IGNATIE BRIANCIANINOV-DESPRE ADEVARATA ASCULTARE

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE ADEVĂRATA ASCULTARE

XII O viaţă de ascultare pe lîngă un bătrîn

Ceea ce am spus despre pustnicie şi însingurare trebuie să spunem şi despre ascultarea faţă de un bătrîn, aşa cum se făcea în monahismul de odinioară: o asemenea ascultare nu mai este dată vremii noastre!

Sfîntul Ioan Casian spune că Părinţii din Egipt, a căror viaţă mănăstirească era deosebit de înfloritoare şi dădea naştere la roade duhovniceşti uimitoare, ziceau că „e bine să fii povăţuit duhovniceşte de cei ce sînt cu adevărat înţelepţi”, arătînd că acest lucru este „un mare dar al Sfîntului Duh.” Condiţia de căpetenie pentru o asemenea supunere este prezenţa unui dascăl purtător de Duh care să fie în stare, prin voia Sfîntului Duh, să îndrepte voinţa căzută a celui ce îi este supus întru Domnul şi, împreună cu această voinţă căzută, toate patimile. Există în voinţa căzută şi coruptă a omului o înclinare spre toate patimile. Este vădit că voinţa căzută, care se poate îndrepta prin voia Duhului Sfint, nu poate fi îndreptată de către un dascăl care el însuşi este rob patimilor.

„Dacă vrei să renunţi la lume - zice Sfîntul Simeon Noul Teolog călugărilor din timpul său - şi să înveţi a trăi după Evanghelie, nu te da pe mîna unui dascăl fără experienţă sau robit de patimi, ca nu cumva să deprinzi de la el, în locul vieţii evanghelice, o viaţă drăcească. Căci învăţătura dascălilor buni este bună, iar a dascălilor răi este rea. Seminţele rele vor avea cu siguranţă roade rele. Un orb care vrea să-i călăuzească pe alţii este un amăgitor şi îi aruncă pe cei ce-l urmează în prăpastia pierzării, după cuvîntul Domnului: Dacă orb pe orb va călăuzi, amîndoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14)”.

Într-o altă împrejurare, acest mare slujitor a lui Dumnezeu, după ce l-a sfătuit pe un călugăr să trăiască după poveţele părintelui său duhovnicesc, adaugă: „Negreşit, ucenicul trebuie să fie încredinţat că părintele său duhovnicesc este insuflat de Duhul Sfint şi că nu va spune nimic împotriva voii lui Dumnezeu, ci va propovădui, după darul pe care l-a primit şi după puterea de a înţelege a ucenicului, ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce este folositor sufletului. Altfel, se va afla în reaua stare a celor ce ascultă de oameni, iar nu de Dumnezeu.” Despre aceasta, Apostolul porunceşte: Nu vă faceţi robi oamenilor! (1 Corinteni 7, 23). El le cere slujitorilor să-şi împlinească lucrarea într-un chip duhovnicesc, nu asemenea celor ce caută să placă oamenilor, ci ca slugi ale lui Hristos, făcînd din suflet voia lui Dumnezeu (Efeseni 6, 6). Căci acum - zice Apostolul - caut să înduplec oamenii sau pe Dumnezeu! Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos! (Galateni 1, 10). Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi (adică unui om cu înţelepciune trupească sau lui Dumnezeu) sînteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate? (Romani 6, 16). Ascultarea îl preschimbă pe cel care ascultă după chipul celui ce-l povăţuieşte: Şi zămisleau oile cum erau nuielele şi fătau oile miei pestriţi, tărcaţi şi negri (Facere 30, 39).

Bătrînii care-şi iau asupra lor sarcina sfinţilor stareţi de odinioară, dar fără a avea darurile lor duhovniceşti, trebuie să înţeleagă că dorinţele lor, gîndurile lor şi judecăţile lor asupra marii lucrări călugăreşti, adică ascultarea, sînt greşite. Să ştie limpede: felul lor de a gîndi, înţelepciunea şi ştiinţa lor nu sînt decît orbire şi nălucire drăcească, ce nu vor întîrzia să dea acelaşi fel de roade în cei pe care-i conduc. Dorinţa lor fără măsură nu va putea trece nedescoperită decît o oarecare vreme pentru începătorul neexperimentat ce se află sub povăţuirea lor, dacă acesta are puţină inteligenţă şi se ocupă de citirea cărţilor sfinte cu dorinţa sinceră de a se mîntui. Mai devreme sau mai tîrziu, această amăgire se va descoperi cu putere, ducînd la o ruptură foarte stînjenitoare între bătrîn şi ucenic, pricinuindu-le şi unuia şi altuia mari tulburări ale minţii.

Este înfricoşător să ai asupra ta, din pricina îngîmfării şi a voii proprii, sarcini care nu pot fi duse decît cu ajutorul Sfîntului Duh. Este înfricoşător să te arăţi ca un purtător de Duh Sfînt cîtă vreme legăturile cu satan nu sînt rupte şi eşti încă întinat de el. O asemenea comedie şi înşelătorie sînt înspăimîntătoare. Ele sînt dezastruoase atît pentru tine însuţi, cît şi pentru semenul tău. Sînt o crimă şi o hulă.

Este de prisos să aducem aici pilda Avvei Zaharia care, fiind supus unui bătrîn fără experienţă, Carion, tatăl său după trup, a atins totuşi desăvîrşirea monahală; sau pilda Sfîntului Accaciu, care şi-a cîştigat mîntuirea pe lîngă un bătrîn ce l-a condus fără de vreme în mormînt, bătîndu-l cu bastonul cu o cruzime neomenească. Amîndoi erau cu siguranţă supuşi unor bătrîni nepricepuţi, dar se conduceau de învăţăturile Părinţilor purtători de Duh, cît şi de pildele deosebit de lămuritoare pe care le aveau sub ochii lor. Din această pricină, au putut face o ascultare formală de bătrînii lor. Aceste cazuri sînt în afara rînduielii comune şi a regulei generale. „Felul de a lucra al Proniei - spune Sfîntul Isaac Sirul - este total diferit de rînduiala omenească obişnuită. În ce te priveşte, ţine-te de rînduiala obişnuită!”

Poate ni se va răspunde: „Credinţa ucenicului poate împlini lipsurile bătrînului.” Acest lucru nu este adevărat. Doar încrederea în adevăr te mîntuieşte, alăturarea credinţei la minciună şi la nălucirile drăceşti duce la ruină, după învăţătura Apostolului: „N-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mîntuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii” - zice el referitor la cei ce se pierd de bună voie. Ca să fie osîndiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut minciuna (2 Tesaloniceni 2, 10-12). După credinţa voastră, fie vouă! (Matei 9, 29), le-a spus Domnul, Adevărul întrupat, la doi orbi, iar aceştia s-au vindecat de orbire. Minciuna şi înşelăciunea n-au dreptul să repete cuvintele Adevărului întrupat, pentru a-şi îndreptăţi purtarea ucigaşă prin care îl pierd pe aproapele lor.

Sînt împrejurări, dar foarte rare, în care credinţa, prin deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu, a putut lucra prin mijlocirea păcătoşilor şi chiar să ducă la mîntuirea lor. În Egipt, Flavian, căpetenia unei cete de tîlhari, avea de gînd să jefuiască o mănăstire de maici. Pentru a-şi atinge scopul, el a îmbrăcat haina monahală şi a intrat în mănăstire. Maicile l-au primit ca pe un sfînt părinte, l-au dus la biserică şi i-au cerut să se roage la Dumnezeu pentru ele. Împotriva voinţei lui, şi spre propria sa uimire, Flavian a făcut-o. Apoi i-au pus masa. După masă, maicile i-au spălat picioarele. Una dintre surori era surdă şi mută. Maicile au adus-o şi i-au dat să bea din apa cu care au spălat picioarele străinului. Bolnava s-a tămăduit numaidecît. Maicile l-au preamărit pe Dumnezeu şi viaţa sfîntă a acelui călugăr străin şi au făcut cunoscută minunea petrecută. Harul lui Dumnezeu s-a coborît asupra căpeteniei tîlharilor, acesta a făcut pocăinţă, şi a ajuns călugăr făcător de minuni.

În Viaţa Sfîntului Teodor, episcopul Edesei, citim că o desfrînată, silită de Adera, tovarăşa sa deznădăjduită, s-a rugat pentru fiul acesteia ce murise şi mortul a înviat la rugăciunile curvei. Uimită de acest lucru, aceasta s-a lepădat de viaţa sa păcătoasă, a intrat într-o mănăstire şi, printr-o viaţă de nevoinţă, a ajuns la sfinţenie. Pildele de acest fel sînt ieşite din rînduiala. Cugetînd la ele, ne minunăm cît de nepătrunse sînt judecăţile lui Dumnezeu şi ne întărim în credinţă şi în nădejde; dar ne vom înşela amarnic dacă vom lua aceste cazuri drept modele de urmat. Pentru a ne călăuzi, Domnul ne-a dat Legea Sa, adică Sfînta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfîntul Pavel ne cere cu toată tăria: Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără rînduială, iar nu după predania pe care aţi primit-o de la noi (2 Tesaloniceni 3, 6), prin „predanie” înţelegînd tradiţia Bisericii, cuprinsă în Sfînta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.

Avva Pimen ne cere să rupem cu un bătrîn dacă petrecerea cu el se arată vătămătoare pentru suflet, aceasta însemnînd negreşit că bătrînul în cauză încalcă tradiţia Bisericii. [...] Ascultarea mănăstirească, aşa cum era săvîrşită de către călugării de odinioară, este o taină duhovnicească înaltă. Nouă ne este cu neputinţă de a o urma întrutotul, o putem doar privi cu evlavie şi cu mare băgare de seamă, însuşindu-ne-o în duh. Vom da dovadă de o judecată dreaptă şi de o înţelepciune mîntuitoare dacă, citind vieţile şi rînduielile Părinţilor din vechime, [...] vom băga de seamă căderea obştească a creştinismului din vremea noastră. Atunci, va trebui să recunoaştem că nu sîntem în stare să moştenim în întregime lucrările Părinţilor, dar că este o mare binecuvîntare a lui Dumnezeu şi o mare fericire să ne putem hrăni cu farîmiturile ce cad de la masa Părinţilor. Aceste fărîmituri nu sînt o hrană îndestulătoare, dar ele pot, nu fără a ne lăsa un simţămînt de lipsă, să ne scape de moartea duhovnicească.

XIII Viaţa dusă urmărind sfaturile duhovniceşti

În capitolul dinainte, noi am înţeles prin „fărîmituri” viaţa duhovnicească aşa cum este ea îngăduită de Pronia lui Dumnezeu în vremea noastră. În lucrarea de mîntuire, ea este întemeiată pe principiile primite din Sfînta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi; aceste principii trebuie să fie însoţite de sfaturi primite de la părinţii şi fraţii vremii noastre. De bună seamă, este vorba de aceeaşi ascultare de altădată, dar într-o formă deosebită, măsurată cu slăbiciunea noastră, care mai întîi de toate este de natură duhovnicească. În vremurile străvechi, dascălii purtători de Duh lucrau de-a dreptul sub înrîurirea voii lui Dumnezeu, astfel încît ucenicii lor sporeau duhovniceşte foarte repede. Astăzi, călugării trebuie să caute ei înşişi voia lui Dumnezeu în Scriptură şi de aceea sînt adesea expuşi ezitărilor şi greşelilor prelungite, iar sporirea lor se face cu întîrziere. Aceasta este voia lui Dumnezeu în ce ne priveşte. Noi trebuie să ne supunem ei şi să o urmăm cu mulţumire.

Viaţa noastră mănăstirească de azi, dusă în lumina Scripturilor şi a sfaturilor părinţilor şi fraţilor noştri, este întărită prin pilda începătorului monahismului, Sfîntul Antonie cel Mare. El nu era legat prin ascultare de vreun bătrîn anume. În timpul primelor sale însingurări, el trăia izolat şi-şi căuta învăţătura în Scripturi şi alături de diferiţi părinţi şi fraţi: de la unul a învăţat înfrînarea; de la altul, blîndeţea, răbdarea şi umilinţa; de la un al treilea, vegherea grijulie asupra lui însuşi şi liniştea lăuntrică. El se străduia să-şi însuşească practica fiecărui monah, fiind, pe cît era cu putinţă, ascultător faţă de toţi, smerindu-se în faţa tuturor şi rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. Aşa fă şi tu, fiind începător! Fii ascultător faţă de cei mai mari, fără făţărnicie şi slugărnicie. Încearcă o ascultare liberă de orice lin­­gu­şire: fii ascultător din dragoste de Dumnezeu. Fii gata să faci ascultare de toţi părinţii şi fraţii cînd ei îţi cer lucruri care nu sînt potrivnice legii lui Dumnezeu, nici regulei şi ordinii mănăstirii, nici sfaturilor părinţilor ce conduc. Dar în nici un caz să nu asculţi de ce este rău, chiar dacă ar trebui să suferi din pricină că nu vrei să placi oamenilor. Cere sfatul părinţilor şi fraţilor bogaţi în fapte bune şi în înţelepciune, dar nu-l urma decît cu cea mai mare grijă. Nu te entuziasma de un sfat lăsîndu-te dus de primul gînd. Din cauza firii tale pătimaşe şi a orbirii tale, un sfat vătămător şi insuflat de o patimă îţi poate plăcea datorită neştiinţei şi lipsei de experienţă şi pentru că el răspunde unei patimi ascunse în sinea ta. Cu lacrimi şi suspine cere-I lui Dumnezeu să nu-ţi îngăduie să aluneci de la voia Sa sfîntă pentru a urma o voinţă omenească căzută, a ta sau a aproapelui tău, a sfătuitorului tău. Cu ajutorul Evangheliei cercetează-ţi gîndurile tale şi pe ale aproapelui tău şi sfaturile lui. Oamenilor mîndri şi închipuiţi le place să înveţe şi să dea sfaturi. Nu le pasă de valoarea sfaturilor lor. Nu-şi dau seama că le pot pricinui celorlalţi suferinţe de nereparat prin sfaturile lor fără noimă, dacă un începător fără experienţă le acceptă cu încredere oarbă, cu entuziasmul ca­pului şi sîngelui. Ei doresc izbînzi, oricare ar fi natura acestora, oricare le-ar fi originea. Vor să-i impresioneze pe începători şi să şi-i supună moral. Au nevoie de laudele oamenilor. Vor să fie socotiţi sfinţi, buni sfătuitori, stareţi, dascăli cu daruri discernământului. Au nevoie să-şi hrănească mîndria nesă­tulă, orgoliul. Rugăciunea Proorocului a fost totdeauna actuală, dar în chip deosebit astăzi: Mîntuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împu­ţi­nat adevărul de la fiii oamenilor! Deşertăciuni a grăit fiecare către aproa­pele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit (Psalmi 11, 1-2).

O cuvîntare mincinoasă şi făţarnică este în acelaşi timp rea şi nenorocită. Pentru a te feri, este de neapărată trebuinţă să-ţi iei măsuri de prevenire. „Cercetează Sfîntă Scriptură - zice Sfîntul Simeon Noul Teolog - şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, în chip deosebit ale celor ce s-au ocupat de viaţa în nevoinţe şi, comparînd învăţătura lor cu poveţele şi purtarea dascălului tău, vei putea vedea ca într-o oglindă cum trebuie să vieţuieşti. Dacă poveţele lui se potrivesc cu Sfînta Scriptură, le poţi primi şi păstra în suflet, dar dacă ele sînt greşite şi rele, trebuie să le respingi ca să nu cazi în greşeală. Căci trebuie să ştii că sînt numeroşi amăgitorii şi dascălii mincinoşi care au apărut în zilele noastre.”

Sfîntul Simeon trăia în veacul al zecelea după Hristos; încă în vremea aceea se ridica în Sfînta Biserică glasul unui drept care deplîngea lipsa adevăraţilor povăţuitori, purtători de Duh, şi marele număr de învăţători mincinoşi. Cu trecerea veacurilor, învăţătorii pricepuţi ai monahismului au ajuns din ce în ce mai rari. Sfinţii Părinţi tind tot mai mult să recomande ca povăţuitor Sfînta Scriptură şi scrierile patristice. Sfîntul Nil Sorski, vorbind de părinţii ce au trăit înaintea lui, scrie: „Nu-i un lucru neînsemnat să-ţi găseşti un dascăl de nădejde, care să-ţi poată sluji de călăuză pentru această lucrare minunată. Poate fi numit de nădejde cel ale cărei fapte şi gînduri se potrivesc cu Sfînta Scriptură şi care au dobîndit dreapta măsură duhovnicească. Dar atunci, după cum zic Sfinţii Părinţi, este neînchipuit de greu să găseşti un adevărat povăţuitor care să te înveţe aceste lucruri. Dar acum, cînd numărul lor s-a împuţinat foarte tare, trebuie să-l cauţi cu toată sîrguinţa. În acelaşi timp, dacă nu l-ai găsit, Sfinţii Părinţi ne poruncesc să ne punem sub ascultarea şcolii Sfintei Scripturi, ascultînd de Domnul Însuşi, Care ne zice: Cercetaţi Scripturile, căci voi socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică (Ioan 5, 39). Căci toate cîte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră (Romani 15, 4).

Sfîntul Nil Sorski trăia în veacul al cinsprezecelea. El a întemeiat un schit nu departe de Lacul Alb, unde s-a închinat rugăciunii într-o adîncă singurătate. Este bine pentru părinţii duhovniceşti de astăzi să asculte cu cîtă umilinţă şi sfială vorbeşte Sfîntul Nil despre sfaturile pe care le da fraţilor. „Nimeni nu trebuie, din lipsă de grijă, să ţină ascunse cuvintele lui Dumnezeu, ci trebuie să-şi mărturisească slăbiciunea; în acelaşi timp nu trebuie să ascundă adevărul lui Dumnezeu, pentru că altfel va încălca poruncile Lui. Să nu ascundem cuvintele lui Dumnezeu, ci să le facem cunoscute. Sfintele Scripturi şi cuvintele Sfinţilor Părinţi sînt aşa de numeroase ca şi firicelele de nisip în mare; cercetîndu-le fără osteneală, noi îi vom învăţa pe cei ce vin la noi şi au nevoie de ele. Mai bine zis, nu sîntem noi cei ce învăţăm, căci nu sîntem vrednici de a face acest lucru, ci sînt Sfinţii Părinţi care-l fac, plecînd de la Sfînta Scriptură.”

Avem aici modelul cel mai potrivit pentru îndrumarea duhovnicească din vremurile noastre. El este cu totul mîntuitor, şi pentru dascăl şi pentru ucenic. El este arătarea unei sporiri duhovniceşti măsurate. El nu primeşte închipuirile, obrăznicia şi îndrăznelile nebuneşti în care cad cei ce caută să-i urmeze formal pe Varsanufie cel Mare sau pe alţi părinţi vestiţi, fără să fi primit harul pe care l-au primit aceia. Ceea ce la Părinţi era arătarea unei prezenţe îmbelşugate a Sfîntului Duh, vădeşte la aceşti imitatori nechibzuiţi şi făţarnici o adîncă neştiinţă, orbire, mîndrie şi încredere în ei înşişi.

Fraţi prea-iubiţi, să vestim cuvîntul lui Dumnezeu cu toată umilinţa şi cu toată cucernicia, ferindu-ne de mîndria care-i atacă violent pe oamenii supuşi patimilor, atunci cînd aceştia îi învaţă pe fraţii lor. Gîndiţi-vă la aceasta: că vom da răspuns pentru orice cuvînt nefolositor ce ne iese din gură (Matei 12, 36). Va fi înfricoşător să dăm socoteală de cuvîntul lui Dumnezeu propovăduit cu mîndrie şi din slavă deşartă! Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mîndrie. Pe cei ce au zis: Cu limba noastră ne vom mări; căci buzele noastre la noi sînt; cine ne este Domn? (Psalmi 11, 3-4).

Domnul va pierde pe cei ce caută propria lor mărire şi nu mărirea lui Dumnezeu. Să ne temem de ameninţarea lui Dumnezeu! Să spunem un cuvînt ziditor cînd este de neapărată trebuinţă, nu ca nişte învăţători, ci ca oameni care au ei înşişi nevoie să fie învăţaţi şi care se străduiesc să se lase pătrunşi de învăţătura dată de către Dumnezeu în cuvîntul său prea-sfînt. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este slava şi stăpînirea în vecii vecilor. Amin. (1 Petru 4, 10-11).

Cine lucrează în numele său propriu lucrează pentru propria sa faimă. El se dă pe sine şi pe cei ce îl ascultă ca jertfa a lui satan. Cine lucrează în numele Domnului lucrează pentru mărirea lui Dumnezeu; el cîştigă mîntuirea sa şi a semenului său prin Domnul, singurul Mîntuitor al oamenilor. Să ne fie teamă a da unui începător învăţături negîndite, neîntemeiate pe cuvîntul lui Dumnezeu şi pe o înţelegere duhovnicească a acestui cuvînt. Este mai bine să-ţi recunoşti propria neştiinţă decît să răspîndeşti o învăţătură vătămătoare sufletelor. Să ne ferim de o mare nenorocire: a-l face pe un slujitor a lui Dumnezeu (un începător încrezător) slugă a oamenilor (1 Corinteni 7, 27), împingîndu-l să împlinească voia căzută a unui om, în locul voii prea-sfinte a lui Dumnezeu.

Legătura simplă dintre cel ce dă sfaturi şi ucenicul care le primeşte este cu totul alta decît aceea dintre un bătrîn şi un ucenic care împlineşte o ascultare necondiţionată, care s-a făcut rob în numele Domnului. Un simplu sfat nu trebuie să ducă la împlinirea lui necondiţionată: poţi să-l urmezi sau nu. Sfătuitorul nu-şi ia nici o responsabilitate pentru un sfat, dacă l-a dat cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie, nu din propria sa iniţiativă, ci la cererea insistentă a celuilalt. La fel, cel ce a primit un sfat nu-i legat de el; el are libertatea de a hotărî dacă urmează sau nu sfatul primit. Este limpede că sfătuirea, care corespunde în toate Sfintei Scripturi răspunde întrutotul nevoilor vremurilor noastre de cădere.

Să subliniem faptul că Părinţii opresc să dai sfaturi altora din proprie dorinţă, fără să-ţi fie cerut; a te apuca să dai sfaturi altora este semn că-ţi atribui o cunoştinţă şi o demnitate duhovnicească, ceea ce este probă vădită de orgoliu şi orbire. Sigur că nu vorbim aici de conducători, nici de cei ce au răspunderea de a învăţa tot timpul. Fiind nevoie ca ei să facă acest lucru cu fraţii care le-au fost încredinţaţi, fără a fi întrebaţi (2 Timotei 4, 2). Dar dacă aceştia vizitează alte mănăstiri, ei trebuie să urmeze sfatul dat de Sfîntul Macarie al Alexandriei Sfîntului Pahomie cel Mare. Pahomie îl întrebase pe Macarie despre felul de a învăţa şi a judeca pe fraţi, iar Avva Macarie i-a răspuns: „învaţă-i şi judecă-i pe cei ce îţi sînt supuşi, dar nu-i judeca pe cei dinafară!” Toţi stareţii care doresc să placă lui Dumnezeu au păstrat şi continuă să păstreze acest sfat.

SIMEON NUOL TEOLOG-DESPRE DUHOVNICIE

CUVÎNTUL SFÎNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG - DESPRE DUHOVNICIE

Cuvînt scris către cineva care era un fiu al său duhovnicesc despre mărturisire şi despre cine sînt cei ce au primit puterea de a dezlega şi lega păcatele

[...] Căci noi credem că poruncile Iubitorului de oameni Dumnezeu sînt păzite de către noi şi ne silim spre acestea neştiind că mai degrabă noi sîntem păziţi de acelea; căci cel ce păzeşte poruncile dumnezeieşti nu le păzeşte pe acelea, ci se păzeşte pe sine însuşi de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi despre care Pavel a arătat că sînt nenumăraţi şi înfricoşători zicînd: Lupta noastră nu este împotriva sîngelui şi trupului, ci împotriva duhurilor răutăţii din cele cereşti (Efeseni 6, 12), adică cele din văzduh, care sînt mereu gata de luptă în chip nevăzut împotriva noastră.

Aşadar, cine păzeşte poruncile e de fapt păzit de ele şi nu pierde bogăţia încredinţată lui de Dumnezeu; dar cel ce le dispreţuieşte se află gol, cade uşor în mîinile vrăjmaşilor şi, pierzînd toată bogăţia, ajunge, cum spuneam, datornic Împăratului şi Stăpînului a toate pentru toate acelea, pentru care nu-i este cu putinţă omului să dea ceva în schimb sau pe care nu-i este cu putinţă să le găsească; căci sînt cereşti şi El a venit şi vine în fiecare zi din ceruri dăruindu-le şi împărţindu-le credincioşilor; şi atunci iarăşi unde le vor putea găsi cei ce le-au primit şi le-au pierdut? Cu adevărat nicăieri! Întrucît nici Adam nici vreunul din fiii lui n-a fost în stare să lucreze rechemarea lui însuşi sau a rudelor lui, decît numai Domnul nostru Iisus Hristos Care, fiind Dumnezeu mai presus de fire, S-a făcut fiul lui (Adam) după trup şi venind l-a ridicat cu putere dumnezeiască din cădere şi pe acela şi pe noi. Iar cel ce crede că nu trebuie să păzească toate poruncile, ci doar unele, şi pe celelalte lăsîndu-le, să ştie că, dacă neglijează fie şi una singură, va pierde astfel toată bogăţia.

Închipuieşte-ţi poruncile ca pe doisprezece bărbaţi înarmaţi stînd în cerc în jurul tău şi păzindu-te pe tine, care stai gol în mijlocul lor; închipuieşte-ţi apoi iarăşi alţi războinici potrivnici care-i înconjoară din toate părţile pe aceştia (doisprezece) căutînd să pună mîna pe tine şi să te înjunghie numaidecît. Dacă unul din cei doisprezece şi-ar lăsa din voie proprie postul, nu s-ar mai îngriji de strajă şi şi-ar lăsa locul său ca pe o uşă deschisă inamicului, care va fi folosul de la ceilalţi unsprezece bărbaţi atunci cînd unul din aceia intră în mijloc şi te taie în bucăţi fără cruţare, dat fiind că aceia nu se pot întoarce să vină în ajutorul tău, căci chiar dacă ei înşişi ar voi să se întoarcă, vor fi omorîţi şi ei de inamici. Aşa va fi negreşit şi cu tine dacă nu păzeşti poruncile; căci, dacă ai fost rănit de vrăjmaşul tău şi ai căzut la pămînt, toate poruncile se vor depărta de la tine şi după puţin timp puterea te va părăsi. [...]

De aceea, mai întîi să fugim de păcat; şi chiar dacă am fost răniţi de săgeata lui, să nu zăbovim îndulcindu-ne de veninul lui ca de miere, nici să ne facem, ca ursoaica rănită, încă şi mai mare rana prin făptuirea lui ci îndată să alergăm la doctorul duhovnicesc şi să vomităm veninul păcatului prin mărturisire scuipînd otrava lui, şi să primim cu sîrguinţă epitimiile date de el ca pe un antidot al pocăinţei, să le săvîrşim mereu cu credinţă fierbinte şi să ne luptăm cu frica lui Dumnezeu. Căci toţi cei care au deşertat toată bogăţia încredinţată lor şi şi-au mîncat averea părintească cu desfrînatele şi cu vameşii (Luca 15), a căror conştiinţă e încovoiată de multa lor ruşine şi nu pot să şi-o îndrepte fiindcă nu mai au îndrăznire (spre Dumnezeu), toţi aceştia caută pe drept cuvînt un om al lui Dumnezeu care să se facă un sponsor al datoriei lor, ca prin acesta să se apropie de El; lucru care, pe cît socot, e cu neputinţă fără pocăinţa sinceră şi ostenitoare a celui ce vrea să se împace cu Dumnezeu. Căci nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în dumnezeieştile Scripturi să primească cineva păcatele altuia şi să dea seamă pentru el fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai întîi roade vrednice de pocăinţă proporţional cu felul păcatului şi să fi pus la baza ei ostenelile lui; căci zice glasul Inainte-mergătorului Cuvîntului: Faceţi roade vrednice de pocăinţă şi nu socotiţi să spuneţi în voi înşivă: Avem părinte pe Avraam! (Matei 3, 8-9), fiindcă Însuşi Domnul nostru a spus despre cei ce au o astfel de dispoziţie lipsită de minte, aşa: Amin zic vouă, chiar dacă Moise şi Samuil se vor ridica în picioare ca să fie aleşi fiii şi fiicele lor, nu vor fi aleşi (Ieremia 15, 1). Deci ce vom face sau ce mod de iertare a datoriei şi rechemare din cădere vom inventa noi care vrem să ne pocăim? Ascultaţi şi, cu darul lui Dumnezeu, voi examina chestiunea pentru fiecare dintre voi!

Caută, dacă vrei, un mijlocitor, doctor şi sfătuitor bun, pentru ca să-ţi dea, ca un sfătuitor bun, moduri de pocăinţă potrivite cu sfatul bun, ca un doctor să-ţi dea leacul corespunzător fiecărei răni, iar ca un mijlocitor să ţi-L facă milostiv pe Dumnezeu, stînd înaintea Lui faţă către faţă prin rugăciune şi intervenţie la El pentru tine. Să nu te lupţi, aşadar, să-ţi afli un sfătuitor şi un aliat linguşitor şi rob al pîntecelui, ca nu cumva să te înveţe, potrivindu-se cu voinţa ta, nu cele pe care le iubeşte Dumnezeu, ci cele pe care le primeşti tu şi aşa să rămîi iarăşi cu adevărat vrăjmaş neîmpăcat cu El; nici unul neexperimentat, ca nu cumva prin multa lui tăiere şi prin tăieturile şi arderile nelavremea lor să te arunce în adîncul disperării, sau prin compătimirea lui peste măsură să te lase bolnav părîndu-ţi-se că eşti sănătos - lucrul cel mai cumplit - şi aşa să te predea osîndei veşnice cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară împreună sufletul. Dar un mijlocitor între Dumnezeu şi om nu cred că e aşa de simplu de găsit, căci nu toţi cei ce coboară din Israel sînt şi israeliţi (Romani 9, 6), ci cei ce ştiu limpede sensul acestui nume (Israel) şi au o minte care vede pe Dumnezeu (Facerii 32), şi nici toţi cei chemaţi cu numele lui Hristos nu sînt cu adevărat creştini, căci nu tot cel ce-Mi spune: Doamne! Doamne! - zice Hristos - va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu (Matei 7, 21); precum şi iarăşi: Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, în numele Tău am scos demoni! şi Eu le voi zice: Amin, zic vouă, nu vă cunosc pe voi. Duceţi-vă de la Mine voi, lucrătorii fărădelegii! (Matei 7, 22-23; 25, 12).

De aceea, deci, noi toţi, atît cei ce mijlocesc, cît şi cei ce au păcătuit şi vor să se împace cu Dumnezeu, trebuie să luăm aminte, fraţilor, ca nici cei ce mijlocesc să nu-şi atragă mînie în loc de răsplată, nici cei ce am jignit şi sîrguim să ne împăcăm să nu întîlnim un sfătuitor vrăjmaş, ucigaş şi rău în loc de un mijlocitor; căci unii ca aceştia vor auzi cu ameninţare înfricoşătoare: Cine v-a pus pe voi stăpînitori şi judecători ai poporului Meu (Ieşirea 2, 14) şi iarăşi: Făţarnice, scoate mai întîi bîrna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7, 5); iar „bîrnă” e aici o patimă sau o poftă care întunecă ochiul sufletului; şi iarăşi: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! (Luca 4, 23); şi iarăşi: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce istoriseşti tu dreptăţile Mele şi iei legămîntul Meu în gura Ta? Căci tu ai urît povăţuirea şi ai aruncat cuvintele Mele înapoia Ta (Psalmi 49, 16-17); şi Pavel zice: Cine eşti tu care judeci pe sluga altuia? Pentru stăpînul ei stă sau cade ea; dar Dumnezeu are putere să o facă să stea (Romani 14, 4) prin robul Său credincios.

De aceea, fraţi şi părinţi ai mei, mă înfiorez şi tremur şi vă rog pe voi toţi, asigurîndu-mă şi pe mine însumi prin chemarea mea adresată vouă, să nu fiţi cu dispreţ faţă de aceste taine dumnezeieşti şi înfricoşătoare pentru toţi, să nu vă jucaţi cu cele care nu sînt de joacă, nici să nu lucraţi împotriva sufletului vostru din pricina slavei deşarte, a iubirii de slavă, a iubirii de cîştig sau a nesimţirii; căci din pricina faptului că sînteţi numiţi „rabi” şi „părinţi” se întîmplă să primiţi gînduri străine. Să nu răpim - rogu-vă! - fără ruşine aşa, pur şi simplu, demnitatea Apostolilor, lăsîndu-ne povăţuiţi de acest exemplu din lume: căci dacă ar cuteza cineva cu îndrăzneală să se asemene reprezentantului împăratului pămîntesc şi ar fi prins că ţine şi face în ascuns cele încredinţate aceluia, ori va vesti şi va face acestea în public, acesta şi părtaşii şi supuşii lui vor fi supuşi unor pedepse extreme spre înfricoşarea altora şi vor fi de rîs la toţi ca unii lipsiţi de minte şi simţire, ce vor păţi atunci în viitor cei ce răpesc cu nevrednicie vrednicia [demnitatea] Apostolilor?

Căci nu trebuie să vreţi să vă faceţi mijlocitori ai celorlalţi înainte de a vă fi umplut voi înşivă de Duhul Sfînt şi înainte de a fi cunoscut în simţirea sufletului că sînteţi iubiţi ca nişte prieteni de Împăratul a toate, căci nu toţi cei ce cunosc pe împăratul pămîntesc pot să mijlocească la el pentru alţii; foarte puţini pot face aceasta: numai cei care au cîştigat îndrăznire către el prin virtutea, sudorile şi slujirile lor şi n-au nevoie de un mijlocitor, ci grăiesc cu împăratul gură către gură. Dar la Dumnezeu, părinţilor şi fraţilor, nu vom păzi oare această rînduială? Nu vom cinsti pe Împăratul ceresc măcar la fel cu cel pămîntesc? Ne vom dărui nouă înşine tronurile de-a dreapta şi de-a stânga răpindu-le înainte de a le cere şi a le primi? O, ce îndrăzneală! Ce ruşine ne va cuprinde! Căci dacă nu vom fi învinuiţi pentru altceva, atunci chiar şi numai pentru aceasta vom fi lipsiţi cu necinste de şederea pe tronurile din faţă şi vom fi azvîrliţi în focul cel nestins ca nişte dispreţuitori. Dar acestea sînt de ajuns spre povăţuirea celor ce vor să ia seama la ei înşişi, căci din această pricină am făcut acest cuvînt extins, măcar că el ne-a abătut de la tema noastră. Să spunem însă acum, copile, ceea ce ne-ai cerut să afli.

Că e îngăduit unui monah care nu are preoţie să ne mărturisească, acest lucru îl vei afla făcîndu-se de toţi de cînd a fost dată de Dumnezeu moştenirii Lui haina şi ţinuta pocăinţei şi s-au numit monahi precum stă scris în de Dumnezeu insuflatele scrieri ale Părinţilor, peste care aplecîndu-te vei găsi drept adevărate cele zise. Înaintea acestora însă numai arhiereii au primit puterea [autoritatea] de a dezlega şi lega prin succesiune de la dumnezeieştii Apostoli; odată cu trecerea timpului arhiereii devenind netrebnici, această înfricoşătoare întreprindere a trecut la preoţi care aveau o viaţă neprihănită şi s-au învrednicit de harul dumnezeiesc; după care şi aceştia ajungînd amestecaţi şi atît arhiereii, cît şi preoţii asemănîndu-se restului poporului şi celor mulţi care cad, ca şi acum, în duhul rătăcirii şi al grăirii deşarte şi pier, ea a trecut, precum s-a zis, la poporul ales al lui Dumnezeu, adică la monahi, nu fiindcă ar fi fost luată de la preoţi sau arhierei, ci fiindcă aceştia s-au înstrăinat pe ei înşişi de ea; căci orice preot e pus mijlocitor între Dumnezeu şi oameni către Dumnezeu - cum zice Pavel - şi trebuie să aducă jertfă pentru popor ca şi pentru el însuşi (Evrei 5, 1-3).

Dar să începem cuvîntul de mai sus şi să vedem de unde, cum şi cui i-a fost dată dintru început această putere [autoritate] de a sluji cele sfinte şi de a dezlega şi lega, şi în această ordine, aşa cum ai întrebat, aşa şi dezlegarea [problemei] se va face limpede nu numai pentru tine, ci şi pentru toţi oame­nii. Cînd Domnul şi Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru a spus omului care avea mîna uscată: „Iertate îţi sînt păcatele”, evreii care au auzit aceasta au spus: Acesta huleşte, căci cine poate ierta păcatele decît Unul Dumnezeu? (Matei 9, 3). Căci iertarea păcatelor nu fusese dată încă nici de profeţi, nici de preoţi, nici de vreunul din patriarhii din vremea de pe atunci; drept pentru care cărturarii au avut dificultăţi întrucît, li se vestea o învăţătură nouă şi un lucru uimitor [paradoxal]. Din această pricină, Domnul nu le-a făcut reproşuri, ci mai degrabă i-a învăţat dăruindu-le iertarea păcatelor ceea ce nu ştiau, arătîndu-Se pe Sine Însuşi ca Dumnezeu şi nu ca om; căci acestora le zice: Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere [autoritate] să ierte păcatele (Matei 9, 6) iar celui cu mîna uscată îi spune: întinde mîna ta şi el a întins-o şi ea s-a făcut din nou sănătoasă ca şi cealaltă (Matei 12, 13), încredinţînd prin minunea văzută lucrul mai mare şi nevăzut (Dumnezeirea Lui). Tot aşa i-a făcut şi lui Zaheu (Luca 19, 1), tot aşa şi desfrînatei (Luca 7, 36), tot aşa şi lui Matei vameşul (Matei 9, 9), lui Petru care L-a tăgăduit de trei ori (Ioan 18, 17), ologului (Ioan 5, 5), căruia vindecîndu-l i-a zis: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătu­ieşti, ca să nu-ţi fie şi mai rău (Ioan 5, 14). Spunînd aceasta, a arătat că acela a căzut în boală prin păcat şi, izbăvit fiind de aceasta, a luat şi iertarea păcatelor sale nu pentru că s-a rugat multă vreme, nu din pricina postului sau a culcării pe jos, ci numai din pricina întoarcerii lui, a credinţei lui neşovăielnice, a retezării răului, a pocăinţei adevărate şi a multelor lacrimi, ca desfrînata (Luca 7, 38-44) şi ca Petru care a plîns cu amar (Matei 26, 75).

De aici s-a făcut începutul acestui mare dar cuvenit lui Dumnezeu Singur, Care l-a şi avut El Singur. Vrînd apoi să urce la cer, a lăsat ucenicilor în locul Lui această harismă. Dar cum le-a dat această demnitate şi autoritate? Să aflăm şi cui, şi cîtor şi cînd? Cei unsprezece ucenici mai de seamă fiind adunaţi împreună şi uşile fiind încuiate, El a intrat şi stînd în mijlocul lor, a suflat aspra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfînt, cărora le iertaţi păcatele, iertate să fie, iar cărora le ţineţi, ţinute să fie (Ioan 20, 22-23). Nu le porunceşte nimic despre epitimii pentru că aveau să fie învăţaţi de Duhul Sfînt.

Deci, precum s-a zis, Sfinţii Apostoli au transmis prin succesiune această autoritate celor ce deţineau scaunele lor, dat fiind că nimeni dintre ceilalţi nu îndrăznea nici măcar să se gîndească la aşa ceva. Astfel, ucenicii Domnului au păzit cu exactitate această autoritate. Dar, cum am spus, o dată cu trecerea timpului, cei vrednici s-au amestecat cu cei nevrednici şi au fost acoperiţi de mulţime, unul ambiţionînd să aibă înaintea altuia prezidarea [adunărilor bisericeşti] făţărnicind ipocrit virtutea. Căci de cînd cei ce deţineau scaunele Apostolilor s-au arătat trupeşti şi iubitori de plăcere şi de slavă şi au înclinat spre erezii, harul dumnezeiesc i-a părăsit şi această autoritate a fost luată de la ei. De aceea, lăsînd ei şi toate celelalte pe care trebuie să le aibă cei ce slujesc cele sfinte, li s-a cerut numai să fie ortodocşi. Dar eu cred că nu erau nici măcar aceasta; căci ortodox e nu numai cel ce nu introduce dogme noi în Biserica lui Dumnezeu, ci şi cei ce şi-au agonisit o viaţă în acord cu cuvîntul drept [al învăţăturii]. Pe unul ca acesta patriarhii şi mitropoliţii din diverse timpuri fie l-au căutat, dar nu l-au găsit, fie găsindu-l, l-au preferat în locul lui pe cel nevrednic, cerîndu-i numai să expună în scris simbolul credinţei şi acceptînd numai acest lucru: ca el să nu fie nici un zelos pentru bine, nici să se lupte cu cineva din pricina răului, pretinzînd că aşa se menţine pacea în Biserică - lucru care însă e mai rău decît orice duşmănie şi pricină de mare neaşezare.

Din această pricină deci, preoţii s-au făcut netrebnici şi au ajuns ca poporul, căci nefiind sare [a pămîntului], cum a zis Domnul (Matei 5, 13), ca să strîngă şi să reţină prin mustrări viaţa destrămată a altora, ci, mai mult, cunoscîndu-şi şi acoperindu-şi unii altora patimile, au ajuns mai răi decît poporul, iar poporul mai rău decît ei. Dar unii din popor s-au arătat mai buni chiar decît mulţi preoţi, luminînd în acea beznă lipsită de lumină ca nişte cărbuni; căci dacă aceia ar fi luminat, potrivit cuvîntului Domnului (Matei 5, 16) prin viaţa lor ca soarele, atunci aceşti cărbuni nu s-ar fi arătat scînteind, ci ar fi fost arătaţi negri de lumina mai limpede. Dar, fiindcă între oameni a rămas numai ţinuta şi haina preoţiei, darul Duhului a trecut la monahi ca la unii care au venit prin fapte la viaţa Apostolilor şi s-a făcut cunoscut prin semne. Dar şi aici diavolul a lucrat cele ale sale, căci văzînd că aceştia s-au arătat ca nişte noi ucenici ai lui Hristos în lume şi că străluceau prin viaţa şi minunile lor, introducînd între ei pe fraţii mincinoşi, vasele lui, i-a amestecat cu aceştia şi după puţin timp aceştia înmulţindu-se, aşa cum vezi, şi monahii au ajuns netrebnici şi s-au făcut cu totul nemonahi.

Aşadar, nici monahilor numai cu haina, nici celor hirotoniţi şi înscrişi în treapta preoţiei, nici celor cinstiţi cu demnitatea arhieriei, adică patriarhilor, mitropoliţilor şi episcopilor nu li s-a dat de la Dumnezeu pur şi simplu aşa şi numai din pricina hirotoniei şi a demnităţii ei şi puterea de a ierta păcatele - să nu fie! - ci li s-a îngăduit numai să slujească cele sfinte, şi socot că multora din aceştia nici măcar aceasta - ca nu cumva, iarbă fiind, să fie arşi! - ci numai acelora care între preoţi, arhierei şi monahi se numără prin curăţie împreună cu corurile ucenicilor lui Hristos.

Deci de unde vor înţelege aceştia că sînt înscrişi împreună cu cei de care s-a vorbit şi de unde îi vor recunoaşte cu exactitate pe aceştia cei care-i caută? După ceea ce a învăţat Domnul zicînd astfel: „Iar celor ce cred le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi” - ceea ce este învăţătura de Dumnezeu insuflată şi folositoare a Cuvîntului, şerpi vor lua, şi chiar băutură de moarte de vor bea, nu-i va vătăma (Marcu 16, 17-18); şi iarăşi: Oile Mele ascultă glasul Meu (Ioan 10, 27); şi iarăşi: După roadele lor îi veţi cunoaşte (Matei 7, 16). După care roade? După cele a căror mulţime o enumera Pavel zicînd: Iar roadă Duhului e iubirea, pacea, mărinimia, bunătatea, credinţa, blîndeţea, înfrînarea (Galateni 5, 22), şi împreună cu ele: milostivirea, iubirea de fraţi, milostenia şi cele ce urmează acestora; la care se adaugă: Cuvîntul înţelepciunii, cuvîntul cunoaşterii, darurile minunilor şi celelalte multe pe care le lucrează unul şi acelaşi Duh împărţind fiecăruia după cum vrea El (1 Corinteni 12, 8-11). Deci cei ce au ajuns la împărtăşirea acestor harisme - fie a tuturor, fie în parte după cum le era de folos - s-au înscris în corul Apostolilor, iar cei ce ajung aşa şi acum sînt înscrişi tot acolo. De aceea, şi aceştia sînt lumina lumii, cum zice Hristos Însuşi: Nimeni aprinzînd lumina nu o pune sub obroc sau sub pat, ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă (Matei 5, 14-15). Dar unii ca aceştia se recunosc nu numai după acestea, ci şi din purtarea vieţii lor. Căci exact aşa îi vor recunoaşte cei care-i caută şi se vor recunoaşte fiecare din ei pe sine însuşi, dacă, după asemănarea Domnului nostru Iisus Hristos, nu numai n-au socotit ca o ruşine, ci drept cea mai mare slavă umilinţa şi smerenia; dacă au arătat, ca şi Acela, ascultare nefăţarnică faţă de părinţii şi călăuzitorii săi, încă şi faţă de cei ce le poruncesc duhovniceşte; dacă au iubit necinstirea, ocările, bîrfelile şi defăimările şi i-au primit pe cei care li le-au adus ca pe unii care le-au făcut cel mai mare bine şi s-au rugat din suflet cu lacrimi pentru ei; dacă au scuipat pe toată slava din lume şi au socotit ca nişte gunoaie desfătările din ea - dar ce să mai lungesc cuvîntul spunînd altele multe şi vădite? Dacă fiecare din cei zişi se găseşte pe sine însuşi realizînd toată virtutea pe care o auzim citindu-se în Sfintele Scripturi şi a străbătut de asemenea toată făptuirea celor bune, a cunoscut în fiecare din acestea progresul, schim­barea, treapta şi a fost luat spre înălţimea slavei dumnezeieşti, atunci poate cineva să se cunoască pe sine însuşi ca ajuns şi părtaş al lui Dumnezeu şi al harismelor Lui şi va fi cunoscut aşa şi de cei ce văd bine, ba chiar şi de cei cu vedere slabă; şi aşa unii ca aceştia ar putea spune cu îndrăzneală tuturor: Pentru Hristos facem solie ca şi cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (2 Corinteni 5, 20). Căci toţi cei care au păzit aşa poruncile lui Dumnezeu pînă la moarte, care şi-au vîndut averile lor şi le-au împărţit săracilor, aceştia şi-au pierdut în lume sufletele lor din pricina iubirii lui Dumnezeu şi le-au găsit în viaţa veşnică; iar găsindu-şi sufletele lor, le-au găsit în lumina gîndită cu mintea (inteligibilă) şi aşa în această lumină au văzut Lumina cea neapropiată, pe Dumnezeu Însuşi, după cum stă scris: întru lumina Ta vom vedea lumină (Psalmi 35, 9). Deci cum anume va putea găsi cineva cele pe care le are sufletul? Ia aminte! Sufletul fiecăruia e o drahmă pe care a pierdut-o nu Dumnezeu, ci fiecare din noi (Luca 15, 8) cufundîndu-se în întunericul păcatului. Hristos însă, Lumina cea adevărată, venind şi întîlnindu-i pe cei ce-L caută cum ştie numai El Însuşi, le-a dăruit harul de a-L vedea pe El Însuşi. Aceasta înseamnă a-ţi găsi sufletul: a vedea pe Dumnezeu, a ajunge în Lumina Lui mai înalt decît toată creatura văzută şi a-L avea Păstor şi Învăţător pe Dumnezeu, de la care va cunoaşte, dacă vrei, şi puterea (autoritatea) de a dezlega şi lega şi, cunoscînd-o exact, se va închina Celui ce i-a dat-o şi o va comunica celor ce au nevoie de ea. Unora ca acestora ştiu, copile, că li se dă puterea (autoritatea) de a dezlega şi lega de către Dumnezeu Tatăl şi Domnul nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfînt: celor ce sînt fii ai Lui prin înfiere, Sfinţi şi robi ai Lui. Unui părinte ca acesta (lui Simeon Evlaviosul) i-am fost ucenic şi eu; el n-avea hirotonia de la oameni, dar m-a înscris în ucenicie cu mîna sau cu Duhul lui Dumnezeu şi mi-a poruncit mie, celui pus de mult în mişcare spre aceasta cu dorinţă tare de Duhul Sfînt, să primesc frumos hirotonia de la oameni după modelul ur­mat de obicei.

Prin urmare, fraţilor şi părinţilor, să ne rugăm mai întîi să ajungem astfel şi aşa numai să vorbim cu alţii despre eliberarea de patimi şi primirea gîndurilor şi să căutăm un asemenea duhovnic. Să căutăm deci mai bine cu osteneală astfel de bărbaţi, care sînt ucenici ai lui Hristos şi cu chinul inimii şi lacrimi multe să-L rugăm zile întregi ca să dea jos vălul de pe ochii inimilor noastre ca să-i recunoască, în cazul în care se va găsi unul ca acesta în această generaţie rea şi vicleană, pentru ca, găsindu-l, să primim prin el iertarea păcatelor noastre, supunîndu-ne poruncilor şi rînduielilor lui din tot sufletul, aşa cum şi acela ascultînd cuvintele lui Hristos s-a făcut părtaş al harului şi darurilor Lui şi a primit de la El puterea [autoritatea] de a dezlega şi lega păcatele aprins fiind de Duhul Sfînt, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Fiul Său Unul-Născut în veci. Amin. [...]

Către unul din ucenicii lui cu privire la modul în care poate cineva să recunoască un bărbat sfînt şi despre cum sau făcînd ce anume îl va găsi şi, după ce a dat de unul ca acesta, cum trebuie să fie faţă de el

[...] De aceea avem nevoie de multă rîvnă şi purtare de grijă, de multă luare-aminte, de multă priveghere şi multe rugăciuni ca să nu cădem în nici o rătăcire, minciună, apostol mincinos sau prooroc mincinos, în cazul în care nu vom dobîndi un călăuzitor adevărat şi iubitor de Dumnezeu şi care să aibă pe Hristos în el şi să cunoască cuprinzător propovăduirea Apostolilor, canoanele şi poruncile lor şi dogmele Sfinţilor Părinţi, sau, ca să spun mai bine, care să cunoască voile şi tainele Stăpînului şi Învăţătorului Apostolilor, Hristos. Un asemenea învăţător trebuie să căutăm şi să găsim, care mai întîi să le fi auzit şi învăţat cu cuvîntul, iar mai apoi să fi fost învăţat şi în chip tainic şi în adevăr de Însuşi Duhul Mîngîietorul prin făptuire şi experienţă, ca să se învrednicească şi el să audă de la Hristos Însuşi Care i-a învăţat pe Apostoli: Taina Mea e pentru Mine şi pentru cei ai Mei şi: Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor (Matei 13, 11). Căci dacă vom căuta, vom găsi negreşit, pentru că Dumnezeu nu e nedrept, nici nu se bucură de pierzania oamenilor, ci precum este scris: Aşa a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Deci, dacă L-a dat morţii pe Fiul Său Unul-Născut ca să ne mîntuim prin El, cum e cu pu­tinţă oare atunci cînd îl rugăm să ne trimită sau, ca să spun mai bine, să ne arate un rob al Lui sfînt şi adevărat ca să ne călăuzească spre mîntuire şi să ne înveţe căile Lui; cum e cu putinţă, zic, să ascundă un asemenea om de noi şi să ne lipsească de un călăuzitor? Nu, nu! Nu e cu putinţă. Iar acest lucru trebuie să-l credem din ceea ce s-a făcut cu sutaşul Corneliu care, deşi era păgîn, dar temător de Dumnezeu cu toată casa lui, pentru .că făcea multe milostenii poporului şi chema mereu pe Dumnezeu, de aceea la ceasul al nouălea al zilei i s-a arătat în chip vădit Îngerul lui Dumnezeu care a venit la el şi i-a spus: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu. Şi acum trimite bărbaţi la Ioppe şi cheamă să vină un oarecare Simon care se numeşte Petru. El este găzduit la un oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă e lîngă mare (Faptele Apostolilor 10, 4-6). Vezi că bine am spus că avem nevoie de multă rîvnă şi purtare de grijă ca să găsim un adevărat ucenic al lui Hristos? Şi gîndeşte-te ce spune Scriptura: Iar Corneliu era bărbat cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa lui (Faptele Apostolilor 10, 2), fiindcă nu numai pe sine însuşi, ci şi pe toţi casnicii lui i-a învăţat să se teamă de Dumnezeu. Şi e lucru frumos şi lăudabil înaintea lui Dumnezeu ca să ne îngrijim nu numai de folosul nostru, ci şi de toţi cei ce sînt împreună cu noi. Lucru pe care acel sutaş îl făcea şi înainte de a fi fost învăţat de Apostoli şi poruncile Apostolilor care hotărăsc ca nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare ale altuia (1 Corinteni 10, 24) le împlinea şi făcea multe milostenii şi chema pe Dumnezeu ziua şi noaptea; şi înainte de a crede în Dumnezeu săvîrşea în chip vădit porunca Stăpînului nostru Dumnezeu Care hotărăşte: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41) şi: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7). Ai văzut necredinciosul, păgînul care n-a auzit cîndva cuvîntul lui Dumnezeu şi făcea poruncile Evangheliei cu rîvnă înainte de a fi fost învăţat de altul? Cerea cu evlavie şi primea; căuta cu milostenie şi afla; bătea cu postul şi rugăciunea şi i s-a deschis. A trimis, spune (Scriptura), la Ioppe după Simon cel numit şi Petru - o, dar minunat! o, binefacere uimitoare!, care era găzduit de un oarecare Petru tăbăcarul, a cărui casă era lîngă mare. Vezi că Îngerul i-a descoperit nu numai numele lui, dar şi numele celui ce-l primea şi locul unde era găzduit? Iar Îngerul a făcut acest lucru, ca să nu se înşele Corneliu şi să cheme pe altcineva în locul lui Petru şi să dea peste un lup în loc de un păstor.

Dacă vrei şi tu să primeşti pe adevăratul, credinciosul şi alesul ucenic al lui Hristos, du şi tu o asemenea viaţă, fă şi tu fapte asemănătoare, cazi şi cheamă şi tu la fel pe Dumnezeu prin milostenie, post şi rugăciune şi vei deschide ochii sufletului tău să vezi un asemenea om şi tu, aşa cum l-a văzut Corneliu pe Înger. Imită-l pe el, cel necredincios, şi tu cel ce spui că eşti credincios; pe el, păgînul şi neînvăţatul şi tu cel ce te numeşti creştin din pruncie, cel ce spui că ai fost hrănit cu învăţăturile Apostolilor şi te înalţi cu cugetul ascultînd flecărelile celor mai neînvăţaţi. Imită pe sutaşul, tu, care-ţi conduci numai casa ta şi în tot felul şi purtarea de grijă te îndreptezi pe tine însuţi şi pe cei ce sînt sub puterea ta. Dacă dispreţuieşti lucrurile ce se găsesc în puterea ta şi în voinţa ta, precum şi poruncile lui Dumnezeu pe care le cunoşti, nu le faci, ci eşti nepăsător faţă de ele şi nu te îndrepţi nici pe tine însuţi, nici pe cei pe care-i ai în stăpînirea ta, spune-mi cum vrei atunci să-ţi arate Dumnezeu un învăţător care să te înveţe cele mai desăvîrşite şi mai înalte? Şi dacă Dumnezeu nu ţi-l arată, cum e cu putinţă să-l găseşti şi să-l recunoşti? Sau cum îl vei primi fără şovăială ca sfînt? Sau cum vei primi de la Dumnezeu plată de sfînt şi drept? Nu! Nu! Nu va avea loc aceasta. De aceea, celor ce erau rîvnitori şi purtau de grijă de mîntuirea lor şi începeau de la ei înşişi cele ce privesc mîntuirea, celor care, pe cît le era cu putinţă, căutau pe Dumnezeu şi lucrau binele, acestora Dumnezeu le-a descoperit şi atunci şi le descoperă şi acum Apostoli, Prooroci, Drepţi şi Sfinţi, li i-a făcut cunoscuţi iar ei i-au primit, i-au cinstit ca pe nişte învăţători ai evlaviei, ca pe nişte mijlocitori ai lui Dumnezeu. De aceea au păzit şi cuvintele lor ca pe nişte legi dumnezeieşti şi au primit şi ei plata pe care le-a dat-o acelora şi chiar şi acum, dacă se găsesc unii ca aceia, vor primi plată ca şi aceia. Dar pe cei ce dispreţuiesc pe ceilalţi şi se socotesc pe ei înşişi înţelepţi şi se află în negrijă şi nepăsare şi nu cheamă pe Dumnezeu ca sutaşul Corneliu şi cei asemenea lui, cu toată rîvna, cu milostenie, cu post şi cu rugăciune, mai ales acum cînd aproape toţi sîntem învăţaţi din copilărie de către Prooroci şi Apostoli voia lui Dumnezeu şi cele de folos nouă, pe unii ca aceştia, spun, Dumnezeu îi lasă să se găsească în rătăcirile în care au căzut ei singuri, care, întunecaţi fiind de întunericul patimilor, poftelor şi voilor lor şi umblînd întru ele ca într-o noapte adîncă, îşi găsesc şi asemenea învăţători. Şi pe drept cuvînt, căci stăpînitorul întunericului are întotdeauna şi slujitorii şi ucenicii lui care umblă în întuneric, pe care unii ca aceia îi găsesc şi-i primesc cu bucurie ca pe unii de un gînd cu ei şi sînt învăţaţi de aceştia aceleaşi lucruri pe care şi le-au ales mai înainte şi au preferat să le facă ei înşişi spre pierzania lor. Căci cine nu ştie că dintru început diavolul a ridicat împotriva Proorocilor - prooroci mincinoşi, împotriva Apostolilor - apostoli mincinoşi, împotriva învăţătorilor sfinţi - sfinţi mincinoşi şi învăţători mincinoşi şi se luptă în diferite chipuri să-i înşele pe cei nepăsători cu cuvinte mincinoase şi să-i arunce în prăpastia pierzaniei? Pe aceştia i-a descoperit Apostolul zicînd: Vă rog, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi scandaluri împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o şi depărtaţi-vă de la ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pîntecului lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celui fără de răutate (Romani 16, 17-18). Deci cei ce vor să fugă de unii ca aceştia cum sfătuieşte Apostolul, trebuie să se separe de faptele întunericului, căci întrucît vor să fie robi acestora şi să umble în întuneric, nu pot să fugă de asemenea învăţători, nici să vină la lumina adevăraţilor învăţători.

Tu deci, copilul meu duhovnicesc în Domnul, auzind dumnezeiasca Scriptură care spune: Vai celor înţelepţi pentru ei înşişi şi ştiutori înaintea lor (Isaia 5, 21), ia seama cu frică şi cutremur la cele spuse. Căci cuvîntul acesta este despre mîntuirea sufletească şi dacă vrei să-ţi agoniseşti un bărbat duhovnicesc şi sfînt şi un învăţător adevărat, nu socoti că ai putea să-l recunoşti tu însuţi după ştiinţa ta, fiindcă acest lucru e cu neputinţă, dacă nu te lupţi înainte de toate celelalte, precum spuneam, cu fapte bune, cu milostenie, cu post, cu rugăciune şi cu cerere necontenită, ca Dumnezeu să-ţi fie împreună-lucrător şi ajutor spre aceasta. Şi dacă te-ai învrednicit să-l găseşti cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, atunci arată-i cea mai mare purtare de grijă şi rîvnă, multă smerenie, multă evlavie, cinste covîrşitoare, credinţă curată şi neşovăielnică. De ce? Ca să nu-ţi cîştigi osîndă şi pedeapsă în loc de răsplată, fiindcă despre unii ca aceştia a spus Mîntuitorul nostru şi Dumnezeu: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine vă nesocoteşte, pe Mine Mă nesocoteşte (Matei 10, 40; Luca 10, 16). Se cade, aşadar, fraţilor, să-i primim pe unii ca aceştia ca pe Hristos Însuşi, pentru că toate cele făcute lor se raportează la Însuşi Stăpînul Hristos şi Dumnezeul nostru, iar El şi le împropriază şi le socoteşte ca şi cum le-ar pătimi El Însuşi; precum, iarăşi, cele ce se fac învăţătorilor mincinoşi se raportează la antihrist şi cei care-i primesc, îl primesc pe acesta şi pe însuşi diavolul. Şi să nu pretexteze unii că nu-i cunoaşte zicînd: „De unde aş putea să-i cunosc pe unii ca aceştia? Şi eu sînt om şi nimeni nu cunoaşte gîndurile altui om decît duhul care locuieşte în el.” Nimeni să nu ia acest cuvînt drept un pretext întemeiat. Căci dacă ar fi cu neputinţă să fie recunoscut, n-ar mai fi poruncit Domnul: Feriţi-vă de prooroci mincinoşi, adică de învăţători mincinoşi care vin la voi în blană de oaie, dar pe dinăuntru sînt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte! (Matei 7, 15-16). Deci, dacă Stăpînul Hristos spune adevărul, cum şi spune, ne este cu putinţă să-i recunoaştem după cele ce le fac şi le spun. Să spunem mai întîi care sînt roadele adevărului, ale Duhului Sfînt, iar apoi ni se vor arăta şi roadele celui potrivnic şi rău, şi din aceste roade veţi cunoaşte foarte bine cum sînt vădiţi cei adevăraţi, drepţi şi sfinţi şi aceia care nu sînt aşa şi făţarnici; şi eu nu spun nimic de la mine, ci din cuvintele Mîntuitorului şi ale Sfinţilor Lui Apostoli cu care voi încerca să încredinţez şi iubirea voastră. Ascultă deci ce spune Domnul nostru Iisus Hristos: Fericiţi cei săraci cu duhul. Fericiţi cei ce plîng. Fericiţi cei blînzi (Matei 5, 3-5). Şi iarăşi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi, rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi prigonesc (Matei 5, 44). Cuvînt deşert să nu iasă din gura voastră. Amin, zic vouă, pentru orice cuvînt deşert oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii (Matei 12, 36). Şi iarăşi: Dacă nu vă întoarceţi şi vă faceţi ca nişte prunci, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor (Matei 18, 3). Şi în altă parte spune: În aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii faţă de alţii (Ioan 13, 35). Şi iarăşi: Cum puteţi crede, cînd primiţi slavă de la oameni, şi slava de la Stăpînul Dumnezeu n-o căutaţi? (Ioan 5, 44). Căci oricine se înalţă pe sine însuşi va fi smerit, şi cine se smereşte pe sine însuşi va fi înălţat (Matei 23, 12). Şi nu spune că va fi înălţat în slava lumească, ci se subînţelege că va fi înălţat tainic întru schimbare duhovnicească. Acestea Domnul şi Stăpînul nostru Hristos le strigă în chip vădit în fiecare zi. Ascultă-l însă şi pe Apostolul Pavel care spune: Roadă Duhului este iubirea, bucuria, pacea, mărinimia, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţea, înfrînarea, curăţia (Galateni 5, 22-23); şi iarăşi: Iubirea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, [...] toate le suferă, toate le rabdă; iubirea nu cade niciodată (1 Corinteni 13, 4-5, 7). Ascultă-l şi pe Ioan Teologul care spune: Copilaşilor, nu iubiţi lumea nici cele din lume (1 Ioan 2, 15). Căci iubirea lumii e vrăjmaşă faţă de Dumnezeu. Astfel încît, fraţii mei, cine iubeşte lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu (Iacob 4, 4). Cine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni n-are parte de Împărăţia Domnului nostru şi Dumnezeu (1 Ioan 3, 15; 1 Corinteni 6, 9-10). În aceasta se recunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului, după iubire şi după ură (1 Ioan 3, 10). Căci cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe cei făcuţi de El, adică pe fraţii săi. Iar cine urăşte pe vreunul din fraţii săi, acesta e născut din diavolul şi iubirea lui Dumnezeu nu este în el (1 Ioan 3, 8; 4, 20-21). Deci cei ce au discernămînt, ştiu în acest mod cine sînt fiii lui Dumnezeu şi cine sînt fiii diavolului. Iar roadele Preasfîntului şi bunului Duh sînt cele pe care le-am spus mai sus. Se cade, aşadar, să vădim şi roadele duhului celui rău, ca să le recunoaşteţi şi să distingeţi, cum spuneam, lumina de întuneric, dulcele de amar şi binele de rău. Luaţi aminte deci la Stăpînul şi Dumnezeul nostru iarăşi Care zice: Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune (Matei 7, 17); şi iarăşi: Omul bun din comoara lui bună scoate afară cele bune, pe cînd omul rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele (Matei 12, 35); şi iarăşi: Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia Cerurilor (Matei 5, 19); şi ce spune, iarăşi, despre cărturari şi farisei? Leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici măcar cu degetul. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni, căci îşi lăţesc filacteriile şi măresc ciucurii de la poalele veşmintelor şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintîi în sinagogi şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi! (Matei 23, 4-7). Aşadar, cînd vezi pe cineva care face ceva din toate acestea şi caută cu trudă slava omenească, şi calcă poruncile lui Dumnezeu ca să placă oamenilor, să ştii că e un rătăcit şi nu spune adevărul. Fiindcă zice Apostolul: Cîtă vreme între voi este pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sînteţi oare trupeşti? (1 Corinteni 3, 3). Iar omul trupesc şi sufletesc nu cuprinde, nu primeşte cele ale Duhului, căci pentru el sînt nebunie (1 Corinteni 2, 14). Dar cine nu cuprinde cele ale Duhului, e vădit că n-are în el nici pe Duhul; şi cine n-are în el Duhul Sfint, acela nu este al lui Hristos, precum întăreşte Pavel zicînd: Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8, 9).

Ai auzit acum care sînt ai lui Hristos şi care sînt ai lui antihrist. De aici ai cunoscut foarte sigur că aceia care sînt atenţi îi recunosc uşor şi pe cei buni şi pe cei răi; fiindcă cei ce nu sînt atenţi nu-i recunosc nu numai pe ceilalţi oameni, dar nu se recunosc nici măcar pe ei înşişi. Pentru că atunci cînd cineva are griji şi împrăştieri, ca şi cum ar fi nemuritor în lumea aceasta, şi-şi petrece zi şi noapte numai în lucrurile lumeşti şi născoceşte feluri cum să cîştige, să-şi facă case frumoase, îşi strînge mulţime de dobitoace, animale şi sclavi şi-şi agoniseşte vase, haine şi covoare scumpe, şi-şi face orice alt capriciu şi desfătare trupească, unul ca acesta - spune-mi! - se recunoaşte pe sine însuşi? Nu. Nu se recunoaşte, desigur, nici pe sine însuşi, nici cele făcute de el. Se cunoaşte pe sine numai că e acelaşi, dar prin cele ce face arată că nu se cunoaşte pe sine însuşi şi starea lui, nici nu ştie ce face. Căci vieţuieşte ca şi cum ar fi nemuritor, şi cu gura spune că azi sîntem iar mîine nu mai sîntem, dar prin lucrurile pe care le face pregăteşte cele pentru al căror sfîrşit bun e nevoie de mulţi ani. Mărturiseşte că lucrurile lumii sînt nimic şi trecătoare, dar se sfădeşte şi luptă cu fratele său pentru ele. Spune cu înţelepciune: „Sînt pulbere şi cenuşă” şi se găteşte cu podoabe şi prin aceasta arată că e mai presus decît ceilalţi oameni. Ascultă dumnezeieştile Scripturi care spun: „Vai!” celor ce trăiesc în desfătări tolăniţi pe cuverturi delicate (Amos 6, 4) şi depune orice străduinţă ca să-şi facă patul din camera sa mai strălucitor, cuverturile lui mai delicate şi masa lui mai bogată şi gătită, iar acest lucru îl arată nu numai mirenilor asemenea lui, dar şi monahilor care vin pe la el, care nu numai nu admiră aceste lucruri, dar se şi întristează pentru cei ce le au şi-i plîng pentru neştiinţa lor. Căci pentru cele de care s-ar cădea să se ruşineze cînd atîţia fraţi sau, mai bine zis, Hristos, flămînzesc, ei se laudă şi se trufesc socotindu-le podoabă şi nu simt că prin cele ce fac dau mărturie despre ei înşişi că sînt lacomi, nedrepţi cu săracii şi nemilostivi. Aşadar, - spune-mi! - unul ca acesta cum se va cunoaşte pe sine însuşi? În ce stare se găseşte şi căror patimi e înrobit? Cu adevărat nu se cunoaşte pe sine însuşi, chiar dacă i se pare că se cunoaşte. Iar cel care nu se cunoaşte pe sine însuşi şi starea lui, cum va putea să-l cunoască pe altul şi patimile altuia? Cum poate orbul să-l distingă pe altul şi să recunoască dacă e orb sau vede? Nu, nu e cu putinţă. Deci, precum spuneam, copilul şi fratele meu, dacă n-ajunge cineva să se cunoască mai întîi pe sine însuşi şi neputinţa lui prin milostenie, prin post, prin priveghere şi rugăciune necontenită, acela nu poate să cunoască nici că fără un părinte duhovnicesc, o călăuză şi un învăţător, e cu neputinţă ca omul să păzească poruncile lui Dumnezeu şi să vieţuiască virtuos şi să nu fie prins de cursele diavolului. Şi cel care nu ştie aceasta, e de presupus că acesta n-are nevoie de învăţătură, sfat, povăţuire sau ajutor de la alţii şi e plin de mîndrie, fără ca măcar să simtă că nu ştie nimic şi se găseşte în adîncul neştiinţei sau, mai bine zis, al pierzaniei, şi nu poate înţelege nici măcar că se află împreună cu cei pierduţi. Fiindcă această neştiinţă e ca o albeaţă pe ochii spirituali ai sufletului şi nu ne lasă să privim limpede, ca să iubim lumea şi lucrurile lumii. Căci pe cît se depărtează mintea noastră de amintirea lui Dumnezeu, de moarte şi de judecata viitoare, şi nu socoteşte cele bune ce sînt păstrate pentru drepţi, nici chinurile focului veşnic, întunericului, scrîşnirii dinţilor, pe care le vor primi păcătoşii care se cufundă cu totul în griji şi în închipuirile lumii, adică în bogăţie, slavă şi desfătare şi în toate celelalte lucruri lumeşti pe care oamenii le socotesc slăvite şi strălucite, pe cît zic, se predă mintea noastră acestora, pe atît se învîrtoşează mai mult şi încetul cu încetul se tulbură şi întunecă şi întreaga minte ajunge ca acoperită de un văl, iar atunci vin neştiinţa desăvîrşită şi uitarea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, cînd David a păcătuit şi a păţit acelaşi lucru, a chemat pe Dumnezeu şi a zis: Descoperă ochii mei şi voi înţelege minunile din Legea Ta (Psalmi 118, 18). Ai văzut că ochii îi erau acoperiţi? Ai văzut că a strigat lui Dumnezeu să i-i descopere? Acelaşi lucru fă-l şi tu, copilul meu şi Dumnezeu nu va trece cu vederea chemarea pe care o faci din tot sufletul.

Dacă vei asculta şi-ţi vei deschide ochii sufletului, atunci oriunde ai privi, mai întîi te vei cunoaşte pe tine însuţi şi starea ta, apoi şi toate cele pe care ţi le-am spus mai sus şi-i vei socoti din toată inima ta drept sfinţi şi mai presus decît tine nu numai pe cei evlavioşi şi virtuoşi, dar şi pe orice om, mic şi mare, drept şi păcătos, ba chiar şi pe cei ce păcătuiesc în chip vădit. Şi acest lucru îţi va fi semn vădit atît pentru tine, cît şi pentru oricare altul, că ai primit iertarea păcatelor tale, cînd vei ajunge la aceste măsuri şi la această stare bună; fiindcă sfînta smerenie care se găseşte în aceste măsuri şi în cel care a ajuns la ele, îi dăruieşte mai întîi harisma de a gîndi că nu e nimeni dintre toţi oamenii mai păcătos decît el sau mai josnic şi de nimic decît el, şi de a se socoti pe sine însuşi păcătos cu toată simţirea sufletului său şi cu toată certitudinea şi că el singur va pieri şi va fi predat osîndei (iadului). Deci, dragul meu copil şi frate, luptă să dobîndeşti această smerenie şi nu spune „acest lucru e cu neputinţă pentru mine”; nici, iarăşi, „acest lucru e potrivit monahilor şi nu celor ce se găsesc în lume”; fiindcă Hristos a dat poruncile Lui comune tuturor şi nu le-a poruncit separat pe unele monahilor, iar pe altele mirenilor. Şi acestea le-au realizat şi strămoşii dinainte de Legea lui Moise şi cei de după ea. Ascultă-l pe Iov care spune: Sînt pămînt şi cenuşă (Iov 30, 19; Facerea 18, 27), şi pe David care zice: Iar eu vierme sînt şi nu om (Psalmi 21, 6). Ai văzut cuvinte de smerenie? Ai văzut suflet care se socoteşte pe sine însuşi mai dispreţuit decît orice om, mic şi mare? Imită, aşadar, şi tu pocăinţa lui David şi atunci vei dobîndi smerenia lui. Căci prin smerenie se risipeşte pîcla neştiinţei care a acoperit mintea şi se scutură acoperămîntul ei; iar cînd mintea s-a descoperit, atunci ne cunoaştem şi pe noi înşine şi vedem şi starea noastră care e, vedem şi rănile şi întinăciunile sufletului nostru. Şi atunci nu numai că gîndim şi vorbim smerit, dar ne ruşinăm şi de soare şi de stele şi de toate făpturile lui Dumnezeu care au fost făcute pentru noi, iar noi L-am mîniat pe Dumnezeu Care le-a făcut şi am călcat nu numai o poruncă, ci pe toate şi nu mai îndrăznim nici măcar să ne ridicăm ochii şi să privim şi nu ne mai socotim vrednici nici măcar să mîncăm din roadele pămîntului, ci noi înşine spunem că e drept să murim de foame şi de sete. Şi nu mai putem nici măcar să ne uităm la icoanele lui Hristos şi ale Sfinţilor Lui, întrucît sîntem întinaţi, împuţiţi şi păcătoşi, ci ni se pare că sfintele icoane ne înghit şi pe noi şi faptele noastre. De aceea nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de ele şi să le sărutăm şi socotim o mare ruşine să apropiem buzele noastre necurate şi întinate de cele curate şi sfinte. Iar cînd vrem să intrăm în biserica lui Dumnezeu, ne cuprinde frică şi cutremur, ca unii care intrăm cu nevrednicie, ca nu cumva să nu se rupă în două podeaua bisericii şi să cădem de vii în iad. Acestea şi altele mai multe ne învaţă sfînta smerenie şi ea ne preface, ne schimbă şi oarecum ne creează şi ne face smeriţi, astfel încît de acum încolo, dacă vom vrea, să nu mai putem gîndi sau să spunem despre noi înşine vreun lucru mare şi înalt, ci să rămînem înlemniţi şi inscripţionaţi ca nişte statui. Această sfîntă smerenie ne învaţă că nu putem învăţa nimic bun fără învăţător, iar celor ce ne întreabă şi ne spun: „Oare ştii ce citeşti?”, ea ne învaţă să le răspundem: „Cum putem înţelege cele ce le citim, dacă nu ne va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor 8, 30-31). Ea ne învaţă să nu umblăm pe calea pe care n-o cunoaştem fără călăuză; ea ne porunceşte ca atunci cînd vrem să ne pocăim, să nu ne apropiem de Dumnezeu fără un mijlocitor şi călăuzitor. Căci dacă ne îndeamnă să ne ruşinăm de cer, de pămînt şi de făpturile lui Dumnezeu şi să avem frică de icoana Mîntuitorului şi a Sfinţilor Lui şi să nu ne apropiem de ele şi să le sărutăm, cu atât mai mult ne va face să nu ne apropiem fără mijlocitor de Însuşi Făcătorul, Stăpînul şi Dumnezeul a toate. Căci chiar dacă este foarte iubitor de oameni, El se bucură însă mult de smerenia şi mîhnirea noastră şi laudă mult faptul de a ne socoti pe noi înşine nevrednici să ne apropiem de El singuri, fără un mijlocitor. Vrînd Stăpînul nostru şi Dumnezeul să ne arate şi într-un alt mod că de Dumnezeu se cade să ne apropiem printr-un mijlocitor, aşa cum şi în toate celelalte ni S-a făcut model şi exemplu, aşa şi aici El Însuşi S-a făcut cel dintîi Mijlocitor al firii noastre şi a adus-o la Tatăl Său şi Dumnezeu; după care a hirotonit slujitori ai acestei mijlociri şi apropieri pe Sfinţii Săi Apostoli, iar aceştia, la rîndul lor, au adus la Stăpînul Hristos pe toţi cei care au crezut în El. Aceştia au ales şi au hirotonit şi urmaşi ai lor, slujitori ai mijlocirii lor, aceştia pe alţii, aceştia iarăşi pe alţii şi acest lucru se păstrează prin succesiune pînă astăzi. Şi Dumnezeu nu vrea să călcăm această poruncă şi predanie specială a Lui, ci să rămînem în cele pe care ni le-a hotărît; de aceea spune: Nimeni nu vine la Tatăl decît numai prin Mine (Ioan 14, 6). Astfel, nimeni nu vine la credinţa în Sfînta Treime cea de-o fiinţă, dacă nu e învăţat de un învăţător dogmele credinţei; şi nimeni nu e botezat fără preot şi nu se împărtăşeşte el însuşi cu Dumnezeieştile Taine, iar cine nu e botezat şi nu se împărtăşeşte din Preacuratele Taine nu va dobîndi viaţa veşnică, cum spune El Însuşi: Ci­ne crede şi se botează se va mîntui, iar cel ce nu crede se va osîndi (Marcu 16, 16); şi iarăşi: Dacă nu veţi mînca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sîngele Lui nu veţi avea viaţă întru voi (Ioan 6, 53-54). Aşadar, întrucît fără Botez şi fără împărtăşirea dumnezeieştilor Taine nici un creştin nu se poate învrednici de viaţa veşnică, şi aceste Taine nu ni se dau prin intermediul Sfinţilor Apostoli, nici al Sfinţilor noştri Părinţi care au fost după Sfinţii Apostoli, ci ni se dau prin intermediul celor ce sînt şi trăiesc acum şi petrec împreună cu noi, e vădit atunci că acelea pe care aceia le-au împărtăşit celor ce erau atunci în lume aceleaşi ni le dau şi aceştia nouă; şi aşa cum aceia botezau cu apă şi cu Duh Sfînt, aşa fac şi ei astăzi; aceia dădeau Trupul şi Sîngele lui Hristos, aceleaşi ni le dau şi ei nouă; şi nici cei, ce se botezau sau împărtăşeau atunci n-aveau nimic mai mult decît noi, nici noi care ne bo­tezăm şi ne împărtăşim acum n-avem nimic mai puţin decît ei. Aceia învăţau credinţa în Hristos şi Sfînta Treime cea de-o fiinţă şi nedespărţită, adică în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, aceleaşi ne învaţă şi acum părinţii noştri. Aşadar, din acestea a devenit evident pe scurt - căci nu scriu toate, ca să nu întind prea mult cuvîntul - că orice au făcut credincioşilor atunci Apostolii şi orice i-au învăţat, aceleaşi ni le fac acum şi nouă părinţii noştri duhovniceşti, adică arhiereii şi preoţii, în mod identic şi fără să lipsească ceva; ne învaţă şi povăţuiesc ca şi aceia. Şi fiindcă nu se deosebesc cu nimic de Apostoli, sînt şi ei fii ai Apostolilor şi Apostoli. Şi aceia care nu-i primesc, nici nu ascultă cuvintele lor vor auzi de la Domnul nostru Iisus Hristos zicîndu-le: Amin, zic vouă: mai uşor va fi locuitorilor Sodomei şi Gomorei decît vouă (Matei 10, 15), fiindcă a spus Apostolilor: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă. Cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte. Iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40; Luca 10, 14, 16). E vădit că aceleaşi lucruri le spune şi celor ce sînt acum şi celor ce vor fi după aceea asemenea acelora şi aceia care nu-i primesc nici nu-i ascultă, ci-i nesocotesc, nu-L primesc pe Însuşi Hristos, nici nu-L ascultă, ci-L nesocotesc şi prin această nesocotire nesocotesc pe Dumnezeu şi Tatăl Care L-a trimis. Să ştii, deci, copilul meu iubit, că în aceste vremuri nimeni dintre mireni, nimeni dintre monahi, dintre preoţi sau arhierei nu mai cinsteşte, nu mai iubeşte, nu se mai teme sau primeşte pe cineva ca Apostol al lui Hristos şi ucenic al lui Hristos numai pentru iubirea lui Hristos sau porunca Lui sau bunurile veşnice pe care le va dărui El lor, ci toţi ne dispreţuim şi defăimăm unii pe alţii: monahii învinuiesc pe monahi, preoţii pe arhierei, mirenii pe toţi şi unii pe alţii şi nimeni nu se mai gîndeşte cum a fost vechea Biserică a lui Dumnezeu. Şi aşa cum a hotărît Dumnezeu în ea mai întîi Apostoli, în al doilea rînd Prooroci, în al treilea rînd învăţători şi ceilalţi pe care-i enumera Apostolul Pavel; (1 Corinteni 12, 28), tot aşa în chip asemănător e Biserica lui Dumnezeu şi astăzi şi de aceea cei care o prezidează trebuie să-i primească pe unii ca Apostoli, pe alţii ca Prooroci şi pe alţii ca învăţători.

Dar noi am uitat cu desăvîrşire toate acestea şi ne trufim unul împotriva altuia şi pe cel care ieri m-a botezat şi m-a eliberat de moarte şi de stricăciunea sufletului şi m-a umplut de harul Duhului Sfînt şi m-a dezlegat de păcat şi m-a cuminecat cu preacuratul Trup şi mîntuitorul Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos şi m-a făcut fiu al lui Dumnezeu - şi ce altceva mai mult le făceau odinioară creştinilor Apostolii? -, pe acesta mîine nu-l mai primesc nici nu-l mai salut, fiindcă socotesc acest lucru o ruşine pentru mine, nici nu vreau să ies în întîmpinarea lui cînd vine la mine şi să-l cinstesc şi să-l primesc cu toată deferenţa; ci spun slujitorului meu cu iritare: „Ce mai vrea? Dă-i răspuns că stăpînul are de lucru şi nu poate să-l primească”; şi nu mai spun altele încă şi mai rele decît acestea şi mai de necinste pe care aceştia le fac nu numai monahilor, dar şi preoţilor şi chiar celor ce-i mărturisesc şi-şi închină acestora sufletele lor. Chiar şi pe cel pe care azi şi l-a ales să-l aibă părinte duhovnicesc şi învăţător prin mărturisire, nu după puţin timp, ci chiar în acelaşi timp cînd spune că e fiul său duhovnicesc, se şi trufeşte faţă de părintele său duhovnicesc şi în loc să fie fiul său duhovnicesc şi ucenicul său, devine el părinte duhovnicesc şi învăţător al lui şi-l contrazice şi-l nesocoteşte, dacă se întîmplă să-i spună ceva ce nu e după voia lui; şi cu trecerea timpului, unul ca acesta nici nu mai ştie că are părinte duhovnicesc sau învăţător. Şi dacă duhovnicul nu se duce la el şi nu-i face voile lui, nici nu consimte la cele pe care le vrea sau, mai bine zis, dacă nu cade la învoială să piară împreună cu el, atunci îl lasă şi caută pe altul care să-l urmeze în voile lui trupeşti. Şi aşa toate cele duhovniceşti - cum le vezi şi le ştii şi tu - sînt astăzi amestecate şi tulburate, şi a dispărut orice rînduială şi predanie a Apostolilor şi s-au desfiinţat toate poruncile lui Hristos. Şi tot acest rău şi această surpare se face în generaţia de acum, fiindcă toţi îşi închipuie că au învăţat cele dumnezeieşti şi ştiu poruncile lui Dumnezeu şi pot discerne cele ce le sînt de folos; şi, pe lîngă aceasta, fiindcă socotesc că toţi preoţii sînt păcătoşi şi nevrednici, dar sînt convinşi că harul lui Dumnezeu lucrează şi prin cei nevrednici, şi cred că primesc darurile harului care se lucrează în noi prin Duhul Sfînt şi arvuna lucrurilor veşnice care ni se vor da, dar preotului prin care i se dau acestea îi întorc spatele şi-l urăsc ca pe un păcătos şi nevrednic de preoţie; la fel şi despre duhovnici îşi închipuie aceleaşi lucruri: că prin mărturisirea pe care le-o fac primesc iertarea păcatelor lor, dar pe duhovnicii lor îi socotesc că n-au nici o virtute sau îndrăznire la Dumnezeu şi-i consideră la fel ca şi pe ceilalţi oameni. Şi mai cred că toate cele ce se găsesc într-o asemenea stare le primesc şi ei sau, mai bine zis, răpesc toate darurile duhovniceşti ale harului pe care Dumnezeu le-a dat Apostolilor, iar Apostolii le-au dat celor ce au crezut prin ei în Hristos, fără să dea cinstea şi credinţa cuvenită celor ce le dau aceste daruri ale harului, cinste pe care au dat-o mai întîi Apostolii Stăpînului Hristos, Apostolilor le-au dat-o ucenicii lor, iar acestora cei ce au fost supuşi lor. Şi îndrăznesc să spună că Dumnezeu nu le cere să dea aceeaşi cinste şi acum arhiereilor, preoţilor, egumenilor şi părinţilor noştri duhovniceşti, ci, pentru că au fost botezaţi de prunci, cred prin aceasta că sînt dezvinovăţiţi pentru că n-au cinstit mai apoi pe cel care i-a botezat, nici n-au avut evlavie faţă de el ca un părinte al lor. Şi-şi închipuie că, întrucît au învăţat literatura sacră de copii, aceasta e de-ajuns pentru evlavie şi că nu vor fi cercetaţi de Dumnezeu pentru că au dispreţuit pe învăţătorii evlaviei şi n-au vrut să se lase învăţaţi de ei; ci, întrucît li se pare că sînt evlavioşi şi vieţuiesc încă şi mai evlavios decît toţi ceilalţi, nădăjduiesc că se vor îndrepta numai prin aceasta. De asemenea şi faptul că-şi spun numai păcatele, şi le mărturisesc şi că primesc iertare de la părinţii lor duhovniceşti, li se pare că e de ajuns pentru mîntuirea lor şi nu mai au nevoie să aibă credinţă în ei, nici să le aducă cinstea şi evlavia care li se cuvine duhovnicilor ca unii ce sînt apostoli ai lui Dumnezeu, şi mijlocitori şi rugători la El pentru ei. Astfel, toată lumea e plină acum de o astfel de rătăcire şi de un asemenea rău, şi călcarea şi dispreţuirea unei singure porunci a răsturnat toată Biserica lui Dumnezeu; fiindcă Biserica a ajuns la o asemenea neorînduială şi tulburare, că aproape nu se mai vede deloc structura ei, nici nu se mai recunoaşte în noi drept o alcătuire a Trupului Stăpînului, ci e ca şi cum n-am avea drept Cap al nostru pe Hristos, nici n-am fi legaţi şi lipiţi unii de alţii de Duhul de viaţă făcător, nici nu mai acceptăm să ne lăsăm zidiţi fiecare în cinul lui de către întîiul Arhitect al Bi­sericii. Drept pentru care sîntem risipiţi ca o materie neînsufleţită, atît de mult ne-am făcut robi voilor noastre şi sîntem stăpîniţi de poftele plăcerilor şi am fost amăgiţi şi risipiţi de ele; ura şi mîndria pe care le avem ne-au separat şi rupt unii de alţii şi am pierdut semnul distinctiv al credinţei noastre, adică iubirea despre care Domnul a zis: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii faţă de alţii (Ioan 13, 35); căci atunci cînd o pierdem, în zadar ne mai numim creştini. De aceea, spune-mi - rogu-te! -, atunci cînd nu-i iubim pe părinţii noştri duhovniceşti care ne-au dat atît de mari lucruri bune, prin care Dumnezeu ne face fii ai Lui după har, moştenitori ai slavei Lui şi copărtaşi ai tuturor celor de care am vorbit; dacă, spun, nu-i iubim, nici nu-i cinstim şi slăvim cum se cuvine şi cum trebuie să fie cinstit un om al lui Dumnezeu trimis la noi de El, cine ne va încredinţa că avem iubire desăvîrşită faţă de semeni şi ceilalţi fraţi ai noştri? Şi, afară de aceasta, dacă pe cei pe care-i avem mijlocitori şi rugători la Dumnezeu, care au primit putere de la Dumnezeu să ne dea iertarea păcatelor şi să ne facă prieteni cu El, dacă pe aceştia nu-i primim cu toată certitudinea şi credinţa ca pe nişte sfinţi, ci-i socotim ca nişte păcătoşi, cum mai nădăjduim că ni se va da iertarea desăvîrşită a păcatelor noastre? Căci zice Domnul: Fie ţie după credinţa ta (Matei 9, 29). Şi cu siguranţă după măsura credinţei tale şi precum crezi în ei, aşa vei primi şi iertarea păcatelor tale. Şi dacă e adevărat cuvîntul Domnului care spune: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cine vă nesocoteşte pe voi pe Mine Mă nesocoteşte (Matei 10, 40; Luca 10, 16), mă mir atunci - cum spuneam mai sus - de cei care nu-şi pun în mintea lor că noi se cade nu numai să-i iubim pe toţi oamenii şi mai cu seamă pe fraţii noştri după duh, dar şi pe unul din bărbaţii duhovniceşti de acum se cade să-l primim ca pe un apostol al lui Hristos ca să primim prin el pe Hristos şi se cade să facem toate cuvintele lui ca şi cum ar ieşi din gura lui Hristos, cum oare atunci - zic - sau în ce alt chip vor putea credincioşii să-L vadă pe Hristos sau să-L dobîndească în ei înşişi? Căci cei mai mulţi dintre noi nu-l cunoaştem pe preotul care ne-a botezat şi dacă l-am cunoaşte, l-am trece cu vederea şi l-am dispreţui, precum spuneam; iar unii dintre noi nu ştim nici măcar dacă am fost botezaţi, iar dacă nu o ştim, cum anume sau din ce cauză am putea avea credinţă? Sau cum să socotim că sîntem botezaţi? Nu pot să înţeleg. Părinte duhovnicesc n-am cunoscut şi dacă l-am cunoscut nu l-am cinstit deloc ca pe un părinte. Învăţător care să ne înveţe evlavia n-am dobîndit şi chiar dacă am vrea să dobîndim, n-am face ceea ce el ne-ar învăţa. Ce să mai spun nu ştiu. Fiindcă nu găsesc de unde anume sau de la care realizare a virtuţii să vă numesc creştini. Om nenorocit şi ticălos! Pentru ce nu-l cinsteşti pe părintele tău duhovnicesc ca pe un apostol al lui Hristos? „Fiindcă - spune el - nu-l văd să păzească poruncile lui Dumnezeu de aceea nu-l cinstesc.” Asta e un pretext zadarnic. Fiindcă - spune-mi! - le păzeşti tu oare mai bine decît acela şi de aceea îl dispreţuieşti şi-l judeci? Şi chiar dacă ai păzi toate poruncile, nici aşa nu s-ar fi cuvenit să-l judeci, nici să-i întorci spatele sau să-l defaimi şi învinuieşti pentru nepăsarea lui, ci s-ar fi cuvenit, mai degrabă, să-l cinsteşti pentru lucrurile bune pe care ţi le-a dat Dumnezeu prin el şi să-l faci părtaş la cele trupeşti şi să-l răsplăteşti pe cît poţi pentru cele bune pe care ţi le-a dăruit, ca nu numai să păzeşti cele ce ţi-au fost dăruite de Dumnezeu prin el, dar şi să le înmulţeşti prin asemenea fapte. Acum însă, prin necredinţa, nerecunoştinţa şi nesocotirea pe care le arăţi faţă de părintele tău duhovnicesc şi învăţătorul tău, nu numai că ai pierdut ce ai primit, dar ai şters din tine însuţi şi însuşi faptul că eşti creştin şi ai păgubit pe Hristos. [...]

Despre cei ce se autohirotonesc învăţători şi se investesc ei înşişi în demnitatea apostolică fără harul de sus; şi că, înainte de a fi fost născut şi luminat de un părinte duhovnicesc, nu trebuie să-i călăuzim sau să-i învăţăm pe alţii

[...] Dar, vai mie! Căci spunînd acestea şi vestind calea mîntuirii care duce în chip nerătăcit în Împărăţia Cerurilor, sînt judecat de toţi oamenii, nu numai de mireni, ci şi de monahi, preoţi şi arhierei şi sînt osîndit şi învinuit şi sînt urît fără motiv numai pentru bănuiala şi lucrarea diavolească ce se lucrează prin fiii necredinţei spre pierzania lor. Şi, iată, spun ceea ce am învăţat din experienţă: dacă demonii n-ar avea pe oameni împreună-lucrători la răutatea lor, cu siguranţă n-ar putea deloc - îndrăznesc să spun - să separe de poruncile lui Dumnezeu pe nimeni din cei renăscuţi tainic prin Sfîntul Botez şi deveniţi fii ai lui Dumnezeu după har. Căci cred că pruncii care sînt botezaţi sînt sfinţiţi şi păziţi de acoperămîntul Prea Sfîntului Duh şi sînt oi ale staulului duhovnicesc al lui Hristos şi miei aleşi pentru că au fost pecetluiţi cu semnul de viaţă făcătoarei Cruci şi au fost eliberaţi în chip desăvîrşit de tirania diavolului; şi dacă diavolul nu găseşte instrumente potrivite răutăţii lui ca să facă ceea ce doreşte - ca odinioară şarpele pe femeie - fie pe părinţii copiilor, fie pe doicile lor, sau pe cei care-i cresc, cu siguranţă n-ar putea fura sau răpi pe nici unul din ei. Căci aşa cum mărturisesc lucrurile, cei de care am vorbit îi învaţă pe copii orice răutate, viclenie, vorbă de ruşine, lăcomie a pîntecelui, îmbuibare, găteală a veşmintelor şi orice altă necurăţie sau iubire de arginţi, slavă deşartă şi trufie şi în aceste rele îi obişnuiesc şi cresc de copii. De aceea şi înainte de a ajunge copiii la cunoaştere şi discernămînt, aceia îi aduc prin asemenea rele diavolului şi-i ţintuiesc de el, ca şi cum ar fi slugi ale lui, şi-i lipsesc, nenorociţii, de harul înfierii şi sfinţirii pe care l-au primit, fără să ştie ce fac, ca nişte lipsiţi de minte. Căci fiecare din părinţii veacului de acum nu-şi creşte, nici educă copiii cu educarea şi povăţuirea Domnului, ci cu obiceiuri lumeşti şi năravuri păgîneşti şi de aceea nu spune ca Iov ca nu cumva să gîndească rele fiii mei în inimile lor (Iov 1, 5), nici nu se teme sau tremură ca nu cumva fiii lor să facă ceva nelalocul lui şi să cadă din slujirea şi înfierea lui Hristos Care S-a junghiat pentru mîntuirea noastră şi se fac iarăşi robi ai vrăjmaşului şi tiranului satan şi se osîndesc la moartea şi focul veşnic al iadului. Ci o singură temere îi stăpîneşte cu privire la copiii lor şi o singură grijă au pentru ei: cum să-i facă să arate slăviţi şi strălucitori tuturor oa­menilor nu prin virtuţi şi cuminţenie, nici prin dispreţul tuturor lucrurilor strălucitoare şi văzute ale lumii, ci arătîndu-se slăviţi prin cai cu frîie de aur, cu haine strălucitoare şi cu slugile care merg înaintea sau în urma lor. Şi de la unele ca acestea se obişnuiesc şi cu iubirea de slavă şi bogăţia, cu iubirea de arginţi şi înălţarea. Şi în acest chip plecînd de la părinţii lor nenorociţi vin la orice fel de răutate chiar şi fără ispita demonilor, şi de multe ori ajung din vina lor la fapte de ruşine vîrîndu-l în sinea lor pe diavol, tatăl răutăţii, prin călcarea făgăduinţelor pe care le-au făcut la Sfîntul Botez. De aceea, crescînd şi făcîndu-se mari în asemenea rele, dobîndesc în sufletul lor o obişnuinţă cu anevoie de şters cu acestea, obişnuinţă care cu timpul devine ca o (a doua) natură şi de neîndreptat. Pornind de aici, rămîn în răutăţi pînă la moarte şi nu se mai pot despărţi de poftele, patimile şi plăcerile trupului, ci mor în ele. Şi chiar dacă îşi vin puţin în simţire şi recunosc relele care-i stăpînesc şi se grăbesc să se elibereze de ele, dacă nu se despart cu totul de răii lor învăţători - căci aşa se cuvine să-i numească cineva, nu părinţi - nu e cu putinţă să se elibereze de răul obicei care-i stăpîneşte. Ştiind dinainte acestea, Dumnezeu strigă nouă tuturor: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl lui pe mama sa şi pe fraţii lui, nu poate să fie ucenic al Meu (Luca 14, 26). Fiindcă în alt chip nu poate cineva să-şi urască părinţii, decît dacă ajunge să recunoască vătămarea sufletească pe care le-o aduc aceştia; căci cine simte această vătămare nu-i mai priveşte drept rude sau prieteni, ci-i urăşte ca pe nişte uneltitori împotriva sufletului său şi fuge de petrecerea împreună cu ei, grăbindu-se să se despartă o clipă mai devreme de cei care i s-au făcut pricini ai unor rele atît de mari. După care se luptă să elibereze şi sufletul său de aceste vechi obiceiuri rele, de aceste pofte, patimi şi prejudecăţi, şi înainte de toate se sîrguieşte să-şi uşureze conştiinţa de povara păcatelor lui.

Ascultă, aşadar, cinstite părinte, cele ce vreau să-ţi spun. Cîţi dintre aceştia s-au lepădat de lume şi o tăgăduiesc şi n-au părinţi duhovniceşti, aceştia cu siguranţă nu s-au făcut copiii duhovniceşti ai cuiva. Iar cei ce nu s-au făcut copii, nu s-au născut; iar cei ce nu s-au născut, n-au venit la existenţă; iar cei ce n-au venit la existenţă, n-au ajuns în lumea gîndită cu mintea (inteligibilă). Ci aşa cum cei care nu s-au născut trupeşte, nu se găsesc în această lume văzută, la fel şi cîţi nu s-au născut duhovniceşte nu se găsesc în acea lume gîndită cu mintea (inteligibilă), nici nu intră în acea lumină minunată în care-i duce Dumnezeu pe cei ce cred în El. Şi aşa cum cei ce nu s-au născut trupeşte nici măcar nu există, aşa şi cei ce nu s-au născut duhovniceşte, fiindcă pe cei ce s-au născut trupeşte şi nu s-au născut duhovniceşte îi aşteaptă întunericul, focul şi osînda veşnică, potrivit hotărîrii Domnului şi Dumnezeul şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos Care spune: De nu se va naşte cineva de sus, nu va intra în Împărăţia Cerurilor (Ioan 3, 3); iar naştere numeşte Domnul harul Sfîntului Duh, cum El Însuşi a spus Apostolului Lui: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfînt (Faptele Apostolilor 1, 5); deci acesta este botezul duhovnicesc şi naşterea duhovnicească şi nu se poate să fie altfel. De aceea, se cade să învăţăm pricina pentru care n-au cunoscut unii ca aceştia că s-au născut duhovniceşte. Care e această cauză? E neştiinţa şi orbirea ochilor sufletului lor. Ia seama întocmai. Aşa cum copiii care se nasc nu se pot însămînţa şi naşte fără tată, tot aşa nu poate să se nască de sus, adică să primească harul Duhului Sfînt, nici cel ce n-are un părinte duhovnicesc care să fie născut de sus. Şi aşa cum tatăl trupesc îi face trupeşti şi pe copiii lui, tot aşa şi părintele duhovnicesc îi face pe copiii pe care-i naşte copii duhovniceşti. Dar cel ce nu s-a născut încă sau s-a născut, dar e încă prunc, adică nedesăvîrşit, cum poate să se facă părinte al altora? Nu e cu putinţă. Şi cel ce nu s-a făcut fiu al luminii în simţire, cunoaştere, experienţă şi vedere duhovnicească, cum va putea cunoaşte sau vedea vreodată pe Părintele luminilor? Şi cum poate să-i conducă şi pe alţii la lumină sau să-i înveţe că există o Lumină Care a venit în lume să lumineze pe cei ce şed în întuneric? Acesta e orb şi nu vede; cum ar putea să arate altora drumul? Căci cel ce nu vede lumina, e vădit că umblă în întuneric şi se împiedică în fiecare clipă şi are nevoie de călăuză şi cum îi va putea conduce el pe alţii? Iar dacă-i va conduce, atunci cu siguranţă li se va face pricină de pierzanie; căci zice Domnul: Orb pe orb de călăuzeşte, amîndoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14) neştiinţei sau pierzaniei. Deci toţi cei ce văd numai cu ochii lor trupeşti această lumină simţită, sînt orbi şi nu se cuvine să se gîndească la nimic altceva decît cum să-şi deschidă ochii sufletului lor şi să vadă Lumina cea neînserată. Şi aşa cum orbul nu poate să vadă nici unul din lucrurile acestei lumi, nici să deosebească aurul de argint, sau monezile false, ci, deşi se află înaintea lui nu le vede, şi de multe ori pietrele preţioase şi mărgăritarele aruncate la pămînt le calcă în picioare ca pe un lut şi nu simte, nici nu ştie dacă haina pe care o poartă e albă sau neagră, murdară sau curată, tot aşa şi cel orb la ochii minţii nu poate să se cunoască pe sine însuşi, nici starea lui, cu atît mai mult nu poate să vadă ori să cunoască pe Dumnezeu - aşa cum nimeni din Sfinţii din veac n-a cunoscut pe Dumnezeu, nici nu s-a făcut sfînt, rob şi prieten al lui Dumnezeu, dacă nu i-a fost mai întîi luminată mintea de Duhul Sfînt şi nu a primit de la El cunoaştere, cuvînt şi putere, şi a fost călăuzit să cunoască voile şi poruncile lui Dumnezeu - şi cel ce n-a fost luminat de Duhul Sfînt nu numai nu se cu­noaşte pe sine însuşi şi pe toţi semenii lui, dar şi poruncile lui Dumnezeu, care sînt ca nişte mărgăritare şi pietre scumpe şi cuvintele lui de-viaţă-dătătoare, care sînt ca nişte monede care au preacuratul Său chip (icoană), le calcă în picioare pe toate şi le socoteşte ca pe un lut nefolositor, şi nu le simte deloc pentru că nu le poate simţi. Nici unul dintre voi să nu se amă­gească, fraţii mei, spunînd că vede cele de care vorbeam, acela care n-a fost luminat în ochii sufletului său de Lumina dumnezeiască.

Deci dacă orice ucenic e un copil duhovnicesc al învăţătorului său, atunci cel ce caută un părinte duhovnicesc are nevoie să caute un om care să fie născut duhovniceşte şi să cunoască în chip conştient pe Dumnezeu şi Tatăl său, ca să-l nască duhovniceşte şi pe el şi să-l facă cu adevărat fiu al lui Dumnezeu. Aşadar, dacă acel ucenic are nevoie şi caută un asemenea părinte duhovnicesc - căci spune proverbul: învăţătorii buni dau şi învăţături bune, iar seminţele rele nasc plante rele -, şi în viaţa de acum se găsesc învăţători buni şi părinţi duhovniceşti aşa cum spuneam mai sus; iar pe lîngă ei sînt şi cei care încă nu s-au născut de sus şi nu s-au cunoscut nici pe ei înşişi, nici pe Dumnezeu, care s-au făcut învăţătorii lor şi părinţi ai altora şi se sîrguiesc în tot chipul să atragă la ei pe cel ce s-a lepădat de lume şi caută un părinte duhovnicesc, precum spuneam. Şi dacă-l aud că laudă pe unul din adevăraţii părinţi duhovniceşti, îndată nenorociţii aceştia îl învinuiesc pe cel duhovnicesc că smintesc sufletul tînărului şi-l împiedică să se ducă la acela. Dacă - spun - unul ca acesta se lasă amăgit şi se duce la cei care-l amăgesc şi-şi pierde folosul pe care-l putea primi de la acel părinte duhovnicesc, care va fi osînda lui şi a tuturor celor ce sînt lipsiţi în acest fel de folosul părinţilor şi învăţătorilor duhovniceşti ca unii care se smintesc de ei din cuvintele lor? Oare nu au osînda celor care-i înşală şi se fac pe ei înşişi călăuzitori şi părinţi şi-i despart de învăţătorii cei buni şi nu-i lasă să se ducă la aceştia ca să fie călăuziţi şi să intre în Împărăţia cea cerească? Cu siguranţă îşi au osînda lor şi din mîinile lor se va cere sîngele lor, precum spune Domnul (Facerea 9, 5), fiindcă aceştia fiind stăpîniţi de slavă deşartă şi trufie se cred mari pe ei înşişi, deşi nu sînt nimic, se fac părinţi, învăţători şi apostoli hirotonindu-se pe ei înşişi; şi n-au primit nici harul Duhului Sfînt, ca Apostolii, nici n-au fost luminaţi cu lumina cunoaşterii (Osea 10, 12), nici n-au văzut pe Dumnezeu cînd propovăduiesc că li s-a descoperit precum a făgăduit El zicînd: De Mă iubeşte cineva va păzi poruncile Mele şi Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui (Ioan 14, 21); şi iarăşi: Eu şi Tatăl Meu vom veni şi Ne vom face la el sălaş (Ioan 14, 23); şi iarăşi: Cine mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu are viaţă veşnică, şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (Ioan 5, 24; 6, 54); şi iarăşi altundeva: Cine mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu rămîne în Mine şi Eu în el (Ioan 6, 56); şi iarăşi: Cel ce însetează să vină la Mine şi să bea, căci cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta vreodată, ci ea i se va face izvor de apă ce ţîşneşte spre viaţă veşnică (Ioan 4, 14; 7, 37); şi iarăşi: Celui ce crede în Mine îi vor curge din pîntec rîuri de apă vie (Ioan 7, 38). Aşadar, cine nu vede în chip vădit că toate acestea s-au făcut şi desăvîrşit în mod real în el însuşi, cu fapta, acela e încă orb. Căci cine n-a păzit poruncile dumnezeieşti, nici n-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu arătîndu-i-se, nici nu L-a iubit cum se cuvine, nici n-a cunoscut cu simţirea sufletului său că Tatăl şi Fiul în Duhul Sfînt S-au sălăşluit în el, acela a păţit una din două: sau are sufletul său nepăsător, sau demonul care a fost izgonit din el la Botez s-a întors iarăşi la el prin păcat, fie înainte de a se face monah, fie după ce s-a făcut monah, şi cele din urmă s-au făcut mai rele decît cele dintîi (Matei 12, 45). Pentru că acela care a izgonit pe cel rău din sufletul său prin nevoinţă (asceză) multă, prin smerită-cugetare şi osteneli multe, prin lacrimi şi tînguiri, după care iarăşi a fost amăgit de el şi, înainte de a se sălăşlui în chip conştient în el Hristos şi înainte de a dobîndi smerenie adevărată, l-a primit iarăşi pe demonul care intră în el fără să o ştie prin părere de sine şi trufie, acela nu mai poate să-şi vină în simţire şi să-şi cunoască răutăţile şi păcatele lui, pentru că diavolul acoperă ochii sufletului său şi nu-l lasă să se despartă de mîndria care-l stăpîneşte; fiindcă atunci vicleanul diavol nu-l sileşte spre plăceri trupeşti, nici spre lăcomia pîntecelui, iubire de arginţi şi multa avuţie - pentru că aceste patimi sînt oarecum mai josnice şi produc ruşine, şi cel biruit de ele are conştiinţa lipsită de îndrăzneală, chiar dacă e lăudat şi slăvit de lume ca un sfînt - ci-l îndeamnă spre post, priveghere, stare în picioare toată noaptea, neagoniseală, culcare pe jos, nespălare şi orice altceva ştie că face să crească patima mîndriei. Pentru că, dacă nu sînt zidite pe temelia smereniei imitatoare a lui Hristos, aceste fapte înalţă sufletul pînă la cer şi-l prăvălesc pînă în adînc; şi el crede că se înalţă, ca apa aceasta simţită, dar pe cît se înalţă, pe atît cade jos şi se prăvăleşte fără să înţeleagă. Căci aşa cum e cu neputinţă ca o casă să stea în picioare fără temelie, aşa nici virtuţile nu se pot zidi fără să aibă drept temelie smerenia; fiindcă dacă nu o pun drept temelie mai întîi pe aceasta sau, chiar dacă o pun, mai apoi sînt tîrîţi de duhurile răutăţii, îndată toată zidirea virtuţilor clădită cu multă sudoare şi osteneală cade şi dispare; pentru că Domnul celor mîndri le stă împotrivă, dar celor smeriţi le dă har (Iacob 4, 6), şi necurat este la Domnul tot cel ce are inimă înaltă (Proverbele lui Solomon 10, 5). Aşadar, cel ce şi-a agonisit în el însuşi izvorul şi rădăcina tuturor patimilor sufleteşti, acela se socoteşte mai presus şi mai nepătimitor decît toţi oamenii şi nu e convins că este altcineva mai activ, mai contemplativ şi mai nepătimitor decît el, drept pentru care îi dispreţuieşte pe ceilalţi şi nu crede în darurile harului care li se dau de la Dumnezeu şi-i pizmuieşte şi învinuieşte şi afirmă că unele din acelea sînt minciuni, iar altele cu neputinţă, şi în acest fel îi tîrăşte împreună cu el şi pe alţii şi-i aruncă în adîncul invidiei, necredinţei şi pierzaniei. Şi acela care mănîncă Trupul Fiului lui Dumnezeu şi bea Sîngele Lui, dacă nu cunoaşte în simţirea şi cunoaşterea sufletului că rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el, acela cu siguranţă nu s-a cuminecat în chip vrednic cu Preacuratele Taine; căci cum e cu putinţă ca acela care e unit cu Dumnezeu să nu ştie aceasta, afară dacă nu e foarte nesimţit? Şi dacă acela care mănîncă Trupul şi bea Sîngele lui Hristos, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă, e vădit că acela care nu ştie că are viaţă veşnică şi a trecut de la moarte la viaţă ca acela care trece dintr-o cameră întunecată într-una luminoasă şi strălucită, unul ca acesta n-a cunoscut taina iconomiei lui Dumnezeu, nici nu s-a desfătat de viaţa veşnică. Iar dacă Domnul nostru a făgăduit să dea celor ce cred în El Duh Sfînt să fie în el un izvor de apă ţîşnitoare şi ca nişte rîuri care curg din pîntecele lui, acela care nu vede făcîndu-se în el însuşi în fiecare zi acestea şi toate celelalte pe care Domnul a zis că le va da şi le va face celor ce cred în El, cum se va mai numi unul ca acesta pe sine însuşi credincios desăvîrşit? Dar pe cel care crede că aceste lucruri se potrivesc numai Apostolilor şi Părinţilor din vechime şi care spune că, oricît ne-am lupta, nu mai e cu putinţă să ne asemănăm cu Sfinţii din vechime nici n-avem nădejde să ne facem asemenea lor, cine avînd cunoaşterea lui Dum­nezeu şi compătimire nu-l va plînge pe unul ca acesta din tot sufletul lui? Căci dacă Dumnezeu strigă în chip vădit: Fiţi sfinţi, pentru că Eu Sfînt sînt (1 Petru 1, 16), şi altundeva: Fiţi asemenea Tatălui vostru din ceruri! (Matei 5, 48), şi Pavel spune: Fiţi imitatorii mei, precum eu sînt imitatorul lui Hristos (1 Corinteni 12, 8-11), iar el stabileşte drept lege cele contrare acestora, acela este cu siguranţă antihrist şi teomah, fiindcă el spune: „Aceia erau una, iar noi sîntem alta. Într-un fel i-a iubit pe ei Dumnezeu Care i-a învrednicit de mari daruri ale harului Duhului Sfint, şi altfel ne socoteşte pe noi: pe noi numai să ne miluiască, se ne ierte doar păcatele şi să ne mîntuiască, dacă ne vom pocăi, vom pătimi cele rele şi vom plînge. Căci e cu neputinţă ca noi să ajungem acum ca Apostolii sau Sfinţii din vechime.” Iar pe cei ce spun că este cu putinţă îi numeşte trufaşi şi hulitori pe care nu se cade să-i ascultăm deloc, ci să fugim de ei. O, nenorocirea lor! ca să nu spun nesimţirea şi necredinţa lor! Căci cei ce spun şi gîndesc unele ca acestea nădăjduiesc să se mîntuiască fără să primească harul Duhului, ca şi Apostolii; şi cred că sînt fii ai lui Dumnezeu fără să aibă în mod conştient pe Duhul Sfint care-i face fii ai lui Dumnezeu; şi-L numesc pe Dumnezeu Tată al lor, dar spun că nu L-au văzut vreodată, şi cred că-L iubesc fără să-L vadă; şi auzindu-l pe Apostolul Ioan care spune: Cine nu iubeşte pe fratele lui pe care-l vede, pe Dumnezeu pe Care nu l-a văzut cum poate să-L iubească? (1 Ioan 4, 20), nu vin la simţirea şi înţelegerea stării în care se află, ci-i invidiază şi urăsc pe fraţii lor şi se folosesc de asemenea raţionamente probabile pe care nici diavolului, care e tatăl minciunii şi al invidiei, nu i-ar fi trecut prin minte să le născocească. Şi faţă de unii se fac că spun unele ca acestea cu intenţie dumnezeiască şi iubitoare de fraţi vîrînd în toţi oamenii o rea bănuială faţă de toţi Sfinţii, dar nu simt că le spun şi împotriva lor înşişi; pentru că dacă acela care nu este nepătimaş nu este nici sfînt, cu siguranţă nici tu, care spui acestea, nu eşti aşa ceva. Căci cineva rosteşte cele rele scoţîndu-le din reaua vistierie a inimii lui. De aceea, cei ce sînt pătimaşi cred că toţi ceilalţi sînt pătimaşi. Pentru că nu ştiu că Dumnezeu a zis: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! (Matei 7, 1) şi că El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Faptele Apostolilor 2, 23), ei se află într-o asemenea slavă deşartă şi aroganţă că îi bîrfesc şi osîndesc pe fraţi şi nu ştiu că unii ca aceştia n-au îngăduinţa de-a citi dumnezeieştile Scripturi. Căci zice Dumnezeu prin gura lui David: De ce spui îndreptările Mele şi iei legămîntul Meu în gura ta? şi adăugînd pricina spune mai departe: şi şezînd îl bîrfeşti pe fratele tău (Psalmi 49, 16, 20). Iar dacă unul ca acesta e împiedicat să citească dumnezeieştile Scripturi, cu atît mai mult e împiedicat să intre în biserica Domnului şi să stea împreună cu credincioşii, măcar că se face pe sine însuşi cu mare trufie învăţător şi urcă cu aroganţă în scaunul Apostolilor - pentru că demnitatea Apostolilor e cu siguranţă învăţătura care se face în Duhul Sfînt -, de ce pedepse şi osîndă nu va fi vrednic unul ca acesta? Pentru că acela care nu s-a făcut încă nici măcar ucenic cum se cuvine, dar încearcă să dobîndească o demnitate apostolică, va primi osîndă mai mare decît zeci de mii de tîlhari şi ucigaşi; fiindcă aceia omoară numai trupuri, iar el omoară suflete. Şi aşa cum acela care ia de la împăratul o piatră scumpă sau un mărgăritar ca să înfăţişeze pe el chipul împăratului şi să le şlefuiască şi să le bată pe coroana sau veşmîntul împăratului, dacă nu înfăţişează pe ele un chip asemănător împăratului, nu numai nu va primi răsplată de la împăratul, ci va fi pedepsit mult, în acelaşi chip va trebui să facă şi fiecare învăţător şi să se gîndească la toţi cei învăţaţi de el că, dacă din nepăsarea, neştiinţa sau neînvăţătura sa strică gîndurile, cugetele şi faptele unui frate şi nu-l face pe fiecare din ascultătorii săi înţelept şi desăvîrşit cu multă ştiinţă, cunoaştere, înţelepciune şi discernămînt modelînd în ei, pe cît e cu putinţă, pe Hristos care să ia formă (Galateni 4, 19) şi să strălucească în el, nici nu-l duce la statura de bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13), în aşa fel încît sufletul fiecăruia din ucenicii lui de care nu e vrednică lumea întreagă să ajungă netrebnic, şi-l face neîncercat pe cel încercat şi necinstit pe cel cinstit, unul ca acesta e vădit că nu va primi plata ostenelii lui, ci pedeapsă şi osîndă pentru cei pe care i-a făcut netrebnici prin învăţătura sa, fie dacă prin învăţătura sa l-a lipsit pe cineva de ceva din cele ce privesc mîntuirea lui, fie dacă n-a putut să ajungă la desăvîrşire, putînd să o dobîndească prin învăţătura altor învăţători.

Se cade, aşadar, părinte duhovnicesc, ca mai întîi să te faci ucenic al lui Hristos şi să fi învăţat bine poruncile şi tainele Lui şi în acest chip să încerci să înveţi pe alţii; se cade ca mai întîi să fii supus şi să urmezi unui părinte duhovnicesc care să te conducă pe calea care duce la Hristos şi să ajungi la Hristos sau, mai bine zis, să te găsească Hristos, şi să bagi de seamă modurile şi semnele căii care te duce acolo şi să vezi pe Hristos prin harul Duhului Sfînt fără să rătăceşti şi atunci să-i conduci şi pe alţii la Hristos. Se cade să fii luminat mai întîi de Lumina cea adevărată, după care abia să-i duci pe alţii la această Lumină. Se cade să fii eliberat mai întîi tu însuţi şi aşa să încerci să-i eliberezi pe alţii, fiindcă e cu totul lipsit de minte şi nebun cel care e rob şi încearcă să-i elibereze pe cei robi împreună cu el, răpind autoritatea stăpînului său.

Dar în ce fel ne facem ucenici ai lui Hristos? Să-L ascultăm pe Hristos Însuşi care spune: Cine vrea să vină după Mine, să se tăgăduiască pe sine însuşi, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Iar a urma lui Hristos înseamnă a-L imita pe Hristos în faptele Lui, aşa ca să vieţuim şi noi cum a vieţuit pe pămînt Domnul nostru şi să suportăm cu bucurie încercările şi învinuirile, ca să primim harul Duhului Sfînt; fiindcă nici privegherea, nici isihia, nici postul, nici neagoniseala, nici osteneala trupească, nici orice altă virtute nu poate să ne dea fără Duhul Sfînt cuvînt de înţelepciune, cunoaştere sau discernămînt (1 Corinteni 12, 8); fiindcă toate acestea pe care le-am spus sînt o cale spre Lumină, nu Lumina. Deci dacă voi umbla pe această cale mii de ani şi nu voi ajunge la Lumină - care e Duhul Sfînt Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26) şi luminează prin Fiul pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1, 9), iar la sfirşitul vieţii mele mă aflu încă în întuneric, ce folos am din ele? Fiindcă atunci cînd Apostolul Pavel zice că „unuia i se dă prin Duhul Sfînt cuvînt de înţelepciune, altuia prin acelaşi Duh cuvînt de cunoaştere, altuia facere de minuni” şi celelalte, spune după aceasta: şi pe toate le lucrează Unul şi Acelaşi Duh (1 Corinteni 12, 8-11). Vezi cum fără Duhul nu e cu putinţă nici ca cineva să fie învăţat, nici să înveţe pe alţii? Aşadar, cine înainte de a primi Duhul adevărului pe Care lumea nu poate să-L primească pentru că nu-L vede nici nu-L ştie (Ioan 14, 17) îndrăzneşte şi încearcă, fiind încă din lume şi în lume, să primească o poziţie şi o demnitate de învăţător, şi să se facă părinte duhovnicesc şi să mijlo­cească pentru alţii la Dumnezeu, unul ca acesta nu este oare vrednic de zeci de mii de lovituri şi pedepse? Şi ca să înţelegi că nu spun nimic afară de dumnezeieştile Scripturi, ascultă-l pe Apostolul Pavel care zice: Cine n-are Duhul lui Hristos nu este al Lui (Romani 8, 9). Vezi cum celui ce n-are pe Duhul Sfînt nu numai că nu-i este îngăduit să înveţe pe alţii, dar nici măcar nu e cu putinţă să fie de partea lui Hristos? Pentru că harul Duhului Sfînt uneşte pe om cu Hristos şi cine n-are Duhul Sfînt locuind în el în chip conştient nu poate să aibă comuniune cu Hristos sau să vadă în chip conştient slava lui Hristos? Nu poate nici măcar să vadă în chip spiritual (inteligibil) Dumnezeieştile Taine, ca să vadă în ele pe Însuşi Hristos ca Dumnezeu, ci vede numai în chip sensibil pîinea şi vinul puse pe sfînta masă şi care se văd în chip simţit. Şi pe drept cuvînt păţesc aceasta, fiindcă aceia care n-au primit harul Duhului Sfînt nu pot să-L vadă, nici să-L cunoască pe Hristos ca Dumnezeu; iar cei ce n-au încercat şi pătimit aceasta nu se fac nici rude ale lui Dumnezeu. Căci pe Cel ce este mai presus de orice minte şi înţelegere cum îl poate înţelege mintea noastră făcută de Acela, dacă nu va fi luminată de El şi nu va fi unită cu El? Şi aşa cum de la Acela a primit existenţa, în acelaşi chip tot de la Acela se va învrednici şi să-L vadă şi cunoască cu o cunoaştere necunoscută şi o vedere nevăzută. Dar cei care nu s-au făcut aşa nici nu-L au pe Duhul Sfint, nici nu sînt ai lui Hristos, să nu se amăgească. Iar cînd primesc pe Duhul Sfînt şi se fac ai lui Hristos, se va face atunci cu ei un semn sigur şi neamăgitor: ceea ce spune dumnezeiescul Apostol: Unde e Duhul Domnului acolo e libertate (2 Corinteni 3, 17), iar libertatea e izbăvirea desăvîrşită de toate patimile şi poftele lumeşti şi trupeşti; de aceea după aceasta adaugă: Iar cîţi sînt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele lui (Galateni 5, 24), şi iarăşi altundeva spune: Iar dacă Hristos e în voi, atunci trupul e mort pentru păcat, iar duhul e viaţă pentru dreptate (Romani 8, 10). Deci cine nu ştie că acestea şi cîte le-am spus mai sus se fac în chip vădit în el, acela să şadă singur şi să plîngă pentru sine, pentru că nu s-a făcut încă rob al lui Hristos, nu s-a făcut încă părtaş al slavei şi Dumnezeirii lui Hristos şi starea lui e încă neclară; de aceea, să se îngrijească mai cu seamă de sine însuşi iar nu de ceilalţi, pentru că nu e cu putinţă ca cel pătimaş să judece în chip nepătimaş faptele fraţilor lui, precum nici orbul nu poate vedea lucrurile simţite chiar dacă le poartă în mîinile lui.

Ci te rog, părinte, să te rogi lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul, care sînt urît pentru iubirea lui Hristos; care sînt osîndit de toţi fiindcă vreau să-mi cinstesc părintele şi învăţătorul meu duhovnicesc; care sînt proclamat de ei eretic fiindcă învăţ pe toţi să caute harul de sus şi venirea/prezenţa în chip conştient a Duhului Sfînt şi că fără ea nu se face iertarea păcatelor, nici nu poate cineva să se elibereze de patimi şi de poftele iraţionale, nici să se facă fiu al lui Dumnezeu, nici să se sfinţească desăvîrşit fără harul Duhului Sfînt; şi că cei care se împărtăşesc de aceste daruri ale harului Duhului nu numai că se eliberează de toate poftele şi patimile şi gîndurile necuviincioase, dar se fac şi dumnezei prin har şi rămîn la Dumnezeu şi ajung în afară de trup şi de lume; şi nu numai că ei înşişi sînt sfinţi şi ca unii netrupeşti în lume, dar şi pe ceilalţi credincioşi îi văd ca pe nişte sfinţi, şi nu numai ca pe nişte sfinţi, dar şi ca pe unii îmbrăcaţi în Hristos şi ajunşi ei înşişi hristoşi; şi că acela care nu şi-a făcut aşa ochii sufleteşti, e limpede că n-a ajuns încă la Lumina lui Hristos, nici n-a fost luminat de ea; că Lumina lui Hristos e dăruită ca să fie văzută de toţi cei care s-au învrednicit să intre la ei prin pocăinţă; deci cel ce a ajuns la această măsură îi iubeşte şi cinsteşte pe toţi ca pe Hristos şi nu dispreţuieşte pe nimeni din cei ce nouă ni se par josnici şi umili şi nici nu urăşte, insultă, bîrfeşte sau învinuieşte pe cineva, nici nu suportă să-i audă pe alţii făcînd acestea. Aşa să ne facem şi noi, fraţilor, căci dacă nu ne facem aşa, e cu neputinţă să intrăm în Împărăţia Cerurilor. Dar pentru că spun acestea şi vestesc că aşa s-a făcut părintele meu duhovnicesc, de aceea sînt învinuit de toţi ca un trufaş şi hulitor. Şi diavolul şi-a sculat asupra mea slugile lui şi duce război cu mine ca să încetez a mai vesti în cuvinte şi a face cu fapta poruncile Evangheliei şi ale Apostolilor şi a mă strădui să înnoiesc vieţuirea evanghelică care s-a învechit oarecum şi a ajuns dispreţuită, ca oamenii să nu mai aibă îndrăzneală că pot să se mîntuiască fără să primească harul Duhului Sfînt şi fără nepătimire, şi să se amăgească fără să-L primească şi să piară. Pentru acestea, în loc să-mi datoreze multă recunoştinţă pentru că le spun şi-i îndemn să vină la desăvîrşirea virtuţii, aceştia mă învinuiesc, mă urăsc şi-şi întorc spatele la mine şi m-au predat foamei, setei şi morţii, fiindcă nu-i amăgesc şi nu le spun: „Îndrăzniţi! Toţi ne vom mîntui fără osteneală sau chinuri şi fără pocăinţă şi paza exactă a poruncilor lui Dumnezeu. Cei ce spun acestea răstoarnă toată învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor Lui.” Noi însă fie să nu cugetăm şi să nu spunem unele ca acestea, ci să spunem aşa: „Întrucît credem în Hristos ca Dumnezeu adevărat şi-i primim pe Apostoli ca pe nişte ucenici ai Lui, avem datoria de a păzi întotdeauna şi poruncile Lui, de a ne pocăi şi a plînge cu chinul inimii pentru fiecare neascultare şi călcare a poruncilor Lui, dacă dorim să fim creştini adevăraţi şi dacă vrem să ne desfătăm de lucrurile bune pe care ni le-a făgăduit Dumnezeu.” De care fie să ne învrednicim şi să ne desfătăm cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care se cuvine slavă Tatălui împreună şi Duhului Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri, volumul III, Editura Deisis, 2001, Sibiu