ce se învoi cu el şi plăti preţul, plecă. Vedeţi tainele lui Dumnezeu?
Vedeţi judecata Lui? Cine poate să afle înţelesul ei? Ia, deci, fecioara cea sfântă pe micuţa
aceea şi o creşte în frica lui Dumnezeu, deprinzând-o spre tot lucrul bun, învăţând-o toată
rânduiala călugărească, şi, simplu, grăind, toată buna mireasmă a poruncilor lui Dumnezeu.
Luând şi dansatoarea pe nenorocita cealaltă, o făcu unealta diavolului. E cu putinţă deci să
spunem că Dumnezeu va cere de la una ceea ce va cere şi de la cealaltă? Cum ar face-o? Dacă
amândouă ar fi căzut în curvie, sau în altă greşeală, ar fi cu putinţă să se spună că amândouă
vor avea parte de aceeaşi judecată. Dar o dată ce una a învăţat cele despre judecată, a învăţat
cele despre împărăţia lui Dumnezeu şi a cugetat ziua şi noaptea la cuvintele lui Dumnezeu, iar
nenorocita cealaltă n-a ştiut şi n-a auzit niciodată vreun lucru bun, ci, dimpotrivă, de toate
relele, de toate lucrurile diavoleşti, cum se poate să se ceară de la amândouă aceeaşi
deplinătate a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu?194
Unii sfinţi s-au rugat chiar şi pentru convertirea diavolului însuşi şi a tuturor îngerilor
săi căzuţi!195 Ce dragoste de neînţeles a fost vărsată peste inimile acestor nevoitori-asceţi!
Pentru cei care n-au gustat adevărata smerenie născută din rugăciune şi luptă duhovnicească,
gândul de a face judecăţi cu valoare veşnică asupra altora este respingător. Singur Dumnezeu
194 Trad. de Eric P. Wheeler, Dorotheos of Gaza: Discourses and Sayings (Kalmazoo, MI: Cisternician
Publications, 1977), pp. 133-134. [Trad. rom. în Filocalia, Vol. IX, învăţăturile lui Avva Dorotei,
E.I.B.M.B.O.R, 1980, pp. 539 -543; în ultima întrebare, în engleză e redat puţin diferit: Cum poate îngădui El ca
ele să fie judecate cu aceeaşi măsură?].
195 Dar până la avea milă sau compătimire faţă de vrăjmaş, trebuie să trecem prin mila faţă de noi şi de ceilalţi.
Toţi ne putem duce în iadul vrăjmaşului dacă nu-l vom respinge cu toată fiinţa, fără a-l dispreţul pe el, sau a da
vina pe el, ci pe noi înşine, care tindem să-1 urmăm [n.tr.].
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
75
este Dreptul Judecător al omenirii. Speculaţia noastră trebuie să înceteze cu această afirmaţie.
După cum scria Sfântul Macarie de la Optina în secolul XIX:
Cât despre acei oameni care sunt buni şi binevoitori dar nu sunt credincioşi, nu putem
şi nici nu trebuie să-i judecăm. Căile Domnului sunt de nepătruns; să-i lăsăm pe aceşti oameni
buni cu totul la judecata Lui şi a harului Providenţei. El singur ştie cum şi de ce a zidit vasul
omenirii, şi bărcuţa fiecăruia dintre noi, aşa cum este ea.196
Aceste înţelepte cuvinte ne amintesc de dictonul patristic spus cu atâta forţă de Sfântul
Grigorie Dialogul cu 1400 de ani în urmă: „Cine e în stare să pătrundă tainicele judecăţi ale
lui Dumnezeu? Pentru aceasta, faţă de acele lucruri vrednice de cercetarea dumnezeiască pe
care nu le putem înţelege, se cuvine să avem mai degrabă teamă decât să le discutăm din
curiozitate”197.
196 Trad. de Iulia de Beausombre, Russian Letters of Spiritual Direction: 1834-1860 [Scrisori ruseşti despre
călăuzirea duhovnicească] (Crestwood, NY: St. Vladimir's Seminary Press, 1994), p. 54.
197 Trad. de P. W., ed. Edmund G. Gardner, The Dialogues of St. Gregory the Great [Dialogurile Sfântului
Grigorie cel Mare] (London: Philip Lee Warner, 1911), Cartea IV, Cap. 27, pp. 209-210.
Patrick Barnes
76
APPENDIX IV
O scrisoare personală către
un întrebător protestant
În vreme ce cartea era pregătită pentru editare, am schimbat o serie de scrisori cu un
protestant reformat care citise unele dintre mesajele mele dintr-un forum de pe Internet. Multe
din întrebările sale aveau în vedere unele probleme eclesiologice. În încercarea de a-l ajuta să
rezolve unele dintre aceste probleme, i-am trimis o copie a capitolelor şase şi şapte. Ca
răspuns, el a scris următoarele:
În prima parte a capitolului şapte aţi spus: „...a afirma că «în afara Bisericii nu este
mântuire» nu este acelaşi lucru cu a spune «nimeni din afara Bisericii nu se poate mântui»”.
Pentru mine, în înţelegerea mea, acesta poate fi un punct de oprire fundamental, deoarece în
acesta nu pot vedea decât o problemă. Pare o contradicţie izbitoare. Pentru mine arată de ca şi
cum ar spune cineva, „doar pentru că el are numai o jumătate de duzină de ouă [adică şase
ouă, n.tr.] nu înseamnă că el are numai şase ouă”. Atâta cât înţeleg eu, lucrurile stau aşa: „nu”
poate fi nici o mântuire în afara Bisericii, sau poate fi „o oarecare” mântuire în afara Bisericii,
dar este absurd să afirmi că ambele sunt adevărate. Pentru mine ar fi de ca şi cum mi s-ar
spune să cred în cercuri pătrate pentru a fi creştin. Cum să fac să cred într-o contradicţie?
Înţeleg că sunt taine ale credinţei dincolo de slaba mea înţelegere, dar dacă autentica
contradicţie este parte a credinţei, atunci nimic din tot ceea ce discutăm aici nu are cine ştie ce
importanţă, deoarece Biserica Ortodoxă poate fi în acelaşi timp atât singura Biserică adevărată
cât şi o Biserică falsă. Cum aş putea să mă încred în făgăduinţa lui Dumnezeu dacă opusul ei
poate fi tot atât de adevărat? Cred că aici întrebarea mea este următoarea: de ce aţi scris că
această afirmaţie se află încă în interiorul limitelor cu care ortodocşii n-ar avea probleme?
Pentru mine aceasta implică fie o contradicţie pură, fie o vorbire extrem de echivocă. Oricum
ar fi, nu înţeleg cum ar putea fi de vreun folos în explicarea adevărului.
Am crezut că e de folos să public răspunsul meu la scrisoarea lui, din care multe
fragmente sunt redate aici.
***
Dragă X,
Îţi mulţumesc pentru observaţii şi întrebări. Desigur, premisa generală a cărţii mele
este aceea că nu este o contradicţie să susţinem axioma patristică extra ecclesiam nulla sallus,
analizând în acelaşi timp posibilitatea persoanelor de a moşteni viaţa veşnică fără a fi fost în
Biserica Ortodoxă. Al doilea principiu se inspiră din dogmele referitoare la Dumnezeu: că El
este un Judecător drept, Care este îmbelşugat în milă şi bogat în dragoste, care voieşte ca toţi
oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului (cf. I Tim. 2: 4). Am demonstrat
că juxtapunerea acestor principii are drept rezultat un răspuns ortodox la „întrebarea
arzătoare”: menţinerea unei aparente antinomii. Acest răspuns este unul care se bucură de
susţinere largă din partea Sfinţilor şi Dascălilor Bisericii. Cu alte cuvinte, în cartea mea eu fac
două lucruri. Primul, încerc să limpezesc şi să întăresc înţelegerea eclesiologiei ortodoxe de
către cititor într-o vreme când aceasta este sub asediu. Al doilea, critic diferitele declaraţii
derivate de aici legate de dificultăţile pe care le ridică implicaţiile lor, susţinând în cele din
urmă o „nouă apoftegmă”.
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
77
E cu putinţă ca problema dumneavoastră cu aceste concepte să-şi aibă rădăcina în ceva
de care noi, cei din Apus, suferim: raţionalismul - adică o înclinaţie spre dorinţa ca adevărul
să fie exprimat într-un mod sistematic care leagă toate capetele desfăcute şi uneşte toate
punctele, într-un cuvânt, „supra-logica”. Se pare că încerci să înfăptuieşti o împăcare deplină
între două axiome aparent contradictorii. Cu toate acestea, acesta nu este un mod creştin de a
cugeta despre chestiunile teologice. Aceasta din pricină că o mare parte din teologia creştină e
o aparentă antinomie.
În teologia noastră cea adevărată, noi, ortodocşii, aplicăm principiul moderaţiei, al
obiectivităţii practice, dacă doriţi. Caracterul apofatic al apropierii noastre de adevărurile
despre şi ale lui Dumnezeu se întemeiază pe juxtapunerea dintre poli opuşi. Prin punerea în
unitate a două principii opuse, noi ne apropiem adesea de aparenta enigmă a adevărului
creştin. Dar aceasta nu este o lucrare a compromisului, ci un proces în care este făcută
cunoscută adevărata forţă a adevărului.198
Câteva exemple vor fi suficiente: Oros-ul [hotărârea, n.tr.] calcedonian în privinţa
Persoanei lui Hristos (că El este atât Dumnezeu deplin şi Om deplin, cu cele două firi
„neamestecate, neîmpărţite, nedespărţite şi neschimbate”), dogma Sfintei Treimi (Dumnezeu
ca Unul în Trei Persoane), şi doctrina ortodoxă a sinergiei (rezumată atât de frumos în Filip.
2: 12b-13 şi înfăţişată cu acurateţe în a treisprezecea Convorbire a Sfântului Ioan Cassian,
potrivit revelaţiei dumnezeieşti şi limitelor raţiunii umane).
Aşa cum ne arată istoria creştină, de regulă erezia se ridică dintr-o accentuare excesivă
a unui aspect al adevărului, ducând la neglijarea altuia fără de care nu se păstrează echilibrul.
O trăsătură distinctivă a ereticilor era aceea că ei greşeau într-o extremă sau alta,
tăgăduind fie Unimea, fie Treimea, fie dispreţuind căsătoria, fie defăimând fecioria. „Dar
Biserica, prin contrast, înaintează cu un calm bine-chibzuit pe calea de mijloc, ferită de
certurile din ambele părţi”199. Pe scurt, cartea mea e o încercare de a „înainta pe calea de
mijloc”.
Trebuie să mai arăt că încercarea mea nu are valoare de dogmă. Eclesiologia ortodoxă
este dogmă, iar nu teza cărţii mele. Este foarte posibil ca cineva să poată scrie o carte prin
care să arate că a doua axiomă privitoare la dragostea şi mila lui Dumnezeu nu trebuie să ne
facă să credem că oricine din cei ce n-au fost membri ai Bisericii în această viaţă se poate
mântui. Totuşi, aceasta nu-mi va face cartea „rea”, iar a lor „bună”. Mai degrabă va arăta doar
că chestiunea statutului veşnic al credincioşilor heterodocşi nu este unul pentru care Biserica a
formulat vreodată un răspuns dogmatic. În credinţa creştină avem multe taine de acest fel.
Ai scris: „Aşadar, până acum, singurele două poziţii pe care le văd compatibile cu
acest adevăr de bază sunt: 1. «în afara Bisericii nu există mântuire; iar comuniunea mea este
Biserica; de aceea, o persoană nu poate primi mântuirea dacă ea nu a fost vreodată membră a
comuniunii mele»; sau 2. «în afara Bisericii nu este mântuire; dar este cu putinţă ca şi în afara
comuniunii mele să se afle mântuire; pentru aceasta Biserica ar putea include mai multe
comuniuni, precum a mea»”. Ca răspuns, zic că primul punct poate fi demonstrat prin Sfânta
Tradiţie; totuşi cugetul Bisericii, aşa cum este el noetic desluşit de Sfinţii Părinţi, nu pare să fi
dat mărturie pentru aceasta ca pentru o afirmaţie exactă (nepunând la socoteală dogma) a
Bisericii venită dintr-o poziţie a Bisericii faţă de heterodocşi. Punctul unu nu este în mod
necesar „incorect”, ci doar nu este destul de echilibrat de către alte adevăruri. Şi cu siguranţă
că nu poate fi considerat creştin ortodox. Pe de altă parte, punctul doi este în întregime greşit.
Reflectă o încercare de a împăca două principii aparent contradictorii într-un mod care duce la
o concluzie eretică. Aceasta se înrudeşte cu modul prin care Nestorie a încercat să rezolve
aparenta antinomie ale celor două firi ale lui Hristos într-o singură Persoană.
Apoi ai scris: „Mărimea ultimei scrisori pe care ţi-am trimis-o explica de ce consider
această poziţie a fi problematică. O văd ca făcând extrem de dificil a şti unde să plasez limita
care îngăduie cuiva să fie «mântuit» în afara Bisericii”. Deoarece socotesc că am demonstrat,
198 Orthodox Tradition, Vol. VII, No. 2, p. 6.
199 Pelikan, op. cit., p. 334.
Patrick Barnes
78
nu mai găsesc aici nici o dificultate. Cineva ar putea afirma pur şi simplu limitele aşa cum
sunt ele în mod clar şi dogmatic exprimate în Sfânta Tradiţie, şi apoi să alăture marea milă şi
dragoste a lui Dumnezeu pentru a demonstra că aceasta se poate face un bun prilej pentru ca
unei persoane să i se dea viaţa veşnică în împărăţia lui Dumnezeu, şi care - nu din propria vină
sau din pricini pe care numai Dumnezeu le poate judeca - nu a murit ca creştin ortodox. Nu
vreau să încerc să-mi afirm propria teorie - în interiorul limitelor Sfintei Tradiţii - asupra
modului în care aceste două principii ar putea fi reconciliate. (Aceasta este exact tot ceea ce
Homiakov încerca să facă cu ale sale „legături invizibile”.) Consensul patristic, aşa cum îl
percep eu, este că tot ce trebuie să facă cineva este să păstreze aparenta antinomie şi să o lase
aşa cum este. Cu toate acestea, ceea ce fac mulţi ecumenişti este să zădărnicească primul
principiu făcând apel la al doilea. Acest demers este neortodox şi cu desăvârşire inutil.
Cât despre afirmaţia părintelui X de pe forum legată de probabilitatea ca chiar membri
ai Martorilor lui Iehova - „creştini” care în mod făţiş şi conştient atacă Sfânta Treime - să fie
mântuiţi: aceasta este doar părerea lui. Eu nu o împărtăşesc neapărat. Doar mă abţin de la a
face vreo declaraţie asupra modului cum Dumnezeu îi va judeca pe membrii sectei. Din
fericire, nu mi se cere să rezolv aceasta pentru a fi creştin ortodox!
Aceasta mă face să accentuez ceva ce am spus în alt capitol. Vreau să vă gândiţi
serios. Mă gândesc la răspunsul Sfântului Teofan Zăvorâtul către un „întrebător” la întrebarea
dacă heterodocşii se pot mântui. El a răspuns: „De ce vă îngrijiţi de ei? (...) Tu şi cu mine nu
trebuie să ne împovărăm cu o grijă de acest fel. Cercetează-te pe tine şi păcatele tale”. Este
demnă de admirat dorinţa ta de a afla şi îmbrăţişa curăţia Adevărului. Dar trebuie să nu uiţi că
sunt anumite lucruri pe care Dumnezeu le-a ales să nu ni le descopere. Unul din acestea este
modul prin care El îi va judeca în final pe ceilalţi în acea Zi. El a descoperit anumite aspecte
ale Zilei aceleia a Judecăţii pentru ca noi să ne pocăim şi să ne pregătim; dar El nu ne-a spus
cum - în neţărmurita Lui cunoaştere a firii noastre celei necrezut de complexe şi a rânduielii
Lui providenţiale - ne va cântări în cele din urmă în balanţă. Căci gândurile Mele nu sunt ca
gândurile voastre, şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi pe cât de departe sunt
cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de
cugetele voastre (îs. 58: 8-9). Acestea fiind adevărate, n-ar trebuie să ne intereseze dacă
Dumnezeu îi va mântui şi pe alţii şi cum. Pentru noi este destul să ştim unde şi cum ne putem
mântui. Noi afirmăm că aceasta se află numai înlăuntrul Bisericii Ortodoxe; dar putem aduce
şi argumente convingătoare, bazate pe Sfânta Tradiţie, că nu se poate afirma că El nu va
mântui o parte din cei care nu intră în Biserică în timpul vieţii. Nădăjduiesc că acesta va ajuta.
Harul lui Dumnezeu să te conducă întru tot adevărul!
Al tău, sincer, Patrick
Non-ortodocşii. Învăţătura ortodoxă despre „creştinii” din afara Bisericii
79
CUPRINS
CAPITOLUL ÎNTÂI.......................................................................................................... 3
O întrebare arzătoare.......................................................................................................... 3
CAPITOLUL DOI.............................................................................................................. 7
Viziunea ortodoxă despre har............................................................................................. 7
Iconomia generală a Sfântului Duh.................................................................................... 8
Iconomia specială a Sfântului Duh..................................................................................... 10
Concluzie............................................................................................................................ 13
CAPITOLUL TREI............................................................................................................ 15
Creştinismul occidental ca erezie....................................................................................... 15
Romano-catolicismul.......................................................................................................... 16
Protestantismul................................................................................................................... 18
Grade de „îmbisericire”...................................................................................................... 21
Concluzie............................................................................................................................ 22
CAPITOLUL PATRU........................................................................................................ 23
Culpabilitate, sinceritate şi victimizare............................................................................... 23
Concluzie............................................................................................................................ 25
CAPITOLUL CINCI.......................................................................................................... 26
O evaluare a Botezului heterodox...................................................................................... 26
Sfintele Canoane şi hotarele eclesiale................................................................................ 26
Principiul iconomiei:.......................................................................................................... 28
Este oare Botezul heterodox doar un „ritual păgân”?........................................................ 31
Concluzie............................................................................................................................ 32
CAPITOLUL ŞASE........................................................................................................... 33
Pot heterodocşii să fie numiţi „creştini”?........................................................................... 33
Alte consideraţii biblice şi patristice.................................................................................. 34
Concluzie........................................................................................................................... 37
CAPITOLUL ŞAPTE........................................................................................................ 38
Răspunsul Episcopului Kallistos........................................................................................ 38
Despre păsări şi oameni..................................................................................................... 38
„Gruparea moderată”........................................................................................................ 41
Oile „din afară” ale lui Augustin........................................................................................ 41
„Legăturile invizibile” ale lui Homiakov............................................................................ 43
„Ştim unde este Biserica, dar...”......................................................................................... 46
Concluzie............................................................................................................................ 47
Patrick Barnes
80
CAPITOLUL OPT............................................................................................................. 48
Sfântul Ignatie şi Daniel Clandenin.................................................................................... 48
Epistola Sfântului Ignatie către un laic ortodox................................................................. 48
Afirmaţiile lui Daniel Clendenin........................................................................................ 51
EPILOG
„Deschiderea exclusivă" a Ortodoxiei............................................................................... 54
APPENDIX I
O CRITICĂ EXTINSĂ A ARGUMENTELOR ECUMENISTE ...................................... 56
Afirmaţii preliminare.......................................................................................................... 56
Erudiţia modernistă versus conştiinţa eclesială.................................................................. 57
O neînţelegere a învăţăturilor de bază ale Ortodoxiei........................................................ 60
Greşita întrebuinţare a Sfinţilor Părinţi.............................................................................. 63
Incorecta întrebuinţare a istoriei........................................................................................ 66
Concluzie............................................................................................................................ 68
APPENDIX II
Întrebuinţarea termenului „eretic” .................................................................................... 72
APPENDIX III
Sfântul Dorotei din Gaza. Despre judecarea altora............................................................. 74
APPENDIX IV
O scrisoare personală către un întrebător protestant........................................................... 76