ROADELE SFÂNTULUI MIR IN VIAŢA DUHOVNICEASCĂ

CARTEA  A   TREI

ROADELE SFÂNTULUI MIR IN VIAŢA DUHOVNICEASCĂ

Era lucru firesc ca înnoirea în duh şi reînvierea prin Botez să pună în lucrare, cum am văzut, puteri şi lucrări lăuntrice înrudite. Dar cel care le trezeşte la viaţă este Sfântul Mir. El este cel ce pune în lucrare una sau alta din puterile duhovniceşti sau chiar mai multe deodată, după cât e de simţitor sufletul la lucrarea Tainei. Ungerea cu Sf. Mir aduce aceleaşi roade în cei botezaţi ca şi punerea mâinilor Apostolilor peste cei botezaţi de dânşii căci prin punerea mâinilor Apostolilor, spune Sfânta Scriptură 1, Duhul Sfânt Se pogora peste cei de curând botezaţi. Tot aşa coboară şi azi Mângâietorul peste cei ce se ung cu Mir Sfânt -.
Iată şi mărturii.
Mai întâi, în timpul Legii Vechi se ungeau atât preoţii cât şi regii deopotrivă 3, iar dacă rânduielile Bisericii spun că şi pentru ungerea de rege 3a se foloseşte aceeaşi ungere ca şi la sfinţirea de preoţi, adică punerea mâinilor şi chemarea Duhului Sfânt, atunci trebuie să înţelegem că aceeaşi putere şi aceeaşi lucrare le aduc şi ungerea, şi punerea mâinilor 4. în al doilea rând, amândouă aceste lucrări folosesc acelaşi nume : când «ungere», când «împărtăşire a Duhului Sfânt». într-ade-
1. Fapte 8, 38;  10, 47—48.
2. Chirii   al   Ierusalimului,' Cateheza   III   mistagogică,    trad.    rom.,
p. 555.
3. Ioan Cantacuzino,  Historia I,  41,  P.G.,   153,  280.
3a. Ungerea împăratului cu mir nu e pomenită în Bizanţ înainte de sec. XII. Ioan Cantacuzino relatează că pe vremea lui ea se făcea «în semnul crucii» (Historia, I, 41 Migne 153, 280). Cf. Neri, op. cit., p.  178.
4. Idee   similară   şi   la Teofilact   de   Ohrida :   in Epistolarii II ad
Corinthios, 2, 21, Migne, P.G., 124, 812.

96 N1COLAE   CABASILA
văr, cei mai sfinţi dintre Părinţii bisericeşti numesc hiroto¬nia o ungere preoţească şi de aceea, cred, şi în rugăciunile lor adresate Domnului ei cer ca acei pe care-i sfinţesc să pri¬mească pe Duhul Sfânt. De altfel, şi această Taină şi cealaltă sunt privite de cei ce se apropie de ele ca «o pecete a darului Duhului Sfânt», lucru pe care-1 şi spun în cântările din timpul slujbei5.
Mai mult chiar, Mântuitorul de aceea se numeşte «Unsul Domnului» (Hristos), nu fiindcă I s-a vărsat mir pe capul Lui preasfânt, ci din pricina Duhului Sfânt, cu ajutorul căruia S-a făcut ca o comoară de lucrare duhovnicească în trupul pe care şi I-a luat. Şi nu-şi zice numai Unsul, ci chiar şi Ungere : «Mir vărsat este numele Tău» 6.
Prima numire a fost la început, a doua după aceea. Până când nu se întrupase, cu alte cuvinte până când Dumnezeu nu-şi aşezase în trup fiinţa Sa, până atunci El era numai Unsul, Mesia, ascuns în Sine-însuşi. Dar când Şi-a îmbrăcat un trup ce a primit «toată plinătatea Dumnezeirii», cum se exprima Sfântul Ioan7, atunci n-a mai primit «Duhul cu măsură»8, ci I-a umplut de toată comoara Lui cea duhovni¬cească, iar din acea clipă, turnată fiind Ungerea pe tot trupul lui, Hristos a devenit şi a rămas «Ungere». Dăruirea Sa lumii : iată ce a însemnat pentru El că s-a făcut Ungere şi că s-a turnat peste noi. în acest scop n-a ales un loc nou, nici n-a avut să strice sau să sară peste vreun zid de despăr¬ţire, ci luând asupra Sa tocmai ceea ce forma între noi şi El «zid despărţitor»9, n-a mai lăsat nimic între noi. Se înţe-, lege că Dumnezeu nu era departe de noi în ceea ce priveşte locul — căci Unsul este de faţă în orice loc —, firea noastră era cea care se depărta de Dumnezeu tocmai prin aceea că se deosebea de El şi nu mai avea nici o părtăşie cu Domnul,
5. Aghiasmatar, Bucureşti,  1975, p. 35.
6. Cântarea Cântărilor 1, 3.
7. De fapt, Sfântul Pavel: Coloseni 2, 9.
8. Ioan 3, 34.
9. Ef. 2, 14.

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 97
cu Acela  care singur  era  Dumnezeu,  pe când  firea  noastră nu avea în ea nimic altceva decât omenesc.
Din clipa, însă, în care trupul omului s-a îndumnezeit, iar firea lui s-a unit în chip ipostatic cu Dumnezeu10, de atunci, Acela a cărui deplinătate arată deja distanţa de la om la Dumnezeu, se face Ungere, iar dezbinarea nu mai are loc, căci aceeaşi persoană e şi dumnezeiască, şi omenească ; această persoană înlătură depărtarea de la om până la Dum¬nezeu şi se face punte de legătură între amândouă firile chiar şi atunci când ni s-ar părea că între ele n-ar fi nici o părtăşie. După cum se întâmplă atunci când un vas de ala¬bastru ajunge printr-o măiestrie el însuşi comoară de bună-mireasmă, iar acest miros frumos nu se mai duce nici de pe partea lăuntrică şi nici de pe cea de dinafară a vasului, fără să pătrundă şi într-o parte şi în alta, tot aşa şi firea noastră, după ce s-a îndumnezeit prin trupul Mântuitorului, n-a mai lăsat loc pentru nici o despărţire între Dumnezeu şi neamul omenesc. De aceea, de atunci începând, nimic altceva nu ne mai poate împiedica de a ne face părtaşi darurilor Lui, decât doar păcatele noastre.
Deoarece zidul care ne despărţea pe noi de Dumnezeu era dublu, unul datorit firii noastre, iar altul datorit cuge¬tului celui mâncat de fărădelegi, Mântuitorul le-a stricat pe amândouă : pe unul când S-a întrupat, iar pe celălalt când S-a răstignit. Pentru că de fapt Crucea a fost aceea care a nimicit păcatul. Iată de ce, îndată după Botezul cel care închipuie şi crucea şi moartea Domnului, trecem la Sfântul Mir, care însemnează tocmai împărtăşirea cu Duhul Sfânt, pentru că din clipa în care s-au înlăturat cele două piedici, nimic nu mai împiedică revărsarea Duhului celui Sfânt peste tot trupul11. Când vorbesc aşa, înţeleg cât se poate împlini în viaţa aceasta, căci pentru a ajunge în legătură nemijlocită
10. Expresie   identică   la   Sfântul   Ioan   Damaschinul,   Dogmatica,   I,
3, 17, Migne P.G. 94, 1069 (trad. rom., p. 347), oare citează pe Sf. Grigorie
de Nazianz. La theophanie, Migne P.G. 36, 32S.
11. Ioil 3, Ι; Fapte 2, 17.
7 — Despre viaţa în Hristos

98

NICOLAE   CABASILA

cu Dumnezeu, mai avem si o a treia şi cea din urmă pie¬dică : moartea ; iar muritorilor nu li se poate cere mai mult decât privirea ca în oglindă şi în ghicitură a.
Cu alte cuvinte, trei piedici stau în calea omului spre Dumnezeu : firea, păcatul şi moartea. De toate aceste trei piedici Domnul îi dă omului putere să se elibereze, ba încă, chiar să se şi unească cu Sine, după ce le-a înlăturat pe toate una după alta : pe cea a firii prin întrupare, pe a păcatului prin răstignire, iar zidul cel din urmă, al morţii celei tiranice — din care a ridicat toată firea —, prin înviere. Iată pentru ce zicea Sfântul Pavel că «duşmanul cel din urmă care va fi biruit e moartea» 13. Şi doar nu i-ar fi spus duşman, dacă nu ne-ar fi o piedică pentru viaţa cea adevărată, căci moşteni¬torii Dumnezeului celui fără de moarte trebuie să fie liberi de orice stricăciune «căci nestricăciunea n-o poate moşteni stricăciunea», după cum stă scris 14. Iar după învierea cea de obşte, a cărei pricină este chiar Mântuitorul, privirea «prin oglindă» va fi lăsată la o parte, ca şi «ghicitura», iar «cei curaţi   cu   inima   vor   vedea   pe   Dumnezeu»    «faţă    către
Cât despre rânduielile Tainei Mirului, şi ele vor să ne arate împărtăşirea cu puterile Duhului celui Sfânt. Când se ajunge la ungere, atunci însuşi Hristos vine cu putere, El, în Care stă toată mântuirea şi nădejdea de mai bine a oame¬nilor 16, El prin Care ni s-a dat să ne împărtăşim din Duhul Sfânt, şi, tot El, puterea prin oare ne apropiem de Tatăl ceresc17. Sigur că la înnoirea oamenilor lucrează întreagă Sfânta Treime, însă urzitorul nemijlocit este singur Cuvân¬tul, nu numai în vremea cât a trăit pe pământ şi «S-a jertfit ca să ridice păcatele lumii»18, ci de-atunci şi până va fi lumea, atât timp cât va mai purta firea noastră omenească,
12. I Cor. 13, 12.
13. I Cor. 15, 26.
14. I Cor. 15, 50.
15. I Cor. 13, 12 ; Matei 5, 8.
16. Fapte 4, 12.
17. Ef. 2, 18.
18. Evr. 9, 14; 28.

DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS 99
prin care ni S-a făcut Mijlocitor către Dumnezeu. «El este Acela Care prin Sine însuşi curăţeşte cugetul nostru de faptele cele moarte» 19 şi tot prin El ni se dă şi Duhul cel Sfânt.
Urmările ungerii cu Sfântul Mir
în vremurile mai de demult Taina Sfântului Mir împăr¬tăşea credincioşilor puterea de a vindeca, de a prooroci, de a vorbi în limbi, precum şi alte daruri, care toate împărtăşeau oamenilor puterea lui Hristos cea peste fire. Astfel de semne minunate erau şi trebuitoare în vremurile de întemeiere a Bisericii şi de întărire a religiei creştine. De altfel un dar ase¬mănător li s-a dat pe ici pe colo şi unora din creştinii din vre¬mea noastră şi de fapt până nu de mult au existat oameni care prooroceau ce se va întâmpla în viitor, alungau dracii, iar cu rugăciunile lor vindecau pe alţii de boli şi încă nu nu¬mai cât trăiau în această viaţă, ci şi după moarte, pentru că puterea cea peste fire nu părăseşte trupurile fericiţilor nici chiar după ce au murit20.
Ceea ce însă Sfântul Mir împărtăşeşte tuturor creştinilor de totdeauna şi din orice vreme sunt darurile cele atât de folo-sitoare sufletelor : darul evlaviei şi al rugăciunii, al dragostei şi al înţelepciunii, precum şi altele, cu toate că mulţi creştini nu-şi dau seama de aceasta, iar alţii nu cunosc lucrarea Tainei acesteia, pe când alţii, în sfârşit, se îndoiesc chiar că există un Duh Sfânt21 din pricina că atunci când au primit această Taină erau nevârstnici şi incapabili de a judeca, iar odată ajunşi la vârsta priceperii, ei s-au înrăit şi au orbit sufle¬teşte. Nu-i mai puţin adevărat că Duhul Sfânt împarte din darurile Sale «fiecăruia, după cum voieşte» 22. Stăpânul însă nu ne-a lipsit nicicând de binefaceri, mai ales că ne-a făgă¬duit să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor 23. Iar în rându-
19. Evr. 9, 14.
20. «în  trupurile  sfinţilor  se  păstra  puterea   divină   chiar  şi   după
moarte», Chirii al Ierusalimului, Cateheza XVIII, 16, ed. cit., p. 920—521.
21. Fapte 19, 2.
22. I Cor. 12, 11. '    *
23. Matei 28, 20.

100         NICOLAE  CABASILA
iala slujbei, Sfântul Mir nu este fără rost, căci după cum ierta¬rea păcatelor o obţinem prin baia Botezului şi după cum de la altar primim trupul lui Hristos, iar lucrările acestei Taine nu vor începe până nu se va arăta Dătătorul lor — tot aşa e firesc lucru ca creştinii să scoată din Taina Sfântului Mir toate binefacerile pe care ea le poate da şi pe care Sfântul Duh le dăruieşte din plin.
Căci cum s-ar putea ca celelalte Taine să fie lucrătoare, iar aceasta nu ? Sau, după cum zice1 Sf. Pavel, ar fi oare cu putinţă ca Dumnezeu să fie credincios făgăduinţelor Sale 2i faţă de celelalte Taine, iar faţă de Sfântul Mir să fie mincinos ? Nu se cade să dispreţuim nici pe una din Sfintele Taine, ori dacă nu, atunci le dispreţuim pe toate, pentru că una şi ace¬eaşi putere lucrează în toate Tainele şi pentru că puterea lor izvorăşte din aceeaşi jertfire a Mielului, din aceeaşi moarte şi din acelaşi sânge al Lui. Duhul Sfânt se dă, după vorba Sfântului Pavel, unora prin puterea de a prooroci cele vii¬toare, altora prin propovăduirea tainelor, ori chiar prin pu¬terea de a vindeca bolile cu cuvântul, toate cu scopul de a lucra bine aproapelui şi de a ajuta la zidirea Bisericii 25. Alto¬ra, dimpotrivă, li se dă darul de a se face mai buni printr-o evlavie mai puternică sau prin creşterea curăţeniei sufleteşti, prin sporirea dragostei şi a smereniei. Dacă te laşi condus de minte şi de voinţă, poţi fără îndoială s-ajungi om cuminte, să ai fapte bune, să te rogi, să iubeşti şi, peste tot, s-ajungi un om virtuos ; dar când eşti mânat şi de Dumnezeu, poţi cu atât mai vârtos să faci cugetul biruitor peste patimi, să câştigi dragostea de oameni, să faci dreptate şi s-ajungi să dobân¬deşti o astfel de înţelepciune înaltă26. Căci după cum unele răutăţi ca de fiară sunt sădite în cei îndrăciţi de către duhuri¬le cele rele, tot aşa şi virtuţile cele dumnezeieşti şi peste fire ni le sădeşte însuşi Dumnezeu. De aceea lui Pavel îi plăcea
24. Evrei 10, 23.
25. I Cor. 14, 5; 26.
26. O   altă   înţelepciune   decât   cea   izvorâtă   numai   din   dreptate
omenească.

DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS _ 101
să zică despre Filipeni că «îi iubea cu dragostea lui Hristos Iisus» 27 şi tot la fel e scris şi despre David, când Dumnezeu zice în Scriptură : «Aflat-am pe David, bărbat după inima Mea» ^, ca unul care era plin de dulceaţă duhovnicească, după cum şi despre alţi sfinţi, care s-au întrecut pe ei înşişi în faptele lor.
Nu numai atât: şi credinţa însăşi este un dar al Duhului Sfânt, pe care apostolii îl cer de la Mântuitorul, atunci când zic : «Întăreşte-ne credinţa» . Ba chiar Domnul însuşi se roagă să le dea Tatăl din sfinţenia Sa : «Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău» 30. Cât despre cei ce se roagă, Domnul însuşi se roagă pentru ei : «Căci singur Duhul Sfânt se roagă pen¬tru noi cu suspine negrăite» 31, dobândindu-ne o putere de a ne ruga, care pătrunde şi cerurile. Cu un cuvânt, Duhul cel Sfânt, care Se împărtăşeşte celor ce-L primesc, este un «Duh al înţelepciunii şi al înţelegerii, al sfatului şi al puterii, al bu¬nei credinţe şi al celorlalte, după cum Îl arată şi numele»32.
Aşadar, Taina Sfântului Mir îşi aduce roadele sale în toţi cei ce-i primesc, dar nu toţi simt darurile ce se pogoară peste ei şi nici nu se grăbesc toţi să tragă folos din această comoară ce li se dă, şi aceasta fie din pricina că, fiind ne-vârstnici, n-au încă puterea de a judeca, fie că atunci când primesc Taina nu dovedesc toată pregătirea şi dragostea de a o primi. Cu toate acestea, unii din ei mărturisesc mai târziu cu părere de rău, cu lacrimi şi printr-o viaţă mai bine orân¬duită, că primiseră harul Tainei acesteia. De aceea şi Sf. Pa-vel spune în scrisoarea sa către Timotei : «Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine» 33, vrând parcă să ne-arate că nici harul nu slujeşte  la nimic dacă nu ne străduim să
27. Filipeni 1, 8.         :ii
28. Fapte 13, 22; I Regi 16, 13.
29. Ps. 88, 20.
30. Ioan 17, 17.
31. Rom. 8, 26 <ed. 1914).
32. îs. 11, 2.
33. I Tim. 4, 14.

102 NICOLAE CABASILA
lucrăm cu el şi că şi nouă ni se cere strădanie neîntreruptă şi priveghere dacă vrem să scoatem pentru suflet un folos du-hovnicesc din această Taină. Dacă întâlnim, deci, câte un om care se distinge prin dragostea sa, prin curăţenia vieţii ori printr-o minunată pildă de smerenie, de bunăcuviinţă ori de alte astfel de virtuţi, însemnează că trebuie să vedem aici o lucrare a Sfântului Mir şi să credem că darul acesta s-a dat cu prilejul împărtăşirii Mirului, iar lucrarea lui s-a făcut simţită numai după aceea 34.
Tot aşa trebuie să spunem şi despre cei ce se pricep să proorocească viitorul cu de-amănuntul, despre cei ce vindecă lunateci şi alte feluri de bolnavi fără să se folosească de vreo lucrare omenească, precum şi despre cei ce săvârşesc alte lu¬crări minunate, toţi aceştia având putere din darurile Sfinte¬lor Taine. Căci dacă nici în clipa Ungerii cu Sfântul Mir, Taina aceasta nu dă roade şi nici mai târziu ea nu se face lucrătoa¬re în sufletul credincioşilor, dându-le putere de a împlini fapte mai presus de fire, atunci ce rost are Taina ? Care ar putea fi oare puterea lucrătoare a Tainei dacă ea nu poate împărtăşi credinciosului nici măcar darul pentru care se dă ? Dar să nu zicem că, dacă nu ne dă aceste daruri suprafireşti, ne-ar putea da altele. Pentru că dacă nu primim ceea ce ni se făgăduieşte şi nici nu ni le dă Acela, după Care toată făp¬tura tânjeşte, nici ceea ce preotul slujitor se roagă să pri¬mească sau care făgăduieşte primitorului că o va primi — dacă nimic din toate acestea nu le primim —, atunci zadar¬nic ar fi să mai aşteptăm altceva. Dar Taina Mirului nu în zadar a fost întemeiată — cum nu în zadar a fost dată în¬treagă legea creştină, «altfel zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră» 35 —, iar toată lucrarea duhovnicească şi tot noianul de daruri ale Duhului Sfânt în aceste rugăciuni şi în această Ungere Sfântă îşi au izvorul.
34. A se  vedea  şi  cele  spuse  în  acest sens  de  Pr.  D.  Stăniloae,
Teologia dogmatică ortodoxă, 3, p. 76 şi urm.
35. I Cor. 15,  14.

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 103
într-adevăr, nu există nici o binefacere, una singură mă¬car nu există, din cele pe care Dumnezeu le-a împărţit celor împăcaţi cu El, fără ca acestea să nu ne fi venit prin mij¬locirea Celui ce singur s-a făcut Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Or, pe acest Mijlocitor nu-L putem găsi, nici nu putem ajunge în legătură cu El şi nici nu ne putem împărtăşi din darurile Lui pe altă cale decât pe calea Sfintelor Taine. Căci Tainele sunt acelea care ne înrudesc pe noi cu Mântuitorul şi ne fac părtaşi la suferinţele şi darurile pe care ni le-a adus prin Întruparea Sa. De altfel, dintre cele două lucruri care rodesc împăcarea noastră cu Dumnezeu şi în care stă mântu¬irea oamenilor, adică dintre împărtăşirea cu Sfintele Taine şi săvârşirea faptelor bune, aceasta din urmă, adică strădania personală a sufletului m, n-are alt rost decât să păstreze bine¬facerile primite şi să nu risipească comoara sa. In acelaşi timp însă numai puterea Tainelor este în stare să ne ocroteas¬că aceste binefaceri şi această comoară. Şi dacă fiecare Taină îşi are roadele sale, apoi împărtăşirea Duhului Sfânt şi a da¬rurilor Lui sunt un rod al Sfântului Mir. Iată de ce, chiar dacă aceste daruri nu se arată a fi roditoare încă din clipa Ungerii cu Mir, ci abia mai târziu — nu trebuie să uităm cauza şi împrejurările acestei întârzieri. Nici luminarea pe care Botezul o rodeşte în sufletul celui ce se botează nu se arată degrabă, ci abia după multe strădanii şi sudori, cu dra¬goste faţă de Dumnezeu, abia după aceea i se luminează omului ochii sufletului.
De altfel şi bisericile sau lăcaşurile noastre de rugăciune ne aduc binefaceri abia după ce s-a turnat asupra lor Mirul rugăciunii. După ce odată s-au uns cu aceste sfinte uleiuri 37, bisericile se prefac în ceea ce şi numele lor le arată, pentru
36. Exprimare   clară  a  sinergismului   creştin,   al  colaborării   dintre
har,   credinţă,   fapte   bune,   propovăduit   totdeauna   de   Biserica   creştină.
Cf. Grigorie de Nyssa, De vita Moysis, Migne P.G. 322,   340 etc. A se
vedea   şi   Vas.   Psevtoga,   Iconomia   mântuirii   în   Hristos   după   Nicolae
Cabasila (în 1. greacă), Tesalonic, 1976.
37. Se ştie că, la târnosire, locaşurile de cult sunt unse ou Sf. Mir.

104 NICOLAE CABASILA     ι
că «Mirul turnat peste faţa lumii»38, de care vorbeşte Solo-mon, este chiar Mijlocitorul nostru pe lângă Dumnezeu-Tatăl, prin aceea că S-a vărsat peste noi, ni S-a făcut nouă spre ungere şi S-a scurs până a ajuns înăuntrul firii noastre. Sfin¬tele altare împlinesc aceeaşi slujbă ca şi mâna Mântuitorului. De pe sfânta Masă, sfinţită prin ungere, noi primim Pâinea sfinţită, trupul lui Hristos, ca şi cum l-am primi din însăşi mâna Lui preacurată şi bem sângele Lui întocmai ca şi cei dintâi apostoli pe care Domnul i-a cuminecat la Cina cea de taină, când a ridicat paharul întru pomenirea acestei în¬fricoşătoare băuturi. întrucât El este în acelaşi timp şi preot Şi altar, şi jertfă şi jertfitor, şi Cel prin Care se aduce şi ceea ce se aduce, Mântuitorul a împărţit lucrările acestea între Pâi¬nea veşnică a binecuvântării şi Ungerea cu Sfântul Mir. Mân¬tuitorul este El însuşi şi altar şi jertfitor în urma ungerii pe care a primit-o pentru că în toate vremurile altarul a devenit altar numai după ce a fost uns, iar preoţii s-au preoţit prin aceea că s-au făcut hristoşi, adică unşi. Mântuitorului I se zice «jertfă» în urma crucii şi a morţii, pe care le-a îndurat pentru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl, pentru că, după cuvân¬tul apostolului, «moartea şi jertfa Lui o vestim, ori de câte ori mâncăm din Pâinea aceasta»39. Dar Hristos mai este şi Mir şi Ungere sfântă din pricina Duhului Sfânt pe Care-L dăruieşte. Bineînţeles că pentru îndeplinirea acestei măreţe lucrări de sfinţire a lumii, Domnul n-are nevoie să se sfin¬ţească El însuşi, căci numai altarul, jertfitorul şi cel ce aduce jertfa au nevoie să se sfinţească, iar nu darul, nici jertfa, pentru că se zice că «altarul este cel care sfinţeşte jertfa» 40. Hristos mai este şi «Pâine» din pricina trupului sfinţit şi îndumnezeit, care deodată cu ungerea a primit şi rănile. «Căci pâinea pe care Eu o voi da vouă, trupul Meu este pe care Eu îl voi da», se înţelege, ca jertfă pentru viaţa lumii .
38. Cântarea Cântărilor 1, 3. Vezi mai sus.
39. I Cor. 11, 26.
40. Matei 23,  19.
41. Ioan 6, 33; 35; 51.



DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 105
De aceea, Mântuitorul S-a adus pentru noi ca Pâine, ca Ungere Se aduce după ce odată şi-a sfinţit trupul şi ne aduce pe noi înşine, după ce ne-a făcut părtaşi la ungerea Lui. După cum, în închipuire, Iacob a uns piatra 42, iar prin aceas¬tă ungere o adusese lui Dumnezeu, însemnând oarecum tru-pul Mântuitorului, «piatra din capul unghiului» 43, peste care Israilul cel adevărat, singurul care cunoaşte pe Tatăl, a turnat ungerea dumnezeirii, tot aşa şi pe noi, prin ungere, Hristos ne face să înviem din pietrele acestea ca nişte urmaşi ai lui Avraam, pentru că, turnându-se peste cei credincioşi, Duhul Sfânt se face în ei, oarecum, un Duh de înfiere : «Duhul acesta mărturiseşte în cugetul nostru că suntem fiii lui Dum-nezeu, atunci când strigă în inimile noastre : Ava, Părinte !» 44.
42. Fac. 28, 18.
43. Efes. 2, 20.
44. Rom. 8, 15 (citare liberă).