În aceasta luna, în ziua a douasprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Fotie si Anichit.
Acesti sfinti au trait si patimit în zilele împaratului Diocletian (304). Sfântul Fotie era nepot al Sfântului Anichit. Si facând Diocletian în Nicomidia cuvinte împotriva crestinilor, fiind de fata tot sfatul, si punând la mijloc multime de unelte de chinuri, se lauda ca va chinui pe cei ce vor chema numele lui Hristos, si ca va izgoni pe crestini din tot locul, si hulea foarte împotriva slavei Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu. Fiind de fata si Sfântul mucenic al lui Hristos Anichit, nu s-a spaimântat de înfricosarile tiranului, ci s-a marturisit cu îndrazneala ca este crestin, ocarând ratacirea idolilor, si zicând ca sunt surzi si nesimtitori, cei ce se închina lor si-i cinstesc. Pentru aceste cuvinte a fost batut cu vine de bou, pâna când i s-a rupt carnea si i se vedeau oasele. Dupa aceea au dat drumul asupra lui unui leu, de care sfântul s-a spaimântat. Dar leul apropiindu-se de dânsul, se arata mai blând de cum ar fi fost o oaie, si ca si cum i-ar fi fost mila de sfântul, stergea ca si cu un burete cu piciorul sau cel drept, sudoarea ce curgea pe obrazul sfântului de frica. Atunci, mucenicul multumind lui Dumnezeu, la sfârsitul rugaciunii sale, s-a facut cutremur si de cutremur a cazut idolul lui Iraclie si s-a facut ca praful; si a cazut si o parte a cetatii Nicomidiei, omorând pe multi din elini. Pentru aceasta a fost mult chinuit, dar ramânând nevatamat, nepotul sau Fotie, a alergat la sfântul, îl îmbratisa, tata si unchi numindu-l. Iar împaratul a poruncit ca amândoi sa fie chinuiti în toate chipurile pâna ce vor muri. Si dupa multe chinuri, cei doi sfinti au fost bagati într-un cuptor cu foc si acolo îsi primira sfârsitul chinurilor si cununile biruintei, însa se spune ca, atunci când au fost scosi afara din cuptor, erau întregi, nefiind arsi de foc nici la par.
Viata sfintilor Mochie si Anichit dupa Sinaxarul Parintelui Macarie de la Manastirea Simonos-Petras (Muntele Athos).
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Pamfil si Capiton.
Sfintilor mucenici Pamfil si Capiton li s-au taiat capetele cu sabia in Oliurea, lânga Constantinopole.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosilor Serghie si Stefan, care cu pace s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Palamon, care cu pace s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor doisprezece Mucenici cei din ostasii criteni, care de sabie s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Castor, care cu pace s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor treizeci si trei de Mucenici cei din Palestina, care prin foc s-au savârsit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Troparul Sfinţilor Mucenici Fotie şi Anichit, glasul al 4-lea:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Cântarea 1, glasul al 4-lea. Irmos: Adâncul Mării Roşii...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Răbdând durerile trupului, prealăudaţilor, cu preaputernica credinţă a cugetului, cu bucurie v-aţi mutat la viaţa cea fără de durere, rugându-vă pururea pentru noi.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cu dumnezeieştile arme ale credinţei îngrădindu-te, Sfinte Anichit, vitejeşte ai mers spre împletirea vrăjmaşilor celor fără de trup; şi cu puterea cea dumnezeiască, ai prăpădit taberele acestora.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Luminându-te de dumnezeiască înţelegere, ai ruşinat bârfirea ritorilor şi mintea cea neiscusită a elinilor; şi pe tine cu totul te-ai dat spre pătimire, Mărite Mucenice Anichit.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Fecioară şi mai înainte de naştere şi după naştere cu adevărat te-ai arătat, Preacurată. Căci, mai presus de cuvânt, ai născut pe Dumnezeu, Cel Ce a încununat pe sfinţii mucenici care au pătimit.
Cântarea a 3-a. Irmos: Se veseleşte de Tine...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cu ajutorul lui Hristos biruind oştirile vrăjmaşului, ai primit cunună de biruinţă, Mucenice Anichit, purtătorule de chinuri.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Mucenicii lui Hristos n-au purtat grijă de trup ca de un lucru stricăcios, ci cu minte vitejească au suferit chinurile cele cumplite.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Umplându-vă de apele cele făcătoare de viaţă, înţelepţilor mucenici, cu curgerile sângiuirilor voastre aţi făcut să înceteze curgerile cele tulburătoare ale înşelăciunii.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Domnul, Cel Ce locuieşte în ceruri, S-a sălăşluit în pântecele tău, Născătoare de Dumnezeu şi a gonit de la noi toată înşelăciunea.
Cântarea a 4-a. Irmos: Ridicat pe Cruce...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Aprinzându-vă de dragostea lui Dumnezeu, cu osârdie aţi intrat în văpaia focului, rămânând nearşi cu roua Duhului, nebiruiţilor mucenici şi dumnezeieştilor mijlocitori pentru sufletele noastre.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Prin multe feluri fiind chinuiţi, pătimitorii s-au lepădat de trup, căci cu toată mintea priveau spre Dumnezeu, Care prin credinţă le dă lor răbdare.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Ca nişte turnuri prea tari ale dreptei credinţe aţi surpat zidurile vrăjmaşului şi v-aţi făcut cetăţeni ai Cetăţii celei dumnezeieşti, mucenicilor, grăind: Slavă puterii Tale, Doamne.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Nu aţi dormitat, mucenicilor, cu dormitarea păgânătăţii, ci cu dumnezeiască priveghere, prin dar aţi ridicat la lumina cunoştinţei de Dumnezeu pe cei ce dormitau totdeauna în moarte.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Ca o frumoasă ai născut Maică Fecioară preacurată, pe Cel frumos, Care preafrumoşi a arătat pe mucenicii care tare au pătimit şi au risipit necredinţa.
Cântarea a 5-a. Irmos: Tu, Doamne, Lumina mea...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
De mulţimea de bătăi fiind omorât trupul tău, Sfinte Mucenice Anichit, cu cuviinţă ţi-ai pricinuit viaţa cea neîmbătrânitoare şi nemuritoare, preafericite.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Te-ai arătat nemistuit de focul cel arzător, Sfinte Mucenice Fotie părtaşule al luminii celei dumnezeieşti şi fiu adevărat al zilei celei neapuse.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Mucenicii cei măriţi, cu tot sufletul dorind de veselia celor vecuitoare, au lepădat cu totul cele trecătoare.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Cine poate a tâlcui taina ta, stăpână de Dumnezeu Născătoare? Căci pe Dumnezeu în chip de negrăit L-ai născut mai presus de minte şi de cuvânt.
Cântarea a 6-a. Irmos: Jertfi-voi Ţie cu glas...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Schingiuit fiind fără de milă ai fost înălţat pe lemn, lepădând greutatea omorârii, ai fost îmbrăcat din cer cu podoabă dumnezeiască, Sfinte Mucenice Anichit.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Când erau tare legaţi sfinţii, au rupt legăturile înşelăciunii şi cu dumnezeieştile lanţuri ale suferinţei şi ale răbdării, au sugrumat pe părtinitorul întunericului.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Ca nişte mari luminători v-aţi arătat, luminând toată făptura cu strălucirile tămăduirilor şi cu razele nevoinţelor celor dumnezeieşti, purtătorilor de chinuri, ai lui Hristos viteji.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Peste legile firii, Preacurată, ai născut pe Adevăratul dătător al Legii, pe Care roagă-L să miluiască sufletul meu, cel biruit de legea păcatului şi să mă mântuiască.
CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Cele de sus căutând...
Pe dumnezeieştii ostaşi să-i lăudăm, credincioşii; perechea Slavei lui Hristos cu cântări să o cinstim; şi ca pe nişte propovăduitori tari ai bunei cinstiri şi iubitori de Dumnezeu cu adevărat, toţi iubitorii de nevoinţă în laude de cântări să-i încununăm pe dânşii.
Cântarea a 7-a. Irmos: Tinerii lui Avraam...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Săvârşind lupta cea străină, măriţilor, ca adevărat străini v-aţi arătat de cugetările trupului şi împreună cetăţeni cu îngerii şi împreună moştenitori cu Hristos, mucenici cei cu nume mare.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cu suferinţa şi cu răbdarea aţi biruit vrăjmăşiile tuturor vrăjmaşilor celor fără Dumnezeu; şi făcându-vă străluciţi cu durerile, v-aţi mutat către lumina cea neapusă, pururea pomeniţilor.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Prealăudaţii mucenici făcându-se biserică Treimii Celei mai presus de zei, vitejeşte au surpat la pământ stâlpii şi bisericile celor fără de Dumnezeu şi către Biserica cea cerească s-au mutat, bucurându-se.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Ca o mai desfătată decât cerurile, mai presus de minte ai primit pe Cuvântul Cel Ce nu încape nicăieri, Care în lărgimea vieţii celei dumnezeieşti aduce pe cei ce călătoresc pe calea cea strâmtă, Preacurată Fecioară.
Cântarea a 8-a. Irmos: Mâinile întinzându-şi...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Minte vitejească arătând, înţelepţilor, de năvălirile fiarelor nu v-aţi înspăimântat, de fierberile căldărilor nu v-aţi înfricoşat, nici de tăierile mădularelor şi nici de chinuri, grăind: Toate lucrurile, lăudaţi pe Domnul.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Patimile credincioşilor vindecaţi prin patimile voastre, sfinţilor, închipuind patima cea fericită şi bolile le curăţiţi şi goniţi duhurile cele cumplite, grăind: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Preafrumoasă doimea pătimitorilor a mărturisit pe Treimea Cea nezidită şi cu adevărat a făcut să piară tabăra cea nenumărată a vrăjmaşilor şi s-a împreunat cu mulţumirile cele înţelegătoare, cântând: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului pe Domnul.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Preasfântă Fecioară, care ai născut pe Sfântul Dumnezeu, Cel Ce cu darul a încununat pe sfinţii mucenici, izbăveşte-ne şi ne sfinţeşte pe noi, care cu osârdie cântăm: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului pe Domnul.
Cântarea a 9-a. Irmos: Hristos, Piatra Cea Netăiată...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Iată a strălucit ziua cea strălucită şi purtătoare de lumină şi plină de dar a dumnezeiescului Mucenic Fotie şi a Sfântului Anichit, luminând pe toţi cei ce cinstesc într-însa pătimirile lor, cele cu raze luminoase.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Arătatu-v-aţi ca nişte jăratec, arzând toată materia răutăţii; arătatu-v-aţi ca nişte cinstiţi miei, de bunăvoie fiind înjunghiaţi şi Mielului, Cel Ce ridică păcatele lumii, aducându-vă.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Rănile voastre, purtătorilor de chinuri şi patimile şi durerile şi răbdarea cea mai presus de minte şi luptele şi săvârşirea cu bună slăvire mărindu-le, astăzi toţi ne veselim.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Purtătorii de chinuri cei frumoşi, cu cuvioşie, ca nişte trandafiri, au înflorit în văile muceniceşti şi înmiresmează în Duhul inimile celor dreptcredincioşi, pierzând înşelăciunea cea răutăcioasă.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Luminează-ne pe noi, Fecioară, care ai născut Lumina cea neapropiată; umple-ne de veselie şi de bucurie şi de dumnezeiasca cunoştinţă pe noi, cei ce cu inimă curată şi cu minte drept credincioasă, te fericim pe tine.
SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat...
Purtătorilor de chinuri, prin răbdarea celor cumplite surpând înălţările vrăjmaşilor, v-aţi sălăşluit în ceruri bucurându-vă, Sfinte Fotie, pururea Mărite şi Fericite Anichit. Pentru aceasta, sunteţi fericiţi în veacul veacului, rugându-vă lui Hristos pentru noi cei ce săvârşim pomenirea voastră.
SEDELNA Praznicului Schimbării la Faţă a Domnului, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea Fecioriei tale...
În Muntele Taborului schimbându-Te la Faţă, Cuvinte al lui Dumnezeu, pe cât s-a putut ai arătat ucenicilor Tăi strălucirea Slavei Tale celei dumnezeieşti. Cu aceea, luminându-ne şi noi, Te lăudăm pe Tine, Unule Cel neschimbat şi fără de moarte, Doamne şi cu credinţă grăim către Tine: Slavă, Hristoase, Împărăţiei Tale.
În aceasta luna, în ziua a unsprezecea, pomenirea Cuviosului si de Dumnezeu purtatorului Parintele nostru Nifon, arhiepiscopul Constantinopolului, care a pustnicit în sfânta Manastire Dionisiu din sfântul Munte Athos, în anii de la Hristos 1460.
În aceasta luna, în ziua a zecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Lavrentie (Laurentiu) arhidiaconul, Xist (Sixt), papa Romei, si Ipolit.
În aceasta luna, în ziua a noua, pomenirea Sfântului Apostol Matia.
Sfântul Apostol Matia era cu neamul din Betleem, din seminția lui Iuda. El a învățat în Ierusalim din copilărie Scripturile și înțelegerea Legii, de la Sfântul Simeon primitorul de Dumnezeu, de care a fost povățuit și la toată fapta bună, trăind cu dumnezeiască plăcere și umblând pe căile cele drepte ale poruncilor Domnului. Iar când Domnul nostru Iisus Hristos, după 30 de ani ai nașterii Sale din Preasfânta Fecioară, a fost botezat în Iordan de Ioan, S-a arătat lumii adunând pe ucenicii Săi și propovăduia împărăția lui Dumnezeu, învățând popoarele și făcând multe semne și minuni; atunci Matia, auzind propovăduirea și învățătura lui Hristos și văzând facerile Lui de minuni, s-a rănit cu dragoste spre Dânsul și, defăimând cele lumești, i-a urmat Lui cu ceilalți ucenici și cu poporul, îndulcindu-se de vederea feței și de cuvintele cele prea dulci ale lui Dumnezeu cel întrupat. Iar Domnul, Care cearcă inimile și rărunchii, văzând osârdia aceluia și știința cea curată, l-a ales pe el nu numai în ucenicie, dar și în slujba apostoliei.
Mai întâi Sfântul Matia a fost unul din cei 70 de apostoli mai mici, pentru care se scrie în Evanghelie: A arătat Domnul și pe alți 70 și i-a trimis pe ei câte doi înaintea feței Sale... Apoi, după pătimirea cea de bună voie, după Invierea și Inălțarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, Matia a fost numărat cu cei 12 Sfinți Apostoli mai mari, în locul lui Iuda, care căzuse, căci ceata de 12 fiind neîmplinită, Sfântul Petru, cel mai mare dintre apostoli, stând în mijlocul bisericii, a ținut cuvânt despre aceasta, că se cuvine a se împlini locul lui Iuda, care a căzut și a pierit, ca să fie întreagă și neschimbată ceata de 12 mai mari apostoli, mai întâi aleși ai Domnului. Și au pus pe doi: pe Sfântul Iosif, care se numea Varsava, și pe acest Sfânt Matia. Și, rugându-se, au zis: „Tu, Doamne, știutorul tuturor inimilor, arată pe unul care l-ai ales dintre acești doi, ca să ia soarta slujbei acesteia și a apostoliei, din care a căzut Iuda”. Apoi, trăgând la sorți, sorțul a căzut pe Matia și a fost numărat între cei doisprezece apostoli, iar alegerea â fost întărită de Domnul prin trimiterea Sfântului Duh în limbi de foc, Care a șezut și pe Sfântul Matia, precum a stat și pe ceilalți sfinți apostoli, dându-i lui dar asemenea.
Iar după primirea Sfântului Duh, apostolii primind sorții în care parte să meargă fiecare dintre dânșii spre propovăduirea lui Hristos, Sfântului Matia i-a căzut sorțul să meargă în Iudeea, ca acolo să propovăduiască pe Hristos Dumnezeu. Și s-a ostenit într-însa, cercetând cetățile și satele și binevestind mântuirea lumii. Dar nu numai în Iudeea a purtat numele lui Hristos, ci și între neamuri, pentru că se povestește despre dânsul, că și în Etiopia a propovăduit cuvântul. Acolo a suferit multe chinuri, fiind târât, bătut, spânzurat la chinuire, strujit cu fiare pe coaste și ars cu foc pe dedesubt; dar, întărindu-l pe el Hristos, toate chinurile acelea le-a primit cu bucurie și le-a răbdat vitejește.
Încă se povestește despre Sfântul Matia că s-a ostenit și în Macedonia cu buna vestire a lui Hristos, unde păgânii elini, prin-zându-l și vrând să ispitească puterea credinței propovăduite de dânsul, i-au dat să bea o băutură otrăvitoare, care pierdea vederea ochilor, căci dacă cineva gusta dintr-însa, îndată rămânea orb. Dar sfântul apostol, bând otrava aceea în numele lui Hristos, a rămas nevătămat; încă și pe cei orbiți de acea otravă - mai mult de 250 de oameni -, punându-și mâinile pe dânșii și chemând numele lui Hristos, i-a tămăduit. Acest lucru nesuferindu-l diavolul să-l vadă, s-a arătat necredincioșilor în chip de copil mic, poruncindu-le să-l ucidă pe Matia, pentru că strică cinstea lor cea drăcească.
Dar când aceia voiau să-l prindă pe apostol, el umbla prin mijlocul lor nevăzut de dânșii; și, căutându-l ei trei zile, nu l-au găsit. Apoi sfântul arătându-se lor de bunăvoie, s-a dat în mâinile lor, iar ei legându-l l-au închis în temniță, unde, arătându-i-se diavolul cu mânie, scrâșnea din dinți asupra lui. Dar în noaptea următoare, Domnul stând înaintea lui în lumină mare, l-a întărit pe el și, dezlegându-l din legături, a deschis ușile temniței și l-a lăsat liber. Deci, făcându-se ziuă, sfântul apostol iarăși s-a arătat în mijlocul poporului și propovăduia pe Hristos cu îndrăzneală. Iar când oarecare oameni împietriți cu inimile nu numai că nu credeau propovăduirea lui, dar se și mâniau împotriva lui și voiau să pună mâinile lor ucigașe pe dânsul, îndată deschizându-se pământul, i-a înghițit, iar cei rămași, temân-du-se, s-au întors la Hristos și s-au botezat.
După aceasta, apostolul lui Hristos s-a întors iarăși în Iudeea, la sorțul său și, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, pe mulți din fiii lui Israel îi întorcea la Hristos Domnul, încredințându-i pe ei prin semne și minuni, pentru că pe cei orbi îi lumina, pe cei leproși îi curăța, pe diavolii din oameni îi izgonea cu numele lui Hristos; șchiopilor le dădea umblare; surzilor, auzire, și pe cei ce mureau îi întorcea la viață. Drept aceea, pe Moise îl numea că este sfânt și Legea lui cea dată de Dumnezeu pe lespezi le poruncea să o păzească și-i învăța să creadă în Hristos, în Cel închipuit mai înainte de însuși Moise prin semne și prin profeții, și întru Cel mai înainte vestit de cuvintele prorocilor, pe Care L-a trimis Dumnezeu Tatăl spre mântuirea lumii și Care S-a întrupat din Preacurata și Preanevinovata Fecioară. Și le tâlcuia lor Sfântul Matia toate cele vestite de proroci pentru Hristos, că acum s-au împlinit în Mesia Care a venit.
În vremea aceea, Anan era cel dintâi arhiereu printre iudei, urâ-tor și hulitor al numelui lui Iisus Hristos și prigonitor al credincioșilor, cu a cărui poruncă și Sfântul Iacov, ruda Domnului, a fost aruncat de pe aripa templului și a fost ucis. Și trecând Sfântul Matia prin părțile Galileei, intra prin adunările evreiești și propovăduia pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar evreii cei orbiți de necredință și de răutate, pornindu-se spre mânie, l-au prins și l-au dus în Ierusalim la arhiereul Anan.
Iar arhiereul, strângând adunare evreiască vicleană și punându-l înaintea lor pe apostolul lui Hristos, a început a zice către ai săi: „Știe adunarea aceasta și toată lumea în câtă ocară a venit neamul nostru, nu din vreo vină a noastră, ci cu răzvrătirea unora, care au ieșit de la noi, și cu lăcomia ighemonilor romani, sau mai bine zis cu tirania. Nevrednici sunt de pomenire cei ce ne-au adus nouă eresurile, cu care atâtea mii de oameni s-au înșelat. Știți singuri câți au fost uciși de ostașii romani și au pierit înșelătorii și cei înșelați, însă nu fără de mare defăimare a neamului nostru.
Unii ca aceștia au fost începătorii de eresuri: Iuda Galileeanul și Teuda vrăjitorul, care pierind, a pierit și pomenirea lor. Dar mai mare începător de eresuri decât toți s-a sculat Iisus Nazarineanul, Care propovăduindu-se pe sine că este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, a uimit ochii multora cu semnele Sale și cu minunile Sale făcute cu farmece, și inimile lor le-a tras în urma sa, defăimând păzirea Legii; dar a luat judecată după legea pe care o hulea. Dar ce zic? Știm că de la Insuși Dumnezeu este dată Legea lui Moise și este păzită de patriarhi și proroci, cărora le-a dat să facă și minuni, precum Iisus nu putea să facă. Cine nu știe că Moise a vorbit cu Dumnezeu ca și cu un om? Cine nu știe că Ilie a fost luat la cer cu căruță de foc? Cine nu a auzit că mortul, fiind aruncat pe oasele cele moarte ale lui Elisei, a înviat? Și alți sfinți ai lui Dumnezeu câte minuni au făcut? Dar nici unul dintre ei n-a îndrăznit a-și alătura cinstea dumnezeiască sau să scornească lege nouă, precum a îndrăznit Iisus. Prorocii au grăit cu smerit chip și glas, fiind învățați de Duhul Sfânt; iar El de la Sine spunea cuvinte mândre și ajunsese până la atâta îndrăzneală, încât și pe boieri și pe arhierei îi ocăra cu cuvinte necinstite, iar pe cărturari și pe farisei îi numea fățarnici. Deci care din proroci a îndrăznit a spune așa? Dar după mândria Sa, Și-a găsit sfârșit vrednic, luându-Și plata după faptele Sale! O, de ar fi pierit pomenirea Lui odată cu Dânsul, și de ar fi murit învățătura Lui odată cu El, ca să nu fi fost nimeni să o învie! Iar aceasta, o, de câtă durere ne este nouă, că Templul lui Dumnezeu, Sfânta Cetate și legile părintești se află sub jugul romanilor și nu este nimeni care să-i fie milă, nimeni care să ne împărtășească durerea, nimeni care să ne scoată!
Suntem trași la judecată fără de vină și răbdăm. Ne îmbulzesc și ne învoim. Ne răpesc și tăcem. Iar mai vârtos galileenii ne dau pe noi în mâinile romanilor, când sângele lui Hristos, ca al unui om nevinovat, nu se rușinează a-l aduce asupra noastră și al neamului nostru. Deci se cade ca acei galileeni - nefiind mulți - să piară, decât să se dea pierzării de romani acest loc sfânt și tot neamul nostru; pentru că dintre două răutăți - de nu se poate scăpa de amândouă -, pe una suferită mai ușor este de nevoie a o alege. De aceea și acest ucenic al lui Hristos ce stă înaintea noastră este vrednic de moarte; însă mai întâi singur de la sine să socotească, căci nu-i oprim lui vremea spre a se gândi, nici nu-i dorim pierzarea, ci îndreptarea lui. Deci din două să-și aleagă una: sau să urmeze Legii celei date de Dumnezeu prin Moise și să fie viu, sau să se numească creștin și să moară!”.
Iar Sfântul Matia, ridicându-și mâinile în sus, a zis: „Bărbați frați, pentru acea pricină pe care voi o aruncați asupra mea, nu este de trebuință a grăi multe, căci pentru mine a fi creștin nu este vină, ci slavă, pentru că Insuși Domnul zice în prorocie: In zilele cele de apoi, întru cei ce-Mi slujesc Mie se va numi nume nou. Arhiereul Anan a zis: „Cum nu este vină a avea Legea cea sfântă întru nimic, a nu-L cinsti pe Dumnezeu, ci a lua aminte la basmele cele cu farmece și deșarte?”. Sfântul a răspuns: „De veți asculta cuvintele mele, vă voi arăta că cele propovăduite de noi nu sunt basme și farmece, ci sfântul adevăr, mărturisit de la început prin lege”.
Iar arhiereul învoindu-se să audă, Sfântul Matia și-a deschis gura sa și a început a le spune cele mai înainte închipuite și vestite despre Iisus Hristos, din cărțile Legii Vechi, cum Dumnezeu a făgăduit strămoșilor – lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov –, ca din seminția lor să ridice pe un bărbat ca acesta, Care avea să binecu-vinteze toate semințiile, pentru Care și David a mărturisit: Se vor binecuvânta întru El toate semințiile pământului și toate neamurile îl vor ferici pe El. Și cum rugul mai înainte nearzând închipuia întruparea Lui cea din Curata Fecioară, pentru care și Isaia a prorocit: Iată Fecioara în pântece va zămisli și va naște Fiu, pe Cel numit Emanuil, care se tâlcuiește: „Cu noi este Dumnezeu”. Iar Moise mai luminat a zis mai înainte: Proroc va ridica vouă Domnul dintre frații voștri, ca și pe mine, pe Acela să-L ascultați întru toate cele ce va zice vouă. Și iarăși patima Lui cea de voie, același Moise a închipuit-o mai înainte prin șarpele cel înălțat pe lemn în pustie. Iar Isaia mai înainte a prorocit: ca o oaie s-a adus spre înjunghiere. Și iarăși: Și cu cei fără de lege s-a socotit. Iar chip al învierii Lui celei de-a treia zi a fost Iona, care a ieșit nevătămat din pântecele chitului”.
Niște cuvinte ca acestea cu arătări minunate Sfântul Matia tâlcuindu-le despre Iisus Hristos din cărțile lor evreiești, arhiereul Anan n-a suferit, ci, umplându-se de mare mânie, a zis cu iuțime către dânsul: „Oare așa îndrăznești spre stricarea Legii? Oare nu știi Scriptura, care zice: Iar de se va scula întru tine proroc sau văzător de visuri și-ți va da ție semn sau minune, și va veni semnul sau minunea care a zis către tine: Să mergem să slujim la alți zei, pe care nu-i știți..., prorocul acela sau văzătorul de visuri să moară?”.
Sfântul Matia a răspuns: „Acela, de care ne este nouă cuvântul, nu este numai proroc, ci și Domnul prorocilor, este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, a cărui dumnezeire se arată prin semne adevărate și pentru aceea am crezut în El, și nădăjduiesc că întru mărturisirea preasfântului Său nume voi rămâne neclintit”. Arhiereul a zis: „Dacă ți se va da ție vreme să te gândești, te vei pocăi oare?”. Sfântul a răspuns: „Să nu-mi fie mie să mă depărtez de adevărul pe care l-am aflat o dată. Pe Iisus Nazarineanul cel lepădat de voi și dat la moarte, Il cred cu inima și-L mărturisesc cu gura, că este adevărat Fiul lui Dumnezeu, de asemenea cu Tatăl, de o fire cu Acela și mai înainte de veci; și zic că sunt rob al lui Hristos!"
Atunci arhiereul, astupându-și urechile și scrâșnind din dinți, a început a striga cu mânie: „Hulește, hulește...”. Apoi a adăugat: „Să asculte Legea”. Și îndată s-a deschis o carte a Legii și s-a citit la locul unde era scris: Omul care va blestema pe Dumnezeul său, va lua păcat; iar cel ce va huli numele Domnului, cu moarte să moară. Cu pietre să-l ucidă toată adunarea lui Israel. Să nu-l cruțe pe el ochiul vostru, ca să scoateți răutatea din Israel.
Citindu-se aceste cuvinte în cartea aceea, arhiereul a zis către apostolul lui Hristos: „Gura ta asupra ta a grăit, fie sângele tău asupra capului tău”. Zicând acestea arhiereul, a osândit la moarte pe apostolul lui Hristos, ca să fie ucis cu pietre. Deci, luând pe Sfântul Matia, au mers la locul care se zicea Betlaschila – adică casa celor uciși cu pietre –, și sfântul a zis către iudeii care îl duceau: „Fățarnicilor, bine a prorocit David despre voi: Vâna-vor asupra sufletului dreptului și sânge nevinovat vor osândi. Și Iezechiel zice: Omorâți sufletele cărora nu li se cădea să moară”.
Sfântul zicând acestea, doi martori, după rânduiala Legii, și-au pus mâinile pe capul său și au mărturisit că a hulit pe Dumnezeu, pe Moise și Legea. Și aceia au aruncat primii asupra lui cu pietre. Iar sfântul i-a rugat pe dânșii ca acele pietre aruncate întâi de dânșii să le îngroape cu dânsul, întru mărturia patimii lui celei pentru Hristos. Deci au început și ceilalți a arunca pietre asupra lui și a-l ucide; iar el, ridicându-și mâinile spre cer, și-a dat sufletul său. Iar nelegiuiții aceia au adăugat și altă muncire, căci mucenicul fiind mort, i-au tăiat și capul cu securea, după obiceiul romanilor. Acest lucru a fost făcut spre plăcerea romanilor, ca și cum acel propovăduitor al lui Hristos ar fi fost potrivnic cezarului. Astfel Sfântul Apostol Matia, nevoindu-se cu nevoință bună, și-a sfârșit alergarea sa. Iar credincioșii, luând apostolescul trup, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
În aceasta luna, în ziua a opta, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Emilian Marturisitorul, episcopul Cizicului.
În aceasta luna, în ziua a cincea, Înaintepraznuirea Schimbarii la Fata a Domnului.
În aceasta luna, în ziua a cincea, Tot in aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Evsignie.
Acest sfânt era cu neamul antiohian si a fost ostas pe vremea lui Constantin Clor, tatal Sfântului si Marelui Constantin, si si-a purtat slujba pâna în zilele lui Iulian Apostatul. Fiind de 110 ani, a fost adus înaintea lui Iulian la cercetare, sa mustrându-l pe împarat ca si-a calcat credinta parinteasca, si a adus cinstire la idoli si aducându-i aminte de bunatatile Marelui Constantin, si cum ca prin dumnezeiasca aratare a fost adus la credinta în Hristos. Însa Iulian batându-si joc de el, a poruncit sa i se taie capul, si asa a plinit mucenicia în Hristos.
Tot în aceasta zi, pomenirea sfintilor doi Mucenici Catidie si Catidian, care au fost ucisi cu pietre.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Nona, mama sfântului Grigorie cuvântatorul de Dumnezeu, care cu pace s-a savârsit.
Originara din Capadocia si crescuta în credinta ortodoxa, sfânta Nona s-a casatorit cu Grogorie, magistrat din Nazianz si membru al unei secte din acea vreme. Prin rabdare si rugaciune ea a reusit sa-l converteasca pe barbatul ei la credinta ortodoxa, dupa care acesta a devenit episcop al orasului, timp de 45 de ani. Din aceasta casatorie li s-au nascut trei copii: sfânta Gorgonia (praznuita la 23 februarie), sfântul Cezarie (praznuit la 9 martie) si mai ales sfântul Grigorie Teologul (praznuit la 25 ianuarie), care i-a fost daruit de Dumnezeu în raspuns la rugaciunile ei.
Sfântul Grigorie Teologul a vorbit adeseori în scrierile sale de pietatea exemplara a mamei sale : într-un trup de femeie ea avea un suflet mai barbatesc decât al celor mai bravi barbati. Nu se ocupa de cele lumesti si materialicesti decât în masura în care acestea puteau sa fie spre înaltarea sufletului. Dezinteresându-se de farduri si toialetele femeiesti, ea nu avea decât o singura grija: sa faca mai stralucitor chipul lui Dumnezeu în sufletul sau ; si nu socotea nici un fel de noblete lumeasca, decât numai aceea ca, prin credinta lucratoare prin fapte, omul cunoaste ca vine de la Dumnezeu si la Dumnezeu merge. Ostenindu-si trupul cu posturi si rugaciuni de noaptea, ea spunea mai târziu copiilor ei ca ar fi voit adeseori sa se vânda pe sine si pe copiii ei ca sa dea cele de trbuinta celor saraci.
Dupa moarte sotului ei, în 374, sfânta Nona s-a îmbolnavit, dar a suferit aceasta ultima încercare dând slava lui Dumnezeu. Si-a dat sufletul ei în mâinile Domnului în timpul slujirii Sfintei Liturghii, sprijinita de Sfânta Masa a Jertfelnicului Ceresc; si moarta, ea parea sa fie adâncita în rugaciune.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Solev egipteanul, care s-a savârsit împroscat de sageti.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Favie, episcopul Romei, care de sabie s-a savârsit.
Tot întru aceasta luna, în ziua a cincea, se face pomenirea Preacuviosului Parintele nostru Ioan de la Neamt, Hozevitul.
Acest prea ales vas al lui Dumnezeu a vazut lumina zilei în pamântul binecuvântat al Moldovei la 23 August 1913, în satul Crainiceni, comuna Horodistea, judetul Dorohoi, din binecredinciosii parinti Maxim si Ecaterina, lucratori ai gliei strabune, plini de credinta, cu viata curata si tematori de Dumnezeu, primind la botez numele de Ilie.
Dupa moartea timpurie a mamei sale, petrecuta la numai sase luni de la nastere si apoi moartea tatalui sau, cazut erou pe front, în razboiul din 1917-1918 pentru întregirea neamului si pentru apararea patriei, pruncul a fost luat în grija bunicii sale.
Bunica lui, Maria, vaduva de mai multi ani, renunta la dorinta sa mai veche de a intra în rândul monahiilor si se dedica cresterii si educarii nepotului. Ea l-a deprins cu rugaciunea catre Dumnezeu. Tatal orfanilor, i-a imprimat adevarata evlavie crestina, i-a insuflat dragostea de cele sfinte si respectul fata de oameni.
Pe când avea numai 11 ani, pierde si dragostea bunicii sale Maria, care trece la cele vesnice. Ea a ramas în memoria lui chip sfânt, pe care nu a uitat-o niciodata. Aceasta se vede în duioasa poezie "Dorul Bunicii", în care face analogie cu pilda unor sfinte femei, precum: Antuza, Macrina sau Nona. În aceste versuri, se poate vedea rolul bunicii în formarea religioasa si morala a Sfântului. Cuviosul Ioan a urmat scoala primara în satul natal, dupa care a absolvit gimnaziul "Mihail Kogalniceanu" din Lipcani (jud. Hotin) trecând bacalaureatul în 1932, cu rezultate foarte bune. În timpul scolii nu i-au lipsit cartea de capatâi Sfânta Scriptura, Vietile Sfintilor si alte carti de zidire sufleteasca.
La vârsta de 20 de ani, simtind chemarea dumnezeiasca si ca urmare a formarii sale duhovnicesti îsi îndreapta pasii spre mânastirea Neamt, în ziua praznicului de la 15 august, închinat Adormirii Maicii Domnului. Dumnezeu a rânduit ca cererea sa de închinoviere în mânastire sa fie primita de staretul de atunci, viitorul Patriarh al României, Nicodim.
L-a atras spre aceasta viata, cum singur marturiseste mai târziu, "frumusetea slujbelor, mai ales cele de noapte, blândetea calugarilor, iscusinta duhovnicilor, linistea muntilor si darul Sfântului Duh". Descopera acum scrierile Sfintilor Parinti si alte scrieri sfinte pe care le citeste cu multa staruinta. Aici, la Neamt, a primit chipul îngeresc al calugariei la data de 8 aprilie 1936, în miercurea Sfintelor Patimi, fiind tuns în monahism de catre staretul Vasile Moglan, viitor episcop.
Citirea Patericului trezeste în el o dorinta mai veche, de a ajunge la Locurile Sfinte. În anul 1936, dupa post si rugaciune, marturisindu-se si împartasindu-se, a plecat spre Tara Sfânta. Cu evlavie calca pe urmele Mântuitorului, închinându-se la Sfintele Locuri din Ierusalim, Betleem, Hebron si altele, dupa care cuviosul Ioan vietuieste mai întâi într-o pestera din pustia Iordanului.
Dupa doi ani de pustnicie, se închinoviaza la mânastirea Sfântul Sava, straveche si vestita asezare monahala ortodoxa, unde se nevoieste opt ani. Având oarecare cunostinte medicale, se îngrijeste de bolnavi, fiind socotit "doctorul mânastirii", îndeplinind si alte ascultari. Cerceta biblioteca mânastirii, traducând în româneste lucrari care i se pareau pagini folositoare si ziditoare de suflet. Iubea si se nevoia în privegheri de toata noaptea, fiind cunoscut si apreciat pentru viata sa aspra de post si rugaciune, de paza a gândurilor.
În anul 1945, este prohirisit schimnic de catre Patriarhul Ierusalimului. Numit apoi egumen la Schitul românesc cu hramul Sfântul Ioan Botezatorul, din Valea Iordanului, a fost hirotonit preot în anul 1947, în Biserica Sfântului Mormânt. A staretit cu multa evlavie, ca egumen, la acest schit, pâna în anul 1952, înzestrând asezamântul cu multe chilii pentru vietuitorii schitului si pentru pelerini. Multi dreptcredinciosi români sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau si cautau cuvânt de alinare duhovniceasca la Sfântul Cuvios Ioan de la Neamt-Hozevitul.
Lânga Iordan a rodit deplin talentul poetic al Sfântului, fiind inspirat de frumusetea firii înconjuratoare, poeziile sale fiind în acelasi timp rugaciune si cântare duhovniceasca.
Din dorinta dupa o viata mai aspra si cautând calea desavârsirii, se închinoviaza în mânastirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, situata pe râul Cherit, locuri unde se nevoise si Sfântul Prooroc Ilie, în vremea prigonirii sale. Cuviosul Ioan a petrecut ultimii ani ai vietii sale în cea mai severa schimnicie, gasindu-si adapost în pestera "Sfânta Ana", care se afla nu departe de mânastire. Petrecea aici în post si rugaciune, rabdând frigul, foamea si setea, arsita si lipsurile de tot felul si multe ispite. Mânca o singura data pe zi si se multumea cu 3-4 ore de somn. Savârsea pravila calugareasca în paraclisul pesterii, iar în sarbatori slujea la biserica mânastirii.
În scrierile sale, din acest timp, Sf. Ioan arata frumusetea tainica a locurilor si a pesterii, aureolate de maretia sfintilor sihastri, care, veacuri de-a rândul si-au dobândit aici desavârsirea. În sufletul sau vibra armonios întreaga creatie a lui Dumnezeu, se restaura pacea edenica între el si celelalte fapturi. Asa se explica Faptul ca la moartea sa multime de pasari s-au adunata în jurul pesterii, aratând prin aceasta legatura sfântului cu natura înconjuratoare.
Cu darul lui Dumnezeu si-a cunoscut mai dinainte sfârsitul vietii pamântesti, însemnând-o pe peretele pesterii în care îsi petrecea ultimele zile. Si-a dat sufletul în mâinile Domnului la 5 august 1960, cu seninatate si cu mâna dreapta binecuvântând. Trupul sau a fost prohodit dupa cuviinta si a fost asezat în pestera "mormintelor", în locul în care dinainte si-l pregatise, fiind regretat de toti cei ce-l cunoscusera.
Plecarea lui, prea timpurie, a lasat adânci regrete si dureri sufletesti nemângâiate în rândul monahilor români din Tara Sfânta. Împlinise 47 de ani, dintre care 24 îi petrecuse în post si nevointa la Locurile Sfinte.
Dupa 20 de ani de la trecerea sa la Domnul, mormântul sau a fost deschis în vederea asezarii osemintelor în gropnita de obste. Spre uimirea celor prezenti s-a constatat ca trupul nu fusese atins de putreziciune si raspândea o buna mireasma. Staretul mânastirii, Arhimandritul Amfilohie, spunea: "Parca l-am fi pus în mormânt de câteva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum".
La cererea obstii, Patriarhul Benedict al Ierusalimului, a îngaduit stramutarea moastelor Cuviosului Ioan de la Neamt în biserica Sf. Gheorghe Hozevitul, fiind asezate într-o racla de abanos si sticla si depuse lânga moastele sfintilor Ioan Hozevitul si Gheorghe Hozevitul, organizatorii si conducatorii acelei lavre monahale.
Datorita vietii sale desavârsite, prin cuvânt si fapta, Sfântul Ioan este cinstit de multimea credinciosilor si de calugarii care vin si se ating cu evlavie de sfintele lui moaste, cerând ca el sa mijloceasca, prin rugaciunile sale, la Dumnezeu pentru a dobândi tamaduire sufleteasca si trupeasca. Pentru rugaciunile Sfântului Cuvios Ioan, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
În aceasta luna, în ziua a patra, pomenirea Sfintilor sapte Tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan si Constantin.
În aceasta luna, în ziua a treia, pomenirea Preacuviosilor Parintilor nostri: Dalmat, Faust si Isaachie (Isaac).
În aceasta luna, în ziua a treizeci si una, pomenirea Sfântului si Dreptului Evdochim.
Acest fericit a trait pe vremea împaratiei lui Teofil, cel ce ura pe Hristos si lupta împotriva icoanelor. Parintii sfântului duceau viata stralucita, pentru ca erau patricieni si drept-credinciosi. Fiind crescut bine de parintii sai, Vasile si Evdochia, a fost cinstit de împaratul Teofil cu dregatoria de candidat, si a fost pus serdar mare peste osti, întâi în Capadocia, dupa aceea în tara harsianilor. Fiind el cumpana dreapta si dreptar, care pazea toata îndreptarea, facea multe milostenii în toate zilele, si ajuta pe vaduve si pe saraci. În scurte cuvinte, se purta si facea tot felul de bunatati. Dumnezeieste vietuind, si cazând într-o boala trupeasca, si-a dat sufletul la Dumnezeu, iar robii lui, plinindu-i voia, l-au îngropat cu hainele lui cu care era îmbracat, fiind marit de Dumnezeu cu multe minuni. Si s-a facut mutarea moastelor sale la Bizant, în sase zile ale lui iulie; iar sfânta sa adormire, în 31 de zile ale aceleiasi luni.
Tot în aceasta zi, pomenirea târnosirii cinstitei case a Preasfintei Stapânei noastre Nascatoarei de Dumnezeu, din Vlaherne, unde se afla sfânta racla; si înaintepraznuirea cinstitei si de viata facatoarei Cruci, adica: scoaterea cinstitei Cruci de la palatul împaratesc în cetate.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Iosif cel din Arimateea, care a îngropat preacuratul trup al Stapânului Hristos, si care cu pace s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor doisprezece Mucenici romani, care de sabie s-au savârsit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Mare folos găsește în povestirea vieții dreptului Evdochim atât cel ce povestește, cât și cel ce ascultă; nu numai pentru că acesta s-a arătat fierbinte îndrăgitor al faptei bune, după cum au fost și mulți alții în pustnicie, ci mai vârtos pentru că aflându-se în grijile lumii și fiind purtat ca o corabie în mijlocul mării celei lumești, învăluit de valurile tulburărilor și supărat de măiestriile satanei cu multe feluri de vederi, s-a păzit fără tulburare de toate patimile mâniei și și-a ferit sufletul curat și neîntinat de patimile poftei, până la cel mai subțire cuget. Și a împlinit fericitul aceste isprăvi ale întregii fapte bune, încât a rănit pe diavoli mai mult decât aceia care s-au nevoit în pustie 50 sau 60 de ani, cărora el li s-a făcut pildă de faptă bună. încă cu mult mai vârtos s-a făcut el ca o icoană vie pentru cei îmbunătățiți care petrec în lume; și dacă aceștia vor privi la el, vor putea să viețuiască cu întemeiere și să se mântuiască. Deci este potrivit acum să întindem povestirea ascultătorilor celor cucernici, ca o masă pe care se află bucate duhovnicești, care niciodată nu lipsesc, nici nu se strică.
Minunatul Evdochim își avea neamul din Capadocia. El s-a născut și a fost crescut de părinți binecredincioși. Tatăl său se numea Vasile și maica sa, Evdochia, fiind renumiți cu neamul, prea bogați cu avuția, slăviți și străluciți cu dregătoria, fiindcă Vasile era în slujba de patriciu. Și, având Evdochim astfel de neam strălucit, nu era cinstit atât pentru strălucirea neamului său, pe cât era de slăvit și lăudat pentru faptele cele bune, pe care le săvârșea cu osârdie. Căci în lume se află mulți copii slăviți, poate și dregători, din părinți de neam bun; dar foarte cu anevoie se găsesc din aceia care să păzească viața îmbunătățită și întreaga înțelepciune desăvârșită, petrecând în mijlocul lumii, acolo unde se pune înainte și se uneltește mai mult plăcerea și desfătarea.
Acest fericit copil, fiind dat de părinții lui la învățătura cărții, n-a avut trebuință de frica și de bătăile dascălilor, ca să fie îndemnat la învățătură, ci însuși din firea sa avea pornire spre a se îndemna la aceasta și se silea cu toată sârguința, ziua și noaptea, mai ales la citirea dumnezeieștilor Scripturi, în care îndeletnicire se înveselea fericitul mai mult decât cei care se află la mese scumpe și la petreceri cu jocuri și cu timpane. De aceea, acestui sfânt se potrivea acel grai proorocesc: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, Doamne, mai mult decât mierea și fagurul în gura mea. Preumblarea sa era să meargă la dumnezeieștile biserici, să asculte sfintele slujbe și cuvintele dumnezeiești și cu totul se sârguia să se facă locaș curat al Dumnezeului Celui viu.
Vrăjmașul adevărului îndemna pe mulți tineri de o vârstă cu Evdochim să-] silească a merge la petreceri îndulcitoare, la vânătoare și la veselii. însă de-a pururea pomenitul avea o singură desfătare și plăcere - să se roage și să se sârguiască la citirea cărților folositoare de suflet; dar nu precum fac unii care se roagă neavându-și mintea lor la rugăciune și citesc neluând aminte, nici la cele care le citesc, nici la cele pe care le aud de la alții; ci el, adevăratul rob al Domnului, și când se ruga și când citea, își avea toată mintea și tot cugetul pironit la sfintele cuvinte pe care le cugeta.
El atât a iubit din tot sufletul întreaga înțelepciune și curăția cea mai cinstită decât toate celelalte fapte bune - care și face pe om întocmai cu îngerii -, încât putea cu îndrăzneală să zică și el ca și acel mult pătimitor Iov: N-a urmat vreodată inima mea ochiului meu, dacă din întâmplare nevrand ar fi văzut. Și lucru mai mare decât acesta este că de-a pururea pomenitul Evdochim s-a hotărât să nu privească la față femeiască, cât va trăi. De aceea, câtă vreme a trăit, afară de maica sa n-a privit în față altă femeie sau fecioară, nici n-a vorbit cu vreuna.
Iar pe lângă întreaga înțelepciune, el a adăugat împreună și milostenia, însoțită cu desăvârșita veselie a feței, ca prin întreaga înțelepciune să strălucească fața înaintea lui Dumnezeu, iar prin milostenie, sufletul său să se hrănească cu darul Sfântului Duh. El făcea atât de multă milostenie, încât și pe acelea pe care el le avea de nevoie ca să trăiască, le dădea săracilor; nu numai bani, dar orice ar fi avut de trebuință. Și atât de mult ajuta pe cei săraci, încât de ar fi fost trebuință să se vândă rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie, căci fericitul știa că rodul dragostei este milostenia. De aceea, era și tată al orfanilor, ocârmuitor al văduvelor, îmbrăcăminte a celor goi, saturare a flămânzilor și mângâiere a scârbiților.
Minunatul Evdochim, pentru faptele lui cele bune, s-a învrednicit, fără voia lui, și de vrednicie împărătească. Insă cu toate acestea, n-a căzut câtuși de puțin din cugetarea la strălucirea și frumusețile cerului, și socotind că vrednicia lui i s-a dat ca dar de la Dumnezeu, îi slujea Lui mai cu îndatorire, afierosindu-se pe sine dumnezeiescului dor. Acest sfânt s-a rânduit a fi și voievod peste oastea Capadociei, în eparhia ce se numește Harsiana; dar, ca un iconom înțelept, nu folosea dregătoria pentru cinstea și slava sa, după cum fac cei mai mulți care iau vreo dregătorie, ca să se slăvească ei, nepricepuții, și să se lăcomească, nepunând ticăloșii în mintea lor înfricoșata cercetare care are s-o facă dreptul și înfricoșatul Judecător. Iar fericitul Evdochim nu era din aceștia, ci toată sârguința și grija lui era dată spre a ocârmui pe cei mici și pe cei mari cu cuvioșie și dreptate și chiar sufletul, dacă ar fi fost trebuință, l-ar fi jertfit pentru ascultarea lui.
Dar de ce să spun multe? Fericitul Evdochim era desăvârșit în toată fapta bună: înfocat în dragostea lui Dumnezeu, neîntrecut în dragostea aproapelui, pentru care fugea de toată vorba de rău. Și nu numai el se păzea de osândire, ci și pe ceilalți îi împiedica în tot chipul de a nu grăi vreun cuvânt potrivnic, care să rănească pe aproapele. El învăța încă pe fiecare că se cuvine să se deprindă mai mult să asculte decât să vorbească. Cu acest fel de petrecere fericită s-a făcut vas al alegerii; dascăl cu cuvântul și cu fapta; chip, pildă și icoană vie acelora care petreceau împreună cu el, până ce a ajuns la fericitul sfârșit al vieții acesteia de acum, fiind acolo în Capadocia și având treizeci și trei de ani, adică fiind tânăr cu vârsta, iar cu priceperea și cu socoteala preabătrân.
Și cunoscându-și dreptul sfârșitul său, nu s-a tulburat, fiindcă toată viața lui n-a cugetat decât la moarte. Un lucru numai îl mâhnea: că maica sa era departe și nu era acolo la sfârșitul vieții sale. Insă a sosit ceasul cel mai de pe urmă, ca să se ducă către Domnul; și au venit mulți la el să-l cerceteze. Și după ce le-a vorbit din destul despre aducerea aminte de moarte, i-a jurat pe Dumnezeu ca să-l îngroape cu aceleași haine cu care era îmbrăcat și să nu-i facă cele obișnuite care le fac la ceilalți morți. Atunci a făcut semn și după ce au ieșit toți afară, a început a se ruga lui Dumnezeu, zicând acestea pe care le-au auzit unii dintre ei și le-au spus pe urmă: „Doamne, Dumnezeul meu, precum n-am voit să se arate petrecerea mea cât am trăit, astfel mă rog ca și sfârșitul meu să se facă fără nici un dar, nici să socotească cineva că Ți-am bineplăcut Ție!”. Apoi zicând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!”, a ieșit preasfântul său suflet. Atunci cei ce se aflau acolo, cucernicindu-se de porunca sfântului, nu numai că i-au lăsat hainele care le purta, dar și patul pe care se culca, care era făcut din lemne despicate, așa cum erau, le-au pus în mormântul sfântului.
Dar nu era cu putință să se ascundă soarele în nor, nici făclia sub obroc, pentru că pe cât se ascundea fericitul acesta, pe atât Domnul îl făcea arătat pentru folosul multora. Pentru că un om oarecare, cu numele Ilie, avea diavol înfricoșat; și după ce au trecut câteva zile de la moartea sfântului, s-a întâmplat să treacă prin partea aceea. Deci, venind în locul unde zăceau sfintele moaște, cum s-a atins de mormântul sfântului, îndată diavolul a început a-l munci pe Ilie și, scuturându-l cu înfricoșare, l-a aruncat la pământ ca pe un mort și așa a ieșit și a scăpat omul. Deci Domnul, ca să slăvească pe robul său, a întins în multe părți vestea minunii care s-a făcut cu Ilie, și mulțime multă venea, aducând bolnavi de multe feluri de patimi, și se tămăduia la mormântul sfântului.
O femeie oarecare avea un copil, care era slăbănog de amândouă mâinile, încât nu putea să le miște nicidecum. Deci îndată ce a venit la mormântul sfântului, în acea zi s-a și tămăduit. Un alt copil era slăbănog nu numai de mâini, dar și de picioare. Acela venind cu credință la locul acela minunat, a căpătat sănătate ca și copilul cel dintâi. încă și candela sfântului era un izvor de tămăduiri, pentru că îndată ce se ungeau bolnavii cu untdelemnul candelei, se tămăduiau.
Și altă femeie, având duh necurat, îndată ce s-a apropiat de mormântul sfântului, diavolul a fugit de la ea. O alta, fiind muncită de mulți ani de o patimă cumplită și nevindecată, s-a dus cu credință la mormântul sfântului și, luând pământ, l-a amestecat cu lacrimile sale mai mult decât cu apă și l-a făcut tină; apoi ungându-și rana, îndată și-a câștigat sănătatea cea dorită. Pământul de la mormântul sfântului făcea tămăduire nu numai acelora care se duceau acolo, ci și acelora care erau departe; pentru că se trimitea la cei bolnavi și se ungeau cu dânsul. Și astfel își căpătau sănătatea după credința lor. La Sfântul Evdochim era încă și aceasta o covârșire a darului, că îndată ce se ungeau bolnavii și chemau numele lui, se tămăduiau numaidecât.
Este lucru cu neputință a scrie cineva toate minunile acestui sfânt. Insă acum socotesc că este vremea să spunem și despre mutarea cinstitului lui trup de la Harsiana la Constantinopol.
Vestea despre minunile Sfântului Evdochim a ieșit și a trecut prin toată cetatea și latura, încât toți se minunau și nu se dumireau cum un om tânăr cu vârsta, ce se afla în mijlocul atâtor tulburări, fiind în dregătorii și boierii înalte, a săvârșit atâtea fapte bune, pe care abia le săvârșesc sihastrii din pustietățile cele adânci, și a păzit atâta curăție și întreagă înțelepciune. Deci, auzind ei de minunile cele nemărginite și preagrabnice ce le făcea, toți s-au spăimântat pentru aceea și cei mai mulți oameni povesteau și cugetau la sfântul acesta.
Și aflând și părinții de moartea fiului lor, s-au mâhnit foarte. Dar, auzind și de minunile pe care le făcea, se mângâiau și aveau dorință înfocată să se încredințeze și cu vederea. Astfel, maica sfântului, fiind biruită de patima iubirii de fiu, n-a pus în mintea sa depărtarea locului, nici n-a socotit ostenelile și primejdiile călătoriei, ci s-a pornit cu mare osârdie și s-a dus la mormântul preaiubitului și preasfântului său fiu. Și văzând acolo mulțimea celor ce mergeau cu toată evlavia și minunile ce se făceau la acest sfințit mormânt, unde se vindecau foarte degrab îndrăciții și cei ce sufereau de multe feluri de patimi, a căzut și a îmbrățișat mormântul fiului său. Și îl plângea ca pe un mort; dar, cucernicindu-se și minunându-se de darul minunilor pe care fiul său îl luase de la Dumnezeu, se mângâia că este maica unui sfânt ca acesta, pentru care făcea și plânsul amestecat cu lauda, zicând unele ca acestea:
„Fiul meu preadulce! Fiule, lumina ochilor mei! De unde se află la tine atâta dar de tămăduire? Căci acesta se dă de la Dumnezeu numai celor care viețuiesc în curăție și cu nevoința, cu ascunse osteneli și cu fapte bune. Acest dar se dă de la Domnul robilor Săi adevărați, ca un început al bunătăților ce au să fie în slava împărăției cerești. Prin tine, fiul meu, m-am făcut și mă numesc maică de trei ori fericită. De aceea, nu-ți mai fac plânsuri și tânguiri, ci, ca unui prieten iubit al lui Dumnezeu, îți aduc cântări și laude duhovnicești. Nu te mai numesc rod al pântecelui meu, ci fiu al lui Dumnezeu după dar! Eu pe tine te-am născut trupește, însă acum, dimpotrivă, eu mă nasc de la tine duhovnicește.
Deci nu mă rușinez să te numesc părintele meu, fiindcă pentru faptele tale cele bune, părintele tău este însuși Tatăl cel ceresc. Tu ai rude pe sfinții îngeri și toate cetele sfinților; deci fă-ne bine și nouă, părinților tăi, pe care mai mult ne apasă mâhnirea după tine, decât bătrânețile noastre de mulți ani. Mie, maicii tale celei trupești, mi-ai da plată pentru creșterea ta, dacă prin mijlocirea ta m-ai împrieteni cu Părintele tău cel ceresc. Asemenea vei face răsplătire părintelui tău, care te-a născut pe tine trupește, dacă îi vei pricinui odihnă bătrâneților sale în sânul lui Avraam. Fiul meu binecuvântat, o rugăciune ca aceasta aduc ție bătrânețile părintești, ostenelile pântecelui de maică, sânii laptelui pe care l-ai supt. Cunosc că Dumnezeu, fiind rugat de tine, te va asculta pentru părinții tăi, căci porunca Lui este ca să fie cinstiți de fii, fiindcă cinstea care se face de către fii părinților, se suie la Dumnezeu, ca Unul ce este Tată și Ziditor al tuturor”.
Acestea zicându-le cucernica maică a Sfântului Evdochim, a poruncit de au ridicat lespedea de pe mormânt și, scoțând afară racla cu sfintele moaște, s-a arătat o minune preaslăvită și preaînvederată, ca să încredințeze cele zise. Căci trecuseră optsprezece luni de la îngroparea sfântului și, atâta vreme aflându-se în pământ, acele cinstite moaște n-au suferit nici o schimbare, din câte se întâmplă de nevoie la trupurile moarte. Nici fața nu s-a schimbat, nici nu s-a făcut vreo putrezire sau măcar puțină stricăciune la vreun mădular al trupului; nici nu s-a veștejit, nici nu s-a înnegrit câtuși de puțin acel sfânt trup, ci se arăta cu fața strălucită, înflorită și prea veselă cu toate închipuirile, asemenea unui om ce doarme și n-a murit. Și numai o mișcare lipsea, ca să se arate sfântul viu. Dar și hainele cu care l-au îngropat, au rămas nestricate cum au fost la început. Știm cu toții că trupurilor celor morți le urmează, pe lângă putoarea cea rea a trupului, ca și hainele să scoată oarecare duhnire grea și putrejune puturoasă. Dar la acest de trei ori fericit, însuși trupul și hainele slobozeau bună mireasmă minunată și dulceață, la vedere și la mirosire. Și nu se socotea că atunci s-a deschis mormânt de mort, ci oarecare livadă preafrumoasă cu răsaduri și flori binemirositoare.
Acolo s-a aflat și un ieromonah cu numele Iosif, care a apucat sfintele moaște ca să le ridice drept și numai cât le-a îmbrățișat, au stat drepte, ca și cum ar fi fost vii. Pentru aceasta, înfricoșându-se cu frică mare, a căzut înaintea picioarelor sfântului, rugându-l ca pe un viu să-l lase să ia hainele lui pentru evlavie. Și așa a început întâi de a scos dulama și l-a îmbrăcat cu alta; apoi cu atâta înlesnire a scos din picioarele lui încălțările pe care le purta, încât se arăta, ca și cum însuși sfântul îi ajuta spre a le scoate. Iar după ce l-a dezbrăcat, l-a așezat iarăși în chipul cel dintâi, slăvind împreună cu cei de față pe Dumnezeu, Care slăvește pe cei ce îl slăvesc pe El.
Deci se adeverește că s-a descoperit cu iconomie mormântul sfântului, ca să se arate darul cel mare cu care Dumnezeu l-a slăvit pe el, încât să păzească peste fire trupul lui nestricat. Arătându-se acestea, s-au înfricoșat diavolii și fugeau din oameni ca izgoniți de fulger. Și cu adevărat, dacă, fiind ascuns în pământ, se temeau de el diavolii și fugeau din oameni, cu cât mai mult s-au înfricoșat de el, după ce s-a arătat și strălucea în slava sfințeniei.
După aceasta s-a ivit neînțelegere între maica sfântului și între cei de acolo; pentru că maica sfântului voia să ia sfintele moaște și să le ducă în Constantinopol, zicând: „Steaua aceasta a răsărit din pântecele meu”. Iar cei de acolo ziceau: „Cu adevărat, din tine a răsărit, dar la noi a strălucit. Deci cum este cu putință să ne lipsești pe noi de un dar ca acesta, care aici și-a întins razele atâtor minuni? Această vie este de la voi, dar la noi și-a dat rodul darurilor, fiindcă așa a binevoit Dumnezeu. Deci să nu te împotrivești hotărârii lui Dumnezeu, să nu ne zavistuiești nouă dumnezeieștile daruri, să nu voiești a lipsi atâta mulțime de folosul sufletului și al trupului. Îți ajunge, pentru slavă, că te-ai arătat maică a unui sfânt ca acesta!”.
Auzind ea acestea, s-a dus în liniște la ale sale, ca o înțeleaptă. Au trecut însă la mijloc multe zile și numitul acela ieromonah Iosif, aflându-se acolo, a dobândit vreme de a furat comoara și a fugit, neștiind nimeni din cei de acolo. Și mergând Iosif cu sfintele moaște pe ascuns, a fost vădit de mirul ce curgea dintr-însele și din minunile care se făceau pe drum. Căci o femeie îndrăcită, fiind dusă pe drum de oarecare, s-a întâmplat de s-a aflat acolo unde erau sfintele moaște. Atunci s-a sălbăticit diavolul și a făcut pe femeie să strige, ocărând pe sfânt și sărind fără de rânduială. Astfel a ieșit diavolul acela, fiind izgonit de darul Sfântului Duh. Iar femeia aceea, făcân-du-se sănătoasă, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Apoi o oarecare fecioară, având patimă înfricoșată, îndată ce s-a apropiat cu credință de sfintele moaște, a luat tămăduire.
Astfel făcând minuni sfântul, a fost dat părinților săi darul cel de mult preț. Atunci acea maică iubitoare de Dumnezeu, cu dorire ca o iubitoare de fiu, a făcut sfintelor lui moaște o raclă de argint și a pus-o în prea frumoasa biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise mai înainte; și se făceau și acolo în fiecare zi nenumărate minuni.
Un asemenea dar a luat Sfântul Evdochim de la Dumnezeu, pentru faptele lui bune cele multe și, mai ales, pentru covârșirea milosteniei; pentru că el avea mai multă osârdie spre a da, decât aceia care cereau spre a lua. Fericitul a semănat aici cu binecuvântare cele vremelnice, iar acum seceră roduri veșnice în împărăția cerului, căreia să ne învrednicim și noi prin mijlocirea acestui de trei ori fericit Evdochim, împreună cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor amin.
Să mă izbăveşti, Doamne, de cursele vicleanului şi urâtorului de Dumnezeu, antihrist, celui ce va să vină curând şi ascunde-mă de răutatea lui în pustia cea tainică a mântuirii Tale. Dăruieşte-mi, Doamne, putere şi bărbăţie ca să mărturisesc cu tărie Numele Tău cel Sfânt, să nu fug de frica diavolului şi să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, nici de Sfânta Ta Biserică.
Dăruieşte-mi, Doamne, şi ziua şi noaptea, plângere şi lacrimi pentru păcatele mele şi Te îndură de mine, Doamne, în ceasul Înfricoşătoarei Tale Judecăţi! Amin.
În aceasta luna, în ziua a treizecea, pomenirea Sfintilor Apostoli: Sila, Silvan, Criscent, Epenetos si Andronic.
