SFÂNTUL MAXIM GRECUL
Tâlcuiri şi sfaturi
Sfântul Maxim Grecul
2
Tâlcuiri şi sfaturi
3
SFÂNTUL MAXIM GRECUL
Tâlcuiri şi sfaturi
Traducere
Florentina Cristea
Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Tipărită la Editura Egumeniţă, Galaţi, 2004
Ediţie electronică
APOLOGETICUM
2006
Sfântul Maxim Grecul
4
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă şi de istoria
neamului românesc. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei.
Scanare text: Corina
Corectura I: Paula
Corectura II: Apologeticum
Digitalizare pdf : Apologeticum
Editura Egumeniţa
I.S.B.N 973-7952-27-8
Editura Biserica Ortodoxă
I.S.B.N 973-7957-30-X
© 2006 APOLOGETICUM
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
Tâlcuiri şi sfaturi
5
I
Scrisoare către un prieten,
în cadrul căreia sunt lămurite
unele cugetări greu de înţeles ale Sfintei Scripturi
Domnului Ioan, înţeleptului şi credinciosului meu prieten, îi urez bucurie.
Ştiu că ai mare dorire să primeşti de la mine, puţin învăţatul, o scurtă învăţătură pentru
înţelegerea unor cugetări greu de înţeles din Sfânta Scriptură. Şi eu îmi doresc mult să pătrund
sensul acestor cugetări şi cu bucurie aş primi o asemenea învăţătură dacă aş găsi un om care ar
putea să-mi tâlcuiască taina acestora.
Însă, de vreme ce avem nemincinoasa făgăduinţă a lui Dumnezeu, care ne îndeamnă la
tâlcuirea minunilor Lui, spre folosul celor ce aud, care spune: Eu voi deschide gura ta şi te voi
învăţa ce să grăieşti (Ieşirea 4, 12) - adică leapădă orice teamă şi orice îndoială şi hotărăşte-te
să grăieşti ceea ce este în folosul poporului Meu şi Eu voi îndrepta totul, voi umple mintea ta
de înţelepciune şi de înalta cugetare şi cu limba ta voi lucra asemenea celui care loveşte în
corzile bine-glăsuitoare ale instrumentului - atunci, nădăjduind în această făgăduinţă
nemincinoasă sau, mai bine zis, dându-i ascultare, mă voi referi la ceea ce este mai presus de
raţiunea mea ca să împlinesc dorinţa ta cea bună, atât cât Domnul mă va învăţa.
Voi începe, aşadar, de acolo de unde şi trebuie să încep, adică de la primul psalm, căci
cele spuse în el sunt vrednice de toată cercetarea: Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa! Ci
ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului (v. 4), apoi adaugă: De aceea nu se vor
ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor (v. 5). Iar dacă acestea se
întâmplă aşa, atunci cum de spune Însuşi Domnul în Sfânta Evanghelie: Şi se vor aduna
înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de
capre (Matei 25, 32). Cum vor sta înaintea Judecătorului toate popoarele când nu se vor ridica
necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor? Faptul că se vor ridica toţi - şi
necredincioşii şi păcătoşii - este dovedit prin multe alte mărturii, mai ales prin ceea ce a
mărturisit Însuşi Stăpânul, zicând: Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar
cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii (Ioan 5, 29).
Oare nu alcătuiesc toate acestea un antagonism? Nicidecum. Din acestea reiese că
necredincioşii şi păcătoşii vor învia, însă nu spre învierea vieţii, ci spre învierea osândirii,
ceea ce înseamnă că vor învia nu pentru a moşteni viaţa veşnică împreună cu cei
binecredincioşi şi drepţi, ci pentru a fi osândiţi şi a auzi la judecată această sentinţă dreaptă
rostită către ei: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit
diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41), aşa cum în alt loc dumnezeiescul Prooroc a spus: Să
se întoarcă păcătoşii în iad; toate neamurile care uită pe Dumnezeu (Ps. 9, 17). De aici noi
învăţăm două dogme importante, şi anume:
1. faptul că sufletele celor necredincioşi şi păcătoşi până la a doua venire a
Judecătorului se află în iad şi
2. faptul că păcătoşii se vor întoarce iarăşi acolo pentru chinul cel veşnic.
Aşadar, unde sunt aceia care afirmă fără minte că sufletele celor păcătoşi se vor curăţi
prin focul cel curăţitor şi apoi vor dobândi viaţa cea veşnică? Pentru că nici în timpul
îndelungat care a trecut ei nu s-au putut curăţi, nici după întoarcerea în iad nu vor dobândi
curăţirea, ci păcătoşii vor merge, spune Judecătorul, în chinul cel veşnic, nu la curăţirea
vremelnică, iar drepţii la viaţa veşnică, doar că ei nu vor dobândi aceasta prin intermediul
focului curăţitor, aşa cum afirmă erezia latină, care îi urmează lui Platon, filosoful elen, şi lui
Origen, începătorul ereziilor. Pe aceasta [adică viaţa veşnică] o vor dobândi aceia care prin
Sfântul Maxim Grecul
6
toată dreptatea şi sfinţenia şi faptele iubite de Dumnezeu I-au făcut pe plac Judecătorului, aşa
cum El însuşi mărturiseşte despre ei, zicând: flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc,
înşirând toate faptele lor iubite de Dumnezeu. Însă despre acestea am spus destul. Acum, dacă
doreşti, ne vom îndrepta către cercetarea celui de-al doilea psalm, să vedem dacă se găseşte în
el ceva vrednic de cercetare.
Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca
Domnului (v. 6). Vrednic de cercetare este cel ce a spus aceasta şi cel despre care s-a spus
aceasta. Eu afirm că Fericitul David, fiind luminat de Duhul Sfânt, a proorocit că, după voia
lui Dumnezeu Tatăl, va avea loc umilirea şi batjocorirea celor care vor să respingă cinstea
Fiului Său Celui Unuia Născut - şi care, lăudându-se fără minte, spun: Să rupem legăturile lor
şi să lepădăm de la noi jugul lor; proorocind acest lucru, David adaugă, spunând din partea
Celui Unuia Născut Însuşi: Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui.
Aici se supun cercetării două împrejurări: în primul rând trebuie văzut modul în care
este pus împărat de Tatăl Acela Care, fiind Făcător al tuturor, este Împărat şi împărăţeşte de-a
pururi împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh şi ca Dumnezeu este împreună cu Ei fără de
început şi pururea fiitor. În al doilea rând se supune cercetării şi faptul că: dacă Fiul primeşte
de la Tatăl ca „moştenire” toate neamurile şi în „stăpânirea” Sa marginile pământului,
precum vom auzi în următoarele cuvinte, atunci cum de spune El iarăşi: Iar Eu sunt pus
împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui? Noi ştim că muntele Sion, pe care
împăratul Solomon I-a zidit Celui Preaînalt un templu preaslăvit se află în zona oraşului
Ierusalim, de aceea împărat al Sionului sau al Ierusalimului este numit numai împăratul Iudeii,
iar nu al tuturor neamurilor.
Cu privire la prima nedumerire voi răspunde astfel: Fiul lui Dumnezeu Cel Unul
Născut, ca Dumnezeu egal cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, are domnie veşnică peste toţi; iar
aceasta o primeşte de la Tatăl şi ca om, ca răsplată şi cinste faţă de marile osteneli pe care le-a
răbdat cu firea omenească pe pământ, primind moartea spre slava Tatălui Său şi pentru
mântuirea tuturor oamenilor. Aşa este lămurită prima nedumerire. Iar ceea ce se află până la
cuvintele: peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, trebuie să se scrie şi să se citească astfel: Iar
Eu sunt pus împărat de El. Aici trebuie să se pună punct pentru ca cele spuse să aibă înţelesul
acesta: Iar Eu, fiind desăvârşit ca om, sunt pus de Tatăl Meu Împărat, primind ca moştenire şi
în stăpânirea Mea toate cele de sub soare, nu numai împărăţia Iudeii. După punct trebuie să
urmeze cele spuse mai departe ca un început nou: Peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind
porunca Domnului, adică învăţând în Ierusalim, în templul lui Dumnezeu şi Tatălui Meu,
poporul iudeu şi descoperindu-i ceea ce Tatăl Meu Mi-a poruncit să-i spun deschis, după cum
El Însuşi spune: Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl Care M-a trimis, Acesta Mi-a
dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc (Ioan 12, 49). Aşadar, trebuie să scriem şi să citim:
Iar Eu sunt pus împărat de El. Şi aici să punem punct. Apoi să scriem şi să citim: Peste Sion,
muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului. Această lămurire este de ajuns.
Acum trebuie să trecem la al treilea psalm şi să lămurim ceva neobişnuit spus în el.
Căci aici Psalmistul, parcă lăudându-se, spune: Nu mă voi teme de mii de popoare, care
împrejur mă împresoară (v. 6). Dar cum spui tu aceasta, o Fericitule Prooroc, care mulţi ani ai
fugit, fiind prigonit de Saul, ce căuta să te omoare, şi ai cutreierat din pădure în pădure, dintrun
munte în altul şi dintr-un neam străin în altul, ferindu-te de prigoanele şi atacurile lui Saul?
Însă nu despre mine am spus eu aceasta, lăudându-mă, o cititorule! – [pare a spune David] –
căci eu nu numai de Saul m-am temut, am fugit şi m-am ascuns în munţi, în peşteri şi în
păduri, ci şi atunci când fiul meu Abesalom s-a ridicat împotriva mea, eu nu am îndurat mânia
lui şi, ca un fugar, am plecat pe jos, lepădând toată slava mea împărătească; însă eu am spus
aceasta în Numele lui Dumnezeu-Cuvântul Cel Întrupat, al Domnului Dumnezeului meu,
împotriva Cărora s-au ridicat nu numai un împărat sau doi, aşa cum s-au ridicat împotriva mea
Saul şi Abesalom, ci toţi împăraţii de pe tot pământul, prinţii şi dregătorii tuturor popoarelor şi
neamul iudeu, care s-a înfuriat împotriva Lui, străduindu-se cu toţii să stârpească de pe faţa
întregului pământ numele Lui cinstit şi dumnezeiesc, prigonindu-L nu numai pe El Însuşi, cât
Tâlcuiri şi sfaturi
7
a vieţuit în trup - acest lucru L-a îndurat odinioară din partea iudeilor, care L-au osândit la
moarte pe cruce - ci şi pe toţi binecredincioşii din toate popoarele, care credeau în El şi pe
care şi acum îi prigonesc neîncetat, supărându-i în diferite feluri din pricina bunei credinţe în
El. Despre aceştia, Domnul spune: Înconjuratu-m-au ca albinele fagurele, dar s-au stins ca
focul de spini şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei (Ps. 117, 12). Şi iarăşi, rugându-Se
Tatălui şi Dumnezeului Său, spune: Scoală, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu, că Tu
ai bătut pe toţi cei ce mă vrăjmăşesc în deşert; dinţii păcătoşilor ai zdrobit (Ps. 3, 7). Şi bine
i-a numit dinţi ai păcătoşilor pe prigonitorii mânioşi ai binecredincioşilor: pe împăraţii,
dregătorii şi prinţii luptători împotriva lui Dumnezeu, care au fost sprijinitorii şi apărătorii
slujirii ticăloşilor diavoli, pe care, pe drept, îi numeşte păcătoşi şi care, prin intermediul acelor
prigonitori, ca prin intermediul unor dinţi, s-au străduit să nimicească de tot neamul cel
binecredincios care credea în Hristos Dumnezeu; însă Dumnezeu şi Tatăl a zdrobit aceşti dinţi
vătămători ai lor, iar pe oamenii binecredincioşi, care au crezut în Hristos Dumnezeu, i-a
înălţat şi i-a preamărit. De aceea şi spune: Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi
Cel ce înalţi capul meu; apoi adaugă, zicând: A Domnului este mântuirea şi peste poporul
Tău, binecuvântarea Ta. A Lui este slava în vecii vecilor. Amin.
Ia seama şi în alt loc: în psalmul 25, la sfârşit, se spune: Căci piciorul meu a stat întru
dreptate; întru adunări Te voi binecuvânta, Doamne (v. 12). Mi-aş dori să învăţ în ce constă
îndreptarea şi lauda acestui suflet sfânt al Proorocului, datorită cărora a stat piciorul trupului
său întru dreptate, adică pe loc drept şi neted, căci nici îndreptarea noastră în Dumnezeu, la fel
cum nici faptele noastre rele nu întăresc picioarele noastre nici pe loc drept, nici pe loc
nedrept. Ce înseamnă, aşadar, cele spuse în chip tainic de Proorocul David?
Vom cerceta acestea astfel. În tot acest psalm el se mărturiseşte Domnului şi înşiră
înaintea Lui îndreptările sale în Dumnezeu, prin care I-a fost bineplăcut întru adevăr, ceea ce
înseamnă că, potrivit cu sfintele Lui porunci, a împlinit toată dreptatea, urându-i pe toţi cei
care aveau cuget viclean şi ticălos astfel încât nu şedea niciodată alături de ei şi nu se
împrietenea cu ei în faptele lor nelegiuite.
Şi adaugă, zicând: Doamne, iubit-am bunăcuviinţa casei Tale şi locul locaşului slavei
Tale. Prin locul locaşului slavei Lui şi prin bunăcuviinţa casei Lui înţelegem Ierusalimul de
Sus, despre care spune Apostolul în Epistola către Evrei: Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi
de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc (Evrei 12, 22), ale căror
bunăcuviinţă şi frumuseţe sunt nespuse; mulţimile de îngeri îl înconjoară, în el sunt prăznuirea
şi adunarea celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi duhurile drepţilor, care au atins
desăvârşirea (v. 23).
Dorind să dobândească toate acestea, Fericitul Prooroc se roagă, zicând: Să nu pierzi
cu cei necredincioşi sufletul meu şi cu vărsătorii de sânge viaţa mea. Apoi, parcă lămurind
cine sunt aceia despre care vorbeşte, continuă: Întru ale căror mâini sunt fărădelegi şi dreapta
cărora e plină de daruri (Ps. 25, 10); aceia sunt toţi asupritorii, cămătarii şi răpitorii averilor
străine, care îi asupresc neîncetat pe săraci şi sărmani, pe văduve şi orfani, născocind toate
cursele şi defăimările împotriva celor nevinovaţi ca să jefuiască averile lor. O, ce necredinţă!
Vai lor, într-adevăr, căci se vor chinui mai rău decât necredincioşii dacă este adevărat
cuvântul vrednic de închinare al Stăpânului, care spune: Iar sluga aceea care a ştiut voia
stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult (Luca 12, 47), ceea
ce înseamnă că va fi predată multor chinuri cumplite şi nu îşi va izbăvi sufletul său de flacăra
cea nestinsă. Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste
toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr (Rom. l, 18).
Să nu mă pierzi, o, Stăpâne, cu aceia, căci eu întru nerăutatea mea am umblat, adică
nimănui niciodată nu i-am dorit şi nu i-am făcut rău, ci am lucrat cu toată dreptatea; izbăveştemă,
Doamne, şi mă miluieşte, căci piciorul meu a stat întru dreptate, adică binecredinciosul
cuget al sufletului meu se află întotdeauna în dreptate, ceea ce înseamnă că m-am întărit fără
clintire în dreptatea sfintelor Tale porunci şi că niciodată nu am încălcat nici una dintre
poruncile Tale mântuitoare. Din această pricină eu cer bunătăţii Tale numai acest har: Să nu
Sfântul Maxim Grecul
8
pierzi cu cei necredincioşi sufletul meu şi cu vărsătorii de sânge viaţa mea, ci judecă-mă,
Doamne, că eu întru nerăutate am umblat şi în Domnul nădăjduind, nu voi slăbi (Ps. 25, 9;
1).
Lămurind astfel cugetările pomenite, voi cerceta, dacă doreşti, cele spuse în psalmul
33: Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot
binele (v. 10). Cum trebuie să înţelegem şi să judecăm corect acest lucru astfel încât să fim
grăitori de adevăr, iar nu grăitori de minciună? Dacă acceptăm acest lucru pur şi simplu,
atunci cele spuse se dovedesc clar a fi o minciună: căci nici Avraam, nici Isaac, nici Iacov şi
nici chiar cel ce a grăit acestea nu au fost vreodată săraci, ci, dimpotrivă, au avut întotdeauna
din belşug toate bunurile şi toată bogăţia. Pe de altă parte nu toţi cei care L-au căutat pe
Domnul au avut toate bunurile. Martorul adevărat al acestui lucru este acela care spune: Până
în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim (I Cor. 4,
11). Cum să înţelegem acestea corect?
Acestea trebuie să le înţelegem duhovniceşte şi pot fi tâlcuite în sensul următor: cei ce
au fost înainte bogaţi în daruri duhovniceşti sunt iudeii, care au avut din belşug dogmele
cunoaşterii neîntinate a lui Dumnezeu şi harul proorociei, care se pogora de sus peste Sfinţii
lor Prooroci. Mai târziu însă, ei au pierdut toate acestea din pricina necredinţei lor, cu care au
îndrăznit să stea împotriva Mântuitorului tuturor, a lui Hristos Dumnezeu. Prin cei care Îl
caută pe Domnul şi abundă în toate bunurile duhovniceşti îi vom înţelege pe cei ce cred în
Hristos: pe Apostoli, pe Prooroci, pe Mucenici, pe Cuvioşi şi pe Drepţi şi, în general, pe toţi
oamenii care se numesc creştini şi asupra cărora S-a pogorât Preasfântul Duh şi i-a umplut şi
îi umple totdeauna cu toate darurile înţelepciunii şi cugetării dumnezeieşti.
Aceste lucruri pot fi înţelese şi altfel: bogaţii, care şi-au adunat în viaţa aceasta comori
mari pe calea răpirii, a nedreptăţii şi a lăcomiei şi se desfată prin îmbuibarea pântecelui şi prin
iubirea de plăceri, asemenea dobitoacelor, în veacul viitor vor pierde toate acestea şi, în locul
lor, vor moşteni chinurile cumplite, aşa cum le-a spus ucenicilor Săi nemitarnicul Judecător,
zicând: vai vouă, bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră, primind-o aici; vai
vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi
plânge şi vă veţi tângui (Luca 6, 24-25). Iar cei ce-L caută pe Domnul şi care se vor umple şi
mai mult de tot binele duhovnicesc sunt cei ce de bunăvoie dispreţuiesc bunătăţile acestei
lumi şi ale acestei vieţi vremelnice în nădejdea de a dobândi şi de a se desfăta cu acele
bunătăţi nespuse care le sunt pregătite celor drepţi în ceruri şi pe care ochiul nu le-a văzut şi
urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9), pe care să ne învrednicim şi
noi a le dobândi împreună cu toţi drepţii. Amin.
Mai trebuie să-ţi explic şi cele spuse în psalmul 31: am căzut în suferinţă când
ghimpele Tău mă împungea. Înţelesul acestei cugetări este următorul: Fericitul Împărat şi
Prooroc, fiind biruit de patima trupească, a păcătuit prin nelegiuita împreunare cu soţia lui
Urie şi pe Urie însuşi l-a lipsit în chip nedrept de viaţa aceasta. Căindu-se pentru aceste
fărădelegi, el se spovedeşte Făcătorului şi Stăpânului tuturor, zicând: am căzut în suferinţă,
adică nu am fost nepăsător faţă de fărădelegea mea, nu am uitat de ea şi nu am neglijat-o, ci
am căzut în suferinţă, istovindu-mă prin toate felurile pocăinţei şi prin toate lipsurile: prin
nemâncare, prin nesomn, prin şederea pe pământ, prin lacrimi şi suspine neîncetate, aşa cum
el însuşi spune în alt loc: toată ziua mâhnindu-mă umblam (Ps. 37, 6), adică în tot timpul
vieţii mele îmi voi aduce aminte de fărădelegea mea şi durerea neîncetată şi tristeţea vor
chinui inima mea şi nu îmi vor aduce nici o bucurie în viaţă. De aceea, spune Psalmistul,
necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte; răcnit-am din suspinarea inimii mele. Şi în alt loc tot el
se destăinuieşte, zicând: Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu,
cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda (Ps. 6, 6).
Iată, o, bunule, pocăinţă deplină, sinceră şi bineplăcută lui Dumnezeu a omului care nu
îşi pune nădejdea mântuirii sale numai în înfrânarea de la mâncare şi băutură, ci, pe lângă
aceasta, plânge întotdeauna cu lacrimi fierbinţi şi mereu se chinuieşte prin suspine neîncetate
şi durerea inimii, urând toată mâncarea cea gustoasă, toată desfătarea şi odihna trupească şi
Tâlcuiri şi sfaturi
9
iubind de bunăvoie tot necazul şi strâmtorarea, toată ponegrirea şi umilirea pentru păcatul său.
De aceea, cu dreptate numeşte ghimpe păcatul pe care şi l-a îngăduit. Căci aşa cum ghimpele,
atunci când înţeapă piciorul sau oricare altă parte a trupului, provoacă durere cumplită în tot
trupul, aşa şi păcatul, dacă cel drept şi-l îngăduie la îndemnul demonului viclean, îi înţeapă
neîncetat sufletul prin cele mai grele chinuri şi de aceea el nu încetează să facă pocăinţă din
tot sufletul până când nu dobândeşte de la Dumnezeu iertarea păcatului său.
De aceea şi adaugă Proorocul, zicând: Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea
n-am ascuns-o - adică fără de ruşine l-am mărturisit înaintea Ta părintelui duhovnic - şi Tu,
Doamne, ai iertat nelegiuirea păcatului meu. Apoi, învăţându-ne cum să ne slobozim de acest
rău, spune: Pentru aceasta se va ruga către Tine tot cuviosul la vreme potrivită, adică atât cât
ni se va da vreme de pocăinţă în această viaţă vremelnică, precum Însuşi Domnul spune prin
Proorocul Isaia: În vremea milostivirii Te voi asculta şi în vremea mântuirii Te voi ajuta (Isaia
49, 8), numind vreme a milostivirii şi vreme a mântuirii timpul vieţuirii noastre multdureroase
în trup, în care avem posibilitatea să ne căim şi să Îl înduplecăm pe Domnul.
Căci după despărţirea sufletului de trup nu mai există pocăinţă, aşa cum ne învaţă
limpede cunoscuta pildă dumnezeiască a Mântuitorului despre acel bogat care îi ura pe
cerşetori şi care, deşi l-a rugat mult pe patriarhul iubitor de străini Avraam, totuşi nu s-a
învrednicit să primească de la el nici cea mai mică picătură de apă, ci a auzit acel răspuns
neplăcut: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea,
pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. La acestea, el a adăugat: Şi peste
toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la
voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi (Luca 16, 25-26) - şi prin această prăpastie
mare Patriarhul sau, mai bine zis, Însuşi Făcătorul tuturor şi înfricoşătorul Judecător a arătat
despărţirea veşnică dintre cei păcătoşi şi cei drepţi.
Iar după aceea se spune în psalm: iar potop de ape multe de el nu se va apropia şi
prin aceasta se dovedeşte limpede marea nebunie a celor care, după ce au săvârşit păcatul, se
afundă în băi şi cred că prin intermediul spălării cu apă şi săpun curăţă tina păcatului. Partea
dinlăuntru a potirului şi a vasului trebuie spălată cu lacrimi fierbinţi şi cu pocăinţă plină de
râvnă, tocmai pentru ca şi exteriorul să fie curat. Însă despre acestea am vorbit destul. Acum
voi trece la altă cercetare.
În psalmul 141 este scris următorul lucru: În calea aceasta în care am umblat, ascunsau
cursă mie. Acest lucru este spus în numele oricărui om drept şi binecredincios, care
întotdeauna umblă în sfintele porunci ale Stăpânului şi Făcătorului tuturor şi căruia diavolii
potrivnici lui Dumnezeu îi pun întotdeauna curse, dorind să-l abată de la împlinirea poruncilor
mântuitoare ale lui Dumnezeu. Aceşti luptători împotriva lui Dumnezeu - din invidie pentru
binecredincioşii care, cu ajutorul tuturor virtuţilor şi al faptelor drepte, se străduiesc să ajungă
la acele demnităţi şi locuri, de unde au căzut ei - pun împotriva dreptului anumite curse,
străduindu-se să-l abată de la drumul care duce la Dumnezeu.
Iar dreptul, fiind păzit şi povăţuit de harul Dumnezeului său, spune cu mare evlavie şi
îndrăzneală: Luat-am seama de-a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască (Ps. 141,
4), ceea ce înseamnă: ei nu vor înceta să lupte împotriva mea, străduindu-se ca prin toate
cursele să poticnească paşii mei, însă eu, aducându-mi aminte de cel ce spune: O, de s-ar
îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale! Atunci nu mă voi ruşina când voi căuta spre
toate poruncile Tale (Ps. 118, 5-6), nu voi înceta şi nu mă voi opri să privesc şi să iau seama
de-a dreapta, adică să cunosc şi să ţin întotdeauna în mintea mea puterea poruncilor Domnului
şi Dumnezeului meu. Căci atâta timp cât le voi păzi, nu numai că nu va fi cine să lupte
împotriva mea, dar vor pieri şi vor fugi de la mine şi nu vor putea să mă cunoască. Căci
luptătorii nevăzuţi îl cunosc, adică îl înrobesc şi îl ţin supus pe acela care, prin călcarea
poruncilor lui Dumnezeu, li se supune lor în toate.
Iar cel care pricepe şi ia seama de-a dreapta, adică la poruncile Domnului, pe acela nu
îl pot birui şi nu îl cunosc. Cele de-a dreapta sunt numite poruncile dumnezeieşti, pentru că la
a doua venire a Judecătorului cuvioşii lucrători ai poruncilor Lui vor fi puşi de-a dreapta Lui.
Sfântul Maxim Grecul
10
Iar dacă pe cel ce priveşte şi ia seama de-a dreapta luptătorii nevăzuţi nu îl înrobesc, ci fug de
la el şi pier şi nu există între ei cine să caute sufletul lui, atunci vai, într-adevăr, vai de cel care
priveşte tot timpul de-a stânga şi se sârguieşte cu tot sufletul spre fapte rele şi nu încetează
niciodată să-i asuprească cu toată lăcomia pe săraci, orfani şi văduve, răpind avutul străin prin
intermediul diferitelor curse şi defăimări, al numeroaselor necuraţii şi ticăloşii, precum porcul
care se murdăreşte neîncetat!
Un astfel de om, într-adevăr, va fi fără de răspuns şi de sine osândit dacă nu se
grăbeşte să facă pocăinţă potrivită cu fărădelegile lui cele urâte de Dumnezeu. Căci pe unul ca
acesta, care nu ia seama de-a dreapta sa, îl înrobesc pentru totdeauna diavolii cei luptători
împotriva lui Dumnezeu şi nu fug de la el şi nu pier, ci, dimpotrivă, se veselesc pentru el, ca
pentru fratele lor iubit şi prietenul lor credincios şi atrag întotdeauna la ei sufletul lui.
Izbăveşte-ne, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, de această pieire şi de
această mânie! Şi ne învredniceşte, Doamne, să cugetăm întotdeauna cu sârguinţă şi să luăm
seama de-a dreapta, adică să săvârşim sfintele Tale porunci cu fapta şi cu adevărul, cu toată
evlavia şi cu dorinţă fierbinte! Căci, precum celor ce le păzesc li se cuvine răsplată mare de la
Tine, aşa şi celor ce le încalcă cu mândrie şi cu mare nebunie li se cuvin ameninţări
înfricoşătoare, osândire şi veşnică pieire.
Aceasta este pentru tine din partea mea, bunule prieten, puţina desfătare
duhovnicească, pentru că tu cu toată inima ai bunăvoinţă către mine şi mă învredniceşti de
toată dragostea. După ce vei primi această scrisoare, să o citeşti des şi să te desfeţi
duhovniceşte şi, dacă m-am purtat cumva necuviincios faţă de tine, iartă-mă pe mine,
prietenul tău. Să fii sănătos!
II
Tâlcuirea cuvintelor psalmului 102:
înnoise-vor ca ale vulturului tinereţile tale
În psalmul 102 Fericitul Împărat şi Prooroc David, îndemnându-şi sufletul său către
laudă şi mulţumire faţă de Stăpânul şi Făcătorul tuturor, spune: Binecuvântează, suflete al
meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui (v. 2). Apoi, amintindu-i toate binefacerile lui
Dumnezeu, adaugă: înnoise-vor ca ale vulturului tinereţile tale (v. 5).
Acest dar este desăvârşirea întregii fericiri, pe care drepţii nădăjduiesc să o
dobândească, precum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni: cetatea noastră
este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la
înfăţişare trupul smereniei noastre, adică va înnoi trupul nostru cel rău şi stricăcios, supus
diferitelor boli şi morţii, ca să fie asemenea trupului slavei Sale (Filipeni 3, 20-21), adică
trupurile sfinţilor, la a doua venire a lui Hristos, vor deveni luminoase, aşa cum Însuşi
Domnul nostru Iisus Hristos ne vesteşte, zicând: Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în
împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Şi iarăşi spune Apostolul Pavel în alt loc: Alta este
strălucirea soarelui şi alta este strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea
se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru
stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se
seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup
duhovnicesc (I Cor. 15, 41-44). Din aceste cugetări dumnezeieşti reiese că trupurile drepţilor
vor învia şi vor fi asemenea trupului slavei lui Hristos, a acestui Vultur tainic, aşa cum Îl
numeşte Sfânta Scriptură în proorocii şi în dumnezeiasca Apocalipsă, unde se spune: Şi femeii
i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie (Apoc. 12, 14). Marele
vultur este Hristos, aripile lui sunt Noul şi Vechiul Testament, cu care Biserica lui Hristos,
fiind înălţată şi ajutată, zboară mai presus de toate cursele diavoleşti şi vieţuieşte în pustie,
adică în linişte şi tăcere, fără să se teamă de zguduirile ereticilor şi de atacurile lor năvalnice.
Cu nesăbuinţă discută unii între ei şi afirmă că prin tinereţea vulturului trebuie să
Tâlcuiri şi sfaturi
11
înţelegem o pasăre acoperită cu pene - un vultur; însă înnoirea acestei păsări acoperite cu pene
are loc în fiecare an şi, pe lângă aceasta, ea îmbătrâneşte. Iar înnoirea tainicului şi marelui
Vultur, adică a lui Hristos şi a tuturor drepţilor, are loc o singură dată şi ei rămân în veci vii,
tineri şi duhovniceşti. De acest har să ne învrednicească şi pe noi Domnul Dumnezeul nostru
Iisus Hristos. Amin.
III
Tâlcuire, în parte, a psalmului 18
Cu privire la înţelesurile cugetărilor Scripturii, despre care tu, în marea şi smerita ta
înţelepciune, ai binevoit să mă întrebi, eu am socotit drept ca, atât cât va putea mintea mea
săracă, să îţi explic pe scurt neînţelegerea pe care ai întâmpinat-o. Să-ţi fie ştiut că acest
psalm, care după număr este al 18-lea, prevesteşte două evenimente importante, şi anume:
propovăduirea evanghelică, ce a fost săvârşită în scurt timp de către Sfinţii Apostoli pe tot
pământul şi despre care se spune în psalm: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea
mâinilor Lui o vesteşte tăria (v. 1); apoi spune mai jos: În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi
la marginile lumii cuvintele lor (v. 4). Ceruri îi numeşte pe dumnezeieştii Apostoli, care, ca
nişte raze ale Soarelui tainic al dreptăţii au strălucit pretutindeni şi au învăţat despre acele
bunătăţi care le sunt pregătite drepţilor în ceruri.
Iar prin tărie să înţelegi Biserica Sobornicească a Mântuitorului Hristos, despre care
Fericitul Apostol Pavel spune în prima Epistolă către Timotei: Îţi scriu aceasta nădăjduind că
voi veni la tine fără întârziere; ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui
Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3,
14-15). Ea vesteşte facerea mâinilor lui Dumnezeu, adică a Mântuitorului Hristos, Care, prin
întinderea pe Cruce a preacuratelor Sale mâini, a nimicit rătăcirea multfelurită a închinării la
idoli de pretutindeni şi pe popoarele care fuseseră până atunci dezbinate de diferitele
vicleşuguri diavoleşti le-a strâns şi le-a unit într-o singură credinţă neîntinată, iar pe firea
omenească, mai înainte lepădată, a învrednicit-o iarăşi de viaţa raiului şi i-a unit într-un singur
lăcaş pe îngeri şi pe oameni. În acestea constă „facerea”, adică în urmările întinderii pe cruce
a preacuratelor „mâini” ale Mântuitorului Hristos. Însă despre acestea am spus destul.
Acelaşi psalm sfânt ne mai învaţă şi despre înălţarea lui Hristos la cer şi şederea Lui
de-a dreapta Tatălui, când spune: În soare şi-a pus locaşul său (v. 5). Iar prin soare să nu
înţelegi acest astru material, aşa cum gândesc ereticii armeni, ci pe Însuşi Dumnezeu şi Tatăl
Lui, Cel Fără de început şi Pururea Fiitor; iar prin cuvintele: şi el este ca un mire ce iese din
cămara sa (v. 5) se arată desfătarea minunată şi bucuria nespusă pe care le-a pregătit Mirele
cel tainic pentru sufletele sfinte şi curate şi faptul că prin suferinţa Lui liberă şi mântuitoare El
a umplut nenumăratele lăcaşuri ale Tatălui Său, care se aflau în ceruri, cu sufletele sfinţilor
cele desăvârşite şi întâi-născute ale Bisericii, scrise în ceruri.
De aceea adaugă, zicând: Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui. De la
marginea cerului ieşirea lui (v. 6-7). Iar prin uriaş să nu înţelegi aici vreo fiară sălbatică şi
înfricoşătoare, aşa cum gândesc unii oameni simpli şi neînvăţaţi, căci uriaşii sau giganţii, după
cum aflăm din Sfânta Scriptură scrisă de Moise - cel ce L-a văzut pe Dumnezeu - au fost nişte
oameni cu o constituţie trupească ieşită din comun, care au avut picioare cu care puteau să
meargă repede pe drum. Prin uriaş să înţelegi puterea şi repeziciunea propovăduirii
evanghelice, care în scurt timp a luminat tot pământul cu puterea minunilor mai presus de fire
ale Celui Răstignit, ale Celui mai puternic decât toţi uriaşii şi decât toată făptura creată, căci
El Singur este tare şi puternic, ca un Dumnezeu Atotţiitor. Tocmai El s-a şi bucurat ca un
uriaş, care aleargă drumul lui, adică a venit cu bunăvoinţă şi cu bunătate nespusă la neamul
omenesc să semene cu tărie şi să înrădăcineze în firea omenească taina neîntinatei credinţe,
care în chip metaforic este numită drum.
De aceea şi adaugă, zicând: De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la
Sfântul Maxim Grecul
12
marginea cerului (v. 7), adică de la răsăritul şi până la apusul soarelui material a ajuns
strălucirea Lui. Şi acest lucru 1-a arătat mai clar, zicând: şi nu este cine să se ascundă de
căldura lui (v. 7), adică toată lumea de pe tot pământul va auzi taina cea înfricoşătoare a
întrupării Lui şi se va lumina. Iar dacă nu vor crede toţi, atunci nu trebuie să ne mirăm de
acest lucru, căci nici aceia care simt căldura acestui soare material nu vor putea să privească
toţi strălucirea lui, pentru că pupilele ochilor lor sunt vătămate. Însă am spus destul şi despre
această nelămurire a ta, iar acum voi vorbi şi despre cea de-a doua nelămurire pe care o ai.
Tu vrei să înţelegi care este înţelesul sfintei cugetări: datu-l-ai pe el mâncare
popoarelor pustiului (Ps. 73, 15). Despre aceasta îţi voi vorbi. Să-ţi fie ştiut că acest împărat
şi Prooroc Fericit, fiind înştiinţat dinainte de Duhul Sfânt despre nenorocirile care aveau să-l
lovească mai târziu pe poporul israelit, cum ar fi pustiirea Ierusalimului, dărâmarea templului
şi înrobirea poporului iudeu, îl roagă pe Făcătorul şi Stăpânul tuturor să Se milostivească şi să
Se ridice în ajutorul neamului său şi să nu le îngăduie până la sfârşit vrăjmaşilor săi să se
laude împotriva moştenirii Lui.
Apoi, fiind luminat de harul cel minunat, prevesteşte arătarea în trup a Făcătorului şi
Stăpânului tuturor, care urma să aibă loc în vremurile din urmă, zicând: Dar Dumnezeu,
Împăratul nostru înainte de veac, a făcut mântuire în mijlocul pământului (v. 13), arătând
astfel biruinţa asupra diavolilor, care s-a săvârşit prin mântuitoarele patimi, prin îngroparea,
învierea şi înălţarea la cer, prin omorârea morţii, nimicirea iadului şi înnoirea omenirii prin
dumnezeiescul botez; de aceea Îi şi spune Mântuitorului Însuşi: Tu ai sfărâmat capul
balaurului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului (v. 15), prin capul balaurului
înţelegând diferitele fapte viclene ale diavolilor luptători de Dumnezeu, prin care ei au
ademenit neamul omenesc care se afla sub blestem. Tu nu numai că ai nimicit cursele lor în
apă, adică prin dumnezeiescul botez, dar ai sfărâmat însuşi capul balaurului, adică ai distrus
rătăcirea închinării la idoli cea urâtă de Dumnezeu, care se răspândise pretutindeni şi prin
mijlocirea căreia balaurul cel potrivnic lui Dumnezeu era cinstit prin închinare ca un
dumnezeu şi se înălţa cu mare mândrie. Tu ai sfărâmat acest cap pierzător al lui, primind
botezul în apele Iordanului şi nu numai capetele lor [ale idolilor], ci şi capul balaurului însuşi
l-ai sfărâmat în apă, adică l-ai nimicit cu puterea dumnezeiescului botez. Încă şi pe Satana
însuşi l-ai dat ca hrană, adică spre distrugere, popoarelor pustiului.
Iar prin popoarele pustiului îi înţelegem nu numai pe credincioşii din Etiopia, ci pe toţi
cei de pretutindeni, care ard de focul iubirii dumnezeieşti. Căci cuvântul Etiopia, fiind din
limba elină, în vorbirea noastră are sensul de „ţară arsă”. De aceea, celor care ard neîncetat în
sufletele lor de focul nepieritor al iubirii dumnezeieşti şi se curăţesc prin neîncetate rugăciuni,
privegheri şi posturi şi prin sfânta tăcere, le este predat, într-adevăr, balaurul începător al
răului, adică el este călcat în picioare de ei şi, ca o pasăre plăpândă, devine uşor pentru ei
obiect de batjocură. Iar pentru cei leneşi şi întinaţi, pentru cei nepăsători şi pentru cei ce fac pe
plac trupului şi poftelor lui, asemenea mie, el nu le este hrană, ci, ca un leu răcnind, caută
totdeauna să-i înghită.
Cu privire la sfânta cugetare: Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate
fiarele pădurii; Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor (Ps.
103, 21-22), ascultă cu atenţie şi înţelege drept, lepădând acea tâlcuire copilărească pe care ai
auzit-o de la unii neînvăţaţi. Să-ţi fie ştiut, cinstite părinte, că tot acest psalm sfânt este o
cântare adusă Făcătorului şi Ocârmuitorului tuturor, căci în el, pentru preamărirea Făcătorului,
se povesteşte despre ocârmuirea tuturor făpturilor văzute create de El.
Acest psalm nu îl învaţă pe ascultător numai despre ocârmuirea lor [a făpturilor], ci îl
învaţă şi despre trebuinţa pentru care a fost creată fiecare dintre făpturi, aşa cum spune:
Munţii cei înalţi adăpost cerbilor, stâncile scăpare iepurilor (v. 19). Prin faptul că a spus:
adăpost cerbilor şi scăpare iepurilor, a arătat că cerbii, fiind urmăriţi şi hăituiţi de vânători,
scapă de ei pe înălţimile munţilor, care sunt greu de urcat pentru vânători. De asemenea şi
iepurii, după care aleargă oamenii şi diferite fiare, primesc din partea proniei Tale darnice
adăpost în scorburile stâncilor şi în lunci şi, intrând în ele, se izbăvesc. La fel este şi
Tâlcuiri şi sfaturi
13
cugetarea: Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii.
Prin aceasta el ne-a învăţat despre trebuinţa pentru care a fost creată noaptea: pentru ca
în timpul ei toate fiarele pădurii să iasă, cerându-şi hrana de la Cel ce le-a creat, iar apoi să se
odihnească în culcuşurile lor. Căci Făcătorul a rânduit acestea astfel pentru ca oamenii să
poată ieşi ziua la lucrul lor fără frică, în siguranţă şi în libertate, fără să se teamă de întâlnirea
cu fiarele. Şi acest lucru l-a arătat, zicând: Răsărit-a soarele şi s-au adunat fiarele pădurii şi în
culcuşurile lor se vor culca (v. 23); atunci ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până
seara (v. 24).
Iar faptul că prin fiarele pădurii şi puii leilor se înţeleg Proorocii şi Drepţii, pe care
Hristos, pogorându-Se în iad, i-a slobozit şi i-a scos de acolo, este o tâlcuire nu numai
mincinoasă şi copilărească, ci şi foarte absurdă. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu îi vei găsi pe
Proorocii inspiraţi de Dumnezeu şi pe Drepţi comparaţi cu fiarele pădurii şi cu puii leilor care
mugesc, ci sunt numiţi îngeri. Şi despre temelia sfântului Sion se spune: Iată, Eu trimit pe
îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele (Maleahi 3, 1), numindu-l înger pe
Botezătorul Său, Ioan. Şi iarăşi: Iată, Eu voi pune temelie Sionului piatră aleasă, cinstită,
numindu-i temelie pe Proorocii inspiraţi de Dumnezeu, trimişi înaintea Mântuitorului Hristos,
iar piatră aleasă, cinstită, pe Însuşi Mântuitorul Hristos, Care a venit nu pentru a strica, ci
pentru a împlini Legea şi proorociile.
De asemenea, să nu spui că leul are trei denumiri: aceasta este o tâlcuire copilărească
şi absurdă. Această fiară numită „leu”, în greceşte: „leon”, este numită întotdeauna aşa, fie că
este pui, fie că este bătrână şi denumirea ei nu se schimbă niciodată, nu aşa cum cugetă şi
învaţă unii inculţi; iar expresia „puii leilor mugesc” este o expresie grecească şi ea se referă
nu numai la leii tineri, ci toate fiarele tinere, oricare ar fi ele, sunt numite în greceşte pui - fie
că sunt urşi, fie că sunt lupi, fie că sunt râşi; toate fiarele, cât sunt tinere, sunt numite în
greceşte şi în Sfânta Scriptură „pui”. Şi tocmai despre ei se spune că ies noaptea ca să apuce
şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor. Iar ei ies de nevoie, pentru că cei ce i-au născut nu
îi hrănesc, de aceea şi umblă noaptea, mugind şi urlând către Făcătorul lor, iar El, fiind darnic,
îi ascultă şi îi hrăneşte din belşug aşa cum ştie numai El. A Lui este slava în veci. Amin.
IV
Tâlcuire la cuvintele:
Du-te, poporul meu, intră în cămările tale
şi închide uşa după tine; ascunde-te puţine clipe,
până când mânia va fi trecut! (Isaia 26, 20)
Dumnezeiasca cugetare a Proorocului Isaia: Du-te, poporul meu, intră în cămările tale
şi închide uşa după tine; ascunde-te puţine clipe, pană când mânia va fi trecut!, atât cât pot eu
înţelege, are următorul sens. De vreme ce puţin mai sus Proorocul s-a rugat, zicând: Doamne,
revarsă pacea peste noi, căci toate lucrurile noastre, pentru noi le-ai făcut! Doamne,
Dumnezeul nostru, am avut peste noi şi alţi stăpâni afară de Tine, dar noi ne vom aduce
aminte numai de numele Tău!, adică, după acele necazuri şi pedepse pe care noi, pentru
păcatele noastre, le-am îndurat din partea Ta, a nemitarnicului şi înfricoşătorului Judecător şi
ne este frică, pentru că şi cetatea Ta cea sfântă - Ierusalimul - ai nimicit-o deja şi renumitul
templu, Sionul cel dumnezeiesc, l-ai dărâmat şi pe împăraţii noştri şi pe preoţi şi pe poporul
tău i-ai lăsat în robie în ţinut îndepărtat şi necurat, acum Te rugăm, milostive Doamne:
milostiveşte-Te asupra noastră, priveşte-ne cu ochi milostiv şi dăruieşte-ne linişte, întorcândune
din robia îndelungată a babilonienilor şi sălăşluieşte-ne în pământul Tău, pe care l-ai
făgăduit părinţilor noştri: lui Avraam, Isaac şi Iacov, iubiţilor Tăi.
Cu astfel de rugăciuni şi altele asemenea lor fiind înduplecat, multmilostivul
Dumnezeu le răspunde şi le porunceşte cu milă, zicând: du-te, poporul meu, adică rânduieşteSfântul
Maxim Grecul
14
ţi viaţa ta în aşa fel încât să umbli în păzirea şi împlinirea tuturor poruncilor Mele. Prin
cuvântul „du-te” El numeşte aici nu mişcarea şi nici strămutarea cu picioarele din loc în loc, ci
înălţarea şi izbânda din virtute în virtute mai mare. Şi acest lucru ne învaţă Însuşi Domnul
când le spune iudeilor: umblaţi cât aveţi Lumina (Ioan 12, 35), poruncindu-le nu strămutarea
din loc în loc, ci izbânda în virtuţi, în sfintele Lui porunci, aşa cum şi Psalmistul spune despre
Sfinţii Mucenici: Mergând mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor (Ps. 125, 6), ceea ce
înseamnă că, păzind credinţa şi iubirea lui Hristos, ei au îndurat cu bucurie toate chinurile şi
necazurile. Dar, pentru că în această umblare noi avem nevoie de mare atenţie şi pază de sine,
adaugă, zicând: intră în cămările tale şi închide uşa după tine; ascunde-te puţine clipe, până
când mânia va fi trecut!, adică, cu tot cugetul tău şi cu toate gândurile păzeşte-ţi mintea ta
întreagă în lucrarea tainică a inimii tale şi nu o lăsa să rătăcească pe drumuri încoace şi încolo,
ci închide pentru ea uşile tale, adică păzeşte-ţi cu sârguinţă cele cinci simţuri, prin care intră
moartea cea tainică şi îl omoară pe omul lăuntric. Ascunde-te puţine clipe, până când mânia
va fi trecut!, adică găseşte-ţi liniştea faţă de grijile deşarte, nefolositoare şi de prisos ale
acestei lumi deşarte, de care eşti legat şi neîncetat te agiţi, iar pe Mine, Care îţi poruncesc:
înţelege că Eu sunt Dumnezeu, nu Mă asculţi deloc şi toate gândurile tale, toată râvna şi
dorinţa sunt îndreptate spre câştigurile pământeşti şi vremelnice şi spre bogăţia cea
pierzătoare.
Iar dacă îţi doreşti sincer să te desfeţi cu bunătăţile Mele, pe care Eu le-am pregătit
celor ce Mă iubesc, să umbli totdeauna în poruncile Mele cu cuget drept şi desăvârşit şi cu
dorinţă sinceră, îndepărtându-te de toate grijile şi frământările deşarte, lumeşti. Ascunde-te
puţine clipe (v. 20), adică, în această viaţă scurtă, îndepărtează-te de legăturile deşarte, până
când mânia va fi trecut, mânie care urmează să vină peste toţi păcătoşii în Ziua Judecăţii,
când i se va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Însă despre acestea s-a spus destul.
Să cercetăm, aşadar, ceea ce a mai spus acelaşi Prooroc în aceeaşi cântare: Morţii nu
vor mai trăi şi umbrele nu vor învia (v. 14). Spunând mai sus: Vor vedea râvna Ta pentru
poporul Tău şi se vor ruşina. Şi focul hărăzit vrăjmaşilor Tăi îi va mânca! (v. 11), Proorocul
prezice, astfel, în chip limpede, despre râvna nebunească a saducheilor şi a fariseilor care i-au
închis în temniţe pe Apostolii ce propovăduiau învierea morţilor în numele lui Iisus; de
asemenea, prooroceşte şi despre pieirea definitivă a întregului neam care L-a răstignit pe
Domnul, zicând despre el: fiindcă Tu le-ai pedepsit şi le-ai nimicit şi ai şters până şi numele
lor (v. 14). Şi acest lucru s-a împlinit atunci când Domnul i-a predat în mâinile armatei
romane în timpul împăraţilor romani Vespasian şi Titus şi i-a împrăştiat pe tot pământul.
Însă din ce cauză a îngăduit dreapta judecată a lui Dumnezeu asupra lor acest
dezastru? Acest dezastru a fost îngăduit asupra lor pentru că potrivnicii - cărturarii şi fariseii -
împreună cu arhiereii lor nelegiuiţi, au spus: morţii nu vor mai trăi şi umbrele nu vor învia,
adică necredincioşii nu vor învia înaintea popoarelor care nu au fost părtaşe la viaţa veşnică.
„Şi umbrele” sunt Sfinţii Apostoli, care au fost trimişi în toată lumea să învieze sufletele
omorâte de închinarea la idoli cea purtătoare de moarte.
Acest lucru îl lămureşte limpede Apostolul Pavel în prima Epistolă către Tesaloniceni,
zicând: pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la
iudei, care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi
sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici, fiindcă ne opresc să vorbim
neamurilor, ca să se mântuiască, spre a se împlini pururea măsura păcatelor lor. Dar la
urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu (I Tes. 2, 14-16). Însă şi în Faptele Apostolilor ei se arată
spunând acelaşi lucru Apostolilor: Au nu v-am poruncit vouă cu poruncă să nu mai învăţaţi în
numele acesta? Şi iată aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi voiţi să aduceţi asupra
noastră sângele Acestui Om! (Fapte 5, 28)
De asemenea, Proorocul, aprinzându-se de râvnă dumnezeiască asupra celor ce
cugetau necuviincios despre Hristos, se roagă Domnului împotriva lor şi spune: Înmulţeşte
poporul, Doamne, înmulţeşte poporul şi arată-Te mare (v. 15), adică celor ce caută slavă de la
oameni pe pământ, iar nu de la Dumnezeu în veacul viitor. Apoi spune mai jos, bucurându-se:
Tâlcuiri şi sfaturi
15
Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! (v. 19), adică neamurile îngropate în toate
păcatele cele urâte de Dumnezeu vor învia prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi se vor bucura
locuitorii pământului, fiind stropiţi cu roua care iese din Tine, Dumnezeule, şi care este
Sfântul Botez şi împărtăşirea darurilor Sfântului Duh şi desfătarea cu Sfintele Scripturi. Iar
pământul necredincioşilor şi cugetul necredincios, pe care l-au născocit împotriva Ta,
Doamne, vor cădea, adică nu vor rămâne, ci ca fumul vor pieri şi ca cenuşa, care este măturată
de vânt de pe faţa pământului. Căci a căzut peste ele Piatra cea din capul unghiului, despre
Care se spune că cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va
strivi (Matei 21, 44). Însă noi să ne ţinem cu putere de Ea ca să fim întemeiaţi pe Ea şi
neclintiţi în veci. Amin.
V
Tâlcuirea cuvintelor din Evanghelia după Ioan:
lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile
ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25)
Mulţi oameni nu pricep şi sunt şi din aceia care socotesc de necrezut cele spuse de
dumnezeiescul Evanghelist Ioan despre marea mulţime a minunilor lui Dumnezeu-Cuvântul,
Care S-a întrupat, astfel încât toată lumea nu ar putea să cuprindă cărţile scrise dacă ar fi
scrise toate minunile Mântuitorului până la una. Să vă fie ştiut că în rândul celorlalte obiceiuri
ale Dumnezeieştii Scripturi există şi acel obicei de a exprima în cuvinte folosite la gradul
superlativ nu numai mulţimea mare a binefacerilor dumnezeieşti şi a oamenilor
binecredincioşi, ci chiar şi puţinătatea şi raritatea lor.
Şi acest lucru reiese clar din acele făgăduinţe pe care Însuşi Făcătorul le-a făcut
Fericitului Avraam, zicând: şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca
nisipul de pe ţărmul mării (Fac. 22, 17). Aceasta nu înseamnă că ei, într-adevăr, vor fi
nenumăraţi, căci un asemenea lucru este de necrezut, ci înseamnă că vor fi foarte mulţi şi mai
presus de orice socoteală omenească. La fel se spune şi în psalmul 138: Iar eu am cinstit
foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. Şi-i voi număra pe ei
şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi (Ps. 138, 17-18), nu aşa încât vor fi mai mulţi decât
nisipul, care se află pe tot pământul, ci vor fi foarte mulţi şi prietenii lui Dumnezeu vor fi în
număr foarte mare, adică aceia care de la începutul veacului şi până la sfârşitul lui I-au
bineplăcut lui Dumnezeu. Prin aceeaşi exprimare la gradul superlativ dumnezeiescul cuvânt
arată şi puţinătatea lor, însă nu sărăcirea completă când spune: Toţi s-au abătut, împreună
netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul (Ps. 52, 4). Acest lucru
este exprimat la gradul superlativ şi reiese din faptul că şi în timpul acestui Împărat
binecredincios, David, în neamul iudeu au existat mulţi oameni care I-au plăcut lui Dumnezeu
prin buna credinţă; ca dovadă slujeşte mulţimea Proorocilor care a existat în timpul
dumnezeiescului Samuel şi, de asemenea, şi după David, dintre care sunt Ilie şi Elisei şi
mulţimea mare a proorocilor din timpul lor, de asemenea Isaia, Ieremia şi aceia, despre care
Însuşi Dumnezeu i-a spus lui Ilie: mai sunt şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat
genunchii lui Baal; de asemenea Amos şi Avdie, Maleahi şi Avacum şi în robia babiloniană
Daniel şi cei trei tineri, şi Iezechiel şi mulţi alţii; în general vorbind, în nici o generaţie nu îi
vei găsi împuţinaţi definitiv pe cei binecredincioşi şi nici chiar în vremea sosirii celui mai rău
luptător împotriva lui Dumnezeu - a lui Antihrist - nu se vor împuţina de tot, ci şi atunci se
vor găsi mulţi din aceia care se vor ridica muceniceşte împotriva luptătorului de Dumnezeu şi
se vor înarma cu armele puternice ale credinţei şi dragostei pentru Mântuitorul Hristos.
Aceştia îl vor ruşina pe cel necredincios cu puterea lui Hristos şi vor fi încununaţi cu cununile
muceniceşti, luminoase, cu care au fost încununaţi Mucenicii din vechime. Căci ei vor lupta
împotriva acelui prigonitor, care se va deosebi de toţi călăii dinainte prin firea lui crudă şi
fioroasă şi vor îndura cele mai cumplite chinuri.
Sfântul Maxim Grecul
16
Aşadar, prin exprimarea la gradul superlativ, Scriptura arată puţinătatea, iar nu
sărăcirea completă a celor ce trăiesc virtuos când spune: nu este cel ce face bine, nu este până
la unul, ceea ce înseamnă că sunt foarte puţini, în acelaşi mod şi dumnezeiescul Evanghelist
Ioan, dorind să arate nu în sens literal mulţimea nenumărată, ci mulţimea mare a minunilor
Mântuitorului Hristos, a exprimat acest lucru prin astfel de cuvinte minunate.
Să nu ne mirăm de aceasta şi să nu socotim că dumnezeiescul Evanghelist a spus vreo
minciună sau ceva nefiresc, căci a minţi sau a spune ceva nefiresc este complet străin şi
potrivnic bunei credinţe. Înţelegând, aşadar, puterea acestei cugetări dumnezeieşti, să
pătrundem cu evlavie ceea ce este greu de înţeles în Sfânta Scriptură şi în anumite cazuri să
descoperim noi înşine adâncul raţiunii sfintelor cuvântări atât cât ne este îngăduit şi cu
putinţă, iar cele ce sunt mai presus de puterea noastră, să nu ne ruşinăm să le învăţăm de la cei
mai înţelepţi ca noi, ascultând cele spuse în Dumnezeiasca Scriptură: Întreabă pe tatăl tău şiţi
va da de ştire, întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune (Deut. 32, 7). Căci nu este nici o ruşine în
a întreba şi a învăţa de la ceilalţi, ci ruşinos este ca, atunci când nu ştii, să te socoteşti ştiutor.
VI
Tâlcuire, în parte, a unor cugetări greu de
înţeles din cuvântările lui Grigorie Teologul
Din partea traducătorului acestui capitol. Pentru a face înţelese tâlcuirile făcute de
Cuviosul Maxim în capitolul de faţă, trebuie mai întâi să spunem că Sfântul Grigorie
Teologul, în cuvântarea sa „La sfintele sărbători ale Arătării Domnului” (Opere, ediţia
Academiei Duhovniceşti a Moscovei, 1844, partea a III-a, cuvântarea 39, pp. 255-256),
vorbind despre superioritatea creştinismului faţă de păgânism, se exprimă astfel: „Aici (adică
în creştinism) nu există orgiile tracilor, de la care, aşa cum se spune, îşi au început cuvintele:
slujire dumnezeiască; ... nu există nici caprele cele cinstite ale lui Mendes; nici ieslea viţelului
Apis, hrănit din belşug, în naivitate, de către locuitorii Memfisului. Aici nu există nici
lucrurile, cu care îl supără pe Nil1 în sărbătorile lor, aşa cum ei înşişi strigă, pe Nil cel purtător
de roade şi de bună calitate, care măsoară bunăstarea locuitorilor”.
În altă cuvântare „La mormântul lui Vasile, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei”
(partea a IV-a, cuvântarea 43, pp. 118-119), vorbind despre casa primitoare de străini
construită de Sfântul Vasile în apropierea Cezareii, Sfântul Grigorie întreabă: „Ce sunt pentru
mine în comparaţie cu acest aşezământ cetăţile cu şapte porţi şi Divele Egiptului şi zidurile
Babilonului şi cavoul lui Mausol şi piramidele şi mărimea nemăsurată a uriaşului de
aramă?2“.
Tâlcuirea acestor cugetări şi a numelor proprii o prezintă Cuviosul Maxim în
cuvântarea de faţă.
Cuvintele autentice ale Sfântului Grigorie: „Aceste taine nu sunt ale tracilor”.
Tâlcuire: Despre ce taine este vorba aici? Despre taina Întrupării lui Dumnezeu
Cuvântul, adică Naşterea Lui şi Botezul şi celelalte.
Mai departe Sfântul Grigorie aduce următoarea cugetare: „iar credinţa lor este de
fapt „necredinţă”.
Tâlcuire: Există o veche expresie elinească, ce se traduce „închinare la idoli”, iar nu
credinţă adevărată; căci ce credinţă pot avea necredincioşii închinători la idoli?
De asemenea, ce înseamnă cugetarea: „nici caprele cele cinstite ale lui Mendes?”
Tâlcuire: Mendet este un slăvit oraş egiptean, ai cărui locuitori au fost ademeniţi de
diavoli, căci au ales cea mai frumoasă capră3, au păzit-o cu cinste într-o clădire separată, au
1 Este vorba de râul Nil din Egipt.
2 Probabil: colosul din Rodos.
3 Egiptenii l-au înfăţişat pe zeul lor Mendes sub forma unei capre (n. tr.).
Tâlcuiri şi sfaturi
17
hrănit-o din belşug şi i-au slujit şi i s-au închinat ca lui Dumnezeu. Luând în derâdere această
mare nebunie a lor, Sfântul Grigorie spune că înşişi locuitorii Mendetului nu merită cinste mai
mare decât o capră.
Cugetare: Sfântul Grigorie mai spune: „Nici ieslea tânărului viţel Apis, hrănit din
belşug, în naivitate, de locuitorii Memfisului”.
Tâlcuire: Povestea este următoarea: Memfis este un slăvit oraş egiptean, iar locuitorii
acestui oraş, fiind definitiv înşelaţi de diavoli, au îngrădit un viţel tânăr într-o iesle minunată,
l-au hrănit din belşug şi s-au rugat lui, închinându-i-se, ca lui Dumnezeu; şi l-au numit în
limba lor: „Apis”.
De asemenea, Sfântul Grigorie Teologul spune: „nici lucrurile, cu care îl supără pe
Nil în sărbătorile lor, aşa cum ei înşişi strigă, pe Nil cel purtător de roade şi de bună calitate,
care măsoară bunăstarea locuitorilor cu zeci de măsuri”.
Înţelesul acestei cugetări este următorul: egiptenii, pe lângă numărul foarte mare al
nesăbuinţelor lor, cinsteau ca pe un zeu şi râul Nil, care prin revărsarea lui făcea tot Egiptul
roditor şi îl numeau dătător de roade şi recolte şi măsurător „cu zeci de măsuri” al viitoarelor
recolte bune sau recolte proaste. Căci egiptenii, cunoscând pe baza experienţei îndelungate la
ce nivel de creştere a apei Nilului se face recolta, au construit pe malurile lui trepte de piatră,
(...) şi atunci când apa se ridica până la treapta de sus, ei ghiceau că în acel an va fi belşug de
roade pământeşti.
Despre navigarea peste Gadir. Înţelepţii elini au presupus că mai departe de Gadir4 nu
se poate naviga, deoarece acolo este capătul sud-vestic al pământului. Acolo marea este foarte
îngustă şi cursul ei este mai iute decât al unui râu, iar din ambele părţi au năpădit-o cei mai
înalţi munţi de ţărm, numiţi „Stâlpii lui Hercule”, pentru că cel mai puternic şi mai slăvit erou
grec, Hercule a ajuns până în acest loc, curăţind pretutindeni pământul de toate fiarele
sălbatice, de tâlhari şi de ticăloşi. Vechile popoare nu au ştiut să navigheze mai departe de
Gadir şi, în primul rând, nu au îndrăznit să facă acest lucru; însă portughezii şi spaniolii de
astăzi, luându-şi toate măsurile de prevedere, nu demult, acum 40 sau 50 de ani (după şapte
mii de ani de la facerea lumii), au început să navigheze în corăbii mari şi au descoperit o
mulţime de insule, dintre care unele erau locuite de oameni, iar altele nelocuite.
Ţinutul Cuba este atât de mare ca dimensiuni încât nici chiar locuitorii lui nu ştiu unde
se sfârşeşte. Ei au mai descoperit, ocolind toată partea de sud5 şi îndreptându-se spre nord-est
pe drumul către India, şapte insule numite „Mollux”. Pe aceste insule cresc scorţişoara,
cuişoarele şi alte plante aromate şi înmiresmate, pe care până atunci nu le-a cunoscut nici un
om, iar acum sunt cunoscute de toţi mulţumită regelui spaniol şi al celui portughez. Aceşti
domnitori pe oamenii de acolo, care până atunci nu Îl cunoscuseră pe adevăratul Dumnezeu şi
care se închinau numai făpturilor, iar nu Făcătorului, i-au adus astăzi la credinţa lor, adică la
credinţa latină, trimiţând la ei episcopi, învăţători şi preoţi şi, de asemenea, diferiţi
meşteşugari şi tot felul de seminţe de aici; şi acum acolo s-a deschis o nouă lume şi o nouă
comunitate de oameni.
Divele „eptapili”6, adică cetăţile cu „şapte porţi” erau în ţinutul grecesc oraşe
importante, vechi şi minunate, iar celelalte Dive „ekatompili”7, adică cetăţile cu „o sută de
porţi” au existat în Egipt; despre un astfel de oraş grecii povestesc că era atât de populat încât
pe fiecare poartă a oraşului în vreme de război ieşeau câte 500 bărbaţi înarmaţi, gata de luptă.
Zidurile Babilonului erau foarte înalte şi măreţe; acesta era vechiul Babilon; în el a
domnit Nabucodonosor, care s-a mândrit peste măsură cu oraşul său astfel încât pentru
aceasta dreapta judecată a lui Dumnezeu l-a transformat într-o fiară.
Cavoul de marmură al lui Mausol intră, de asemenea, în rândul celor şapte minuni ale
lumii datorită podoabelor lui preţioase. Mausol a fost un împărat slăvit şi bogat, care, încă
4 Gadir – astăzi Cadiz, oraş în Spania
5 Evident, Africa
6 Επταπυλοι
7 Eκατομπυλοί
Sfântul Maxim Grecul
18
înainte de moartea sa, s-a străduit din toate puterile să-şi construiască un asemenea cavou
minunat, cum nu mai existase nicăieri înainte şi nici mai târziu nimeni n-ar fi putut să
construiască.
Despre uriaşul de aramă există următoarea poveste: Pe Marea Albă este o insulă
numită Rodos; ea a fost populată de elini, adică de greci; această insulă încă în antichitate,
până la apariţia puterii romane, a avut în stăpânire, aşa cum are şi astăzi, multe insuliţe atât
apropiate cât şi îndepărtate şi a biruit mulţi duşmani de-ai săi. După aceste biruinţe
numeroase, locuitorii insulei au aşezat în cinstea zeului-Soare o statuie omenească de aramă,
de dimensiuni uriaşe. Această statuie era clădită pe nişte ziduri înalte, pe care ei le-au ridicat
cu măiestrie deasupra mării, ce se afla înaintea porţilor oraşului lor. Un picior al uriaşului
stătea pe un ţărm, iar celălalt picior pe celălalt ţărm. Distanţa dintre ele era atât de mare încât
pe sub el puteau trece în libertate corăbiile cu pânzele desfăcute.
Piramide în Egipt există şi astăzi, în număr de trei. Prima şi cea mai mare dintre ele a
fost construită de vechiul împărat egiptean Sezostris, pentru admiraţie veşnică din partea
urmaşilor, iar celelalte două, mai mici, au fost construite de alţi împăraţi, ale căror nume leam
uitat. Piramidele sunt construite cu patru colţuri; temelia lor este lată, iar înspre vârf sunt
înguste; dimensiunile temeliei piramidei celei mari sunt egale cu 400 stânjeni, câte 100
stânjeni pentru flecare latură, iar numărul treptelor este foarte mare şi nu pot să-l spun, l-am
uitat; nu oricine se poate hotărî să urce în vârful piramidei, numai cine este foarte puternic şi
sănătos; iar când cineva vrea să coboare de pe piramidă, se întoarce cu faţa spre trepte şi,
sprijinindu-se cu mâinile de ele, cu spatele în sus, se târăşte puţin câte puţin şi cu frică în jos,
căci înălţimea nemăsurată a piramidei şi treptele dese lucrează în chip dăunător asupra ochilor
şi minţii.
Împăratul grec Agamemnon a dus timp de mulţi ani război împotriva Troiei, iar
împărăteasa Clitemnestra, soţia lui, pierzând nădejdea întoarcerii lui, a intrat în legătură cu
administratorul casei lui Agamemnon, pe nume Eghist. După 10 ani, când Troia a fost
distrusă, Agamemnon s-a întors în împărăţia lui şi într-una din zile s-a îndreptat spre baie să
se spele; împărăteasa Clitemnestra, după ce se înţelesese mai înainte cu ticălosul ei Eghist să-l
omoare pe Agamemnon, a dus acolo pentru soţul ei o cămaşă fără guler. Iar când împăratul
Agamemnon a vrut să se îmbrace cu cămaşa, nu a putut să facă acest lucru şi Eghist l-a
omorât cu o secure şi i-a ocupat tronul. După Agamemnon a rămas fiul său, Oreste, care era
încă foarte mic; iar sora lui, Electra, fiind domnişoară, l-a dus la un alt împărat pentru ca
Eghist să nu-l omoare şi pe el. Oreste, după ce a ajuns în vârstă, şi-a amintit sfârşitul jalnic al
tatălui său, Agamemnon, şi a vrut să răzbune moartea lui. El l-a luat cu sine pe cel mai
apropiat prieten al său, Pilad, fiul unui dregător, a ajuns în oraşul său natal, Micena, s-a văzut
în taină cu sora lui, Electra şi, discutând cu ea despre modul în care să răzbune moartea tatălui
lor, într-o noapte, cu ajutorul Electrei, a intrat pe furiş în curtea lui Eghist şi l-a omorât atât pe
el cât şi pe mama lor în timp ce aceştia dormeau. După acest omor, fiind cuprins de duhul cel
viclean şi pierzându-şi minţile, el a cutreierat câţiva ani prin diferite ţinuturi, iar apoi,
vindecându-se, a ajuns la odrizi, un popor, care locuia în Tracia, unde a şi construit un oraş,
pe care l-a numit Orestiad. Astăzi, acest oraş acesta se numeşte Adrianopol, deoarece
împăratul roman Adrian l-a restaurat şi i-a dat numele său; distanţa dintre acest oraş şi
Constantinopol este de 4 zile de drum.
În rândul povestirilor romane există şi următoarea poveste: în timpul îndelungatului şi
înverşunatului război dintre Roma şi Cartagina, un anumit tânăr, fiul unui mare dregător
roman, în ascuns de părinţii săi şi de toată Roma, a ajuns în Cartagina şi, înfăţişându-se
înaintea conducătorului Cartaginei, l-a minţit spunându-i că el a fost alungat de romani pentru
că a încercat să-i determine să facă pace cu cartaginezii. Conducătorul Cartaginei l-a primit cu
cinste şi l-a crezut; văzând însă că tânărul este minunat la înfăţişare şi matur, l-a numit
conducător principal în războiul împotriva romanilor. După puţin timp, tânărul, trimiţând în
taină la Roma la tatăl său un slujitor credincios lui, i-a transmis prin acesta despre acea slavă
şi cinste de care l-a învrednicit conducătorul Cartaginei şi, de asemenea, l-a întrebat ce trebuie
Tâlcuiri şi sfaturi
19
să facă. Iar când slujitorul a ajuns la Roma, i-a dat tatălui său scrisoarea şi a rămas câteva zile
la el. Dregătorul acesta l-a dus în livada sa şi, mergând prin livadă împreună cu slujitorul
fiului său, a bătut cu băţul toţi macii mari până când nu a mai rămas nici unul dintre ei cu
gămălie, iar după aceea l-a trimis pe slujitor înapoi la fiul său fără nici un răspuns.
Când slujitorul s-a întors, tânărul l-a întrebat dacă nu cumva are vreo scrisoare sau,
măcar verbal, vreun răspuns de la tatăl său şi atunci când slujitorul i-a răspuns: „Nu, nu am
nimic”, el l-a întrebat: „Dar ce a făcut tatăl meu?” Slujitorul i-a povestit cum dregătorul a
intrat împreună cu el în livadă şi cum a bătut cu băţul toţi macii înalţi aşa încât nici unul dintre
ei nu a rămas cu gămălie. Iar fiul a înţeles din aceasta că tatăl lui, dorind să ascundă taina de
slujitorul fiului său, nu a vrut nici în scris, nici verbal să-i poruncească fiului ceea ce trebuie
să facă în Cartagina, ci, aşa cum el, mergând cu slujitorul prin livadă, a bătut cu băţul toţi
macii înalţi şi nici unul nu a rămas cu gămălie, exact aşa i-a poruncit şi fiului său să taie
capetele tuturor voievozilor cartaginezi.
VII
Tâlcuirea unor locuri din Sfânta Scriptură
Întrebare: Ziua aceasta a făcut-o Domnul.
Răspuns: Este vorba despre Paştele Domnului. Dacă Domnul nostru Iisus Hristos a
înviat în a treia zi, aşa cum El însuşi spune: Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie
defăimat de către bătrâni şi de către arhierei şi de către cărturari şi să fie omorât, iar a treia
zi să învieze (Luca 9, 22), atunci de ce învierea Domnului este numită a opta zi?
Tâlcuire: ea este numită a treia, pentru că se numără de la ziua mântuitoarelor patimi şi a
răstignirii, iar a opta este socotită în funcţie de crearea lumii căci începutul lumii văzute a avut
loc în această zi, şi Lumina cea adevărată - Hristos - în aceeaşi zi a înviat.
Întrebare: De ce îi pune Pavel mai întâi pe Apostoli, apoi pe Prooroci (I Cor. 12, 28)?
Răspuns: Apostolii sunt şi primii şi ultimii: primii sunt datorită mărimii şi mulţimii
nevoinţelor pe care le-au îndurat în timpul propovăduirii Evangheliei lui Hristos şi datorită
slavei pe care au dobândit-o de la Dumnezeu, iar ultimii, deoarece sunt aleşi de Dumnezeu la
sfârşitul veacurilor ca şi atunci să fie asemenea Învăţătorului lor, Care spune: „Eu sunt Alfa şi
Omega”, ceea ce înseamnă primul după Dumnezeire şi ultimul după omenitate, pentru că a
binevoit ca în vremurile din urmă să ia trup omenesc şi să arate oamenilor milostivirea Lui
nespusă. Alfa este prima literă a alfabetului grecesc, înfăţişată astfel: α, iar sfârşitul întregului
alfabet grecesc este ω mare (omega). Astfel Domnul a arătat despre Sine că El este începutul
tuturor făpturilor văzute şi nevăzute şi, de asemenea, sfârşitul lor şi desăvârşirea lor. El le-a
creat pe toate şi tot El le-a întors la prima frumuseţe, pe care au avut-o până la păcatul lui
Adam.
Întrebare: Ce înseamnă urâciunea pustiirii (Matei 24, 15)?
Răspuns: Prin urâciunea pustiirii Domnul a numit înfăţişarea împăratului roman
Adrian. Acest împărat a distrus oraşul Ierusalim până la temelii, deoarece iudeii, după
pustiirea lui de către împăraţii romani Vespasian şi Tit, s-au adunat din nou în timpul lui
Adrian, s-au străduit să restaureze Ierusalimul şi au început să vieţuiască în el după vechiul lor
obicei, autonom, răzvrătindu-se împotriva stăpânirii romane, fapt prin care, în nebunia lor, au
şi atras asupra lor distrugerea definitivă. Căci împăratul Adrian, luptând împotriva lor, a
distrus oraşul lor până la temelii şi i-a dat numele lui, Elia, căci aşa se numea el - Elia Adrian.
Urâciunea pustiirii este numit, de asemenea, Antioh cel Mare, fiul lui Seleuc Filopator. El a
fost un om foarte viclean şi lacom, care a cucerit Ierusalimul şi a omorât în el 180 000 de
oameni şi, de asemenea, a îndrăznit să intre cu mare mândrie în Sfânta Sfintelor, a pus pe altar
un idol şi a întinat templul Domnului prin jertfe necurate, numindu-l locaşul sfânt al lui Zeus
din Olimp. Pe cei care nu mâncau carne de porc, îi dădea morţii; de el au fost omorâţi Sfinţii
Macabei.
Sfântul Maxim Grecul
20
Întrebare: Ce înseamnă ziua de odihnă?
Răspuns: Ziua de odihnă este ziua de sâmbătă în care Dumnezeu S-a odihnit de toate
lucrurile Sale şi a încetat (să creeze noi făpturi). În această zi iudeii au intrat în pământul
făgăduinţei. Iar odihna adevărată este împărăţia cerurilor, pe care o moştenesc toţi cei ce
trăiesc cu evlavie în această viaţă vremelnică şi Îi fac lui Dumnezeu pe plac prin toate faptele
cele drepte. Să ne străduim şi noi, iubitule cititor, cu toată puterea, pentru Dumnezeu, să
ajungem în această împărăţie şi odihnă dumnezeiască, pentru că toate cele cinstite aici sunt
false, deşarte şi nestatornice, iar pentru cei ce se agaţă de acestea, sunt pricina chinurilor
veşnice.
Întrebare: Ce înseamnă cele zise de Apostolul Pavel: Omul firesc nu primeşte cele ale
Duhului lui Dumnezeu?
Răspuns: Omul, care este alcătuit din suflet şi trup, dacă săvârşeşte fapte plăcute lui
Dumnezeu, se numeşte duhovnicesc, nu firesc, primind denumirea de la cealaltă cinste înaltă,
adică de la lucrarea Sfântului Duh în el, căci sufletul nu are puteri proprii pentru săvârşirea
faptelor bune dacă nu primeşte ajutorul Sfântului Duh. Trupesc se numeşte omul care face pe
plac ticăloaselor pofte şi patimi trupeşti. Om firesc, Apostolul îl numeşte pe acela care îşi
orânduieşte viaţa după deşartele raţiuni omeneşti, fără să primească lucrarea Sfântului Duh.
Altfel spus: atunci când dobândim virtuţi, ne numim duhovniceşti, iar când, aplecându-ne spre
păcat, săvârşim vreo faptă potrivnică şi urâtă de Dumnezeu din pricina firii noastre căzute,
Scriptura ne numeşte pământ, aşa cum spune Proorocul Isaia: va lovi Domnul pământul cu
cuvântul gurii Sale. Nu despre pământ este vorba aici, ci despre păcate, aşa cum se spune şi în
alt loc: În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă (Fac. 11, 1), unde, de asemenea,
se vorbeşte despre păcătoşi. Şi Avraam, umilindu-se înaintea lui Dumnezeu, spune: eu, care
sunt pulbere şi cenuşă (Fac. 18, 27).
Întrebare: Ce înseamnă: Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare (Fac. 18, 20)?
Răspuns: Cel mai murdar şi ticălos este acest păcat împotriva firii, pe care l-au
săvârşit sodomiţii şi al cărui glas s-a ridicat şi a strigat în urechile Domnului Savaot despre
mulţimea necurăţiei. Însă El a fost îndelung-răbdător cu ei, dar mai târziu, din pricina
necăinţei şi a neîndreptării firii lor ticăloase, a trimis asupra lor pedeapsa pe deplin meritată,
zicând: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare”.
VIII
Trebuie să păzim cu tărie
mărturisirea de credinţă ortodoxă
Prietenului său iubit, călugărul Maxim îi urează să se bucure în Domnul!
Cu privire la ce m-ai întrebat, îţi voi răspunde şi prin tine îi voi răspunde fiecărui
ortodox. Sfântul simbol, adică mărturisirea de credinţă creştină ortodoxă, a fost alcătuit de
primul Sinod Ecumenic al Sfinţilor Părinţi, care au fost în număr de 318 şi care s-au adunat în
oraşul Niceea în timpul marelui Împărat Constantin. Atunci, Crezul a fost alcătuit numai până
la cuvintele: „Şi întru Duhul Sfânt”.
Iar al doilea Sinod Ecumenic, la care au participat 150 de Sfinţi Părinţi ce s-au întrunit
împotriva lui Macedonie - luptătorul potrivnic Sfântului Duh, care a rostit hule la adresa Lui
şi L-a numit creat, iar nu Făcător - a adăugat (la ceea ce alcătuise Primul Sinod) învăţătura
despre Sfântul Duh.
Iar al treilea Sinod Ecumenic, la care au participat 200 de Sfinţi Părinţi, s-a întrunit în
Efes împotriva luptătorului de Hristos Nestorie. Acesta a hulit şi a spus că unul este Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu şi altul este Acela pe Care L-a născut Pururea Fecioara Maria, de
aceea el nici nu a vrut să o numească pe Pururea Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, ci
a numit-o Născătoare de Hristos, despărţind, blestematul, în două persoane un singur
Dumnezeu-om, pe Iisus Hristos. Din această pricină, acest al treilea Sfânt Sinod a hotărât şi
Tâlcuiri şi sfaturi
21
cu asprime a poruncit sub ameninţarea unor blesteme cumplite ca Sfântul Simbol, alcătuit de
cele două Sinoade dinainte, să se păstreze neschimbat şi nimeni să nu îndrăznească, în
obrăznicia lui nesăbuită, să adauge ceva la el, nici să scoată din el nici chiar o cirtă sau o iotă,
nici să schimbe vreo învăţătură sau vreo literă din el. Pe lângă aceasta, ei au hotărât aşa: dacă
cineva, mai târziu, va îndrăzni să facă aşa ceva cu privire la Simbolul credinţei ortodoxe, să
fie blestemat şi străin de toată teologia şi adunarea creştină. Straşnică este această poruncă,
straşnică este şi interzicerea de a schimba ceva.
Cu privire la acest lucru trebuie să avem mare băgare de seamă dacă dorim cu adevărat
să dobândim mântuirea şi unirea cu Sfinţii Părinţi care au alcătuit Sfântul Simbol al credinţei
noastre ortodoxe. Şi să nu spui că nu există mare diferenţă în ceea ce şi-au îngăduit să facă
astăzi cei ce au născocit noua învăţătură. Straşnica interzicere [a schimbării] îi supune
deopotrivă anatemei şi pe cel ce adaugă şi pe cel ce scoate şi pe cel ce schimbă chiar şi cea
mai mică formă. De aceea nu este bună lauda voastră, ca să nu spun: obraznică, pentru că vă
supune aceleiaşi anateme şi pe voi, care aţi schimbat cuvintele insuflate de Dumnezeu şi
spuneţi: „din Maria”, iar nu „de la Maria”, şi „aşteptăm” iar nu „aştept”, şi „viaţa ce va să fie
în veci amin”, iar nu „viaţa veacului ce va să fie”.
Vă este de ajuns că aţi săvârşit fapte potrivnice, iar ceea ce ţine de Sfântul Duh, să
hotărască aceia, cărora le este încredinţat acest lucru; căci nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu
şi lui mamona, spune Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 16, 13). Cât s-a rugat marele împărat
Iustinian la al cincilea Sfânt Sinod Ecumenic să i se îngăduie să adauge în Sfântul Simbol un
singur cuvânt mic: „pururea”, ca în locul cuvintelor „şi de la Maria Fecioara”, să se rostească:
„şi de la Maria Pururea Fecioara”. Însă acei Fericiţi Părinţi, păzind porunca primelor patru
Sinoade, nu i-au îngăduit să adauge această expresie în Sfântul Simbol deşi nu era nimic rău
în ea, ci, dimpotrivă, ea mărea slava şi lauda Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. De aceea iau
poruncit să spună şi să scrie acest lucru în alte laude aduse Ei. Atunci împăratul, neprimind
din partea Sinodului ceea ce ceruse şi fiind biruit de dragostea către Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, a alcătuit singur următoarea cântare: „Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui
Dumnezeu, Cela ce eşti fără de moarte şi ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din
Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria”...
Iar cu privire la faptul că nu vreţi să rostiţi împreună cu toate Sfintele Sinoade şi cu
Sfinţii voştri făcători de minuni: „aştept învierea”, ci spuneţi: „aşteptăm”, acest lucru este
gândit de voi datorită încălcării nedemne a poruncii Sfinţilor Părinţi, care nu îngăduie nimănui
să schimbe nici o învăţătură, oricare ar fi ea, în Sfântul Simbol. Aveţi grijă ca, din aceste
încălcări mici ale voastre, să nu cădeţi în altele mai mari. A încălca hotarele şi rânduielile
părinteşti nu este folositor, spune Înţelepciunea lui Dumnezeu. Dacă nu minte Cel ce le-a spus
Ucenicilor Săi: Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte
întru voi (Matei 10, 20), atunci este evident că voi în nesăbuinţa voastră omenească vreţi să
spuneţi: „aşteptăm” - la plural, iar nu la singular: „aştept”. De aceea trebuie să spuneţi:
„Credem într-Unul Dumnezeu”, iar nu „cred” şi „mărturisim un botez”, iar nu „mărturisesc”.
Oare nu înţelegeţi cugetarea voastră nebună? Să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie
să cugete, spune preaînţeleptul Pavel, Apostolul lui Hristos (Rom. 12, 3).
Păziţi, aşadar, şi propovăduiţi mărturisirea de credinţă creştină neschimbată, aşa cum
le-au lăsat-o ortodocşilor toate Sfintele Sinoade şi cei patru patriarhi şi aşa cum au păzit-o
Părinţii şi Sfinţii făcători de minuni, ca să fiţi în toate urmaşii lor şi împreună cu ei părtaşi ai
împărăţiei cerurilor şi ai vieţii veşnice a veacului viitor, adică a veacului ce va să fie şi care va
începe la a doua venire a înfricoşătorului Judecător. Şi să nu spuneţi: „şi viaţa viitoare în
veci”, ci: „viaţa veacului ce va să fie”, adică Însuşi Mântuitorul Hristos. Căci El este pentru
noi şi viaţa şi învierea noastră, aşa cum spune Apostolul Pavel în Epistola către Coloseni:
Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos şezând
de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi
viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa
voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El vă veţi arăta întru slavă (Col. 3, 1-4).
Sfântul Maxim Grecul
22
Aştept, precum se spune în textul grecesc, această viaţă fără de sfârşit, pe Iisus Hristos. Şi nu
sper, ci aştept, adică eu cred cu tărie şi nădăjduiesc fără de îndoială că voi dobândi [viaţa
veşnică] şi nu aştept veacurile viitoare, potrivit cu gândirea voastră copilărească. Căci Hristos
este pentru noi Viaţa şi Învierea, nu veacul şi nici veacurile.
Despre faptul că nu trebuie şi nici nu este de folos să adăugăm ceva la Sfântul Simbol
sau să scoatem din el sau să schimbăm vreo expresie, ascultaţi cu atenţie ce spune
Preaînţeleptul Ioan Gură de Aur: „aşa cum pe monedele de aur împărăteşti, dacă cineva vrea
să şteargă cea mai mică parte din înfăţişare, strică toată moneda, aşa şi acela care vrea să
schimbe în adevărata credinţă ceva cât de mic, strică (toată mărturisirea)”.
La fel ne învaţă şi Fericitul Isidor Pelusiotul, spunând aşa: „Cei ce scot sau îndrăznesc
să adauge ceva la cuvintele insuflate de Dumnezeu, suferă de unul din cele două lucruri: ori
nu cred că Sfânta Scriptură a fost scrisă de Duhul Sfânt şi de aceea cu dreptate trebuie numiţi
necredincioşi; ori se socotesc pe ei înşişi mai înţelepţi decât Sfântul Duh şi în acest caz ce
altceva trebuie să spunem despre ei decât numai faptul că sunt nebuni”.
Urmându-i pe aceşti Sfinţi şi eu, rugătorul vostru păcătos, vă rog împreună cu Iisus
Hristos, opriţi-vă de la această cugetare nou născocită, căci prin ea stârniţi numai ceartă şi
ispite între ortodocşi şi nu aduceţi nici un folos. Iată, eu, ascultându-l pe Împăratul şi
Proorocul, care spune: Am vorbit despre mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am
ruşinat (Ps. 118, 46), v-am spus tot adevărul apostolesc, propovăduit de Părinţi. Dacă veţi
asculta această scurtă înştiinţare a mea şi veţi înceta să tulburaţi poporul lui Dumnezeu, atunci
slavă lui Dumnezeu, Care mi-a dat mie, păcătosului, această putere a cuvântului! Iar dacă nu
veţi asculta, atunci feriţi-vă de cele spuse de Domnul: vai celui prin care vine sminteala.
Pacea lui Hristos să fie cu voi!
IX
Cuvânt de apărare despre îndreptarea
cărţilor ruseşti; tot aici şi împotriva celor ce
spun că trupul Domnului după învierea din
morţi a devenit nemărginit.
Cei care citiţi acestea, ascultaţi cu sârguinţă şi judecaţi în chip plăcut lui Dumnezeu şi,
în acelaşi timp, cu iubire de oameni!
Pe Dumnezeu, Cel ce singur este Făcătorul şi Domnul tuturor şi cunoaşte inimile
oamenilor, înaintea Căruia nici o făptură nu este ascunsă, ci toate Îi sunt clare şi cunoscute, Îl
pun înaintea voastră, a celor binecredincioşi, ca martor pentru mine, nevrednicul călugăr
Maxim de la Sfântul Munte pentru faptul că eu nu scriu şi nu spun bunei voastre credinţe
nimic din făţărnicie sau împotriva rânduielii Părinţilor inspiraţi de Dumnezeu, şi nu vă mint
din dorinţa de a dobândi vreo slavă vremelnică sau slobozirea din grelele necazuri, în care
sufăr deja de 18 ani. Însă, fiind aprins de dumnezeiasca râvnă de a sluji lui Dumnezeu şi vouă
prin ceea ce pot, cu harul lui Hristos, în traducerea şi îndreptarea cărţilor, eu am fost oprit de
anumiţi oameni, care mi-au pricinuit multe necazuri amare, iar unii dintre ei, nu ştiu ce s-a
întâmplat cu ei, purtându-se cu duşmănie faţă de mine, mă numesc eretic, spunând că eu nu
îndrept, ci stric cărţile insuflate de Dumnezeu. Pentru aceasta ei vor da răspuns lui Dumnezeu,
căci nu numai că împiedică o asemenea lucrare plăcută lui Dumnezeu, ci şi pe mine, cel
sărman şi nevinovat, mă clevetesc, urându-mă, ca pe un eretic şi, neavând nici un temei, mă
îndepărtează de împărtăşirea cu Tainele lui Hristos.
Despre mărturisirea de credinţă ortodoxă, pe care eu o păzesc, v-am scris destul într-o
cărticică ce conţine răspunsul meu cu privire la acest lucru. Eu nu stric cărţile sfinte, aşa cum
clevetesc despre mine rău-voitorii mei, ci cu sârguinţă, cu toată atenţia, cu frică de Dumnezeu
şi cu înţelegere corectă îndrept ceea ce a fost stricat fie de către copiştii neînvăţaţi şi
Tâlcuiri şi sfaturi
23
nepricepuţi în înţelegerea sensului şi a regulilor gramaticale, fie de înşişi bărbaţii cei pururea
pomeniţi, care au săvârşit de la început traducerea cărţilor.
Trebuie să spun, pe drept, că în unele locuri nu se întâlneşte înţelegerea exactă a
puterii cuvintelor eline şi de aceea ei s-au îndepărtat mult de adevăr. Căci dialectul elin are
multe sensuri diferite şi greu de înţeles ale uneia şi aceleiaşi expresii. Şi dacă cineva nu a
studiat îndeajuns şi pe deplin gramatica, retorica şi chiar filosofia, nu poate nici să înţeleagă
foarte corect cele scrise, nici să le traducă în altă limbă. Şi tocmai faptul că eu îndrept corect
şi pe deplin raţional ceea ce nu a fost băgat de seamă de înaintaşi mă străduiesc să-l explic
bunei voastre credinţe întru tot adevărul, ca înaintea lui Dumnezeu Însuşi. Şi voi începe astfel.
Luând în mâini sfânta carte a Triodului, în cântarea a 9-a a canonului din Joia Mare eu
am găsit: „Căci Eu - Cuvântul nefiind din fire nezidit, primesc numirile trupului celui ce am
luat acum”. Nerăbdând nici un fel de hulă, eu am îndreptat acest loc hulitor în sensul în care
Însuşi Sfântul Mângâietor ne-a trimis de sus prin Fericitul Cosma, în cărţile noastre. Căci noi
Îl slăvim pe Cuvântul nezidit după fire şi în acest loc şi pretutindeni. Aşa cum Tatăl, Care L-a
născut din veci este nezidit, aşa şi Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a născut din El, este nezidit
după fire şi nicicum nu se numeşte creat, aşa cum a hulit rău-credinciosul Arie, aducând ca
dovadă a ereziei lui cele spuse de Preaînţeleptul Solomon, ca fiind din partea Înţelepciunii
Ipostatice a lui Dumnezeu, unde se zice: Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte
de a se fi făcut pământul. Înainte de a fi fost întemeiaţi munţii şi înaintea văilor eu am luat
fiinţă (Pilde 8, 23; 25), iar puţin mai sus zice: Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui;
înainte de lucrările Lui cele mai de demult (v. 22). Fericitul Cosma, autorul canonului din
Joia Mare, tâlcuind această cugetare în chip ortodox şi cucernic şi nimicind de la rădăcină
erezia lui Arie, spune ca din partea Însuşi Dumnezeu-Cuvântului, Care S-a întrupat, astfel:
„Tatăl mai înainte de veci M-a născut pe Mine, Înţelepciunea Cea împreună lucrătoare, la
începutul căilor zidindu-Mă, înainte de lucrările săvârşite astăzi în taină: Cuvântule, Cel ce cu
firea eşti nezidit, glasurile, care Îţi cântă, primeşte-le acum” (cântarea 9, troparul 2). Cât de
limpede îi vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu rău-credinciosului Arie: învaţă, o cel mai rău
credincios dintre oameni, Arie, că aceste cuvinte: „din veac” şi „înainte de a fi fost întemeiaţi
munţii... eu am luat fiinţă” arată naşterea Mea dumnezeiască, cea dinainte de veci şi pururea
fiitoare din Tatăl Cel fără de început; iar cuvintele: „M-a zidit la începutul lucrărilor Lui”
arată naşterea Mea în trup în vremurile din urmă, pe care Eu am binevoit să o primesc în
marea Mea iubire de oameni şi bunătate ca să se mântuiască prin Mine neamul omenesc. De
aceea, fiind om desăvârşit, Eu am şi spus despre Mine în chip omenesc: Tatăl „M-a zidit la
începutul lucrărilor Lui”, adică spre împlinirea tuturor tainelor care s-au săvârşit prin arătarea
Mea trupească. „Cuvântul este nezidit cu firea”, căci Tatăl „M-a născut mai înainte de veci” şi
înaintea tuturor făpturilor văzute şi nevăzute, însă, pentru că în vremurile din urmă M-am
făcut om, Eu am fost nevoit să spun: „M-a zidit” ca prin aceasta să arăt întruparea Mea.
Acesta este înţelesul sfintei cântări. Iar în sfintele voastre Trioduri, în unele El este numit
simplu Cuvântul, fără pomenirea faptului că este nezidit, iar în altele nici Cuvânt după fire nu
este numit şi nu ştiu cine este vinovat de această hulă - ştie numai Dumnezeu, Care îl va şi
judeca pe cel vinovat, oriunde ar fi el. Însă cărei osândiri sau mustrări pot fi supus eu aici
pentru că am îndreptat aceste hule aşa cum trebuie spre slava lui Dumnezeu Cuvântul, Celui
Unuia Născut şi nezidit şi spre mântuirea tuturor ortodocşilor? Şi tot în acest canon şi în
aceeaşi cântare, în ultimul tropar, traducătorul dinainte în locul cuvintelor: „Un singur Hristos
prin aceasta Mă veţi cunoaşte”, a tradus: „Un singur Hristos doi Mă veţi afla”, fără să
înţeleagă sensul cugetării scrise şi să pătrundă înţelesul acestui verset, care se opune propriuzis
vechii erezii şi, aşa cum versetul dinainte l-a ruşinat pe rău-credinciosul Arie, aşa şi acesta
umileşte hula cea urâtă de Dumnezeu a lui Nestorie, care pe Dumnezeu-omul, Hristos, Unul
singur după ipostas, L-a despărţit în două persoane, afirmând că Unul este Emanuel, Care S-a
născut din Pururea Fecioara Maria şi Altul este Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a pogorât din
cer. Tocmai din această cauză, nici nu a vrut, necredinciosul, să o numească Născătoare de
Dumnezeu pe una Pururea Fecioara şi Preacurata Maică a Dumnezeu-Cuvântului, ci a numit-o
Sfântul Maxim Grecul
24
Născătoare de Hristos. Iar Fericitul Cosma, autorul canonului, prin versetul pomenit, ne
învaţă, spunând ca din partea lui Dumnezeu-omul, a Cuvântului Însuşi: pe Dumnezeu-
Cuvântul întrupat trebuie să Îl mărturisim cu două firi, adică Dumnezeu desăvârşit şi om
desăvârşit, în Care cele două firi s-au unit, neschimbându-se şi neamestecându-se şi nici firea
dumnezeiască nu s-a transformat în omenitate, nici firea omenească nu s-a transformat în
Dumnezeire.
Pe Dumnezeu-omul trebuie să-L cunoaştem şi să-L mărturisim ca fiind un singur
ipostas, iar nu două, aşa cum a gândit rău-credinctosul Nestorie, împărţindu-L în chip
necredincios pe singur Dumnezeu-omul în două persoane. Îndepărtându-ne de această
despărţire necredincioasă, Fericitul Cosma ne vorbeşte ca din partea unicului Dumnezeu-om,
Hristos: aşa cum Eu sunt om după fire, iar nu nălucă, altfel spus, sunt om în realitate, nu sunt
ceva amăgitor, aşa şi Dumnezeu sunt şi după unire. Eu, după fire, m-am legat cu omenitatea,
unindu-mă cu ea într-un ipostas, de aceea „un singur Hristos Mă veţi cunoaşte”, căci am
păstrat ambele firi, din Care sunt alcătuit şi în care am vieţuit cu voi înainte de suferinţele
Mele şi pe care le am şi acum [firile, adică] după suferinţele şi învierea din morţi. Şi despre
acestea am spus destul; căci eu vorbesc către cei binecredincioşi şi înţelepţi.
Apoi, în canonul din săptămâna lui Toma, în cântarea a 3-a, se află o cugetare
necuviincioasă, ca să nu spun hulitoare a unora care nu au studiat temeinic teologia. Căci
Fericitul Ioan Damaschin, care a ajuns la înalta cunoaştere a filosofiei şi teologiei, ştiind bine
că Dumnezeirea este nezidită şi neschimbătoare şi că din această pricină Ea singură este de
nedescris şi de nepătruns, iar toate făpturile sunt limitate şi schimbătoare, deşi unele, prin
harul lui Dumnezeu, iar nu prin firea lor, rămân neschimbate, în acest sens, ştiind că Domnul
nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat, este nemărginit, dar, în acelaşi timp, pentru că
El este şi om adevărat, este mărginit după trup, adică, datorită trupului, El este limitat şi supus
spaţiului, în versetul al 2-lea al cântării a 3-a se exprimă astfel: „În mormânt este închis cu
trupul Său mărginit Cel ce este nemărginit cu Dumnezeirea”. Unii dintre înţelepţii lumeşti de
astăzi, revoltându-se parcă împotriva teologiei acestui Fericit Părinte, scriu cu foarte mare
îndrăzneală şi ignoranţă în Trioduri în locul cuvintelor: „cu trupul Său mărginit”, cuvintele:
„cu trupul Său nemărginit”, după cugetele lor deşarte, ca să nu spun după părerile lor
hulitoare. Însă fiind întrebaţi: de ce, o preaînţelepţi bărbaţi, scrieţi şi cântaţi voi aşa în
biserici?, ei răspund că după învierea din morţi trupul Domnului a devenit dumnezeiesc şi este
nemărginit, deoarece Dumnezeu-Cuvântul atunci S-a sălăşluit în el şi l-a îndumnezeit. Iar
dacă îngăduim modul în care cugetă ei, atunci înseamnă că înaintea învierii Domnului din
morţi Domnul nu S-a unit ipostatic cu sfântul Său trup şi Sfânta Fecioară nu a născut un
Dumnezeu, ci un simplu om. Dacă aceasta este aşa, atunci degeaba i-a spus Gavriil: „Bucurăte,
ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine”. Şi dacă Domnul nu este cu ea prin
Dumnezeire, aşa cum tâlcuiesc falşii înţelepţi, atunci Ea nu trebuie să se numească nici
Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare de Hristos, după rău-credinciosul Nestorie. O, ce
ruşine este aceasta! După învăţătura lor, Domnul înaintea învierii Sale a fost numai om, iar nu
Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, într-un singur ipostas, aşa cum credem noi şi Îl mărim.
În acelaşi timp, dacă după înviere Dumnezeu-Cuvântul a intrat în Emanuel, Cel ce S-a născut
din Pururea Fecioara Maria şi Şi-a îndumnezeit sfântul Său trup, care, astfel, a devenit
nemărginit, atunci există deja două persoane nemărginite: Dumnezeu, Care după fire este
nezidit şi veşnic şi sfântul trup creat al lui Emanuel. Şi dacă acesta este nemărginit, atunci
înseamnă că el s-a transformat în Dumnezeire. Şi dacă este aşa, atunci Domnul nostru după
înviere nu a mai fost om desăvârşit, ci numai Dumnezeu, deoarece sfântul Lui trup a fost
absorbit şi pe deplin biruit de Dumnezeirea lui Dumnezeu-Cuvântul. Astfel apare din nou
erezia distrusă de mult a lui Sever şi Eutihie. Dacă sfântul Lui trup este nemărginit, atunci
cum se aşază el pe tronul mărginit al sfintei Lui slave? Doar nu se poate spune că şi tronul
sfintei Lui slave este nemărginit. Căci sfinţii teologi şi filosofii creştini numesc nemărginit
ceea ce este neîncăput, necuprins şi nu este supus spaţiului din pricina mărimii nemăsurate a
fiinţei şi firii sale. Iar toate cele create sunt mărginite, adică sunt încăpute, determinate şi
Tâlcuiri şi sfaturi
25
cuprinse în spaţiu. De aceea, numai Dumnezeirea, fiind singură nezidită, este nemărginită,
necuprinsă şi nedeterminată. Ea cu dreptate este numită aşa, pentru că, datorită mărimii
nemăsurate şi nesfârşite a fiinţei sale, nu poate fi încăpută şi determinată în spaţiu. Aşa înţeleg
sfinţii teologi şi filosofii creştini nemărginirea. Aşadar, Dumnezeirea este fără trup şi fără
cantitate, ceea ce înseamnă că este nemăsurată şi nesfârşită; iar trupul Domnului nostru Iisus
Hristos a fost şi creat şi mărginit, adică a fost încăput şi cuprins în spaţiu, atât înaintea
patimilor cât şi după ele, însă, după învierea din morţi, nu a mai fost supus putrezirii şi morţii,
devenind străin de orice moarte şi schimbare stricăcioasă, prin care înţeleg slăbiciunile
omeneşti necondamnabile: foamea, setea, somnul, oboseala după călătorie, teama de ceasul
morţii; căci după înviere el a devenit nestricăcios, nemuritor, puternic şi s-a umplut de tot
harul şi binecuvântarea, de strălucire dumnezeiască, de frumuseţe şi sfinţenie datorită unirii
desăvârşite şi veşnice cu el a Dumnezeu-Cuvântului, iar nu datorită transformării lui în
dumnezeire.
Să se îndepărteze de noi o asemenea hulă, căci în Dumnezeu-omul s-au păstrat
neschimbate şi neamestecate cele două firi, care s-au unit! Martorii acestui lucru sunt toţi
teologii inspiraţi de Dumnezeu şi mai ales îl adevereşte sfânta cântare (dogmatică) pe glasul
trei, cântată spre slava şi lauda Preacuratei Născătoare de Dumnezeu astfel: „Cum nu ne vom
minuna de naşterea ta cea dumnezeiască, ceea ce eşti Preacinstită; căci ispită bărbătească
neprimind, Ceea ce eşti cu totul neîntinată, fără tată L-ai născut pe Fiul cu trup..., care nu a
suferit nicicum vreo schimbare, sau amestecare sau despărţire, ci, în două firi fiind, însuşirea
întreagă şi-a păstrat”.
Să se ruşineze, aşadar, cei ce afirmă că după înviere trupul Domnului şi-a pierdut
însuşirea mărginirii şi a devenit nemărginit! Căci, dacă a devenit nemărginit, atunci s-a
transformat în Dumnezeire, deoarece numai Dumnezeirea este nezidită şi nemărginită datorită
infinităţii fiinţei dumnezeieşti. Să asculte, aşadar, cu atenţie cele spuse mai sus: „care nu a
suferit nicicum vreo schimbare, sau amestecare, sau despărţire, ci, în două firi fiind, însuşirea
întreagă şi-a păstrat”.
Să ne explice acum aceşti teologi minunaţi în ce mod Şi-a păstrat (Cel întrupat)
întreagă însuşirea ambelor firi? Dar, evident, ei nu sunt în stare să răspundă la întrebare. Şi
aceasta nu este de mirare, căci, în realitate, ei nu au studiat tainele sfintei filosofii a teologilor,
ci au cercetat şi au înţeles Scriptura numai la suprafaţă şi de aceea au căzut în multe greşeli.
Să afle, aşadar, de la cei ce au studiat acestea şi, aflând, să-L proslăvească pe Cel ce le-a dat
înţelepciune şi raţiune tuturor celor ce I-au cerut. Auziţi, o bărbaţi minunaţi, care sunt
însuşirile ambelor firi şi, aflând, lepădaţi orice discuţie deşartă, ca să nu spun dăunătoare de
suflet. Fiinţă este şi se numeşte aşa fiinţa cea dumnezeiască preexistentă; căci fiinţa este un
lucru de sine stătător, care nu are nevoie de un alt lucru în alcătuirea lui, aşa cum sunt sufletul,
trupul, piatra, ceara, cuprul şi cele asemenea lor, precum au spus filosofii, şi fiecare fiinţă
separată are însuşirea ei proprie. Fiinţa dumnezeiască are însuşirea de a fi nezidită, pururea
fiitoare, nemuritoare, neschimbătoare, nemărginită, nepătimitoare. Şi toate trăsăturile
asemănătoare, care există şi se văd în măreţia dumnezeiască, Cel Unul Născut le-a păstrat
neschimbate, adică în întregime, unindu-le pe toate într-un singur ipostas cu fiinţa şi firea
omenească. Căci Dumnezeirea nu s-a supus nici suferinţei pe cruce, nici morţii şi nu s-a
transformat în omenitate, ci a rămas cu însuşirile ei - neschimbată, neamestecată,
nepătimitoare, nemuritoare, fără vârstă şi nemărginită. Iar firea omenească, mă refer la trup,
are însuşirea de a fi: creată, muritoare, stricăcioasă, pătimitoare, schimbătoare, mărginită,
adică încăpută şi cuprinsă în spaţiu. Şi iarăşi, are însuşirea de a înfometa, de a înseta, de a
obosi după călătorie, de a se întrista. Şi toate trăsăturile asemănătoare, care există în firea
noastră neputincioasă şi se văd în ea, Cel Unul Născut le-a avut înainte de mântuitoarele Lui
patimi, ca om desăvârşit, în afara patimilor care se osândesc. Căci El, ca om, a înfometat, ca
atunci când a ajuns la smochin şi a căutat rod în el ca să-şi potolească foamea, precum este
scris; El a şi însetat atunci când i-a cerut apă samarinencei; S-a întristat atunci când a spus:
Întristat este sufletul Meu până la moarte (Matei 26, 38) şi a obosit din pricina călătoriei, şi a
Sfântul Maxim Grecul
26
suferit, şi a murit cu trupul, ca om, iar nu cu Dumnezeirea. Toate acestea El le-a îndurat, iar
după învierea din morţi le-a îndepărtat de la Sine, adică a îndepărtat însuşirea de a fi supus
putrezirii, morţii, schimbării, de a înfometa şi a înseta, de a obosi în călătorie, de a se întrista,
de a se teme de ceasul morţii.
De aceea, sfinţii teologi afirmă că Sfântul Lui trup a devenit dumnezeiesc, dar nu aşa
încât să se transforme în fire şi fiinţă dumnezeiască - să se îndepărteze de noi o asemenea
hulă! - ci, pentru că El a îndepărtat de la Sine toate însuşirile stricăciunii şi neputinţei
omeneşti şi sfântul Lui trup a devenit nestricăcios, nemuritor, nepătimitor, însă nu a devenit,
în acelaşi timp, nezidit şi nemărginit. Aceasta nu este o neputinţă, ci însuşirea fiinţială a
oricărei fiinţe create, datorită căreia se şi deosebeşte de singurul lucru nezidit şi nemărginit,
adică de fiinţa dumnezeiască. Căci fiecare făptură, după fire, are însuşirea de a fi supusă
mărginirii, adică de a fi determinată în spaţiu; iar Dumnezeirea este nemărginită, deoarece ea
este nemăsurată ca mărime şi este singura nezidită şi nu este determinată în spaţiu. Iar dacă
vom afirma că şi trupul Mântuitorului a devenit după înviere nemărginit, atunci, după
necesitate, trebuie să îngăduim că el a devenit şi nezidit şi, dacă a devenit nezidit, atunci
înseamnă că a devenit şi Dumnezeu, căci numai Dumnezeirea este nezidită, aşa cum am spus
de multe ori; şi, dacă trupul acela a devenit nezidit şi s-a transformat în Dumnezeire, atunci
Hristos după înviere nu mai este Dumnezeu şi om desăvârşit, ci numai Dumnezeu. O, hulă a
lui Sever!...
Aţi înţeles acum, o preaînţelepţi bărbaţi, unde vă trage povestea voastră nebună, iar nu
teologia? Opriţi-vă, vă rog, opriţi-vă de la această îndrăzneală în cuvinte şi învăţaţi să spuneţi
împreună cu Fericitul Ioan Damaschin şi cu toţi învăţătorii ortodocşi: „căci ispită bărbătească
neprimind, Ceea ce eşti cu totul neîntinată, fără tată L-ai născut pe Fiul cu trup, pe Cel ce mai
înainte de veci fără mamă din Tatăl s-a născut”. Auziţi voi, oare, că în însăşi zămislirea aceea
Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a născut mai înainte de veci, S-a unit cu trupul, pe care l-a luat şi
nu a intrat în el după înviere, aşa cum gândiţi voi în chip nedrept? Ascultaţi, aşadar, şi ceea ce
urmează după acestea: „care nu a suferit nicicum vreo schimbare, sau amestecare, sau
despărţire”. Cum Îl despărţiţi voi de sfântul Lui trup până la înviere, afirmând că după aceea
El a intrat în trup şi l-a îndumnezeit şi de aceea îl numiţi nemărginit? Ascultaţi şi mai departe:
„ci cu ambele firi însuşirea întreagă Şi-a păstrat”. Cum poate fi acest lucru adevărat dacă El
mărginirea proprie sfântului Său trup a transformat-o în nemărginire? Învăţătorul bisericesc
spune împreună cu Sfântul Duh că Domnul Şi-a păstrat în întregime însuşirile celor două firi,
adică a păstrat nemărginirea fiinţei dumnezeieşti şi, de asemenea însuşirea mărginirii, căci
sfântul Său trup creat l-a păstrat şi îl păstrează mărginit. Iar voi, împotrivindu-vă acestui
învăţător şi Părinte inspirat de Dumnezeu, spuneţi că El cu trupul nemărginit a fost închis şi în
mormânt. Şi dacă, aşa cum afirmaţi voi, trupul Lui este nemărginit, adică neîncăput, după
tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, atunci cum de a fost el închis într-un loc atât de strâmt? Oare nu
înţelegeţi că nemărginită este numită de sfinţii teologi numai Dumnezeirea, datorită mărimii
nemăsurate, nepătrunse, necercetate şi negrăite a fiinţei sale necuprinse, pentru că numai ea
este nemărginită? Nu o auziţi, oare, pe Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, care preamăreşte şi
spune: „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron
ai fost, Hristoase, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins”?
Auziţi, oare, că El cu Dumnezeirea este necuprins, adică este neîncăput şi întreg pretutindeni,
iar cu trupul este mărginit în mormânt, adică încape în mormânt şi zace mort, fără de suflare,
ca un om desăvârşit; tot El se află şi în iad cu sfântul Său suflet şi în rai este cu tâlharul şi în
ceruri împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, împlinind toate cele ale slavei Sale dumnezeieşti?
Îi vom întreba pe aceşti filosofi preaînţelepţi, să ne spună deschis de ce numesc ei
trupul Domnului după înviere necuprins: din pricina transformării firii sau pentru că el a
crescut până la dimensiuni nesfârşite? Şi, dacă vor spune că din pricina transformării, pentru
că s-a îndumnezeit, atunci vor nega în chip vădit că în Hristos s-au unit două firi, care s-au
păstrat neschimbate şi neamestecate, precum este scris: „nu în două persoane despărţit, ci în
două firi necontopit”. Dacă, după gândirea lor, cele două firi s-au amestecat între ele după
Tâlcuiri şi sfaturi
27
înviere, atunci Hristos este numai Dumnezeu şi nu este, în acelaşi timp, şi om desăvârşit. O,
ce hulă! Cum de nu ascultă ei glasul cel dumnezeiesc, care spune: pipăiţi-Mă şi vedeţi, că
duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi iarăşi: Aveţi aici ceva de
mâncare? Şi luând, a mâncat înaintea lor (Luca 24, 39; 41; 43). Prin acest mijloc, Preabunul
s-a străduit să ne încredinţeze că şi după învierea Sa El a rămas om desăvârşit, în realitate, iar
nu prin înşelăciune.
Iar dacă aceşti minunaţi filosofi nou-apăruţi vor spune că trupul lui Hristos a devenit
nemărginit, pentru că după înviere a crescut până la o mărime nemăsurată, atunci iese clar la
iveală faptul că ei cugetă nedrept acest lucru din pântecele lor, iar nu din Scriptura cea
dumnezeiască. Unde mai există ceva asemănător, vrednic de râs, spus de vreunul dintre
Părinţii inspiraţi de Dumnezeu? Şi dacă îngăduim această cugetare a lor, atunci se pare că
numai o singură mână a Lui se întinde departe, dincolo de capătul nordic al cerului, iar
cealaltă, din pricina mărimii nesfârşite a trupului, se întinde mai departe de capătul sudic; de
asemenea, şi picioarele vor sta pe pământ, iar capul va ajunge în înaltul nesfârşit dincolo de
cer; şi mărimea Lui va fi neîncăpută pe tronul Lui cel mărginit. Căci cum se va mărgini trupul
Lui, care este nemărginit datorită mărimii nemăsurate, aşa cum spun ei, cum va încăpea pe
tronul cel mărginit? Căci ştim că orice tron, fiind mărginit, este aşezat pe un loc determinat.
Iar dacă această cugetare a lor este ridicolă şi hulitoare, atunci să se oprească de la o asemenea
nebunie şi să preamărească şi să binecuvânteze în bisericile Domnului „din izvoarele
israelite”, adică să primească mărturia din Scripturile insuflate de Dumnezeu, iar nu din
pântecele lor.
Din partea mea, eu v-aş propune, pentru o mai mare încredinţare a celor spuse de
mine, cele scrise de Fericitul Ioan Damaschin în capitolul 33, unde teologhiseşte în chip
minunat şi lămurit despre arătarea trupească a Celui Unuia Născut. Dar pentru că sfintele
voastre cărţi au fost denaturate în multe feluri de cei ce le-au transcris, eu am hotărât să nu vă
propun cuvintele lui minunate, căci în felul în care s-au păstrat în aceste cărţi, ele sunt cu totul
de neînţeles şi incorecte, însă, dacă Dumnezeu mă va ajuta, vi le voi aduce dintr-o carte
grecească, pe care, dacă Domnul blagosloveşte, nădăjduiesc să o dobândesc. Dar despre
acestea deocamdată am spus destul.
Voi, însă, o, prinţi şi boieri binecredincioşi, judecaţi, vă rog, dacă eu merit, din această
pricină, ură şi dacă pe drept m-au clevetit, ca pe un eretic, aceia, care timp de atâţia ani m-au
ţinut departe de comunitatea credincioşilor şi m-au lipsit de primirea Sfintelor şi
Dumnezeieştilor Daruri? În Sfânta Evanghelie se spune: Căci din cuvintele tale vei fi găsit
drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Matei 12, 37). Iar dacă eu spun adevărul şi sunt
vrednic de crezare, atunci arătaţi-mi mie, sărmanului, bunătate şi milă, ca nişte judecători
binecredincioşi şi nepărtinitori, şi sloboziţi-mă de aceste asupriri în care mă aflu deja de mulţi
ani şi de nedreptele clevetiri care s-au ridicat împotriva mea ca să mă învrednicesc şi eu
împreună cu toţi cei binecredincioşi să mă rog Făcătorului şi Stăpânului tuturor pentru mila,
pacea, sănătatea îndelungată şi biruinţa asupra vrăjmaşilor a binecredinciosului monarh, a
marelui cneaz Ioan Vasilievici al Rusiei întregi şi pentru voi toţi. Iar dacă cele spuse de mine
sunt nedrepte şi nepotrivite, atunci vă rog să nu mă dispreţuiţi pe mine, cel ce rătăcesc fără
drum şi pier cu sufletul în nebunia mea, ci cu grija cuvenită să orânduiţi îndreptarea şi
mântuirea mea şi să-mi dăruiţi, implor buna voastră credinţă, întoarcerea la Sfântul Munte ca,
acolo unde din tinereţea mea am îndurat multe şi diferite osteneli duhovniceşti şi trupeşti, cu
nădejdea mântuirii, să-mi las şi oasele mele cele smerite. Pentru binefacerile lui Hristos,
împliniţi această cerere dreaptă a mea şi nu mă dispreţuiţi pe mine, cel vrednic de milă, care
vieţuiesc în durere şi tristeţe neîncetată şi în necazuri îmi duc această viaţă scurtă. Pentru ce
mă ţineţi aici? La nimic nu vă mai sunt bun. Aşa cum Făcătorul la început l-a făcut pe om cu
voinţă liberă ca el prin propria voinţă să aleagă binele şi, purtându-se potrivit cu voia Celui ce
l-a creat, să primească de la Făcătorul şi Stăpânul tuturor ca răsplată împărăţia neclintită şi
viaţa veşnică, aşa şi voi, urmând Făcătorului, dăruiţi-mi acest dar ca şi eu să pot alege binele,
aşa cum Îi este plăcut Stăpânului. Iar ca să ştiţi în ce constă voia Stăpânului, ascultaţi-L pe El
Sfântul Maxim Grecul
28
Însuşi, Care ne porunceşte limpede nouă, călugărilor, aşa: în orice casă veţi intra, acolo să
rămâneţi până ce veţi ieşi de acolo (Marcu 6, 10).
Iată, Stăpânul tuturor ne porunceşte clar şi hotărât nouă, călugărilor, celor ce urmăm
viaţa apostolească, să rămânem până la sfârşitul nostru acolo unde am fost chemaţi de la
început şi să nu ne mutăm din mănăstire în mănăstire sau dintr-o ţară în alta până la ieşirea
noastră din această viaţă deşartă! Străduiţi-vă să fiţi împreună lucrători ai Stăpânului tuturor la
mântuirea mea! Voi de acolo m-aţi chemat atunci să slujesc în ceea ce aţi avut trebuinţă şi, cu
ajutorul harului lui Hristos, eu am slujit timp de mulţi ani cu credinţă, împlinind poruncile
voastre, domnii mei. Iar acum şi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor este drept şi
cucerniciei voastre se cuvine să-mi dăruiţi acest dar ca răsplată pentru toate ostenelile mele
dinainte şi pentru aceste necazuri de mulţi ani, pe care le-am îndurat pe drept ori pe nedrept -
ştie numai dreptul Judecător, Care îi va şi da fiecăruia după faptele lui!
X
Cuvânt de îndreptăţire despre corectarea
cărţilor, scris de către călugărul cel slab de
minte, Maxim de la Sfântul Munte
Ca martor al sufletului meu şi al conştiinţei mele vi-L înfăţişez, domnii mei, pe Însuşi
Cunoscătorul inimilor, pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, pentru faptul
că eu nimic nu am spus şi nu am tradus şi nu am corectat din îndrăzneală sau din încăpăţânare
sau din vreo viclenie până acum pentru voi, domnii mei. Ci cu tot adevărul şi dreptatea,
potrivit cu sensul exact al învăţăturii greceşti, am tradus, am corectat şi am vorbit împreună cu
voi, domnii mei. Datorită faptelor mele netrebnice eu sunt mai păcătos decât toţi oamenii, însă
în înţelegerea raţiunii cărţilor învăţăturii greceşti, atât cât m-a învrednicit Dătătorul tuturor
bunătăţilor, Sfântul Mângâietor, eu am fost pentru voi, domnii mei, tâlcuitor şi traducător
adevărat. Să vă fie ştiut că limba elină, adică limba greacă, este foarte grea şi nu oricine poate
înţelege pe deplin puterea sensurilor ei dacă nu a petrecut mulţi ani în studierea ei lângă
profesori pricepuţi şi, în afară de aceasta, dacă nu este la origine grec şi, pe lângă aptitudini
intelectuale deosebite, dacă nu are plăcere pentru studiu, dar nu aşa încât să studieze puţin şi
să nu ducă studiul până la sfârşit, precum văd eu la pururea pomenitul traducător al sfintelor
scripturi din limba greacă în limba rusă.
Dintre expresiile care slujesc ca dovadă pentru cuvintele mele, vă voi pomeni trei sau
patru. Noi avem o expresie, care se scrie aşa: „ipsilos” (uyhlo ), iar sensul ei este: „înalt”; şi
avem altă expresie, care se deosebeşte foarte puţin ca formă de prima şi care se scrie: „psilos”
(yilo ), iar sensul ei este: „gol”. Această expresie, „psilos”, este folosită pretutindeni de
teologii care i-au contrazis pe ereticii care L-au hulit pe Hristos şi au afirmat că Hristos a fost
numai om, nu Dumnezeu; iar sfinţii teologi afirmă că Hristos nu este „psilos” om, adică nu
este simplu şi nici gol şi nici numai om, ci şi Dumnezeu adevărat şi desăvârşit; iar faptul că nu
este nici simplu şi nici gol, să-l înţelegi nu cu privire la haine, ci cu privire la Dumnezeire,
anume că Hristos nu este simplu om, adică nu este fără Dumnezeire, ci este Dumnezeu
adevărat. Iar cinstiţii traducători pomeniţi aici nu au înţeles această diferenţă de sens a
expresiilor: „ipsilos” şi „psilos”, şi în loc să traducă: „gol”, sau „numai unul”, peste tot v-au
tradus în sensul că Hristos este om „înalt”, confundând sensul cuvintelor: „ipsilos” şi „psilos”.
„Ipsilos” înseamnă înalt, iar „psilos” înseamnă gol sau unul. Şi de aceea ei îl numesc pe
Hristos înalt; însă acest lucru este incorect şi nu se potriveşte cu gândirea teologilor; căci nu
despre dimensiunile trupului lui Hristos au discutat ereticii cu ortodocşii, ci despre
Dumnezeirea şi omenitatea Lui, fiind împotriva noastră, a celor care mărturisim că în Hristos
au existat şi una şi cealaltă, însă despre acestea am spus destul aici.
Iată alte două expresii foarte asemănătoare între ele. Însă îndreptaţi atenţia cuvenită la
Tâlcuiri şi sfaturi
29
literele, cu care sunt scrise ele. Una este: „ekklisia”8 şi înseamnă: „biserică”, iar cealaltă este:
„ekklise”9 şi înseamnă: „a închide pe cineva în afara bisericii”, mai corect spus: „a despărţi de
biserică”. În Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni se spune: Aceia vă râvnesc, dar
nu cu gând bun; ci vor să vă despartă (Gal. 4, 17). Iar traducătorii dinainte, neînţelegând
diferenţa expresiilor, care se aseamănă între ele, v-au tradus la întâmplare şi în loc să zică:
„vor să vă despartă”, au tâlcuit: „bisericile vă vor”, neacordând atenţie nici la sensul
cuvintelor apostolice, nici la diferenţa literelor cu care sunt scrise expresiile pomenite. Sensul
cuvintelor apostolice este următorul: râvnesc după voi, dar nu cu gând bun, aceia care vă
învaţă să vă tăiaţi împrejur; aceasta înseamnă că ei râvnesc nu pentru mântuirea voastră, ci
pentru pieirea voastră şi vă sfătuiesc să faceţi aceasta cu scopul de a vă despărţi de Hristos,
căci, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va aduce nici un folos. Iar traducătorii dinainte,
neînţelegând nici sensul raţiunii cuvintelor apostoleşti, nici diferenţa cuvintelor greceşti, v-au
tradus: „dar bisericile vă vor”. Însă acest lucru este incorect; căci nu în biserici vroiau să-i
aibă pe ei aceia care le porunceau să se taie împrejur după legea lui Moise şi să păstreze
celelalte rânduieli ale legii, ci năzuiau ca prin aceasta să-i despartă de Hristos. Şi despre
acestea am spus destul.
În cântarea a 8-a a canonului Naşterii lui Hristos, în al doilea verset, există următoarea
greşeală necuviincioasă. Noi avem două expresii, care sunt asemănătoare între ele ca
pronunţie însă se scriu diferit şi, potrivit cu acest lucru, au sens diferit; să ne îndreptăm cu
sârguinţă atenţia asupra acestui lucru. Expresia este aceasta: „u gar idon”. În primul caz, dacă
ea este scrisă „Oυ γαρ ειδον”, înseamnă: „nu au văzut”; iar în al doilea caz, dacă este scrisă:
„Oυ γαρ ηδον”, înseamnă: „nu au cântat”. Iar traducătorul dinainte, neacordând atenţia
cuvenită nici la diferenţa mijloacelor de scriere a acestei expresii, nici la sensul versetului, a
tradus simplu: „nu au văzut în desfrânări”. Însă acest lucru este incorect nu numai din punct
de vedere al formei literale a expresiei pomenite, dar nu se potriveşte nici cu puterea raţiunii
versetului. Căci raţiunea versetului este următoarea: prin organe autorul canonului numeşte
diferitele instrumente muzicale de jale, cum ar fi: timpanele, psaltirile, alăutele şi cele
asemenea lor. Dar, pentru că poporul israelit, cucerit de împăratul Nabucodonosor, a fost dus
în robie şi de aceea s-a aflat în necazuri şi durere, s-a abătut de la cântări, adică tinerii cei
cuvioşi au refuzat că cânte pentru cuceritorii lor cântările Sionului şi, fiind rugaţi să facă acest
lucru de către cei care i-au dus în robie şi care le-au spus: cântaţi-ne nouă din cântările
Sionului, le-au răspuns: cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?, aşa cum este
scris în psalmul 136, care începe cu cuvintele: La râul Babilonului. Iar traducătorul, nefiind
atent nici la felul, în care este scrisă expresia pomenită, nici la sensul versetului, în loc să
spună: „nu voi cânta”, a tradus la întâmplare: „nu au văzut”. Cum nu au văzut cei trei tineri
fericiţi şi ceilalţi preoţi şi leviţi? Doar nu au fost orbi atunci când, datorită frumuseţii lor
deosebite, tinerii au fost luaţi în palatele împărăteşti? Însă şi expresia aceasta: „în desfrânări”,
nu a tradus-o potrivit cu originalul; căci noi nu o înţelegem aşa, ci precum este scrisă de
Duhul Sfânt la Proorocul David: „în pământ străin”. Şi deşi autorul canonului a schimbat
puţin expresia, zicând: „între străini”, totuşi nu a scris: „în desfrânări”; iar el a făcut acest
lucru cu privire la irmos ca să iasă cântarea armonioasă.
Din aceste greşeli şi din altele asemenea lor reiese că traducătorii dinainte nu au
înţeles pe deplin limba greacă, dar s-ar putea ca şi alţii puţin învăţaţi, care au tradus după ei,
dorind să corecteze ceea ce au tradus ei, să fi denaturat mai mult.
Eu aş mai vrea ca şi prin multe alte greşeli asemănătoare ale traducătorilor dinainte,
care au nevoie de îndreptare, să le încredinţez pe cuvioşiile şi luminăţiile voastre că pentru
voi, domnii mei, sunt un adevărat tâlcuitor al cărţilor. Însă, pentru ca multa vorbărie să nu
plictisească sfânta voastră atenţie, mă voi limita la acestea. Eu am scris acestea nu ca să mă
arăt biruitor - să nu-mi fie îngăduit să fiu vreodată atras de o asemenea turbare - ci ca să mă
izbăvesc de orice părere nedreaptă a unor oameni neiubitori de fraţi, pe care Dumnezeu să îi
8 Εκκλησια.
9 Εκκλεισαι.
Sfântul Maxim Grecul
30
ierte, şi ca să nu fiu supus dreptei osândiri, împreună cu acela care a ascuns în pământ talantul
stăpânului său. Prin talant noi înţelegem, o sfinte stăpâne, darul duhovnicesc care îi este dăruit
fiecăruia de către Dumnezeiescul Mângâietor şi care se dă, în primul rând, spre slava lui
Dumnezeu Însuşi, Care l-a dăruit, iar apoi spre folosul atât al celui care primeşte darul, cât şi
al tuturor credincioşilor. Iar prin pământul în care a fost ascuns acel talant, noi numim
purtarea invidioasă, iubitoare de sine şi trândavă şi firea cea rea a celui care primeşte un
asemenea dar şi care nu vrea să-l folosească pentru ceilalţi. Astfel este robul acela despre care
înfricoşătorul şi nemincinosul Judecător spune: Iar dacă acea slugă, rea fiind, va zice în
inima sa: Stăpânul meu întârzie, şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să
mănânce şi să bea cu beţivii, veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se aşteaptă şi în
ceasul pe care nu-l cunoaşte, şi o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii.
Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 24, 48-51). Aşadar, ce vor spune împotriva
acestui lucru cei care mă clevetesc în chip nedrept şi fără dovezi, afirmând că eu denaturez
sfintele cărţi şi introduc lucruri potrivnice lor? Oare şi în ceea ce am arătat eu aici le denaturez
şi le răstălmăcesc? Iar dacă eu corectez bine şi drept, atunci corectez nu Sfânta Scriptură, ci
greşelile vrednice de osândă care s-au strecurat în ea şi dintre care unele au intrat din pricina
nepriceperii ori a nepăsării ori din pricina uitării traducătorilor dinainte, iar altele din pricina
marii ignoranţe şi neglijenţe a copiştilor. Aşadar, să înceteze aceia să îl vorbească de rău pe
aproapele lor care se trudeşte numai spre slava lui Dumnezeu, spre lauda Lui şi pentru folosul
fiecărui frate al său binecredincios şi ortodox! Să părăsească această duşmănie nedreaptă ca să
se izbăvească nu numai de păcatul clevetirii zadarnice împotriva aproapelui lor, ci să scape şi
de osândirea care îi aşteaptă pentru că nu se supun adevărului. De n-aş fi venit şi nu le-aş fi
vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor (Ioan 15,
22).
Dar s-ar putea ca unii îndărătnici să spună: „Mare supărare, o omule, pricinuieşti tu
prin această faptă a ta cuvioşilor făcători de minuni, care sunt proslăviţi în ţara noastră şi care,
datorită acestor sfinte cărţi, I-au bineplăcut lui Dumnezeu în timpul vieţii, iar după moartea
lor au fost proslăviţi de El prin sfinţenie şi facerea tuturor minunilor”. Împotriva acestui lucru
nu eu, ci însuşi Fericitul Pavel să le răspundă şi să-i înveţe, spunând în Duhul Sfânt următorul
lucru: Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt
cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă
întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; unuia faceri
de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia
tălmăcirea limbilor. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia
deosebi, după cum voieşte (I Cor. 12, 7-11). Din acestea reiese că nu i se dau fiecăruia toate
darurile duhovniceşti.
Iar faptul că Sfinţii ruşi făcători de minuni, prin darul dat lor de sus, au strălucit în
ţinutul ortodox rus şi au devenit Părinţi purtători de Dumnezeu, îl mărturisesc şi eu şi mă
închin lor, ca adevăraţilor plăcuţi ai lui Dumnezeu, însă ei nu au primit de sus ştiinţa limbilor
şi vorbirea lor. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că, deşi au fost plăcuţi lui Dumnezeu, ei
au tăinuit acele greşeli pe care le-am îndreptat eu acum. Pentru smerita lor înţelepciune,
întocmai apostolească, pentru blândeţea lor şi pentru sfinţenia vieţii lor li s-au dat darul
vindecărilor şi al facerii de minuni; iar altuia, deşi este mai păcătos decât toţi cei ce vieţuiesc
pe pământ, îi sunt date ştiinţa şi vorbirea limbilor şi nici aceasta nu trebuie să ne mire. Căci şi
animalul cel necuvântător, fiind povăţuit de Dumnezeu, a putut să-l izbăvească pe multînţeleptul
stareţ 1) cu atât mai mult omul creat de mâna lui Dumnezeu după chipul şi după
asemănarea lui Dumnezeu este mai presus de animalul necugetător. Şi acel minunat plăcut al
lui Dumnezeu (Moise) nu a fost, oare, povăţuit de sfatul cel drept al străinului închinător la
idoli Ietro; 2) şi nu după sfatul lui a rânduit totul bine pentru el şi pentru poporul lui
Dumnezeu?
De asemenea şi Fericitul Efrem (Sirul), care s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită un om
de la care să poată dobândi folos duhovnicesc, oare nu de către o desfrânată a fost învăţat să
Tâlcuiri şi sfaturi
31
privească întotdeauna spre pământul din care a fost luat şi făcut şi nu a primit el învăţătura cu
smerită înţelepciune şi cu toată recunoştinţa către Dumnezeu? Ce să mai spunem despre
minunatul Macarie (Egipteanul), ce s-a rugat asemenea lui Efrem, şi a fost povăţuit de un
tânăr care păştea boii, cu privire la modul în care să întrebuinţeze hrana, iar tânărul l-a mai şi
mustrat, zicându-i: „Oare tu, avva, eşti asemenea măgarului?” Aşa sunt toţi adevăraţii plăcuţi
ai lui Dumnezeu, care cu smerită înţelepciune şi cu toată recunoştinţa către Dumnezeu caută şi
primesc povăţuirea de la orice om, care poate să le aducă folos, dând ascultare poruncii lui
Dumnezeu, care spune: „Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire, întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor
spune” (Deut. 32, 7). Ce să mai spunem despre acel cinstit preot care, pentru marea lui
nerăutate şi pentru curăţia vieţii, s-a învrednicit prin dumnezeiescul har să-l vadă pe îngerul
care stătea în partea dreaptă a altarului şi slujea împreună cu el? Acest preot a primit povăţuire
de la un diacon, care venise din Constantinopol şi care, slujind împreună cu el, i-a explicat că
în timpul săvârşirii Tainei, el foloseşte unele cuvinte care aparţin ereziei lui Sever. Iar când
preotul, vrând să-l contrazică, s-a adresat sfântului înger, care stătea înaintea lor şi l-a întrebat
de ce el, de atâţia ani fiind prezent întotdeauna în timpul săvârşirii dumnezeieştii slujbe, a
tăcut cu privire la această greşeală a lui. Şi ce a auzit? Dumnezeu, i-a răspuns îngerul, vrea ca
oamenii să primească îndreptarea tot de la oameni.
Aşadar, nici o necinstire nu li se face cuvioşilor făcători de minuni ruşi prin
îndreptarea cărţilor, aşa cum nici Sfinţilor Arhierei şi Mucenici ai lui Dumnezeu, care au trăit
în vremea prigonirilor, nu li s-a pricinuit nici o necinstire sau jignire prin diferitele îndreptări
ale Sfintei Scripturi, ale Vechiului Testament făcute de cei care au trăit după ei, cum ar fi:
Simma, Teodot, Achila şi Luchian, presbiterul Antiohiei, dintre care fiecare a îndreptat ceea
ce fusese omis de traducătorul care a trăit înaintea lui. Însă şi despre acestea am spus destul,
deoarece înaintea dreptului şi înţeleptului arhiereu al lui Dumnezeu Celui Preaînalt eu i-am
contrazis pe cei ce m-au clevetit pe nedrept. Dacă ceea ce am spus este drept şi adevărat,
atunci îi aduc mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat omului cugetarea! Iar dacă nu este
aşa, atunci, după citirea acestei scrieri, rupeţi hârtia şi aruncaţi-o în foc, iar pe mine, cel slab la
minte, binevoiţi a mă mustra arhiereşte şi, în acelaşi timp, părinteşte. Eu mă bucur pentru
mustrare şi nu resping acuzările care vin din iubire duhovnicească.
XI
Tâlcuirea cuvintelor:
„Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea
sufletelor noastre Domnului să ne rugăm”
Deoarece sfinţia ta, în smerita înţelepciune, întocmai apostolească, a ta, m-ai învrednicit pe
mine, cel slab la minte şi neînvăţat, de a vorbi cu un arhiereu şi m-ai întrebat despre unele
cugetări greu de înţeles, eu am socotit de drept să aduc la cunoştinţa cuvioşiei tale în câteva
cuvinte, atât cât va povăţui neputincioasa mea raţiune Lumina cea Adevărată, Care îl
luminează pe tot omul, ce vine în lume [cele despre acestea]. Pentru că, după vechea
traducere, preoţii şi diaconii la începutul sfintei liturghii îi invită pe ortodocşi să se roage
pentru pacea de sus şi unii înţeleg că este vorba despre îngeri, să-i fie ştiut cuvioşiei tale că
această expresie „мир”10 la ruşi are două sensuri, ceea ce înseamnă că ea desemnează şi toată
creaţia văzută şi nevăzută şi, de asemenea, şi legătura iubirii, care îi uneşte pe oameni între ei.
La greci pentru acestea există două expresii diferite: „МИР”, care desemnează toată creaţia,
este numită „cosmos” (kosmo"), iar „МИР”, care desemnează legătura iubirii (armonia), este
numită „irini” (eirhnh). În locul arătat preoţii şi diaconii de la noi nu spun: „iper tu anothen
cosmu”11, ceea ce ar însemna: „pentru lumea de sus”, adică pentru îngeri, aşa cum înţeleg toţi
10 Mir: 1. Lume, univers; 2. Pace, armonie, înţelegere
11 uper tou anwqen kosmou.
Sfântul Maxim Grecul
32
la voi, ci spun: „iper tis anothen irinis”12, ceea ce înseamnă: „pentru pacea de sus”, adică
pentru unirea iubirii şi pentru liniştea, pe care Domnul nostru Iisus Hristos de multe ori le-a
propovăduit şi le-a vestit cu voce tare Ucenicilor Săi, zicând: pace vouă, pacea Mea dau
vouă, pace să aveţi, adică unirea iubirii.
Pentru această unire a păcii nu numai sfinţii înainte-stătători ai sfintei liturghii ne
poruncesc să ne rugăm şi o cer întotdeauna ca şi pe noi, păcătoşii, să ne învrednicească
Hristos Dumnezeul nostru de acest har, ci şi puternicul glăsuitor şi Prooroc Isaia ne învaţă să
o cerem mereu, zicând: Doamne, revarsă pacea peste noi, căci toate lucrurile noastre, pentru
noi le-ai făcut! (Isaia 26, 12) De asemenea, şi Fericitul David spune: Auzi-voi ce va grăi întru
mine Domnul Dumnezeu; că va grăi pace peste poporul Său şi peste cuvioşii Săi şi peste cei
ce îşi întorc inima spre Dânsul (Ps. 84, 8-9). Şi Fericitul Cosma, în irmosul cântării a cincea a
canonului Naşterii lui Hristos, spune: „Cel ce eşti Dumnezeu al păcii şi Părinte al
binefacerilor, pe Îngerul Tău de mare sfat, pace dăruind, L-ai trimis nouă”. Şi în alt loc:
„Luminează-ne cu poruncile Tale, Doamne, şi cu braţul Tău cel înalt, pacea Ta dă-ne-o nouă,
Iubitorule de oameni” (Glasul 8, cântarea 5). Şi în alt loc: „Doamne, pentru rugăciunile
tuturor sfinţilor şi ale Născătoarei de Dumnezeu, pacea Ta dă-ne-o nouă şi ne miluieşte, ca un
bun”. Şi, spus pe scurt, în nenumărate locuri găsim faptul că ni se porunceşte să ne rugăm
întotdeauna pentru această unire a păcii, iar nu pentru lumea de sus, adică pentru îngeri, aşa
cum gândesc unii în nepriceperea lor. Îngerii întotdeauna, încă de la început, s-au aflat în pace
între ei, fiind plini de tot harul Sfântului Duh şi nouă, arătându-se păstorilor în timpul Naşterii
lui Hristos, au fost primii care ne-au binevestit pacea, zicând: Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). Noi avem nevoie de
rugăciunile şi de mijlocirea lor permanentă pentru noi înaintea lui Dumnezeu: ei sunt şi
păzitorii, îndrumătorii şi rugătorii noştri. Ca dovadă a acestui lucru slujesc toate cărţile sfinte,
între care există şi canoanele din Octoih pentru fiecare zi de luni, alcătuite de Cuviosul Iosif
(nu de Ioan Damaschin). Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi, spune
dumnezeiescul glas. Ei întotdeauna, încă de la început, au fost sănătoşi şi, deşi unii au căzut
din pricina mândriei lor, ceilalţi au rămas şi se află în iubire, în frică şi în ascultare de
Făcătorul tuturor, fiind plini de toată sfinţenia şi harul Sfântului Duh.
Iar noi întotdeauna suferim de diferite boli, mâniindu-L prin neascultarea noastră pe
preabunul nostru Mântuitor; de aceea noi avem nevoie de leac de la ei, nu ei de la noi. Căci
este zis: Fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare (Evrei 7, 7).
De aceea nu trebuie să ascultăm tâlcuirea celor ce spun că Sfânta Biserică a lui Dumnezeu se
roagă pentru îngeri. Această tâlcuire nu este a lui Ioan Gură de Aur, nici a lui Vasile cel Mare,
nici a lui Damaschin. Sfânta Liturghie a tâlcuit-o numai Nicolae Cabasila, renumit învăţător
bisericesc şi apărător al credinţei ortodoxe; tâlcuirea lui este universală şi neîndoielnică13; pe
el trebuie să-l ascultăm, căci nu numai că a explicat la modul cel mai clar toate tainele Sfintei
Liturghii, dar a fost ca o sabie cu două tăişuri împotriva latinilor care au condamnat sfânta
noastră slujbă. Însă despre acestea acum am spus destul ca să nu plictisesc cu multa vorbărie
sfântul auz al sfinţiei tale.
Dar pentru că cercetarea de faţă se referă şi la cuvintele: „Căci Dumnezeu S-a născut,
şi pentru aceasta (după traducerea rusească) firea s-a istovit” sau „nu s-a istovit”, sau „s-a
curmat”, să-i fie ştiut cuvioşiei tale că nici una dintre aceste expresii nu numai că nu
corespunde adevăratului sens al vorbirii greceşti, dar nu se potriveşte nici cu sensul direct al
teologiei ortodoxe. Aşadar, să cercetăm aceasta astfel: „Proorocia lui Isaia s-a împlinit, căci
Fecioara a născut şi, după naştere, ca şi înainte de naştere a rămas”, adică a rămas Fecioară.
Apoi continuă: nu este de mirare că aceasta s-a întâmplat aşa. De ce? „Căci Dumnezeu S-a
12 Uper th" anwqen eirhnh".
13 Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii. (Migne P.G. 150, 398-492). Traducere de Pr. Prof. Dr.
Ene Branişte. Apărută în traducere românească la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 1989. Reeditată în anul 1997. Prima ediţie a apărut în anul 1946. Lucrarea este disponibilă şi
în format digital în colecţia Apologeticul, Biblioteca Teologică Digitală, la adresa http://apologeticum.net
Tâlcuiri şi sfaturi
33
născut”, de aceea El, prin atotputernicia Sa, (în sensul strict al vorbirii greceşti) „xenotomise”,
ceea ce înseamnă că în chip neobişnuit a transformat sau a schimbat firea, adică ceea ce este
zămislit şi născut de către femei. Şi martorul neîndoielnic şi învăţătorul acestui lucru este
dumnezeiescul Cosma care, în irmosul cântării a 9-a spune clar aşa: „Rânduielile firii se
biruiesc în Tine, Fecioară curată”. Şi el însuşi a explicat care sunt aceste rânduieli, zicând:
„Căci în naştere Fecioară ai fost şi viaţa cu moartea s-a logodit”. Sau aşa: „şi prin moarte te
muţi la viaţă”, adică şi înainte de naştere Fecioară fiind, tu ai zămislit de la Duhul Sfânt, şi
după naşterea lui Emanuel ai rămas tot Fecioară şi moartea ta este minunată şi mai presus de
firea omenească. Pentru că toţi Drepţii, Patriarhii, Proorocii, Apostolii, Mucenicii şi Cuvioşii
care s-au mutat din această viaţă, se desfată numai cu sufletele de viaţa veşnică şi de
bunătăţile dumnezeieşti, aşteptând desăvârşirea la a doua venire. Iar Tu singură, prin harul
Fiului Tău şi înainte de a doua venire ai înviat şi în preaslăvitul Tău trup trăieşti deja viaţa
dumnezeiască, stând de-a dreapta Fiului Tău şi Dumnezeu, aşa cum este scris „îmbrăcată în
haină aurită şi preaînfrumuseţată”. Într-adevăr, limba greacă are sensul acesta; iar a spune: „sa
istovit” sau „s-a curmat”, este departe de adevăr. Căci, dacă s-a istovit, înseamnă că s-a
întors în nefiinţă şi a pierit cu desăvârşire; iar a spune iarăşi: „nu s-a istovit” arată că ea a
zămislit şi a născut după firescul obicei femeiesc.
Însă este necuviincios să vorbim şi să gândim astfel despre zămislirea ei mai presus de
fire şi despre fecioria ei neîntinată. De aceea se cuvine să spunem că în chip neobişnuit „s-au
schimbat”, iar nu „s-au istovit” însuşirile firii, precum şi în alt Irmos se spune despre ea în
această privinţă: „Străină este maicilor fecioria şi străină fecioarelor naşterea de prunci”, ceea
ce înseamnă că, fără amestecare, „în tine, Născătoare de Dumnezeu, amândouă s-au rânduit”,
adică, prin putere dumnezeiască s-au transformat şi s-au biruit rânduielile firii şi tu ai zămislit
neispitită de bărbat, iar după ce ai născut, ai rămas Fecioară. Pentru sfintele ei rugăciuni să ne
povăţuiască şi pe noi Domnul nostru Iisus Hristos pe calea mântuirii şi a cugetării adevărate.
Amin.
XII
Nu trebuie să-i credem pe aceia care spun că
cel ce nu a ajuns la citirea Sfintei Evanghelii nu
a fost la Dumnezeiasca Liturghie.
Nu pot să trec sub tăcere nici acea cugetare ticăloasă a falşilor înţelepţi, de care ei
suferă, zicând că nu au participat la Liturghie dacă nu au reuşit să ajungă la timp la citirea
Dumnezeieştii Evanghelii. Eu numesc această cugetare ticăloasă, deoarece ea conţine hulă la
adresa Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Căci, dacă, după nebunia lor,
pentru ei nu a fost Liturghie, fiindcă nu au ajuns la citirea Evangheliei, înseamnă că pâinea
adusă spre a fi prefăcută în Trupul lui Hristos nu a fost transformată14 prin pogorârea
Sfântului Duh, iar vinul turnat în potir nu a fost transformat15 în Sângele Dumnezeu-
Cuvântului Celui întrupat. Ce poate fi mai rău decât această hulă? Noi ştim sigur şi credem că
nu pentru citirea Dumnezeieştii Evanghelii a fost rânduit de la început să se săvârşească jertfa
cea tainică şi nesângeroasă, ci pentru această jertfă Părinţii au rânduit să se citească Sfânta
Evanghelie, amintindu-ne prin aceasta de faptul că este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi
plăcut şi desăvârşit (Rom. 12, 2).
Dumnezeiasca Liturghie poate fi săvârşită şi fără citirea Evangheliei, iar acest lucru
reiese din faptul că timp de opt ani după înălţarea Mântuitorului la cer Dumnezeiasca
Liturghie s-a săvârşit pe tot pământul fără citirea Evangheliei, căci abia după opt ani de la
înălţare Dumnezeiasca Evanghelie a fost scrisă de Matei în limba ebraică; iar Dumnezeiasca
14 Cu sensul de a preface (n. Apologeticum).
15 Cu sensul de a preface (n. Apologeticum).
Sfântul Maxim Grecul
34
Liturghie s-a săvârşit în tot acest timp în biserici, în cele iudaice, şi fără citirea Evangheliei;
iar în bisericile alcătuite din păgâni credincioşi acest lucru a durat şi mai mulţi ani, până când
Fericitul Ioan Evanghelistul a tradus Evanghelia după Matei în limba greacă. Cu privire la
aceasta să vă fie ştiut că întreaga Liturghie se împarte, în general, în trei părţi.
Prima ei parte este descrierea tuturor Patimilor mântuitoare ale Dumnezeu-Cuvântului
Celui întrupat, când clericii, ţinând în mâna stângă o prescură, iar în mâna dreaptă copia, taie
din prescură partea pătrată a dumnezeieştii pâini şi în acest timp la fiecare tăietură spun
cuvintele profeţite de Proorocii inspiraţi de Dumnezeu despre mântuitoarele Patimi; tăind
dumnezeiasca pâine şi aşezând-o pe sfântul disc, o jertfesc în formă de cruce, îi pun deasupra
o steluţă şi o acoperă cu un văl. Astfel se încheie prima parte a lucrării tainice a preotului.16
Partea a doua începe cu invocarea: „Binecuvântată este împărăţia a Tatălui şi a Fiului
şi a Sfântului Duh” şi cu celelalte până la Heruvic, când Cinstitele Daruri aduse sunt mutate
de pe jertfelnic pe altar. Partea aceasta este a rugăciunilor şi conţine cereri şi mijlociri alături
de înălţarea rugăciunilor tainice către Stăpânul tuturor pentru toţi oamenii, în general, pentru
mântuirea lor şi pentru viaţă paşnică, pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici,
potrivit cu porunca Apostolului, care spune: Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri,
rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în
înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă
(I Tim. 2, 1-2). Tot în partea a doua se citeşte şi din Epistolele Apostoliceşti şi din
Dumnezeiasca Evanghelie, din care noi învăţăm cum trebuie să îi facem pe plac lui
Dumnezeu-Cuvântul, Celui ce a murit pentru noi, S-a îngropat şi a înviat. Această a doua
parte a Sfintei Liturghii a fost rânduită de Părinţii purtători de Dumnezeu pentru rugăciune şi
pentru înfrumuseţarea duhovnicească a sufletului, ca să Îl înduplecăm pe Făcătorul şi Stăpânul
tuturor şi, în acelaşi timp, să ne desfătăm duhovniceşte cu cântările cele duhovniceşti şi cu
harul deosebit.
Partea a treia, care urmează după aceasta, ne desăvârşeşte şi ne sfinţeşte şi pecetluieşte
toată puterea preacuratelor şi înfricoşătoarelor lui Hristos Taine, pentru care ni se şi
porunceşte în cântarea Heruvicului să lepădăm toată grija cea lumească pentru ca să ne
învrednicim cu cugete curate şi cuvioase să Îl preamărim pe Făcătorul şi Împăratul tuturor,
Care este în chip nevăzut însoţit de cetele îngereşti. În această a treia parte, la invocarea
tainică a preotului, se pogoară harul desăvârşit al Sfântului Duh şi sfinţeşte tot altarul, iar
dumnezeiasca pâine se transformă17 în Însuşi Trupul Dumnezeu-Cuvântului Celui întrupat şi
vinul turnat în potir se preface în Cinstitul şi de viaţă făcătorul Lui Sânge.
Cum de nu se tem unii să afirme că nu există Liturghie pentru ei dacă nu ajung la
citirea Sfintei Evanghelii? Oare ei socotesc citirea Evangheliei mai mare decât lucrarea tainică
a preotului cu privire la Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos? Şi dacă ei înţeleg aşa, atunci este
clar că suferă de cumplită nebunie şi lipsa de judecată. Dumnezeiasca Evanghelie este
vrednică de cinstire şi de închinare de către toţi creştinii ortodocşi, însă lucrarea tainică a
preotului cu privire la dumnezeiescul şi cinstitul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos şi la
Sângele Lui este cu mult mai presus decât toată cinstea şi slava şi evlavia, deoarece ele sunt
adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeiasca Evanghelie, fiind
citită, primită prin auz şi lăudată tainic în cugetele noastre, luminează şi sfinţeşte sufletele
noastre şi ne îndrumă pe calea mântuitoarelor porunci ale lui Dumnezeu, iar Trupul şi Sângele
Domnului nostru Iisus Hristos, pregătite de preot şi date nouă în Sfânta Împărtăşanie, nu
numai că ne luminează şi ne sfinţesc, dar şi păcatele noastre le iartă şi le nimicesc pentru
totdeauna, dându-ne puterea de a-L vedea pe Dumnezeu. Înainte de citirea Dumnezeieştii
Evanghelii, clericul ne strigă: „Înţelepciune drepţi” (cu cuget drept) „să ascultăm Sfânta
Evanghelie”; iar despre lucrarea cea tainică spune: „Se jertfeşte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce
ia păcatele lumii, pentru viaţa şi mântuirea oamenilor”. Şi iarăşi spune: „Pentru cinstitele
daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm. Ca iubitorul de oameni Dumnezeul nostru
16 Aici este rezumată Proscomidia, adică parte de pregătire a Sfintelor Daruri. (n. Apologeticum).
17 Adică: se prefaca. (n. Apologeticum).
Tâlcuiri şi sfaturi
35
să le primească în Sfântul, cel mai presus de ceruri şi dumnezeiescul Său jertfelnic întru miros
de bună-mireasmă duhovnicească şi să ne trimită nouă dumnezeiescul har şi darul Sfântului
Duh, să ne rugăm”.
Iată, în acestea constau tot rodul şi toată esenţa, harul duhovnicesc şi desfătarea Sfintei
Liturghii, de care se lipsesc fără minte aceia care spun că nu există Dumnezeiască Liturghie
dacă ei nu ajung la citirea Dumnezeieştii Evanghelii. Într-adevăr, inima lor cea nesocotită s-a
întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni (Rom. l, 21-22). Lor li s-a întâmplat ceva
asemănător situaţiei în care, dacă cineva ar fi fost invitat la un mare ospăţ împărătesc şi,
nereuşind să ajungă la început când, înainte de masă, se cântă imnele de laudă în cinstea
împăratului, nu s-ar mai fi dus, zicând: „Nu mai există veselie şi ospăţ împărătesc, căci toate
acestea s-au terminat înainte de masă, când s-au cântat imnurile care aduc deosebită desfătare
auzului”. Dar despre nebunia lor am spus destul. Noi însă, ortodocşii, hrănindu-ne în chip
tainic la acest ospăţ şi fiind chemaţi de la început la el, fie că venim la jumătatea lui, fie chiar
şi cu puţin timp înainte de sfârşit, să stăm bine, cu frică de Dumnezeu, aşa cum ne porunceşte
preotul şi să nu plecăm ca nişte fără de minte, numai pentru că nu am ajuns la începutul citirii
Evangheliei, căci Mântuitorul nostru ne învaţă clar că şi cei ce au lucrat în al unsprezecelea
ceas în via Lui cea tainică au primit de la Stăpânul viei aceiaşi dinari pe care i-au primit şi cei
ce s-au trudit în ea din primul ceas.
Intrând, aşadar, la acest ospăţ tainic al Stăpânului tuturor, să ne îngrijim să ne
împodobim cu veşmintele potrivite pentru această veselie dumnezeiască, care sunt: dreapta
credinţă în Sfânta şi Atotţiitoarea Treime şi faptele bune, împlinite după mântuitoarele Ei
porunci. Iar poruncile Ei nu sunt altele decât dragostea pentru Însuşi Dumnezeu din tot
sufletul şi pentru aproapele nostru; de asemenea, dreptatea şi sfinţenia sufletului şi ale
trupului. Cine se arată în aceste veşminte la această sărbătoare tainică, acela va fi aşezat
împreună cu cei dintâi, iar cine va îndrăzni să intre fără aceste veşminte, acela va auzi sentinţa
cea amarnică: legându-l de mâini şi de picioare, aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară”,
unde sunt plânsul neîncetat şi scrâşnirea dinţilor, de care să ne izbăvească Domnul, pentru
rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei
Maria, căci Lui I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.
XIII
Despre ridicarea pâinii în cinstea Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu
Fiul lui Dumnezeu şi Cuvântul Cel Unul Născut, făcându-Se pentru noi om fără de
păcat ca să ridice împreună cu Sine firea omenească, pe care făcătorul răului a izgonit-o
demult din rai, şi răbdând de bunăvoie răstignirea, moartea şi îngroparea, a înviat şi S-a ridicat
iarăşi la slava Lui cea dintâi ca să-L trimită pe Sfântul Duh, Mângâietorul, Ucenicilor şi
Apostolilor Săi. Iar după înălţarea Dumnezeu-omului la cer, martorii şi slujitorii Cuvântului
au rămas într-o casă, aşa cum spune dumnezeiescul Luca; apoi, după pogorârea Sfântului
Duh, nedorind ca, pentru slujirea la mese, să renunţe la propovăduirea cuvântului, au pus
pentru acest lucru slujitori.
Iar când propovăduitorii mântuirii se aşezau la masă, pe o ridicătură puneau un suport
mic şi pe el o pâine, pe care trebuia să o mănânce Mântuitorul, ca atunci când El era împreună
cu ei în trup înainte de patimi. Iar când dumnezeieştii şi Sfinţii Apostoli se ridicau de la masă,
cel mai mare şi primul dintre ei, luând în mâini pâinea şi ridicând-o, spunea aşa: „Mare este
numele!” Iar ceilalţi ucenici ai Cuvântului răspundeau: „Sfintei Treimi!”. Şi slujitorul tainei
spunea iarăşi: „Slavă Ţie, în numele Mântuitorului Hristos!” şi Apostolii răspundeau iarăşi:
„Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”. În acest timp, Numele Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă
Făcătoarei Treimi era rostit o singură dată, iar „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!” de
două ori, pentru cele două firi şi cele două lucrări şi pentru unirea desăvârşită a Dumnezeirii şi
Sfântul Maxim Grecul
36
omenităţii în Dumnezeu-omul şi Cuvântul. Apostolii săvârşeau această tainică lucrare şi
atunci când erau împreună şi când erau despărţiţi, fiind trimişi în toate colţurile pământului
pentru mântuitoarea propovăduire.
Iar când a trebuit să-şi dea sufletul Sfânta şi Preacurata şi Pururea Fecioara Maria,
Neîntinata şi Preacinstita Maică a Cuvântului, Ceea ce este mai presus de toate minţile cereşti,
înnoirea neamului nostru şi vasul cel preacinstit şi bineplăcut al întregii Dumnezeiri,
Apostolii, aflându-se la marginile pământului, au fost purtaţi pe nori şi duşi în Ghetsimani
pentru a săvârşi îngroparea trupului dătător de viaţă şi preacurat al Maicii lui Dumnezeu-
Cuvântul. Adunându-se în cetatea Sionului, ei au îngropat preacuratul trup în grădina
Ghetsimani. Iar prin grija lui Dumnezeu, aşa cum a vrut Proniatorul tuturor, nici la îngroparea
Maicii Cuvântului Sfântul şi marele Apostol Toma nu a fost împreună cu ceilalţi Apostoli;
adică la fel ca şi înainte când Mântuitorul, după înviere, a intrat prin uşile încuiate şi a stat
înaintea Ucenicilor şi le-a dat pacea Sa, iar Toma nu a fost cu ei şi nu i-a crezut pe ceilalţi
ucenici şi, pentru această bună necredinţă a lui, el, prin intermediul atingerii preacuratelor
mădulare ale Mântuitorului - adică a coastei şi mâinilor Lui - ne-a învăţat pe noi să credem că
Cel ce a pătimit pentru noi este Dumnezeu desăvârşit. Aşa şi acum acest Sfânt şi mare
Apostol, prin grija negrăită a Aceluia Care rânduieşte totul şi pe toate le cârmuieşte bine, nu a
fost de faţă la îngroparea Maicii lui Dumnezeu, ci a venit, fiind adus pe nor, după trei zile şi a
alergat imediat împreună cu ceilalţi Apostoli la mormânt pentru a se închina trupului celui de
viaţă dătător al Maicii lui Dumnezeu.18
Iar când, prin îngăduinţa nespusă a lui Dumnezeu, au deschis mormântul ca să vadă şi
să se închine şi Toma, acesta era pustiu, neavând în el preacuratul trup al Maicii lui
Dumnezeu. Astfel tot neamul omenesc a dobândit mântuirea şi credinţa de două ori mai mare
că, aşa cum Dumnezeu Cuvântul Cel întrupat a înviat, tot aşa şi sfântul trup al Maicii Lui a
fost ridicat de pe pământ la locaşurile cereşti. Întorcându-se de la mormânt, Apostolii au
vorbit cu propovăduitorul adevărului, cu Toma, despre felul în care au fost aduşi pe nori, şi-au
amintit cuvintele cântării Maicii lui Dumnezeu, minunile ei şi punerea ei în mormânt, iar el, la
rândul lui, le-a mărturisit despre prigonirile, ispitele şi necazurile pe care le-a îndurat de
dragul propovăduirii şi le-a spus pe nume oraşele şi locuitorii care au crezut datorită
propovăduirii lui şi le-a povestit tot ce a văzut atunci când a fost purtat de nor. Apoi a fost
pusă masa, iar după masă, potrivit obiceiului, au început să ridice partea separată, care se afla
pe ridicătură, în cinstea Mântuitorului Hristos. Iar când slujitorul acestei taine a luat în mâini
pâinea aceea, a ridicat-o şi a spus: „Mare este numele!”, iar apostolii au răspuns: „Sfintei
Treimi!” şi când el a spus: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!” atunci - o, cât de
nespuse şi înfricoşătoare sunt, Împărate Hristoase, tainele Tale, prin care Tu cârmuieşti în
chip minunat. Căci dorind să împlinească [Hristos] puternica dorinţă a Sfântului Apostol
Toma, care dorea să o vadă cu ochii lui pe Pururea Fecioara şi Preacurata Născătoare de
Dumnezeu, el L-a văzut dintr-odată pe El împreună cu Sfânta Lui Maică şi cu toate puterile
cereşti şi cu toţi cei din veac adormiţi, care au fost ridicaţi de pe pământ la ceruri şi, fiind
înspăimântaţi, Apostolii care au ridicat pâinea, văzând-o pe Fecioara şi împreună cu ea pe Cel
ce S-a născut din ea, în loc să spună: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”, au strigat cu
glas tare: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne!” Iar restul Apostolilor a strigat:
„Pentru rugăciunile ei, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte!” De atunci această ridicare
a „panaghiei” se săvârşeşte în cinstea Născătoarei de Dumnezeu Maria.
Să săvârşim, aşadar, această ridicare a „panaghiei” după ce ne ridicăm de la masă, spre
sfinţirea sufletului şi a trupului. Căci cine este în stare să preamărească după vrednicie
minunile ei nenumărate, care au fost săvârşite din veac şi până astăzi? Dacă vom aduna la un
loc elocvenţa tuturor ritorilor, astfel încât să fie o gură şi un glas, nici atunci nu vom putea
găsi o cale pentru a spune tainele minunilor ei, pe care ea le săvârşeşte pe pământ şi pe mare:
18 Povestirea AdormiriiPreasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria se află istorisită pe larg
în cartea Minunile Maicii Domnului, reeditată de Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Petru Vodă,
2005, disponibilă şi în format digital în colecţia Apologeticum, http://apologeticum.net
Tâlcuiri şi sfaturi
37
bolile sunt alungate, diavolii sunt izgoniţi, robii sunt sloboziţi din amarnica robie, iar cei ce
îndură nedreptăţi îşi găsesc izbăvirea din necazurile ce îi lovesc.
Şi nu numai cel ce ridică pâinea în cinstea Pururea Fecioarei şi Născătoarei de
Dumnezeu Maria dobândeşte izbăvire de necazuri, ci, dacă cineva ridică fie o piatră, fie
pământ, fie vreo plantă în amintirea şi în numele ei, aşa cum eu am văzut şi am auzit, ea
primeşte acest lucru la fel. Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, a luat pâinea în mâini şi a zis:
„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” şi „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”; iar
Hristos este Capul şi de aceea părtaşii acestei taine mari, care se împărtăşesc cu vrednicie,
dobândesc şi slava Lui şi devin dumnezei după har. Tot astfel au binevoit şi cei ce au rânduit
tainele ca, prin această pâine care se ridică în cinstea slăvitului nume al Maicii lui Dumnezeu,
noi să fim izbăviţi de toate necazurile şi să devenim părtaşi ai binecuvântării sfântului ei trup
şi, pentru mijlocirea ei, să ne izbăvim de chinurile veşnice şi să-ne învrednicim să dobândim
bunătăţile veşnice prin rugăciunile ei şi ale tuturor Sfinţilor din veac. Amin.
XIV
Despre întrebarea unora: „De ce de la Învierea cea de a treia zi a lui Hristos şi
până în sâmbăta dinaintea duminicii lui Toma nu se ridică preacurata pâine, ci se
ridică numai artos, timp în care diaconul exclamă de trei ori: „Hristos a înviat!”
şi se mănâncă artos în această sâmbătă?
Să vă fie ştiut că multe rânduieli bisericeşti au fost lăsate în scris, iar pe altele Biserica
lui Dumnezeu le păstrează fără să fi fost scrise. Perioada de la Învierea cea de a treia zi şi
până în sâmbăta dinaintea duminicii lui Toma este socotită o singură zi. Sfinţii Apostoli, după
Învierea lui Hristos, mergeau în taină la marginile Ierusalimului şi în acest timp aveau cu ei o
pernă curată, pe care o puneau în locul Mântuitorului, iar pe ea aşezau o bucată de pâine în
numele Lui. Ei au făcut aceasta până în vremea arătării Lui; iar după arătarea Mântuitorului,
Apostolul Petru, ridicându-se, lua bucata de pâine a Mântuitorului de pe pernă şi, ridicând
mâinile spre cer, spunea: Hristos a înviat!, iar Apostolii spuneau: Adevărat a înviat! Şi Petru
spunea iarăşi: Hristos a înviat!, iar Apostolii răspundeau: Adevărat a înviat! Şi Petru spunea a
treia oară: Hristos a înviat!, şi Apostolii spuneau: Adevărat a înviat! Acest obicei a fost
păstrat de către Apostoli până la Înălţarea Domnului şi până când au ajuns în Antiohia Siriei
şi, după obicei, s-au aşezat la masă şi au pus o pernă în locul Mântuitorului, iar pe pernă au
pus o pâine care era partea Mântuitorului. După masă, Petru s-a ridicat, iar împreună cu el toţi
Apostolii şi, luând Petru pâinea - partea Mântuitorului - şi ridicând-o, a spus de trei ori:
Hristos a înviat!, iar Apostolii au răspuns, după obicei, de trei ori: Adevărat a înviat! În acest
timp li s-a arătat Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi i-a acoperit cu harul ei ca şi cu un nor
luminos şi Apostolii au văzut chipul Preacuratei şi toţi au strigat cu glas tare: «Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne!” Această arătare minunată Apostolii au văzut-o după
încetarea din viaţă a Preacuratei.
Până la moartea ei, Apostolii au mers să propovăduiască în lume şi au venit în
Ierusalim să se închine Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, aşa cum s-ar fi închinat
Mântuitorului, şi Sfântului Apostol Iacov, fratelui Domnului. Iar Preacurata în acel timp
călătorea pe mare împreună cu Apostolul Ioan spre Sfântul Munte Athos şi corabia a acostat
în locul unde se află astăzi mănăstirea Iviron. Din acest loc, Preacurata a pornit împreună cu
Apostolul Ioan pe jos spre acel loc unde se află astăzi mănăstirea Vatopedu, iar în locul acela
vieţuiau pe atunci elini nebotezaţi. Şi l-au întrebat elinii pe Apostolul Ioan, zicând: „Cine este
această cinstită Femeie?” Apostolul Ioan le-a răspuns: „Aceasta este Maica lui Iisus”, şi ei sau
închinat Preacuratei. După ce a făcut multe minuni, ea a botezat mulţi oameni în acel loc.
După aceea, după mult timp, marele împărat Constantin a zidit pe locul acela o mănăstire în
numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, însă mai târziu aceasta a fost distrusă de către
Sfântul Maxim Grecul
38
Iulian Apostatul. Totuşi, după un timp, creştinii ortodocşi au restaurat această mănăstire şi, în
urma unei minuni, i-au dat mănăstirii numele „Vatopedu”. Din Sfântul Munte Preacurata s-a
îndreptat împreună cu Ioan spre insula Cipru, spre Lazăr cel înviat a patra zi, episcopul
Ciprului, ducând cu ea veşmintele făcute de propriile Ei mâini. Aceste veşminte se află şi
astăzi în Amohost, în mănăstirea Iviru.
În Antiohia Siriei, toţi cei care înainte de Înviere, după Înviere şi Înălţare, cu mult
înainte de venirea Apostolilor aici, au văzut şi au auzit minunile săvârşite, au crezut în Hristos
şi s-au botezat şi Apostolii i-au numit creştini pe toţi credincioşii de pe tot pământul, iar oraşul
Antiohia a fost numit marea cetate a lui Dumnezeu.
Din rândul celor care vieţuiesc pe tot pământul, numai trei popoare mănâncă stând la
masă: grecii, sârbii şi ruşii; ultimele două sunt de acelaşi neam, iar al treilea neam sunt latinii,
care vieţuiesc în Europa. Iar locuitorii Palestinei şi sirienii, egiptenii, arabii, perşii, etiopienii,
armenii şi toţi ceilalţi, până la capătul pământului, mănâncă pe pământ. Şi Mântuitorul avea
obiceiul să mănânce pe pământ cu Ucenicii, care stăteau în jurul Lui, iar în Ierusalim şi acum
este întreagă acea casă în care Mântuitorul a mâncat Paştile cu Ucenicii Săi; în această casă nu
există nici o laviţă.
În ţara Iviriei a existat un oraş situat la gura de vărsare a râului Tasia, în apropierea
mării şi acest oraş s-a numit Tasia; deasupra porţilor dinspre râu ale oraşului se afla icoana
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care era foarte frumoasă şi înaintea ei se afla o
lumânare. Oraşul acesta, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, a fost scufundat
precum Sodoma şi Gomora, iar cu mult timp înainte de scufundarea oraşului, icoana pomenită
a coborât de pe porţi, iar lumânarea a pierit fără veste. Binecredinciosul împărat şi tot poporul
creştin s-au întristat foarte tare pentru dispariţia icoanei, însă, după un timp, împăratul a primit
vestea că icoana aceea a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu împreună cu lumânarea s-au
arătat în Sfântul Munte şi s-au arătat astfel încât lumânarea ardea înaintea icoanei. Iar din
oraşul Tasia până la Sfântul Munte era o distanţă de mai mult de trei mii de verste.
Binecredinciosul împărat a trimis cu mare bucurie în acel loc multe bogăţii şi a zidit o
mănăstire slăvită în numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care s-a numit „Portaitisa”, şi
care s-a aflat în mare cinste. După un timp, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, mănăstirea aceasta a
fost distrusă de arabi.
Vă voi povesti o altă minune legată de aceeaşi icoană făcătoare de minuni a
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. În Ţarigrad domnea un împărat care nu avea copii.
Acest împărat avea într-unul dintre oraşele Spaniei un frate, care avea un copil mic. Împăratul
a trimis în Spania soli la fratele său şi i-a poruncit să vină împreună cu fiul lui. Acesta a pornit
spre împărat pe mare cu corabia şi a acostat în acel loc din Sfântul Munte unde se afla
mănăstirea Vatopedu cu hramul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Şi a coborât împreună
cu fiul său şi cu toţi oamenii pe mal şi au început să mănânce, să bea şi să se veselească. Iar
fiul prinţului a început să se plimbe prin locul acela şi să rupă flori şi s-a îndepărtat de tatăl
său şi de toţi ceilalţi oameni. Iar tatăl lui, după ce a petrecut, a plecat împreună cu toţi oamenii
cu corabia şi au întins pânzele, iar pe fiu l-au uitat în locul acela. Copilul însă, găsind în acel
loc o poieniţă, a intrat în ea şi a văzut că într-un tufiş stă o femeie îmbrăcată în veşmânt
purpuriu şi a crezut că aceea care stă este mama lui. Iar femeia s-a purtat blând cu el şi l-a
ţinut cu ea. Când tatăl copilului a ajuns departe de locul acela, a început să-şi caute fiul,
crezând că el se află cu doica, iar doica credea că el se află cu tatăl său. După ce l-au căutat şi
nu l-au găsit, cu mare durere au hotărât că fiul prinţului a căzut din corabie în mare şi s-a
înecat şi cu mâhnire au pornit spre Ţarigrad. Iar împăratul l-a ţinut pe fratele său la el un an
întreg, apoi l-a lăsat să plece spre oraşul lui. Şi acesta a plecat spre Spania, spre oraşul lui
natal şi pe drum a acostat iarăşi în acel loc, unde pierise fiul său. Coborând din corabie, toţi au
mers pe mal şi iată, prinţul l-a găsit pe fiul său jucându-se în acel loc.
El şi-a întrebat fiul: „Unde ai fost atâta timp şi cu cine ai trăit în acest loc?” Copilul i-a
răspuns: „Eu am trăit aici cu mama mea”. Tatăl i-a spus: „Arată-ne locul, unde este mama ta!”
Copilul i-a răspuns: „Nu este departe de aici, veniţi cu mine şi vă voi arăta locul unde se află
Tâlcuiri şi sfaturi
39
mama mea”. Când au ajuns împreună cu copilul la tufiş, copilul a intrat în genunchi înăuntrul
tufişului, iar ei nu au putut să pătrundă acolo, căci tufişul era foarte des. Şi au început să taie
tufişul şi au găsit în locul acela icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care era foarte
frumoasă, iar înaintea ei ardea o lumânare şi copilul stătea acolo. Prinţul s-a închinat imediat
icoanei şi cu mare bucurie a trimis corabia în oraşul său să aducă aur destul din vistieria sa.
Când corabia s-a întors cu vistieria, prinţul a zidit imediat acolo o mănăstire, împodobind-o
minunat, şi a numit mănăstirea aceasta în cinstea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu
„Vatoped”19, în ruseşte „МЕСТО КУСТАРНИКА” (mesto kustarnika - „locul tufişului”), căci
acolo au găsit icoana Preacuratei, pe care au şi pus-o în interiorul biserici, iar înaintea ei au
pus lumânarea.
Şi icoana aceasta se află şi astăzi acolo şi înaintea ei se află lumânarea, care a fost
găsită odată cu ea. Iar prinţul acela împreună cu fiul lui s-au tuns în monahism în mănăstirea
aceasta şi s-au sfârşit amândoi aici în cinul monahal. Slavă Dumnezeului nostru totdeauna,
acum şi în vecii vecilor. Amin.
XV
Despre inscripţia de pe nimbul Mântuitorului şi
despre numele Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu
Cu privire la literele o@ w~n, pe care iconografii le scriu pe nimbul Mântuitorului, să-ţi
fie ştiut că acest cuvânt este elinesc, adică grecesc, şi se scrie în limba rusă: „СЬIЙ”, iar acest
cuvânt „СЬIЙ” înseamnă: „cel ce este” sau „cel ce există”. Aşa S-a numit pe Sine Atotţiitorul
înaintea lui Moise, când l-a trimis în Egipt, spunându-i: Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce
este m-a trimis la voi! (Ieşirea 3, 14) Cel Preaînalt S-a numit pe Sine astfel, deoarece El singur
este după fiinţă veşnic, neavând nici început, nici sfârşit, ci există dintotdeauna, cuprinzând în
Sine şi trecutul, şi prezentul şi viitorul, şi de aceea Se numeşte pururea fiitor.
Iar toate celelalte lucruri ale Lui, văzute şi nevăzute, de la şi prin harul Lui îşi au
fiinţa, viaţa, mişcarea şi existenţa; iar El din nimeni nu Se trage şi de la nimeni nu Şi-a luat
fiinţa, ci prin Sine Însuşi a existat dintotdeauna, există şi va exista în vecii vecilor, fiind, după
fire, fără de început, nemuritor şi nesfârşit, viaţa a tot ce este viu şi fiinţa a tot ce există.
Îngerii şi sufletele oamenilor sunt create de El prin har. Ele nu şi-au dobândit existenţa prin
sine şi de la El au nemurirea. Însă despre acestea am spus destul.
Iar despre faptul că iconografii scriu pe ambele părţi ale icoanei Maicii lui Dumnezeu
cuvintele: „Μρ.ΘΥ.” să ştii că şi aceste cuvinte sunt greceşti şi înseamnă: „Mitir Θeu”
(Μητηρ Θεου), iar în ruseşte se scriu: „Матерь Божія” şi înseamnă Maica lui Dumnezeu, iar
nu Marta, nici Mirta, aşa cum gândesc unii datorită necunoaşterii limbii greceşti. Numele
Maicii lui Dumnezeu este Maria, iar nu Marta şi nici Mirta.
XVI
Despre cununile de căsătorie
Despre cununile care se pun pe cap în timpul cununiei, potrivit cu rânduiala scrisă nu
pot să spun nimic, deoarece nu mi s-a întâmplat să văd vreo tâlcuire despre acestea, ci îţi voi
spune atât cât voi putea să-mi dau seama. În Psalmi este scris: Femeia ta ca o vie roditoare, în
laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale (Ps. 127, 3).
Via este cea care produce boabele de struguri, din care se stoarce vinul şi care în limba
tătarilor se numesc stafide, iar în scriptură-ciorchini. De aceea, cred, Sfinţii Părinţi au rânduit
19 De la cuvintele greceşti: „bato"” – tufă de mărăcini, şi „πεδον” – pământ, loc (n. tr.).
Sfântul Maxim Grecul
40
ca cei ce se căsătoresc să fie încununaţi cu cununi de viţă-de-vie, iar nu cu cununi de
mesteacăn şi nici cu cununi de aur, amintindu-le, astfel, despre rodirea înaintea lui Dumnezeu
a faptelor bune şi a copiilor cuminţi şi temători de Dumnezeu, prin care ei să-L poată bucura
pe Lucrătorul viei tainice, aşa cum şi via prin boabele sale, din care se face vinul, veseleşte
inimile celor ce îl beau cu măsură şi prudenţă, iar nu până la beţie şi năucire, ca păgânii.
XVII
Despre sfinţirea apei în dimineaţa Bobotezei
Cu privire la întrebarea pe care mi-a pus-o cuvioşia ta, îţi voi spune pe scurt, nu pe
ghicite şi nici de dragul discuţiei sau ca să mă arăt pe mine mai înţelept decât alţii - să se
îndepărteze de noi, ortodocşii, toată nebunia cea păgână! - ci îţi voi spune ceea ce am văzut eu
cu ochii mei săvârşindu-se în cinstitele locaşuri ale Sfântului Munte şi ceea ce am găsit în
tâlcuirea pravilelor apostolice şi soborniceşti, scrisă de tâlcuitorul lor - înţeleptul Valsamon.
Dar să-ţi fie ştiut, iar prin tine şi fiecărui ortodox, că ieşirea la râu săvârşită de noi în
dimineaţa Bobotezei Domnului nu arată faptul că Mântuitorul nostru S-a botezat a doua oară
şi nu pentru adunarea obştească a creştinilor a fost rânduit să se săvârşească această taină, aşa
cum cred unii. Nici Mântuitorul nu S-a botezat a doua oară şi nici mulţimea ortodoxă nu
părăseşte sfinţirea săvârşită încă de seara la Boboteaza Domnului, căci fiecare merge în
parohia sa şi se sfinţeşte potrivit obiceiului.
După cum explică înţeleptul Valsamon în tâlcuirile sfintelor pravile, sfinţirea apei se
săvârşeşte, pentru următorul motiv: Patriarhul Fotie, care a păstorit în timpul împăratului
Leon cel înţelept, văzând că unele dintre vechile obiceiuri ale închinării la idoli încă se mai
păstrează şi se împlinesc, s-a străduit mai întâi prin învăţături să-i abată pe ortodocşi de la
aceste obiceiuri; apoi, într-un Sinod, a rânduit şi le-a poruncit tuturor episcopilor iubitori de
Dumnezeu de pretutindeni ca în prima zi din prima săptămână a fiecărei luni să-i adune pe
ortodocşi în Sfintele biserici, să săvârşească sfinţirea apei şi să-i sfinţească pentru ca, prin
această rânduială, să-i abată de la acele obiceiuri elineşti pe care ei le respectau la începutul
fiecărei luni, aprinzând fiecare în faţa curţii sale un foc şi sărind de multe ori peste el,
nădăjduind ca, datorită acestui lucru, să fie sănătoşi în cursul lunii care începea. Şi, prin harul
Domnului nostru Iisus Hristos, prin multele nevoinţe şi prin sfintele rugăciuni ale Fericitului
patriarh Fotie, acest fals obicei elinesc a încetat cu desăvârşire în rândul ortodocşilor.
Rânduiala sobornicească, hotărâtă atunci, a sfinţirii ortodocşilor prin stropirea cu apă
sfinţită în prima zi din prima săptămână a fiecărei luni, se păstrează şi astăzi în sfintele
locaşuri ale Sfântului Munte, căci în prima zi din prima săptămână a fiecărei luni, scoţând din
altar icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi Cinstita şi de viaţă Făcătoarea Cruce
(mare), preoţii aşază icoana în afara bisericii în faţa uşilor bisericeşti pe o masă, punând
înaintea mesei un covor şi aprind două lumânări mari, pe care le pun de ambele părţi ale
icoanei, iar Cinstita Cruce o ţine un călugăr, stând puţin mai în spatele icoanei Preacuratei; iar
egumenul, împreună cu preoţii şi cântăreţii de la strană, stând de ambele părţi ale Sfintei
Icoane, săvârşesc slujba obişnuită a sfinţirii apei, timp în care preotul şi diaconul ce stau
înainte îmbrăcaţi în sfintele veşminte, afundă de trei ori Sfânta Cruce în apă, cântând de trei
ori troparul: „De darurile Tale ne învredniceşte Născătoare de Dumnezeu Fecioară...”
Apoi preotul, împreună cu diaconul, intră în biserică, ducând apa sfinţită într-un vas de
argint, şi preotul stropeşte în chipul crucii altarul şi toată biserica, apoi iese şi stropeşte
altarele laterale, care se află de ambele părţi ale bisericii şi mai stropeşte ambele pridvoare,
apoi iese în prag şi îi stropeşte pe toţi călugării, care se apropie pe rând, unul câte unul, de
preotul ce stă pe un loc mai înalt, iar diaconul ţine înaintea lor vasul cu apa sfinţită. După
stropirea tuturor călugărilor, Sfânta Icoană, dacă se întâmplă să fie mare şi grea, este luată cu
frică de doi călugări care, împreună cu egumenul şi cu toţi fraţii, merg la chiliile mănăstirii,
unde preotul cu diaconul şi cei ce duc Sfânta Icoană intră şi le sfinţesc.
Tâlcuiri şi sfaturi
41
După ce sfinţesc toate chiliile, ies pe porţile mănăstirii, cântând imne în cinstea Maicii
lui Dumnezeu şi stihirile de mărire pentru sfinţii prăznuiţi, şi merg la diferitele acareturi ale
mănăstirii şi la turnuri. În timpul în care egumenul împreună cu călugării stau înaintea porţilor
mănăstirii şi cântă, preotul cu diaconul intră în grădină, care se află în apropierea mănăstirii, şi
sfinţesc cu apă sfinţită toate legumele din ea, care, astfel, se păstrează nevătămate de viermi şi
omizi.
Apoi intră în mănăstire cântând cântări duhovniceşti şi, intrând în biserică, pun în
mijloc Sfânta Icoană şi, aşezându-se de ambele ei părţi, toţi călugării cântă: „Cuvine-se cu
adevărat...” cu glas tare, iar apoi, după ce spun o ectenie mică şi otpustul, preoţii duc icoana în
altar şi o pun la locul ei. Această slujbă se săvârşeşte în prima zi din prima săptămână a
fiecărei luni, în afară de luna ianuarie, căci în ianuarie slujba este amânată până în dimineaţa
Bobotezei, când preoţii ies cu sfintele icoane, cu lumânări şi cădelniţe, cântând cântări
duhovniceşti şi merg la râul sau la fântâna care se află în apropiere.
Acum îţi este clar unde îşi are începutul acest obicei şi pentru ce motiv se săvârşeşte a
doua oară sfinţirea apei la râu în dimineaţa Bobotezei. Tu însă, răsplăteşte-mă cu sfintele
rugăciuni pentru această puţină trudă pe care eu am început-o pentru râvna ta dumnezeiască şi
pentru iubirea ta duhovnicească faţă de mine. Să fii sănătos în Domnul!
XVIII
Despre sfânta icoană a Mântuitorului Hristos,
numită „Întristarea”
Sfânta icoană a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
numită în latineşte „pieta”, ceea ce în ruseşte înseamnă „милосердие” (miloserdie - milă,
îndurare) sau „благочестие” (blagocestie - pietate, evlavie, cucernicie), iar nu „уньіние”
(unânie - mâhnire, tristeţe) - nu este o invenţie a înţelepciunii omeneşti, ci Însuşi Mântuitorul i
s-a arătat astfel arhiereului Său, Sfântului papă Grigorie Romanul, celui care a alcătuit
Dialogurile duhovniceşti, după cum acesta i-a explicat diaconului său Petru.
În timpul dumnezeieştii Liturghii, când Sfântul Grigorie săvârşea înfricoşătoarea şi
nesângeroasa jertfă şi punea în potir a patra părticică a Sfântului Agneţ, a văzut o icoană
dumnezeiască nefăcută de mână omenească şi s-a înduioşat şi, ca urmare, s-a umplut cu totul
de lacrimi duhovniceşti, minunându-se de această nespusă îngăduinţă a Mântuitorului. Şi aşa
cum a văzut cu ochii lui, prin lucrarea Sfântului Duh, aşa le-a şi povestit iconografilor,
încredinţându-le să picteze această Sfântă icoană a Mântuitorului.
De atunci, pictorii au început să picteze această icoană în sfintele lui Dumnezeu
biserici. Povestirea aceasta eu am auzit-o în Italia de la oameni vrednici de crezare, la care am
stat mult timp, fiind încă tânăr şi mirean. Şi aşa cum am auzit-o, aşa am şi povestit-o sfinţiei
tale. Fie ca pentru sfintele rugăciuni ale sfinţiei tale să mă învrednicească şi pe mine Domnul
să mă căiesc sincer pentru multele mele greşeli. Amin.
XIX
Despre semiluna care se află pe sub [unele]
cruci de pe biserici
Despre acest semn U, deasupra căruia sunt înălţate crucile pe biserici, să ştii că este o
literă grecească, numită „ipsilon”. Atât cât pot eu să înţeleg, Sfinţii Părinţi au rânduit să se
pună acest semn sub cruce din două motive. Domnul în Evanghelie spune adesea iudeilor:
Când veţi înălţa pe Fiul Omului (Ioan 8, 28); şi iarăşi: Şi după cum Moise a înălţat şarpele în
pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului (Ioan 3, 14); şi iarăşi: Iar Eu, când Mă voi înălţa
Sfântul Maxim Grecul
42
de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan 12, 32). În limba greacă „înălţarea”
(„înălţimea”) este numită: „uyo"”, iar litera iniţială a acestui cuvânt este: u. Prin această literă
Sfinţii Părinţi ne învaţă, tainic, că crucea este „uyo"”, adică înălţimea şi slava lui Hristos.
Altă tâlcuire este aceasta: litera în greceşte înseamnă numărul 400, iar Mântuitorul, prin
crucea Sa, a luminat cele patru părţi ale pământului, aşa cum se spune: „luminat-ai pământul
cu crucea şi răspândit-ai în ţări neamurile, adunându-le la Tine prin sfântul botez”. De aceea,
prin numărul „4”, Sfinţii Părinţi ne arată cele patru părţi ale lumii, iar prin sute, fiind numere
rotunde, ne lămuresc în chip tainic sensul ascuns al celor 100 de oi, dintre care una s-a rătăcit
şi Bunul Păstor a pornit să o caute şi, găsind-o, a adus-o la Sine prin cruce, adică prin
răstignirea Sa şi prin moartea cea făcătoare de viaţă. Aşa înţelege mintea mea slabă, iar dacă
cineva poate să explice mai bine, acela să ne lumineze şi pe noi.
XX
Cuvânt de acuzare şi dezminţire a scrierii
greşite a lui Afroditian persanul
Începutul cuvintelor Tale este adevărul şi veşnice toate judecăţile dreptăţii Tale (Ps.
118, 160) şi cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ,
curăţat de şapte ori (Ps. 11,6). Prin acestea Dumnezeiescul Mângâietor ne-a învăţat limpede
să nu ne lăsăm atraşi de valul oricărei învăţături, ci, cu mare grijă şi cu trezvia minţii, să
cercăm duhurile, adică să vedem dacă acele cărţi alcătuite de unii oameni sunt, într-adevăr, de
la Dumnezeu, după cuvintele dumnezeiescului Apostol şi Evanghelist Ioan, adică să vedem
dacă se potrivesc în toate cu Sfânta Scriptură cea adevărată, proorocească şi apostolească,
scrisă de Sfântul Duh, şi cu dogmele teologice adevărate ale Sfinţilor şi învăţătorilor inspiraţi
de Dumnezeu, care au strălucit pretutindeni pe pământ.
Iar dacă acele cărţi nu se potrivesc în toate cu Scripturile insuflate de Dumnezeu,
atunci trebuie să le lepădăm şi să nu ne mai uităm în ele, deoarece sunt hulitoare şi ticăloase şi
ne despart de Dumnezeu. Printre multele scrieri eretice se află şi o anumită lucrare a lui
Afroditian persanul despre întruparea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care
este foarte cinstită şi iubită de unii ortodocşi ce suferă de neînţelegerea Scripturilor insuflate
de Dumnezeu. De aceea, mă voi strădui să cercetez cu sârguinţă această lucrare, confruntândo
cu adevăratul înţeles al Scripturilor insuflate de Dumnezeu, să văd dacă este în toate
potrivită cu ele sau nu.
Trebuie să ştiţi că orice scriere poate fi recunoscută ca fiind neîndoielnică şi de
netăgăduit, după trei semne distincte: în primul rând trebuie să fie alcătuită de către un scriitor
binecredincios, renumit şi cunoscut de către Biserica Sobornicească; în al doilea rând trebuie
să corespundă în toate, aşa cum am spus mai sus, dogmelor şi predaniilor apostoleşti şi, în al
treilea rând, trebuie ca în ea toate să se potrivească şi în nimic să nu se contrazică pe sine. Să
vedem, aşadar, dacă lucrarea pomenită are, potrivit cu cele trei însuşiri, vreo temeinicie sau
nu.
Faptul că numele şi rangul autorului pomenitei cărţi - ale lui Afroditian - sunt cu totul
necunoscute Bisericii Soborniceşti şi că nu s-a auzit despre el în nici o istorie bisericească, îl
ştiu precis chiar şi oamenii de rând. De asemenea, faptul că această scriere a fost tradusă din
limba persană de către Filip, care se numeşte slujitorul cel mai apropiat al Fericitului Ioan
Gură de Aur, este o minciună vădită. Căci nicăieri în viaţa acestui Fericit Părinte şi sfeşnic al
întregii lumi, nu este pomenit alt slujitor apropiat lui, în afară de Fericitul Proclu, care a şi
moştenit scaunul lui de patriarh.
În acelaşi timp, o altă minciună vădită reiese din adâncul ereziei acestei scrieri - şi
Dumnezeiescul Mângâietor a rânduit acest lucru astfel datorită iubirii Sale de oameni pentru
acuzarea minciunii acestei scrieri şi pentru întărirea în dumnezeiasca râvnă a celor care se ţin
de adevăr. Însă, înainte de a-mi fi dat să acuz această minciună, eu m-am gândit să vă arăt
Tâlcuiri şi sfaturi
43
ceva mult mai ticălos decât ea şi care dovedeşte că autorul cărţii suferă ori de necredinţă
desăvârşită ori de vreo altă credinţă. Cum ar îndrăzni el, dacă ar fi ortodox, să numească
vasele sfinte idoli diavoleşti, iar sfântul locaş [biserica] să-l numească templu idolesc şi pe
sfinţii slujitori să nu se ruşineze să-i numească slujitori nesfinţiţi ai idolilor de vreme ce
Dumnezeiasca Scriptură spune: Că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli; iar Domnul cerurile
a făcut (Ps. 95, 5); şi iarăşi: Dumnezeii, care n-au făcut cerul şi pământul, vor pieri de pe
pământ şi de sub ceruri (Ier. 10, 11). Iar dacă el numeşte vasele sfinte idoli diavoleşti, biserica
templu idolesc şi pe preoţi slujitori necredincioşi ai idolilor, atunci cine dintre cei devotaţi
ortodoxiei va răbda cuvintele lui hulitoare? Sau cine nu le va urî şi nu le va da anatemei? Căci
este spus: Tu eşti Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.
Şi iarăşi: nu este sfânt precum Tu, Doamne, şi nici drept ca Dumnezeul nostru.
Aşadar, Unicul sfânt şi Unicul drept este Domnul nostru Iisus Hristos şi biserica Lui
este sfântă şi preoţii sunt, într-adevăr, sfinţii, care Îi slujesc în chip binecredincios şi cuvios pe
pământ şi în ceruri, aşa cum este scris: sfânt este locaşul Tău, minunat în dreptate (Ps. 64, 5).
Şi iarăşi: Preoţii Tăi se vor îmbrăca cu dreptate şi cuvioşii Tăi se vor bucura (Ps. 131, 9). Iar
acest scriitor de ce numeşte sfântul locaş templu idolesc, iar pe preoţi slujitorii diavolilor?
Cine dintre cei educaţi în buna credinţă va răbda fără tulburare asemenea hule?
Dacă ticăloşii diavoli sunt urâţi de Dumnezeu şi luptători împotriva lui Dumnezeu,
atunci şi templul lor este întinat şi primejdios şi slujitorii lor nu sunt preoţii şi nici sfinţii, ci
necredincioşii şi ticăloşii şi luptătorii împotriva lui Dumnezeu. Îl ştim pe cel care spune: Idolii
neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti şi apoi adaugă: Asemenea lor
să fie toţi cei care îi fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei (Ps. 134, 15; 18), adică să fie
asemenea diavolilor, cărora le aparţin idolii, care sunt potrivnici lui Dumnezeu, întinaţi şi
ticăloşi; tot aşa şi cei care îi fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei sunt întinaţi, urâţi de
Dumnezeu şi demni de dispreţ. Însă despre acestea am spus destul aici.
Dar cum este ceea ce urmează după acestea? Totul este plin de minciună şi hulă urâtă
de Dumnezeu. Oare nu este minciună vădită când spune că în timpul împăratului persan Cir
au fost trimişi magi cu daruri în Ierusalim pentru a-L găsi pe Pruncul Născut, a Cărui stea au
văzut-o la răsărit? Se ştie că în timpul împăraţilor persani Cir şi Darius, Fericitul Daniil a
proorocit în Ecbatana şi în Suza, după ce îngerul lui Dumnezeu i-a spus: Şaptezeci de
săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce
fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până
ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul
Sfinţilor (Dan. 9, 24), ceea ce înseamnă că se va arăta Mesia cel aşteptat, adică Hristos. Iar
cele şaptezeci de săptămâni, aşa cum tâlcuiesc dumnezeieştii învăţători, alcătuiesc 490 ani. Nu
minte, oare, în chip vădit, acest scriitor demn de dispreţ, zicând că Hristos s-a născut în
vremea lui Cir, când atunci nu a existat nici un Cir şi nici altcineva, ci singurul monarh al
întregii lumi era Augustus, cezarul roman?
Urât şi dezgustător este pentru auzul creştinesc ceea ce spune el mai departe: că Ira,
primind sărutare pe frunte, a zămislit în pântece şi atunci toţi idolii diavoleşti s-au veselit şi sau
bucurat pentru acest lucru şi au cântat toată noaptea. Dacă Ira a primit vestea cea bună de
la stea în templul idolesc, care se afla în Persia şi a zămislit în pântece şi a dat viaţă, atunci
Dumnezeiasca Evanghelie după Luca, unde se spune că în Nazaretul Galileii Gavriil i-a
binevestit despre naşterea lui Hristos Preabinecuvântatei Fecioare Maria, care se trăgea din
seminţia lui Iesei şi a lui David, este mincinoasă. Şi dacă, într-adevăr, Ira, primind vestea cea
bună, a dat viaţă, atunci înseamnă că Hristos nu S-a născut din Fecioară, ci din desfrânata Ira
şi din seminţia lui Cronos, a Herei şi a lui Zeus, adică a diavolilor, iar nu din seminţia lui
Avraam, a lui Iesei şi a lui David. O, ce necredinţă! Hera şi Zeus, după cum se spune în
ticăloasele legende ale păgânilor, sunt născuţi de Cronos şi Reia, de diavoli, şi sunt frate şi
soră, însă, aşa cum se spune în legende, Hera a fost şi soţia fratelui său Zeus. Aşadar ce auz
creştinesc poate răbda fără să se tulbure, auzind că Hristos Se trage din diavolii Cronos, Zeus
şi Hera, iar nu din drepţii Avraam, Iesei şi David? Este posibil ca unii oameni inculţi şi
Sfântul Maxim Grecul
44
potrivnici să spună că nu există nici o mustrare pentru idolii diavoleşti, deoarece Ira o
închipuie pe Însăşi Fecioara Maria?
O, ce necredinţă şi, în acelaşi timp, ce nebunie! Spuneţi-mi, pentru Dumnezeu, voi, cei
care gândiţi aşa: din ce Scriptură Sfântă aţi învăţat şi aţi auzit că diavolii învaţă şi rânduiesc
tainele dumnezeieşti? Nu Îl auziţi, oare, pe Însuşi Cel ce este peste toate Dumnezeu şi care îi
interzice clar, prin Fericitul Prooroc David, păcătosului diavol spunându-i: Iar păcătosului i-a
zis Dumnezeu: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura Ta? Tu
ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia Ta” (Ps. 49, 17-18).
Iar Pavel, sfeşnicul întregii lumi, propovăduind Evanghelia lui Hristos în Filipopol, în
Macedonia, atunci când duhul cel viclean a mărturisit despre el că este robul Celui Preaînalt şi
că vesteşte calea mântuirii, nu a îndurat acest lucru cu blândeţe, ci, mustrându-l, l-a oprit pe
duhul cel viclean cu numele Domnului şi l-a izgonit din slujnica aceea, socotind că este
nevrednic faptul ca oamenii să primească încredinţare despre cele dumnezeieşti de la duhul
necurat. Şi de ce vorbesc eu despre Pavel? Însuşi Stăpânul tuturor nu a primit cu blândeţe
mărturia despre El a duhurilor necurate, când au spus: Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu,
Tu eşti Hristos, ci le-a interzis cu asprime să arate cine este El. Pe scurt: toţi Sfinţii Părinţi ne
poruncesc cu mare grijă să nu îi credem deloc pe diavoli, chiar dacă ei ar spune şi ceva
adevărat, să ne îndepărtăm cu toate puterile de ei şi să îi dispreţuim ca pe vrăjmaşii lui
Dumnezeu şi luptătorii sufletelor noastre, şi să spunem împreună cu Fericitul David. Certamă-
va dreptul cu milă şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătoşilor să nu ungă capul meu
(Ps. 140, 5). Iar voi din ce pricină dispreţuiţi atât de mult poruncile şi învăţăturile
Dumnezeieştii Scripturi şi daţi ascultare fără măsură acestei scrieri, care este plină de toată
minciuna şi hula, dar, mai ales, este alcătuită de diavolii înşişi? Să ne ferim de o asemenea
nebunie şi să învăţăm să spunem: Urât-am adunarea celor ce viclenesc şi cu cei necredincioşi
nu voi şedea (Ps. 25, 5).
Ar trebui să fiu mulţumit de ceea ce am spus spre acuzarea acestei scrieri mincinoase
şi să închei aici cuvântul meu în apărarea adevărului. Însă, pentru că ea şi în celelalte cuvinte
ale sale dă dovadă de aceeaşi orientare, nu este rău să mai zăbovesc puţin în nevoinţa pentru
adevăr, spre slava Dumnezeu-Cuvântului Celui întrupat în chip nespus şi pentru mai marea
încredinţare a ascultătorilor, privind buna credinţă şi pentru demascarea definitivă a minciunii.
Aşadar, să întrebăm, iar acest mincinos să ne răspundă: din ce Scripturi insuflate de
Dumnezeu a învăţat el că idolii diavoleşti s-au veselit şi s-au bucurat de zămislirea Irei şi au
strigat ca oamenii? Dumnezeiasca Scriptură spune astfel despre ei: Idolii neamurilor sunt
argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti: gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea;
urechi au şi nu vor auzi; nări au şi nu vor mirosi; mâini au şi nu vor pipăi; picioare au şi nu
vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor (Ps. 113, 12-15). Iată, Dumnezeiasca Scriptură îi
numeşte surzi, orbi, nesimţitori şi muţi. Aşadar, în ce cărţi scrise este spus ceea ce afirmi tu?
Oare nu în cele persane? Însă noi nu credem în ele, căci avem porunca Sfântului Duh, care
spune: În adunări binecuvântaţi pe Dumnezeu, pe Domnul din izvoarele lui Israel (Ps. 67,
27). Iar cărţile persane au fost scrise de duhul diavolesc şi sunt izvoarele diavolilor, iar nu ale
lui Israel.
Izvoarele lui Israel sunt cărţile profetice, scrise de Duhul Sfânt, şi prin ele trebuie să-L
cântăm şi să-L lăudăm pe Dumnezeul şi Domnul Iisus Hristos, iar nu prin înşelăciunile
diavoleşti şi prin cărţile persane. Spusu-mi-au călcătorii de lege deşertăciuni, dar nu sunt ca
legea Ta, Doamne (Ps. 118, 85). Să spună acest grăitor în deşert: de unde au primit diavolii
astfel de previziuni şi descoperiri, de vreme ce Dumnezeiasca Scriptură ne înştiinţează că
Taina Întrupării a fost pe deplin ascunsă de toate puterile cereşti şi de fiii oamenilor, precum
este scris de Fericitul David: Şi a plecat cerurile şi S-a coborât şi negură era sub picioarele
Lui (Ps. 17, 11). Sfântul Cosma cântă în biserică, zicând: „Cela ce eşti Înţelepciunea,
Cuvântul şi Puterea şi Fiul, strălucirea Tatălui, Hristoase Dumnezeule de puterile cereşti şi de
oameni Te-ai ascuns şi Te-ai întrupat şi pe noi ne-ai înnoit, Cel ce Te-ai preaslăvit”. Şi ce
altceva înseamnă acea cugetare dumnezeiască, ce spune: Pogorî-se-va ca ploaia pe lână şi ca
Tâlcuiri şi sfaturi
45
picăturile ce cad pe pământ (Ps. 71, 6) dacă nu întruparea Lui Dumnezeiască, tainică şi cu
totul neauzită şi nepătrunsă, asemenea ploii care cade fără zgomot pe lână şi pe pământ.
Şi însăşi căpetenia diavolilor, zicându-I în pustie Dumnezeu-Cuvântului Celui
întrupat: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 3) se
dă în vileag la modul cel mai clar, arătând că încă dintru început nu a ştiut despre întruparea
Lui nespusă din Pururea Fecioara Maria. Dacă L-ar fi recunoscut în El pe Însuşi Făcătorul
tuturor, atunci nu ar fi îndrăznit nicidecum să se apropie de El. Aşadar, de unde au primit
idolii diavoleşti cei surzi şi nesimţitori asemenea descoperire şi previziune? De la ei înşişi?
Dar să nu ne fie nouă a primi o asemenea hulă!
Căci, dacă, după cuvântul Proorocului, nimeni nu înţelege Duhul Domnului (Isaia 40,
13), atunci cum de au înţeles diavolii? Şi în alt loc se spune: tainele Mele Mie Îmi sunt
cunoscute şi prietenilor Mei, iar diavolii vrăjmaşii lui Dumnezeu sunt, şi nu prietenii Lui;
aşadar, cum au putut ei afla această taină preaminunată? Oare le-a descoperit Duhul Sfânt? Să
nu ne fie nouă a cugeta unele ca acestea, căci ce împărtăşire are lumina cu întunericul sau ce
învoire este între Hristos şi Veliar (II Cor. 6, 14; 15)? Printre cei mai renumiţi în înţelepciune
bărbaţi elini au fost unii, dintre care unul este însuşi înţeleptul Plutarh, care a trăit în vremea
cezarului Augustus, care au afirmat că, cu patruzeci de ani înaintea Întrupării lui Dumnezeu-
Cuvântul idolii diavoleşti de pe tot pământul au tăcut cu desăvârşire, fiind osândiţi la muţenie,
deşi până atunci ei înşelaseră neamul omenesc prin numeroase vrăjitorii.
Dacă, după cuvintele filosofilor, prin porunca şi puterea lui Dumnezeu, idolii
diavoleşti de pe tot pământul au fost osândiţi la muţenie, atunci cum de idolii care se aflau la
perşi s-au bucurat şi au jucat şi au vestit Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu? Căci
Dumnezeiasca Scriptură spune că nu este frumoasă lauda în gura păcătosului (Sirah 15, 9).
De ce s-au bucurat ei când, după fire, sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu şi urâţi de Dumnezeu,
Făcătorul tuturor, şi când ştiau că Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul va fi urmată de pieirea
lor definitivă? Doar au auzit demult dumnezeiescul Psalm, care spune: Să se scoale
Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe El.
Precum se stinge fumul, să se stingă; cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară
păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu (Ps. 67, 1-2). De asemenea şi în Sfânta Evanghelie,
plângându-şi pieirea lor, cu frică au strigat: Vai! Vai! Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai
venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu (Matei l, 24).
Aşadar, este clar că toate acestea sunt o minciună şi o născocire nebunească a minţii
unui fals înţelept, precum şi ceea ce spune mai departe cum că idolii de gen feminin de
bucurie cântă, se roagă şi spun: „Karia, izvor purtător de apă al astrului ceresc, mamă şi nor ce
redă lumii viaţa, pomeneşte-le pe roabele tale, preacurată stăpână!” Aici este evidentă
învăţătura lui Origen, care spune că vor fi mântuiţi şi diavolii, pe care el [Afroditian] îi
înfăţişează rugându-se: „Pomeneşte-ne pe noi, robii Tăi!” Zicând: „Karia, izvor purtător de
apă”, ce altceva arată el prin aceasta dacă nu pocăinţa diavolilor? Iar dacă este pocăinţă,
atunci va fi şi mântuire. Şi ce poate fi mai ticălos decât aceasta? Însă de ce i-a schimbat
numele Mariei în Karia? Din ce scriptură a scos el acest lucru?
El spune că steaua cea mare şi prealuminoasă, pogorându-se din cer şi aşezându-se
deasupra izvorului, a glăsuit în felul următor: „Stăpână, care eşti izvor, marele soare m-a
trimis să-ţi vestesc şi să-ţi slujesc la naştere”. Prin aceasta, şi prin vorbele deşarte pe care le
rosteşte, nu se opune el, oare, Dumnezeieştii Evanghelii după Luca, ce spune că prin Îngerul
lui Dumnezeu Gavriil, iar nu prin stea, a primit Preabinecuvântata Fecioară vestea cea bună:
Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine! (Luca l, 28)? Acelaşi nesăbuit, după
cum se vede, crede mai mult în ceea ce i-au descoperit diavolii nesfinţitului Propie decât în
ceea ce a scris dumnezeiescul Luca prin insuflarea Sfântului Duh. Astfel, pretutindeni în
lucrarea lui diavolească huleşte şi minte şi, de aceea, cum putem să-l ascultăm? Oare cine nu
va da toate acestea anatemei şi nu îl va numi pe autor demn de dispreţ pentru că a răstălmăcit
Dumnezeiasca Evanghelie după Luca?
El spune, de asemenea, că steaua s-a oprit deasupra unui izvor, unde a rămas până
Sfântul Maxim Grecul
46
când Cir, împăratul persan, a trimis magii. Atunci, steaua a pornit împreună cu ei. La faptul că
el şi acum minte în chip vădit, sunt martori nemincinoşi înşişi magii, care în Sfânta
Evanghelie după Matei spun: Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la
Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui (2, 2); nu spun că au văzut-o stând într-un
templu idolesc deasupra unui izvor, ci la Răsărit, adică în văzduh, pe acea parte a cerului care
este la răsărit. Iar faptul că acest lucru s-a întâmplat în timpul lui Cir, aşa cum grăieşte în
deşert acest fals înţelept, este o minciună pe care am demascat-o mai înainte destul şi nu este
nevoie să o demascăm a doua oară.
Iar tot ceea ce povesteşte el, vorbind în numele magilor care s-au întors în Babilon şi
au relatat ceea ce au vorbit cu iudeii, fiind minciună vădită şi născocire a minţii unui
neînvăţat, ca pe ceva neconţinut în Dumnezeiasca Evanghelie, las fără cercetare. Căci iudeii
nu au văzut steaua nici înainte de sosirea magilor, nici atunci când au sosit ei, căci steaua, din
voia lui Dumnezeu, s-a ascuns când magii au ajuns în ţara iudeilor şi nici daruri nu le-au oferit
iudeii magilor ca ei să tacă în legătură cu Mesia, Care Se născuse şi nici magii nu i-au mustrat
pe iudei, acuzându-i de necredinţă şi invidie. Toate acestea, evident, sunt născociri
mincinoase ale unei minţi inculte şi sunt relatate în afara adevărului evanghelic şi a predaniei
bisericeşti. Iar faptul că el o pomeneşte pe Fericita Fecioară, care le povesteşte magilor despre
Sine şi despre Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a născut din ea cu trup, spunându-le că în ziua
sâmbetei, când începuse să se lumineze de ziuă, pe neaşteptate i s-a arătat un înger şi i-a
binevestit naşterea, iar ea s-a tulburat şi a zis: Să nu-mi fie Mie aceasta niciodată, Doamne!,
nu este, oare, o minciună şi o ponegrire a adevărului evanghelic? Ce cuget binecredincios nu
se tulbură la gândul că Fecioara a fost tulburată de cuvintele dumnezeiescului Gavriil, care au
întrecut orice cuget, de vreme ce ea nu a spus nimic împotrivă, aşa cum a scris Fericitul Luca?
Faptul că ea a respins cele ce i s-au vestit, aşa cum grăieşte în deşert acest mincinos, este o
minciună de neîndurat, căci nu aşa a răspuns binecuvântata Fecioară, ci a întrebat numai: Cum
va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi când a primit deplina lămurire de la îngerul
lui Dumnezeu, atunci a exclamat: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (Luca l,
34; 38)
Însă nu este potrivit cu tradiţia Bisericii Soborniceşti nici atunci când spune că în ziua
sâmbetei a avut loc Buna Vestire Preabinecuvântatei Fecioare, căci toţi Părinţii purtători de
Dumnezeu spun că în prima zi a săptămânii a avut loc bună vestirea ei şi, din această pricină,
ei numesc această zi Paştele Domnului atunci când se întâmplă să se serbeze în aceeaşi zi
Buna Vestire şi Învierea Domnului. Însă nu trebuie să lăsăm fără mustrare nici acea minciună
a lui, în care spune că magii, când I-au adus daruri lui Dumnezeu-Cuvântul Celui întrupat, au
zis: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem, Stăpâne Iisuse!” Aceasta este o minciună şi
acest lucru reiese din faptul că primul care a lăsat această cugetare tainică Bisericii
Soborniceşti a lui Dumnezeu, este Fericitul Iacov, fratele Domnului, în Sfânta Liturghie
alcătuită de el, iar după el Vasile cel Mare a zis astfel: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi
aducem de toate şi pentru toate”, desemnând prin acestea Sfântul Trup şi Cinstitul Sânge al
Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu aurul, smirna şi tămâia - lucruri neînsemnate şi
pieritoare.
Cum ar fi putut magii, fiind barbari şi neînvăţaţi în lucrurile dumnezeieşti, să înţeleagă
această cugetare tainică şi vrednică de cinstire, când taina cea înfricoşătoare încă nu se
săvârşise, adică nu fusese încă adusă pentru toată lumea mântuitoarea jertfă - patimile lui
Hristos - şi această cugetare tainică încă nu fusese scrisă? Chiar dacă ei erau înţelepţi în ştiinţa
astrologiei şi, fiind călăuziţi de stea, au ajuns la Dumnezeu-Cuvântul Cel nepătruns, Care S-a
născut cu trup, totuşi nu erau prooroci, asemenea Proorocilor din vechime, Isaia, Ieremia şi
Daniil, astfel încât să poată spune acest lucru în duh proorocesc. Este evident că în acest caz
Afroditian a umblat cu şiretlicuri şi ceea ce, după mulţi ani de la întruparea lui Dumnezeu-
Cuvântul, a auzit el însuşi rostindu-se în bisericile lui Dumnezeu de către preoţii ortodocşi,
acelea le atribuie, în chip viclean, magilor. De ce? Pentru ca prin acest mijloc să înşele cugetul
celor mai inculţi şi să-i convingă şi mai mult cu privire la născocirea lui mincinoasă şi
Tâlcuiri şi sfaturi
47
dăunătoare sufletului, în care nu trebuie să credem nicidecum dacă vrem să ne păstrăm buna
credinţă în Dumnezeu, pomenind cele spuse de înţeleptul propovăduitor şi învăţător: Dacă vă
propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema (Gal. l, 9), adică blestemat. Iar
Afroditian, vestind altceva împotriva celor ce ne sunt propovăduite de Sfânta Evanghelie,
după cum am spus mai sus, se supune blestemului, potrivit cu hotărârea fermă a Apostolului.
Să ne îndepărtăm, aşadar, de această scriere mincinoasă ca să nu cădem şi noi împreună cu el
sub acea osândire! Însă despre acestea am spus destul.
Cum putem noi primi ceea ce spune el - că magii L-au găsit pe Prunc stând pe pământ
şi jucându-Se, şi atunci când ei L-au preamărit, El s-a bucurat şi a râs? Unde se află un
asemenea lucru scris de Evangheliştii inspiraţi de Dumnezeu şi de Părinţii purtători de
Dumnezeu? Sfânta Evanghelie după Matei spune clar: Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu
bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi
căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur,
tămâie şi smirnă (Matei 2, 10-11). Iar Fericitul Luca spune: Iar după ce îngerii au plecat de la
ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem
cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit
şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle (Luca 2, 15-16). Iar acest lucru
reiese clar şi din Sfintele Canoane care se cântă la Naşterea lui Hristos. Aşadar, pe cine
trebuie să credem mai mult, pe Matei şi pe Luca, cei care cu Duhul Sfânt au scris Sfânta
Evanghelie, de asemenea pe Ioan Damaschin şi pe Fericitul Cosma, care au cugetat şi au
propovăduit asemenea cu Evangheliştii, sau pe Afroditian, un necunoscut al Sfintei Biserici
Soborniceşti, care a auzit de la diavoli şi a scris împotriva dogmelor şi predaniilor evanghelice
şi părinteşti?
Judecaţi voi singuri, cei care respectaţi şi iubiţi atât de mult această scriere, dacă este
cumva întemeiată şi mântuitoare şi plăcută lui Dumnezeu, de vreme ce leapădă cuvintele
izvorâtoare de viaţă şi vrednice de închinare ale Sfântului Duh şi ascultă învăţăturile
diavolilor cuvântători de minciuni, ca să spun cu cuvintele Apostolului: Oile Mele ascultă de
glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Iar după un străin, ele nu vor merge,
ci vor fugi de el pentru că nu cunosc glasul străinilor (Ioan 10, 27; 5).
Aşadar voi, cinstiţi fraţi, pentru Dumnezeu, veniţi-vă în fire şi nu ascultaţi nicidecum
asemenea scrieri eretice. Şi nu trebuie să îngăduiţi atunci când el spune că Pruncul se juca şi
râdea, desfătându-se cu laudele magilor; căci nicăieri în Scripturile insuflate de Dumnezeu nu
există aşa ceva despre firea Domnului şi Mântuitorului nostru, cum că El S-a jucat şi a râs şi
S-a desfătat cu lauda omenească. Aceste lucruri sunt specifice pruncilor neînţelepţi şi
neghiobi care nu sunt părtaşi la lucrarea Sfântului Duh. Însă Mântuitorul nostru, deşi era
prunc la trup, totuşi era, în acelaşi timp, şi Dumnezeu desăvârşit, fiind de-o fiinţă cu Tatăl şi
cu Sfântul Duh şi firea Lui nu era copilăroasă şi nici neînţeleaptă, aşa cum este mintea
pruncilor obişnuiţi ai oamenilor, ci era plină de înţelepciune dumnezeiască şi de raţiune şi de
frica lui Dumnezeu, aşa cum spune cuvântul lui Dumnezeu: Şi-L va umple pe El duhul temerii
de Dumnezeu (Isaia 11, 3). Iar unde este duhul înţelepciunii şi al raţiunii şi al povăţuirii şi al
tăriei şi al evlaviei şi al fricii de Dumnezeu, de acolo fug toată slăbiciunea omenească şi
nesăbuinţa şi nepriceperea şi nesimţirea.
Faptul că firea Mântuitorului nostru nu a fost aşa cum o descrie Afroditian reiese din
Dumnezeiasca Evanghelie şi din celelalte Scripturi insuflate de Dumnezeu; căci nicăieri în
Scriptură nu vei găsi faptul că El S-a jucat ori a râs ori le-a spus ceva oamenilor ca să atragă
lauda lor; dimpotrivă, vei găsi că El respinge toate acestea. Martorul nemincinos al acestui
lucru este El Însuşi, Care spune aşa: Slavă de la oameni nu primesc (Ioan 5, 41), adică nu
caut; însă nici atunci când L-a lăudat o femeie, zicând: Fericit este pântecele care Te-a purtat
şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!, El nu S-a desfătat în suflet şi nu S-a bucurat de această
laudă, ca un oarecare iubitor de slavă, ci, dimpotrivă, a îndepărtat-o foarte înţelept, spunând
celei ce L-a lăudat şi mulţimii care era de faţă: Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă
cuvântul lui Dumnezeu şi-L păzesc (Luca 11, 27; 28).
Sfântul Maxim Grecul
48
Aşadar, nesăbuite sunt cele spuse de acest mincinos despre Înţelepciunea Ipostatică şi
întrupată a Celui Preaînalt şi de aceea nu trebuie să ascultăm aceste vorbe deşarte ale lui, ci,
dimpotrivă, trebuie să-l defăimăm şi să-l dispreţuim.
Printre multe alte vorbe deşarte ale sale acest nesăbuit, străduindu-se să
răstălmăcească adevărata predanie a Bisericii Soborniceşti despre preacurata şi vrednica de
închinare icoană a Preacuratei Maicii Domnului şi a Fiului ei Celui Unuia Născut, a lui
Dumnezeu-Cuvântul, îi descrie pe magi ca şi cum aceştia ar fi zis: „Noi, având un pictor, am
pictat chipurile celor doi şi le-am adus în ţara noastră”. Dacă aceasta s-a întâmplat aşa, atunci
este mincinoasă predania Bisericii Soborniceşti, potrivit căreia credinciosul şi dumnezeiescul
Apostol şi Evanghelist Luca a pictat icoana Preacuratei Maicii Domnului şi a Fiului ei Celui
Unuia Născut, a lui Dumnezeu-Cuvântul şi i-a adus-o Maicii lui Dumnezeu, iar ea, lăudând
icoana, a spus: „Harul care este în mine, să fie cu ea”.
După ce Afroditian a fost dat în vileag cu privire la atâtea născociri atât de cumplite,
alcătuite de el împotriva cuvântului adevărului şi împotriva adevărului apostolic al credinţei,
cine va mai începe să-l asculte? Dimpotrivă, dacă cineva este binecredincios, nu va dispreţui,
oare, această lucrare a lui şi nu o va arunca în foc, ca pe neghina diavolului celui viclean şi
urzitor de rele, semănată printre grâul curat pe ogorul bunei credinţe? Iar dacă cineva, după
toate acestea, va primi lucrarea lui ca pe o lucrare a bunei credinţe şi o va cinsti, să ştie că va
cădea departe de buna credinţă şi va cugeta şi va vorbi asemenea lui şi de aceea va fi supus
aceleiaşi pedepse după rânduiala Bisericii Soborniceşti, care spune: „Eretic este şi va fi supus
pedepsei legiuite pentru eretici acela care schimbă ceva cât de mic în credinţa ortodoxă”. Iar
cine se desfată şi este de acord cu această lucrare potrivnică, acela nu schimbă ceva
neînsemnat în credinţa ortodoxă, ci respinge însăşi esenţa mântuirii noastre, aşa cum am arătat
cu încredinţare şi în adevăr prin mărturiile proorocilor.
Iar dacă unii, biruiţi fiind de atracţia lor către discuţii, suferă cu privire la iubirea
noastră frăţească în Dumnezeu a acestui avertisment şi sfat al meu şi nu vor să se îndepărteze
de această scriere hulitoare, socotind că ea Îl mărturiseşte corect pe Domnul nostru Iisus
Hristos - Cuvântul Cel împreună fără de început cu Tatăl şi izvorul vieţii şi al nemuririi, Care
pentru iubirea de oameni S-a pogorât din ceruri ca să îl reînnoiască pe omul creat de mâna lui
Dumnezeu după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu - aceştia să afle că toţi ereticii cu
cuget rău au obiceiul de a amesteca în scrierile lor şi unele dogme corecte ca, prin acest
mijloc, să dea autenticitate şi să facă uşor de primit de către ortodocşi hulele alcătuite de ei.
Din această pricină, Stăpânul tuturor şi Dumnezeu, Înţelepciunea Ipostatică a Tatălui, Domnul
nostru Iisus Hristos, ştiind, ca Dumnezeu, această viclenie a lor, îi previne pe Ucenicii Săi, iar
prin ei şi pe noi, toţi cei care credem în El, şi ne porunceşte aspru zicând: Feriţi-vă de
proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După
roadele lor îi veţi cunoaşte (Matei 7, 15-16). Şi pe bună dreptate sunt numiţi aceştia de către
Mântuitorul nostru lupi răpitori, căci prin cuvintele lor făţarnice şi bune la suprafaţă, pe care
le alătură la cuvintele lor dăunătoare sufletelor, ademenesc sufletele oamenilor simpli şi în
chip tainic îi atrag împreună cu ei în prăpastia pierzării.
Să veghem cu sârguinţă asupra noastră, pentru Dumnezeu, şi să nu credem fără
cercetare orice hulă, adică orice învăţătură, ci să cercetăm şi să vedem dacă se potriveşte în
toate cu predaniile şi învăţăturile Apostolilor şi ale Proorocilor, iar dacă diferă faţă de ele cu
privire la ceva sau dacă se contrazice cu sine însăşi să nu o primim, ci să o lepădăm de la noi,
ca pe neghina vicleanului diavol, semănată printre grâul curat al adevăratei credinţe spre
amăgirea şi pieirea sufletelor noastre.
În rândul acestor opere înşelătoare, eretice, se află şi această povestire, care nu numai
că nu se potriveşte cu învăţăturile şi predaniile Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi, ci se opune
lor şi se contrazice pe sine însăşi, aşa cum se vede la sfârşitul ei. După ce mai înainte a spus
că magii L-au găsit pe Prunc şezând pe pământ şi având aproape doi ani, el, parcă uitându-şi
cuvintele, spune: „Iar eu, cugetând la această minune, am spus că la început pe popoarele
necredincioase cerul le-a adus la credinţă, chemându-i printr-o stea pe magii de la răsărit, din
Tâlcuiri şi sfaturi
49
ţara Persiei în Ierusalim, cu daruri, spre închinarea Celui ce şedea în iesle. Pe aceste popoare
Pruncul le-a înspăimântat nu cu tronul şi sceptrul împărătesc, ci cu sărăcia cea cumplită; căci
ce este mai rău decât peştera şi ce este mai sărac decât pânza, în care a strălucit bogăţia
Dumnezeirii Tale?” Iată adevărul Evangheliei şi al Bisericii Soborniceşti! Aşa ar fi trebuit să
spună şi acolo despre magi - că ei L-au văzut pe Pruncul nou-născut în iesle, acoperit cu
pânză, iar nu ca pe un copilaş de aproape doi ani, şezând pe pământ, jucându-se, râzând şi
bucurându-se de laudele rostite de ei. Toate acestea sunt, evident, minciuna şi născocirea
minţii unui nebun.
Magii s-au închinat Pruncului nou-născut (iar nu copilului de doi ani) şi acest lucru
reiese din faptul că înşişi păstorii-martori s-au grăbit să ajungă în Betleem în ziua aceea ca să
vadă ceea ce le-a descoperit îngerul Domnului, care le-a spus: Nu vă, temeţi. Căci, iată, vă
binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor,
Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc
înfăşat, culcat în iesle (Luca 2, 10-12). Evident că şi magii, la câteva zile după păstori, au
ajuns în Betleem şi s-au închinat Mântuitorului, Pruncului nou-născut, culcat în iesle, aşa cum
ne relatează adevărul evanghelic şi cum am arătat şi eu mai sus, iar nu copilaşului de doi ani,
care şedea pe pământ şi se juca.
Aşadar, atât cât am putut, eu, cu ajutorul harului Sfântului Mângâietor, am dat în
vileag falsitatea povestirii lui Afroditian şi v-am făcut clar adevărul evanghelic prin cugetări
evanghelice şi părinteşti. Acum de voi depinde să vă lepădaţi de această povestire mincinoasă
şi să iubiţi împreună cu toţi patriarhii ortodocşi adevărul bisericesc şi să strigaţi împreună cu
Fericitul David, care spune: Spusu-mi-au călcătorii de lege deşertăciuni, dar nu sunt ca legea
Ta, Doamne! Şi iarăşi: Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în
gura mea! (Ps. 118, 85; 103).
Iar cuvintele lui Afroditian nu sunt cuvintele lui Dumnezeu, ci înşelăciunea idolilor
diavoleşti, spre pierzarea celor ce ascultă. Iar cât de rău este să adăugăm ceva la credinţa
ortodoxă propovăduită nouă sau să scoatem ceva din ea, cred că ştiţi şi voi singuri. Să vă
păziţi, aşadar, curaţi de toată această neghină a ereziei ca să puteţi şi voi să spuneţi cu
îndrăzneală: Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi
m-am mâhnit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Ps. 138, 21-22).
A Dumnezeului nostru este slava şi puterea şi închinarea în vecii vecilor. Amin.
XXI
Împotriva lui Apollinarie - despre Iuda trădătorul
Deseori mi-a fost dat să-i aud pe mulţi oameni, afirmând cu stăruinţă că trădătorul
Iuda nu s-a spânzurat imediat după ce a înapoiat cei treizeci de arginţi, aşa cum afirmă Sfânta
Evanghelie după Matei, ci că a mai trăit destui ani, numai că, aşa cum gândesc ei, se umflase
puternic, astfel încât pentru toţi cei care treceau prin acel loc devenise un monstru şi o
privelişte înfricoşătoare. De aceea se cuvine ca şi eu, cel slab la minte, prin câteva cuvinte să
apăr adevărul evanghelic şi să dau în vileag minciuna, iar pe cei, care din nepricepere sunt
înclinaţi să asculte minciuna, să-i întorc la adevărul evanghelic şi să-i îndemn să nu cugete
despre sine mai mult decât trebuie să cugete (Rom. 12, 3) şi astfel să nu se lase atraşi fără
minte şi fără ruşine de orice minciună şi să nu fie de acord cu ea.
Chiar dacă un înger din cer ne-ar vesti ceea ce nu am primit din Scripturile insuflate de
Dumnezeu, să-l dăm anatemei, aşa cum scrie Fericitul Apostol Pavel către Galateni, zicând:
Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema! chiar dacă ar fi şi
înger din cer (Gal. 1, 9). Având această puternică poruncă apostolică, cum de vă lăsaţi voi, o
bunilor, atraşi de o asemenea minciună vădită şi sunteţi de acord cu ea? Dacă este drept ceea
ce spune despre aceasta Pappie, care afirmă că, după ce L-a trădat pe Domnul slavei, Iuda a
mai trăit mulţi ani, atunci se dovedeşte a fi mincinoasă Sfânta Evanghelie după Matei, care
Sfântul Maxim Grecul
50
spune clar despre el că, după înapoierea celor treizeci de arginţi, a plecat şi s-a spânzurat.
Dacă în legătură cu aceasta Sfânta Evanghelie a minţit, aşa cum gândiţi voi împreună cu
Pappie, atunci nici în celelalte istorisiri ale sale nu poate fi socotită vrednică de crezare, după
dumnezeiasca cugetare, care spune: cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept
(Luca 16, 10).
Însă fie şi aşa cum gândiţi voi împreună cu Pappie - că Fericitul Matei nu a relatat cum
trebuie cele cu privire la trădătorul Iuda, fiind cuprins, ca un om, de uitare sau neştiinţă. Însă
Fericitul Ioan, fiu de cărturar, a tradus din limba ebraică în limba greacă Sfânta Evanghelie
după Matei - iar voi afirmaţi că de la el, de la Ioan, cu siguranţă Pappie a auzit şi a învăţat
ceea ce spune despre trădătorul Iuda; aşadar, cum de a trecut cu vederea Sfântul Evanghelist
Ioan şi a lăsat fără îndreptare această greşeală a lui Matei, de vreme ce el şi în Evanghelia lui
a dat în vileag răutatea trădătorului, spunând că acesta fura din banii strânşi în pungă, lucru
despre care ceilalţi evanghelişti au tăcut? Cum să treacă el sub tăcere această mânie a lui
Dumnezeu care dă în vileag necredinţa trădătorului?
Dar şi iudeii cei credincioşi, pentru care, după opt ani de la Învierea lui Hristos, Matei
a scris Sfânta Evanghelie, cum ar fi primit o asemenea minciună vădită despre trădătorul Iuda
dacă ar fi ştiut că, după trădare, el a trăit mulţi ani? Dar, mai ales, cum şi-ar fi îngăduit
Fericitul Matei să mintă atât de vizibil despre trădătorul Iuda înaintea celor care ştiau că el era
încă viu? Dar să admitem şi faptul că Fericiţilor Matei şi Ioan li s-a întâmplat ceva omenesc şi
de aceea ne-au relatat astfel despre trădătorul Iuda. Ce vom spune, însă, despre Fericitul Petru,
cel mai mare dintre Apostoli, şi despre fericitul Evanghelist Luca? Dumnezeiescul Luca, în
Faptele Apostolilor, îl pomeneşte pe cel mai mare dintre Apostoli, care nu după mulţi ani de
la învierea Mântuitorului, ci numai după 40 zile, la adunarea tuturor ucenicilor, spune despre
trădătorul Iuda că el a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii şi, căzând cu capul înainte, a
crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele, iar apoi, încredinţându-ne de pieirea lui,
adaugă zicând: Şi s-a făcut cunoscută aceasta tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim (Fapte l,
18-19).
Dacă toate măruntaiele i s-au vărsat ca urmare a faptului că el a crăpat pe la mijloc şi
dacă moartea lui a devenit cunoscută tuturor celor ce locuiau în Ierusalim, atunci cum de
puteţi voi să lăsaţi fără ascultare atâţia martori şi bărbaţi inspiraţi de Dumnezeu - şi aici mă
refer la: Petru, Ioan, Matei şi Luca, dar, mai ales, la Însuşi Dumnezeiescul Mângâietor Care a
vorbit prin ei - şi să-l urmaţi fără izbândă şi fără judecată pe un om necunoscut, pentru
autenticitatea căruia nu există nici un martor şi care se opune clar celor scrise şi grăite de
Sfântul Duh şi le răstălmăceşte. Dacă a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele,
atunci cum a putut să rămână după aceea om viu, când un om nu poate îndura deseori nici o
lovitură în cap şi cade imediat mort. Iar trădătorul nu a primit numai o lovitură în cap, ci şi-a
pierdut toate măruntaiele sale, adică ficatul, plămânii, splina şi toate intestinele; cine, fiind
sănătos la minte, poate spune că el după aceea a rămas viu chiar şi pentru o clipă? Să nu ne
lăsăm atât de rău atraşi de orice val de învăţătură străină, ci să cercăm duhurile, dacă sunt de
la Dumnezeu (I Ioan 4, 1), adică să vedem dacă învăţătura cunoscută este potrivită cu
scriptura evanghelică şi apostolească şi astfel să rămânem în credinţa cea curată şi neîntinată.
Să fiţi sănătoşi în Domnul!
Tâlcuiri şi sfaturi
51
XXII
Către cei ce sunt tăgăduiţi în funcţia lor şi dau zapis cu jurământ
Mitropolitului Rus şi întregului Sfânt Sinod să nu primească funcţia de
mitropolit şi arhiereu de la papa al Romei, deoarece ţine credinţa latină,
şi nici de la patriarhul Ţarigradului, deoarece se află în stăpânirea ticălosului
împărat al turcilor atei, şi nici să-l primească pe cel pus de ei
A îndepărta şi a respinge hirotonia (punerea mâinilor) papei de la Roma, ca pe a celui
căzut din rândul arhiereilor ortodocşi, este un lucru vrednic şi drept şi foarte folositor. Însă
punerea mâinilor patriarhului din Constantinopol, care a rămas până acum, cu harul lui
Dumnezeu, în toată ortodoxia şi cucernicia, din ce pricină trebuie să o respingem, o,
cinstitule? Dând mai întâi făgăduinţa scrisă cu propria mână de a păzi cu stricteţe Sfintele
canoane ale Sfinţilor Apostoli şi ale celor Şapte Sinoade Ecumenice - unde ai găsit tu în ele
învăţătura despre faptul că ţi-ar fi îngăduit să te desparţi de patriarhul tău atât timp cât el
cârmuieşte în chip ortodox Sfânta Biserică a lui Dumnezeu?
Iar dacă dispreţuiţi hirotonia constantinopolitană, pentru că, prin dreapta judecată a lui
Dumnezeu, împăraţii ortodocşi sunt alungaţi pentru păcatele lor şi în locul lor le este îngăduit
să domnească necredincioşilor tirani şi prigonitori ai creştinilor, atunci, mai înainte de toate,
învăţaţi că cele sfinte niciodată nu se întinează prin faptul că se află în stăpânirea
necredincioşilor şi de acest lucru ne convinge faptul că timp peste 300 de ani, din momentul
Înălţării Mântuitorului şi până la marele împărat Constantin, toată lumea a fost cârmuită de
necredincioşii prigonitori ai creştinilor, care au domnit atunci. Însă Sfânta lui Dumnezeu
Biserică a strălucit ca soarele în mijlocul necredinţei, fiind împodobită cu nenumăratele
minuni şi puteri ale Sfântului Duh şi nici un popor niciodată nu s-a despărţit de ea, socotind-o
întinată de stăpânirea necredincioşilor, aşa cum, în chip nedrept, ţi se pare ţie.
Apoi cuvioşia ta trebuie să ştie că arhiereii îi ung pe împăraţii de la domnie, îi
încoronează şi îi susţin, nu împăraţii îi pun pe arhierei. Din această pricină împăraţii sărută cu
evlavie şi cu dragoste mâinile arhiereilor, ca fiind sfinţite şi afierosite lui Dumnezeu Celui
Preaînalt, şi îşi înclină capetele înaintea lor la fel ca ceilalţi oameni, primind de la ei
binecuvântare prin semnul Cinstitei Cruci. Prin urmare, sfinţenia este mai mare decât puterea
împărătească a împăraţilor pământeşti, căci fără de nici o îndoială, cel mai mic ia
binecuvântare de la cel mai mare (Evrei 7, 7) spune dumnezeiescul Apostol. De aceea, chiar
dacă, prin judecata lui Dumnezeu, împăraţii lumeşti sunt alungaţi, totuşi, cel ce domneşte în
chip duhovnicesc, nu este lepădat de Dumnezeu şi nu este lipsit de harul lui Dumnezeu, ci
rămâne ferm, fiind păzit de harul lui Dumnezeu, în toată ortodoxia chiar şi printre
necredincioşi. Pe cât de lăudabil este a-i întoarce pe acei arhierei care sunt molipsiţi de erezie,
pe atât de vrednic de osândă şi fără folos este a ne despărţi de arhiereul care rămâne în dreapta
credinţă.
Sfântul Maxim Grecul
52
XXIII
Locurile Sfinte nu se întinează niciodată prin
faptul că se află în stăpânirea necredincioşilor,
chiar dacă acest lucru ar dura mulţi ani
Cu câteva zile înainte ai binevoit să vorbeşti cu mine despre faptul că în vremurile de
astăzi se cuvine să îl numim Ierusalim pe marele şi renumitul oraş Moscova, care domneşte în
Rusia ortodoxă, deoarece vechiul Ierusalim a devenit josnic şi aceasta pentru că se află de
mulţi ani în stăpânirea agarenilor. Despre acest lucru vreau să vorbesc pe scurt cu
preacucernicia ta, cinstite părinte! Căci va fi nedrept din partea mea, aşa cum socotesc eu şi
cred, dacă nu voi alunga din cugetul tău o asemenea concepţie greşită.
Voi purcede, aşadar, la aceasta nu pentru că invidiez renumitul oraş Moscova datorită
faptului că i se atribuie această denumire - să nu-mi fie mie a mă lăsa atras de o asemenea
nebunie, căci eu încă de la început am iubit şi întotdeauna am cinstit slăvitul oraş Moscova şi
continui să-l iubesc şi, mai ales, să-l cinstesc, întotdeauna rugându-mă pentru el, dorindu-i tot
ce este bun şi folositor şi, de asemenea, şederea şi întărirea puterii lui binecredincioase în
vecii nesfârşiţi - ci vreau să-ţi amintesc că Locurile Sfinte nu îşi vor pierde niciodată sfinţenia
lor, pe care au dobândit-o datorită dumnezeiescului har care s-a pogorât peste ele de sus, chiar
dacă oraşele în care se află Locurile Sfinte, prin judecăţile lui Dumnezeu, s-au aflat în
stăpânirea necredincioşilor: Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi
(Rom. 11, 29) spune Sfânta Scriptură.
În al doilea rând, a cinsti mai presus de vrednicie fie un anumit om, fie un oraş, fie o
ţară, este mai mult o mustrare pentru ei decât slavă şi laudă, aşa cum afirmă Sfinţii Părinţi. Iar
faptul că sfintele lui Dumnezeu biserici nu îşi pierd sfinţenia care există în ele, tu, omule
priceput în Sfânta Scriptură, trebuie să ştii că aceasta este asemenea situaţiei următoare: deşi
au trecut mulţi ani de la Solomon, regele israelit, până la nimicirea cetăţii împărăteşti de către
babilonieni şi până la robia întregului popor iudeu, timp în care acel templu renumit al lui
Dumnezeu fusese întinat foarte rău şi în diferite feluri de către mulţi împăraţi iudei, care
aduseseră în el jertfe idolilor şi îi aduseseră în el chiar pe idoli, mai ales de către Manase, care
fusese cunoscut mai întâi prin marea lui necredinţă, iar mai târziu a strălucit prin pocăinţă
fierbinte, şi de către Amos, fiul lui care l-a urmat în necredinţă, totuşi harul dumnezeiesc şi
darul proorociei şi minunile din acest templu nu au încetat niciodată. Martorii acestui lucru
sunt chiar Proorocii Isaia şi Ieremia, care au proorocit şi au făcut minuni şi s-au nevoit pentru
buna credinţă a părinţilor lor şi pentru sfânta lege. De aceea au şi fost prigoniţi şi şi-au sfârşit
viaţa ca mucenici: unul, fiind tăiat cu fierăstrău de lemn, iar celălalt aruncat la început într-o
groapă plină cu murdărie, iar apoi ucis cu pietre în Egipt de către iudeii potrivnici lui
Dumnezeu care se mutaseră acolo.
Însă pentru ce să amintim despre Ierusalim şi despre regii lui? Cei ce au domnit în
Samaria peste cele zece seminţii separate ale israeliţilor au întrecut nebunia închinării la idoli
a grecilor prin necredinţa lor împotriva Celui Preaînalt, veselindu-se prin jertfele idoleşti şi
prin diferitele vrăjitorii, prin farmece şi ghicitul după zborul şi glasul păsărilor şi, cu toate
acestea, harul dumnezeiesc de sus şi darul proorociei nu s-a îndepărtat nicidecum de la iudei.
Martorii acestui lucru sunt Proorocii Ilie, Elisei, Miheia şi ceilalţi Prooroci din timpul lui Ilie
şi Elisei. Însă de ce nu îţi amintesc eu ţie despre ceea ce este cu mult mai uimitor decât
acestea? Este vorba despre faptul că, atunci când cele zece seminţii ale israeliţilor au fost duse
în robie în Ninive şi împăratul asirian a trimis oameni de alt neam să locuiască în Samaria,
Dumnezeu, Care purta de grijă poporului israelit, a fost mâniat de această necredinţă - adică
de faptul că străinii întinau prin toate necurăţiile închinării la idoli ţara despărţită de poporul
israelit - şi a trimis peste necredincioşi fiare sălbatice, lei şi urşi, care i-au mâncat atât pe
locuitori, cât şi pe animalele lor, făcându-le viaţa amară. Împăratul asirian, fiind nedumerit de
Tâlcuiri şi sfaturi
53
acest lucru şi neavând putinţa de a înlătura această mânie a lui Dumnezeu, la sfatul preoţilor şi
leviţilor, care se aflau în Asiria ca robi, a trimis în Samaria învăţători ai legii şi cărturari iudei
ca să-i înveţe pe asirienii de acolo să împlinească legea dată de Dumnezeu prin Moise
poporului iudeu. Şi când împăratul a făcut acest lucru, atunci, la semnul lui Dumnezeu, fiarele
au dispărut şi ţara aceea a devenit bună pentru locuit.
Înţelegi, oare, o minunatule stareţ, că şi atunci când ţara aceea era pustiită şi lipsită de
locuitorii ei, dumnezeiescul har nu s-a îndepărtat de ea, ci a rămas în ea? Şi nici pe iudei, nu
numai pe cei care săvârşeau fărădelegi în ţara lor, ci şi pe cei care se aflau în robie în pământ
străin, harul lui Dumnezeu nu i-a lăsat şi a fost cu ei şi acolo, cercetându-i prin Prooroci şi
învăţători ai legii, mângâindu-i şi întărindu-i prin toate mijloacele în buna credinţă a părinţilor
lor Avraam, Isaac şi Iacov. Cum de nu ţi-ai îndreptat atenţia, tu, un stareţ atât de priceput în
Scripturi, la faptul că, deşi sfânta cetate Ierusalim s-a aflat mult timp în stăpânirea agarenilor
necredincioşi şi a fost întinată de toate fărădelegile lor, totuşi această întinare nu a atins
nicidecum pe Sfânta Sfintelor, adică pe dumnezeiasca biserică a Învierii Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care se află în acest oraş, şi pe celelalte
sfinte biserici şi cinstite lăcaşuri care au fost construite de binecredincioşi în interiorul şi în
jurul lui?
Ba chiar dimpotrivă, harul Marelui Dumnezeu şi al Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
Care a primit în el răstignire, îngropare şi a înviat, a continuat să-l sfinţească şi să-l
proslăvească prin virtuţile mari şi faptele cele plăcute lui Dumnezeu ale purtătorilor de
Dumnezeu părinţi, arhierei, preoţi şi cuvioşi monahi. Ca dovadă pentru cele spuse slujeşte
Sfântul Sinod care s-a întrunit în acest oraş în timpul lui Sofronie, Sfântul patriarh al
Ierusalimului, şi care a dat blestemului erezia cea nebună a monoteliţilor (a celor ce susţineau
că în Iisus Hristos a existat o singură voinţă).
De asemenea, vezi şi celălalt Sfânt Sinod care s-a întrunit în acest oraş împotriva
iconoclaştilor şi care, fiind luminat de Sfântul Duh, i-a scris o scrisoare lungă şi, în acelaşi
timp, mustrătoare, împăratului grec Teofil, care era iconoclast. Mai mult, să te convingă să
părăseşti gândurile greşite pe care le ai, şi stihira alcătuită de înţeleptul Ioan Damaschin, care
îl preamăreşte clar şi cu deosebită solemnitate pe sfântul şi noul Sion, zicând aşa: „Bucură-te,
sfinte Sioane, maica bisericilor, sălaşul lui Dumnezeu, căci tu ai primit primul iertarea
păcatelor prin înviere”. Acest înţelept învăţător socoteşte şi numeşte Ierusalimul sfânt, maica
bisericilor, sălaşul lui Dumnezeu, iar noi îl socotim nevrednic să se numească Ierusalim, chiar
dacă de mulţi ani se află în stăpânirea agarenilor necredincioşi. Însă nu el este întinat, ci cei
care vieţuiesc în el cu rea credinţă şi în întinăciune.
Să ştii că oraşele ortodocşilor şi locurile sfinte care se află în ele, se întinează atunci
când credincioşii care vieţuiesc în ele, lepădându-se de buna şi neîntinata credinţă în Hristos
Dumnezeu şi de cinstita vieţuire, primesc ticăloasele obiceiuri urâte de Dumnezeu şi
diavoleasca învăţătură a necredincioşilor agareni. Iar atât timp cât se vor ţine cu putere de
buna credinţă în Hristos Dumnezeu şi pentru credinţa în Hristos Dumnezeu şi iubirea către El
îndură cu bărbăţie toate necazurile şi diferitele nenorociri, care le sunt pricinuite de
necredincioşii agareni şi de rău-credincioşii eretici, tot atât timp şi oraşele lor se vor asemăna
temniţelor în care în vremurile de demult erau închişi purtătorii de Dumnezeu mucenici, iar
locuitorii înşişi, suferind asemenea mucenicilor, vor fi mărturisitori şi, după vrednicie, vor fi
socotiţi mucenici vii, potrivit dumnezeieştii făgăduinţe, care spune: Fericiţi cei prigoniţi
pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă
vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei 5,
10-11). Şi Fericitul Apostol Petru spune: De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi
sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi (I Petru 4, 14).
Aminteşte-ţi, de asemenea, cât sânge mucenicesc au vărsat tiranii şi prigonitorii de
demult prin oraşele, ţările şi aşezările binecredincioşilor de pe tot pământul şi cu ce jertfe
idoleşti ticăloase şi urâte de Dumnezeu au întinat aceste oraşe şi aşezări. Însă harul
Mântuitorului Hristos şi nebiruita Lui putere dumnezeiască nu au încetat niciodată să-i ajute
Sfântul Maxim Grecul
54
pe cei prigoniţi pentru numele Lui, proslăvindu-i prin toate darurile duhovniceşti şi facerile de
minuni.
Nu necinsti, aşadar, şi nu umili acest oraş sfânt şi iubit de Dumnezeu încă de la
început, despre care Însuşi Adevărul spune: Că a ales Domnul Sionul şi l-a ales ca locuinţă
Lui. Aceasta este odihna Mea în veacul veacului. Aici voi locui că l-am ales pe el (Ps. 131, 13
14). Iar dacă el este atât de iubit de Dumnezeu, atunci nu-l lipsi de sfântul lui nume, care i-a
fost pus de sus, de vreme ce în el se preamăresc în chip ortodox Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
Sfânta şi Cinstita şi Atotţiitoarea Treime - un singur Dumnezeu - de la Care, pentru arătarea şi
vestirea credinţei ortodoxe în El şi spre ruşinarea tuturor iudeilor potrivnici lui Dumnezeu şi a
necredincioşilor agareni, se pogoară în fiecare an în seara din Sfânta Sâmbătă, în chipul
luminii, sfântul foc imaterial cu care se aprind candelele care atârnă deasupra Mormântului
primitor de viaţă al Mântuitorului. Aşadar, să nu numeşti nici un alt oraş Ierusalim, chiar dacă
ei ar stăpâni toată lumea. Unul este pe pământ Ierusalimul şi unul este ţinutul iudaic în care
Hristos S-a născut, S-a botezat în Iordan, S-a schimbat la faţă pe muntele Taborului şi pe
Golgota S-a răstignit şi tot acolo, în apropiere, S-a îngropat şi a treia zi a Înviat. Iar după
înviere a stat patruzeci de zile împreună cu ucenicii Săi şi de pe muntele Eleonului S-a Înălţat
la cer, de unde L-a şi trimis, aşa cum a făgăduit, pe Sfântul Duh Sfinţilor Săi ucenici, iar prin
ei a luminat tot pământul cu darurile Lui şi astfel a adus toate popoarele la o singură credinţă
bună şi neîntinată. Ca acestea toate să slăvească Sfânta şi Cinstita Treime, Căreia I se cuvine
toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.
XXIV
Împotriva celor ce afirmă că în
toată Săptămâna Luminată soarele a stat pe cer şi nu
a apus şi de aceea toată Săptămâna Luminată
este numită o singură zi
Mare şi mântuitor bine este, într-adevăr, cunoaşterea şi înţelegerea corectă a Sfintei
Scripturi. Aceasta nu numai că îl îndrumă pe cel ce o studiază către dreapta şi neîntinata
pricepere a lui Dumnezeu, a făpturilor Lui şi a purtării de grijă pentru acestea, dar îl învaţă să
ducă şi o viaţă neîntinată şi bineplăcută lui Dumnezeu, unindu-l cu Făcătorul prin
dumnezeiasca iubire şi prin intermediul împlinirii sârguincioase a mântuitoarelor Lui porunci.
Pe de altă parte, necunoaşterea lor este un mare rău, precum şi înţelegerea lor
nesăbuită şi neatentă, din care provin marile erezii. Din această pricină Arie, Macedonie,
Nestorie, Eutihie şi Dioscor au căzut în diferite prăpastii, înţelegând rău şi greşit
Dumnezeiasca Scriptură şi tâlcuind-o aşa cum le-a plăcut. Şi unii dintre ei şi-au ascuţit limbile
lor hulitoare împotriva Celui Unuia Născut, iar alţii împotriva Dumnezeiescului Mângâietor,
Care după fiinţă sunt pururea fiitori şi sunt de o fiinţă cu Tatăl, din Care provin şi de Care sunt
nedespărţiţi. Însă ei, blestemaţii, i-au adus la starea de făpturi pe Aceia prin Care s-au întărit
cerurile şi toată puterea lor, aşa cum spune cuvântul lui Dumnezeu: Cu cuvântul Domnului
cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6). Aceştia [ereticii], din
pricina zelului şi îngâmfării lor deşarte, au născocit această învăţătură rău-credincioasă despre
faptul că nimic nu se poate supune înţelegerii firii omeneşti. Acest lucru nu trebuie să ne mire,
căci ei erau plini de toată înţelepciunea şi de toată învăţătura şi s-au mândrit cu ele şi au fost
biruiţi de gândurile lor înşelătoare; în acelaşi timp, se aflau în putere arhierească şi, în marea
lor iubire de slavă, doreau cu ardoare să fie pricină de uimire pentru toţi oamenii, ca nişte
învăţători ai unei teologii noi şi înalte.
Iar cei care se află la cârma Bisericii în vremurile noastre din urmă, neavând nici un
fel de cunoaştere a ştiinţelor, studiază Dumnezeiasca Scriptură numai ad literam, neînţelegând
nicicum raţiunea ei ascunsă. Iar despre gândirea pe care o au şi despre felul în care
Tâlcuiri şi sfaturi
55
procedează, voi explica altă dată mai bine şi mai amănunţit pentru a arăta îndreptările lor
uimitoare. Iar ca mustrare clară pentru faptul că ei suferă de lipsă a culturii slujesc cele
propovăduite de ei împotriva a tot adevărul şi tradiţiei evanghelice, apostolice şi părinteşti.
După cum spun ei înşişi, aceştia au o lucrare neatestată de nimeni, pe care o propun ca
dovadă puternică a faptului că în cursul întregii Săptămâni Luminate a Învierii celei de a treia
zi din morţi a Domnului şi Mântuitorului nostru, soarele şi-a oprit cursul şi nu a fost noapte, ci
toată Săptămâna Luminată a fost o singură zi, timp în care soarele s-a oprit în trei locuri
pentru câte două zile: la răsărit, la sud şi la apus. Iar faptul că acest basm al lor este o
minciună vădită, îl scoate în vileag, în primul rând, dumnezeiescul Evanghelist Ioan care
scrie, zicând: Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind
încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a
zis: Pace vouă (Ioan 20, 19). Prin aceasta este dată clar în vileag minciuna. În ziua aceea,
spune întâia a săptămânii, adică în ziua purtătoare de lumină a Învierii Domnului, târziu,
adică seara, când soarele a apus. Acelaşi Sfânt Evanghelist dovedeşte clar adevărul şi dă în
vileag minciuna, relatând că cel mai mare Apostol, Petru, împreună cu alţi Ucenici au pornit
să pescuiască în marea Tiberiadei. Şi spune: Şi au ieşit şi s-au suit în corabie, şi în noaptea
aceea n-au prins nimic (Ioan 21, 3). Iată a doua noapte şi a doua arătare a Mântuitorului, iar
dacă a fost a doua noapte, atunci, prin urmare, a fost şi a doua zi.
Dar să cercetăm şi Evanghelia după Luca şi să vedem cum şi acest Evanghelist scoate
clar în vileag minciuna pomenită, relatând despre arătarea Mântuitorului celor doi Ucenici
care mergeau în localitatea Emaus. Atunci când El i-a întrebat: Ce sunt cuvintele acestea pe
care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? (Luca 24, 17), ei, ca răspuns, I-au povestit
despre felul în care iudeii s-au purtat cu Mântuitorul în Ierusalim, la care au adăugat: şi, cu
toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea (Luca 24, 21). Ce altă
dovadă poate da în vileag mai bine decât aceasta minciuna celor care spun că toată Săptămâna
Luminată a fost o singură zi? „Este a treia zi de când s-au petrecut acestea”, adică de la
momentul patimilor Mântuitorului, al îngropării şi al Învierii Lui. Iar dacă este a treia zi,
atunci înseamnă că este şi a treia noapte; iar noapte nu poate fi dacă nu apune soarele. Iar
faptul că soarele a apus, ca de obicei, în fiecare zi a Săptămânii Luminate, ne învaţă puţin mai
jos aceiaşi Ucenici ai Mântuitorului, zicându-I atunci când El Se făcea că merge mai departe:
Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua (Luca 24, 29). Iar dacă s-a plecat ziua, adică
soarele a venit la apus, este evidentă minciuna celor ce spun că soarele în decursul întregii
Săptămâni Luminate a stat fără să apună, făcând toată Săptămâna Luminată o singură zi.
Nu trebuie, de asemenea, să trecem cu vederea nici ceea ce ne învaţă acelaşi
Evanghelist în Faptele Apostolilor, zicând: Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa
prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre
împărăţia lui Dumnezeu (Fapte l, 3). Dacă acest Sfânt Evanghelist ar fi ştiut că Săptămâna
Luminată a trecut ca o singură zi, atunci nu ar mai fi spus timp de patruzeci de zile, ci ar fi
spus: timp de 33 zile, numărând zilele de la săptămâna lui Toma, iar nu de la Învierea cea
purtătoare de viaţă. De asemenea, cum se pot dovedi a fi drepte cuvintele Sfântului
Evanghelist: Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei (Ioan
20, 26) dacă toată Săptămâna Luminată a fost o singură zi şi nu a ţinut şapte zile? Se ştie,
însă, că de la ziua Învierii până la următoarea zi de duminică sunt socotite opt zile.
Nu am spus, oare, cu dreptate, la început că necunoaşterea Scripturilor insuflate de
Dumnezeu şi cercetarea lor neatentă şi nesăbuită sunt cel mai mare rău? Dacă minunaţii
înţelepţi ai vremurilor noastre din urmă ar putea să cerceteze cu bună judecată Scripturile
apostoleşti şi evanghelice, atunci nu ar fi de acord prea uşor cu orice scriere a unor oameni
necultivaţi şi necunoscuţi, ci, fiind luminaţi de harul lui Dumnezeu, ar şti să deosebească
minciuna de adevăr şi ar şti ce scriere îl luminează pe cel ce o citeşte cu lumina adevărului
evanghelic şi, dimpotrivă, ce scriere îl îndepărtează cu întunericul minciunii de viaţa cea
nepieritoare.
Aşadar, învăţându-se de la cei cu putere să cerceteze şi să descopere asemenea lucruri,
Sfântul Maxim Grecul
56
să se lepede de această lipsă de judecată şi neştiinţă a lor şi să spună împreună cu Proorocul
lui Dumnezeu: Spusu-mi-au călcătorii de lege deşertăciuni, dar nu sunt ca legea Ta, Doamne
(Ps. 118, 85), ca să se refere şi la ei cele spuse: I-a dat să scoată miere din piatră
duhovnicească şi cu untdelemn din piatră vârtoasă l-a hrănit (Deut. 32, 13), iar piatra era
Hristos (I Cor. 10, 4), din Care să scoată dulceaţa nespusei Lui bunătăţi dumnezeieşti şi mare
milă în vecii fără de sfârşit. Amin.
XXV
Împotriva amăgirii nebune şi urâte de Dumnezeu
a celor care afirmă că din pricina îngropării unui om înecat sau ucis
ia naştere frigul dăunător pentru creşterea roadelor pământeşti
Un înţelept elin spune: „Văzut-am trupul înecatului aruncat neîngropat şi lăsat în
dispreţ şi nu am îndrăznit să trec pe lângă el, ci l-am înmormântat pe cel mort, iar priveliştea,
în tot cazul neplăcută pentru soare, am ascuns-o, îndemnat fiind de legea iubirii pentru
oameni”. Un alt asemenea înţelept ne învaţă iubirea de oameni, zicând: „De cei înecaţi să ai
milă şi să-i jeleşti, căci primejdia înecului este ştiută tuturor”. Iar noi, ortodocşii, ce răspuns
vom da în ziua judecăţii dacă nu învrednicim de îngropare trupurile aruncate ale celor înecaţi
sau omorâţi, ci le târâm afară pe câmp şi le îngrădim?
Iar ceea ce este mai nelegiuit decât toate şi cel mai urât de Dumnezeu este faptul că,
dacă se întâmplă ca primăvara să bată vânturi reci şi din pricina lor să răsară greu ceea ce am
plantat şi am semănat, noi, în loc să ne mustrăm cu smerenie şi cu adevărata spovedanie a
păcatelor noastre grele şi să ne osândim şi să ne rugăm Făcătorului Care le cârmuieşte pe
toate, dacă aflăm că nu demult a fost îngropat un om înecat sau ucis - o, ce nebunie şi ce
cruzime! - îl dezgropăm pe acest nefericit şi îl aruncăm undeva mai departe, lăsându-l
neîngropat şi producând astfel o privelişte jalnică nu pentru soare, aşa cum spune înţeleptul
elin, ci pentru Însuşi Făcătorul lui, crezând, în marea noastră nebunie, că îngroparea lui este
cauza frigului! Ce poate fi mai nebun decât această nebunie şi mai crud decât această cruzime
când ceea ce şi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor necredincioşi este socotit iubire
de oameni şi mare milă, noi, ortodocşii, socotim urât şi ticălos înaintea lui Dumnezeu?
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât auzim şi îl fericim pe dreptul Tobie pentru faptul că
el, mai presus de celelalte virtuţi ale sale, socotea că cea mai bună faptă pentru sine este aceea
de a îngropa întotdeauna, cu toată iubirea de oameni şi cu sârguinţă, pe orice mort din rândul
celor robiţi, aruncat de asirieni pe câmp spre a fi mâncat de fiare şi păsări. Pentru acest obicei
al lui plăcut lui Dumnezeu, preabunul Dumnezeu l-a învrednicit de ajutor îngeresc,
trimiţându-i-l pe arhanghelul Său Rafael în persoana unui om - călător, care i-a slujit în nevoia
lui şi, după ce i-a dat ajutor, Şi-a descoperit firea îngerească şi l-a lăudat pentru fapta lui cea
plăcută lui Dumnezeu, adică pentru îngroparea morţilor aruncaţi în timpul robiei babiloniene.
Şi, învăţându-l să se teamă de Dumnezeu şi să-I facă întotdeauna pe plac prin aceste fapte de
milostenie, s-a ascuns de la el.
Oare nu aceleaşi fapte de milostenie ne învaţă povestirea lăsată de părinţi despre
cunoscutul Maghistrian, pe care, atunci când s-a îmbolnăvit, Domnul cel milostiv l-a vindecat
noaptea în timpul unei vedenii, trimiţând la el un mort, pe care Maghistrian, găsindu-l gol,
culcat pe pământ, l-a jelit şi l-a acoperit cu haina sa? Dacă aceste fapte de milostenie nu ar fi
fost plăcute lui Dumnezeu, atunci El nici pe Rafael nu l-ar fi trimis la dreptul Tobie, nici pe
mortul acela nu l-ar fi trimis la Maghistrian pentru vindecarea lui. Să ne lepădăm, aşadar, să
ne lepădăm, pentru Dumnezeu, de această cruzime urâtă de Dumnezeu şi să fim milostivi
către orice om sărman şi atât cât este viu şi după moartea lui, oricare ar fi sfârşitul lui.
Să-i urmăm, dacă nu pe unii drepţi, măcar pe iudeii care L-au răstignit pe Domnul şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ei i-au cerut voie lui Pilat să zdrobească fluierele picioarelor
celor răstigniţi şi să îi coboare de pe cruci, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile
Tâlcuiri şi sfaturi
57
sâmbăta pe cruce (Ioan 19, 31), căci în ziua sâmbetei Legea lui Moise nu le dădea voie să
facă vreo faptă, oricare ar fi fost ea. Iată că şi nelegiuiţii iudei, supunându-se Legii lor, au
arătat milă faţă de tâlharii răstigniţi şi au poruncit să fie daţi jos şi îngropaţi. Dacă ei nu ar fi
dorit să fie îngropaţi, atunci de ce ar fi poruncit să fie daţi jos de pe cruci? De asemenea, să vă
înduplece şi să vă înveţe să fiţi milostivi faţă de morţi Isus Navi, care, biruind cinci împăraţi
iebusei, după ce i-a ucis pe oamenii lor şi le-a cucerit oraşele, a poruncit să fie scoşi din
peştera în care erau ascunşi şi atârnaţi de cinci copaci, iar la apusul soarelui, chiar dacă erau
vrăjmaşi, a poruncit să fie daţi jos şi aşezaţi în peşteră, prăvălind pietre mari la gura peşterii ca
să nu devină hrană fiarelor şi păsărilor.
Să ne ruşinăm, de asemenea, de iubirea de oameni a aşa numiţilor delfini, animale
marine, care, atunci când găsesc un înecat în mare, aruncat de valuri departe de ţărm, se
apropie de cadavru şi cu milă îl îndreaptă spre ţărm ca să fie îngropat de semenii lui. Nu este,
oare, acest lucru pentru noi o mare osândire când, înaintea lui Dumnezeu, ne dovedim a fi mai
nemilostivi decât cele mai necuvântătoare animale? Ele, fiind îndemnate de sentimentul milei,
care le-a fost sădit de Făcătorul tuturor, cu milă îl îndrumă pe cel înecat până la ţărm, la noi,
vorbindu-ne parcă astfel: „Iată, noi l-am jelit şi l-am adus la voi: arătaţi-i, aşadar, şi voi o
asemenea milă şi ascundeţi-l mai repede în adâncurile pământului, ale maicii voastre a tuturor,
înapoiaţi ţărâna în ţărână, căci şi la necredincioşii tătari această grijă plină de milă pentru cei
înecaţi şi omorâţi este socotită mare iubire de oameni”.
Ascultaţi cu atenţie şi învăţaţi mila şi iubirea plăcută lui Dumnezeu din ceea ce vă voi
povesti pentru folosul vostru. Când trăiam în Perecopa, un tătar a fost prins în timpul furtului
şi, la interogatoriu, a mărturisit totul. Împăratul a poruncit să fie atârnat de porţi, la mijlocul
porţilor, nu în ţeapă, ca pentru toţi cei ce intrau în oraş şi ieşeau din el să fie o lecţie de
dreaptă judecată a împăratului şi o dare în vileag a faptei lui rele; însă, după trei zile, a
poruncit să fie dat jos şi îngropat. Doi tătari l-au dat jos şi l-au dus pe câmp şi acolo, încălzind
apă, l-au spălat, l-au învelit în giulgiu şi l-au îngropat cu milă. Ei nu s-au scârbit de trupul lui
şi nu l-au aruncat spre mâncare fiarelor şi păsărilor, aşa cum procedăm noi din pricina
nemilostivirii şi a nebuniei noastre mari, dovedindu-ne mai nesăbuiţi decât necuvântătoarele
animale marine - delfinii - şi mai nedrepţi, mai nemilostivi şi mai lipsiţi de judecată decât
necredincioşii tătari.
Şi delfinii, primind de la Făcătorul tuturor acest dar al milostivirii, nu îi dispreţuiesc pe
cei înecaţi, ci, potrivit cu acest dar, lucrează cu grijă; de asemenea şi tătarii, chiar dacă sunt
străini de legea şi lumina evanghelică şi apostolească, totuşi, fiind oameni înzestraţi cu
raţiune, socotesc de drept să le arate întotdeauna milă unora ca aceştia şi să-i învrednicească
de îngropare.
Iar creştinii, neam binecredincios şi ales, moştenirea lui Dumnezeu şi poporul cel iubit
al lui Dumnezeu, învăţaţi şi luminaţi tot timpul cu toate Scripturile insuflate de Dumnezeu - o,
ce ruşine este aceasta pentru mine! - se dovedesc în acest caz mai cruzi decât delfinii şi mai
severi decât tătarii. Cine poate plânge îndeajuns această fărădelege urâtă de Dumnezeu şi
cruzimea celor care ar trebui să fie modele de milostivire şi dreptate şi de înţelegere corectă
pentru celelalte popoare necredincioase şi care astăzi pentru ele sunt ispită şi piatră de
încercare, iar prin fărădelegile lor sunt pricina faptului că marele nume al lui Dumnezeu este
hulit în mijlocul neamurilor necredincioase? Nu este bună lauda noastră!
Să ne trezim, fraţilor, din somnul cel adânc al nesăbuinţei noastre şi să ne cunoaştem
pe noi înşine, să ne osândim înaintea Dreptului şi înfricoşătorului Judecător şi să învăţăm că,
pentru mulţimea păcatelor noastre grele cu care mâniem bunătatea Lui, El îngăduie asupra
noastră diferite pedepse şi năvălirile neamurilor necredincioase şi frigul şi gerurile şi seceta
peste măsură; prin toate aceste îngăduinţe şi prin cele asemenea lor ne pedepseşte atunci când
greşim înaintea Lui, trăind în fărădelegi şi încălcând sfintele Lui porunci. Acest cuvânt al meu
îl întăreşte marele între Prooroci - Moise, care i-a poruncit clar vechiului popor israelit astfel:
Iar dacă nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău şi nu te vei sili să împlineşti toate
poruncile şi hotărârile Lui pe care ţi le poruncesc eu astăzi, să vină asupra ta toate
Sfântul Maxim Grecul
58
blestemele acestea şi să te ajungă: Blestemat să fii tu în cetate şi blestemat să fii tu în ţarină;
Blestemate să fie grânarele tale şi cămările tale; Blestemat să fie rodul pântecelui tău şi rodul
pământului tău, rodul vacilor tale şi rodul oilor tale; Blestemat să fii tu la intrarea ta în casă
şi blestemat la ieşirea ta din casă (blestemat să fii tu atunci când te naşti şi blestemat să fii
atunci când mori). Să trimită Domnul asupra ta blestem, tulburare şi necaz în tot lucrul
mâinilor tale pe care te vei apuca să-l faci, până vei fi stârpit şi până vei pieri curând, pentru
faptele tale rele şi pentru că M-ai părăsit; Ba să mai trimită Domnul asupra ta ciumă, până te
va stârpi de pe pământul în care mergi ca să-l stăpâneşti; Să te bată Domnul cu oftică, cu
lingoare, cu friguri, cu aprindere, cu secetă, cu vânt rău şi cu rugină, şi te vor urmări acestea
până vei pieri; Cerurile tale, care sunt deasupra capului tău, să se facă aramă şi pământul de
sub tine fier; În loc de ploaie, Domnul să dea pământului tău praf şi pulbere, care să cadă din
cer asupra ta până te va pierde şi până vei fi prăpădit; Domnul te va da să fii bătut de
vrăjmaşii tăi; pe un drum să mergi asupra lor şi pe şapte drumuri să fugi de ei şi să fii
împrăştiat prin toate ţările pământului; Trupurile tale să fie hrană tuturor păsărilor cerului şi
fiarelor şi nu va fi cine să le alunge; Te va lovi Domnul cu lepra Egiptului, cu trânji, cu râie
şi cu pecingine, de care să nu te poţi vindeca (Deut. 28, 15-27).
Aceste blesteme şi pedepse, necazuri şi suferinţe, nerodirea pământului şi a livezilor,
lipsa ploii şi frigul, le trimite asupra noastră dreptul Judecător atunci când trăim în fărădelegi
şi nedreptăţi, urându-ne unul pe altul şi vrăjmăşindu-ne unul împotriva altuia până la moarte,
cu vrajbă diavolească, astfel încât fiecare doreşte să bea sângele aproapelui şi fratelui său.
Pretutindeni pe pământ s-au răspândit cămătăria jidovească şi nesăţioasa iubire de argint,
desfrâul şi urâciunea sodomită, beţia şi îmbuibarea dobitocească, jocurile şi cântecele satanice
şi toată întinarea cea urâtă de Dumnezeu s-a revărsat pe tot pământul, atât în rândul ticăloşilor
păgâni, cât şi printre noi, ortodocşii. Toate acestea ne despart de frica de Dumnezeu şi de
pomenirea morţii; căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fii neascultării (Ef. 5,
6), vorbind cu cuvintele Apostolului.
Aşadar, ca pricină pentru toată nerodirea pământului şi pentru frigurile mai înainte de
vreme şi pentru lipsa ploii slujeşte viaţa noastră nelegiuită, iar nu îngroparea unui om înecat
sau ucis. Căci fiecare, fraţilor, se leagă cu lanţurile greşelilor sale şi fiecare îşi duce sarcina sa
şi fiecare ceea ce seamănă, aceea şi culege. Să ne lepădăm, aşadar, de această nebunie şi
cruzime, ca să nu se spună şi despre noi ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel despre unii
neascultători, asemenea nouă: Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl
tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi, şi la orice lucru bun, netrebnici (Tit l, 16). Slavă
Dumnezeului nostru acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
XXVI
Povestire înfricoşătoare şi demnă de luat în seamă;
tot aici şi despre viaţa monahală desăvârşită
Pentru că am de gând să scriu o întâmplare îngrozitoare, îi rog pe cititorii acestei
scrieri să nu creadă despre mine că mint; ca martor pentru mine Îl pun pe Însuşi Dumnezeu,
înaintea Căruia se descoperă toate tainele. Eu scriu adevărul, pe care nu numai că l-am văzut
şi l-am citit eu însumi, dar l-am şi auzit de la mulţi oameni vrednici de încredere, împodobiţi
cu viaţă virtuoasă şi cu mare înţelepciune, la care eu, fiind încă foarte tânăr, am locuit destul
timp. Să nu stârnească împotriva lor îndoială faptul că Cel Care voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (Tim. 2, 4) a săvârşit o asemenea minune
preaslăvită printre oamenii credincioşi învăţăturii latine.
Căci Dumnezeiescul Har s-a obişnuit să împartă tuturor oamenilor nespusele Sale
daruri şi binefaceri, arătându-Se astfel tuturor făpturilor de pe pământ şi aducând la Sine toată
creaţia Sa, de vreme ce El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite
ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5, 45). Însă despre acestea am spus destul;
Tâlcuiri şi sfaturi
59
acum, însă, trebuie să încep povestirea.
Există un oraş slăvit şi foarte populat, Paris, care se află în Galia, numită astăzi Franţa,
un stat mare şi slăvit, bogat în nenumărate bunuri. Prima şi deosebita grijă a locuitorilor
acestei ţări constă în a înlesni deprinderea învăţăturii filosofice şi teologice tuturor celor ce
râvnesc să dobândească asemenea cunoştinţe minunate, fără perceperea unor taxe, iar
propovăduitorilor acestor ştiinţe li se dă în fiecare an o răsplată însemnată din vistieria
împărătească, deoarece împăratul de acolo are o deosebită dragoste pentru cultură şi râvnă
pentru ştiinţele filologice.
Acolo sunt propovăduite toate ştiinţele, nu numai teologia bisericească şi filosofia
religioasă, ci toate ştiinţele şi teoriile care ating desăvârşirea sub îndrumarea oamenilor
devotaţi cu sârguinţă acestor ştiinţe. Aceşti râvnitori ai ştiinţelor se află acolo în număr mare,
după cum am auzit de la unii oameni. Căci din toate ţările apusene şi nordice, în pomenitul
oraş - Paris - se adună copii, nu numai cei ai oamenilor de rând, ci şi cei ai împăraţilor şi ai
cârmuitorilor, de asemenea şi copiii boierilor şi ai prinţilor. Aceştia care sunt atraşi acolo de
dorinţa de a studia ştiinţele filologice şi artele, şi unii dintre demnitari îi au acolo în rândul
celor ce studiază pe fraţii lor, alţii pe nepoţi şi alte rude, şi fiecare dintre ei, după ce a stat
destul timp la studiu şi s-a ocupat sârguincios cu ştiinţele, se întoarce la el în ţară, fiind plin de
toată înţelepciunea şi raţiunea. Unul ca acesta este podoabă şi pricină de laudă, pentru patria
sa, pentru care el devine sfetnic minunat şi îndrumător şi ajutor priceput în tot binele de care
este nevoie. Aşa ar trebui să fie pentru patria lor şi cei de la noi care se laudă foarte mult cu
nobleţea lor şi cu belşugul bogăţiei.
Fiind învăţaţi şi luminaţi cu sfânta învăţătură a ştiinţelor cuvântului, ei ar putea nu
numai să-şi biruiască propriile patimi vrednice de dispreţ, să dispreţuiască frumuseţea
exterioară a femeii şi să se păzească liberi faţă de iubirea de argint şi de toată lăcomia, ci să-i
determine şi pe alţii să-i urmeze, ca pe nişte iubitori ai vieţuirii plăcute lui Dumnezeu. Însă
despre acestea am spus destul.
Aşadar, în acest renumit oraş (Paris) a existat un bărbat care era plin de toată
înţelepciunea şi un mare învăţător al sfintei noastre teologii şi primul din rândul tâlcuitorilor
ce se aflau acolo. Numele lui nu l-am aflat şi nu l-am auzit niciodată de la nimeni. Acest
bărbat atât de minunat şi renumit, explicându-le, după obicei, ucenicilor săi cugetările
teologice ale Fericitului Apostol Pavel, şi mândrindu-se în cugetul său din pricina multelor
cunoştinţe pe care şi le-a însuşit, a grăit, zicând cu cuvintele Scripturii cuvinte trufaşe să nu
iasă din gura voastră (I Regi 2, 3) şi a spus fără nici o sfială: „Această cugetare teologică nici
Pavel însuşi nu a putut să o înţeleagă şi să o explice aşa cum am explicat-o eu”.
O, ce cuvinte trufaşe şi nebune, ce îndrăzneală şi ce lipsă de judecată! Cum de nu a
înţeles el testamentul ziditor de suflet al Mântuitorului, care spune: Nu este ucenic mai presus
de învăţătorul său; şi iarăşi: Destul este ucenicului să fie ca învăţătorul (Matei 10, 24-25)?
Însă, chiar dacă el a uitat acest testament al Stăpânului, totuşi judecata Domnului, care
întotdeauna celor mândri le stă împotrivă nu a zăbovit şi l-a lovit imediat şi pe loc a devenit
mort şi fără de glas acela care mai înainte fusese puternic glăsuitor şi trufaş cuvântător. Şi aşa,
pe scaunul lui de învăţător, s-a dovedit a fi mort şi fără de glas; iar ucenicii lui care s-au
întâmplat să fie atunci acolo şi care erau în număr foarte mare, s-au înfricoşat şi s-au îngrozit
de această întâmplare care a avut loc, evident, cu voia nemitarnicului Judecător. Luându-l pe
cel mort de acolo şi aşezându-l pe pat, ei l-au dus în biserică şi au început să săvârşească
asupra lui slujba obişnuită rânduită pentru cei adormiţi.
Însă, o, ce groază! Mortul a înviat, s-a ridicat pe pat şi a strigat: „Sunt pus înaintea
Judecătorului” şi, spunând aceasta, a devenit iarăşi mort şi s-a lăsat pe pat fără suflare şi fără
glas. Cei apropiaţi, fiind cuprinşi de groază din pricina întâmplării neobişnuite şi din pricina
celor auzite, au strigat cu mare frică mult timp: „Doamne miluieşte!” Şi, iată, mortul a înviat
iarăşi şi a spus: „Trebuie să fac cercetarea” şi iarăşi s-a lăsat pe pat. Atunci o şi mai mare frică
şi groază i-a cuprins pe cei apropiaţi, care nu s-au mai grăbit cu îngroparea, zicând: „Să
vedem care va fi sfârşitul acestei întâmplări neobişnuite”. Şi iarăşi a înviat cel ce murise şi a
Sfântul Maxim Grecul
60
spus ultimele cuvinte, zicând: „Sunt osândit”, şi nu a mai înviat şi nu a mai vorbit. Aşa a fost
sfârşitul acestui tâlcuitor minunat şi aceasta este răsplata pe care a primit-o pentru îngâmfarea
lui nebună acela care nu a vrut să-l asculte pe dumnezeiescul Propovăduitor, care spune:
Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte (I Cor. 8, 1).
După această întâmplare, ucenicii celui ce a murit, fiind în număr mare şi în mare
parte tineri nobili şi bogaţi, dispreţuind frumuseţile vremelnice ale acestei vieţi deşarte, grija
exagerată pentru ştiinţe şi slava deşartă care vine de aici, s-au lepădat cu toţii de toate grijile
lumeşti şi, împărţind bunurile şi averile lor la săraci şi nevoiaşi, potrivit poruncii evanghelice,
au plecat cu toţii într-un loc depărtat şi acolo şi-au construit o mănăstire, dând o mică parte
din averea lor mănăstirii pentru întreţinere.
Astfel, au ales viaţa monahală, în cadrul căreia şi-au stabilit o nouă pravilă şi
rânduială, ce nu erau uşor de împlinit de către oricine şi care constau în următoarele: fiecare
era obligat să vieţuiască în chilia lui singur fără să iasă şi cu nimeni să nu vorbească, să
iubească tăcerea desăvârşită nu numai la el în chilie, ci şi slujbele bisericeşti rânduite la
vremea lor să le săvârşească înaintea lui Dumnezeu cu mare blândeţe şi tăcere şi nicidecum
despre nimic lumesc să nu vorbească între ei; fiecare mânca în chilia lui, iar hrana îi era adusă
de către un slujitor comun, care intra la el nu pe uşă - acest lucru era interzis cu asprime - ci
lăsa mâncarea rânduită pe fereastra construită lângă uşă. Hrana care se aducea nu era aceea pe
care o dorea fiecare, ci aceea pe care o poruncea egumenul celui ce administra gospodăria
obştii; iar la trapeză se adunau în duminici şi în marile praznice. Lângă fiecare chilie ei aveau
chiar sub fereastră câte o grădiniţă; aici se afla şi o găleată de aramă, iar în chiliile lor nu
găseai nimic altceva în afara câtorva cărţi şi cămăşi pe care le purtau.
Unde găseai la ei vreo mâncare deosebită, gustoasă sau băutură sau vreo legumă sau
ceva asemănător, care să desfete gâtlejul? Unde exista la ei agonisirea aurului sau a
argintului? Unde erau vorbele deşarte sau vorbele urâte sau râsul nemăsurat şi necuviincios?
Iar de beţie şi de îmbuibarea peste măsură nici nu auziseră; iubirea de argint şi lăcomia şi
dobânzile şi viclenia erau socotite de ei urâte şi blestemate, veşmintele lor erau de pânză, toate
albe, desemnând curăţia vieţuirii lor; minciuna şi neascultarea şi împotrivirea pieriseră
definitiv de la ei. Unde se vedea la ei lepădarea făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu la tunderea
în monahism? Nicidecum nu o vei găsi oricât de mult te-ai trudi, însă nici altă mănăstire
pentru strămutare nu cunoşteau - nu aşa cum deseori ne mutăm noi astăzi, în necuviinţa
noastră, dintr-o mănăstire într-alta, fiind atraşi de uşurătatea minţii noastre şi încălcând
îndemnul Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Care ne-a poruncit în Sfânta Sa Evanghelie:
„Şi în orice casă veţi intra, acolo să rămâneţi” (Luca 9, 4), iar nu să vă mutaţi din casă în casă.
Ce răspuns vom da noi împotriva acestui lucru înfricoşătorului şi nemitarnicului
Judecător? Căci El spune tăgăduitor aşa: Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le
îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut
ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi a căzut. Şi
căderea ei a fost mare (Matei 7, 26-27). De aceea suntem fără de răspuns şi vom fi socotiţi de
El nebuni, ca cei ce fără minte încălcăm sfintele Lui porunci.
Să auzim şi despre o altă rânduială, pe care o aveau ei şi care este foarte plăcută lui
Dumnezeu şi mântuitoare pentru cei ce au ales viaţa monahală. Cu înţelepciune au văzut ei că,
din pricina puţinătăţii celor ce binevoiau să aleagă viaţa monahală îngerească şi datorită
scurtimii vieţii omeneşti, dintre cinstitele mănăstiri care existau în acele ţări, unele erau
arhipline de călugări, ieromonahi şi ierodiaconi, iar în altele, dimpotrivă, egumenii şi
învăţătorii fiecărei rânduieli monahale duceau lipsă de aceştia. Căci latinii au diferite rânduieli
călugăreşti, nu una singură, cum avem noi. Aşadar, ocârmuitorul fiecărei rânduieli călugăreşti
separate, care la ei se numeşte general, porunceşte tuturor egumenilor şi conducătorilor
mănăstirilor de pretutindeni să se întrunească într-un oraş cunoscut pentru cercetarea şi
îndreptarea celor ce contribuie la mântuirea şi vieţuirea călugărilor şi a mănăstirilor lor. La
porunca lui, toţi, fără scuză, se întrunesc în acel oraş, pe care îl numeşte el şi în care se adună
o mie de oameni, iar uneori se întâmplă să se adune şi mai mult de o mie, şi toţi aceştia sunt
Tâlcuiri şi sfaturi
61
oameni învăţaţi în toată filosofia şi înzestraţi cu înţelegerea Scripturilor insuflate de
Dumnezeu. Oraşul în care se întrunesc îi hrăneşte tot timpul cât ei locuiesc în el. Aici,
adunându-se în fiecare zi cu toţii, cercetează în Dumnezeu cele cu privire la îndreptarea
mănăstirilor şi la bunăstarea lor şi, dacă, află că vreo mănăstire duce lipsă de ieromonahi şi
ierodiaconi şi simpli călugări, atunci, luând monahi din alte mănăstiri populate, îi trimit acolo
cu o epistolă sobornicească. Şi nici mănăstirea aceea, din care sunt luaţi, nu se mâhneşte şi nu
se împotriveşte, nici aceea în care sunt trimişi nu încalcă hotărârea sobornicească, ci
amândouă cu toată bucuria şi cu toată ascultarea se supun hotărârii soborniceşti: o mănăstire
îi slobozeşte cu pace pe fraţi, iar cealaltă îi primeşte cu deplină dragoste frăţească, exact ca pe
membrii ei. Şi astfel se dovedesc a fi împlinitoare ale cuvântului Sfintei Scripturi, care spune:
Căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei (Ps. 38, 17). O aşa iubire frăţească
desăvârşită există la ei şi o aşa bună supunere faţă de ocârmuitorii lor: nimeni nu are nimic al
său, ci totul este comun; sărăcia o iubesc ca pe un mare bun duhovnicesc, pe care îl păzesc în
linişte şi în toată dreptatea, în statornicia gândurilor şi în afara oricărei iubiri de argint şi
lăcomii.
Astfel, sinodul lor, cercetând acest lucru, îndreaptă şi ceea ce îi priveşte pe egumenii
mănăstirilor şi, dacă află despre unii dintre ei că nu ocârmuiesc mănăstirile în chip cuviincios
şi după rânduielile şi pravilele hotărâte, pe aceia îi eliberează din funcţii şi îi supun canoanelor
cuvenite, şi alegând pe alţii în locurile lor, îi trimit cu scrisori din partea sinodului în
mănăstirile încredinţate lor. După ce cercetează cu atenţie şi în chip plăcut lui Dumnezeu toate
acestea şi altele asemenea lor şi după ce le îndreaptă împreună, se despart şi fiecare se
grăbeşte să ajungă în mănăstirea lui. Iar generalul ales de către sinod, adică observatorul
sobornicesc şi vizitatorul tuturor cinstitelor mănăstiri ale ordinului său, cutreieră neîncetat,
vizitându-i pe egumenii mănăstirilor şi observă modul în care ocârmuieşte fiecare dintre ei
obştea mănăstirii. Dacă acest lucru este făcut cu bunăcuviinţă şi potrivit cu voia lui
Dumnezeu, pe acela îl laudă şi îl întăreşte în funcţia sa; iar dacă vreunul nu procedează aşa, pe
acela îl schimbă şi îl supune canonisirii şi pune pe altul în locul lui. Prin acest mijloc cinstitele
lor mănăstiri sunt orânduite în chip minunat, în toată bunăcuviinţa şi cucernicia călugărească,
păzindu-se şi întărindu-se în unirea sfintei iubiri.
Aşa ar trebui să rânduim şi noi, călugării ortodocşi, egumenii pentru sfintele mănăstiri.
Ei să fie aleşi în sinoadele purtătorilor de Dumnezeu părinţi şi nu astfel încât, prin intermediul
darurilor de argint şi aur, oferite secretarilor din instituţiile bisericeşti, locurile de egumen să
fie ocupate de doritorii acestora, din rândul cărora, în cea mai mare parte, nu sunt deloc
învăţaţi în lucrurile dumnezeieşti şi duc o viaţă necuviincioasă, petrecând mereu în beţii şi în
îmbuibarea pântecelui, iar călugării care se află sub ocârmuirea lor nefiind luaţi în seamă de ei
în nevoile lor trupeşti şi fiind dispreţuiţi în cele duhovniceşti, pribegesc pe drumuri ca nişte oi,
care nu au păstor. Vai, vai! Ai milă, Doamne, ai milă!
Iar dacă unii, fiind orbiţi de iubirea de sine, vor întreba de unde şi cu ce se vor hrăni
dacă vor începe să iubească sărăcia desăvârşită, atunci, pentru că ei singuri, de bunăvoie,
biruiţi fiind de iubirea de sine şi de iubirea de slavă, îşi închid ochii înaintea adevărului
evanghelic, eu le voi spune: „Nu Îl auziţi, oare, bunilor, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
Care le spune Sfinţilor Săi Ucenici: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici
pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 25; 33). Împlinind această
mântuitoare poruncă şi această învăţătură, călugării pomeniţi mai sus nu se îngrijesc de modul
în care să dobândească bogăţie de bunuri şi averi, de turme de animale sau mari comori
pământeşti, aur şi argint. O singură avere îmbelşugată şi comoară nesecată au ei - păzirea
sârguincioasă şi împlinirea tuturor poruncilor evanghelice, cu ajutorul cărora repede şi uşor
dobândesc cea mai importantă virtute - iubirea pentru Dumnezeu şi aproapele.
Pentru aceasta ziua şi noaptea se trudesc în studiul Sfintei Scripturi, de care fiind
luminaţi, aprind şi mai mult în ei scânteia dorinţei dumnezeieşti şi, fiind îndemnaţi şi călăuziţi
de ea, nu pot trece sub tăcere cuvântul cel mântuitor şi învăţător spre slava lui Dumnezeu, ci
Sfântul Maxim Grecul
62
neîncetat învaţă în biserici, propovăduind harul Domnului şi arătându-le nemăsurata Lui
iubire de oameni şi bunătate care se revarsă către aceia care vieţuiesc după Voia Lui, lucrând
la mântuirea lor cu frică de Dumnezeu; de asemenea, vestesc şi neîndurata Lui mânie şi furie
împotriva celor ce neîncetat mânie prin toate fărădelegile, nedreptăţile şi desfrâul negrăita şi
îndelunga Lui răbdare. Arătându-se întotdeauna astfel înaintea poporului, şi având, ca nişte
părinţi iubitori de fii, permanenta grijă pentru mântuirea celor mulţi, ei sunt cinstiţi şi iubiţi de
toţi oamenii şi de aceea toţi cu mare recunoştinţă şi cu bunăvoinţă le dau hrana zilnică şi
celelalte trebuincioase vieţii.
Însă este bine să vă povestesc şi mijlocul prin care li se dau acestea, căci el slujeşte ca
mărturie pentru smerita lor înţelepciune, care nu este puţină. În fiecare zi egumenul mănăstirii
slobozeşte doi monahi şi la fiecare pe umărul stâng atârnă un săculeţ de in, iar ei, ajungând în
oraş, colindă casele care se află pe o singură stradă şi cer, pentru numele Domnului, pâine
pentru fraţi. Şi, umplându-şi săculeţele cu pâine de grâu curat, se întorc în mănăstirea lor. Prin
acest mijloc îşi procură ei în fiecare zi hrana necesară, luând la rând străzile oraşului şi cerând
milostenie. Însă cine sunt şi cum sunt aceşti călugări care cer? Ei sunt oamenii care mai
înainte au fost nobili şi bogaţi şi care, urmând sărăcia Domnului, de bunăvoie devin cerşetori
şi nu se ruşinează să slujească nevoilor sfintei mănăstiri, făcând acest lucru fără nici o cârtire
şi fără vreo judecată.
Iar despre smerita înţelepciune a egumenilor lor şi despre buna cuviinţă care există în
timpul mesei, cine, auzind, nu se va minuna? Căci în mâinile lor nu se vede sceptrul de
egumen - nici în interiorul mănăstirii, nici în afara ei şi nici în timpul săvârşirii dumnezeieştii
slujbe; şi nu îi vezi împodobiţi cu veşminte mai frumoase decât ale celorlalţi călugări. Intrând
în trapeză şi spunând mai întâi Tatăl nostru, se aşază la rând încet şi cu toată bunăcuviinţa,
mâncând pâinea care li se dă, nu în mijlocul trapezei, aşa cum se face, de obicei, acest lucru la
noi, ci la rând cu ceilalţi, la marginea mesei; iar pe masă este pusă înaintea fiecăruia o pâine
întreagă şi alături un cuţit şi o lingură şi un păhărel gol şi nimeni nu îndrăzneşte înaintea
egumenului să-şi ia pâinea sau, tăind-o, să o mănânce. Apoi doi călugări tineri intră în trapeză,
ducând fiecare pe o tavă subţire mâncarea pregătită pentru fraţi şi pusă în castroane de cositor.
Ei aşază aceste tăvi cu castroane la început înaintea ultimilor călugări, iar de la ei merg mai
departe la cei din faţă, timp în care fiecare dintre fraţi îşi ia un castron, iar după toţi călugării
îşi ia castronul său şi egumenul; dar încă nu îndrăznesc să se atingă de pâine, până când
călugărul care este de rând nu începe să citească cuvântul de folos; iar atunci când el începe,
egumenul loveşte de trei ori în clopoţelul care este agăţat înaintea lui şi atunci îşi ia colacul
pus în faţa lui. După el, îşi iau colacii şi ceilalţi călugări. În timpul mesei intră călugărul care
se ocupă cu vinul, şi toarnă în păhărele vin, începând cu ultimul; dacă este adus şi alt fel de
mâncare, atunci slujitorul întotdeauna începe să-l servească pe ultimul călugăr şi apoi ajunge
la egumen. După masă, se ridică şi încep să cânte rugăciunile de mulţumire şi aşa, în timpul
cântărilor, ies cuviincios, doi câte doi, din trapeză şi intră în biserică, unde îşi încheie cântările
de mulţumire. (...)
După ce am aflat pe ce cale şi de unde îşi procură în fiecare zi pâinea, să auzim acum
de unde îşi dobândesc ei şi celelalte lucruri necesare întreţinerii. Din voia lui Dumnezeu,
locuitorii oraşelor, datorită marii lor evlavii faţă de ei şi a iubirii pentru vieţuirea lor cea
plăcută lui Dumnezeu, le trimit unul un butoi cu vin, altul untdelemn, altul peşte, altul brânză
şi ouă; altul, fiind lovit de vreo nenorocire sau prevăzând vreun necaz în viaţa lui, le oferă
hrană în fiecare zi, rugându-l pe egumen să le poruncească fraţilor care se află sub ocârmuirea
lui să se roage pentru el ca Domnul să-l izbăvească de necazul care îl aşteaptă. Atunci, în
timpul mesei, egumenul spune în auzul tuturor: „Acela care ne-a hrănit astăzi, vă roagă să vă
rugaţi pentru el ca Domnul să-l izbăvească de necazul şi durerea care îl aşteaptă; rugaţi-vă,
aşadar, pentru el cu sârguinţă, fiecare în chilia lui”. Astfel, izbăvindu-se prin cuvioasele lor
rugăciuni de necazul care îl aştepta, acela le trimite iarăşi din belşug cele trebuincioase. În
chip minunat şi înţelept le-a făgăduit Domnul Cel iubitor de oameni Sfinţilor Săi Ucenici,
zicând: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor
Tâlcuiri şi sfaturi
63
adăuga vouă (Matei 6, 33).
Prin urmare, aceia care caută cu sârguinţă şi potrivit voii lui Dumnezeu împărăţia Lui,
adică mântuirea lor şi a aproapelui lor, prin învăţături dese din dumnezeiasca Scriptură se
mântuiesc şi pe ei şi pe ascultătorii lor. Atunci, cu dreptate Dumnezeul Cel iubitor de oameni
le dă celor ce se mântuiesc belşugul celor trebuincioase vieţii, conlucrând astfel la mântuirea
celor mulţi, mântuire pe care El o numeşte alegoric Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă neamurile
de pretutindeni Îi sunt date Lui de Tatăl ca moştenire şi stăpânirea Lui marginile pământului,
după cum este scris în Psalmul al doilea (v. 8) - de asemenea: Împărăţit-a Dumnezeu peste
neamuri (Ps. 46, 8) - atunci cum altfel ar împărăţi El dacă nu prin intermediul credinţei în El
şi al îndreptării către El? Căci, fiind Făcătorul şi Proniatorul tuturor, El împărăţeşte
întotdeauna; însă împărăţia o primeşte de la Tatăl ca om, aşa cum El Însuşi spune despre Sine
în Psalmul al doilea: Iar Eu sunt pus împărat de El (v. 6). Fericiţi sunt aceia care se îngrijesc
ca împărăţia cea atât de dorită de Dumnezeu să o sporească neîncetat prin dreptatea Lui, adică
prin împlinirea sârguincioasă a sfintelor Lui porunci, şi care neîncetat se trudesc în citirea şi
studiul Scripturilor insuflate de Dumnezeu şi în tâlcuirea, cu toată râvna, înaintea oamenilor
de rând, a înţelesurilor tainice ale acestora. Şi, alcătuind învăţături pentru aceştia, aduc
întotdeauna Stăpânului lor, ca roade, sufletele oamenilor care până atunci au fost prinse de
diavol. Pentru aceasta ei vor auzi de la El: Bine, slugi bune şi credincioase, peste puţine aţi
fost credincioase, peste multe vă voi pune; intraţi întru bucuria Domnului vostru (Matei 25,
21).
Sunt de ajuns cele spuse aici spre slava Domnului nostru Iisus Hristos şi spre folosul,
dar, în acelaşi timp şi spre îndemnul la râvnă dumnezeiască a acelora care cu recunoştinţă au
ascultat povestirea despre buna credinţă. Acum, însă, auziţi o altă povestire ziditoare de suflet,
vrednică de pomenit şi de urmat pentru cei ce dorim cu adevărat să fim bineplăcuţi Domnului
nostru.
În Italia există minunatul oraş Florenţa, cel mai frumos dintre toate oraşele, care se
află acolo, şi pe care le-am văzut şi eu însumi. În acest oraş se află o mănăstire care constituie
locul de baştină al aşa numiţilor (în latineşte) predicatori, adică a propovăduitorilor cuvântului
lui Dumnezeu. Biserica acestei sfinte mănăstiri are hramul Sfântului Apostol şi Evanghelist
Marcu, pe care monahii ce vieţuiesc aici îl au ca ocrotitor şi mijlocitor al lor. În această
mănăstire, egumen era un ieromonah cu numele Ieronim [Savonarola], de origine şi învăţătură
latină, plin de toată înţelepciunea şi raţiunea scripturilor insuflate de Dumnezeu şi filosofia, un
mare ascet, înzestrat din belşug cu râvnă dumnezeiască. Acest bărbat plin de raţiunea
scripturilor insuflate de Dumnezeu şi, mai mult, de râvnă dumnezeiască, aflând că oraşul
Florenţa este puternic lovit de două păcate urâte de Dumnezeu, şi anume: de ticăloasa
fărădelege sodomită şi de cămătăria unită cu încasarea plină de cruzime a dobânzilor
nemăsurate, s-a aprins de râvnă dumnezeiască şi a luat o hotărâre bună şi plăcută lui
Dumnezeu: cu ajutorul cuvântului de învăţătură din dumnezeieştile Scripturi să-i dea oraşului
ajutor şi să nimicească definitiv în el aceste necurăţii. Luând această hotărâre, el a început să-i
înveţe în biserici pe oamenii lui Dumnezeu prin toate poveţele înţelepte şi prin tâlcuirea
cărţilor. În biserica Sfântului Evanghelist Marcu deseori se adunau la el o mulţime de
ascultători din rândul locuitorilor nobili şi drepţi ai acestui oraş. În cele din urmă, tot oraşul sa
apropiat de el cu dragoste şi l-a rugat să vină şi să înceapă să îi înveţe pe oameni cuvântul
lui Dumnezeu chiar în catedrală. Lui i-a plăcut invitaţia şi bunăvoinţa lor şi a început cu râvnă
această nevoinţă în Dumnezeu. În fiecare duminică şi în praznicele deosebite, de asemenea, în
fiecare zi a Sfântului Post, venind în catedrala unde se adunau mulţimile le dădea învăţături,
stând pe un loc înalt, special pregătit pentru acest lucru. Cuvântul lui dura câte două ceasuri,
iar uneori se întâmpla ca învăţătura lui să dureze şi mai mult de două ceasuri. Şi atâta
influenţă avea propovăduirea lui încât cea mai mare parte a oraşului iubea învăţătura lui
puternică şi mântuitoare şi fiecare dintre locuitori se lepăda de obiceiul lui rău şi îndelungat şi
de viclenie şi, în acelaşi timp, de desfrâu, de dezmăţ şi de necurăţia trupească, şi devenea
cinstitorul curăţiei, şi al fecioriei; iar în locul cămătăriei nedrepte şi în loc să ceară cu cruzime
Sfântul Maxim Grecul
64
dobânzi nemăsurate, oamenii deveneau imediat drepţi, milostivi şi iubitori de aproapele, iar
unii dintre aceştia deveneau urmaşii lui Zaheu, mai-marelui vameşilor pomenit în Evanghelie
şi averile agonisite de ei în chip rău şi nedrept le cheltuiau bine, împărţindu-le cu mâinile
învăţătorului celor ce se aflau în nevoi. Însă, pentru a nu-i plictisi pe cititorii acestei descrieri
vorbind despre toate îndreptările lui, voi spune pe scurt că cea mai mare parte a locuitorilor
acelui oraş s-a schimbat şi din adepţii marilor răutăţi au devenit adepţii tuturor virtuţilor
demne de laudă.
Voi povesti, însă, pentru iubitorii virtuţilor o faptă demnă de laudă a unei femei sărace,
faptă din care se va putea înţelege puterea învăţăturii insuflate de Dumnezeu a acestui bărbat.
Fiul unei văduve sărace a găsit pe stradă o pungă aruncată, în care erau 500 galbeni. El i-a dus
această pungă mamei sale; însă ea, văzând-o, nu s-a bucurat pentru faptul că prin această
comoară putea să se izbăvească de sărăcia ei cumplită şi nu a ascuns comoara la sine, ci a duso
imediat la sfântul învăţător al oraşului şi a spus: „Iată, cuvioase părinte şi învăţătorule, fiul
meu a găsit această pungă aruncată pe stradă, ia-o şi, aşa cum ştie cuvioşia ta, să-l găseşti pe
cel ce a pierdut-o şi să i-o dai înapoi ca omul acela să nu plângă nemângâiat pentru ea”.
Învăţătorul, minunându-se de firea cea iubitoare de dreptate a văduvei, după ce a
binecuvântat-o, a lăsat-o să plece. Şi după aceea, când şi-a rostit învăţătura în biserică, după
ce a încheiat-o, a strigat: „Dacă cineva a pierdut bani, să stea în mijloc şi să spună suma averii
pierdute şi semnele pungii şi ziua în care a pierdut-o şi să-şi ia ce este al său”. Atunci cel ce
pierduse banii s-a înfăţişat şi i-a spus învăţătorului şi ziua şi suma pierdută şi semnele pungii.
„Iată, o tânărule, averea ta”, i-a spus învăţătorul, „iar pe această văduvă săracă să o mângâi
atât cât vrei, căci ea te-a izbăvit de marele necaz, pe care l-ai avut”. Şi acela, scoţând cu
bucurie o sută de galbeni, i-a dat femeii. Cu cât mai mult merită să fie lăudată această văduvă
faţă de aceea care este pomenită în Sfânta Evanghelie pentru cei doi bani, pe care i-a dat în
dar lui Dumnezeu? Aceea şi-a arătat firea ei iubitoare de Dumnezeu prin averea care îi
aparţinea şi era puţină, iar aceasta şi-a arătat dreptatea şi iubirea ei de oameni prin averea care
îi era străină şi era foarte mare.
Aş putea să vă împărtăşesc şi alte asemenea fapte vrednice de pomenire ale învăţăturii
plăcute lui Dumnezeu a acestui bărbat; însă pentru a nu vă plictisi cu prelungirea acestei
scrieri, de bunăvoie le voi părăsi şi mă voi îndrepta spre sfârşitul învăţăturii lui, pe care a
dobândit-o în cinci ani. Aşadar, jumătate din locuitorii oraşului au dobândit prin el îndreptare
minunată şi plăcută lui Dumnezeu; iar cealaltă jumătate a continuat nu numai să nu îl asculte
şi să se împotrivească dumnezeieştii lui învăţături, dar au purtat şi duşmănie împotriva lui, lau
necăjit, l-au necinstit şi l-au asuprit astfel încât au uns cu murdărie de om balustrada pe
care el, de obicei, se sprijinea cu mâinile când stătea şi revărsa înaintea mulţimilor şuvoaiele
învăţăturii. Însă el, urmând blândeţea şi îndelunga răbdare a Mântuitorului faţă de toţi, a
îndurat totul cu bărbăţie, dorind cu ardoare îndreptarea celor mulţi.
De aceea, chiar şi pe cei care se aflau în ranguri bisericeşti, însă nu vieţuiau ca
apostolii şi nu se îngrijeau de turma Mântuitorului Hristos aşa cum trebuia, nu îi lăuda, ci fără
teamă scotea în vileag greşelile lor şi adesea spunea: „Dacă noi am trăi potrivit cu Evanghelia
Mântuitorului Hristos, atunci toate popoarele necredincioase s-ar întoarce la Domnul văzând
vieţuirea noastră îngerească, şi acest lucru ne-ar sluji mult la mântuire şi la desfătarea
bunătăţilor veşnice. Acum însă, vieţuind împotriva poruncilor evanghelice şi nici pe noi
îndreptându-ne, nici de alţii îngrijindu-ne să îi călăuzim spre buna credinţă, ce altceva vom
auzi de la dreptul Judecător, dacă nu aceasta: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că
închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să
intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Spunând acest lucru fără sfială şi osândindu-l cu cuvinte şi
mai cumplite pe papa însuşi, care se bucura de cinstirea lor deosebită, şi pe cardinalii care se
aflau pe lângă el, a dat astfel ocazia pentru o şi mai mare ură şi vrajbă faţă de el din partea
celor care încă de la început au urât sfânta lui învăţătură; ei l-au numit eretic şi hulitor şi
amăgitor, deoarece şi-a deschis gura sa împotriva sfântului lor papă şi a întregii Biserici
romane. Vestea despre acest lucru a ajuns la Roma şi i-a tulburat puternic pe papa şi pe clerul
Tâlcuiri şi sfaturi
65
care se afla pe lângă el. S-au tulburat aşa de tare încât i-au trimis o scrisoare sobornicească
prin care i-au interzis să înveţe poporul lui Dumnezeu, procedând în acest caz asemenea celor
care, în Faptele Apostolilor, spun: Dar ca aceasta să nu se răspândească mai mult în popor,
să le poruncim cu ameninţare să nu mai vorbească în numele acesta, nici unui om (Fapte 4,
17). Punându-se astfel de acord, şi oprindu-l să propovăduiască, în scrisoarea lor
sobornicească au adăugat că, dacă el nu va înceta, atunci va fi blestemat de ei ca eretic. El
însă, nu numai că nu a ascultat acest sfat nelegiuit, dar s-a aprins şi mai mult de râvnă
dumnezeiască şi scrisoarea lor sobornicească a numit-o nedreaptă şi neplăcută lui Dumnezeu,
deoarece îl oprea să-i înveţe în biserici pe credincioşi. De aceea, a început şi mai mult să dea
în vileag fărădelegile lor, căci, aşa cum cred eu, nu fără temei, el hotărâse în sine chiar să şi
moară pentru buna credinţă şi pentru slava lui Dumnezeu dacă era nevoie.
Căci în cine arde focul râvnei pentru Dumnezeu, acela dispreţuieşte nu numai averile
şi câştigurile, ci chiar şi viaţa. Despre aceasta Însuşi Domnul mărturiseşte, zicând: Cu dor am
dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea (Luca 22, 15) şi El a spus
aceasta pentru că dorea, ca om, să primească moartea spre slava lui Dumnezeu, Tatălui Său, şi
pentru mântuirea oamenilor. Şi cel mai înflăcărat râvnitor al lui Hristos, Pavel, spune: doresc
să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos; şi iarăşi: căci pentru mine viaţă este
Hristos şi moartea un câştig (Filipeni 1, 23; 21).
Însă, pentru că devotaţii papei, nu au încetat să-l ameninţe şi prin orice mijloc să-l
abată de la propovăduire, iar el, la rândul lui, a continuat să nu li se supună, neîncetând să dea
în vileag nedreptăţile lor, ei au hotărât să-l omoare, ceea ce au şi făcut prin următorul mod:
alegând un general al unui ordin monahal, un oarecare cu numele Ioachim, foarte devotat lor,
l-au trimis, fiind împuternicit de papa, să îi ia rangul de egumen şi, cercetându-l, să-l dea
morţii prin ardere, ca pe un nesupus şi defăimător şi clevetitor al Bisericii romane apostoleşti.
Acest Ioachim, ajungând în Florenţa şi arătând înaltei conduceri a oraşului scrisoarea papei, la
adus pe Ieronim la judecată şi l-a supus unor torturi cumplite. Pentru că acesta a răspuns cu
îndrăzneală la toate vicleniile acelui anchetator nedrept astfel încât judecătorul nu a putut să-l
numească vinovat, împotriva cuviosului şi nevinovatului învăţător al oraşului lor s-au înfăţişat
martori mincinoşi din rândul nelegiuiţilor, care nu ascultau învăţătura lui, aducând împotriva
lui grele şi nedrepte învinuiri. Pe temeiul acestor învinuiri, judecătorii aceia nedrepţi l-au
osândit pe el şi pe încă doi bărbaţi sfinţi, colaboratorii lui, la tortură dublă: să fie spânzuraţi pe
lemn; iar apoi să se aprindă sub ei focul şi să-i ardă.20
Acesta a fost sfârşitul vieţii acelor trei cuvioşi călugări şi aceasta a fost răsplata pe care
au primit-o pentru nevoinţa săvârşită pentru buna credinţă de la cel mai nevrednic papă al lor,
Alexandru21; căci pe atunci era papă Alexandru, de origine spaniol, care prin toate
nedreptăţile şi răutatea i-a întrecut pe toţi călcătorii de lege. Eu, însă, stau atât de departe de
acordul cu acei judecători nedrepţi încât cu bucurie i-aş număra pe martirii torturaţi de ei în
rândul vechilor apărători ai bunei credinţe dacă ei n-ar fi de credinţă latină; căci aceeaşi râvnă
înflăcărată, pe care au avut-o credincioşii de demult pentru slava Mântuitorului Hristos şi
pentru mântuire şi îndreptare, eu am văzut-o şi în aceşti cuvioşi călugări. Acestea nu le-am
auzit de la altcineva, ci eu însumi i-am văzut pe ei şi deseori am fost prezent la învăţăturile lor
şi am văzut în ei nu numai râvnă pentru buna credinţă, asemănătoare cu a celor de demult, ci
şi aceeaşi înţelepciune, aceeaşi raţiune şi aceeaşi iscusinţă în Scripturile insuflate de
Dumnezeu şi în scrierile filosofice. Însă, mai ales, se distingea prin acestea Ieronim, care timp
de câte două ceasuri, iar uneori şi mai mult, stând la catedra de învăţător, revărsa din belşug
şuvoaiele învăţăturii, nu din cărţi scoţând dovezi pentru aceste cuvinte, ci din vistieriile
uluitoarei sale memorii, în care se păstra toată înţelepciunea dumnezeiască a Sfintelor
Scripturi.
20 Despre Ieronim (Girolamo) Savanarola a se vedea şi în Istoria Bisericească Universală, vol. II, EIBMBOR,
Bucureşti, 1993, pp. 112-114. (n. Apologeticum).
21 Papa Alexandru VI Borgia (1492 – 1503). (n. Apologeticum). Pentru amănunte a se vedea la Claudio Rendina,
Papii. Istorie şi secrete, Editura ALL, Bucureşti, 2003, pp. 612-620.
Sfântul Maxim Grecul
66
Vă scriu acestea nu pentru a arăta că acea credinţă latină este curată, desăvârşită şi în
toate dreaptă - să nu fie în mine o asemenea nebunie! - ci pentru a le arăta ortodocşilor că şi
latinii, care cugetă nedrept, au mare grijă pentru mântuitoarele porunci evanghelice şi râvnă
pentru credinţa în Hristos Dumnezeu chiar dacă nu au înţelepciune desăvârşită, aşa cum spune
dumnezeiescul Apostol Pavel despre neascultătorii iudei: Căci le mărturisesc că au râvnă
pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă desăvârşită (Rom. 10, 2). Aşa şi latinii, chiar dacă
au fost ispitiţi în multe lucruri şi au născocit unele învăţături străine şi ciudate, fiind ademeniţi
de marea lor erudiţie în ştiinţele eline, totuşi nu au căzut definitiv din credinţa, nădejdea şi
dragostea către Hristos Dumnezeu. De aceea, cei ce se dedică vieţii monahale, îşi rânduiesc cu
sârguinţă vieţuirea după sfintele Lui porunci astfel încât buna lor înţelegere, iubirea lor
frăţească, sărăcia, tăcerea, negrija (pentru cele lumeşti) şi grija lor pentru mântuirea celor
mulţi trebuie să le urmăm şi noi ca să nu fim mai răi decât ei.
Acest lucru eu îl spun cu privire la împlinirea sârguincioasă a poruncilor evanghelice.
Căci aşa cum ei nu pot deveni desăvârşiţi prin împlinirea sârguincioasă a poruncilor
Mântuitorului până când nu se vor lepăda de ereziile lor, tot aşa nici pe noi nu ne poate face
desăvârşiţi credinţa ortodoxă de una singură dacă nu dobândim împlinirea sârguincioasă a
poruncilor evanghelice. Căci Însuşi Domnul spune către cei ce le încalcă: Şi pentru ce Mă
chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă spun? (Luca 6, 46), adică Îmi aduceţi rugăciuni
dese şi lungi, iar poruncile Mele le nesocotiţi şi nu le împliniţi cu fapta, aşa cum v-am
poruncit. Şi în alt loc Domnul spune iarăşi: Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le
îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut
ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi a căzut. Şi
căderea ei a fost mare (Matei 7, 26).
Tot din această pricină au fost numite şi acele cinci fecioare nebune şi au rămas în
afara cămării cereşti. De asemenea şi cel ce a intrat în cămara cea tainică de nuntă, nefiind
îmbrăcat în haină de nuntă, a fost legat de mâini şi de picioare, scos de acolo şi aruncat în
întunericul cel mai din afară. La fel şi cei ce se lăudau că în numele Domnului au săvârşit
multe semne, au proorocit şi au izgonit demoni, nu vor fi atunci cunoscuţi de dreptul
Judecător şi vor auzi de la El: Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii. Niciodată nu
v-am cunoscut pe voi (Luca 13, 27; Matei 7, 23). Iar dacă ei au proorocit în numele Domnului,
au izgonit demonii din oameni şi au săvârşit multe minuni, atunci El de ce nu îi cunoaşte, ci îi
goneşte şi îi numeşte lucrătorii nedreptăţii?
Răspunsul la aceasta este următorul: chiar dacă au fost aşa şi au săvârşit minuni din
voia neştiută a puterii lui Dumnezeu, totuşi, după cum se vede, nu au avut darul dumnezeiesc
al iubirii desăvârşite pentru Dumnezeu şi pentru aproapele lor, iubire de care este legată mila
dumnezeiască faţă de toţi cei ce au nevoie de milostenie şi ajutor. Martorul nemincinos al
acestui lucru este Fericitul Apostol Pavel, care spune: Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de
aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte (I Cor. 13, 3). De
aceea ei, pentru că nu au dobândit această dragoste dumnezeiască şi mila cea unită cu ea, nu
vor fi cunoscuţi de milostivul Dumnezeu şi vor fi goniţi de El ca nişte lucrători ai fărădelegii,
căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă (Iac. 2, 13), spune cuvântul lui
Dumnezeu. Raiul lui Dumnezeu nu îi primeşte înăuntrul lui pe aceia care, cu toată lăcomia şi
cruzimea, îşi ascund în pământ comori de aur şi argint, ci îi respinge, zicând: „Afară câinii şi
vrăjitorii şi desfrânaţii, ucigaşii şi închinătorii la idoli şi tot cel ce iubeşte şi săvârşeşte
minciuna! Fericit este omul care caută la sărac şi la sărman, adică cel ce îi miluieşte şi le
face bine (Ps. 40, 1), iar cel care îi necăjeşte şi îi asupreşte şi îi chinuieşte neîncetat prin
încasarea anuală a dobânzilor, acela este blestemat de Dumnezeu şi lepădat şi trimis în focul
cel nestins, unde va arde împreună cu bogatul, care îi ura pe cerşetori, în vecii vecilor”. A
Dumnezeului nostru este slava, puterea şi stăpânirea în vecii fără de sfârşit. Amin.
Tâlcuiri şi sfaturi
67
XXVII
Cuvinte de acuzare împotriva lui Ioan Ludovic,
tâlcuitorului sfintei cărţi a Fericitului Augustin,
episcopului de Hiponna
Degeaba îi aduci tu, Ludovic, în calitate de martori credincioşi pentru dovedirea
norocului şi a ursitei, pe Platon, Aristotel, Plotin şi alţi câţiva elini necredincioşi, care nu
cugetă nimic adevărat şi plăcut lui Dumnezeu şi, în majoritatea cazurilor, se contrazic unul pe
altul. Dacă aceşti martori arată că există o stea a norocului şi a destinului, care hotărăşte sorţii
în toate lucrurile ce ne privesc pe noi: virtuţile şi patimile, dreptatea şi nedreptatea, necurăţia
şi oricare vieţuire ticăloasă, de asemenea bogăţia şi sărăcia, atunci unde este vrednicia noastră
cu care suntem înzestraţi, ca fiind creaţi după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu? Unde
este libera noastră voinţă? Unde este dreapta judecată a Făcătorului tuturor, dacă El, prin
făpturile Sale, adică prin stele, mă atrage, chiar împotriva voinţei mele, fie către virtute, fie
către patimă? Şi pentru ce a pus El Legea, prin care ne porunceşte aspru, zicând: Să nu ucizi,
Să nu săvârşeşti adulter, Să nu furi, şi celelalte porunci dumnezeieşti ale Sale de vreme ce eu
sunt atras cu forţa de planeta Marte către ucidere şi către vărsare de sânge sau de Mercur către
hoţie sau de Venera către diferite fapte desfrânate? Căci cine se poate împotrivi poruncii şi
rânduielii Lui?
Şi tu, Ludovic, şi aceia pe care îi aduci ca martori pentru dovedirea nenumăratelor
taine ale firii, toţi vorbiţi în deşert, silindu-vă ca printr-o cercetare omenească, neputincioasă
şi greşită să pătrundeţi ceea ce pentru om este de nepătruns şi ştiut numai de Făcătorul tuturor.
În acelaşi timp, ce folos au binecredincioşii din această cercetare curioasă şi de prisos?
Categoric nici unul, în afara unei discuţii deşarte şi de prisos. Să căutăm cu sârguinţă şi să
aflăm cum ia naştere în sufletele noastre frica de Dumnezeu, iar nu cum este săvârşită
zămislirea noastră în pântecele celor ce ne nasc, căci aceasta nu contribuie deloc la mântuirea
noastră.
Este de ajuns, o Ludovic, pentru Platon dacă, într-adevăr, a dobândit mântuirea,
crezând în Mântuitorul Care a coborât la iad. Însă de ce îl socoteşti şi îl numeşti sfânt? De
unde ai aflat tu aceasta? Dacă Platon al tău, o Ludovic, îţi porunceşte să cinsteşti mulţi zei,
atunci cum îl numeşti tu mai sfânt decât toţi ceilalţi filosofi?
Tu nu înţelegi bine, o Ludovic, şi nici corect următoarea cugetare dumnezeiască,
pentru că ea în cărţile greceşti nu este scrisă aşa cum o pomeneşti tu, ci este scrisă aşa: Nu era
el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el (Ioan l, 8; 7), adică
să creadă în Însăşi Lumina Cea Pururea Fiitoare, Care este Fiul Cel Unul Născut şi Cuvântul
Luminii Celei fără de început şi Pururea Fiitoare, iar nu să creadă în el, adică în Ioan. De ce
întinezi tu, Ludovic, ceea ce este preacurat, prin poveşti stricăcioase şi vorbe goale? Chiar
dacă Zeus al tău a zămislit-o fără mamă pe preafrumoasa Atena şi a născut-o din capul său,
totuşi el ar fi rămas până la sfârşit în suferinţă dacă Ghefest nu i-ar fi retezat cu securea cu
două tăişuri capul lui Zeus al tău. În adunări, spune Sfânta Scriptură, binecuvântaţi pe
Dumnezeu, pe Domnul din izvoarele lui Israel (Ps. 67, 27), adică din Scripturile insuflate de
Dumnezeu, cele prooroceşti şi apostoleşti; ţie ţi se potriveşte pe deplin cuvântul apostolesc:
Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni (Rom. l, 22).
Ce folos le aduci tu, o Ludovic, binecredincioşilor, amestecând tina atât de urât
mirositoare a poveştilor stricăcioase şi de mult uitate şi născocirile celor ce vorbesc în deşert,
iar nu ale filosofilor? Cu adevărat, „zicând că sunteţi înţelepţi”, aţi ajuns nebuni, după
cuvântul Sfintei Scripturi, şi născociţi asemenea deşertăciuni pentru cei care, fără folos, se
îndeletnicesc cu ele. De aceea şi trebuie ca noi, creştinii, să ne nevoim în citirea
dumnezeieştilor Scripturi şi să le studiem, iar de scrierile filosofilor înţelepţi trebuie să ne
lepădăm, dând ascultare dumnezeiescului Propovăduitor, care spune: Spusu-mi-au călcătorii
Sfântul Maxim Grecul
68
de lege deşertăciuni, dar nu sunt ca legea Ta, Doamne (Ps. 118, 85); şi în alt loc: Cuvintele
Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori (Ps.
11, 6); iar cuvintele necredincioşilor sunt necurate, ticăloase şi pline de toată mârşăvia. Nu vă
lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri, spune dumnezeiescul Apostol (Evrei
13, 9). Şi Domnul spune: Oile Mele ascultă de glasul Meu, iar după un glas străin ele nu vor
merge (Ioan 10, 27; 5).
Nu ştiu cum să te numesc, Ludovic: să te numesc, oare, teolog binecredincios sau fără
de greşeală? Însă nu îndrăznesc să te numesc aşa, căci un teolog fără de greşeală nu caută, fără
minte, cele mai presus de el, ci se mulţumeşte cu ceea ce a descoperit Sfântul Duh în
Scripturile dumnezeieştilor Prooroci, traduse de cei 72 de tâlcuitori luminaţi de Duhul Sfânt,
care au trăit cu mulţi ani înainte de întruparea Mântuitorului. Ei au tradus limpede astfel: Aşa
s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea
lucrarea Sa, pe care a făcut-o (Fac. 2,1-2). Apoi, puţin mai departe, Sfânta Scriptură spune:
Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit (v. 8). Iar tu - nu ştiu din ce
pricină - i-ai dispreţuit pe aceşti traducători şi, mai mult, îi urmezi pe Simmah, Ahila şi
Teodotion, oameni care vorbesc cu înţelepciune pământească, iar nu cu Dumnezeiescul Duh,
şi afirmi că traducerea lor este mai clară şi că (aşa cum se spune în traducerea lor) Dumnezeu
a creat raiul înainte de orice altă creaţie. Însă unde l-a creat El când încă nu erau create nici
cerul, nici pământul, nici vreuna din cele patru stihii? O, cât de nesăbuită este gândirea ta!
Degeaba eşti tu atras atât de nebuneşte şi fără judecată de traducerile răstălmăcite ale
oamenilor care vorbesc din pântecele lor, iar nu din insuflarea Sfântului Mângâietor!
Însă nici filosof creştin adevărat nu te pot numi, deoarece nu ai în tine acea dragoste
acea evlavie pentru cuvântul lui Dumnezeu, care le sunt specifice adevăraţilor filosofi creştini,
ci pretutindeni amesteci ceea ce nu poate fi amestecat şi produci o tulburare care nu-şi are
locul aici. Ce ai tu în comun cu ereticii şi blestemaţii Origen şi Albert şi ce treabă ai tu cu cei
cu nume întunecate Scot şi Eratosten - oameni iubitori de lume care vorbesc din înţelepciune
pământească, iar nu de la Duhul Sfânt? Să nu-ţi doreşti să cugeţi mai mult decât trebuie să
cugeţi (Rom. 12, 3), ci să cugeţi în hotarele nevinovăţiei, dând ascultare dumnezeiescului
Propovăduitor, Înţeleptului Solomon, care spune că nu este folositor a încălca rânduielile
părinteşti. Cu privire la întrebarea pomenită (despre rai) să fii convins de faptul că Sfântul
Duh a vorbit prin dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, care vă spune clar aşa: „Să se ruşineze
falşii înţelepţi care spun că raiul se află în cer şi că el este duhovnicesc, în cer se află, oare,
smochinul? Şi dacă raiul este în cer, atunci râurile de unde izvorăsc? Nu din pământ? Iar dacă
raiul se află în cele de sus, atunci înseamnă că şi râurile curg de sus în jos, însă Scriptura nu
spune că râul izvorăşte din cer, ci din Eden”. Tu, Ludovic, înfăţişezi greşit sensul cuvintelor
înţeleptului Ioan Damaschin despre raiul lui Dumnezeu. El nu tăgăduieşte nici existenţa
raiului tainic, ci spune clar aşa: Unii înţeleg că raiul este material, iar alţii înţeleg că este
spiritual. Însă mie mi se pare că aşa cum omul este creat şi material şi spiritual, aşa şi sfântul
lui lăcaş este deopotrivă şi material şi spiritual, astfel încât omul să aibă vieţuire dublă: cu
trupul să se afle într-un loc dumnezeiesc şi minunat, aşa cum este spus, iar cu sufletul să
vieţuiască într-un loc cu mult mai înalt şi minunat, avându-L pe Dumnezeu casă a sălăşluirii
şi veşmânt întru totul minunat, fiind îmbrăcat în harul Lui şi săturându-se cu unicul şi cel mai
dulce fruct, adică cu vederea lui Dumnezeu şi hrănindu-se cu ea, ca oricare înger”. Celelalte
cuvinte ale acestui capitol le găseşti în cuvântarea 22 a sfintei lui cărţi22 şi de acolo vei lua nu
legendele Pieridelor23, ci îmbelşugatul har duhovnicesc al dumnezeieştilor dogme.
Nici următoarea ta cugetare, Ludovic, nu are temei. Căci fericita şi nepătimitoarea
fiinţă dumnezeiască este nepieritoare şi nedespărţită şi nu este supusă nicidecum nici unei
curgeri a timpului, nici unei separări şi nici unei patimi; iar sufletul nostru, chiar dacă este
cuvântător şi raţional şi nemuritor, totuşi este legat de necuratele patimi şi şi-a însuşit iubirea
22 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ediţia a III-a, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 68, în cartea II, cap. XI.
Lucrarea este disponibilă şi în format digital în colecţia Apologeticum, http://apologeticum.net
23 Pieride se numeau muzele – zeiţe ale poeziei, artei şi ştiinţei.
Tâlcuiri şi sfaturi
69
de plăceri a trupului şi este, în mod vrednic de osândă, biruit de ea. Iar suflarea dumnezeiască
pe care Făcătorul a suflat-o în faţa primului om creat nu este nicidecum vreo scurgere a fiinţei
dumnezeieşti, căci fiinţa dumnezeiască este nedespărţită şi nepieritoare, aşa cum am spus mai
sus; însă prin aceasta se arată nemurirea, raţiunea şi voinţa liberă a sufletului. Înţeleptul tău
Lactanţiu se înşală mult în toate lucrurile şi te înşeli şi tu, fiind de acord cu el. Bună faptă şi
mântuitoare este a cunoaşte neputinţa cugetelor noastre, aşa cum spune dumnezeiasca
cugetare: Gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi cugetările noastre sunt cu greşeală (Înţel.
9, 14) şi să ne mulţumim cu ceea ce ne-a fost descoperit prin Sfântul Duh şi prin Proorocii
insuflaţi de Dumnezeu, prin Însuşi Mântuitorul Hristos şi prin Sfinţii Lui Ucenici şi Apostoli,
şi să nu cercetăm cele ce sunt mai presus de noi, aşa cum spune Sfânta Scriptură: Cele mai
presus de tine nu le căuta (Sirah 3, 20), ci să îl pomenim întotdeauna pe acel dumnezeiesc
Părinte care ne învaţă că despre ceea ce nu este scris nici nu trebuie să cugetăm. Înţelegând,
aşadar, sensul dumnezeieştii cugetări care spune clar: omul, în cinste fiind, n-a priceput;
alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor (Ps. 48, 12) - să încetăm să
cercetăm ceea ce este mai presus de înţelegerea noastră şi să încetăm să întinăm şi să umilim
prin cugetări viclene şi împreunări asemenea dobitoacelor acea vrednicie îngerească pe care
omul a primit-o până la neascultare, fiind creat după chipul lui Dumnezeu. Nici un folos
duhovnicesc nu au din aceste cercetări aceia care vor să vieţuiască în curăţie, ci, dimpotrivă,
din acestea provin întinarea minţii şi răzvrătirea gândurilor necurate. Iar felul înmulţirii
neamului omenesc, adică mijlocul prin care ar fi început să se înmulţească neamul omenesc
dacă protopărintele lui ar fi rămas păzitorul poruncii care i-a fost date, o lăsăm în seama
Unicului, Înţeleptului şi Atotputernicului Făcător, la semnul Căruia repede, într-o clipită a
ochilor, au fost create nenumărate cete de luptători cereşti. Un înţelept spunea: „Să nu
cercetezi degeaba ceea ce nu aduce nici un folos”.
Să cercetăm mai bine, dacă, într-adevăr, dorim să fim înţelepţi înaintea lui Dumnezeu,
iar nu înaintea oamenilor, acel mijloc prin care am putea să ne întoarcem la prima noastră
vrednicie, pe care am avut-o până la neascultare, şi la frumuseţea asemănătoare lui
Dumnezeu. Deşi Ieronim al tău gândeşte greşit despre prima căsătorie, totuşi Făcătorul laudă
foarte mult căsătoria dintre bărbat şi femeie şi, punând lege, ca un Stăpân, spune: Pentru
aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un
trup (Matei 19, 5). Dacă El Făcătorul, nu ar fi lăudat căsătoria, atunci nu ar fi spus: Deci, ce a
împreunat Dumnezeu omul să nu despartă (v. 6) şi nu l-ar fi numit adulter pe acela care îşi
părăseşte femeia, fără ca ea să fi încălcat fidelitatea căsătoriei, şi îşi ia altă femeie. Şi
dumnezeiescul Pavel spune: Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat (Evrei 13, 4).
Şi Însuşi Făcătorul, dacă n-ar fi lăudat căsătoria, atunci nu ar fi mers la nunta din Cana
Galileii, nu ar fi prefăcut acolo apa în vin şi nu ar fi luat, în chip iubitor de oameni, parte cu
ceilalţi la ospăţul de nuntă. A doua căsătorie este îngăduită de cele Şapte Sfinte Sinoade
Ecumenice pentru neputinţa trupească a jumătăţii care rămâne, mai ales dacă acest lucru se
întâmplă în tinereţe. De ce o dispreţuieşte înţeleptul vostru Ieronim? Ceea ce au hotărât
Sinoadele prin Duhul Sfânt, aceea şi Stăpânul tuturor, Dumnezeu, a întărit mai sus. Nu
trebuie, o Ludovic, să uiţi cele spuse în Dumnezeiasca Scriptură: Nu fi drept peste măsură ca
să nu fii necinstitor înaintea Mea (Eccles. 7, 16).
Oare nu vei înceta, Ludovic, să te înarmezi împotriva celor 72 de tâlcuitori care, prin
Duhul Sfânt, au tradus Scripturile iudeilor în limba elină, aşa cum mărturiseşte despre ei
însuşi Ieronim, cel cinstit de voi, la fel şi dumnezeiescul autor al acestei sfinte cărţi (Fericitul
Augustin), zicând că cei şaptezeci şi doi de tâlcuitori, care au tradus scrierile evreieşti în limba
elină, au fost plini de Sfântul Duh? Fie şi faptul că au fost oameni simpli, aşa cum spui tu, şi
că din nepricepere au scris şi au citit Scriptura greşit. Dar e cu putinţă ca întregul Sfânt Sinod
al Părinţilor inspiraţi de Dumnezeu şi al învăţătorilor răsăriteni să nu fi înţeles aceste greşeli
din cărţi? O, ce nepricepere din partea ta, ca să nu spun nechibzuinţă!
Ce înţeles deosebit de înalt, proorocesc şi binecredincios, capătă cuvintele următoare
dacă le scriem şi le rostim astfel: „Oare nu Sion va zice omul?” Într-adevăr, nici unul! Iar
Sfântul Maxim Grecul
70
dacă scriem şi rostim: Mamă va zice Sionului omul (Ps. 86, 4) - cuvintele acestea conţin cea
mai clară proorocie despre faptul că toţi oamenii vor crede în Dumnezeul-Om, Cel ce S-a
născut în Sion, în Iisus Hristos şi îl vor numi şi îl vor cinsti pe Sfântul Sion, mama lor
duhovnicească, pentru că i-a renăscut prin baia duhovnicească şi dumnezeiască a vieţii
veşnice şi i-a adăpat cu laptele cel dulce şi cuvântător al cunoaşterii neîntinate a Sfintei şi
Cinstitei Treimi.
Iar tu, înţelepte Ludovic, te-ai rătăcit cumplit, urmându-l numai pe Ieronim şi numind
izvor sfânt şi adevărat scrierile ucigătorilor de Dumnezeu - ale iudeilor - stricate deja de ei din
pricina duşmăniei şi urii lor mari cu care ei, ucigătorii de Dumnezeu, sunt înarmaţi împotriva
Domnului nostru Iisus Hristos. Este greşit şi lipsit de temei pentru noi, ortodocşii, să dăm
sens cărţilor iudeilor. De ce? Pentru că, după ce L-am cunoscut pe Hristos Dumnezeu şi am
dobândit adevărata cunoaştere de Dumnezeu, ucigătorii de Dumnezeu - iudeii - au căzut de la
Dumnezeu, ei nutrind ură şi duşmănie faţă de noi şi ni se împotrivesc în toate nouă, ca cei ce
sunt luptători împotriva lui Dumnezeu şi dinadins denaturează în cărţi cugetările prooroceşti
despre Hristos. Trebuie, îndeosebi, să avem încredere în Cinstitul Mângâietor Care, prin
Moise, ne-a învăţat adevărul, ce nu de traducător a fost scris aşa cum este scris la
Evanghelistul Matei, care spune clar: Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel
mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul
Meu Israel (Matei 2, 6).
Dacă cei şaptezeci şi doi de tâlcuitori au fost plini de Sfântul Duh, atunci este evident
că ei, fiind luminaţi de El, au tradus totul corect. Cum, dar, îndrăzneşti tu acum să spui că ei în
multe locuri au tradus greşit şi nepotrivit cu ştiinţa? Aceasta este o mare îndrăzneală din
partea ta, care provine din îngâmfare. Dacă ei, aşa cum mărturiseşti şi tu, au fost plini de
Duhul Sfânt şi, în acelaşi timp, după părerea ta, au tradus unele locuri greşit şi nepotrivit cu
ştiinţa, atunci cum poţi tu, părinte Ieronime, să traduci mai bine, nefiind părtaş al acelui har al
Dumnezeiescului Mângâietor, pe care l-au avut ei? Dacă tu ai fi părtaş al acestui har, atunci
nicidecum nu ai putea să îi necăjeşti atât de rău, căci noi ştim că duhurile proorocilor se
supun proorocilor (I Cor. 14, 32).
Dar, pentru că tu socoteşti minciuni cele spuse despre orânduirea locuinţelor în care ei
au locuit separat, în timpul traducerilor, şi Iustin Filosoful şi Mucenicul Tertulian sunt pentru
tine martori nevrednici de încredere, atunci Sfântul bărbat Augustin, care a trăit după ei şi
după tine (Ieronime), spune clar aşa: „Se spune că în cuvintele traducătorilor a existat un
acord minunat şi demn de laudă, deşi ei au făcut acest lucru fiecare în chip separat”. Iar dacă
ei au tradus fiecare în chip separat, atunci din aceasta reiese, o înţeleptule Ieronim, că fiecare
dintre ei a tradus aflându-se într-o locuinţă a sa separată. Iar tu, în chip foarte necuviincios
sfinţiei tale, îi mustri pe aceşti bărbaţi dumnezeieşti atât de mari. Eu am spus deja şi iarăşi
spun că nu trebuie să avem încredere în cărţile iudeilor, pe care dinadins le-au denaturat
luptătorii de Dumnezeu iudei, care ni se împotrivesc nouă şi se străduiesc să dea drept
mincinoasă traducerea celor 72 de tâlcuitori, deoarece această traducere contribuie foarte mult
la taina adevăratei noastre credinţe.
Fie şi aşa cum gândiţi voi - că cei 72 de tâlcuitori au tradus greşit următoarea cugetare:
Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă (Iona 3, 4). Ascultaţi, aşadar, voi, cei care
lăudaţi cel mai mult cărţile iudeilor: această greşeală şi această nepotrivire nu este drept să o
atribuim celor 72 de tâlcuitori, căci această dojană trece asupra Cinstitului Mângâietor Însuşi,
Care a vorbit prin ei. În orice caz, aceasta este o născocire rea şi vicleană a vreunui vrăjmaş al
credinţei noastre, care, printr-o asemenea nepotrivire vădită, a vrut să ne lipsească de acea
încredere pe care o avem faţă de traducerea inspirată de Dumnezeu a celor 72 de tâlcuitori sau
a vreunui copist al Sfintei Cărţi care, datorită uitării - şi aceasta se întâmplă des - a scris fără
băgare de seamă 40 zile în loc de 3 zile. Oare nu au înţeles acei traducători inspiraţi de
Dumnezeu, dar mai ales Însuşi Dumnezeiescul Mângâietor, Care a vorbit prin ei, nu a ştiut,
oare, că era cu neputinţă ca împăratul, îmbrăcat în sac şi presărat cu cenuşă timp de 40 zile, să
stea pe pământ fără hrană, de asemenea şi pruncii de la sân să trăiască 40 zile fără să mănânce
Tâlcuiri şi sfaturi
71
lapte şi animalele să rămână vii atâtea zile fără mâncare şi apă?
Dar cum însuşi Proorocul Iona, hotărând dinainte pentru pieirea lor termenul de
patruzeci de zile, a dorit să vadă pieirea lor mai înainte de încheierea acestui termen, ca unul
care i-ar fi urât pe oameni şi s-ar fi bucurat de pieirea oamenilor? Încetaţi, dar, încetaţi să
lăudaţi adevărul iudaic şi să numiţi cărţile iudeilor izvor sfânt!
Într-o carte romană se spune: „Şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul
Omului”. Răspunsul ortodoxului la aceasta este următorul: nu aşa se află acest lucru în cărţile
noastre greceşti şi punctul nu se află în acest loc, sfinte părinte, ci se citeşte aşa: Căci precum
Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine şi I-a dat putere să facă
judecată (Ioan 5, 26-27). Aici se pune punct. Însă cum primeşte El ceea ce are? Căci, ca
Dumnezeu, El este Însăşi Viaţa şi Stăpânul şi Judecătorul, aşa cum Îi spune şi Tatălui Său: Şi
toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele (Ioan 17, 10), arătând prin aceasta că
este egal cu Tatăl. Însă iudeii L-au socotit un om care nu se deosebea prin nimic de ceilalţi
oameni, şi cu mânie şi cu mare turbare I-au spus: Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre
asupra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu (Ioan 10, 33) şi
din această pricină El adaugă, zicând: pentru că este Fiul Omului: nu vă miraţi de aceasta -
îndreptând astfel părerea lor greşită pe care o aveau despre El. Deşi spune: Eu sunt şi Fiul
Omului şi Mă arăt vouă aşa în realitate, iar nu ca nălucă, totuşi să nu vă miraţi de aceasta: că
vine ceasul, aceasta El o spune despre învierea obştească, de apoi; şi acum este, aceasta o
spune despre acei morţi pe care El i-a înviat, de exemplu: fiica lui Iair, fiul văduvei şi Lazăr
cel mort de patru zile; când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor
învia (Ioan 5, 25). Nu vă miraţi de aceasta şi nu socotiţi de necrezut ceea ce Eu vă spun. Căci
aşa cum Eu, ca Dumnezeu, am puterea să învii morţii, aşa o am şi ca om, primind-o de la
Tatăl Meu. Aşadar, punctul trebuie să stea după cuvintele: şi I-a dat putere să facă judecată.
Apoi, mai departe: pentru că este Fiul Omului: nu vă miraţi de aceasta trebuie citit ca un nou
început. Nu vă siliţi, aşadar, să dovediţi mai înainte de vreme împlinirea cuvintelor pomenite,
căci este destul de clar că ele se referă la a doua Lui venire cu trupul, aşa cum El Însuşi spune
în Evanghelia după Matei: atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere
şi cu slava multă (Matei 24, 30). Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură şi
vreo desfătare trupească, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17) şi
desfătare duhovnicească cu bunătăţile cele veşnice, păstrate în ceruri şi nesfârşită saturare cu
ele. Umplea-ne-vom - spune Psalmistul - de bunătăţile casei Tale (Ps. 64, 5), adică de cele ale
Ierusalimului de Sus. Şi Fericitul Pavel spune: Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele
pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte (I Cor. 6, 13). Şi dacă ele vor fi
nimicite de Dumnezeu, atunci cum vor putea să apară din nou? Şi Mântuitorul spune iarăşi în
Evanghelie: Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui
Dumnezeu în cer (Matei 22, 30). Iar tu, o Lactanţiu, şi toţi cei asemenea ţie, v-aţi rătăcit
cumplit şi mi se pare că, din acest punct de vedere, nu vă deosebiţi deloc de ticălosul amăgitor
Mahomed, care a propovăduit ceva asemănător24.
A cerceta mult îşi în zadar negrăitele taine ale firii lui Dumnezeu, o Ludovic, este
specific îndrăznelii lui Origen şi curiozităţii lui jalnice. De aceea mi se pare că şi tu însuţi
gândeşti greşit despre focul chinului veşnic, deşi te mândreşti peste măsură cu înţelepciunea ta
în filosofie. Căci focul acela nu din văzduh îşi are puterea lui nimicitoare şi nici din faptul că
pământul se încinge datorită acţiunii razelor soarelui asupra lui, aşa cum minţi tu fără minte.
Acest foc este ascuns de Făcător sub pământ pentru chinul necredincioşilor, iar în Sfânta
Scriptură, de obicei, este numit gheenă. Cunoscutul bogat neiubitor de oameni, care ardea în
el, l-a rugat pe Patriarhul Avraam să-l trimită la el pe săracul Lazăr pentru a-i răcori cu apă
limba arsă de flacăra focului nestins din cele de mai jos ale pământului. Iar de faptul că focul
acesta se află în cele de mai jos ale pământului, să te convingă focul muntelui Etna, care a
izbucnit în sus (de sub pământ) din adâncurile pământului şi, de asemenea, urletele şi
strigătele cumplite ale celor chinuiţi acolo.
24 Adică desfătările trupeşti în viaţa viitoare (n. tr.)
Sfântul Maxim Grecul
72
Oare nu Îl auzi pe Mântuitorul, Care spune: A murit şi bogatul şi a fost înmormântat.
Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în
sânul lui (Luca 16,22-23). În iad, a spus Domnul, iar nu în văzduh. Căci, oare, în văzduh s-a
întărit prăpastie mare între ei? Tu însă, Ludovic, amăgindu-te cu gândurile înţelepciunii
pământeşti, stai departe de adevărul evanghelic.
Toată această cercetare vastă şi complicată se poate rezolva foarte uşor printr-o
singură cugetare proorocească, fără să aibă nevoie de o mulţime de dovezi. Căci
dumnezeiescul Prooroc şi Împărat David, în Psalmul 71, sub forma rugăciunii, spune clar aşa:
Dumnezeule, adică Tată, judecata Ta dă-o împăratului, adică Fiului Tău, despre Care spune în
Psalmul al doilea: Iar Eu sunt pus împărat de El (v. 6); apoi continuă: şi dreptatea Ta fiului
împăratului, ca să judece pe poporul Tău cu dreptate şi pe săracii Tăi cu judecată (Ps. 71, 1-
2). Şi în alt loc: Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pământul, că toate neamurile sunt ale Tale
(Ps. 81, 1). Însă cine moşteneşte toate neamurile dacă nu Acela Căruia I se spune: Cere de la
Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta, marginile pământului (Ps. 2, 8)?
Evident, este vorba despre Cel Unul Născut, iar nu despre Tatăl Cel fără de început, Care L-a
născut. Şi în Psalmul 109: Zis-a Domnul Domnului Meu. Domnul este Tatăl; Domnul este şi
Acela Căruia Tatăl Îi spune: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi
aşternut picioarelor Tale. Apoi spune: Cu Tine este poporul Tău, adică stăpânirea, în ziua
puterii Tale (v. 1; 3), adică în ziua celei de-a doua veniri a Lui, aşa cum Domnul Însuşi spune
despre Sine: şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă
(Matei 24, 30).
Este uimitoare, Ludovic, îndrăzneala ta nemăsurată; căci tu nu numai că nu te temi să
încalci dumnezeiasca poruncă, ce spune: Cele mai presus de tine nu le căuta (Sirah 3, 20) şi
pe aceasta: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea (Luca 18,
17), ci încă te sileşti ca prin mărturii neputincioase să-i convingi pe unii necredincioşi de
învăţătura cea nebună a falşilor înţelepţi. Există, o Ludovic, un foc adevărat, un foc nestins,
pregătit diavolului şi îngerilor lui, adică demonilor vicleni şi oamenilor necredincioşi; există şi
un vierme care ia naştere din foc şi care roade veşnic şi mănâncă permanent trupurile ce sunt
mâncate mereu şi niciodată nu sunt nimicite, aşa cum spune autorul acestei cărţi Despre
cetatea lui Dumnezeu. În capitolul 22, ne învaţă, zicând: „Pentru că Apostolul scrie: Până
vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea
bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Ef. 4, 13) şi vom fi asemenea
chipului Fiului lui Dumnezeu, unii spun că la învierea cea de obşte femeile nu vor învia în
chip femeiesc, ci toate se vor ridica în chip bărbătesc, căci Dumnezeu l-a creat numai pe
bărbat, luând ţărână din pământ, iar pe femeie a făcut-o din coasta bărbatului ei. Însă mie mi
se pare că mai adevărat gândesc aceia care nu se îndoiesc de faptul că bărbatul şi femeia vor
învia fiecare în chipul său. Numai că atunci nu va mai fi pofta desfrânată, care este pricina
ruşinii, căci şi până la căderea lor în păcat ei au fost goi şi nu s-au ruşinat. Aşadar, pofta
desfrânată va fi înlăturată din trupurile cele înviate, iar chipul bărbătesc şi cel femeiesc se vor
păstra”. Eu însă, voi contrazice acest lucru astfel. Ce nevoie vor mai avea, cinstite părinte, atât
bărbatul cât şi femeia, de aceste mădulare asemănătoare dobitoacelor când trupurile oamenilor
vor învia nestricăcioase şi nu vor avea trebuinţă de hrană şi de naştere de fii? Ştim însă că,
aceste organe de reproducere ne sunt date de înţelepciunea nespusă a Făcătorului pentru
motivele pomenite, adică pentru ca, prin acest mijloc, să se înmulţească neamul omenesc şi
prin intermediul lor să se îndepărteze prisosul de hrană.
Iar faptul că aceste mădulare asemănătoare dobitoacelor nu sunt nicidecum potrivite
fiinţei raţionale, create după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu, reiese din Scriptura
care spune: Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de
minte şi s-a asemănat lor (Ps. 48, 12). Dar prin ce „s-a alăturat”? Evident, prin stricăciune şi
prin moarte, căci până la neascultare protopărinţii noştri au fost nemuritori. Şi s-a asemănat
lor - cum s-a asemănat? Evident, prin naşterea care se săvârşeşte prin intermediul împreunării
asemănătoare dobitoacelor dintre bărbat şi femeie. Căci Făcătorul, ştiind dinainte despre
Tâlcuiri şi sfaturi
73
căderea care avea să aibă loc, a spus primului om creat: Nu este bine să fie omul singur;
să-i facem ajutor potrivit pentru el (Fac. 2, 18). Pentru ce i-a făcut acest ajutor? Evident,
pentru înmulţirea şi continuarea neamului omenesc, ca el să nu piară definitiv; căci îi era cu
neputinţă să se păstreze numai prin bărbat. Iar după învierea trupurilor, când ele vor deveni
nestricăcioase şi nu vor avea trebuinţă de naştere de fii, aceste mădulare asemănătoare
dobitoacelor nu vor mai fi necesare, pentru că cei înviaţi se vor întoarce la vrednicia lor cea
întocmai cu a îngerilor, cu care au fost înzestraţi la început. Iar despre faptul că şi partea
femeiască va învia în chip şi înfăţişare bărbătească şi că bărbatul şi femeia nu se vor mai
deosebi între ei prin mădularele asemănătoare dobitoacelor, mărturiseşte Însuşi Făcătorul
neamului omenesc, spunându-le saducheilor: Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se
mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer (Matei 22, 30), care nu sunt de parte
femeiască şi înfăţişare asemănătoare dobitoacelor. Cu acest lucru sunt de acord şi cuvintele
Apostolului, care spune: Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus, şi
nu a spus: fii şi fiice, ci numai fii; iar apoi spune: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi
îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Gal. 3, 26-28),
arătând astfel o singură înfăţişare comună pentru ambele părţi, bărbătească şi femeiască, ce
vor învia, având una şi aceeaşi înfăţişare şi alcătuire, nu cu mădularele naşterii de prunci, care
nu sunt potrivite firii omeneşti celei create după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu.
Dacă ele nu ar fi fost nepotrivite, atunci Făcătorul tuturor nu le-ar fi numit urâciune şi
ruşine; căci, poruncindu-i lui Moise să facă pentru Aaron şi fiii lui veşminte de in, a poruncit
să îi facă aşa încât ei să acopere ruşinea lor de la brâu până sub genunchi (Ieşirea 28, 42). Şi în
alt loc, îi spune iarăşi: Şi să nu te sui pe trepte la jertfelnicul Meu, ca să nu se descopere acolo
goliciunea ta (Ieşirea 20, 26). Dacă aceste mădulare erau ruşine pentru Aaron şi fiii lui, şi sunt
aşa înaintea lui Dumnezeu, atunci, la învierea morţilor, după înlăturarea stricăciunii, cum pot
fi, cum se pot numi şi socoti aceste mădulare bune când nu va mai fi nici o nevoie de ele? De
aceea, bine este pentru noi să îl ascultăm pe înţeleptul arhiereu (pe Ioan Gură de Aur), care
spune că ceea ce nu este scris de Prooroci şi de Apostoli, nici nu trebuie să cercetăm.
XXVIII
Scrisoare de învăţătură către un anumit bărbat
împotriva răspunsurilor unui oarecare înţelept latin
O, cinstite frate în Domnul, Gheorghe! Mă închin ţie ca de obicei şi te rog să nu dai
atenţie predosloviei acestei cărţi (despre care va fi vorba mai departe). Ea nu numai că nu ne
spune nimic bun, punându-se astfel împotriva celor spuse nouă de către arhiereii şi învăţătorii
noştri ortodocşi, ci, în majoritatea cazurilor minte şi vorbeşte împotriva predaniilor ortodoxe,
lucru de care te poţi convinge din aceste scurte răspunsuri ale mele. Latinii, o Gheorghe, s-au,
rătăcit puternic şi se rătăcesc continuu, lăsându-se atraşi de ştiinţele eline şi de cele romane şi
de cărţile iudaiceşti şi de cele ale agarenilor. De aceea tu, prin toate mijloacele, să te
îndepărtezi de ele şi să dai ascultare învăţătorilor ortodocşi.
Ce ar fi mai bun, domnul meu, decât cartea lui Damaschin, dacă ea ar fi tradusă corect
şi îndreptată? Ea, într-adevăr, se aseamănă cu frumuseţea cerească şi cu hrana raiului şi este
mai dulce decât mierea şi fagurele. De asemenea ai răspunsurile lui Atanasie către prinţul
Antioh - înţelepte şi pline de tot adevărul. Pe ele să le asculţi, cu ele să te desfeţi; iar scrierile
străine şi mincinoase să nu ţi le doreşti şi să nu le cauţi, căci tovărăşiile rele strică obiceiurile
bune (I Cor. 15, 33); şi iarăşi: Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra, iar untdelemnul
păcătoşilor să nu ungă capul meu; că încă şi rugăciunea mea este împotriva vrerilor lor (Ps.
140, 5).
Cartea pomenită ne înfăţişează discuţia dintre ucenicul şi învăţătorul său şi se numeşte
„Lucidarius”, adică „Luminătorul”. Conţinutul acestei cărţi se numeşte „aureagemma”, ceea
Sfântul Maxim Grecul
74
ce înseamnă mărgele de aur (gemma de aur)25.
Maxim spune: Ea nu este „aureagemma”, ci, în esenţă, este „argento-pucconmic”26,
ceea ce înseamnă aramă cu un adaos nu prea mare de argint; iar mai corect, este nu
„lucidarius”, ci „obtenebrarius”, ceea ce înseamnă „întunecătorul”, iar nu luminătorul.
Cuvântul care iese din gura mea, se împrăştie în văzduh, şi esenţa lui nu rămâne în urechile
ascultătorilor. Iar Dumnezeirea prin fiinţa Sa se află pretutindeni, nu Se sălăşluieşte într-un
loc cunoscut, aşa cum spune marele Dionisie Areopagitul, căci ea nu poate fi determinată de
nici un loc.
Lucidarius: Dumnezeu nu a fost singur, ci odată cu El a avut loc facerea lumii.
Maxim: Această expresie este platonică şi aristotelică, nu creştinească; aceia spun că
lumea este pururea fiitoare asemenea lui Dumnezeu. Dacă „facerea lumii” a avut loc odată cu
Dumnezeu - şi de aceea El nu a fost singur niciodată - atunci înseamnă că lumea este
întotdeauna împreună cu El, ceea ce înseamnă că ea este pururi fiitoare asemenea lui
Dumnezeu; iar acest lucru este o hulă.
Lucidarius: În Dumnezeu sunt trei esenţe: puterea, înţelepciunea şi marea bunătate.
Maxim: Şi acest cuvânt este hulitor. Căci în Dumnezeu există o singură fiinţă şi o
singură esenţă şi împărăţie, aşa cum învăţăm de la sfinţii teologi, iar ipostasurile sunt trei.
Puterea, înţelepciunea şi bunătatea, se numesc atribute şi nu sunt esenţe. Căci există o singură
Dumnezeire, o singură fiinţă şi o singură esenţă. Iar a spune că există trei esenţe, prin aceasta
nu se deosebeşte prin nimic de erezia lui Arie: căci el a împărţit Treimea unitară în trei esenţe.
Lucidarius. Ucenicul: Unde s-a aflat lumea până la facerea ei? Răspunsul
învăţătorului: Atunci nu a existat nimic în afară de întunericul, care se numeşte „haos”, căci
cele patru stihii erau atunci amestecate între ele. Haos este numit adâncul, sau groapa, sau
altceva asemănător acestora.
Maxim: Întrebarea este obraznică, deoarece este scris: cele mai presus de tine nu le
căuta (Sirah 3, 20) şi răspunsul nu conţine nici un fel de rezolvare a problemei, ci constă
numai în adunarea resturilor ideilor eline, precum „haos” şi „ilin”27, aceste două noţiuni fiind
luate din cărţile de filosofie grecească. Căci elinii spun că înainte Dumnezeu a creat „ilinul”,
adică materia, iar apoi, din această materie (din „ilin”), a creat totul exact aşa cum olarul
pregăteşte mai întâi lutul, iar apoi face din el diferite vase. Însă sfânta teologie nu îngăduie
nicidecum acest lucru, ci spune că într-o clipită a ochilor Dumnezeu a adus totul de la nefiinţă
la fiinţă - cerul, pământul şi adâncurile, prin care sunt numite cantităţile nemăsurate ale
apelor. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Gen, l, 1) şi nu se spune că mai întâi a
creat „ilinul”, adică materia, iar apoi a făurit din ea cerul şi pământul. Dumnezeu nu făureşte,
precum olarul, ceva din materie şi într-un timp determinat, ci făureşte prin semnul Său
atotputernic ceea ce vrea, iute, aşa cum este zis: El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au
zidit (Ps. 148, 5). Şi Grigorie Teologul spune: „La început El s-a gândit să creeze puterile
îngereşti şi gândul a devenit faptă”.
Lucidarius. Ucenicul: Cum s-a numit primul înger? Învăţătorul a răspuns: Satanail.
Maxim: Cuvântul Satana este evreiesc şi înseamnă: „apostat”. Prin urmare, înainte de
căderea sa nu s-a numit nici Satana, nici Satanail, ci s-a numit „Eosforos”, aşa cum este
pomenit în proorocia lui Isaia; iar acest cuvânt în limba greacă înseamnă - „purtător de
lumină”. Acest nume i-a fost dat datorită strălucirii mari cu care l-a împodobit Făcătorul. Abia
după cădere este numit Satana, ceea ce înseamnă apostat; însă până la cădere nu s-a numit
Satanail. Sfânta Scriptură, pe care o are Biserica, nu ne-a lăsat acest lucru; iar ceea ce Sfânta
Scriptură nu ne-a lăsat, despre aceea nu se cuvine deloc să spunem sau să învăţăm ceva.
Lucidarius. Ucenicul: Mult timp s-a aflat el în cer? Învăţătorul: Nu mai mult de o
25 Gemma – latinescul gemma – piatră preţioasă şlefuită care este folosită pentru împodobirea inelelor, iar uneori
şi ca pecete (n. tr.).
26 Aşa este în manuscris: cuvântul acesta este alcătuit, evident, din cuvintele latineşti: argentum – argint, cuprum
– aramă şi din grecescul μίχνυμι – amestec (nota ediţiei academice).
27 Ύλη – cuvânt grecesc – pădure, copac, substanţă, materie (n. tr.).
Tâlcuiri şi sfaturi
75
jumătate de ceas.
Maxim: Nici despre acest lucru nu se ştie din nici o scriere părintească şi insuflată de
Dumnezeu.
Lucidarius. Ucenicul: Când a fost creat iadul? Învăţătorul a răspuns: Tocmai în ceasul
acela, când diavolul s-a gândit să se compare cu Dumnezeu. Atunci, prin voia lui Dumnezeu,
a fost creat iadul.
Maxim: Şi acest lucru, evident, este spus în afara Dumnezeieştii Scripturi. Căci în
Scriptură se spune: „Dumnezeul raţiunilor, Domnul şi Dumnezeu, a pregătit începuturile lui”.
Şi, ca Dumnezeu al raţiunilor, El a prevăzut totul, aşadar şi căderea lui Fosfor. De aceea, a
pregătit de la început un asemenea loc.
Lucidarius: Crebus desemnează şarpele şi dragonii, deoarece iadul este plin de dragoni
de foc şi viermi, care nu mor niciodată.
Maxim: În Scriptură nu vei găsi nicăieri acest lucru.
Lucidarius: Mai este „varafrum”28, ceea ce înseamnă deschizătură întunecată.
Maxim: Cuvântul acesta este grecesc şi înseamnă prăpastie, nu deschizătură
întunecată.
Lucidarius: Mai este şi Aheront.
Maxim: Acesta este cuvânt elinesc, nu bisericesc; la fel şi Kocit. Acestea sunt două
râuri de foc din iad, despre care Homer spune că în ele se chinuie aceia care au vieţuit aici în
rea-credinţă şi fărădelegi.
Lucidarius. Ucenicul: Cum a fost creat cerul? Învăţătorul: Sfânta Scriptură numeşte
cerul tărie. Cerul este creat astfel încât se întinde neîntrerupt de la răsărit la apus, iar în
direcţia opusă lui vin soarele, luna şi stelele.
Maxim: Dacă cerul se întinde întotdeauna spre apus, trăgând forţat împreună cu el
soarele, luna şi stelele, atunci se dovedeşte a fi mincinoasă Sfânta Scriptură, care spune: Cel
ce întinzi cerul ca o piele, iar o altă traducere spune: Cel ce întinzi cerul ca un cort (Ps. 103,
3)29. Prin aceasta, Scriptura a arătat tăria şi statornicia lui, căci cortul nu se mişcă. Iar dacă
spunem că el se întinde mereu şi prin puterea sa trage totul cu sine, atunci de ce unele stele,
arătându-şi lumina la răsărit mai târziu decât altele, se mişcă şi ajung la apus mai repede decât
ele, iar celelalte dimpotrivă? Dacă prin mişcarea puternică a cerului ar fi atraşi către apus şi
soarele şi luna şi stelele, atunci toate s-ar mişca în aceeaşi măsură, potrivit cu mişcarea
cerului. Însă tu spui că cerul se mişcă neîncetat de la răsărit la apus şi în direcţia opusă lui vin
soarele, luna şi stelele.
Cum de te contrazici în cuvinte pe tine însuţi? Căci cerul este atât de puternic încât şi
soarele şi luna şi stelele le trage cu puterea sa spre apus. Într-adevăr, inima ta deşartă a
înnebunit. Toate aceste răspunsuri ies din înţelepciunea omenească exterioară, iar nu din
învăţătura şi predania bunei credinţe.
Latinii, o, Gheorghe, s-au lăsat puternic atraşi de ştiinţele exterioare şi tu nu trebuie să
asculţi învăţăturile lor şi, de asemenea, nici să traduci cărţile lor în limba rusă. Fereşte-te de
ele ca de cangrenă molipsitoare şi ca de râia periculoasă, dacă vrei să fii în ziua secerişului
grâu curat, iar nu neghină.
Lucidarius. Ucenicul: Soarele a fost creat în a patra zi; însă ce lumină a fost înainte ca
soarele să strălucească? Învăţătorul: Unii spun că Dumnezeu a creat un nor foarte luminos,
care lumina totul.
Maxim: Nici acest răspuns nu este potrivit cu învăţătura Părinţilor Bisericii Ortodoxe.
Înţeleptul Ioan Damaschin, în cea de-a 18-a cuvântare, spune clar aşa: „În primele trei zile
lumina s-a revărsat şi iarăşi s-a ascuns la porunca lui Dumnezeu. Astfel a făurit ziua şi
noaptea”. Să te ţii cu putere de cartea lui Damaschin şi să fii un mare teolog şi cunoscător al
ştiinţelor naturii, iar de valurile străine să nu te laşi atras, ca barca ta să nu se răstoarne şi să
nu piară.
28 Βαραφρον – cuvânt grecesc – orificiu, groapă adâncă, prăpastie (n. tr.)
29 În original: Cel ce pui cerul ca un acoperiş (n. tr.)
Sfântul Maxim Grecul
76
Lucidarius. Ucenicul: Mult timp a fost Adam în rai? Învăţătorul: Nu mai mult de două
ceasuri.
Maxim: Sfântul Ioan Gură de Aur spune: şase ceasuri. Din această pricină şi Noul
Adam, Iisus Hristos a fost răstignit în ceasul al şaselea.
Lucidarius. Ucenicul: Legumele care cresc în rai şi care au fost făcute pentru om cine
se foloseşte de ele acum, când omul este izgonit din rai? Învăţătorul: Ele nu cresc în zadar, ci
ca să se hrănească cu ele sfintele duhuri, care se află în rai.
Maxim: Sufletele mântuite, nici până la învierea trupurilor lor, nici după înviere, nu au
nevoie de nici un fel de hrană care creşte în grădină; singura lor hrană este hrana
duhovnicească, nesecată şi neîncetată adică desfătarea cea veşnică cu dumnezeiasca frumuseţe
a Aceluia Care este împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44, 3). De
asemenea, mai este izbânda şi săturarea cu dragostea, raţiunea şi înţelepciunea tainelor
ascunse ale lui Dumnezeu, aşa cum spune Scriptura: Iar eu întru dreptate mă voi arăta feţei
Tale, sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta (Ps. 16, 15). Şi în alt loc spune: iar fiii
oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui. Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale şi din
izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei (Ps. 35, 8-9), ceea ce înseamnă că îi vei umple cu
harul Sfântului Duh, aşa cum şi Damaschin, în capitolul 22, spune clar despre om şi despre
hrana lui duhovnicească: „Vieţuind în Dumnezeu şi avându-L pe Dumnezeu casa lui şi cu El
îmbrăcându-se, ca şi cu un veşmânt slăvit, fiind îmbrăcat în bucuria Lui, s-a hrănit, ca un
înger, numai cu El, cu această legumă preadulce, adică cu vederea lui Dumnezeu, având acest
lucru pentru sine ca hrană, iar acesta după vrednicie este numit pomul vieţii.”30
Lucidarius. Ucenicul: Duhurile nu au nevoie de hrană, căci cine mănâncă, acela
trebuie să crească. Învăţătorul: Tu vorbeşti despre hrana trupească, care nu există nicidecum
în rai. Căci, aşa cum sufletele sunt duhovniceşti, aşa şi hrana lor este duhovnicească.
Ucenicul: Cum putrezeşte hrana aceea?
Maxim: Tu ai spus că hrana pentru sufletele duhovniceşti este duhovnicească; iar dacă
este duhovnicească, atunci cum de spui iarăşi că ea putrezeşte şi se strică, precum apa din
pricina soarelui? Ceea ce este duhovnicesc rămâne pentru totdeauna neputrezit. Dacă
putrezeşte, atunci înseamnă că ea este materială şi după ce putrezeşte, trebuie ca sufletele să
primească hrană din nou ca să nu înfometeze. O, ce nebunie este aceasta!
Lucidarius. Ucenicul: Cât de mult a trăit Adam? Învăţătorul: 930 ani, iar după aceea a
murit în Ierusalim şi a fost îngropat în Hebron şi atunci a umplut acea groapă, din care
Dumnezeu a luat ţărână pentru crearea lui.
Maxim: Şi acest lucru este spus în afara predaniei bisericeşti. Căci Atanasie cel Mare,
în cuvântarea despre Patimile Mântuitorului şi despre cruce, spune aşa: „A ajuns până la noi
povestirea Părinţilor potrivit căreia capul celui dintâi creat, al lui Adam, a fost adus de potopul
care a avut loc în timpul lui Noe, din Răsărit în Iudeea şi, prin voia lui Dumnezeu, a rămas pe
Golgota ca să se sfinţească cu sângele Noului Adam”. Din aceasta reiese că primii oameni, de
până la potop, au trăit în locurile cele mai de sus ale Răsăritului, acolo au murit şi au fost
îngropaţi. Şi dreptul Abel, evident, acolo a fost ucis, iar nu în Damasc, la fel ca şi tatăl lui,
care nu a murit în Ierusalim, aşa cum în deşert spune acela.
Lucidarius. Ucenicul: Cine este primul om care a inventat scrisul? Învăţătorul: Enoh.
Maxim: Şi în privinţa acestui lucru minte vădit nu lucidarius al tău, ci obtenebrarius,
adică întunecătorul, nu luminătorul. Căci Set, al treilea fiu al lui Adam, a fost primul care a
inventat scrisul, precum scrie Iosif iudeul, care spune că Set, auzind de la tatăl său că va fi
potop pe pământ - ori de foc ori de apă - a făcut doi stâlpi, unul de piatră, iar celălalt de lut, şi
a scris pe ei, în evreieşte, denumirile zodiacului şi ale planetelor şi ceea ce a înţeles el cu
mintea sa despre corpurile cereşti. Apoi, a aşezat stâlpii aceştia pe un loc înalt, pentru ca
oamenii care aveau să trăiască după potop să afle despre acestea.
30 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. cit., cartea II, cap. XI, pp. 68. Lucrarea este disponibilă şi în format
digital în colecţia Apologeticum, Biblioteca Teologică Digitală, http://apologeticum.net
Tâlcuiri şi sfaturi
77
Maxim31: Melchisedec a domnit 113 ani şi se spune despre el că nu are genealogie,
deoarece el nu a aparţinut seminţiei lui Avraam, ci a fost de neam canaanean şi a provenit
dintr-o seminţie blestemată; de aceea nici nu s-a învrednicit de socotirea neamului lui în
Sfintele Cărţi. De asemenea şi Salimul, unde a domnit el, este cunoscutul Ierusalim, care nu
avea încă denumirea sa deplină – Ierusalim. Însă când la Salim s-a adăugat cuvântul „ieru”, el
a dobândit denumirea deplină de „Ierusalim”.
XXIX
Despre dreptate şi milă
Podoaba cea frumoasă a cerului din timpul zilei este acest soare luminos, care îl
traversează în fiecare zi şi luminează tot pământul; iar în timpul nopţii, podoaba lui este luna,
atunci când se află în plinătatea ei. Iar podoaba cea frumoasă a împăratului celui
binecredincios şi cununa luminoasă a capului său împărătesc le constituie Însuşi Soarele Cel
neapus al dreptăţii - Iisus Hristos, Care luminează şi sfinţeşte neîncetat mintea şi sufletul
împăratului cu razele milei şi ale dreptăţii şi ale blândeţii, datorită cărora el este proslăvit,
lăudat şi iubit de toţi supuşii săi, ca un părinte de către fiii săi şi este întărit prin rugăciunile
săvârşite pentru el către Cel de Sus şi în tot lucrul bun, pe care îl face sau îl pune la cale,
primeşte ajutor de la Dumnezeu şi nu este lipsit de cele dorite, din toate părţile fiind întărit cu
pace nebiruită până la tinereţea şi bătrâneţea sa. Şi ce poate fi mai bun decât aceasta, mai
trebuincios şi mai folositor pentru împăraţii şi domnitorii binecredincioşi? Această cunună
minunată şi mântuitoare să v-o doriţi toţi cei care vă aflaţi în dregătorii înalte şi în demnităţi
împărăteşti, ca să dobândiţi şi voi împărăţia cea veşnică de sus.
XXX
Despre mărinimie şi sfat
Cel mai frumos dintre toate păsările este vulturul, prin faptul că prin puterea deosebită
a aripilor sale se ridică în înaltul necuprins. Iar dintre toţi cei ce stăpânesc pe pământ cel mai
cinstit împărat este acela care îşi cârmuieşte împărăţia sa cu ajutorul sfetnicilor înţelepţi şi al
voievozilor mărinimoşi şi care se înarmează împreună cu ei împotriva duşmanilor.
XXXI
Despre arhistrateg, ceea ce în ruseşte înseamnă
„voievod”, despre cum trebuie să fie el în
cârmuirea poporului
Arhistrategul Belizarie, ceea ce în ruseşte înseamnă principalul conducător de oşti, era
minunat la trup şi foarte înalt, binevoitor, şi într-atât era de blând şi de primitor faţă de cei ce
veneau la el cu rugăminţi încât se purta cu cerşetorii şi cu oamenii de condiţie foarte joasă ca
şi cum era egal cu ei. De aceea bunăvoinţa şi dragostea pentru el ale întregii armate
subordonate lui şi ale tuturor sătenilor erau foarte mari; căci pe ostaşi îi răsplătea cu foarte
mare dărnicie, mai mult decât pe toţi, iar celor care mergeau la luptă şi dobândeau răni grave,
le dăruia averi mari, uşurând astfel suferinţele lor datorate rănilor. Pe cei care dădeau dovadă
de mare vitejie, îi premia cu decoraţii deosebite, le dădea grivne şi lanţuri de aur, iar celui
31 Următoarele cuvinte ale lui Maxim despre Melchisedec alcătuiesc, probabil, răspunsul la vreo întrebare din
Lucidarius, care lipseşte în manuscris.
Sfântul Maxim Grecul
78
dintre ostaşi care îşi pierdea în luptă calul sau vreo armă, Belizarie îi dăruia imediat o altă
armă sau un alt cal. Iar faţă de săteni dădea dovadă de o atât de mare ocrotire şi atât de mult îi
păzea, încât niciodată în toată perioada conducerii lui Belizarie ei nu au fost supuşi nici unei
asupriri din partea armatei, vindeau totul la un preţ drept, iar, când se coceau roadele
pământeşti, el urmărea cu deosebită asprime ca nicăieri caii [armatei], care treceau prin
apropiere, să nu le aducă vreo pagubă, neîngăduindu-le nicidecum să se atingă de legume şi
de pomii roditori. Pe lângă toate acestea el era curat şi împodobit cu toate virtuţile.
XXXII
Despre prescurărese
De ce prescurăresele nu consumă carne?!. Voi, care ştiţi, spuneţi-ne şi nouă. Noi
auzim din gura Mântuitorului că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea pe iese din
gură, aceea spurcă pe om (Matei 15, 11), De asemenea şi Sfântul Apostol Pavel spune:
Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu
mulţumire, adică mâncat. Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (I
Tim. 4, 4-5). Iar dacă nu li se porunceşte să mănânce carnea mai spurcată decât omul, atunci
ar fi mai cuvenit ca mai ales preoţilor să li se poruncească să nu mănânce carne. Căci
prescurăreasa amestecă aluatul simplu; iar preotul ia în mâini Însuşi Sfântul Trup şi se
împărtăşeşte cu El; însă aşa cum preotului nu i se socoteşte păcat întrebuinţarea cărnii, aşa se
cuvine să gândim şi despre prescurărese. Şi despre aceasta am spus destul.
XXXIII
Povestire despre pătimirea unui nou mucenic
apărut pe pământul grecesc, pătimire la care
Cuviosul Maxim a fost martor
Aceia care cu adevărat şi-au pus nădejdea în Domnul, rămân statornici ca sfântul
munte Sion şi nici îmbuibarea pântecelui, nici slava, nici pofta trupească, nici chinurile amare,
nici chiar frica de moarte nu îi pot zdruncina. Era un tânăr, foarte evlavios, cu o frumoasă
înfăţişare exterioară şi bogat în toate virtuţile sufleteşti, de credinţă creştină, neînvăţat pe
deplin în cele cărturăreşti, însă înzestrat la minte cu deprinderi vrednice de laudă. El era robul
unui turc bogat şi păştea oile acestuia pe pajişti roditoare. Fiica stăpânului său, o domnişoară
tânără, s-a înrobit puternic cu dragostea către el. Însă acesta a respins iubirea ei diavolească,
deoarece era agareancă şi s-a încredinţat cu jurământ că niciodată nu va împlini dorinţele ei
dacă nu o va vedea mai întâi curăţată prin botezul creştinesc şi dacă cununia nu se va săvârşi
după legea lui Dumnezeu. Ea s-a învoit imediat la acest lucru şi a fugit împreună cu el,
părăsind dintr-odată totul: şi pe părinţi şi ţara. Însă cel ce priveşte cu ochi pizmaş la tot binele
nu a lăsat în afara curselor lui pizmaşe nici acest lucru, ci l-a îndemnat la cercetări pe însuşi
tatăl tinerei care, ca o fiară înfometată ce se repede la vânat, după multe eforturi, i-a găsit
vieţuind într-o pădure, asemenea cerbilor tineri şi nevinovaţi care se ascund de fiare. Făcândui
răni acestui iubitor al curăţiei, el l-a adus iarăşi în casa sa, legat; aflând, însă, de la fiica sa
despre înfrânarea lui curată şi minunată, s-a mirat auzind despre o asemenea putere a curăţiei
şi, astfel, schimbându-şi mânia în blândeţe, a început să-l înduplece cu cuvinte atât de
prietenoase către voia sa: „Leapădă-te, o bunule fiu, de credinţa ta părintească, primeşte-o pe
a mea şi fii aşa cum sunt eu şi eu te voi uni prin căsătorie cu această fiică a mea dorită de tine
şi te voi face moştenitorul tuturor averilor mele”.
Însă bunul râvnitor al bunei credinţe, auzind acest sfat al agareanului cu privire la
credinţă, s-a umplut tot de Sfântul Duh şi, aprinzându-şi sufletul de iubirea dumnezeiască şi
Tâlcuiri şi sfaturi
79
de dorinţa muceniciei, a răspuns: „Pieri împreună cu fiica ta şi cu bogăţiile tale, vas întinat al
diavolilor dăunători! Eu voi păzi curată credinţa în Dumnezeul meu atât cât voi putea, iar de
tine şi de bogăţiile tale şi de fiica ta şi de însuşi vicleşugul necredinciosului Mahomed cu
bucurie mă lepăd!”
Fiind mâniat de aceste cuvinte, agareanul, înfuriindu-se ca un câine turbat, s-a năpustit
asupra tânărului şi a început să-l bată fără milă cu pumnii şi cu picioarele, apoi i-a pus pe
gâtul lui frumos o frânghie şi, legându-i mâinile la spate, a început să-l târască cu cruzime,
ducându-l la judecată ca pe un hoţ şi răpitor al fiicei sale şi ca pe un defăimător foarte mare al
lui Mahomed. Acolo, a aruncat asupra lui multe alte cleveteli. Judecătorul nu a luat în seamă
însă nici o cleveteală, ci l-a învinuit numai datorită credinţei. Prin intermediul tuturor
vicleşugurilor, el a încercat să-l silească şi să-l convingă pe tânărul cel vrednic de laudă [să se
lepede de credinţă], alintându-l, chinuindu-l şi făgăduindu-i multe bunătăţi. Într-un cuvânt s-a
străduit prin toate cursele să dărâme stâlpul sufletesc al minunatului tânăr, însă a întâlnit în el
un munte nemişcat, pe care a încercat să-l mişte din loc. Iar când s-a convins că prin nici o
silnicie nu poate să supună convingerea minunatului tânăr, atunci a poruncit să-i fie pusă pe
gât o frânghie şi să fie ridicat încet de la pământ, iar apoi să fie lăsat repede în jos şi, în tot
acest timp, să i se spună: „Fie-ţi milă de tinereţea ta înfloritoare şi nu-ţi alege în zadar o
asemenea moarte ruşinoasă”. De trei ori a îndurat frumosul tânăr această sugrumare
chinuitoare şi de trei ori a spus: „Hristos este Dumnezeul şi Împăratul meu” şi după aceea cu
bucurie şi-a dat sufletul său lui Hristos. De trei ori L-a mărturisit şi de trei ori a murit pentru
El. Într-adevăr, acest tânăr minunat s-a arătat a fi nevoitor slăvit pentru buna credinţă, călcând
cu mărinimie totul: şi slava şi pofta trupească şi însăşi viaţa pentru unica iubire dumnezeiască
a lui Hristos.
Să ne ruşinăm, aşadar, noi cei care punem cinstitele legi ale lui Hristos mai prejos de
desfrâul cel întinat şi ori să ne căsătorim după lege, ori să ducem jugul curăţiei, ca următori ai
bunei credinţe!
XXXIV
Scrisoare către bătrânul Vasian despre felul de viaţă de la Sfântul Munte
La Sfântul Munte felul de viaţă se împarte în trei categorii: în viaţă de obşte, viaţă de
sine, adică aşezământ de lavră, şi în viaţă de schit. În viaţa de obşte, ostenelile, bunurile, hrana
şi toate celelalte, atât în interiorul mănăstirii cât şi în afara ei, constituie avuţia obştească a
tuturor; în lavre, cum ar fi cea a Sfântului Atanasie şi cea a Buneivestiri a Vatopedului,
ostenelile din interiorul şi din afara mănăstirii sunt de obşte pentru toţi după apreciere şi după
aptitudini, iar toate donaţiile se îndreaptă spre vistieria mănăstirii, acestea păstrându-se pentru
fiecare trebuinţă mănăstirească şi pentru primirea oaspeţilor; tuturor fraţilor li se dau în fiecare
zi în chilii câte două pâini, iar miercurea şi vinerea câte una; muncitorii dobândesc toate cele
necesare din mănăstire. Însă, când toţi fraţii se află la lucrul mănăstiresc, mănâncă din tot ce
are mănăstirea de două ori pe zi.
Iar în marile praznice: Bunavestire, Paşti, ziua Sfintei Treimi, ziua Sfinţilor Petru şi
Pavel, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Naşterea lui Hristos, Bobotează şi de
două ori pe an pentru ctitori, toţi fraţii şi vizitatorii mănâncă în trapeză din tot ce are
mănăstirea. Aceia dintre fraţi care au adus o contribuţie în mănăstire, sunt lăsaţi după voia lor:
dacă vor muncesc, iar dacă nu vor, nu muncesc; totuşi, şi aceştia muncesc după puterea lor. În
chinovii (mănăstiri de obşte), contribuţiile cu condiţia de a vieţui în linişte pentru odihna de
veci nu se primesc decât numai sub forma donaţiilor de bunăvoie. În chinovii şi în lavre există
o astfel de rânduială încât egumenul, fără sfatul fraţilor - celor 15 sau 20 aleşi - nu poate
hotărî de unul singur nici un lucru. Pe tot muntele există o pravilă comună, potrivit căreia
tinerii fără barbă nu sunt tunşi în monahism, iar dacă unul ca acesta merge tuns în alt loc, nu
este primit; sunt tunşi în monahism toţi cei care vin pentru Dumnezeu. Egumenii în fiecare
Sfântul Maxim Grecul
80
lucru mănăstiresc se ostenesc împreună cu fraţii, iar slujitori mireni nu există pe tot Sfântul
Munte, decât numai unul sau doi în mănăstire, pentru întreţinerea catârilor, cailor şi boilor
mănăstirii.
Marile praznice sunt următoarele: 1) Bunavestire, 2) Naşterea lui Hristos, 3) Tăierea
împrejur, 4) Boboteaza, 5) Învierea lui Lazăr, 6) Intrarea în Ierusalim, 7) Schimbarea la Faţă,
8) Răstignirea, 9) Învierea, 10) Înălţarea, 11) Pogorârea Sfântului Duh, 12) Adormirea
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi cele asemenea lor, ca şi pretutindeni (în Rusia).
XXXV
Scrisoare către un prieten, conţinând lămuririle
a trei greşeli întâlnite în cărţi de către cititorii lor râvnitori
Pentru că nobleţea ta mi-a încredinţat să-ţi trimit în scris lămurirea anumitor greşeli pe
care le-ai întâlnit, eu am socotit de drept să iau aminte la rugămintea ta deşi, după cum ştiu, ea
este mai presus de puterea minţii mele slabe; totuşi, nădăjduind în puterea şi harul Celui Care
şi dobitocului necuvântător i-a deschis gura şi prin el, care a vorbit pe limba omenească, l-a
mustrat pe bătrânul încărcat de ani, purced şi eu la împlinirea poruncii tale, atât cât îi este
îngăduit înţelegerii mele.
Înainte de toate vrei să te încredinţezi dacă înţeleg corect aceia care afirmă că ostaşii
binecredincioşi ucişi în timpul luptei cu necredincioşii sunt învredniciţi de partea drepţilor,
adică de Împărăţia Cerurilor. Despre aceasta îţi voi spune aşa. Mult ar trebui să ne rugăm, şi
acest lucru şi lui Dumnezeu Îi este plăcut şi pentru toţi oamenii este mântuitor, ca noi,
lepădând orice ceartă, orice nedreptate şi vrajbă reciprocă, să iubim vieţuirea în pace a unuia
cu celălalt, urmându-l în simplitatea inimii pe dreptul care spune: Cu cei ce urau pacea,
făcător de pace eram (Ps. 119, 7); de asemenea: Pace multă au cei ce iubesc legea Ta,
Doamne, şi nu se smintesc (Ps. 118, 165). Şi aşa cum Sfântul Apostol Pavel spune: Dacă se
poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii (Rom. 12, 18). Ce
spune el prin aceste cuvinte: „dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră”? Adică: nu începeţi
voi înşivă lupte şi certuri cu ceilalţi chiar dacă ar fi şi necredincioşi sau vrăjmaşi, ci trăiţi în
bună pace cu toţi.
Dar pentru că smintelile trebuie să vină (Matei 18, 7), aşa cum Însuşi Stăpânul tuturor
şi Făcătorul a destăinuit această trebuinţă, arătând astfel împotrivirea definitivă a unor oameni
necredincioşi faţă de legile şi poruncile lui Dumnezeu, de asemenea şi răutatea nemăsurată a
diavolilor potrivnici lui Dumnezeu şi ura lor faţă de oameni, din pricina căreia ei, luptătorii
împotriva lui Dumnezeu, nu încetează să tulbure neamul omenesc, folosind toate mijloacele şi
mai ales pe aceia care urăsc din tot sufletul buna credinţă în Hristos Dumnezeu şi se
străduiesc pe orice cale să o nimicească de pe faţa pământului, constrânşi încă de la început de
această trebuinţă grabnică, binecredincioşii împăraţi, dregători şi conducători, fiind însufleţiţi
de dumnezeiasca râvnă şi apărând buna credinţă în Stăpânul tuturor, au devenit, desigur,
potrivit cu voia şi insuflarea dumnezeiască, voievozi şi căpetenii, au numit conducători de mii
şi sute de ostaşi, au organizat armată numeroasă şi le-au hotărât din veniturile statului soldă
îndestulătoare ca ei să fie întotdeauna pregătiţi pentru respingerea ticăloşilor barbari care se
ridică împotriva moştenirii binecredincioase a Făcătorului tuturor.
Aşa a fost dumnezeiescul Avraam care, înarmând 318 oameni dintre slujitorii casei
sale, a alergat împreună cu ei după regele Kedarlaomer, a bătut oastea lui şi pe toţi cei înrobiţi
de el i-a luat înapoi împreună cu dreptul Lot şi i-a înapoiat regelui Salemului, adică dreptului
Melchisedec. Această faptă vrednică de laudă el a săvârşit-o, desigur, din râvnă
dumnezeiască. De aceeaşi râvnă dumnezeiască a fost însufleţit şi Fericitul Moise, cel ce se
trăgea din el şi a trăit cu mulţi ani după el, care, înarmându-i pe Isus Navi şi pe voievozii care
erau împreună eu el şi pe căpeteniile miilor de ostaşi şi armata israelită aleasă, i-a trimis
împotriva necredinciosului Amalec, iar el însuşi, urcându-se pe un munte-înalt, a înălţat
Tâlcuiri şi sfaturi
81
rugăciuni şi cereri către Stăpânul tuturor pentru mântuirea întregului neam israelit. Aşa au fost
şi judecătorii israeliţi care au trăit după el, şi însuşi dumnezeiescul Samuel care l-a uns pentru
domnie pe primul rege israelit - pe Saul - şi l-a trimis în ţinutul amaleciţilor ca să-l nimicească
definitiv şi să distrugă acolo tot poporul împreună cu toate dobitoacele, după porunca lui
Dumnezeu, ca răzbunare pentru sângele fiilor israeliţilor pe care l-a vărsat necredinciosul
Amalec, împotrivindu-se poruncii Celui Preaînalt, în vremea când Domnul a dus poporul
israelit în pământul făgăduinţei pe care s-a jurat să-l dea înaintaşilor lor ca moştenire.
Dar, să nu lungesc foarte mult cuvântul cu povestiri amănunţite despre faptele care au
avut loc după rânduiala şi porunca lui Dumnezeu şi despre luptele împăraţilor care au avut loc
în Ierusalim şi în Samaria împotriva celor de alt neam. Căci după porunca şi rânduiala lui
Dumnezeu se săvârşeşte tot ce îi priveşte pe cei care domnesc în chip binecredincios pe
pământ, aşa cum spune dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând; Tot sufletul să se supună
înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de
Dumnezeu sunt rânduite (Rom. 13, 1). Lăsând toate acestea, să trecem la binecredincioşii
împăraţi şi cârmuitori ai ortodocşilor şi să vedem ce s-a săvârşit de către cei mai vrednici de
pomenire dintre ei prin conducerea luptelor împotriva popoarelor barbare care s-au străduit să
stârpească de pe pământ buna şi neîntinata noastră credinţă. Ei, înarmându-se cu credinţa în
Sfânta şi Atotputernica Treime, nu numai trupeşte i-au biruit pe acei barbari, ci, prin faptele
lor înţelepte şi prin învăţăturile lor insuflate de Dumnezeu au lucrat aşa încât aceia s-au
schimbat şi au venit la cunoaşterea neîntinatei vederi a lui Dumnezeu, lepădând toată
necredinţa lor de dinainte şi cruzimea lor barbară. Iar pentru ce spun eu aceasta, ascultă cu
atenţie. Dacă binecredincioşii împăraţi şi cârmuitori ai noştri care se nevoiesc bine pentru
adevărata credinţă în Hristos Dumnezeu săvârşesc asemenea schimbări vrednice de laudă şi
plăcute lui Dumnezeu şi ajung la acestea prin moartea multor căpetenii de oşti şi conducători
de mii de ostaşi şi oameni de orice grad militar, sunt cinstiţi ca sfinţi şi drepţi - şi într-adevăr
sunt aşa, precum şi Apostolul Pavel mărturiseşte, zicând: care prin credinţă au biruit
împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor (Evrei 11, 33) -
atunci cine nu va fi de acord cu această dreaptă judecată, potrivit căreia şi aceia care se
nevoiesc bine împreună cu ei pentru buna credinţă în Hristos Dumnezeu până la vărsarea
sângelui lor, sunt vrednici de pomenire înaintea lui Dumnezeu şi dobândesc mântuirea?
Şi dacă cineva socoteşte îndrăzneţe cele spuse de mine, totuşi eu nu voi înceta să afirm
acest lucru, căci nu minte cuvântul lui Dumnezeu, care spune: Mai mare dragoste decât
aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Această
cugetare dumnezeiască nu se referă, oare, după dreptate, şi la aceia care se nevoiesc bine până
la vărsarea sângelui pentru buna credinţă a ortodocşilor, pentru sfintele biserici, sfinţite spre
slava lui Hristos Dumnezeu, a Preacuratei Lui Maici şi a tuturor sfinţilor? Dacă pentru un
singur prinos pe care cu înţelepciune l-a adus Celui Preaînalt, Fericitul Abel a fost socotit
drept, fiind cu viclenie ucis de fratele său Cain, atunci nu vor fi, oare, după dreptate, socotiţi
drepţi de către dreptul Judecător aceia care nu printr-un singur animal adus ca jertfă într-un
loc, ci pentru Însuşi Mielul lui Dumnezeu adus ca jertfă pretutindeni îşi pun sufletele lor, fiind
ucişi de ismaelitenii potrivnici lui Dumnezeu?
Dacă ei nu ar fi fost socotiţi astfel de către dreptul Judecător, atunci nu ar fi fost arătaţi
de Dumnezeu în vedenie înfricoşătoare în vis binecredinciosului împărat Mavrichie, ca unii ce
strigă pentru răzbunarea lor şi se roagă pentru aceasta Judecătorului32, rugămintea cărora
Judecătorul a primit-o şi a spus: „Mavrichie! Unde vrei să te răsplătesc pentru păcatul tău: în
veacul acesta sau în veacul viitor?” Iar, când Mavrichie a răspuns: „În acesta, o Dreptule
Judecător!”, atunci a auzit iarăşi dumnezeiescul glas: „Predaţi-l ostaşului Foca”. Acest Foca,
mai presus de orice nădejde, a fost proclamat de către toată oastea şi căpeteniile de oşti
32 Vezi povestirea despre Mavrichie în partea a 2-a a acestei traduceri, cuvântul al XVII-lea. Mavrichie a săvârşit
cu mânie puternică o mare cruzime, lăsând 14 mii de oamenii, din oastea sa să fie omorâţi de barbari. Şi, deşi
după aceea s-a căit şi a făcut multe milostenii pentru a-L îndupleca pe Dumnezeu să îi ierte acest păcat, totuşi
moartea nevinovată a ostaşilor a cerut răzbunarea, care 1-a şi lovit pe Mavrichie prin Foca (n. tr.).
Sfântul Maxim Grecul
82
împărat al Greciei şi l-a ucis pe Mavrichie împreună cu soţia şi cei şapte copii ai lui. Prin
urmare, după adevărul şi după dreptatea lui Dumnezeu, dreptul Judecător le dăruieşte iertarea
păcatelor şi desfătarea bunătăţilor vieţii veşnice celor care sunt ucişi (în luptă) pentru El.
Dar despre acestea am spus destul aici. Acum voi trece la a doua rugăminte a ta. Vrei
să înveţi ce importanţă au literele scrise înaintea unor canoane. Să ştii, aşadar, că unii autori ai
canoanelor, ferindu-se de acela care, datorită patimii slavei deşarte, îşi însuşesc lucrările altora
şi se laudă cu ele, ca şi cum ar fi ale lor şi, dorind să-i izbăvească de o asemenea lăudăroşenie
şi slavă deşartă, iar pentru ei să-şi păstreze binecuvântarea şi fericirea celor care măresc
lucrările lor duhovniceşti, au alcătuit aşa numitul în greceşte „acrostih” dublu, ceea ce în
ruseşte înseamnă: краестрочіе sau краеграніе. Şi unul este alcătuit de ei după alfabet, iar
celălalt este pus în rând în metru iambic, care fie arată sensul întregului canon, fie conţine
laudă către sfântul preamărit. Acrostihuri se numesc literele de la începutul fiecărui vers în
toate cântările canonului. Astfel, primul vers al canonului Buneivestiri, începe cu litera A:
„Аδετω σοι Δεττοινα” 1) în ruseşte „Да поеть Ти Bладьічице” („Să-ţi cânte, Stăpână”); al
doilea vers începe cu litera B: „Bοώ σοι γηθομενος” 2), în ruseşte: „Вопію Ти, радуяся”
(„Ţie Îţi cânt, bucură-Te”); al treilea vers începe cu litera G: „Γνωσθίτω μοι” 3), în ruseşte:
„Да будеть ми разумно” („Să-mi fie cunoscut”); al patrulea vers începe cu litera D: „Δολίως
με” 4), în ruseşte: „Лестію меня” („Mă fericesc”); celelalte versuri încep, de asemenea, cu
celelalte litere ale alfabetului inclusiv până la cântarea a 7-a. Cântarea a opta conţine în cinci
versuri tot alfabetul şi fiecare vers are la începutul fiecărui cuvânt al său literele alfabetului la
rând, până la ultima literă (Ω), iar cântarea a noua conţine sub altă formă tot alfabetul în şase
versuri şi alfabetul începe cu ultima literă Ω şi se termină cu litera A, care este începutul
întregului alfabet. Această ordine a literelor de început se numeşte la noi acrostih, iar la voi se
numeşte краестрочіе, началограніе sau краeграніе. O altă formă a acrostihului, alcătuit din
rânduri scrise în metru iambic, constă în următorul lucru: mai întâi autorul canonului
alcătuieşte armonios acrostihul în metru iambic, iar apoi începe să compună versurile
canonului, fiecare vers începând cu acea literă care urmează la rând în acrostih. Astfel,
acrostihul canonului acatistului în greceşte este următorul: „Χαρας δοχείον, σοί πρέπει χαίρειν
μόνη” 5), iar în ruseşte acesta înseamnă: „Рaдости пріятелище Тебе подобает радоватися
единой” („Ceea ce bucurie ai primit, căci numai Ţie Ţi se cuvine să Te bucuri”). Îndreaptă-ţi
cu sârguinţă atenţia şi numără literele acrostihului şi vei vedea că exact câte litere sunt, atâtea
versuri sunt în canon: sunt 32 litere şi 32 versuri; primul vers începe cu litera H, al doilea cu
litera A, al treilea cu litera R, al patrulea cu litera A, al cincilea cu litera S. Adunând H cu A,
vom obţine silaba „ha”, apoi, adunând R cu A şi S, vom obţine silaba „ras” - cinci litere şi
cinci versuri. Astfel, literele de la începutul versurilor întregului canon, fiind adunate între ele,
alcătuiesc versul iambic al acrostihului. Acest acrostih, Fericitul Iosif (Melodul) îl aşază
pretutindeni în ultima cântare a canoanelor sale, arătându-ne cu ajutorul lui cinstitul său
nume: primul vers al cântării a 9-a a canonului acatistului la noi, la greci, începe cu litera I,
care în greceşte se numeşte: „iot”; al doilea vers începe cu litera O, „omega”; al treilea vers
începe cu litera S; al patrulea cu litera h, care la noi se numeşte „ita”; al cincilea cu litera F.
Aceste cinci litere adunate între ele alcătuiesc numele autorului canonului: „Iosif”.
Cele spuse aici despre acestea sunt de ajuns. Acum voi cerceta a treia cerere a ta.
Mâncarea cărnii de porc le-a fost interzisă de către Moise fiilor israeliţi care au ieşit din Egipt.
Dar nu numai a cărnii de porc ci şi a multor alte animale, printre care şi a peştelui care nu are
solzi. Nouă însă, celor ce credem în Hristos, adevăratul Dumnezeu, nicăieri în Noul
Testament, adică în rânduielile evanghelice şi apostoleşti, nu ne este interzisă întrebuinţarea
acestor cărnuri; căci, după cuvântul Stăpânului, nu ceea ce intră în gură spurcă pe om (Matei
15, 11), aşa cum gândesc bătrânii şi cărturarii iudei; dimpotrivă, în Scriptură vei găsi că ceea
ce prin legea lui Moise le-a fost interzis iudeilor, aceea a fost sfinţit şi curăţat de harul lui
Hristos, potrivit cu dumnezeiescul glas pe care l-a auzit de sus cel mai mare Apostol, Petru:
Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate (Fapte 10, 15). Şi Fericitul Pavel, în
Epistola către Romani, îi învaţă pe iudeii credincioşi să nu socotească nici o hrană a fi
Tâlcuiri şi sfaturi
83
necurată, după legea lui Moise, ci toate să le socotească curate, zicând astfel: Ştiu şi sunt
încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care
gândeşte că e ceva întinat. Pentru acela întinat este (Rom. 14, 14). Explicând acest cuvânt
apostolic, Fericitul Teodoret spune aşa: „Pentru ca cei ce cred dintre iudei să nu spună: „Cine
eşti tu, Pavel, să pui lege împotriva legii lui Moise? - el îl pomeneşte înaintea-iudeilor
credincioşi pe Stăpânul lui Moise, învăţându-i că Însuşi Iisus Hristos, Stăpânul tuturor şi al lui
Moise, venind, a schimbat poruncile Legii şi rânduielile nefolositoare şi despre nici o hrană
nu a spus să fie socotită necurată. Acelaşi Apostol Pavel, în Epistola către Tit, îi porunceşte
acestuia să îi oprească şi fără cruţare să îi mustre pe iudeii credincioşi care încă se îndoiesc de
credinţa în Hristos şi nu se grăbesc să se lepede de obiceiurile iudaice nepotrivite pentru
creştini: pentru care pricină, îi spune, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţa în
Hristos şi să nu dea ascultarea basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor oameni care se întorc
de la adevăr (Tit l, 13-14). După aceasta adaugă, zicând: Toate sunt curate pentru cei curaţi
(v. 15), adică pentru cei care sunt curăţiţi prin credinţa în Hristos şi prin dumnezeiasca baie a
Botezului. Pentru ei nici o hrană nu este întinată, aşa cum şi în Epistola către Timotei spune:
Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şt nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu
mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (I Tim. 4, 4-5). Şi
iarăşi tot el spune în Epistola către Tit: Toate sunt curate pentru cei curaţi, adică pentru
creştinii deja sfinţiţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este necurat, ci li s-au
întinat lor şi mintea şi cugetul (Tit l, 15).
Din toate aceste cugetări apostoleşti, insuflate de Dumnezeu, reiese că Sfinţii Apostoli
le-au îngăduit cu dreptate binecredincioşilor întrebuinţarea nu numai a cărnii de porc, ci şi a
altor animale, pe care legea lui Moise le interzisese iudeilor să le întrebuinţeze ca hrană.
Aceasta s-a făcut pentru ca (creştinii) să nu fie următori vechilor obiceiuri iudaice
nefolositoare, de la care nu au avut nici un folos cei ce au umblat cu ele, aşa cum însuşi
dumnezeiescul Apostol Pavel spune în Epistola către Evrei, poruncind: Nu vă lăsaţi furaţi de
învăţăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriţi prin har inima voastră,
nu cu mâncăruri, adică nu prin a se lipsi pe sine de anumite mâncăruri, de la care nu au avut
nici un folos cei ce au umblat cu ele (Evrei 13, 9). Căci nu mâncarea ne va pune înaintea lui
Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte în dreptate şi în virtuţi, nici dacă nu
vom mânca, nu ne lipseşte (I Cor. 8, 8). Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi
băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Iar cel ce slujeşte lui Hristos, în
aceasta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni (Rom. 14, 17-18).
Iar despre faptul că, prin hotărârea Sfinţilor Apostoli şi a Cuvioşilor Părinţi, este
îngăduită întrebuinţarea ca hrană a cărnii de porc, martorul vrednic de încredere este Sfântul
Vasile (cel Mare), care, în învăţăturile sale despre post, le interzice cuvioşilor pustnici ca,
atunci când coboară să prăznuiască împreună cu fraţii care vieţuiesc în mănăstire, să nu
dispreţuiască fiertura gătită pe motiv că în ea este pus puţin „tarihos”33 care, de fapt, este
şuncă, deoarece el spune: „noi nu respingem carnea în chip jidovesc, ci pentru ca, prin această
înfrânare, să omorâm în noi ticăloasele pofte trupeşti care, de obicei, sunt stârnite de mâncarea
grasă. Acestea, prin lucrările lor, întinează vrednicia dumnezeiască a sufletelor noastre”.
De asemenea, cele ce ţi-am spus le adevereşte şi Pahomie cel Mare în sfinţenie şi în
vieţuirea călugărească, cel ce după Antonie cel Mare este socotit mare învăţător al multor
călugări cuvioşi. El, urmând vechea predanie apostolească, le dădea carne de porc mai grasă
mirenilor care veneau la el pentru închinare şi pentru folos duhovnicesc, iar cu bucăţile mai
rele şi slabe îi hrănea pe cuvioşii călugări care vieţuiau alături de el. Prin aceasta, ei nu se
întinau deloc, deoarece aveau un mod drept de a gândi. Însă şi despre acestea am spus destul.
Noi însă, înţelegând toată învăţătura cea apostolească şi neîntinată, ale cărei cuvinte
insuflate de Dumnezeu ţi le-am pomenit, să ne străduim să-I fim plăcuţi Celui ce ne-a creat
prin toată dreptatea şi vieţuirea care se cuvin creştinilor, îndepărtându-ne de tot răul, viclenia,
înşelăciunea, nedreptatea, lăcomia însuşirea bunurilor şi averilor străine, minciuna, cleveteala,
33 Τάριχος – cuvânt grecesc – carne sărată sau afumată (n. tr.)
Sfântul Maxim Grecul
84
invidia diavolească, mândria şi toată necurăţia trupească. Înfrânarea de la toate acestea şi
lepădarea cu tot sufletul şi cu tot cugetul de aceste patimi constituie singurul post cu adevărat
bineplăcut lui Dumnezeu. Dar atât timp cât vom continua să rămânem în săvârşirea
nedreptăţilor şi a răutăţilor noastre urâte de Dumnezeu, pe care le-am pomenit aici, nu numai
că nu ne va aduce nici un folos înfrânarea de la carne şi peşte şi vin şi untdelemn, dar aceasta
ne va osândi şi mai mult, ca pe unii ce ne punem toată nădejdea mântuirii noastre numai în
înfrânarea de la mâncare; de aceea cu dreptate se va referi şi la noi cunoscuta cugetare
proorocească insuflată de Dumnezeu: Cei ce Slujesc idolilor deşerţi dispreţuiesc harul Tău
(Iona 2, 9).
XXXVI
Despre sinodul care a avut de gând să ia hotărârea ca preoţii,
diaconii şi ipodiaconii să rămână necăsătoriţi
Pafnutie, episcopul unuia dintre oraşele Tebaidei de sus, a fost un bărbat cucernic şi
făcător de minuni, căruia în timpul prigoanei călăii i-au scos ochii şi pe care, mai târziu,
împăratul Constantin l-a chemat deseori la el şi, cu dragoste i-a sărutat rănile.
Când episcopii au vrut să hotărască printr-un sinod în Biserică noul canon ca
persoanele sfinţite: episcopii, presbiterii, diaconii şi ipodiaconii să nu vieţuiască împreună cu
femeile cu care s-au căsătorit când erau încă mireni şi când au vrut să cerceteze aceasta în
sinod, pomenitul episcop Pafnutie, stând în mijlocul sinodului, a început să ceară cu glas tare
să nu fie pus jug greu pe sfinţiţii bărbaţi, afirmând că cununia este un lucru vrednic de cinstire
şi că râvna peste măsură poate pricinui pagubă Bisericii lui Dumnezeu. Căci nu toţi pot duce
nevoinţa despătimirii, şi persoanele care s-au căsătorit nu pot păzi la fel curăţia.
Iar el a numit aici curăţie şi împreunarea după lege a soţilor; de asemenea, a socotit că
este de ajuns ca cei ce s-au învrednicit de numirea în parohie, să nu caute după aceea să se
căsătorească, potrivit cu vechea predanie bisericească, dar nici să nu se despartă de femeia cu
care s-au căsătorit, fiind încă mireni. Şi acest lucru l-a spus cel care nicidecum nu a cunoscut
căsătoria şi niciodată nu a avut legătură cu femeia. Căci acesta din copilărie a fost crescut în
pustie şi a fost foarte slăvit datorită fecioriei sale. Şi toată adunarea episcopilor a ascultat
cuvintele lui Pafnutie şi a renunţat să hotărască acest lucru, lăsând înfrânarea de la femeie la
alegerea fiecărui doritor.
XXXVII
Despre Naşterea veşnic-sfântă şi preaslăvită a
Unuia Născut Fiului şi Cuvântului lui
Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos
Îmi ceri explicaţie la neghioaba întrebare a lui Epifanie şi la răspunsul şi mai neghiob
al nebunului. Oare acel Epifanie, o Grigorie, nu a auzit niciodată cele spuse de Moise,
văzătorul de Dumnezeu: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fac. l, 1); de
asemenea, cele spuse de David: Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul
mâinilor Tale, sunt cerurile (Ps. 101, 26); de asemenea, nu l-a auzit pe Apostolul Pavel care
spune: După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor
noştri prin prooroci, iar mai jos spune despre Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu: în zilele acestea
mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a
făcut şi veacurile; Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu
cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El Însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut
de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte (Evrei l, 1-3).
De asemenea şi răspunsul nebunului este cu totul neîntemeiat, ca să nu spun hulitor -
Tâlcuiri şi sfaturi
85
căci mi-e ruşine de înaltul rang al slujirii lui. Dacă el ar fi crezut cu tărie cele spuse de Ioan
Teologul: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu (Ioan l, 1-2), atunci nu ar fi îndrăznit să spună că mai
întâi s-au arătat dintr-odată cântăreţii netrupeşti şi apoi Cuvântul, pe care El mai întâi l-a rostit
şi l-a scos din gura Sa tainică de foc. Noi am învăţat din Sfânta Scriptură că Tatăl este fără de
început, Fiul este fără de început, Duhul Sfânt este fără de început şi că nu există trei
Dumnezei fără de început, ci un singur Dumnezeu fără de început, Care este Sfânta Treime,
împărţită în trei ipostasuri, sau persoane, însă unită în fiinţă. Am mai învăţat că Ea este una şi
trei, căci niciodată nu a fost nici Tatăl fără Cuvântul şi Duhul Sfânt, nici Cuvântul fără Tatăl,
nici Duhul Sfânt fără Purcezătorul. Veşnic este Tatăl, veşnic este şi Fiul Lui, veşnic este şi
Duhul Sfânt, veşnică este Sfânta Treime. Treimea a fost şi este şi va fi. Iar cine spune că Fiul
S-a născut din Tatăl ceva mai târziu, iar nu mai înainte de toţi vecii, pentru crearea puterilor
cereşti netrupeşti, acela împreună cu Arie Îl socoteşte pe Fiul a fi creat şi făptură, iar nu
Făcător, şi Treimea o împarte în două naturi diferite, într-o fiinţă nezidită şi o fiinţă creată.
Dacă Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu este fără de început împreună cu Tatăl şi cu Sfântul
Duh, atunci să încetăm să mai cântăm în biserică: „Cuvântule cel împreună fără de început cu
Tatăl şi cu Duhul, Care din Fecioară Te-ai născut pentru mântuirea noastră”; de asemenea să
încetăm să spunem: „Doamne, Cel ce din Tatăl Tău ai naşterea fără de ani şi pururea
fiitoare”...
Nu asculta, aşadar, aceste învăţături hulitoare şi nu te lăsa atras de rangul celui ce a
scris şi a lăsat asemenea învăţături hulitoare, ci judecă-le drept pentru a vedea dacă se
potrivesc cu dogmele ortodoxe, apostoliceşti şi părinteşti; căci există mulţi asemenea scriitori
care răstălmăcesc Scripturile cu vorbele lor frumoase şi linguşitoare ce aparţin cugetului
trupesc. Aceştia atribuie scrierile lor lui Vasile cel Mare sau lui Atanasie sau lui Ioan Gură de
Aur ca prin însemnarea numelor Sfinţilor Învăţători să îi amăgească pe oamenii de rând care,
pentru acest motiv, primesc învăţătura lor cu mare credinţă. Tu însă, trezeşte-te şi nu da
crezare oricărui duh, ci cearcă duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1).
XXXVIII
Prefaţă la Vieţile Făcătorilor de minuni ai Solovăţului
Sfântul Grigorie Teologul spune că prăznuirea reînnoirii este Lege veche şi este
rânduită spre folos, căci prin această prăznuire se atinge ceva măreţ: şi voia lui Dumnezeu
pentru noi şi grija dintotdeauna a Făcătorului tuturor şi Stăpânului sunt lămurite tuturor
oamenilor şi devine limpede faptul că numai prin această voie şi prin această grijă sunt
orânduite toate cele ce ne privesc pe noi şi sunt ocârmuite spre folosul nostru. Exact aşa sunt
şi faptele şi vieţile vrednice de laudă ale Cuvioşilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţi,
nevoinţele lor ascetice şi puternica istovire de sine, luptele lor zilnice cu diavolul şi neîncetata
atenţie şi grijă pentru cele bune, adică pentru cele ce slujesc spre slava lui Dumnezeu şi spre
cinstirea Stăpânului tuturor. Toate acestea sunt preamărite şi rămân pentru totdeauna neuitate
şi se transmit din generaţie în generaţie, îndemnând generaţiile următoare să urmeze virtuţile
şi îndreptările lor.
În vederea tuturor celor spuse, şi eu, netrebnicul, fiind forţat de tine, am socotit de
drept să nu dau uitării ci să fac cunoscut generaţiilor următoare ceea ce s-a săvârşit prin
judecăţile nepătrunse ale Stăpânului tuturor şi Dumnezeu. Deşi sunt nevrednic să mă apuc de
acest lucru, totuşi nădăjduiesc în marile binefaceri ale Domnului meu şi îmi aduc aminte cele
spuse de buzele Lui sfinte şi nemincinoase în rugul aprins: Eu sunt Cel ce sunt (Ieşirea 3, 14)
şi acum tot Eu sunt şi tot Eu sunt şi în veci. Nu te îndoi, zicând că eşti gângav, căci Eu pot săţi
dau limbă multgrăitoare ca să propovăduieşti marele Meu har şi să îi slăveşti pe cei ce Îmi
sunt bineplăcuţi şi se nevoiesc întru cele bune”.
Nădăjduind în aceste cuvinte, eu, blestematul, am îndrăznit să-ţi adresez cuvintele
Sfântul Maxim Grecul
86
mele nepricepute; te rog, însă, cu umilinţă, o iubitorule de Dumnezeu, nu mă osândi pentru
aceasta. Drept creşte chiparosul, înălţându-se mult în sus, dar numai ochilor le aduce
desfătare; smochinul însă, este înconjurat de jos de crengi noduroase, dar prin roadele sale
izvorâtoare de miere desfată gâtlejul. Aşa este şi învăţătura deşartă a filosofilor care vorbesc şi
cugetă nu despre cele dumnezeieşti, ci cercetează alte lucruri, despre care nouă nu ni se
cuvine nici să vorbim. Ei umplu văzduhul cu cuvinte deşarte, dintre care nici unul nu este
plăcut lui Dumnezeu şi nu slujeşte nici spre lauda sfinţilor, nici spre folosul şi mântuirea
oamenilor, ci toate sunt deşarte şi imorale. Laudele noastre creştineşti aduse lui Dumnezeu şi
sfinţilor Lui, deşi sunt alcătuite din cuvinte simple şi curate, totuşi sunt pătrunse de
recunoştinţă, sunt înţelese de fiecare şi slujesc în chip sincer spre folosul tuturor celor ce le
ascultă. Astfel este viaţa Cuvioşilor părinţilor noştri Zosima şi Savatie, alcătuită de Fericitul
Dositei, ucenicul Cuviosului Zosima, care a descris-o amănunţit şi în cuvinte simple, aşa încât
şi de către localnicii de acolo ea a fost înţeleasă şi uşor de citit. Căci localnicii de acolo care
trăiesc pe malul mării şi în jurul acelei insule, cunosc puţin limba rusă. Dintre ei mulţi au
venit să vieţuiască în mănăstirea Cuvioşilor părinţi Zosima şi Savatie şi au primit aici
tunderea, în monahism.
Din această pricină, Dositei a scris viaţa Cuvioşilor fără cuvinte complicate şi fără nici
o elocvenţă, numai pentru amintirea vieţii lor sârguincioase, tocmai ca cei ce o aud să se
aprindă de râvnă, urmând virtuţile lor. După aceea, s-a întâmplat ca mitropolitul Spiridon să
se afle în mănăstirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, mănăstire care se numeşte
Terapont, aşa cum se spune în prefaţa la viaţa acestor Fericiţi Părinţi. El a fost rugat să descrie
amănunţit şi să descrie în cel mai frumos stil viaţa vrednică de laudă a acestor Cuvioşi. În
parte a îndreptat-o şi stilul l-a schimbat cu unul mai bun, însă nu tot, lăsând restul în forma
dinainte, aşa cum am spus mai sus, din pricina persoanelor care locuiau acolo şi care
aparţineau diferitelor naţionalităţi. Căci în vremea aceea puţini erau cei care veneau acolo din
alte oraşe pentru tunderea în monahism; acolo veneau numai locuitorii din împrejurimi, aşa
cum am pomenit mai sus, locuitori care cunoşteau puţin limba rusă.
Acum însă, potrivit cu cuvintele dumnezeiescului Apostol: harul mântuitor al lui
Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor (Tit 2, 11), vin aici nu numai adevăraţii cinstitori de
Dumnezeu şi slujitori ai lui Hristos, care vieţuiesc în jurul acestei insule, ci, cu harul lui
Hristos, multe popoare de alte credinţe au venit la credinţa creştină ortodoxă şi s-au botezat în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, lepădându-se de credinţa lor dinainte şi
blestemând ereziile în care zăceau. Şi aceia care înainte, precum fiarele sălbatice, au vieţuit în
pustiuri neumblate, în peşteri şi în adâncurile pământului, neavând nici biserică, nici altceva
din cete necesare vieţii omeneşti, hrănindu-se numai cu animale şi întrebuinţând ca hrană fiare
sălbatice şi păsări şi peşte din mare şi ceea ce vânau, aceea şi vindeau, aceste popoare de alte
credinţe, aşa cum am spus mai sus, locuitorii Murmanskului şi ai altor ţinuturi au devenit
astăzi creştini ortodocşi.
Atât de departe, cu harul lui Hristos, s-a răspândit ortodoxia, încât a ajuns până în
oraşul numit Vargav, care se află faţă de insula Solovăţ la o distanţă de mai mult de trei mii de
verste. Acolo trăia un căpitan, adică un prinţ, iar acum prin bunăvoinţa Tatălui, prin
îngăduinţa Fiului şi împreună-lucrarea Sfântului Duh, în acel ţinut s-a construit o mănăstire în
care vieţuieşte un număr foarte mare de călugări şi, care se află faţă de oraşul pomenit la o
distanţă de şaizeci de verste, pe râul numit Pecenga, aproape de mare. Toate acestea, cu
ajutorul lui Dumnezeu, s-au construit pentru rugăciunile înălţate către Dumnezeu ale sfinţilor
acestora şi purtătorilor de Dumnezeu Zosima şi Savatie. Până la aşezarea lor pe această insulă,
numele lui Hristos se auzise foarte rar. Iar când Dumnezeu a binevoit ca sfântul Lui nume să
fie proslăvit prin plăcuţii Lui, pustia s-a transformat parcă într-un oraş. Deşi ei nu au trăit în
acelaşi timp, totuşi au avut acelaşi cuget. Câte rele au îndurat aceşti doi bărbaţi nebiruiţi din
partea diavolilor şi a ucigătorilor, câte lupte, câte lipsuri, câtă sărăcie, câtă nevoie de ajutor...
Însă, înarmându-se cu puterea dumnezeiască cea pogorâtă de sus asupra lor şi cu mare râvnă,
au intrat în război cu însuşi diavolul şi, biruindu-l, l-au călcat în picioare. Căci în locul
Tâlcuiri şi sfaturi
87
oricărei alte arme, s-au înarmat cu puterea nebiruită a Sfintei Cruci şi, fiind păziţi de ea, au
izgonit din locul sălăşluirii lor toată înşelăciunea cea urzitoare de rele a curselor diavoleşti şi
toate năvălirile oamenilor răi.
Căci de la început au venit unii la marele şi primul locuitor al acestui loc şi i-au
interzis să vieţuiască aici şi, cu ameninţări, i-au poruncit să plece ca să nu fie supus vreunui
rău. Toate acestea s-au întâmplat până când femeia unuia dintre locuitorii de acolo a fost
lovită de îngerul lui Dumnezeu. Ea le-a povestit despre aceasta alor săi şi atunci toţi au plecat
imediat de acolo. De atunci şi până astăzi ei nu au mai îndrăznit să le pricinuiască pustnicilor
nici o supărare. O, minune! Insula, care mai înainte fusese pustie şi de nimeni ştiută, acum
este înarmată cu arma Sfântului Duh datorită mijlocirii puternicilor ostaşi aleşi ai Împăratului
Ceresc, care au luptat nu numai împotriva trupului şi a sângelui, ci şi împotriva începătoriilor
şi a stăpâniilor şi a stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care
sunt în văzduhuri (Ef. 6, 12), aşa cum spune dumnezeiescul glăsuitor Pavel. Şi această mare
insulă se laudă cu vieţuitorii ei generoşi sau, mai bine zis, cu cetăţenii ei, care, prin
nenumărate şi slăvite biruinţe, s-au ridicat cu mult în sus, supunând sub picioarele lor răcnetul
plin de mândrie al diavolilor şi prefăcându-l în nimic. Iar pe Hristos, Împăratul Cel de Sus şi
Marele Dumnezeu, L-au preaslăvit pe pământ, primind şi ei înşişi de la El mare slavă în ceruri
şi acum stau înaintea Sfintei Treimi, rugându-se pentru noi, împreună cu toţi sfinţii.
Iar eu, blestematul şi neînvăţatul, fiind forţat de tine, cinstite părinte, şi punându-mi
nădejdea în Atotmilostivul Dumnezeu, Care şi necuvântătoarelor le dă puterea de a vorbi clar,
aşa cum s-a întâmplat în trecut în vremea lui Valaam, şi chemându-i în ajutor pe aceşti Sfinţi
Părinţi ca ei să lucreze împreună cu mine la preamărirea virtuţilor lor şi a minunatelor lor
îndreptări, am început să adaug la cele vechi ceva nou şi la stâlpul de piatră ridicat în vechime
am adăugat o construcţie nouă de cărămidă ca cea nouă să stea tare pe acel stâlp puternic de
piatră. Înaltul cerului este de neatins; iar lăţimea şi lungimea pământului sunt de necuprins;
adâncul mării este nemăsurat; iar minunile sfinţilor sunt nenumărate şi neştiute. Iar începutul
vieţii minunate a acestor sfinţi este acesta, aşa cum a fost spus în vremurile de odinioară.
XXXIX
Despre Sfântul Spiridon, Făcătorul de minuni
În timpul Primului Sinod Ecumenic, după îndelungate cercetări filosofice şi dovezi
puternice, în vreme ce Părinţii Sinodului continuau să discute şi să-l contrazică în cuvinte pe
un filosof elen, Cuviosul Spiridon, Făcătorul de minuni, episcopul Trimitundei, mâhnindu-se
şi regretând împotrivirea elinului, i-a cerut Sfântului Sinod să-i îngăduie să discute cu
filosoful şi, după cerere îndelungată, primind îngăduinţa Sinodului de a vorbi cu filosoful, în
chip simplu cu pace şi cu mare respect l-a întrebat: „Crezi, stimate filosofule, că unul este
Dumnezeu, Făcătorul şi Ocârmuitorul tuturor?” Iar Când filosoful a răspuns: „Cred, cinstite
părinte”, Cuviosul l-a întrebat iarăşi: „Crezi că acest Făcător preaînţelept are şi Cuvânt viu, de
o fiinţă cu Sine, prin Care El a creat totul?”
Şi, când acela a mărturisit şi acest lucru, Cuviosul i-a spus iarăşi: „Crezi, de asemenea,
că El are şi Duh de o fiinţă şi împreună pururea fiitor cu Sine şi că El este, aşa cum noi
credem în El, un singur Dumnezeu în trei ipostasuri şi într-o singură fiinţă, esenţă şi
dumnezeire? Noi, fiind învăţaţi şi luminaţi de Scriptura insuflată de Dumnezeu, Îl
propovăduim şi Îl mărturisim pe Cuvântul Lui că este Dumnezeu desăvârşit în ipostasul Său şi
că El, în aceste vremuri din urmă, S-a făcut om desăvârşit pentru mântuirea neamului
omenesc. Crezi aceasta, domnule filosof?” La aceasta filosoful, ca un ucenic binesupus, a
răspuns: „Cred toate acestea, cinstite bătrâne!” Atunci Cuviosul i-a spus: „Pentru ce dară
amâni şi nu primeşti baia Botezului în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh ca să-ţi
cureţi păcatele tale şi ca, umplându-te de Sfântul Duh, mai mult decât acestea să vezi şi mai
mult să înveţi?” Filosoful i-a răspuns Cuviosului: „Fie aşa cum porunceşti tu, cinstite
Sfântul Maxim Grecul
88
bătrâne!” Şi, după ce a spus acest lucru şi a pornit în urma Cuviosului în biserică, pentru a
primi sfântul botez, câţiva ucenici de-ai lui, fiind tulburaţi de neaşteptata lui schimbare, au
început să-l mustre pentru că a fost biruit atât de repede de un bătrân neînvăţat.
Atunci el le-a spus: „Nu vă miraţi de aceasta, iubiţii mei prieteni! Căci atât cât a ţinut
dezbaterea în cuvinte şi mi-a stat înainte nevoinţa de a respinge prin cuvinte anevoioase
dovezile întregului Sfânt Sinod al acestor arhierei minunaţi, eu am putut să mă cert puternic şi
să mă întrec cu ei; însă, când acest bătrân şi-a deschis gura sa inspirată de Dumnezeu şi a
început prin învăţături scurte să vorbească cu mine despre măreţia lui Dumnezeu, eu am văzut
o flacără de foc ce ieşea din gura lui, care cu cuvintele ei a luminat mintea mea cu lumina
raţiunii dumnezeieşti şi m-a convins, să lepăd toată vorbăria cea deşartă şi cearta potrivnică
lui Dumnezeu. Şi, dacă vreţi să ascultaţi sfaturile mele folositoare pentru voi, atunci apropiaţivă
şi voi şi mergeţi împreună cu mine în urma acestui bătrân şi luminaţi-vă cu lumina
cugetării dumnezeieşti prin această baie sfântă a botezului”.
XL
Cuvânt despre paza minţii
În ţara Libiei există un animal numit struţocămilă34. Acesta este mai înalt decât un
câine, are aripi din piele, corpul golaş, fără pene, merge, dar nu zboară, face un ou mare, alb şi
foarte neted, pe care oamenii bisericii, de obicei, îl pun în biserici sub policandru. Dar fac
acesta nu pentru frumuseţe, ci pentru învăţătură: căci prin aceasta ei ne învaţă ca noi să avem
întotdeauna ochii noştri tainici, adică mintea, îndreptată cu sârguinţă către Însuşi Cel ce ne-a
creat, către Preabunul Dumnezeu. Dacă dorim cu adevărat să facem sufletele noastre
roditoare, nu neroditoare, să imităm această pasăre care, punându-şi oul înaintea sa, îşi fixează
neclintit ochiul spre el şi, cu privirea sa neîntreruptă, îl face roditor; însă, dacă pentru un
anumit motiv îşi ia ochiul de la el, oul se strică şi puiul nu se formează în el.
XLI
Despre pasărea babiţă
Pasărea babiţă se aseamănă cu cocorul, se hrăneşte cu şerpi, îşi construieşte cuibul pe
cele mai înalte stânci sau stâlpi sau copaci, păzindu-şi puii de şerpi; căci şerpii, după fire,
vrăjmăşesc împotriva lor şi, când părinţii puilor pleacă din cuib pentru procurarea hranei,
şarpele veninos, intrând în cuib, îi ucide pe aceştia. Iar, dacă nu poate să ajungă până la cuib,
atunci îşi alege un alt loc sau un copac înalt, care se află aproape de cuibul lor, şi emană spre
ei, cu ajutorul vântului, suflarea lui veninoasă şi amară şi astfel îi ucide. Iar când vin aceia
care i-au născut, masculul sau femela şi îi văd morţi, se aşază deasupra lor cu aripile întinse şi
încep să se bată cu ciocul în piept până când de acolo curge sângele. Acesta, căzând în
picături peste puii morţi, îi învie.
Tâlcuire: Pasărea aceasta este chipul lui Hristos Dumnezeul nostru; puii ei omorâţi
suntem noi, păgânii, omorâţi de veninul şarpelui tainic, începător al răului, iar şarpele este
diavolul, care ne asupreşte; bătaia în piept şi sângele vărsat sunt chipul patimilor lui Hristos şi
al Sângelui Lui făcător de viaţă, prin care noi, credincioşii, ne-am vindecat şi am înviat, după
cuvântul proorocesc, care spune: prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat (Isaia 53, 5).
34 Στρουφοκάμηλος – cuvânt grecesc – struţ.
Tâlcuiri şi sfaturi
89
XLII
Despre porumbel şi despre sufletul blând
Ce înseamnă proverbul: „Păduchele este şi în porumbel”? Porumbelul este o pasăre
obişnuită, blândă, fără păduchi şi iubitoare. Sufletul simplu, blând şi bogat în iubire, se
aseamănă cu porumbelul. Atunci când vede o persoană, se poartă faţă de ea cu iubire după
simplitatea şi nerăutatea sa, iar nu după viclenie. Dar se întâmplă ca, prin lucrarea
diavolească, în această iubire să se amestece păcatul. Tocmai acesta se numeşte păduchele în
porumbel. Legătura desfrânată ademenitoare este desfăcută uneori de ura care apare între cei
ce i s-au robit. Şi este de mirare faptul că diavolul pe diavol îl alungă.
XLIII
Despre Leviatan
Atunci când Făcătorul lumii a creat în cerul de foc îngerii, a fost creat şi acel înger
care a fost mai presus de toţi şi despre care Proorocul spune: cedrii nu erau mai presus de el în
raiul lui Dumnezeu, chiparoşii nu îl egalau cu ramurile lor şi nici un alt copac din rai nu se
asemăna cu frumuseţea lui (Isaia 14, 8) - atât de minunat l-a făcut Dumnezeu şi l-a pus
cârmuitor peste nenumărate legiuni de îngeri. Însă acesta, fiind atras de mândrie, s-a preamărit
şi a spus: mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! Sui-mă-voi
deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi (Isaia 14, 13-14) şi imediat a căzut din
binecuvântarea veşnică împreună cu legiunile lui, care au devenit diavoli. Aceştia sunt numiţi
aşa datorită căderii în cele mai de jos ale adâncului, căci aceasta înseamnă cuvântul diavol.
Despre acesta se spune: Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al
dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ (Isaia 14, 12). Din mijlocul stâncilor de foc a căzut
cel care a fost crescut în raiul desfătării. El a fost lovit de moarte şi a căzut în cele mai de jos
ale adâncului. Din această pricină şi Hristos, în Evanghelia Sa, spune: Am văzut pe satana ca
un fulger căzând din cer (Luca 10, 18). El este însuşi acel Leviatan, despre care se vorbeşte în
cartea lui Iov (capitolele 40 şi 41). Însă, pentru că el nicăieri nu este fiinţă nouă, am hotărât
aici să vorbesc despre el pe scurt. Isidor, în lucrarea sa: Etimologhiarum35 a scris că în limba
ebraică el este numit: veemot, ceea ce în ruseşte înseamnă: „безсловесное животное”
(animal necuvântător).
Căci duhul viclean este plin de necurăţie şi spurcăciune şi de aceea Dumnezeu, chiar
de la începutul doborârii lui, l-a trimis într-un animal necuvântător, adică în şarpele care se
înconvoaie; dar, pentru că era peste măsură de mare, l-a numit dragon. La el se referă David
când spune: „Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este
număr, vietăţi mici şi mari”; apoi adaugă: „balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în
ea” (Ps. 103, 26-27).
Iar el este numit Leviatan, ceea ce înseamnă, după cuvintele lui Isidor, şarpe de apă. În
notiţele Fericitului Brandin se spune că, atunci când acest sfânt a navigat pe ocean, l-a văzut
pe fundul oceanului ca pe cel ce era doborât şi închis acolo prin porunca lui Dumnezeu până
la ziua judecăţii şi, în acelaşi timp, a văzut că lungimea şi lăţimea lui erau uimitoare. De aceea
se spune despre el că se îndoaie şi se află în această mare, deoarece în marea lumii acesteia
diavolul lucrează cu viclenie şerpuitoare, străduindu-se să prindă sufletele blestemate. El este
chiar acel Leviatan care s-a făcut şarpe şi care, încă de la începutul doborârii lui, având
35 Este vorba despre lucrarea: Originum, sive Etymologiarum libri XX („20 de cărţi despre originea şi formarea
cuvintelor”) a lui Isidor Ispalisianul (Cave, Script. Eccles. Ist.) - nota ediţiei academice. Acest Isidor s-a născut
in jurul anului 560, a fost episcopul oraşului Sevilla sau, după vechea denumire, a Ispalisului (în Spania) - n. tr.
Sfântul Maxim Grecul
90
invidie pentru slava protopărinţilor noştri, a îndrăznit să intre în raiul desfătării şi, mergând
drept, ca omul, i-a întunecat pe protopărinţii noştri cu ispitele lui întunecate şi cu patima
neascultării, iar ei au devenit călcători netemători ai poruncii lui Dumnezeu. De aceea au şi
căzut din slava raiului, aşa cum şi el căzuse, din vina lui, din slava cerească.
Deşi se spune despre aceasta la începutul cărţii Facerii, după predania lui Moise, aşa:
Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul
Dumnezeu şi şarpele i-a spus femeii: Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice
pom din rai?, totuşi, din predania Sfintei Scripturi a Bisericii Apostoliceşţi, se ştie că diavolul
a ales atunci un şarpe din specia şerpilor care aveau chip feciorelnic şi a vorbit cu limba lui,
iar în vremea aceea şarpele, care vorbea, nu putea conştientiza că vorbeşte, aşa cum şi astăzi
diavolul în fiecare zi vorbeşte prin oamenii obraznici şi îndrăciţi, care nu ştiu că vorbeşte
diavolul prin ei, deoarece trupurile lor se află cu totul în stăpânirea demonului, precum este
scris în cartea istoriei scolasticilor, la început, unde învăţătorul cercetează istoria şi tâlcuirea la
cartea Facerii. Din această Scriptură sfântă noi, credincioşii, ştim că Leviatanul acela, adică
cel ce cârmuieşte peste diavoli, este doborât din înaltul cerului şi, ori a devenit el însuşi şarpe,
ori a intrat în şarpe, ca, prin ispitele lui viclene, să-i ducă la căderea veşnică pe protopărinţii
noştri vrednici de plâns şi pe urmaşii lor. Cele spuse aici sunt de ajuns pentru cunoaşterea
Leviatanului.
XLIV
Asemănarea dintre pomul roditor şi omul tânăr,
după proverbul: „Cel ce naşte fii, nu moare”
Numai datorită a patru condiţii favorabile, orice pom roditor se dezvoltă întotdeauna
bine şi îi aduce roade minunate grădinarului care s-a trudit pentru el. Acestea sunt: pământul
fertil şi lucrat, ploaia, care vine de sus la bună vreme, căldura binefăcătoare a soarelui şi
grădinarul priceput. Dacă vreuna dintre cele spuse lipseşte, atunci pomul nu se dezvoltă şi nu
aduce rod. Prin pomul roditor înţelegem micul adolescent; prin pământul fertil vedem firea lui
ascultătoare şi atracţia puternică spre învăţătură; prin ploaie înţelegem rouă care vine de sus,
despre care se spune: roua Ta este rouă de lumină (Isaia 26, 19), iar aceasta este împreună
lucrarea Sfântului Duh; prin căldura soarelui înţelegem învăluirea Soarelui dreptăţii, săvârşită
pe măsura împlinirii mântuitoarelor Lui porunci. Cine s-a învrednicit să aibă un asemenea
pom roditor, acela, într-adevăr, este fericit, în ostenelile sale. Atunci, cu dreptate se va spune
despre el: „Cel ce naşte fii, nu moare”.
XLV
Cele şapte trepte ale vârstei omeneşti
Omul este prunc până la 3 ani, copilaş până la 6 ani, copil până la 9 ani, adolescent la
12 ani, tânăr la 20 ani, bărbat la 30 ani, bătrân la 50 ani. Împarte o bucată în şapte, împarte-o
şi în opt (Eccles. 11, 2), adică în cele şapte trepte care constituie viaţa aceasta trecătoare,
împarte-o şi în opt, adică în faptele duhovniceşti potrivite veacului viitor, veacului al optulea.
XLVI
Despre Sibile şi despre câte au fost
Sibila din Caldeea, care este numită a fi şi a iudeilor şi a persanilor, are numele
deosebit Sambetha şi se consideră că provine din seminţia fericitului Noe; ea a proorocit
Tâlcuiri şi sfaturi
91
despre faptele lui Alexandru Macedon; despre ea pomeneşte Nicanor care a scris viaţa lui
Alexandru. Sibila a scris multe proorocii despre Stăpânul Hristos şi despre venirea Lui şi
există 24 de cărţi ale ei în care se povesteşte despre fiecare popor şi despre fiecare ţară. Să-ţi
fie cunoscut că Sibilele au existat în diferite ţări şi în diferite timpuri, în număr de zece. Prima
este cea din Caldeea, care se numeşte şi iudee, şi are numele deosebit „Sambetha”; a 2-a este
cea din Libia; a 3-a cea din Delfi; a 4-a cea din Italia; a 5-a cea din Erithra, care a prezis
războiul troian; a 6-a cea din Samos, care are numele deosebit „Pitho” şi despre care a scris
Eratosthen; a 7-a cea din Kimen, care s-a mai numit şi „Amaltheia” şi „Gherofila”; a 8-a cea
din Ellespont; a 9-a cea din Frigia şi a 10-a cea din Tiburtin, care se mai numeşte „Albuneia”.
Şi nici una dintre ele nu a avut originea în ţările de sud, adică nu a fost nici slujitoare
etiopiană, nici împărăteasă etiopiană. Toate şi-au scris cărţile în elineşte, adică în greceşte; iar
împărăteasa din sud, care a trăit în timpul lui Solomon, nu este nicidecum numită Sibila şi nu
a scris nici o carte proorocească în nici o limbă. Mi se pare că a minţit cel care a scris acest
lucru despre ea. Începutul versului: „O, lemn de trei ori fericit” nu îi aparţine nici unei Sibile
şi nici împărătesei din sud, ci această laudă către Crucea Făcătoare de viaţă este alcătuită de
Fericitul Cosma, autorul canonului, care a numit acest lemn astfel pentru că prin el s-au
săvârşit trei mari biruinţe: prin Cruce toată puterea vrăjmaşului şi vicleşugul lui au fost
nimicite, prin ea moartea a fost omorâtă şi blestemul a fost distrus şi, de asemenea, pentru că
pe ea S-a pironit cu trupul un Ipostas al Sfintei Treimi. De aceea cu dreptate a numit Cosma
Sfântul lemn al Crucii „de trei ori fericit”.
Cel ce poate pricepe, să priceapă, iar cel ce nu poate, să nu fie ispitit din pricina mea,
căci şi eu însumi iubesc şi laud şi primesc ceea ce este propovăduit şi păzit întru adevăr de
scripturile soborniceşti şi insuflate de Dumnezeu, iar ceea ce nu găsesc în ele a fi păzit şi
propovăduit clar, aceea nu îndrăznesc să primesc, ascultându-l pe tainicul grăitor care
porunceşte cu asprime: Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri (Evrei
13, 9) şi pe celălalt sfeşnic al întregii lumi, care spune: „Despre ceea ce nu este scris, nici nu
trebuie să judecăm”.
XLVII
Denumirile pietrelor preţioase
Denumirile pietrelor preţioase sunt următoarele: sardonix, topaz, smarald, diamant,
rubin, safir, iaspis, iagvrion36, agat, ametist, hrisolit, biril37.
XLVIII
Pildă
Cineva s-a născut (sau se va naşte) pe câmp, în bezna nopţii, neacoperit cu pânză,
nespălat cu apă, şi soarele nu va străluci asupra lui, iar de creşterea lui lumea se va bucura.
Tâlcuire: Este evident că pilda aceasta arată pe ghicite venirea şi şederea lui Antihrist. Căci el,
blestematul, se va naşte pe câmp în bezna nopţii, adică în vreme tulbure (de dezordine şi
dezmăţ), căci acest lucru îl arată câmpul şi bezna nopţii, ceea ce înseamnă că se va naşte în
vremurile din urmă, când se va înmulţi întunericul tuturor fărădelegilor şi al necredinţei
agarenilor. Acest potrivnic nu va fi acoperit cu pânză, adică nu va primi învăţătura sfintelor
porunci ale Evangheliei şi nu va fi curăţat cu apă, adică în baia botezului şi de aceea nici
Soarele dreptăţii, adică Lumina cea pururea fiitoare, Hristos, nu va străluci peste el. De
naşterea şi de arătarea lui, a lui Antihrist, se va bucura lumea, adică cei ce îl aşteaptă: jidovii,
36 În exod: opal; cap. 28, v. 19.
37 Ultima piatră: onix. Ieşirea 28, 20 – nota ediţiei academice.
Sfântul Maxim Grecul
92
turcii, tătarii şi toate neamurile necredincioase asemenea lor - care sunt numite lume, deoarece
atunci se vor înmulţi tot păcatul şi toată fărădelegea.
XLIX
Răspuns către cel ce a întrebat: „Cui i-a fost
trimisă din cer, înaintea tuturor, ştiinţa de carte?”
Ştiinţa de carte nu i-a fost trimisă din cer niciodată nimănui; această minciună, pentru
Dumnezeu, nu o asculta; minciuna este de la diavol, iar adevărul este de la Dumnezeu, Cel ce
a grăit prin Sfânta Scriptură. În ea, nicăieri nu vei găsi acest lucru.
L
Despre filosofii străini38
Pentru că mulţi oameni colindă oraşele şi ţările, unii pentru negoţ, alţii pentru diferite
arte şi meşteşuguri, iar alţii pentru a le propovădui altora învăţătura de carte - fie cea
grecească, fie cea latinească, adică romană - şi unii dintre ei sunt pe deplin învăţaţi, iar alţii
numai pe jumătate, iar alţii nici măcar nu au început să studieze cunoştinţele cărţilor de ştiinţă
cum ar fi cele de gramatică, retorică şi celelalte ştiinţe greceşti, dar se laudă că ştiu tot, ca prin
acest mod să dobândească foloase şi mijloace de întreţinere, eu am cugetat că dreptatea îmi
cere să vă las, domnii mei, câteva rânduri, pe care le-am scris în stil elin, de ajuns pentru
încercarea tuturor celor ce se laudă.
Dacă cineva, după moartea mea, va veni la voi, şi dacă el va fi în stare să vă traducă
aceste rânduri potrivit cu traducerea mea, să îi daţi crezare ca unuia ce este bun şi priceput. Iar
dacă nu va putea să traducă pe deplin potrivit cu traducerea mea, nu îi daţi crezare chiar de sar
lăuda de o mie de ori. Să-l întrebaţi în primul rând în ce măsură sunt alcătuite aceste
rânduri. Dacă va spune epică (hexametru) şi elegiacă (pentametru), atunci are dreptate. Să-l
întrebaţi apoi câte picioare are măsura, atât prima, cât şi a doua? Şi dacă va răspunde că
măsura epică are şase picioare, iar cea elegiacă cinci, atunci să nu aveţi nici o îndoială asupra
faptului că este foarte bun şi să-l primiţi cu dragoste şi cu cinste şi oricât timp ar dori să
rămână la voi, să-l răsplătiţi, fără zgârcenie. Iar dacă va dori să se întoarcă în ţara lui, să-l
sloboziţi cu pace şi să nu îl reţineţi cu forţa la voi; acest lucru nu este vrednic de laudă, nici
drept şi nici folositor pentru ţara voastră, aşa cum şi înţeleptul Homer spune, punând lege
pentru iubirea de străini: „Trebuie să-l iubiţi pe oaspetele care rămâne la voi, iar dacă vrea să
plece, să-l lăsaţi”.
LI
Despre cum se cuvine să intrăm
în sfintele lui Dumnezeu biserici
Când intri în această dumnezeiască biserică, tu, râvnitorule al neîntinatei buneicredinţe,
gândeşte-te că intri chiar în preacuratele lăcaşuri ale Celui Preaînalt, unde neîncetat
răsună cântarea îngerilor. Ia seama, aşadar, cum intri! Dacă sufletul tău este pe deplin curăţit
de minciună, invidie, pomenirea răului şi de poftele nelegiuite şi eşti împodobit cu veşminte
smerite, potrivite creştinilor, dispreţuind cu tot sufletul toată îmbrăcămintea necredincioşilor,
38 Acest articol este prefaţa la rândurile greceşti, ale căror traduceri alcătuiesc cele două articole care urmează
după el: „Despre cum se cuvine să intrăm în sfintele lui Dumnezeu biserici” (nota ediţiei academice).
Tâlcuiri şi sfaturi
93
atunci te vei sfinţi cu dumnezeiasca frică şi dragoste. Şi dacă te vei strădui să intri astfel,
atunci vei fi fericit şi în viaţa aceasta, şi atunci când vei trece în viaţa viitoare. Iar dacă nu te
vei strădui să intri astfel, atunci degeaba vei intra: aşa cum vei intra, aşa vei şi ieşi,
nedobândind nimic, aşa cum şi bolnavul care nu ascultă sfaturile doctorului priceput,
niciodată nu se va vindeca şi nu va fi sănătos.
Sfântul Maxim Grecul
94
Indice de nume
Achila, p. 31;
Afroditian persanul. p. 42, 45, 46, 47, 48, 49;
Albert, p. 68;
Alexandru Macedon, imparat, p. 91;
Alexandru VI Borgia, papa, p. 65;
Antonie cel Mare, Sf., p. 83;
Apollinarie, p. 49;
Arie, eretic, p. 23, 54, 74, 85;
Aristotel, filosof, p. 67;
Atanasie cel Mare, Sf., p. 73, 76, 85;
Augustin, Fer., p. 69, 70;
Augustus, imparat roman, p. 43, 45;
Cirus, imparat persan, p. 43, 46;
Cosma, melodul, p. 23, 24, 32, 33, 44, 47, 91;
Darius, imparat persan, p. 43;
Dionisie Areopagitul, p. 74;
Dioscor, eretic, p. 54;
Dositei, cuvios rus, p. 86;
Efrem Sirul, Sf., p. 30, 31;
Eratosten, p.68;
Eutihie, eretic, p. 24 54;
Fotie, patriarh, p. 40;
Grigorie Romanul (Dialogul), Sf., p. 41;
Grigorie Teologul, Sf., p. 16, 74, 85;
Homer, p. 92;
Ieronim, p. 69, 70;
Ioan Damaschin, Sf., p. 24, 26, 27, 32, 47, 53, 68,
73, 75;
Ioan Gura de Aur, Sf., p. 22, 32, 42, 68, 75, 85;
Ioan Vasilievici, cneaz al Rusiei, p. 27;
Isidor Pelusiotul, Sf., p. 22;
Iosif, Melodul, p. 82;
Isidor, episcop de Sevilla, p. 89;
Iustin Martirul si Filosoful, Sf., p. 70;
Lactantiu, p. 69;
Luchian, presbiterul din Antiohia, p. 31;
Macarie Egipteanul. Sf., p. 31;
Macedonie, eretic, p. 54;
Maghistrian, p. 56;
Mahomed, p. 79;
Nestorie, eretic, p. 24, 54;
Nicolae Cabasile, Sf., p. 32;
Origen, scriitor crestin, p. 45, 68 71;
Pafnutie, episcop, p. 84;
Pahomie cel Mare, Sf., p. 83;
Pappie, p. 49, 50;
Platon, filosof, p. 67;
Plotin, filosof, p. 67;
Plutarh, filosof, p. 45;
Proclu, patriarh, p. 42;
Propie, p. 45;
Savatie, cuvios rus, p. 86;
Savonarola, Ieronim, p. 63;
Scot, p. 68;
Sever, eretic, p. 24, 26;
Simma, p. 31;
Sofronie, Sf., patriarhul Ierusalimului, p. 53;
Spiridon, mitropolit, p. 86;
Spiridon, Facatorul de minuni, Sf., p. 87;
Teodoret, Fer., p. 83;
Teodot, p. 31;
Teofil, imparat bizantin, p. 53;
Tertulian, p. 70;
Valsamon (Balsamon), canonist bizantin, p. 40;
Vasile cel Mare, Sf., p. 16, 32, 46, 83, 85;
Zosima, cuvios rus, p. 86;
Tâlcuiri şi sfaturi
95
CUPRINS
I. Scrisoare către un prieten, în cadrul căreia sunt lămurite unele cugetări
greu de înţeles ale Sfintei Scripturi ...................................................................... 5
II. Tâlcuirea cuvintelor psalmului 102: Înnoise-vor ca ale vulturului tinereţile tale ....... 10
III. Tâlcuire, în parte, a psalmului 18 ............................................................................... 11
IV. Tâlcuire la cuvintele: Du-te, poporul meu, intră în cămările tale şi închide uşa
după tine; ascunde-te puţine clipe, până când mânia va fi trecut! (Isaia 26, 20) . 13
V. Tâlcuirea cuvintelor din Evanghelia după Ioan: lumea aceasta n-ar cuprinde
cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25) ....................................................................... 15
VI. Tâlcuire, în parte, a unor cugetări greu de înţeles
din cuvântările lui Grigorie Teologul .................................................................... 16
VII. Tâlcuirea unor locuri din Sfânta Scriptură ................................................................. 19
VIII. Trebuie să păzim cu tărie mărturisirea de credinţă ortodoxă .................................... 20
IX. Cuvânt de apărare despre îndreptarea cărţilor ruseşti; tot aici şi împotriva celor ce
spun că trupul Domnului după Învierea din morţi a devenit nemărginit ............... 22
X. Cuvânt de îndreptăţire despre corectarea cărţilor, scris de către călugărul cel slab
de minte, Maxim de la Sfântul Munte ................................................................... 28
XI. Tâlcuirea cuvintelor: „Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor
noastre Domnului să ne rugăm” ............................................................................ 31
XII. Nu trebuie să-i credem pe aceia care spun că cel ce nu a ajuns la citirea Sfintei
Evanghelii nu a fost la Dumnezeiasca Liturghie ................................................... 33
XIII. Despre ridicarea pâinii în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu .................. 35
XIV. Despre întrebarea unora: „De ce de la Învierea cea de a treia zi a lui Hristos şi
până în sâmbăta dinaintea duminicii lui Toma nu se ridică preacurata pâine,
ci se ridică numai artos, timp în care diaconul exclamă de trei ori: „Hristos
a înviat!” şi se mănâncă artos în această sâmbătă? ................................................ 37
XV. Despre inscripţia de pe nimbul Mântuitorului şi despre numele Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu ....................................................................................... 39
XVI. Despre cununile de căsătorie .................................................................................... 39
XVII. Despre sfinţirea apei în dimineaţa Bobotezei .......................................................... 40
XVIII. Despre sfânta icoană a Mântuitorului Hristos, numită „Întristarea ........................ 41
XIX. Despre semiluna care se află pe sub [unele] cruci de pe biserici .............................. 41
XX. Cuvânt de acuzare şi dezminţire a scrierii greşite a lui Afroditian persanul .............. 42
XXI. Împotriva lui Apollinarie - despre Iuda trădătorul .................................................... 49
XXII. Către cei ce sunt tăgăduiţi în funcţia lor şi dau zapis cu jurământ Mitropolitului
rus şi întregului Sfânt Sinod să nu primească funcţia de mitropolit şi arhiereu
de la papa al Romei, deoarece ţine credinţa latină, şi nici de la patriarhul
Ţarigradului, deoarece se află în stăpânirea ticălosului împărat al turcilor atei,
şi nici să-l primească pe cel pus de ei ..................................................................... 51
XXIII. Locurile Sfinte nu se întinează niciodată prin faptul că se află în
stăpânirea necredincioşilor, chiar dacă acest lucru ar dura mulţi ani ...................... 52
XXIV. Împotriva celor ce afirmă că în toată Săptămâna Luminată soarele a stat pe cer
şi nu a apus şi de aceea toată Săptămâna Luminată este numită o singură zi ......... 54
XXV. Împotriva amăgirii nebune şi urâte de Dumnezeu a celor care afirmă că din
pricina îngropării unui om înecat sau ucis ia naştere frigul dăunător pentru
creşterea roadelor pământeşti .................................................................................. 56
XXVI. Povestire înfricoşătoare şi demnă de luat în seamă; tot aici şi despre viaţa
Sfântul Maxim Grecul
96
monahală desăvârşită .............................................................................................. 58
XXVII. Cuvinte de acuzare împotriva lui Ioan Ludovic, tâlcuitorului sfintei cărţi a
Fericitului Augustin, episcopului de Hiponna ........................................................ 67
XXVIII. Scrisoare de învăţătură către un anumit bărbat împotriva răspunsurilor unui
oarecare înţelept latin ............................................................................................. 73
XXIX. Despre dreptate şi milă ........................................................................................... 77
XXX. Despre mărinimie şi sfat .......................................................................................... 77
XXXI. Despre arhistrateg, ceea ce în ruseşte înseamnă „voievod”, despre cum trebuie
să fie el în cârmuirea poporului .............................................................................. 77
XXXII. Despre prescurărese .............................................................................................. 78
XXXIII. Povestire despre pătimirea unui nou mucenic apărut pe pământul grecesc,
pătimire la care Cuviosul Maxim a fost martor ...................................................... 78
XXXIV. Scrisoare către bătrânul Vasian despre felul de viaţă de la Sfântul Munte .......... 79
XXXV. Scrisoare către un prieten, conţinând lămuririle a trei greşeli întâlnite în cărţi
de către cititorii lor râvnitori ................................................................................... 80
XXXVI. Despre sinodul care a avut de gând să ia hotărârea ca preoţii, diaconii şi
ipodiaconii să rămână necăsătoriţi .......................................................................... 84
XXXVII. Despre Naşterea veşnic-sfântă şi preaslăvită a Unuia Născut Fiului şi
Cuvântului lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos .................................. 84
XXXVIII. Prefaţă la Vieţile făcătorilor de minuni ai Solovăţului ..................................... 85
XXXIX. Despre Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni ...................................................... 87
XL. Cuvânt despre paza minţii ........................................................................................... 88
XLI. Despre pasărea babiţă ................................................................................................ 88
XLII. Despre porumbel şi despre sufletul blând ................................................................. 89
XLIII. Despre Leviatan ...................................................................................................... 89
XLIV. Asemănarea dintre pomul roditor şi omul tânăr, după proverbul: „Cel ce naşte
fii, nu moare” .......................................................................................................... 90
XLV. Cele şapte trepte ale vârstei omeneşti ....................................................................... 90
XLVI. Despre Sibile şi despre câte au fost ......................................................................... 90
XLVII. Denumirile pietrelor preţioase ............................................................................... 91
XLVIII. Pildă ...................................................................................................................... 91
XLIX. Răspuns către cel ce a întrebat: „Cui i-a fost trimisă din cer, înaintea tuturor,
ştiinţa de carte?” ..................................................................................................... 92
L. Despre filosofii străini .................................................................................................... 92
LI. Despre cum se cuvine să intrăm în sfintele lui Dumnezeu biserici ............................... 92
Indice de nume .................................................................................................................. 94
Cuprins ............................................................................................................................... 95