Viața Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Sfântul Mucenic Ioan a răspuns: „O, judecător tiran, eu nu mă îngrijesc nici câtuși de puțin de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât omul nostru cel dinlăuntru se înnoiește, după cum grăiește Marele Apostol Pavel”.
Mulți au viețuit în lume viață bună și plăcută lui Dumnezeu, după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos și după învățătura Sfinților Lui Apostoli. Dintre aceștia este și Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos, care deși s-a arătat cu mult timp mai târziu, însă nu este mai mic decât cei de demult. Căci Stăpânul Hristos și Dumnezeul nostru, dătătorul de nevoințe, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci și acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide ușa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici și îi cinstește cu aceeași cinste, încununându-i cu aceleași cununi. Deci se cade să începem a istorisi de unde este nașterea și creșterea sfântului ce se prăznuiește astăzi, ce fel de lucruri bune a făcut, cum a mărturisit pe Hristos și cum a pătimit pentru dragostea Lui.

În părțile Capadociei, care se mărginește cu Armenia mică, este o cetate mare și vestită ce se numește Trapezunda. Acea cetate aflându-se lângă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor și pentru avuția ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinți creștini, binecredincioși, iubitori de Dumnezeu și împodobiți cu fapte bune; întru care și pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescându-l și deprinzându-l, l-au făcut desăvârșit în faptele cele bune creștinești. Iar de vreme ce acea cetate este zidită lângă mare și cetățenii ei erau obișnuiți a umbla cu corăbiile pe mare și a face neguțătorie, spre a-și câștiga cele de trebuință, de aceea și fericitul Ioan adeseori, intrând în corabie și ducându-se în multe cetăți, făcea neguțătorie.

Deci într-o vreme, i s-a întâmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om dintr-altă țară care avea multă neguțătorie. Acela era de neam francez, cu credința latin, adică papistaș, cu năravul sălbatic, nemilostiv și fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrând în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viața cea îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmașul nu suferea cu ușurință faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugându-se lui Dumnezeu, postind, fiind blând și plecat către toți, lesne apropiat tuturor, făcând milostenie către toți, miluind pe toți cei lipsiți ce erau în corabie, îndestulându-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi mângâindu-i, dându-le lor cele de nevoie din averile lui și întinzându-le mână de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi și, izvorând totdeauna lacrimi, își zicea: „De vei milui pe fratele cel ce pătimește rău, miluit vei fi și tu de Dumnezeu. Cum vei mângâia pe cel întristat așa vei fi și tu mângâiat de Dumnezeu”.

Acestea văzându-le vrăjmașul cel nevăzut și pizmuindu-l, a vrut să facă sfântului împiedicare de la calea mântuirii. Deci, mai întâi, a gândit să-l depărteze de la dreapta și sfânta credință a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta a îndemnat asupra fericitului pe vrăjmașul cel văzut, pe căpitanul corăbiei, care se împotrivea credinței celei drepte, ca să ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credință a Răsăritului. De aceea, între ei se făcea mare ceartă pentru credință în călătoria pe mare, și totdeauna Sfântul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învățăturile cărților și preaînțe- lept; și astfel îi rușina socoteala lui cea nedreaptă și ereticească. De aceea, francezul acela se mânia foarte rău asupra nebiruitului ostaș al lui Hristos, se iuțea și îl batjocorea cu multe ocări și-l vrăjmășuia, gândind rău asupra lui.

O vrăjmășie ca aceea aprinzându-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia la malul Mării Negre cel dinspre țara Moldovei, lângă Cetatea Albă. Deci, ieșind din corabie, vrăjmașul cel rău și pizmaș s-a dus la eparhul cetății, care era cu neamul și credința turc, fierbinte păzitor și apărător al credinței sale celei turcești. Și a adus căpitanul la cadiu următoarea pâră împotriva Sfântului Ioan, zicând: „O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a venit cu mine aici și voiește să se lepede de credința sa cea creștinească și să se înstrăineze de patria sa. El voiește a se apropia de credința voastră și să primească legea voastră cea turcească, ca să se facă părtaș al seminției voastre. Aceasta o știu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta și s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-și va schimba gândul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credința voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul și de la toți cei de un neam și de o credință cu tine, căci acest bărbat este înțelept și iscusit cuvântător, ritor prea ales și vestit, și nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decât cei ce sunt mai mari, mai de cinste și mai de frunte în cetatea Trapezunda”.

Acestea auzindu-le acel eparh păgân, s-a umplut de bucurie și șezând la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Iar când a venit și a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu fața veselă, i-a zis cu blândețe: „M-am înștiințat destule despre tine, cum că ești om ales și înțelept, din cei de frunte din Trapezunda, și cum că ai iubit credința noastră cea mahomedană și voiești a te apropia de ea. Căci astfel este credința noastră, încât se lipesc și-și aprind inima de ea toți cei ce sunt cu gând curat și o înțeleg pe ea; și celor ce o primesc cu bucurie, le dă viață bine norocită și lungime de zile, pe când credința creștinească este vrednică de râs. Pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci leapădă credința creștinească care este defăimată și batjocorită de toți și cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, hulește și blestemă legea și credința cea creștinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreună cu femeile și cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind acum credința noastră; fiindcă au auzit despre tine că voiești acum să te faci propovăduitor al credinței noastre celei strălucite, bine norocite și desfătate.

Deci vino, o, minunatule, și stai împreună cu noi și preamărește cu glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea soarelui și adu jertfă luminătorilor cerești, celor ce luminează toată lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste și de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viața cea dulce împreună cu noi. Deci calcă în picioare legea și credința creștinească, ca una ce este defăimată și proastă, încât să vadă și alții și să învețe de la tine a cinsti credința noastră”.

Iar fericitul Ioan, câtă vreme acel cadiu viclean și răucredincios grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri și cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfânta Evanghelie:Când veți fi duși înaintea domnilor și împăraților, pentru numele Meu, să nu vă gândiți mai înainte ce veți grăi sau ce veți răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvânt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde toți cei ce se vor împotrivi vouă.

Apoi, căutând cu ochii cei simțiți către tiran și, răspunzând cu bună îndrăzneală, a zis: „O, cadiule! Mi se pare că minți pe față. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfânta credință a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întâmple un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gând păgânesc ca acesta. Acestea toate sunt meșteșugiri ale vrăjmașului adevărului și ale satanei, tatăl tău; că, intrând în tine ca într-un vas al său, grăiește prin tine către mine, și nădăjduind că mă va trage spre pieire, se silește să mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care precum este Ziditor al tuturor făptu­rilor văzute și nevăzute, așa și al soarelui acesta, pe care tu îl cinstești ca pe un Dumnezeu. Iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, nebunește aduci făpturii cinstea aceea, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini.

Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vârtos tu însuți învățându-te de la mine taina adevărului, leapădă, te rog, întunericul păgânătății care zace în sufletul tău și învrednicește-te a te face fiu al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decât soarele. Și nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaște că este un luminător făcut din ființa focului și pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?”.

Niște cuvinte ca acestea zicând Sfântul Ioan, și-a ridicat mâinile și ochii către cer, și a strigat cu glas mare în auzul tuturor: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care ești Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început și cu Preasfântul Duh, o Putere și o împărăție! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu și nici nu voi sluji diavolului!”. Zicând aceste cuvinte mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală și cu față veselă, tiranul își schimba adeseori fața sa, aprinzându-se înăuntru de focul mâniei. Și neputând mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă și îi arăta păgânătatea și deșarta lui credință, căci pe Hristos pe Care Îl hulea păgânul ighemon, pe Acela Sfântul Ioan Îl lăuda și Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credința lui păgânească, sau mai bine zis înșelăciunea, o defăima și o surpa până la sfârșit; pentru aceasta a poruncit ostașilor săi să-l dezbrace pe mucenic de hainele sale.

Și îndată făcând ostașii cele poruncite, sfântul stătea gol, fiind îmbrăcat întru Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să se aducă multe toiege înaintea lui, și uitându-se către mucenic, a zis: „Nu spune către noi niște povești ca acestea, ci leapădă-te îndată de credința cea nefolositoare și primește legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, și împodobește-te cu legile noastre. Părăsește de acum acele lungi cuvântări ale tale și împlinește ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră cea bine norocită și slăvită, că nu numai îți voi zdrobi trupul cu toiegele acestea, dar te voi munci și cu alte munci prea cumplite și nesuferite firii; iar mai pe urmă te voi omorî cu moarte grea”.

Iar sfântul, răspunzând, a zis: „Tiranule și plinule de toată spur­căciunea, nu sunt mincinos, nici cuvântător de povești precum spui tu, ci sunt rob și mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfânta Treime. In El m-am învățat a crede de la strămoșii și de la părinții mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este Ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela îl aștept judecător al viilor și al morților. Acela va veni să răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, când, după porunca Lui, soarele acesta ce se vede, așezat și rânduit de Dânsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva de la mine decât numai cele ce le-am zis întâi și de la început, acelea le grăiesc și acum și le voi grăi până la sfârșit.

Că niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu și Făcătorul meu, niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decât pe Făcătorul, nu mă voi închina zidirii mai mult decât Ziditorului, nu voi defăima sfânta credință în Dumnezeul meu, în care m-am născut și în care m-am deprins de la părinții mei, până când voi fi stăpân al gândului meu; și, mai ales, până când voi răsufla văzduhul acesta. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptății, ci arată obiceiul tău de câine și fără de omenie care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voiești să mă muncești, și trimite-mă mai degrab cu orice fel de moarte vei voi la Dumnezeu, Stăpânul meu cel dorit de mine. Deci fă degrab ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul:Venin de aspidă este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă fața ta cea spurcată, despre care iarăși același prooroc zice într-alt loc:Umple fețele lor de ocară și vor căuta numele Tău, Doamne!

Iată ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăți cu sabia, pune asupra lui și alte munci; și dacă ai mai cumplite decât acestea, și pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea și pe cele mai multe decât acestea, eu sunt gata a le răbda cu plăcere și cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu”.

Iar tiranul cel sălbatic și nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului mărturisitor, s-a aprins de mânie și îndată a poruncit să întindă pe mucenic la pământ și să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci atât de cumplit l-au bătut slugile tiranului pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încât s-a zdrobit trupul lui în multe bucăți și lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, iar tot locul pe care era întins mucenicul s-a roșit de sângele lui. Deci viteazul pătimitor răbdând cu bărbăție o muncă ca aceea, și-a ridicat ochii minții sale către cer și a zis: „Mulțumesc Ție, Stăpâne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sângele meu și a mă face curat de păcatele mele, care mi s-a întâmplat a le păcătui înaintea ta, după Sfântul Botez, din neputința omenească”. Iar muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugându-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mânie și atât de cumplit l-au bătut, până ce i s-a stins și glasul.

Apoi, făcându-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfântul mucenic, care abia sufla, cu două lanțuri, să-l arunce în temniță și să-l păzească până a doua zi, spre o mai mare muncă. Și neputând mucenicul lui Hristos să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au târât ca pe un mort și astfel l-au închis în temniță. Iar a doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, șezând la locul lui cel obișnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfântul Mucenic Ioan.

Deci răbdătorul de chinuri și viteazul ostaș al lui Hristos a venit înaintea lui cu fața luminată și cu sufletul vesel. Și privind răucredinciosul cadiu spre el și văzându-l astfel luminat și vesel – căci darul și puterea lui Dumnezeu care a întărit pe sfinții mucenici cei de demult, aceea întărea și pe Sfântul Ioan, care pătimea pentru aceeași mărturisire a bunei credințe și a preasfântului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru –, s-a mirat foarte mult că, după atâtea cumplite munci, se mai află suflet în el și, ca și cum n-ar fi pătimit nimic, se arată așa de vesel.

Deci a zis către el: „O, Ioane, nu vezi în ce fel de rușine și necinste te-a adus neînduplecarea și nesupunerea ta, încât puțin a lipsit de nu ți-ai pierdut și viața, care este atât de scumpă și de iubită tuturor oamenilor. însă de te vei pleca sfatului și socotelii mele, este gata însănătoșirea ta, căci în puține zile, rănile și zdrobirile trupului tău se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiți, veniți din India și din Persia. Iar de nu voiești să asculți de sfatul meu, ci încă vrei să mai petreci în creștinătatea ta, apoi să știi că te așteaptă mai multe și mai cumplite bătăi”.

Atunci Sfântul Mucenic Ioan a răspuns: „O, judecător tiran, eu nu mă îngrijesc nici câtuși de puțin de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât omul nostru cel dinlăuntru se înnoiește, după cum grăiește Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decât numai să rabd până la sfârșit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întărește și Care a zis:Cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. Deci, de ai gândit și ai aflat și alte munci, mai noi și mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!”.

Nebunul tiran s-a rușinat foarte mult de aceste cuvinte prea înțelepte și, tremurând cu totul de mânie, a răcnit ca o fiară și a poruncit să-l bată mai cumplit. Deci muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri, până au obosit cei ce-l băteau. Iar după aceea schimbându-se unii după alții, așa l-au muncit până ce s-au rănit și s-au rupt și cele dinlăuntru ale sfântului. Astfel muncind slugile acel trup tare ca diamantul, au slăbit. Și toți câți se adunaseră la acea priveliște și priveau la acele cumplite munci, strigau asupra nelegiuitului judecător, ocărându-i obiceiul lui cel nemilostiv și sălbăticia lui cea de fiară. Iar sfântul șoptea cu buzele și se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare până la sfârșit.

Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic și să lege picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostași să încalece pe calul acela și să alerge pe ulițele cetății cât va putea; și astfel să târască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci sfântul a fost tras prin toate ulițele cetății, încât s-a făcut priveliște îngerilor și oamenilor. Îngerilor s-a făcut priveliște de bucurie și veselie,că bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfânta Evanghelie,pentru un păcătos care se pocăiește, iar dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atât mai vârtos pentru un mucenic atât de răbdător, care pătimea pentru dragostea Domnului unele ca acestea. Iar oamenilor celor bine credincioși li s-a făcut priveliște de jale. Și cum să fie de jale, când vedeau calul alergând și trăgând după el pe mucenic prin locuri aspre? Când vedeau pământul roșindu-se cu sângele lui, și bucățile de carne ce cădeau din trupul lui, iar capul trântindu-se de pământ și de pietre? Cine nu s-ar fi umilit și nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzând unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi avut fire cuvântătoare.

Astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv călăreț, când a ajuns pe la locuințele jidovești și alerga trecând pe ulițele lor, mulțime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, și strigând și strâmbând fețele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fără de rânduială. Iar unul din acei jidovi, alergând în casa sa, a apucat o sabie goală și, ajungând pe sfântul ce era târât, i-a tăiat cinstitul și sfântul lui cap. Și astfel bunul și viteazul ostaș al lui Iisus Hristos și-a sfârșit nevoința sa mucenicească, dându-și în mâinile Domnului sfântul și luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegându-l ostașul acela de la coada calului, l-a lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în seamă și neîngrijit. Și astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, și nimeni din creștini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temându-se de urgia păgânilor.

Iar după ce s-a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului sfântului mucenic: deodată s-au arătat multe făclii arzând, iar trei bărbați cu haine albe cântau cântare de cuvinte sfințite și negrăite și tămâiau împrejurul trupului mucenicului. Și s-a arătat un stâlp de foc deasupra sfintelor moaște, întărit până la cer. Minunea aceasta s-a văzut de mulți, iar mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaște. Iar unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfântului, părându-i-se că preoții creștini au venit să-l ia și să-l dea îngropării celei obișnuite, a luat un arc cu săgeată și s-a apropiat acolo, vrând să săgeteze pe unul din acei preoți. Deci, punând săgeata în arc, a tras cât a putut și când a vrut să dea drumul săgeții, săgeata și coarda s-au lipit de degetele mâinii lui drepte, iar arcul de mâna lui stângă, încât nu putea nici să trimită săgeata, nici mâinile să le dezlipească.

Așa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Și făcându-se ziuă, acei minunați bărbați și stâlpul de foc și făcliile s-au ascuns, făcându-se nevăzuți; iar bărbații, femeile, tinerii și bătrânii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemișcat, precum întinsese arcul și săgeata, ca fiind fere­cat cu fiare, însă fiind legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu.

Deci iudeul acela, deși nu voia, povestea tuturor cu de amănuntul toate cele văzute de dânsul asupra trupului mucenicului și cum i s-a făcut de Dumnezeu acea răzbunare, pentru încercare cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. Iar după ce a făcut către toți de multe ori arătarea și mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mâinile și a scăpat de pedeapsă. Iar cadiul înștiințându-se de această minune, s-a temut foarte tare. Pentru aceea a poruncit creștinilor să ia trupul mucenicului și să-l îngroape. Deci creștinii luându-l, l-au îngropat cu cinste lângă biserica lor.

Iar după ce au trecut câteva zile, francezul acela care vânduse pe sfânt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup și să-l ducă în patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa sau poate a avut de gând să spună pe urmă că sfântul a fost de credința lor cea apuseană. Deci într-una din nopți, aflând vreme prielnică pentru acel lucru cugetat în sine, a mers cu ai săi la mormântul mucenicului și a început a săpa locul și a descoperi mormântul, vrând să ia cinstitele lui moaște. Dar în acel ceas, ostașul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei biserici și a zis: „Scoală-te îndată și aleargă la biserică, că iată acel francez voiește să fure trupul meu”. Iar preotul, sculându-se îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică și a găsit mormântul săpat și deschis; iar trupul sfântului aproape să fie furat. Deci a izgonit pe acel francez și pe oamenii săi nelucrători și deșerți. Și chemând pe creștinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute și toți au preaslăvit pe Dumnezeu, Cel ce preamărește pe sfinții Săi. Și luând cinstitele moaște ale sfântului mucenic, le-au dus în biserică, așezându-le în altar aproape de Sfânta Masă.

Acolo au stat acele sfinte moaște ale Sfântului Mucenic Ioan mai bine de șaptezeci de ani, făcându-se asupra lor arătări dumne­zeiești ziua și noaptea. Uneori se arăta oarecare lumină minunată; uneori un stâlp de foc se arăta pogorându-se asupra sfintelor moaște; alteori îngeri pogorându-se asupra lor și suindu-se la cer, iar alteori ieșea de acolo bună mireasmă negrăită. Și multe și felurite tămăduiri se făceau acolo, încât a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau la acele sfinte moaște.

într-acea vreme domnea în țara Moldovei binecredinciosul și de Hristos iubitorul domn Alexandru, marele voievod, care se împodo­bea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit și „cel Bun”, ci era aprins și cu dragoste și cu râvnă dumnezeiască către sfinții mucenici.

Deci auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaște ale acelui mucenic, a dorit să le aibă la sine, iar mai cu seamă să-și împodobească țara cu acea neprețuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu prea sfințitul arhiepiscop a toată țara, Iosif, a trimis la Cetatea Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulțime de ostași și cu multă avere. Iar aceia, mergând la mai sus zisa cetate, au răsturnat - după cum spune zicala - toată piatra, necruțând nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuință de acestea - căci Cetatea Albă era atunci sub stăpânirea otomanilor - și astfel și-au dobândit dorirea.

Deci luând acele sfinte moaște, multă părere de rău au pricinuit credincioșilor de acolo. Iar când se apropiau cu dânsele de cetatea domnească a Sucevei, a ieșit întru întâmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, cu toți boierii săi cei mari, încă și preasfințitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc și tot poporul. Și astfel au întâmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămâie și cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dânșii. Iar marele voievod, căzând pe sicriul Sfântului Mucenic Ioan, a îmbrățișat mult pătimitoarele sale moaște și, punându-și ochii și gura pe cinstitele mâini ale mucenicului, le-a sărutat cu multă evlavie și credință. Apoi, vărsând multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfântul Mucenic Ioan ca păzitor al său și al stăpânirii sale, încă și al binecre- dinciosului popor al țării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au așezat cinstitele moaște ale mucenicului în Sfânta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme cetate domnească și capitală a Moldovei.

Deci sfintele moaște au stat mulți ani în Sfânta Mitropolie a Sucevei, până când, mutându-se scaunul domniei la Iași, la mijlocul țării, s-a mutat acolo și scaunul mitropoliei. Deci vremurile fiind tulburi, stăpânitorii țării cei duhovnicești și politicești aveau frică să nu se prade de neamuri păgâne acel odor neprețuit. Pentru aceea au adus sfintele moaște la Iași și le-au așezat în biserica Sfintei Mitropolii. Iar la anul de la zidirea lumii 7l94, iar de la Nașterea lui Hristos l686, domnind peste țara Moldovei răposatul și fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, și mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multa învățătură, a venit Ioan Sobiețchi, craiul polonez, cu oștile sale, trecând asupra Bugeacului tătărăsc și întorcându-se prin târgul lașului. Iar mitropolitul Dositei, cu știrea craiului leșesc, văzând vremurile tulburi și nepașnice și temându-se ca să nu pricinuiască vreo robie a țării și, împreună cu țara, să se prade de alte neamuri străine și barbare și această vistierie sfântă și neprețuită, a ridicat sfintele moaște ale Sfântului Ioan și luându-le cu sine, împreună cu toate odoarele sfintei mitropolii și cu hrisoavele moșiilor ei, s-a dus împreună cu oastea crăiască în țara leșească, cu gândul să se sprijinească acolo, ca la niște vecini buni, până se vor liniști tulburările și se va face pace, ca apoi iarăși să le aducă pe toate în Moldova la locul lor.

Dar prelungindu-se vremea tulburărilor, mitropolitul Dositei nu a ajuns să-și împlinească scopul și făgăduința sa, căci a murit acolo în țara leșeasca și de ceea ce s-a temut ca să nu se întâmple de la alte neamuri barbare, a împlinit-o el cu lucrul; căci a păgubit țara Moldovei multă vreme de acea vistierie neprețuită. încă și cei de pe urmă, neavând osârdie să încerce cu dinadinsul să aducă la locul lor acele sfinte moaște, până a nu se învechi lucrul, le-au lăsat acolo în țara leșească împreună cu odoarele sfintei Mitropolii, așezate într-una din bisericile din târgul ce se numește Jolcova. Iar acolo, fiind sfintele moaște sub stăpânirea apusenilor, vărsau neîncetate minuni și izvorau tămăduiri spre cei ce alergau cu credință, cu dragoste și cu evlavie la ajutorul sfântului.

Și au stat sfintele moaște mulți ani în țara leșească, în târgul cel mai sus arătat, unde le lăsase Dositei Mitropolitul, până s-a cuprins de stăpânirea apuseană o bucată mare din țara Moldovei, care s-a numit Cordunul și în care s-a cuprins și târgul Sucevei. Acolo se afla și Mitropolia cea veche, în care fuseseră așezate sfintele moaște, după ce s-au adus de la Cetatea Albă, de prea fericitul întru pomenire și prea binecuvântatul și de Hristos iubitorul, Alexandru Voievod, care s-a numit și cel Bun, pentru faptele lui bune ce a făcut.

Iar în anul de la mântuirea lumii l783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împăratul Austriei, a mers pe la marginea Cordu- nului, ca să vadă hotarul, și a venit și prin satul ce se numește Bosanci.

De acolo a mers și în Suceava, căci nu este departe de acel sat târgul Sucevei, și a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate părțile și văzând între altele și locul în care fuseseră așezate mai înainte sfintele moaște ale Sfântului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Rădăuțiului, Dositei: „Ce loc este acolo?”. Episcopul a răspuns, zicând: „Acolo au fost așezate sfintele moaște ale Sfântului Ioan cel Nou”. Iar împăratul arătând cu mâna, a zis: „Se vor aduce și se vor așeza iarăși acolo”. Fiindcă episcopul mai înainte făcuse cererea aceasta.

Deci, chemând episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, i-a poruncit să se gătească a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaște. Iar el, pregătindu-se, a pornit către Țara Leșească spre cetatea Liovului și, într-o Duminică, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind și arhimandritul Meletie trimis mai înainte pentru această pricină. Acolo aflându-se și împăratul, a poruncit la două regimente de ostași să meargă mai înainte la cetatea Jolcova, în care se aflau sfintele moaște la o mănăstire baziliană, ca să nu se facă vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaște. Acea mănăstire fusese ortodoxă în vremea când a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaște.

Deci trimișii au pornit pentru luarea sfintelor moaște și, ajungând la marginea cetății Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarăși baziliene, au găsit toată cetatea înconjurată de străjile celor două regimente, care străji erau atât de sus așezate, încât puteau să se vadă una cu alta. Și era dată poruncă împărătească ca tot poporul să stea închis prin casele lor; iar cel care va ieși afară să fie împușcat. Deci numiții trimiși zăbovind la locul acela până la miezul nopții, atunci a venit poruncă să pornească cu careta cea pregătită, spre luarea raclei cu sfintele moaște. Și astfel au pornit la miezul nopții, prin întuneric, fără nici o lumină.

Și împreună cu ei era un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru această treabă. Deci au ajuns cu toții la întâia strajă nemțească. Și înconjurându-i straja, acel Gheorghe, povățuitorul părinților, a vorbit cu mai marele străjii și îndată i-au liberat. De acolo mergând înainte și trecând prin alte străji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetății și, mergând către biserica în care se aflau sfintele moaște, au dat peste altă strajă, care întrebându-i ce caută, le-au răspuns că au venit să ia pe Sfântul Ioan; iar mai marele străjii i-a întrebat: „Dar puteți să-l luați?”. Ei au răspuns: „Putem, căci avem poruncă împărătească”. Atunci îndată i-a lăsat și, mergând ei printr-o boltă la o ușă, au găsit acolo doi soldați cu puștile în spate, care i-au oprit puțin, până ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhimandritul bazilianilor, împreună cu toți ai săi, de le-a dat de știre. Și fără de zăbavă au venit doi baziliani, cu două făclii de ceară aprinse, și îndată au intrat în biserică.

Acolo au găsit pe un comisar împărătesc cu vreo treizeci de ofițeri, stând împrejurul sfântului cu capetele descoperite. Aceia făcându-le cale, trimișii s-au apropiat de racla sfântului, care era pusă în loc de prestol de slujeau bazilianii liturghia lor pe dânsul. Pe ea mai erau cincisprezece sfeșnice cu făclii, iar la picioare o candelă mare de argint aprinsă. Deci luând toate sfeșnicele de pe raclă, au cerut cheia și descuind-o, au ridicat capacul și au văzut pe dinăuntru multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mâini și altele, pe care le puseseră acolo spre aducere aminte cei ce au avut boli și vătămături la aceste părți ale trupului lor și se vindecaseră cu rugăciunile sfântului. Mai era încă în raclă și un vas de argint, pe care erau scrise slove de aur: „Vasile Voievod, domn al Țării Moldovei”. Iar banii ce s-au aflat în vas s-au dat bazilianilor. Deci făcându-se catastif de toate argintăriile care s-au aflat în raclă, s-a încuiat iarăși racla cu încuietoarea ei.

După aceea, ridicându-se racla de patru greci papistași, care merseseră cu părinții cei trimiși, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împărătesc întrebându-l care este pricina, el a răspuns: „Alt nimic nu este, domnule, decât numai cerem adeverință de la comisarii Moldovei, ca nu cumva după vremi să ni se mai ceară vreodată sfintele moaștele”.

Deci ei, socotind că este dreaptă cererea lor, au scris acea adeverință și s-a iscălit de arhimandritul Meletie și de fostul egumen Ioasaf, care au pus și pecețile lor și au dat-o bazilianului. După aceea, îndată au ridicat Sfintele Moaște și, ieșind din biserică, le-au pus în careta cea pregătită spre această slujbă și au ieșit la poarta cetății, unde erau cei treizeci de husari călări, pe care i-au găsit tot așa cum i-au lăsat. După ce au ieșit pe poartă, îndată acei ostași au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte și cincisprezece de altă parte, și astfel au pornit împreună cu cei ce duceau moaștele. Și mergând până la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumătate de ceas, i-a întâmpinat un trimis de la comandantul general, cu poruncă ca cei treizeci de ostași să se întoarcă înapoi, iar părinții cu sfintele moaște să meargă singuri în cetatea Liovului.

Iar împăratul Iosif, având a merge la Brod, a ieșit din cetate pe altă poartă. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergând la comandantul general, au spus că au adus sfintele moaște și le-a dat voie să rămână până a doua zi. Iar a doua zi, gătindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugându-l să-i dea voie să sărute sfintele moaște. Deci, mergând să deschidă racla, nu numai că n-a putut, dar nici acoperământul, care era peste raclă, nu l-a putut ridica nicidecum. Și văzând aceasta, a zis grecului: „Vezi, frate, că nu putem să deschidem nici racla, nici să ridicăm acoperământul! Poate nu este voia sfântului! Deci sărută racla deasupra cu credință”. Astfel făcând grecul, s-a dus.

Deci stând amândoi părinții în altă caretă, au mers pe valea Liovului, după careta în care era racla sfântului, până s-au suit într-un deal, unde i-au ajuns patru greci, cu femeile lor, ca să se închine sfintelor moaște, după parola ce o avuseseră cu dânșii în Liov, ca în acel loc să se închine și să sărute sfintele moaște. Deci acolo cu ușurință s-a ridicat acoperământul de pe raclă, și s-a deschis racla. Atunci, aducându-și aminte, au cunoscut că acel grec ce a cerut mai înainte să sărute sfintele moaște a fost fățarnic și necredincios, vrând să ispitească puterea sfântului; și de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecând de acolo, au trecut prin târgul ce se numește Stanislav, neștiindu-i nimeni cu ce trebuință merg. Ajungând la alt târg ce se numește Tolmaci, i-a întâmpinat o poștă trimisă de Dositei, episcopul Rădăuțiului, ca să cerceteze unde se află trimișii, dacă s-au luat sfintele moaște și în ce chip au urmat. Și răspunzându-i-se poștei pentru toate, aceea s-a întors înapoi.

A doua noapte, au ajuns la alt târg, unde au întâmpinat pe secretarul Mihalache venind iarăși în poștă de la episcop. A doua zi, s-a făcut rânduială de li s-au dat câte șapte husari și au mers în acea zi până aproape de hotarul ce desparte Țara Leșească de Bucovina. A treia zi, s-au pornit către Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, până a se găti de plecare, i-a întâmpinat mult popor, care ieșise din târg.

Dându-li-se de acolo alți șapte husari, au pornit la Colacini, care este hotarul Țărilor Leșești și al Bucovinei, iar acolo au găsit corturi întinse și pe episcop sosit. Dar, pentru că generalul Ențiverc încă nu sosise, le-a spus episcopul că nu este poruncă să treacă peste hotar până nu va sosi și generalul. De aceea, întorcându-se înapoi, au zăbovit peste hotar, de cealaltă parte, împreună cu tot norodul ce ieșise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaște. Apoi sosind generalul, îndată s-a pornit să treacă peste podul Colacinului, iar la mijlocul podului s-a luat racla din careta în care a venit până acolo și s-a pus într-alta.

Și trecând peste graniță, s-au tras, în cinstea sfântului, vreo șaizeci de tunuri. Și au stat pe loc acolo, până a sărutat racla tot poporul care îl aștepta pe sfânt; iar peste graniță, de partea aceasta, n-au lăsat să treacă nici un om din Țara Leșească.

Deci pornind de acolo cu alai de popor numai din Bucovina, între care numai preoți erau 204, cu dascălii lor și cu prapore, au ajuns seara, spre ziua Sfinților Apostoli, la un sat ce se numește Lucavețul, unde au rămas. Iar a doua zi au mers în Cernăuți cu mulți creștini și cu mulțime de ostași, trăgând și multe tunuri din dealul Cernăuțiului.

Și mergând prin târg până la o biserică a oarecăruia Herescu, acolo au așezat sfintele moaște și au stat până la opt septembrie. Iar în acea zi, au pornit sfintele moaște cu alai spre târgul Sucevei, unde le-au așezat într-o biserică de piatră a unei mahalale ce se numește Ițeam. Acolo au stat până la ziua Înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Și făcându-se știre și în Moldova de cealaltă parte de Cordun, s-a adunat mulțime de creștini, spre cinstirea sfintelor moaște. Și astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu mulțime de preoți îmbrăcați și cu tot poporul, ridicând sfintele moaște din mai sus numita biserică, le-au dus în Mitropolia Sucevei și le-au așezat în mijlocul bisericii, unde au rămas și până în ziua de azi.

Aceasta este viața și pătimirea Sfântului Ioan cel Nou, această bună neguțătorie a neguțătorii în lumea aceasta. El a plecat cu marfă pământească de la Trapezunda, dar a neguțătorii și duhovnicește, căci prin post și rugăciune către Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie și prin facerile de bine către aproapele, s-a suit ca pe o scară către vârful faptelor bune, către Sfântul Botez cel de sânge, care este mai mare decât toate botezurile.

Astfel a avut sfârșitul mărturisirii, astfel de vitejie a arătat în nevoința mărturisirii, astfel a rușinat pe păgânul cadiu, cu aceste cununi a fost încununat de mâinile lui Dumnezeu, începătorul de nevoință. El așa de bine s-a neguțătorii, încât puțin a dat și mult a dobândit. De trup s-a dezbrăcat ca de o sarcină și, de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Și s-a așezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru împărăția cea veșnică, întru odihna drepților, întru lumina cea neînserată și întru veselia și bucuria cea nesfârșită.

Iar mutările moaștelor lui pe pământ sunt acestea: De la Cetatea Albă s-au adus întâi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei și cu boierii Moldovei. Al doilea s-au dus în Țara Leșească de Mitropolitul Dositei și de craiul acelei țări, Ioan Sobiețchi; iar șederea Sfântului Ioan în Țara Leșească a fost de 94 ani. Al treilea, din Țara Leșească, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împărătesc, în anul l783. Prin toate a trecut după vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stânga, prin slavă și prin necinste, nevătămat și prea cu cuviință.

Că Hristos Dumnezeu, pe cei ce-L proslăvesc pe pământ, îi preamărește cu îndoită slavă, și cu cea cerească și cu cea pământească. Pe cei ce-L mărturisesc pe El înaintea oamenilor, și El îi mărturisește, nu numai înaintea sfinților îngeri, ci și înaintea Tatălui Său celui ceresc. Lui I se cuvine slava, cinstea și stăpânirea, împreună și Părintelui Său celui fără de început și Preasfântului și de viață Făcătorului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.