CARAREA IMPARATIEI

Parintele Arsenie Boca

CARAREA IMPARATIEI

Capitolul 1: Cele mai bune vremi de mântuire
Iată dovada istorică
Măsurile
Antihrist
Sfânta Liturghie mai ţine lumea
Proorocul de foc
Sfânta Cruce pe cer
Iată dovada istorică
La anul 313 de la Hristos împăratul Constantin dă edictul de la Milano, prin care
recunoscu creştinismul printre religiile de stat. Mare bucurie în creştinătate! Dar cum au
scăpat creştinii de grijă, cum au trecut din ilegalitate la libertate, la persoană juridică,
viaţa morală a creştinilor începu să se destrame. Cum şi-au primit averile înapoi, urmaşii
mucenicilor, puţini au mai rămas ca să nu se încovoaie cu dragostea mai mult spre lumea
aceasta (a stomacului). Deci, de îndată ce au ieşit de prin găurile pământului
(catacombele) la larg, de îndată ce-au scăpat de prigoanele cezarilor, într-un cuvânt de
îndată ce au ieşit din împreunarea de jertfă a vieţii, când adică nu mai era o primejdie a
mărturisi creştinismul pe faţă, s-a întâmplat că şi dragostea de Dumnezeu şi grija de
suflet până la aşa măsură răciseră, încât au început a se lua după un rătăcit, Arie, care
tăgăduia dumnezeirea Mântuitorului, chiar piatra de temelie, prin care stă sau cade
cineva din creştinism. De îndată ce creştinismul, mai bine zis creştinii, fură lăsaţi la larg,
se înmulţi şi înclinarea de a cădea din creştinism. Nu ştiu cum, dar parcă nu e nimic în
lume fără o rânduială, a venit şi pentru aceştia o căpetenie după care să se ia.
Parcă de aici începe judecata, care desparte oile de capre. Ar fi fost mirare să nu
se arate o atare ispită de necredinţă de vreme ce, odată cu împăratul Constantin, au trecut
cu numele la creştinism două treimi din imperiu. Era la modă să ai credinţa împăratului,
deşi toţi aceşti creştini cu numele, cu puţin înainte, s-ar fi îngrozit de primejdiile
mărturisirii lui Hristos. Nu e deci de mirare ca toţi aceştia, la care se mai adaugă şi
urmaşii lui Constantin, ba chiar şi mulţi episcopi, să se trezească la un moment dat
mărturisind o credinţă alături de creştinism, tot una cu credinţa. Nu e greu de a înţelege
cum devin lucrurile astfel. Când viaţa aceasta e încurajată de statornicia bogăţiei, de
negrija întâmplărilor, omul se strică. Iar o viaţă de patimi strică şi mintea, care odată
stricată nu mai deosebeşte adevărul de minciună sau binele de rău, ci le zice tocmai
invers ... răului bine şi minciunii adevăr. Încetând prigoanele aşa se stricaseră purtările
creştinilor şi aşa se întindea tăgăduirea dumnezeirii Mântuitorului încât, zice un istoric al
vremii, că dacă Dumnezeu n-ar fi trimis pe sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan ar fi trebuit să
vină Hristos a doua oară, că fărădelegile grăbesc judecata. Iar un filozof creştin din
vremea noastră, făcând o supraprivire asupra istoriei creştinismului, la fel găseşte că
creştinii au trecut cu succes prima ispită ridicată împotriva creştinismului, ispita
persecuţiilor, dar n-a trecut cu acelaşi succes şi ispita a doua, a triumfului (asupra
păgânismului). E şi explicabil: prima ispită a întâlnit în faţă creştini adevăraţi, care se
hotărâseră într-un fel cu viaţa aceasta s-o jertfească pentru Dumnezeu, pe când ispita a
doua a găsit în faţă o mare turmă dintre care o bună parte erau numai creştini cu numele
(figuranţii). Dar iată cum a descâlcit Providenţa lucrurile: pentru cei credincioşi a trimis
pe sfinţi iar pentru figuranţi şi îndeosebi pentru arieni a trimis pe Iulian Apostatul, care
din creştin s-a declarat păgân şi vrăjmaş al lui Hristos. Ba ca să-şi bată joc de o
proorocie a Mântuitorului, a întreprins un război la Ierusalim ca să zidească Templul lui
Solomon. Într-o luptă însă, s-a trezit cu o săgeată otrăvită în piept care l-a îngrozit şi l-a
făcut să strige: "M-ai învins Galileene". Deci toţi cei ce tăgăduiau dumnezeirea
Mântuitorului, ca să facă pe placul împăratului apostat, ca să fie "la modă", s-au lepădat
de creştinism. Dar parcă era un făcut; toţi cei ce s-au lepădat de Hristos nu se mulţumeau
numai cu lepădarea lor ci mai vreau şi lepădarea altora. Iar dacă aceia se împotriveau
vrajba era gata şi începea prigoana. Iată focul în care se lămuresc credincioşii. Iată firul
de legătură cu înaintaşii lor, mucenicii.
Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, când spunând adevărul şi
propovăduind îndreptarea îţi poţi pune viaţa în primejdie de moarte. Aşa s-au întâmplat
lucrurile în zilele lui Ioan Botezătorul şi a lui Irod şi aşa s-a întâmplat în zilele Sfântului
Ioan Gură de Aur şi a împărătesei Eudoxia, fiindcă Ioan cerea dreptul văduvei împotriva
împărătesei. Sfântul Ioan Gură de Aur a zis odată, apărând văduva, cuvintele acestea:
"iarăşi se tulbură Irodiada, iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan". Pentru curajul său de a
apăra săracul împotriva bogatului Sfântul Ioan a trebuit să ia calea exilului, prigonit de
împărăteasă, până când, sfârşit de puteri, a murit pe drum. Iar Eudoxia era ariană.
Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu şi stăpân al lumii
nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necurată cu atât te
întuneci dinspre Dumnezeu, până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat.
Viaţa trăită fără grijă, numai pământeşte, la asta te duce.
Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei sunt
sarea care opreşte firea omului de a se împuţi cu totul. E de la sine înţeles că firea
omenească, povârnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i prea poate suferi. Dar lor nu le
pasă că nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos înainte misiunea pe care le-a dat-o
Dumnezeu, de a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni. Ca să scurtez
vorba, aleg din viaţa Sfântului Vasile câteva momente de mare înălţime morală prin care
se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi ierarh. Era prin anul 372 când însuşi
împăratul Valent a mers în Cezareea Capadociei unde păstorea Sfântul Vasile cu gând
să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sfântul Vasile i-a răspuns liniştit şi
cuviincios că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sfinţii Părinţi la Niceea (325) şi că
nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare
răspuns împăratul Valens căuta pricina ca să-l exileze pe Sfântul Vasile ştiin că numai el
susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că dacă n-ar fi el pe ceilalţi uşor i-ar putea
câştiga fie prin momeli fie prin înfricoşări.
Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa
împăratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca să
provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a vrut să
slujească într-o biserică din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lăsat până când nu va
subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns
împăratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca să-l atragă la
arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l înfricoşeze cu ameninţări.
"Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului" - îi zise prefectul?
"Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă
împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi
el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii mei". Prefectul începu
cu ademeniri zicând: "Uite n-ai vrea tu să fii în mărire asemenea împăratului? O vei
putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului". Sfântul Vasile îi răspunse:
"Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă suntem
asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa
viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care
lucrează împotriva Lui". "Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta" - îi zise
prefectul? "Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe
decât sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele". "Dar ştii că împăratul poate să-ţi
facă atâta rău cât tu nu vei putea răbda?" "Ce anume ar putea să-mi facă împăratul" -
întreabă Sfântul Vasile liniştit? "Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar".
La acestea Sfântul Vasile râse zicând: "Toate acestea împăratul nu mi le poate face.
Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu însumi, aşa că azi
n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi
poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc.
Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze,
de acestea de până acum nu mă tem şi nici gând n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui
Dumnezeu". Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte:
"De către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decât
cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic" (Minis superior est,
sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Dacă i-am zis: "Niciodată n-am
văzut om ca dumneata" ştiţi ce mi-a răspuns? "Poate că niciodată n-ai văzut episcop"!
Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: "Să fie exilat numaidecât!!" Şi însuşi se
apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie.
Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai
târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru
Sfântul Vasile dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n
ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe arhiepiscopul din
Cezareea în pace.
Iată părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi ierarh. Iată ucenic umblând liniştit
pe marea înfuriată. Iată stâlp nemişcat de talazuri, iată linişte şi modestie neclintită de
vifor, iată om dintre noi străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai
presus de fire, că tot Dumnezeu este la cârma lumii.
Cercările i-au dovedit pe sfinţi iar sfinţenia este superioară vieţii şi morţii. Amin.
Măsurile
"Cine nu se leapădă de sine, nu poate să vină după mine." Cine nu poate să
întrebe şi cine nu se poate pleca sfatului unui părinte duhovnicesc, sau nici măcar nu-l
caută, nu găseşte pe Iisus. Dacă totuşi vrea să se ţină de urma lui Dumnezeu, dar fiind cu
inima şi mintea întinate de plăcere şi mândrie, dă de înşelăciuni. De aceea-s rânduiţi
duhovnicii, să cumpănească duhurile ce le străbat mintea, să cunoască măsurile fiecărui
ins şi încotro îi înclină cumpăna.
Încă de mult mărturisea Proorocul Iordanului că: "Nu poate un om să ia nimic,
dacă nu i s-a dat lui din Cer". Dar tot aşa zic şi cei înşelaţi. Cum să prindem înşelăciunea
din urmă? Foarte uşor de prins. Cei ce cu adevărat au darul de la Dumnezeu, vin la
duhovnici să-i întrebe, pe când cei înşelaţi nu vor să vină şi se ţin pe sine mai presus de
orice dar. Ei nu mai ştiu că fără de smerenie, nu dai de Dumnezeu ci de înşelătorul; fără
întrebare nu intri pe poartă, ci sari pe aiurea şi cu tâlharii te socoteşti. Râvna fără
întrebare şi părerea sar măsura.
În fiecare ins a închis Dumnezeu chemarea către tot rostul şi lucrul, pe care - la
vreme - le va avea între oameni astfel: "El a dat pe unii să fie Apostoli, pe alţii prooroci,
pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători. Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul
slujbei, spre zidirea la trupul lui Hristos, până când toţi vom fi ajuns la unirea credinţei şi
a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura plinirii
vârstei lui Hristos. Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de
orice vânt şi învăţătură, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea
rătăcirii, ci fiind credincios adevărului, prin iubire să sporim întru toate, pentru El care
este capul - Hristos." (Efeseni 4, 11-15).
El uneşte cele învrăjbite, El ne măsoară darul, El ne cheamă la lucru la vie, El ne
ajută pe fiecare în parte - dacă nu uităm să-l chemăm -; iar pentru desăvârşirea obştei El
luminează slujitorii.
Sunt între cei trimişi de Dumnezeu şi oameni care au darul să vadă dincolo de
zare, să audă graiuri şi cuvinte mai presus de fire. Dar aceştia, la vreme de mare
însemnătate pentru ei, când li se deschide ochiul vederii şi urechile auzirii celor de
dincolo, să nu întârzie a căuta povăţuirea unui duhovnic, care le va feri mintea şi inima
de bucurie străină şi care-i va ocroti cu dulama smereniei. Căci dacă nu fac aşa, cu tot
darul de sus, pot cădea pradă înşelăciunii. Iată cum: Darurile lui Dumnezeu se ascund în
noi, noi nu le ştim dar Satana le vede şi ca un tâlhar viclean pândeşte vremea darului de
sus să se deschidă în viaţa noastră şi de nu-l va afla acoperit de smerenie şi de dreaptă
socoteală, varsă el, ca un jgheab, pustiirile lui pe făgaşul lui Dumnezeu.
Deci, de ţi-a dat Dumnezeu dar, asigură-l cu întrebarea şi ocroteşte-l cu smerenia,
şi cu atât mai vârtos nu ieşi din sfatul unuia dintre nebăgaţii în seamă slujitori ai lui
Dumnezeu. Că de nu ai îndemnare către socoteala aceasta, atunci darului vederii tale îi
va grăi Satana care se va da pe sine Hristos, şi te va amăgi desăvârşit... "Se vor ridica
hristoşi mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi
pe cei aleşi" (Matei 24,24).
Hristoşii şi proorocii mincinoşi de care ne previne Mântuitorul din vreme, sunt
vicleni de dincolo de zare, care fac silă mare şi mult meşteşugită, ca să fie primiţi de
oameni ca atare, să-i asculte. Nu cumva li-e vremea aproape, că tare-şi mai fac de cap?
Iată pe scurt pricinile şi grija pentru care Predania Bisericii răsăritene se fereşte de
vedenii, şi-şi fereşte şi fiii, întrucât acestea nu sunt neapărat trebuitoare mântuirii, şi
desăvârşirea, la care suntem chemaţi, lasă în urmă orice vedenie. Revelaţia este deplină,
iar cele ce mai lipsesc, le aşteptăm la a doua venire. Amin.
Antihrist
El e acela care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care
va tirani sub ascultarea sa tot pământul. Căci acela va primi să fie împărat peste
strălucirea tuturor împăraţilor pământului.
Creştinii, cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se
vor slăbi la minte încât de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea
şi vor gusta toată răutatea răului "căci credinţa nu este a tuturora" (2 Tes 2,3). Viaţa lor,
slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi
de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă nau
primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. "De aceea pentru că iubesc păcatul mai
mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezământ
minciunii, şi să cadă sub osândă (minciuni), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au
îngăduit nedreptatea" (2 Tes 2,9-11).
Jidovii de odinioară, împinşi înăuntru de "acela", au răstignit pe Domnul
înţepându-i călcâiul, şi nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul,
pogorându-se de pe cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă
a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi
uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă.
Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe "acela" al lor, care se repetă în fiecare
veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli, până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist
din vremea de apoi, când va propovădui Ilie, ca doară doară va putea măcar să stingă pe
ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i,
răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.
Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist - care nu se mulţumeşte cu
necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar
izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă
credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea
de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe
o sabie a iadului, chipul său de fiară.
"Acela" nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe
mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând ... moartea lui Dumnezeu ...
moartea învăţăturii Sale ... moartea creştinilor, ucenicilor Săi ... pustiirea Bisericii Sale şi
oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.
Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor,
de la început până în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pământul
împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una,
cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni
la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe
urmă a Mântuitorului în lume.
Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia
trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie
una.
Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie, Doamne, până
când? ...
Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici
aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserică şi Preoţi, încât va fi
sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin.
Sfânta Liturghie mai ţine lumea
Precum Taina Pocăinţei sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu,
ascunsă sub chip smerit, şi iubitori de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi Sfânta
Jertfă a Mântuitorului din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o taină a
ocârmuirii lumii. Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arată Antihrist în zilele lor
căci Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte.
E Sfânta Liturghie sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil şi
apoi Însuşi ne-a învăţat. Ea este aceea care opreşte să nu se arate Antihrist sau omul
nelegiuirii decât în vremea îngăduită de Dumnezeu.
De aceea Sângele Mielului din Sfânta Împărtăşanie mai ţine sufletul în oase şi
lumea în picioare.
Proorocul de foc
Deci, câtă vreme mai sunt oameni care caută pocăinţa şi Sfânta Împărtăşanie,
Satana n-are putere, îl opreşte Dumnezeu. Dar când oamenii se vor întuneca la minte aşa
de tare, încât vor împiedica Sfânta Liturghie cu toată voia lor, vrând necredinţă, în zilele
acelea va înceta şi jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii precum zice
Daniil.
E vreme de trei ani şi jumătate, în care va propovădui Ilie, cel mai mânios
prooroc, şi va vesti cele şapte cupe ale mâniei sau ale urgiei lui Dumnezeu, cele de pe
urmă, cu care se va sfârşi mânia lui Dumnezeu.
La plinirea acelei vremi de pe urmă, când răutatea va fi desăvârşit coaptă, va vesti
Ilie, Proorocul de foc, a doua venire a Mântuitorului. Vestirea aceasta, bucuria cea mai
mare a creştinilor, va fi primejdie de moarte proorocului celui de foc adevărat; căci
oamenii fărădelegii îl vor ucide ca pe Ioan Botezătorul care era în puterea şi duhul lui
Ilie, la cea dintâi venire. Dar tocmai când protrivnicii Atotputernicului credeau că
omorând pe cel din urmă prooroc, în sfârşit au terminat cu Dumnezeu, iată că învie ...
Ilie ...
Jidovii îşi dau seama de nebunia protrivniciei lor şi de înşelarea lui Antihrist şi cu
înfricoşare şi cutremur mare se întorc şi primesc pe Hristos-Dumnezeu, după cum
mărturiseşte despre ei Sfânta Scriptură.
Sfânta Cruce pe cer
Luminată în slavă, mai strălucitoare ca soarele, căreia încă nu i-au stat oamenii
împotrivă şi au înjurat-o, se va arăta în ciuda vrăjmaşilor, semn slăvit de biruinţă a
binelui asupra răului. Atunci, în zilele acelea înfricoşate, pe pământ şi-n tot trupul, Însuşi
Dumnezeu Cuvântul vine să cheme pe oameni, pentru cea din urmă oară, însă nu la
pocăinţă, ci la judecată. Atunci Dumnezeu şi iconomia mântuirii, nu mai e pe crezute ci
pe văzute.
Iar pe Antihrist, în care lucra toată puterea Satanei, Domnul îl va ucide cu
suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale (2 Tes 2,8) ... Fericit va fi cel
ce va aştepta şi va ajunge la 1335 de zile (Daniil 12).
E ziua Domnului cea mare şi înfricoşată, zi de fericire pentru cei chemaţi, aleşi şi
credincioşi, de bucurie negrăită, ziua întoarcerii Acasă, în ţara de obârşie şi capătul
plângerii. Zi de fericire, văzând izbânda răbdării, văzând învierea cea de obşte, văzând
moştenirea cea gătită de la întemeierea lumii celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi-au rămas
în dragostea Lui până în sfârşit ... Şi taine între taine, numai de Dumnezeu ştiute, atunci
se vor vedea.
Ceilalţi vor sta să-şi dea sufletul de groază şi de aşteptarea celor pornite să vie
peste lume, căci tăriile Cerului vor fi zguduite. Atunci vedea-vor pe Cel ce L-au răstignit
venind în nori, cu putere şi cu mărire multă; pe Cel ce este dragostea noastră, care nouă
ne împrăştie frica, dar groaza groazelor, celor ce l-au prigonit şi L-au răstignit pentru
iubirea Sa de oameni şi trebuind să-şi capete plata veşnică, după faptele lor.
Drept aceea, văzând că s-a luat pacea de pe pământ, dar timpul încă nu ni s-a luat,
cu glasul lui Dumnezeu chemând pe toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască, pentru
că a hotărât o zi în care va să judece lumea. Iar ziua aceea poate fi oricând. Iar despre
Antihrist se mai poate scrie şi altfel. Amin.
&&
Capitolul 2: Războiul nevăzut
Omul, zidire de mare preţ
Îngeri decăzuţi
Să fugim de trufie şi de deşartele nădejdi
Să ne ferim de o prea mare familiaritate
Despre ascultare şi despre supunere
Neascultare. Greşeală. Păcat.
Să ne ferim de vorbirile nefolositoare
Mijloacele prin care putem câştiga pacea lăuntrică şi propăşirea în virtute
Împotrivirea la ispite
Să ne ferim de judecăţile cele îndrăzneţe
Faptele dragostei
Trebuie să suferim nedesăvârşirea altuia
Despre viaţa monahicească
Sfântul Marcu Ascetul
Despre iubire şi dragoste
Despre rugăciunea cea curată
Despre călugări
Cuvântul 42 despre puterea şi lucrarea răutăţii păcatului. Cum se formează şi cum
încetează ea
Sfântul Isaac Sirul
Răbdarea
Îngustime sufletească
Despre rugăciune
Despre adevărata smerenie
Despre clevetire
Despre milostenie
Războiul duhovnicesc
Lupte după lege
Pe trepte de-a râpa
Cum a murit Constantin Brâncoveanu şi copiii săi
Sfântul Teofilact al Bulgariei. Pentru milostenie
Omul, zidire de mare preţ
Omul, în întregimea lui, are a doua însemnătate după Dumnezeu. Un singur suflet
e mai de preţ decât toată materia acestei lumi.
Omul nu e o făptură închisă în lumea de aci. El nu se mulţumeşte numai să creadă
în existenţa unei lumi nevăzute cum face omul protestant, sau să deducă cu mintea
existenţa ei din lumea sensibilă, cum fac teologii catolici, ci urmăreşte să se afle într-o
legătură cu ea. Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după
chipul lui Dumnezeu, ci şi în aceea că pentru fiecare şi în jurul fiecărui ins se dă o
neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concentrată întreaga existenţă creată şi
necreată, văzută şi nevăzută.
Îngeri decăzuţi
Mai înainte de a se zidi omul şi cele văzute, în lumea nevăzută a îngerilor, s-a
întâmplat o nebună răutate. Lucifer şi ceata sa au vrut ei să fie mai presus de Dumnezeu.
Celelalte Căpetenii de oştire îngerească s-au împotrivit acestei nebunii. Lucifer însă ca
un fulger a căzut de la faţa lui Dumnezeu, făcându-se din înger luminat drac întunecat.
"Vai pământului şi mării, căci diavolul a coborât la voi având mânie mare" (Apoc. 12,
12).
El este leul care umblă răcnind, căutând pe cine să înghită. Între el şi suflet se
începe războiul nevăzut.
Să fugim de trufie şi de deşartele nădejdi
Nesocotit este acela care-şi pune nădejdea în oameni sau în altă făptură, oricare ar
fi ea.
Nu te ruşina câtuşi de puţin să slujeşti altora şi să apari sărac în lumea aceasta din
dragoste pentru Iisus Hristos.
Nu te sprijini pe tine însuţi ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu.
Nu te crede de fel în ştiinţa ta şi nici în îndemânarea cuiva, ci mai degrabă în
harul lui Dumnezeu care ajută pe cei smeriţi şi umileşte pe cei mândri.
Nu te slăvi cu avuţiile tale, dacă le ai, nici cu prietenii tăi fiindcă sunt puternici, ci
în Dumnezeu care dăruieşte totul şi care peste toate, încă şi peste Sine Însuşi, doreşte să
ţi se dăruiască.
Nu te înălţa deloc din pricina puterii sau a frumuseţii trupului tău, pe care o
uşoară neputinţă îl doboară şi îl veştejeşte.
Nu te socoti mai bun ca alţii ca nu cumva să fii socotit mai rău inaintea lui
Dumnezeu care ştie ce este în fiecare din noi.
Nu te mândri cu bunele tale fapte, căci judecăţile lui Dumnezeu altele sunt decât
ale oamenilor şi ceea ce-i pe placul oamenilor, adesea nu-i pe placul lui Dumnezeu.
Mânia şi invidia rod inima celui trufaş.
Să ne ferim de o prea mare familiaritate
Nu-ţi deschide inima oricui, dar vorbeşte despre treburile tale cu omul înţelept şi
temător de Dumnezeu.
Nu sta în adunarea tinerilor şi a oamenilor de lume. Caută pe cei smeriţi, pe cei
simpli şi nu sta de vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet.
Nu fi familiar cu nici o femeie, dar roagă-te lui Dumnezeu pentru toate cele pline
de virtute. Nu năzui să fii familiar decât cu Dumnezeu şi cu Îngerii şi fereşte-te să fii
cunoscut de oameni.
Se cade să ai dragoste pentru toată lumea, dar familiaritatea îşi are neajunsurile ei.
Despre ascultare şi despre supunere
De seamă lucru este să trăieşti în ascultare, să ai un mai mare şi să nu atârni de
tine însuţi. Eşti mai bine apărat ascultând decât poruncind. Nu este bine să asculţi numai
de nevoie ci şi din dragoste pentru Dumnezeu. Nu te încrede aşadar prea mult în părerea
ta, ci aşează-te de bună voie ascultării de a altora. Chiar dacă părerea ta este dreaptă,
dacă din dragostea pentru Dumnezeu o părăseşti ca să urmezi pe a altuia, mult folos vei
trage din aceasta. De te-ar trimite să furi, nu te îndoi că ar fi poruncă greşită. Tu iei plata
ascultării. Iar cine te-a trimis îl va socoti Dumnezeu.
Adesea am auzit spunându-se că este mai bine să asculţi şi să primeşti un sfat
decât să-l dai. Se poate de asemenea întâmpla ca părerea fiecăruia să fie bună, dar
nevoind să primeşti părerea celorlalţi când împrejurările sau raţiunea cer aceasta, dai
dovadă de trufie şi de încăpăţânare.
Hristos S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce. Nici o ordine
din lume şi nici o viaţă decât prin ascultare! Ea este legătura între oameni şi Dumnezeu.
Amin.
Neascultare. Greşeală. Păcat.
Neascultarea. Greşeala este neascultarea unui duh, care nu vrea să-şi recunoască
vreun stăpân şi care nu ascultă decât de sine. Păcatul este fapta . . . stricate. Astfel, după
cum ne învaţă Apostolul: puterea vine de la Dumnezeu şi este supusă unui îndreptar
Dumnezeiesc.
Să ne ferim de vorbirile nefolositoare
Fereşte-te cât poţi de vălmăşagul oamenilor căci primejdie este să stai de vorbă
despre lucrurile lumii, chiar dacă faci aceasta cu gând curat. Dacă se cade totuşi să
vorbeşti, vorbeşte atunci despre lucrurile care pot zidi. Evlavioasele convorbiri asupra
lucrurilor duhovniceşti ajută mult la propăşirea sufletului, mai osebit între cei uniţi în
Dumnezeu prin aceleaşi simţăminte şi prin aceleaşi năzuinţe. Scris este că vom da
socoteală, la ziua judecăţii, de orice vorbă zadarnică.
Mijloacele prin care putem câştiga pacea lăuntrică şi propăşirea în virtute
Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim
deloc cu ceea ce zic sau fac alţii şi nici cu ceea ce nu ne priveşte. Cea mai mare şi
singura împotrivire este că odată robiţi de patimile şi poftele noastre nu facem nici o
sforţare să intrăm în făgaşul desăvârşit al sfinţilor. "Vă las pacea Mea, vă dau vouă pacea
Mea, nu cum v-o dă lumea".
Ce plăcută dulceaţă, ce dragoste atrăgătoare în aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos!
... Sunt două feluri de păci: pacea lui Iisus şi pacea lumii. Pacea lumii cuprinde: grijile,
întristările, neliniştile, scârba, remuşcările. Iisus grăieşte: "Biruieşte-te pe tine însuţi".
Înfrânează-ţi poftele tale, împotriveşte-te dorinţelor, frângeţi patimile şi atunci duhul tău
va fi ascultător poruncilor Lui, rămâne-va întru pacea cea nespusă, iar toate trudele
vieţii, suferinţele, nedreptăţile, prigoanele, nimic nu va tulbura pacea Lui, care întrece
orice înţelegere. Amin.
Împotrivirea la ispite
Atâta vreme cât trăim pe pământ, nu putem fi scutiţi de necazuri şi de încercări.
De aceea este scris în cartea lui Iov: "Ispită este viaţa omului pe pământ". Nu se află om
atât de desăvârşit şi de sfânt care să nu aibă, uneori, ispite - de care nu putem fi cu totul
scutiţi.
Toţi sfinţii au trecut prin mulţime de ispite şi de suferinţe şi pe făgaşul acesta au
sporit, dar cei care n-au putut birui asupra ispitelor au fost osândiţi şi au căzut.
Nu este aşezare călugărească atât de sfântă şi nici loc atât de tras deoparte, unde să nu se
afle împotriviri şi ispite. Omul cât trăieşte, nu-i niciodată întru totul ferit de ispite, căci
avem sămânţa lor în noi din pricina poftei trupeşti în care am fost zămisliţi. Una vine
după alta şi totdeauna vom avea ceva de suferit, fiindcă am prăpădit binele şi fericirea,
cele de la început. Unii caută să fugă pentru a nu fi ispitiţi şi cad în ispite încă şi mai
primejdioase. Nu-i de ajuns să fugi ca să birui ci răbdarea şi adevărata smerenie ne face
mai tari decât toţi duşmanii noştri. Cel care, fără să smulgă rădăcina răului se fereşte
numai de primejdii (prilejurile din afară), sporeşte puţin. Dimpotrivă, ispitele se întorc
asupră-i încă mai grabnice şi mai cu putere.
Vei birui mai sigur puţin câte puţin printr-o îndelungată răbdare cu ajutorul lui
Dumnezeu, decât printr-o asprime prea mare faţă de tine însuţi.
Mergi adesea după sfaturi când eşti ispitit şi nu judeca deloc aspru pe cel ce se
află în ispită, ci mângâie-l aşa precum tu însuţi ai vrea să fi mângâiat.
Începătura oricărei ispite este nestatornicia duhului şi puţina încredere în
Dumnezeu. Căci după cum o corabie fără cârmă e purtată ici şi colo de valuri, asemenea
omul slab şi schimbăcios, care-şi părăseşte hotărârile pe care le luase, este tălăzuit de tot
felul de ispite. Se cade să veghem, mai osebit când se arată ispita, căci cu mult mai bine
birui-vom pe vrăjmaş de nu-l vom lăsa să pătrundă în suflet, dându-l deoparte chiar în
clipa când e gata să intre. Mai întâi se iveşte în minte un gând simplu, apoi o să vină o
închipuire, pe urmă plăcerea, pornirea destrăbălată şi în sfârşit consimţirea. Aşa că, puţin
câte puţin, duşmanul cuprinde tot sufletul, când n-a găsit împotrivire chiar de la început.
Să ne ferim de judecăţile cele îndrăzneţe
Zace în noi o tainică răutate, căreia-i place să descopere nedesăvârşirile fraţilor
noştri şi iată de ce, gata stăm să-i judecăm, uitând că judecata inimilor numai dreptul lui
Dumnezeu este. În loc de a cerceta cu atâta pornire ispititoare cugetul altuia, să ne
coborâm în al nostru. Găsi-vom destule temeiuri să fim îngăduitori faţă de aproapele
nostru şi să tremurăm pentru noi înşine. Nu ai decât sarcina ta însăţi şi nu vei răspunde
decât de tine. "Nu judeca ca să nu fi judecat".
Faptele dragostei
Pentru nimic în lume şi de dragul nimănui, nu se cade să faci nici cel mai mic rău,
cu toate acestea, ca să aduci un ajutor celui care are nevoie de el, poţi uneori să amâni o
bună lucrare sau să o înlocuieşti cu alta mai bună, căci atunci n-ai nimicit binele ci l-ai
schimbat în unul mai mare.
Trebuie să suferim nedesăvârşirea altuia
Ceea ce omul nu poate îndrepta în sine însuşi sau în alţii, trebuie să le sufere cu
răbdare, până ce Dumnezeu porunceşte altfel. Cugetă că poate e mai bine să fie aşa, ca
să fi cercat prin răbdare, fără de care meritele noastre nu sunt mare lucru. Trebuie în
toate acestea să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să biruieşti aceste piedici, sau să le
suferi cu blajinătate. Dacă cineva, lămurit odată sau de două ori, nu cade la aceeaşi
părere cu tine, nu mai avea dispută cu el, ci încredinţează toate în mâna lui Dumnezeu
care ştie a scoate binele din rău, ca astfel să se împlinească voia Sa. Şi să fie slăvit în toţi
robii Săi.
Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele,
pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii. Că Dumnezeu a
rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora - căci fiecare are sarcina sa -
nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept
să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să
ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii. Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul
pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea
adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti...
Despre viaţa monahicească
Trebuie să capeţi deprinderea de a te frânge pe tine însuţi în multe lucruri, dacă
vrei să păstrezi pacea şi buna înţelegere cu alţii. Nu-i puţin lucru să trăieşti într-o
mănăstire sau într-o altă viaţă de obşte. Să nu dai niciodată prilej de plângere împotrivăţi
şi să fi credincios cu statornicie în acestea până la moarte.
Haina şi tunsoarea însemnează puţin. Schimbarea obiceiurilor şi desăvârşita
ucidere a patimilor face pe adevăratul călugăr. Cel ce caută altceva decât pe Dumnezeu
şi mănăstirea sufletului, nu va găsi acolo decât supărări şi suferinţe.
Ai venit aici ca să slujeşti, nu ca să porunceşti. Află că ai fost chemat să suferi şi
să te trudeşti, iar nu ca să flecăreşti într-o deşartă trândăvie. Ajută-mi, Doamne, în
sfintele mele hotărâri şi în slujba mea; dă-mi a începe bine acum, căci ceea ce am
început acum nimica este. Căci omul îşi pune în gând, dar Dumnezeu hotărăşte, iar nu
omul este acela care îşi alege calea sa.
Nu sta niciodată cu totul fără nici o treabă; citeşte, scrie, te roagă, meditează, sau
lucrează ceva folositor pentru obştea fraţilor.
Îndeletnicirile care nu sunt săvârşite laolaltă cu ceilalţi nu trebuie lăsate să fie
văzute în afară, căci e mai bine să fie săvârşite în taină cele care sunt numai ale fiecăruia
în parte. Păzeşte-te totuşi să nu fi nepăsător pentru îndeletnicirile cele săvârşite laolaltă şi
prea grăbit pentru cele numai ale tale. Dar, după ce ai îndeplinit cu credinţă şi în totul
îndatoririle ce ţi-au fost puse înainte, dacă-ţi mai prisoseşte vreme, dăruieşte-ţi şi ţie
însuţi, după cum te va povăţui evlavia ta.
Citeşte mai degrabă ceea ce atinge inima decât ceea ce depărtează mintea.
De vei şti să laşi pe oameni într-ale lor, în curând te vor lăsa şi ei să faci ce vrei.
Nu trage spre tine treburile altuia şi nu te încurca deloc în cele ale oamenilor
mari.
Dacă nu eşti băgat în seamă de oameni nu te întrista, ci îngrijeşte-te să ai o bună
vieţuire, cu destulă îngrădire, aşa cum se cuvine unui slujitor al lui Dumnezeu şi unui
evlavios monah.
Mai drept ar fi să te învinuieşti pe tine însuţi şi să acoperi pe fratele tău. Dacă
voieşti să fi suferit de alţii, suferă-i tu pe ei mai întâi. Nu-i mare lucru să trăieşti bine cu
oamenii blajini şi buni, căci aceasta place din fire tuturora, dar să trăieşti în pace cu
oamenii asprii, stricaţi, destrăbălaţi, sau care ţi se împotrivesc, aceasta-i un mare har, o
virtute plină de curaj şi vrednică de laudă.
Orice, om sau neam, care ar sfărâma această lege sau ar tăgădui aceste învăţături,
fie chiar numai într-un singur loc, acel om, acel neam, răzvrătit împotriva lui Dumnezeu,
capătă de îndată pedeapsa fărădelegii sale. De voieşti ceea ce Dumnezeu voieşte şi ceea
ce-i folositor aproapelui, te vei bucura de slobozenia lăuntrică.
O inimă curată străbate Cerul şi iadul.
Dacă este vreo bucurie în lume, este cea pe care o are o inimă curată.
Să faci totdeauna binele şi să nu-l socoteşti puţin este semnul unui suflet smerit.
Să nu voieşti mângâierea nici unui om, însemnează o mare curăţie şi o mare încredere
lăuntrică. Când nu cauţi în afară nici o mărturie în folosul tău semn este că te-ai
încredinţat în totul lui Dumnezeu.
Nu dori niciodată să fi lăudat sau iubit înaintea altora, căci aceasta nu-i partea lui
Dumnezeu, cu care nimeni egal nu poate fi. Nu dori de asemenea să-şi aibă cineva inima
prinsă de tine şi nici tu însuţi să fi prins de dragostea cuiva, ci Iisus Hristos să fie în tine
şi în tot omul de bine.
Îţi trimite necazuri şi pedepse, primeşte-le cu bucurie, căci totdeauna, pentru
mântuirea ta a făcut sau a îngăduit toate câte ni se întâmplă. Amin.
Sfântul Marcu Ascetul
Dacă eşti iubitor de învăţătură fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla osteneală
îngâmfă pe om.
Necazurile care vin asupra oamenilor, sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le
răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăşi de venirea lucrurilor bune.
Cel ce vrea să facă ceva şi nu poate, e socotit de cunoscătorul de inimi,
Dumnezeu, ca şi când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o înţelegem atât cu privire la cele
bune, cât şi la cele rele.
Păcat spre moarte este păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un
asemenea păcat, al altuia, nu e auzit.
Cel ce face binele şi caută răsplată, nu slujeşte lui Dumnezeu ci voii sale.
Cel ce-a păcătuit, nu va putea scăpa de răsplată decât printr-o pocăinţă
corespunzătoare cu greşeala.
Despre iubire şi dragoste
În vremea ispitelor, să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile
gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu
bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de o vei
părăsi, te vei afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic.
De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău
să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi
te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune
stăruitoare, darul dragostei.
Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de
ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi
din dragostea dumnezeiască şi să te afli străin de viaţa veşnică.
Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte
pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor
vii.
Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit
împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l
de a flecări împotriva aproapelui.
Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată,
ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea
conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi
mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.
Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia.
Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără
de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei
ce o iubesc pe ea.
Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De
pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe
acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini.
Despre rugăciunea cea curată
Că orice rugăciune ce s-ar face, sau e cerere sau rugăminte, sau mulţumită sau
slavă. Iară când mintea ajunge în stări duhovniceşti, atunci nu mai are rugăciune. Una
este rugăciunea şi alta este contemplaţia în vremea rugăciunii, deşi au pricina una în alta.
Cercetează şi vei vedea că dacă mintea a intrat în contemplaţie nu mai e nici una din
toate acestea, nici nu cere ceva în rugăciune. Foarte rar sunt aceia care să se fi
învrednicit, cu multă voinţă, ca să ajungă la rugăciunea curată.
Că aveau Sfinţii Părinţi obiceiul de a numi rugăciune toate pornirile cele bune şi
toate lucrările cele duhovniceşti. Căci iată că vedem că atunci când preotul stă pregătit la
rugăciune, cerând milă de la Dumnezeu şi rugându-se şi concentrându-şi mintea, atunci
vine Sfântul Duh peste pâinea şi vinul care sunt în Sfântul Altar.
Încă şi lui Zaharia, în vremea rugăciunii, i s-a arătat îngerul proorocindu-i
naşterea lui Ioan. De asemenea lui Petru, când se ruga în casă în ceasul al şaselea, i s-a
arătat acea vedenie care l-a îndemnat să cheme neamurile, când a văzut pânza cea
pogorâtă din ceruri şi animalele care erau în ea. Şi lui Corneliu în vremea rugăciunii i s-a
arătat îngerul şi i-a spus cele ce erau scrise despre dânsul. Şi iarăşi lui Isus, fiul lui Navi,
când se plecase la rugăciune i-a vorbit Dumnezeu. O ce taină înfricoşată este aceasta!
Astfel că toate vedeniile care se descoperă în sfinţi în vremea rugăciunii se
arată.
Despre călugări
Pe măsură ce omul se fereşte ca să stea de vorbă cu alţi oameni, pe aceeaşi
măsură se învredniceşte el să aibă îndrăzneală faţă de Dumnezeu cu mintea lui. Şi cu cât
taie omul mai mult mângâierea din lumea aceasta cu atât se face vrednic de a se bucura
de Dumnezeu întru Duhul Sfânt. Şi precum pier peştii din lipsă de apă, tot aşa pier şi din
inima călugărului mişcările cel înţelegătoare, dacă el se amestecă şi petrece prea
adeseori cu mirenii.
Mai bun este un mirean, oricât de ticălos ar fi şi oricâte rele ar pătimi în viaţă,
decât un călugăr care păţeşte rele şi petrece împreună cu mirenii.
Temut este de draci şi iubit este de Dumnezeu şi de îngerii lui, cel ce cu mare
fierbinţeală şi râvnă ziua şi noaptea caută pe Dumnezeu în inima lui, dezrădăcinează din
ea momelile care cresc de la vrăjmaşul. Pentru cel curat cu inima locul cel înţelegător
este în sine însuşi.
Iară mâniosul, cel iute, cel iubitor de slavă, lacomul, cel nesăţios şi cel învăluit de
ale lumii şi cel ce voieşte să-şi facă voile sale şi cel amar ca fierea şi cel plin de patimi,
aceştia îşi duc o viaţă într-o învălmăşeală de noapte şi de întuneric şi umblă pe pipăite,
fiind în afară de ţara vieţii şi a lumii. Că ţara aceea este sortită celor buni, celor smeriţi
cu cugetul şi celor ce-şi curăţesc inimile lor. Nu poate vedea omul frumuseţea care este
înlăuntrul său, până ce nu dispreţuieşte şi nu urăşte frumuseţea toată care este în afară de
el.
Şi nu poate omul privi cu cunoştinţă spre Dumnezeu, până ce nu s-a lepădat de
lume în chip desăvârşit.
Cu cât limba se depărtează de multa vorbire cu atât primeşte mai multă lumină, ca
să deosebească gândurile, căci şi mintea cea mai binecuvântată se zăpăceşte prin multa
vorbire.
Cel ce e sărac de lucrurile lumii, se îmbogăţeşte de Dumnezeu şi cel ce iubeşte
bogăţia, sărac va fi de Dumnezeu.
Despre păzirea şi ferirea de cei leneşi şi trândavi şi că din apropierea de aceştia se
face stăpână peste om lenea şi trândăvia şi omul se umple de toată patima cea necurată.
Cine-şi opreşte gura de la clevetire îşi păzeşte şi inima de patimi. În tot ceasul
vede pe Domnul (că doar cugetul lui este pururea la Dumnezeu) şi goneşte de la dânsul
pe draci şi smulge rădăcinile răutăţilor.
Cela ce-şi cercetează sufletul ceas de ceas, inima lui se bucură de descoperiri noi.
Şi cela ce-şi controlează privirea minţii înlăuntrul său, acela vede raza Duhului. Cel ce a
urât toată răspunderea vede pe Stăpânul său înlăuntrul inimii sale.
Dacă iubeşti curăţia, întru care poţi vedea pe Stăpânul tuturor, să nu cleveteşti pe
nimeni şi nici să nu asculţi pe cineva clevetindu-l pe fratele tău.
Iată, Cerul este în tine dacă tu eşti curat, şi în tine vei vedea pe îngeri cu lumina
lor şi pe Stăpânul lor împreună cu ei şi în ei.
Cel ce pe bună dreptate este lăudat nu se păgubeşte. Iar dacă va deveni iubitor de
laude, atunci îşi va pierde plata.
Gura care nu grăieşte bucuros tâlcuieşte tainele lui Dumnezeu, iar cel grabnic la
vorbă se depărtează de ziditorul lui.
Cel ce urmează pe iubitorul de Dumnezeu se va îmbogăţi de tainele lui
Dumnezeu. Iar cel ce urmează pe omul nedrept şi trufaş acela se depărtează de
Dumnezeu şi va fi urât de prietenii săi.
Cel tăcut va câştiga în orice lucru rânduiala smereniei şi fără nevoinţă va stăpâni
patimile.
Prin necontenită meditare despre Dumnezeu, se dezrădăcinează şi gonesc
patimile.
Precum în clipele de linişte şi de seninătate pe marea cea văzută înoată delfini,
aşa în vreme de linişte şi de seninătate pe marea inimii, netulburată de mânie şi de
pornire, mereu se mişcă tainele şi descoperirile dumnezeieşti şi o bucură pe ea. Amin.
Cuvântul 42 despre puterea şi lucrarea răutăţii păcatului. Cum se formează
şi cum încetează ea
Câtă vreme nu urăşte omul din inimă cu adevărat pricina păcatului, el nu este
slobod nici de plăcerea de a-l lucra. Aceasta este luptă foarte puternică, care se
împotriveşte omului până la sânge.
Rugăciune:
"Doamne, Cel ce Eşti izvor a toată ajutorarea. Tu poţi să întăreşti în clipele
acestea care sunt clipe de mucenic, sufletele cele ce cu bucurie s-au logodit cu Tine,
Mirele Ceresc, şi au rostit făgăduinţele de sfinţenie, cu pricepere şi cu mişcări curate,
fără vicleşug. De aceea dă-le lor putere, să surpe zidurile şi întăriturile şi cetăţile câte
sunt ridicate împotriva adevărului, ca să nu greşească ţinta din pricina silniciei, în clipa
în care se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte."
Păziţi-vă iubiţii mei de nelucrare (trândăveală). Că o moarte vădită se ascunde în
ea (în trândăveală). Fiindcă în afară de ea nimic nu poate robi cu plăcere pe monah.
În ziua judecăţii nu pentru Psalmi sau pentru rugăciune ne va osândi pe noi
Dumnezeu, ci fiindcă noi, părăsindu-L pe Acesta, am lăsat pe draci să intre.
Cel ce nu-şi supune voia sa lui Dumnezeu, supus va fi de vrăjmaşul său. Căci
orice lucru bun voim să-l facem, nu-l putem face fără de Dumnezeu, după cum grăieşte
Domnul în Scripturi.
Lume numeşte Scriptura lucrurile materiale, iar lumeşti sunt cei ce zăbovesc cu
mintea la ele. Pe aceştia îi îndeamnă: "Nu iubiţi lumea, nici cele din lume!" Pofta
trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lume, şi cele
urâtoare ...
Monah este cel ce şi-a desfăcut mintea de lucrurile pământeşti şi prin înfrânare,
prin dragoste, prin cântare de Psalmi şi prin rugăciune, se lipeşte statornic de Dumnezeu.
Ia seama dintre supărare şi durere, precum şi faptul că durerea e urmarea plăcerii,
iar supărarea a slavei deşarte.
Sfântul Isaac Sirul
Deci, dacă i se întâmplă cuiva să fie ispitit şi să-l silească cineva să calce vreuna
din aceste porunci ale mele, adică să părăsească înţelepciunea sau să lepede cinul
călugăresc sau să lepede credinţa sau să renunţe pentru lupta pentru Hristos sau să calce
vreuna din poruncile Lui, şi dacă el nu se înfricoşează şi nu se împotriveşte cu bărbăţie
ispitelor, atunci el cade din adevăr. Deci, să trecem cu vederea din toată puterea noastră
trupul, şi sufletul să-l dăm în seama lui Dumnezeu şi în numele Domnului să începem
lupta cu ispitele.
Să nu ceri sfat de la cineva care nu vieţuieşte ca tine oricât ar fi acela de înţelept.
Ci mai bine arată-ţi gândurile tale unui om simplu, dar încercat în lucrurile acestea, decât
celui ce vorbeşte cu înţelepciune, din cercetare şi nu din păţanie.
Şi ce este experienţa? A avea experienţă nu înseamnă să te duci şi să cercetezi
vreun lucru fără să ai în tine cunoştinţă de el, ci să simţi prin încercare cu fapta dacă este
acel lucru de folos, dar pe dinăuntru este plin de păgubire. De aceea iarăşi unii oameni
suferă pagubă, din lucruri care sunt în aparenţă folositoare. Şi în lucrurile acestea nici
mărturia cunoştinţei nu este adevărată. Deci ia-l pe acela sfetnic, care ştie să pună la
încercare prin răbdare, lucrurile socotinţei.
De aceea nu tot omul este vrednic de credinţă când dă sfaturi, ci numai acela care
mai întâi a ştiut să se cârmuiască pe sine, chiar dacă a fost slobod şi nu se teme de
defăimare, nici de clevetire.
Când vei da de pace fără tulburare în calea ta, atunci teme-te căci stai departe de
calea cea dreaptă pe care calcă picioarele ostenitoare ale sfinţilor. Cu cât înaintezi în
calea care duce la Cetatea Împărătească, cu cât te apropii de cetatea lui Dumnezeu, să-ţi
fie ţie semn aceasta: te vor întâmpina ispite puternice. Şi cu cât te apropii de Dumnezeu
şi cu cât sporeşti, cu atât se măresc ispitele împotriva ta.
Răbdarea
Toate împrejurările şi toate necazurile, care nu au parte de răbdare, vor fi îndoit
pedepsite. Că prin răbdare, omul leapădă primejdia. Împuţimea sufletului este maică a
muncirii. Iar răbdarea este maică a mângâierii şi este o putere care se naşte din inimă
largă. Şi această putere omul n-o află în necazuri, decât cu Harul lui Dumnezeu, care se
află printr-o rugăciune strânsă şi prin vărsare de lacrimi.
Îngustime sufletească
Când vrea Dumnezeu să aducă asupra omului necazuri mai mari, îl lasă în mâna
îngustimii sufleteşti. Şi aceasta dă naştere în om la o putere mare de trândăvie, prin care
sufletul e sugrumat şi care-i dă gustul lumii. Şi apoi se ridică asupra omului duhul ieşirii
din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite: tulburarea, mânia, hula cârteala, gândurile
de răzvrătire, mutarea din loc în loc şi celelalte asemenea lor. Iar dacă mă întrebi care
este pricina acestora îţi răspund: lenevirea ta. Şi leacul este smerenia minţii.
Smerenia poate să rupă gardul acestor răutăţi. Smerenia trebuie căutată cu tot
sufletul. Că pe măsura smereniei tale ţi se dă şi răbdare în primejdiile tale. Şi pe măsura
răbdării tale ţi se uşurează sarcina necazurilor tale şi dobândeşti mântuirea.
Despre rugăciune
În veacul viitor nu ne vom ruga lui Dumnezeu ca să cerem ceva, căci în acea
Patrie a libertăţii, firea noastră nu se schimbă nici nu se abate din frică de împotrivire, ci
desăvârşită este în toate.
Lumea aceasta este o călătorie cu nevoinţe şi un stadion de alergare. Şi răstimpul
acestei vieţi este vremea de luptă. În ţara unde e luptă şi în vreme de război, nu este nici
o lege. Adică Împăratul nu pune margini şi măsuri ostaşilor Săi până la sfârşitul
războiului, când toţi oamenii se adună în faţa porţilor Împăratului Împăraţilor şi fiecare
este cercetat acolo, dacă a avut răbdare în luptă, dacă nu s-a lăsat biruit sau dacă
dimpotrivă, a întors spatele (a fugit).
*
Prin smerenie, chiar dacă nu ai fapte, multe păcate ţi se iartă. Iar faptele fără
smerenie nu-ţi sunt de nici un folos; dimpotrivă, multe rele ne găsesc nouă.
*
Deci, Doamne, mă bucur de aceasta, în neputinţe, în necazuri, în temniţă, în
lanţuri, în nevoi, fie de la fire, fie de la fiii firii mele, fie de la vrăjmaşii ei, eu rabd toate,
adică rabd ispitele mele, ca să se sălăşluiască în mine puterea lui Dumnezeu.
*
Precum din iubirea pântecelui se naşte tulburarea gândurilor, tot astfel, din multa
vorbire şi din neorânduiala vorbelor, se naşte necunoştinţa şi ieşirea din minţi. Grija de
lucrurile lumeşti tulbură sufletul şi învăluirea cu ele tulbură mintea şi o scoate din
liniştea ei.
Se cuvine călugărului care s-a predat pe sine ca un ogor lucrării celei din ceruri,
mereu, în toată vremea, să fie fără de nici o grijă lumească pentru ca cercetându-se pe
sine, să nu afle în sine absolut nici un lucru al veacului acestuia de acum. Pentru ca gol
de aceste lucruri, fără de încetare, ziua şi noaptea să petreacă în legea Domnului.
Ostenelile cele trupeşti fără de curăţirea minţii, sunt ca un pântece neroditor şi ca
nişte sâni uscaţi. Că prin ele nu se poate apropia sufletul de cunoaşterea lui Dumnezeu.
Că ele fac trupul să se istovească dar nu se îngrijesc să dezrădăcineze patimile din minte.
De aceea nu vor secera nimic.
*
Nu este curat cu fecioria (feciorelnic) cel ce-şi păzeşte trupul neîntinat de vreo
împreunare, ci cel ce se sfieşte (se ruşinează de sine) şi atunci când este singur.
Dacă iubeşti înţelepciunea, goneşte gândurile ruşinoase, îndeletnicindu-te cu
citirea şi cu rugăciunea cea neîncetată şi apoi te înarmează împotriva pricinilor firii. Căci
nu poţi vedea în sufletul tău curăţire fără de acestea.
Dacă eşti cu adevărat milostiv, atunci când eşti jefuit de ale tale pe nedrept, nici
nu te necăjeşti înlăuntrul tău, nici nu vorbeşti despre paguba ta altora.
Despre adevărata smerenie
Cel cu adevărat smerit, când este nedreptăţit, nu se tulbură nici nu se apără în
privinţa acelui lucru de care a fost nedreptăţit. Şi primeşte clevetirile ca şi cum ar fi
adevărate şi nu se îngrijeşte să convingă pe oameni că a fost clevetit ci îşi cere iertare.
Că unii şi-au atras asupră-le numele de neastâmpăraţi, deşi în realitate nu era aşa, iară
alţii au răbdat să fie numiţi curvari, deşi erau departe de curvie şi rodul păcatului, pe care
nu-l făcuseră. Cu lacrimi l-au mărturisit în public şi-şi cereau iertare pentru o nelegiuire
care n-o făcuseră, deşi erau încununaţi cu toată curăţia şi nevinovăţia în sufletele lor, cu
plângere de la cei ce-i nedreptăţiseră.
Tu crezi că ai smerenie; alţii se învinovăţesc pe sine-şi, tu însă nu suferi nici când
alţii te învinovăţesc şi te declari plin de smerenie. Dacă eşti smerit cu cugetul, pune-te
singur la încercare şi vezi dacă poţi răbda nedreptatea, fără să te tulburi.
Cu luare aminte să vorbeşti în faţa unuia care-i trufaş în cuget şi bolnav de pizmă. Căci
pe măsură ce tu vorbeşti el răstălmăceşte spusele tale după bunul lui plac şi din lucrurile
cele bune pe care le-ai spus, el caută prilej de a face pe alţii să se poticnească.
Despre clevetire
Când cineva începe să clevetească pe fratele său de faţă cu tine arată-te
posomorât la faţă. Dacă faci aşa, te păzeşti de clevetire şi în faţa lui Dumnezeu şi a
clevetitorului.
În acea zi în care deschizi gura ta ca să acuzi pe cineva, socoteşte-te mort în faţa
lui Dumnezeu şi toate faptele tale zadarnice, oricât s-ar părea că pe bună dreptate şi ca să
zideşti, te-a îndemnat gândul să vorbeşti.
În ziua în care eşti necăjit pentru vreun frate, care este oarecum neputincios să se
stăpânească la bine şi la rău, în trupul lui sau în cugetul lui, ca un mucenic să te socoteşti
pe tine în ziua aceea şi să te simţi ca un pătimitor pentru Hristos şi ca unul care s-a
învrednicit ca să-L mărturisească.
Despre milostenie
Când dai ceva, celui care are nevoie, veselia feţei tale să fie mai mare decât darul
tău şi cu vorba fă-l să-şi uite necazul. Şi dacă faci aşa, bucuria este mai mare în mintea
lui decât darul tău şi decât nevoia trupului. Amin.
Războiul duhovnicesc
Fiule, când vrei să te apropii, să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite.
Sfinţii Apostoli, cei strămutaţi din lumea aceasta de dragostea Mântuitorului şi care, deşi
se vedeau în lume, nu erau din lume, totuşi au fost prevestiţi de Mântuitorul prin
cuvântul către Petru:
"Simone, Simone, iată Satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu
M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta."
Pricepem din aceasta cum că războiul nevăzut, care se încinge între suflet şi
diavol, e îngăduit de Dumnezeu să dea în stadia vieţii acesteia. El are legi după care
trebuie să urmăm întocmai, ca să nu pierdem vremea, mântuirea şi smerenia. Căci zice
credinţa dintre Sfinţi: "Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni, care să se mântuiască".
Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă,
paie, câlţi, pământ sau cenuşă.
Războiul duhovnicesc seamănă întru câtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te
desface de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului
nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne aducă la un fel
de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii
neîncetate.
Lupte după lege
Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi
tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtă
vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă,
care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă
la pierzare sigură. De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în
care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.
Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie
pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii
acesteia. Şi începe aşa:
Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea
cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii
acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevăzută despre
lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar
dacă lupul mai e şi viclean se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii
cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.
Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în
văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată
mai sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului sau
asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu momeala şi să o facă să vorbească
împreună, avem înaintarea la unire.
Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât
în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află,
avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea ca să meargă după
momeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe
şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta
nevăzută a câtorva clipe.
Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la
minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa.
Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.
Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: "momeala
aruncată de Satana".
Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David
scrie aceasta: "Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de
cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră
pruncii tăi".
Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia
sunt pruncii vaviloneşti sau "puii de drac", după cum îi numeşte Sfântul Maxim. Iar
piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul
unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă. Ori, întru nimeni altul
nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să
ne mântuim. De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe
piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. De aceea Sfântul
Ioan Scărarul zice: "Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu
este". Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea
neîncetată a preasfântului nume: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul", întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra
vrăjmaşului.
Pe trepte de-a râpa
Deci vremea de luptă are o clipă de mare cumpănă, şi anume: dacă mintea nu-şi
aduce aminte cu credinţă de "Doamne Iisuse...", i se întâmplă că încuviinţează momeala
vrăjmaşului. Aici e graniţa între lupta după lege şi căderea în fărădelege. Deci, mintea
căzută în hotarul fărădelegii, dă încuviinţarea ei voinţei, căreia încă-i suflă vicleanul
boarea ameţirii. Voinţa ia hotărârea întotdeauna după sfatul minţii şi niciodată înainte.
Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu ca pe o mare cinste, şi prin el avem a
spori până la măsuri dumnezeieşti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor
sufleteşti, din patimile contra firii, duce de fapt la redobândirea libertăţii de fii ai lui
Dumnezeu, de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau în adevăr şi nu stau în
minciună şi-n tatăl minciunii. Prin darul libertăţii voiţei, avem de suit de la chip la
asemănare. Pentru refacerea sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu între
oameni şi tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rând de oameni, în tot chipul silindu-se
să ne dezlege libertatea voinţei din lanţuri străine, iar noi nepricepuţii, după puţin, iarăşi
ne predăm spre şi mai grele lanţuri. Iubirea înclină libertatea ca pe o cumpănă.
Deci, dacă mintea va iubi momeala străină şi sfatul viclean, va înclina cumpăna
liberei alegeri spre momeala şi sfatul străin. Aşa se deschide spărtura în cetate şi se
năpustesc puhoaiele de vrăjmaşi, care aşteptau ascunşi afară. Şi repede urmează jalnică
pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul şi repetarea faptei aceleia până ajunge
deprindere sau obicei. Înrădăcinarea sufletească şi trupească a omului, până la neputinţa
de a se mai împotrivi, sau până a nu vrea să se mai împotrivească. Aşa se întâmplă că
lucrarea (firii) împotriva firii i se face omului a doua fire - firea fărădelegii sau legea
păcatului.
Totuşi omul, slăbindu-i puterile, îşi dă seama că robeşte vrăjmaşului, căci de unde
odată pruncii vaviloneşti erau micuţi şi-i lua în glumă, acum s-au făcut bărbaţi şi-i simte
cum îi fură puterile, iar lui, din multa păcătuire, i s-a stins puterea voinţei de a se
împotrivi. Când avea puterile întregi, n-asculta de povaţă, iar acum când nu le mai are,
le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vigoarea tinereţii o dă cui
nu trebuie, iar bătrâneţea hârbuită umblă s-o dea lui Dumnezeu. Ce socoteală?
Câteodată primeşte Dumnezeu şi cioburile, însă numai dacă au mai rămas puteri
şi pentru cea mai de pe urmă luptă, mai grea ca cea dintâi, care e pe viaţă şi pe moarte.
Căci vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea
conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asprime mare, dovedind
sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca
ceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.
Trebuie să spunem că fiecare din patimile de căpetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu,
până la căderea cea mai de pe urmă, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar
îndrăcirea. De pildă: lăcomia de avere, lăcomia de putere şi fumul mândriei pe câţi nu i-a
luat de minte şi s-au omorât! Boalele de pe urma curviei, pe câţi nu i-a adus ca să-şi
pună capăt zilelor? Care a sfârşit bine dintre beţivi, care n-au vrut nicidecum să se lase
de patima lor? Dar şi lenea poate face nebuni, când se vede în primejdii.
De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minţii, clipă în care
vrăjmaşul ia furişat undiţa iadului pe gât învăluită meşteşugit într-o momeală a unui
lucru sensibil al lumii de aici.
Protrivnicul ispiteşte cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l
prinde că are pornirea mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfrânarea, pe cel înclinat
spre gânduri, cu înţelepciunea veacului acestuia, care pe mulţi i-a rătăcit de Dumnezeu şi
pe puţini i-a întors, pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia, încât
în zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână. Toţi cei ce umblă după
plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.
Cum a murit Constantin Brâncoveanu şi copiii săi
Plenipotenţiarul veneţian la Ţarigrad, Andrea Memno, a fost de faţă în 15 august
1714, la scena execuţiei lui Constantin Brâncoveanu Vodă şi a membrilor familiei sale
ucişi din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa către dogele Veneţiei,
plenipotenţiarul său raportează astfel:
Duminică 15 august de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Vlahiei,
tuturor fiilor lui şi unui boier care-i era vistier.
Iată cum s-a făcut:
Încă de dimineaţă Sultanul Ahmed se puse într-un caic împărătesc şi veni la
seraiul zis foişorul Jalikiacs pe canalul Mării Negre, în faţa căreia era o mică piaţă, unde
au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu, i-au
pus în genunchi unul lângă altul la oarecare depărtare, un gâde le-a scos căciulile din cap
şi Sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi le deteră voie a face o scurtă rugăciune.
Înainte de a se ridica securea asupra capului lor fură întrebaţi dacă voiesc să se
facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al bătrânului
Brâncoveanu răsună şi zise înspăimântat de această insultă:
"Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă şi
sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la
Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit;
credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi nici vă clătiţi din credinţa cea pravoslavnică
pentru viaţa şi lumea aceasta."
La aceste cuvinte Ahmed se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele.
Gâdele înfiorător, ridică securea şi capul marelui vistier Enache Văcărescu se rostogoli
pe pământ. Apoi se începu cu uciderea copiilor. Când gâdele ridică securea la capul
feciorului celui mai tânăr al domnului, Beizadea Mateiaş, numai de 16 ani, acesta se
îngrozi de spaimă; sărmanul copilaş, văzând atâta sânge de la fraţii lui şi de la
Văcărescu, se rugă de Sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele
său, Domnul, al cărui cap căzu în urmă, înfruntă pe fiul său şi zise: "Mai bine să mori în
legea creştinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi
câţiva ani mai mult pe pământ!
Copilaşul ascultă şi ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: "Vreau să mor
creştin. Loveşte!"
În urmă ucise şi pe Brâncoveanu.
O Doamne! O Doamne! Pana-mi tremură când vă scriu Excelenţă. Ceea ce am
văzut ... Mă întreb: putut-a fi de faţă cineva să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului
Mateiaş tânăr tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său care se apropiase
de-al copilului ... părea a-l îmbrăţişa...
Gâdele stropit de sângele creştinesc, face un salut Sultanului Ahmed şi se retrage.
Sultanul însoţit de plenipotenţiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridică să plece.
Văzându-mă cu ochii înlăcrimaţi spuse Sultanul că regretă acum ceea ce a săvârşit...
Sfântul Teofilact al Bulgariei. Pentru milostenie
"Dacă cineva nu voieşte să lucreze, atunci nici să nu mănânce". Voi însă nu vă
opriţi de a face bine unii altora. Să nu-i socotiţi ca pe nişte vrăjmaşi pe cei nelucrători, şi
leneşi, ci să-i sfătuiţi ca pe nişte fraţi, pentru ca să se îndepărteze şi să lase lenevirea, dar
să nu-i ocărâţi, nici să-i înfruntaţi, pentru că-i veţi milui(umili); ca cu acest chip să se
folosească de la voi trupeşte şi sufleteşte. Căci cel ce sfătuieşte pe fratele său, nu
publicariceşte meteahna lui înaintea acelora, ci îndeosebi luându-l, îl sfătuieşte cu
blândeţe frăţească şi cu dragoste, cum să se îndrepteze. Să se mâhnească creştinii şi să-i
doară inima, nu pentru că dau milostenie celor leneşi şi nelucrători, ci pentru că aceia
calcă legea lui Dumnezeu şi să plângă pentru dânşii ca pentru nişte neputincioşi şi
bolnavi cu sufletul. Să asculte cuvintele acestea aceia care nu mai dau milostenie celor
nelucrători, ci îi şi ocărăsc şi îi zburătoresc cu pietre. Ce faci omule? ... Pentru tine este
sărac acela, adică pentru ca să vindeci tu ranele sufletului, cu iubirea de oameni şi cu
milostenia ce o dai lui şi tu-l alungi pe el cu pietre sau cu ocări de la casa ta? De câtă
nesimţire! De câtă necunoştinţă este fapta de acest fel! Iar Domnul păcii să vă dăruiască
Însuşi pacea pururea întru toate. Căci acest lucru e tot ce se caută, a avea creştinii pacea
întru chipul(pe chip), încât a nu avea prilej de a se sminti despre nici o parte, de cuvânt,
nici de lucru, căci aşa având pace noi creştinii, vom îndrepta pe cei lucrători lesne şi fără
greutate: căci nici un lucru nu ajută atât nouă spre a isprăvi cele ce voim, şi spre a
îndrepta pe frate, decât chipul şi cuvântul cel paşnic şi netulburat, încât a nu ne arăta că
cercetăm şi înfruntăm cu vrăjmăşie pe fraţii noştri cei ce greşesc.
Domnul să fie cu toţi.
&&
Capitolul 3: Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor
Înclinaţii spre trufie
Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească
Înclinaţii spre mânie
Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească
Înclinaţii spre pizmă şi lume
Vrăjmaşii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul
Cei buni
Liniştirea
Postul
Privegherea
Psalmodia
Rugăciunea
Citirea
Întrebarea celor cercaţi
Milostenia
Ce urmăreşte Dumnezeu
Ceasul primejdiei
Socotelile înţelepciunii cu moartea
Cursele
Greşalele iubirii şi dreapta socoteală
Judecata milostivă
Un tovarăş nevăzut şi bun
Cărarea Sfântului Pavel
Despre dragoste
Deşertăciunea deşertăciunilor
Iubirea e cărarea
Semnul crucii
În pustia Carantaniei
Din păcătoşi, sfinţi
Lupta mântuirii
Vrăjmaş milostiv şi prieten viclean
Puiul necurat
Despre îngustimi şi eretinism, sectarismul
Lupta dintre ateism şi creştinism
Înclinaţii spre trufie
Mai curând vor să dea lecţii decât să primească. Ei osândesc în inima lor pe cei ce
nu pricep credinţa după felul lor şi această simţire, mai întâi tăinuită, o scot la iveală prin
cuvinte şi atunci ţi se pare că auzi pe fariseul care crede că preamăreşte pe Dumnezeu
lăudându-se cu faptele sale şi dispreţuind pe vameşul. Asta înseamnă să faci pe voia
diavolului. Acestea toate împing sufletul la mândrie şi la trufie. Acestea nu sunt de nici
un folos începătorilor (, dar şi că ele îi schimbă în păcate). Căci nu pot să se mai sufere
unul pe altul, şi dacă se găseşte vreun concurent ca să-l înjosească pe aproapele său,
aceste lucruri îi plac. Vor vedea paiul din ochiul fratelui lor, dar bârna din ochiul lor nu o
vor vedea; ei vor strecura ţânţarul altora şi vor înghiţi cămila lor.
Nu le plac duhovnicii care nu-i laudă în faptele lor şi nu judecă buna lor lucrare,
fiindcă astfel de ucenici nu caută decât să fie preţuiţi şi lăudaţi în tot ceea ce fac ei.
Încearcă să convingă pe alţii că ei au duhul desăvârşit şi adevărata evlavie.
Ajung chiar să nu-şi mai mărturisească păcatele ca să nu se înjosească şi ferind
greşalele pentru a le face puţin mai grele. Se vor feri ca de foc să preamărească pe alţii,
dar nu le displace să fie preamăriţi ei. Ba câteodată merg până acolo ca să ceară ca să-i
preamărească oamenii. Începătorii scapă foarte rar de vreuna din aceste slăbiciuni.
Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească
Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le aşteptau din partea
duhovnicilor sau aproapelui.
Caută a se umfla de sfaturi şi învăţături duhovniceşti.
Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea care este prima lor
datorie.
Înclinaţii spre mânie
Au în permanenţă o proastă dispoziţie.
Îşi fac datoria numai de mântuială.
Se supără pentru toate fleacurile şi ajung câteodată de nesuferit.
Pun vina pe greşealele altuia.
Îi bârfeşte pe ceilalţi.
Face morală cu acreală, în ton, ca şi când numai el ar avea dreptul la virtute.
Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească
Se istovesc în canoane.
Se dedau fără de frâu la posturi.
Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească.
N-au d eaptă socoteală.
Lucrează împotriva poruncilor.
Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii.
Lipsa de ascultare de duhovnic.
Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală.
Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel.
Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor.
În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii.
Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun
înaintea lui Dumnezeu când nu lucrează cum le place lor.
Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori.
Înclinaţii spre pizmă şi lume
Îi sare în ochi binele duhovnicesc al aproapelui.
Suferă când aude că cineva este lăudat.
Virtutea altuia îl întristează şi dacă are prilej o va prigoni şi ponegri, cu scop de ai
risipi pe cât e posibil laudele.
Doreşte să fie primul în toate.
Vrăjmaşii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul
Aceştia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovnicească.
Cei buni
Se arată prin smerenia lor.
Nu ţin seama de lucrurile lor personale şi nu pun decât foarte puţin preţ pe ele.
Cât despre alţii, tot li se pare mai presus.
În toate lucrurile lor smerenia stăpâneşte.
Cu cât lucrează mai mult cu atât îşi plac mai puţin.
Dorinţa vie le este de-a place lui Dumnezeu.
Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic.
Sunt foarte fericiţi când nu sunt băgaţi în seamă şi când sunt criticaţi de alţii în
lucrările lor. Când sunt lăudaţi de cineva ei sunt foarte uimiţi.
Nu doresc altceva să înveţe decât numai ce le este de folos.
Cei smeriţi nu dau învăţături nimănui.
Liniştirea
Petrecerea neîmpărtăşită, ferită de orice grijă a vieţii, ca astfel omul să poată, prin
depărtarea de oameni şi deîmpărtăşiri, să fugă de zgomot şi de cel ce "umblă răcnind ca
un leu căutând pe cine să înghită", prin întâlnirile şi grijile vieţii. Trebuie să aibă numai
o singură grijă, cum să placă lui Dumnezeu mai mult şi să-şi facă sufletul neosândit în
ceasul morţii şi să afle, cu toată sârguinţa, lucrările fine ale dracilor şi greşalele sale ce
întrec nisipul mării. Cunoscându-le pe acestea omul plânge pururea, dar e mângâiat de
Dumnezeu.
Postul
Postul cu măsură sau mâncarea odată în zi (a nu se sătura). Mâncarea să fie de un
singur fel, din bucate neînsemnate şi care se găsesc fără bătaie de cap şi pe care nu le
pofteşte sufletul. Să mănânce în fiecare zi un fel cu înfrânare. Vinul e folositor la
bătrâneţe, la neputinţă şi la frig şi atunci puţin. Iar la tinereţe, la căldură şi la sănătate
mai bună este apa - dar şi aceasta puţină, căci setea e mai bună decât toate poftele
trupeşti.
Privegherea
E bine a folosi jumătate din noapte pentru somn, iar jumătate pentru psalmodie şi
pentru rugăciune, pentru suspine şi lacrimi, ca prin postul şi privegherea cu măsură, să se
facă supus sufletului sănătos şi gata spre tot lucrul bun, iar sufletul să capete bărbăţie şi
luminare - ca să facă şi să vadă cele cuvenite.
Psalmodia
Rugăciunea trupească prin psalmi şi îngenuncheri ca să se deşire trupul şi să se
smerească sufletul, ca să fugă vrăjmaşii noştri, dracii, şi să se apropie prietenii noştri,
Îngerii, şi aşa să cunoască omul de unde primeşte ajutor.
Rugăciunea
Rugăciunea duhovnicească făcută prin minte care se fereşte de orice gând. Stând
mintea în cele zise şi căzând la Dumnezeu cu înfrângeri negrăite, cere numai ca să facă
voia dumnezeiască întru toate faptele cugetărilor sale, neprimind nici un gând, sau
figură, sau culoare, sau lumină, sau foc, sau peste tot (orice) altceva ci ca una ce priveşte
numai la Dumnezeu şi vorbeşte numai cu El fiind ajunsă fără formă, fără culoare şi fără
figură. Căci aceasta este rugăciunea curată, care se cade să o aibă cel lucrător.
Citirea
Pentru a învăţa din dumnezeieştile Scripturi şi vieţile părinţilor cum să biruiască
patimile şi să dobândească virtuţile. Pentru ca să umple mintea lui cu cuvintele Duhului
Sfânt şi să uite cuvintele şi gândurile necuvioase care le-a auzit fiind afară de chilie. Cel
ce vrea să înveţe cunoştinţa de Dumnezeu, nu trebuie să fie numai cu auzirea. Pentru că
altceva este auzirea şi altceva fapta. Cunoştinţa duhovnicească nu se iveşte numai din
cugetare, ci se dă de la Dumnezeu după Har, celor smeriţi la cuget. Că cel ce citeşte
Scripturile, poate le cunoaşte în parte, nu e de mirare mai ales dacă e lucrător. Dar unul
ca acesta nu are cunoştinţa lui Dumnezeu ci trebuie să asculte cuvintele celor ce au
cunoştinţă de Dumnezeu: Prooroci, Apostoli, Sfinţi Părinţi (Preoţi).
Întrebarea celor cercaţi
Despre orice cuvânt sau faptă se cade a întreba pe cei cercaţi pentru ca nu cumva
din necercare, sau din plăcere de sine, înţelegând şi făcând ceva, unele în locul altora, să
rătăcească şi să cadă în părerea de sine, închipuindu-şi că ştie cum trebuie, neştiind încă
nimic, cum zice Apostolul. Monahul trebuie să aibă răbdare în toate cele ce vin asupra
lui, pe care vrea Dumnezeu să le îngăduie asupra lui spre învăţare, spre cercare, spre
cunoaşterea slăbiciunii sale. Să nu se facă îndrăzneţ, să nu-şi piardă nădejdea în orice rău
sau bine ce i s-ar întâmpla. E dator să se ferească de orice vis, de orice vorbă şi de orice
lucru fără rost, şi să cugete la numele lui Dumnezeu, mai des decât răsuflă în toată
vremea şi în tot locul şi lucrul, şi să cadă la El din suflet, adunându-şi mintea din toate
lucrurile lumii şi căutând să facă numai voia lui Dumnezeu. Atunci începe mintea să-şi
vadă greşeala sa ca nisipul mării, şi acesta este începutul luminării sufletului şi decada
sănătăţii lui. Atunci începe să înţeleagă binefacerile lui Dumnezeu şi greşalele sale. De
atunci păzeşte poruncile întru cunoştinţă, de la cea dintâi până la cea din urmă, fiindcă şi
Domnul le-a pus ca pe o scară şi nu poate cumva să treacă peste una ca să ajungă la alta,
ci trebuie să înainteze de la cea dintâi la cea de-a doua şi aşa mai departe, face pe om
Dumnezeu, prin Harul Celui ce le-a dăruit pe ele celor ce (aleargă) aleg să le
împlinească.
Nici o altă făptură sau zidire însufleţită sau neînsufleţită n-a călcat voia lui
Dumnezeu vreodată, ci numai firea omenească, care bucurându-se de multe binefaceri, a
mâniat pe Dumnezeu necontenit.
Milostenia
Milostiv este cel ce miluieşte pe aproapele din cele ce le-a primit el de la
Dumnezeu, fie bani, fie mâncări, fie tărie, fie cuvânt spre folos, fie rugăciune, fie putere
de a mângâia pe cel ce are lipsă de ea, socotindu-se că e datornic. Săracul poate trăi fără
să-l miluiască, după puterea sa, nu poate el însă să trăiască şi să se mântuiască.
Milostenia desăvârşită este aceea pe care ne-a arătat-o Hristos, care a răbdat moartea
pentru noi, punându-ne tuturor o pildă şi un chip ca şi noi să murim pentru alţii, nu
numai pentru prieteni ci şi pentru duşmani când vremea o cere. De la frica de Dumnezeu
trece omul la buna cinstire. De la aceasta vine cunoştinţa prin care e sfatul şi dreapta
socoteală.
Ce urmăreşte Dumnezeu
Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde; şi pe câmpuri de
bătaie; şi se poate dobândi şi în iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstire, şi în ceata
Sfinţilor Apostoli, şi s-a pierdut şi-n Rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de
pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naştere capătă
vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau,
zicând că-I păcătos şi are drac. Cereau semn şi umblau să omoare pe Lazăr cel înviat a
patra zi din morţi. Orbirea răutăţii, stând de-a pururea împotriva Adevărului, nu are leac,
dar are pedeapsă. De aceea înfruntând mânia, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o
înaintea "drepţilor" în Împărăţia Cerurilor, şi că se face bucurie în Ceruri, pentru un
păcătos ce se întoarce.
Această întoarcere urmăreşte Dumnezeu să ne-o câştige, însă nu poate dacă nu ne
învoim şi noi. De aceea ne poartă pe tot felul de căi, şi ne cheamă cu tot felul de surle şi,
dacă trebuie, ne grăieşte şi cu tunul.
Ceea ce urmăreşte Dumnezeu în tot chipul este mântuirea sau întoarcerea noastră
duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămânem şi în viaţa aceasta. Oamenii
însă, legaţi în neştiinţă, scurţi la minte şi slabi în credinţă, urmăresc viaţa pământească şi
toată mâhnirea lor e pentru trupuri (Înţelepciunea lui Isus Sirah 41, 14).
Cât ţine forma aceasta de viaţă, oamenii vor fi amestecaţi: cei din Noul Testament, fiii
Harului, cu cei din Vechiul Testament, pe care numai frica legii îi mai ţine în rânduială
şi oamenii fără nici un testament, oamenii fărădelegii şi ai neorânduielii fără leac, care
sunt fiii celui rău.
"Acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase tinde de bună voie spre Harul
dumnezeirii, fiind călăuzit de Providenţă prin raţiunile înţelepciunii. Iar acela ce nu-i
îndrăgostit de acestea e tras de la păcat împotriva voii lui, şi lucrul acesta îl face judecata
cea dreaptă, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e
îndumnezeit prin Providenţă, cel de-al doilea, adică iubitorul de materie, e oprit de
Judecată să ajungă la osândă." (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie,
Întrebarea 54, Filocalia, Sibiu, 1948, ed. I, vol. 3, p. 252).
Drept aceea, până ce nu vom ajunge la aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa
noastră pământească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte
în suflet, nici unii cu alţii, nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească.
Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care, în tot ce face,
urmăreşte înţelepciunea noastră, ori pricepem ori nu pricepem aceasta. Când ne plecăm
capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice
ar fi dat peste zilele noastre. Căci El e Stăpânul vieţii şi al morţii, de El ascultă zidirea şi
de El se teme iadul, şi din porunca Lui ascultă dracii de Satana al lor. "Toţi locuitorii
pământului sunt nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerului şi cu locuitorii
pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-i zică: Ce faci?"
(Daniil 4, 32).
Când a vrut să mântuiască pe Adam şi cu toţi drepţii, din iad i-a scos şi poate să
scoată din ghearele morţii pe oricine vrea. De aceea au şi zis Părinţii, mângâind pe
oameni: "Că păcătos ca un drac de-ai fi, nu deznădăjdui de puterea lui Dumnezeu",
fiindcă oricine, care în primejdie de moarte fiind, de va chema numele Domnului îşi va
mântui sufletul său, căci, în ce-l va afla moartea în aceea va fi în veci. Iată de ce,
neştiindu-ne sfârşitul, suntem datori a ne afla mereu în pocăinţă, ca într-însa să fim
socotiţi în veci. Amin.
Ceasul primejdiei
Mulţime de oameni însă nici grijă nu au de cuvintele chemării acesteia, oricât lear
vedea cu ochii şi-ar trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări, care
ustură pielea vieţii, oamenii totuşi nu se întorc la Dumnezeu, viaţa începe să fie în
primejdie: încep necazurile morţii, surlele chemării a patra.
Viaţa o avem de la Dumnezeu: Prin El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17,
28). Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul şi rostul sau destinul vieţii noastre. Dacă
mergem aşa, potrivit acestora, avem viaţa asigurată de Dumnezeu, iar dacă nu urmăm
aşa, ci încâlcim viaţa noastră în toate fărădelegile şi spurcăciunile, care îndrăcesc şi
sufletul şi trupul şi o ducem aşa vreme îndelungată, atunci Dumnezeu - după greşeala
noastră - se desface de viaţa noastră. Totuşi nu se desface îndată după greşeală, ci rabdă
o vreme rătăcirea omului, a fiului Său mai mic, în tot chipul chemându-l, până în sfârşit
deznădăjduieşte de mântuirea multora(?!).
Iar moartea o avem de la ucigaşul. Deci, când oamenii se bagă cu totul în voile
dracilor, viaţa le e în primejdie şi primejduiesc şi pe alţii. Iar de se leagă ca robii cu
inima de lumea aceasta şi de voile trupului, cele împotriva firii, mintea li se strâmbă,
încât nu mai deosebesc adevărul de rătăcire; atunci Dumnezeu se îndepărtează din
mintea, din inima şi din voinţa lor şi ajung că nu vor să mai ştie de Dumnezeu şi aşa vine
osânda la moarte, şi aşa vine prăpădul în fiecare rând de oameni. Întâi e moartea
sufletească a ateismului, a necredinţei, pe urmă se arată şi moartea din afară a trupului,
după vrednicie şi spre înţelepciunea multora.
La început oamenii trăiau mai mult. "Toate zilele lui Matusalem au fost 969 de
ani, apoi a murit." (Facere 5, 27). Cu trecerea de vreme, înmulţindu-se oamenii pe
pământ, s-a înmulţit şi stricăciunea, desfrânarea, în oamenii aceştia, pentru că sunt numai
trup. Şi a zis Dumnezeu: "Nu va rămânea Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru că sunt
numai trup, deci zilele lor să fie numai 120 de ani" (Facere 6, 3). Iar după trecere de
vreme şi înmulţirea fărădelegilor între oameni, David zice: "Toate zilele vieţii noastre
sunt 70 de ani, iar pentru cei mai în putere 80 de ani; iar ce este mai mult decât aceştia,
nu-i decât osteneală şi durere" (Psalm 89, 10).
Aşa era în vremurile de demult. Astăzi, mulţimea bolilor şi desimea războaielor
mult a mai scurtat viaţa oamenilor.
Noi nu mai suntem sub împărăţia legii vechi, ci în Împărăţia Harului câştigat nouă
de Mântuitorul Hristos ca să ne mântuim. Dar dacă nepriceputul de om se ţine împotriva
lui Hristos, de dragul fărădelegilor, cade din Har sub lege, şi aşa atârnă asupra lui
pedeapsa cu moartea năpraznică, ce se împlineşte prin războaie şi nenorociri, întocmai
cum scrie la lege:
Cel ce bate pe tatăl său sau pe mama sa să fie omorât (Ieşire 21, 15).
Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât (Ieşire 21,
17).
Cine nu ascultă de preoţi, unul ca acela să moară (Deuteronom 17, 12).
Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea e sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela să
fie omorât. Tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela să fie stârpit din
poporul Meu (Ieşire 31, 14).
Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască (Ieşire 22, 18).
Tot cel ce se împreună cu dobitoacele să fie omorât (Ieşire 22, 19).
La nici o văduvă şi la nici un orfan să nu faceţi rău! Iar de le veţi face rău şi ei vor
striga către Mine, voi auzi plângerea lor, şi se va aprinde mânia mea şi vă voi ucide cu
sabia, şi vor fi femeile voastre văduve şi copiii voştri orfani (Ieşire 22, 22-24).
Dacă însă va ucide cineva cu vicleşug şi cu bună ştiinţă pe aproapele său, să fie
omorât.
Tot cel ce va munci în ziua odihnei să fie omorât (Ieşire 31, 15).
Cel ce scoate sabia, de sabie va muri şi va pieri (Matei 26, 52).
Cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie, furând Sfânta Împărtăşanie, încă se fac
vinovaţi de moarte. Despre ei încă zice Sfântul Pavel: "Mulţi dintre voi sunt slabi şi
bolnavi şi o bună parte mor" (I Corinteni 11, 30).
Toţi însă care cu bună ştiinţă fac unele ca acestea fără să se pocăiască, vor muri în
fărădelegile lor, în morţi năpraznice. Pentru că: "Focul şi grindina, foamea şi moartea,
dinţii fiarelor şi şerpii şi sabia izbânditoare, toate acestea spre pedeapsă sunt făcute, ca să
piardă pe cei necredincioşi".
Primul care a furat Sfânta Împărtăşanie a fost Iuda, fiul pierzării, care s-a
spânzurat şi a căzut din spânzurătoare de şi-a spart capul, ia crăpat pântecele în două şi i
s-au vărsat toate măruntaiele, luând astfel plata fărădelegii sale (Fapte 1, 18).
Iată ce lucruri trebuie să scoatem din noi şi dintre noi, că acestea aduc ceasul
primejdiei de moarte şi sabia atârnă nevăzut asupra vieţii. Iar dacă în loc de îndreptare,
pentru care ne dă Dumnezeu oarece vreme de necaz, noi însă totuşi ne îndărătnicim cu
mintea împotriva voinţei lui Dumnezeu, se întâmplă că, plinind măsura fărădelegilor,
cade sabia şi se împlântă în capul care nu mai are minte.
Socotelile înţelepciunii cu moartea
Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de
asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa
oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi.
Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta a războaielor, care pe mulţi îi
spală de fărădelegi în şiroaie de lacrimi. Luăm ca gând de ajutor de darea răspunsului
voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv întru dreptăţi, pe cei nebăgători
de seamă sau potrivnici - dar totuşi oameni cumsecade - abia cu ajutorul primejdiei îi
înduplecă, să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat
de trebuinţă. Al doilea gând de ajutor este primirea de mai înainte ca bun a ceea ce
orânduieşte şi face Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem
aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit cuvioşii; tot aşa şi
cu suferinţele războaielor, mult mai mult se mântuiesc pe fronturi, decât s-ar mântui
acasă.
Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este
aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a
zis: "Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le cunoaşte şi le ştie". Pe urmă numai
Dumnezeu ştie - şi precum ştie şi face - dacă pentru cineva e mai de folos viaţa sau mai
mult îi foloseşte mutarea din viaţă. Apoi Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseşte şi pe
cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printrînşii
să aducă mântuirea, celor ce cu tot dinadinsul vrea ca să se mântuiască şi care sunt
de mântuit.
Aşa bunăoară, cineva încărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei "prieteni" ai
săi, ajunge la strâmtoare şi nevoie mare. Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subţiază
mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu ca pe singura scăpare a sa din primejdii. Acum I se
roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în jurul
vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-l că s-a îndreptat pe calea bună pentru
toate zilele vieţii lui, pe care le-ar mai avea de trăit - dacă ar fi cuminte - în chip nevăzut
şi minunat îl scapă de moarte sigură. Dacă însă îl ştie, că mai târziu ar avea o pocăinţă şi
mai bună, îl va îngădui prin mai multe şi mai grele primejdii, scăpându-l de fiecare - căci
necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută - şi mai târziu îl scoate din
topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-l spre viaţa
pământească, ca pe un înţelepţit.
Pe cei ce însă n-au statornicie în bine şi iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând
făgăduinţa ce-au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viaţa cea deşartă, atunci când
după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să
se ocrotească în veci fără de sfârşit. Aceştia aşa-s mai de câştig pentru mântuire,
primindu-i Dumnezeu cu o cât de câtă pocăinţă.
Pentru cei ce trecuţi prin suferinţe au câştigat întărire şi statornicie spre bine şi
printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuirea şi a altora, pe aceştia îi scapă şi-i
întoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi îngrămădirii de păcate, iarăşi
îi cheamă la şcoală. Şi aşa face de câte ori trebuie şi cu toţi câţi trebuie.
Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu fără întoarcere, printre alte neştiute taine,
are şi aceste două socoteli: s-au îi pierde în grabă, în chip năpraznic, ca să nu-şi mai
înmulţească relele, şi aşa mai uşor să se osândească; sau că prin răutatea lor vrea să
răsplătească, să ispăşească, să întoarcă, sau să mântuiască pe oarecare din cei de acasă,
mai zăbavnici la pocăinţă sau îndărătnici la sfatul şi la rugămintea celor buni.
Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din
viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai târziu, tinzându-şi la fărădelegi
mâinile lor - şi aşa-şi îngreuiază sau îşi pierd mântuirea lor - fie că, plăcuţi fiind lui
Dumnezeu, i-a pus la încercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum scrie:
1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele
munca.
2. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi
ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă,
3. Şi mergerea lor de la noi sfărâmare, iar ei sunt în pace.
4. Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat munci, nădejdea lor e plină de
nemurire,
5. Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a încercat pe
dânşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.
6. Ca aurul în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, aşa i-a
primit.
7. Străluci-vor în ziua răsplătirii ...
Iar dacă sunt câte unii răi fără de leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor,
trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvârşească în rele, ca să ia osânda
veşnică, - precum s-a spus la cele pentru Saul.
O taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi
numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici şi numaidecât. Că dacă ar
face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a
libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos,
un neputincios la o măsură omenească, sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem
că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, - cum fac oamenii. Ci tocmai prin faptul că
îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năpraznică,
ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub
ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările
răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu,
care ne întăreşte cu liniştea Sa.
Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispite puternice, să se
desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă totuşi, uneori
pedepseşte năpraznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi
mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni conştiinţa
răsplătirii după fapte.
Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un singur lucru e
sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin
răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfarmă
mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.
Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne: "Că ne-a trimis
Dumnezeu în lumea aceasta, ca să ne învăţăm a ne lepăda de ea şi s-o căutăm pe cea
adevărată".
Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie - afară de păcat -
şi nu este moarte; ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă,
oricând vremea ne-ar cere-o.
Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii care s-au stins în necredinţă, ca nişte
înstrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se ştie că viaţa în primejdii pe mulţi
i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii în Împărăţia
vieţii. Amin.
Cursele
Unii îşi taie mintea în Scripturi. Cu trecerea de vreme Satana s-a mai iscusit în
rele. Pe cine poate să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind bucuros; pe cine
iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl învaţă şi el să-l iubescă pe
Dumnezeu, şi-l laudă că bine face, fără să priceapă unul ca acesta, că a căzut la laudă
străină şi că în credinţa lui s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă.
Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu
slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el; propovăduieşte
Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi margini, propovăduieşte şi el. Cu un
cuvânt: contraface tot ceea ce face Dumnezeu şi dă pe râpă de oameni cu mulţimea
înşelăciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiască
o contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar
face scrum şi nu poate sta într-însa, ci năluceşte şi el o lumină, cu care năluceşte pe cine
poate şi pe cine vede că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeieşti, înainte de
dobândirea smereniei statornice.
De aceea e bine să lămurim, după putere, şi acest ucigaş vicleşug al nălucilor,
fiindcă de la o vreme încoace mulţi se ivesc şi multă tulburare fac printre oameni. Iată
cum vine cursa aceasta:
Vicleanul are două feluri de momele, după iubirea omului, care înclină, fie spre
pierzare, fie spre mântuire. Este şi-o "ispită a mântuirii" în care au căzut mulţi înşelaţi,
zicând că-s mântuiţi, când de fapt ei n-au săvârşit de fapt nici alergarea şi nici după lege
n-au luptat. Este şi ispita sfinţeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la Dumnezeu
precum este şi ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala,
minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se
socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelalte năluci ale minţii
înşelate. Au şi ei o osteneală, aceea de-a ajunge la darurile mai presus de fire înainte de
vreme şi ispitind pe Dumnezeu.
Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască.
Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea
dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire îmbulziţi nu de vreo
virtute, ci de iubirea de sine. Având aceştia iubirea fără de minte, pe care vor s-o
cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-l amăgească
desăvârşit, ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De
aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i prăpădească. Astfel, când
atârnă de Dumnezeu o atare pedeapsă peste un oarecare, îl cercetează Satana luînd
chipul mincinos al lui Hristos, şi grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă cu care-l
câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă şi cu
chinuri ce duce la Împărăţie, umblă după "plăceri duhovniceşti". Iată-l cu momeala pe
gât. De-acum, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată
desăvârşit şi-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite, ajunge încrezut în sine şi
în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.
Iată cum puiul de drac al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii
mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea bietului om, încât i se va părea
păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă omorând pe cei ce nu cred în el, i se va părea că
face slujbă lui Dumnezeu (Dumnezeu care l-a înşelat pe el).
Când stai de vorbă cu câte unul din aceştia, te uimeşte convingerea şi siguranţa
lui, uneori şi legătura cu judecată a cuvintelor lui, şi nu poţi prinde repede că stai de
vorbă cu un înşelat şi un sărit la minte. Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la
care apoi, toate meşteşugurile vicleanului trebuie să-ţi dea arama pe faţă. Trebuie să-i
prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care, cel mai adesea, e căderea la laudă cu care
tatăl minciunii şi-a amăgit pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel
amăgit la minte. Biserica înşiră printre păcatele minţii şi prejudecăţile.
O mărturie din Scriptură a celor zise ne va dumeri mai bine. Era pe vremea
proorocilor mincinoşi din zilele lui Ilie şi a regelui Ahav. Proorocul Ilie vestise regelui
mustrarea lui Dumnezeu, necazurile şi moartea ce-l va ajunge în zilele urmaşilor săi (3
Regi 22).
Duhul care a ieşit şi-a stat înaintea feţei Domnului şi s-a făcut duh mincinos în
gura proorocilor, căruia i-a zis Domnul: "Du-te şi fă cum ai zis", e acelaşi care a cerut de
la Dumnezeu să cerce pe Iov (Iov 1).
Cu îngăduirea lui Dumnezeu, Satana îi cerne pe oameni, şi-i culege pe toţi cei ce
umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, numai să-i prindă, că încă nu sau
lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de orice spurcăciune a vieţii, după atâta şi atâta
propovedanie a Bisericii. Căci patima aceasta face pe om să cadă, lovit de săgeţile
laudei, şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită din socoteala smereniei.
Că iată, pe cei ce n-aveau curăţia vieţii - lingăii de la curtea regelui Ahav - i-a dat
înşelăciunii desăvârşite a regelui minciunii, şi sfatul lor era minciună şi ispită regelui
iubitor de slavă deşartă, ispită în care trebuia să cadă şi regele, ascultătorul lor, pentru
păcatele sale.
Ca şi înşelaţii aceia care l-au pălmuit pe adevăratul prooroc al lui Dumnezeu, aşa
şi proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală nemaipomenită, şi
pălmuiesc smerenia, dându-se pe ei de ceva mare: "Ilie", "Ioan", "Hristos", "Fiul
Omului", "Dreptul Judecător", şi aşa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru
că Dumnezeu i-a trimis să spună la lume . . . lucruri de care îţi ţiuie urechile auzindu-i,
şi-ţi îngheaţă inima.
Pe semnele următoare se pot cunoaşte că nu mai sunt întregi la minte:
1. Se dau pe sine ceva mare, cum s-au dat altfel toţi ereticii vremurilor, pe care i-a
afurisit Biserica prin sfintele soboare.
2. Cad la laudă, având o smerenie mincinoasă.
3. Se ţin pe sine mai presus de Scriptură (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de
Biserică şi sfinţi.
4. Mor după a fi ascultaţi şi crezuţi de oameni.
5. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios.
6. Adesea au "grăire în duh", cu "duhul" care-i poartă şi-i învaţă.
7. Nu vor nici în ruptul capului să-şi controleze prin preoţi cele auzite de la
"duhul" lor.
8. Câte unii, cu toate acestea, arată o evlavie neobişnuită: mărturisind pe Hristos,
pe Maica Domnului, făcându-şi şi Sfânta Cruce, bătând metanii, sărutând icoane, ba şi
Sfânta Împărtăşanie luînd-o şi jurându-se că sunt oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt
înşelaţi.
9. Fac pe proorocii şi împrăştie spaimă între oameni. Multe proorocii li se
împlinesc, dar multe nu. Asta atârnă de puterea de străvedere a "duhului" care le spune
ce le spune, ca unul ce n-are învelitoarea trupului, şi de aceea prinde cu oarecare vreme
înainte, cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.
10. În numele "dumnezeului" lor, sunt în stare să omoare un om, întemeindu-se
pe Scriptură, că şi Avraam a fost în stare de-o atare ascultare, iar Fines a şi făcut aceasta
şi i s-a socotit aceasta râvnă pentru Dumnezeul său (Numerii 25, 7-13). Cu amăgirea
ascultării până la ucidere de om, a cercat vrăjmaşul pe mulţi, în toate vremurile, chiar şi
pe pustnici (de cum pe oamenii lumii). Terorişti ai sufletelor simple.
11. Sar de la un lucru la altul şi leagă lucruri fără nici o legătură. Tălmăcesc
greşit, strâmbă adevărul şi propovăduiesc din Scripturi, mai mult pe ei înşişi decât pe
Dumnezeu, mergând grăbit spre cea din urmă sfărâmare şi sărire a minţii.
12. În preajma lor simţi tulburare şi primejdie, căci mulţi dintre ei au fost pe la
casa de nebuni, sau vor trebui să se ducă. Nu-i blândeţe pe chipul lor. Nu-i ocărâm ci ne
păzim, şi învăţăm şi pe alţii să se păzească şi ne înfricoşăm cât de groaznic şi-au tăiat
mintea în Scripturi (2 Petru 1, 20).
Totuşi, pe cât se poate, să încercăm a-i înţelege, lămurind adevărul lucrurilor şi
meşteşugurile vicleanului.
E ştiut că făcând omul gândurile şi voile celui rău, intră acela în el. Sau, altfel
zicând: iubind cele rele, prin firul acestei iubiri, intră vrăjmaşul în cetate; adică prin cele
de-a stânga. Când vede că nu poate amăgi pe un om cu cele de-a stânga, sare în cealaltă
margine, de-a dreapta de tot, căutând acolo să-l amăgească, ca să-i dea omul crezare. Îi
trânteşte o laudă pentru mulţimea credinţei în Dumnezeu şi-a iubirii virtuţii şi-l
îndeamnă ca fără măsură şi fără întrebare să se silească în acestea. Pe unul îl trezeşte la
rugăciune, silindu-se să-i strecoare în minte şi în inimă părerea mare despre sine, precum
că pe el îl trezesc îngerii la pravilă. Sau dacă cel ochit spre înşelare nu-i chiar aşa de
virtuos, îi mai îngăduie să pipe, să bea, zicându-i gândurile că-i trebuie putere, şi nu-i
păcat. Pe unul l-a săgetat, arătându-i-se în chipul lui Hristos şi spunându-i "Pentru
dumneta mai răsare soarele!". Douăzeci şi cinci de ani pe urmă l-a mai dăscălit, ca să
ajungă să se creadă pe sine că el e Fiul Omului din Scriptură şi Dreptul Judecător, care
va despărţi oile de capre şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi că în zilele
lui va fi sfârşitul şi judecata, care se va face prin el. De aceea au zis Părinţii că
întotdeauna extremele sunt ale diavolului.
Deci, ca să înţelegem mai bine lucrul acesta subţire şi rostul pentru toţi al celor
scrise, ne folosim de icoana celor trei iubiri, a celor trei ucenici ai Domnului: Petru, Iuda
şi Ioan. Amin.
Greşalele iubirii şi dreapta socoteală
Aceşti ucenici ai Domnului, din pricina iubirii lor aprinse, fiecare au făcut câte-o
greşeală în ucenicia lor. Doi s-au îndreptat, unul s-a surpat. Astfel, într-o călătorie, când
oamenii dintr-o cetate oarecare, necunoscându-i, n-au vrut să-i primească, Iacov şi Ioan
au zis: să ne rugăm ca Ilie, să se pogoare foc din cer peste ei să-i ardă (Luca 9, 54).
Cinstea şi preţul pe care-l avea Domnul în inima lor, precum şi râvna şi iuţimea lor, încă
nu le aveau în cumpănă şi cu dreaptă socoteală şi aşa au ars o greşeală. Mântuitorul i-a
adus la blândeţe şi la dreaptă socoteală, învăţându-i: "Nu ştiţi ce duh grăieşte prin voi
acestea" (Luca 9, 55).
Petru, după frumoasa mărturisire de credinţă: "Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu
celui viu!" (Matei 16, 16), şi după lauda Mântuitorului - care în aşa fel i-a spus-o ca
oarecum să-l ferească de primejdia laudei şi a părerii de sine, - când Iisus a început să le
spună apostolilor despre patimile şi răstignirea Sa, Petru, în iubirea lui n-a putut răbda o
socoteală ca aceea. Atunci, ca unul ce n-avea şi cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu, care
să ţină cumpăna dreaptă cu puterea iubirii aprinse şi înţeleasă omeneşte, capătă de la
Domnul palmele acestea: "Înapoia mea Satano! Sminteală-mi eşti!" (Matei 16, 32).
Sigur că nu Petru era Satană, ci un gând al Satanei intrase şi se exprimase prin gura lui
Petru, - căci era o spărtură, o descumpănire între puterile lui sufleteşti: cunoştinţă,
dragoste şi iuţime. Şi se vede că încă nu s-a tămăduit cu îndreptarea aceea. Mai bătrân
fiind şi mai greu de leac, iubirea lui încă nu se strămutase, ca a lui Ioan: toată pentru
Mântuitorul, ci mai ţinea ceva şi pentru sine.
Iuda, voia ca şi Mântuitorul să iubească ceea ce iubeşte el, adică să întemeieze o
împărăţie pământească a Cerurilor şi Iisus să se facă Împărat, iar pe el, mare sfetnic şi
vistier al arginţilor, că tare era umilit să fie trimis desculţ, fără traistă şi fără băţ, şi să
propovăduiască o Împărăţie, pe care n-o vedea cu ochii săi de lut, şi pentru care n-avea
decât o zdreanţă de pungă goală.
Aşa fiind făcut, parcă era de un gând cu tot neamul său. De aceea, deşi
Mântuitorul l-a iubit şi l-a înzestrat cu daruri întocmai ca şi pe ceilalţi, totuşi el a rămas
evreul fără leac, iubind un "Dumnezeu al veacului de acum", iar pe Iisus, care nu
corespundea iubirii sale pământeşti, L-a vândut cu treizeci de arginţi, câştig ce-a mai
putut să scoată, pentru slujba de trei ani ...
Judecata milostivă
De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu, decât atunci când dau de primejdii,
adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă, şi trebuie să dea seama de
ce-au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al
unsprezecelea, însă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie, la rosturile tale veşnice, şi
nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că
Dumnezeu, preamilostivul, ne îmbie cu iubirea încă din dimineaţa vieţii, taina sfântă a
pocăinţei, ca să nu ajungem, către seara vieţii, aşa de îmblătiţi în rele. Taina pocăinţei
este judecata milostivă ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi, de bună
voie, şi ne mărturisim greşalele.
Mare este taina pocăinţei, nu numai că te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui
Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit.
Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră a
judecăţii după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le
facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.
Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vină
la mântuitoarea ei binefacere, aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de "ştiinţă", şi
afumată de mândrie. Cum să poată veni ei, care ştiu totul, ei care stăpânesc peste
oameni, să vină în genunchi înaintea unui simplu peot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi
scârbele lor?! Nu, asta mândria n-o poate face să vie de bună voie la smerenie. De aceea
ei dau de asprimea dreptăţii, care-i fierbe în zeama lor, până li se-nmoaie oasele trufiei.
Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei
botezuri care ne curăţesc de toate păcatele: primul, prin care intrăm în obştea creştină, e
botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua, când suntem înzestraţi cu darurile
Duhului Sfânt, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă.
Al doilea botez e botezul pocăinţei sau al lacrimilor, pe care-l putem face, şi trebuie
făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, faţă de oameni
şi faţă de noi înşine. Iar al treilea e botezul sângelui, care, dacă se întâmplă să vie
necăutat de noi, de asemenea ne spală de toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din
hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici.
Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vreme
de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu
atârnă de noi în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii.
Sfântul Chiril ne învaţă: "Dacă cineva nu primeşte botezul nu se mântuieşte, afară
numai de mucenici, care primesc Împărăţia şi fără de apă. Mântuitorul, când a mântuit
lumea pe cruce şi când I s-a împuns coasta, a izvorât sânge şi apă, ca să se boteze cu apă,
cei ce se botează în vremea prigoanelor. Mântuitorul numeşte mucenicia botez, când
zice: "Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care eu mă
botez?" (Marcu 10, 38).
E lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti, se găsesc mii şi milioane de
oameni care merg cântând la moarte, dar pentru Împărăţia Cerurilor abia se mai găsesc
puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte ...
Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine, ca să vadă mai departe decât stadia
vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu,
fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul sabiei la Împăratul sufletelor,
Mântuitorul nostru.
Un tovarăş nevăzut şi bun
Toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fii ai oamenilor şi fii ai
lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-13), adică după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh
făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti. De la Dumnezeu
ieşim, petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi ajungem iar
Acasă! Fericit este cine se întoarce de bună voie.
Unii însă nu se mai întorc ... Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate
din cale şi cu pofte pieritoare îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le
slăbeşte mintea şi de aşa fel le-o întoarce încât ajung să zică binelui rău şi răului bine,
din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li
se stinge, şi aşa îi prinde noaptea (Ioan 9, 4) - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi
neîntorşi Acasă.
Aci e toată drama omului căzut între tâlhari, pe când se pogora din Ierusalim în
Ierihon, adică a lui Adam cu toţi urmaşii, părăsind Raiul pentru lumea aceasta. Dar s-a
pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce
suntem, cine ni-s părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe aici şi, într-o lume cu viclene
primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne întinde momele? - Că de
la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.
Calea Mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca om adevărat,
făcându-ni-Se pildă întru toate şi dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii însă merg
două feluri de călători, căci de atunci ... un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi cu
fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului (Matei 28,
20)...
Cărarea Sfântului Pavel
Ajunşi la acest loc al depănării cuvântului, e bine să mai lămurim câteva lucruri,
dintre care cel dintâi e îndreptarea părerii greşite pe care o au unii creştini despre
"mântuirea în dar", pe care a câştigat-o Iisus Hristos pentru noi. Din aceste cuvinte nu
urmează că noi trebuie doar să "credem" că suntem mântuiţi şi cu asta am făcut totul cear
atârna de noi. Iată cum a înţeles Sf. Pavel pe Domnul şi cum i-a urmat cărarea, după
cuvintele Sf. Maxim: "Pavel aşa se lupta împotriva dracilor, care lucrează în trup
plăcerile, alungându-i prin neputinţa trupului. El, Pavel, ne arată cu faptele şi chipul
biruinţei împotriva vicleanului, care luptă să aducă pe credincioşi la uşă, stăruind
împotriva lor (a Apostolilor) pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca, ispitiţi prin ei, să-i
facă să calce porunca iubirii. Dar Sf. Pavel zice: "Ocărâţi fiind binecuvântăm; prigoniţi,
noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem; ca o lepădătură ne-am făcut, gunoiul tuturora până
astăzi" (1 Corinteni 4, 12-13). Dracii au pus la cale hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte
la ura celui ce-l ocărăşte, îl urăşte şi-l prigoneşte. El avea ca scop să-l facă să calce
porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau,
răbda pe cei ce-l prigoneau şi mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze dincolo pe
dracii care lucrau aceasta, şi să se unească cu bunul Dumnezeu. Deci, pe potrivnicii care
lucrau aceasta, îi zădărnicea prin acest chip al luptei, biruind pururea răul prin bine, după
asemănarea Mântuitorului. Aşa a slobozit Pavel mulţime de lume de sub puterea
viclenilor şi a unit-o cu Dumnezeu, el şi ceilalţi Apostoli, biruind prin înfrângerile lor pe
cei ce nădăjduiau să-i învingă. Dacă şi tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să
iubeşti pe cei ce te urăsc, iar de nu, e cu neputinţă." Darul mântuirii se dobândeşte chiar
ca dar, cu mare luptă.
Pilda Mântuitorului, i-a prilejuit Sf. Pavel multe şi adânci meditaţii. Iată de data
aceasta un om păcătos, întru totul asemenea nouă, năzuind spre ţintă, fără să se fi
povestit, "credinţa am păzit ... de-acum aştept cununa" - unirea desăvârşită cu Hristos.
Deci nu mai avem motiv să spunem, scuzându-ne lenea, că Iisus a fost Dumnezeu, şi aşa
a biruit puterile potrivnice şi îndărătnicia firii.
Despre dragoste
Nu dori să fi stimat şi iubit de oameni cu deosebire, că aceasta se cuvine numai
lui Dumnezeu care n-are Luişi asemănare. Nu dori a avea întâiul loc în inima ta cuiva, că
aceasta se cuvine să fie închinată numai lui Dumnezeu; nici altul să cuprindă în inima ta
locul acesta ci Hristos să-l cuprindă în tine şi-n tot omul bun.
În vremea ispitelor să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile
gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu
bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de-o vei
părăsi, te ve afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic.
De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău
să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi
te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune
stăruitoare, darul dragostei.
Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de
ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi
din dragostea dumnezeiescă şi să te afli străin de viaţa veşnică.
Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte
pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor
vii.
Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit
împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l
de a flecări împotriva aproapelui.
Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată,
ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea
conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi
mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.
Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia.
Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără
de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei
ce o iubesc pe ea.
Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor.
De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea;
sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini.
Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de
ocară, pentru cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe
cel virtuos cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe
copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau
pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi banii; sau pentru
plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este
vrednică de laudă, a doua este mijlocie, celelalte sunt pătimaşe.
Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi
iubeşti dar potrivit, şi în sfârşit pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate
cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită care cere să iubeşti pe tot omul la fel
deopotrivă.
Dragostea ne face să iubim pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, şi aceasta
nu se poate decât numai prin lepădarea de sine şi de toate. Fiecare din voi dacă se
leapădă de tot ce are, nu poate să nu fie Mie ucenic. "Iată acum ce este bun sau ce este
frumos, fără numai a locui fraţii împreună", că întru aceasta a făgăduit Domnul viaţa de
veci.
Deşertăciunea deşertăciunilor
Fie de-a cunoaşte toată Biblia pe de rost, precum şi toate pildele înţelepţilor, la
ce-ţi foloseşte de n-ai dragostea lui Dumnezeu şi Harul Lui. Toate sunt deşertăciuni,
afară de a iubi pe Dumnezeu şi de a sluji numai Lui.
Înţelepciunea de mai sus este să năzuieşti la Împărăţia Cerurilor, dispreţuind
lumea.
Deşertăciunea este aşadar, a umbla după bogăţiile cele pieritoare şi a nădăjdui în
ele; deşertăciune este a nădăjdui la slavă şi a te ridica la locuri de frunte; deşertăciune
este a merge după dorinţele trupului - şi-a pofti acele lucruri care, într-o zi, pedeapsă
grea îţi vor aduce; deşertăciune este a dori o viaţă lungă - şi a nu te gândi ca să trăieşti
cum se cuvine; deşertăciune este a cugeta numai la viaţa de acum, fără să cugeţi la ceea
ce va veni după ea; deşertăciune este a te lipi la ceea ce atât de repede trece, - şi a nu te
grăbi către bucuria, cea care sfârşit nu are.
Fie de-aş avea toată ştiinţa lumii, dacă n-am dragoste la ce-mi foloseşte aceasta în
faţa lui Dumnezeu care mă va judeca după fapte.
Iubirea e cărarea
Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin
slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascunse în ele
momeala plăcerii, sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc
chipul dintâi al vrăjmaşului, sau, după Sf. Maxim, ispita prin plăcere. Tot războiul
potrivnicului acesta a fost: ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu
ca Tată. Căci ştia vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are
drăceasca putere ca să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre
plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de
ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de
vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aceea.
După ce Domnul l-a bătut pe diavolul în Pustia Carantaniei, a venit ca să-l bată şi
între oameni. Satana i-a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci,
viclenii vremii, cărturarii şi fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu
putere mare, ca doară-doară Iisus îi va blestema sau îi va urî, şi aşa va greşi măcar
împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni. Aceasta e, cum zice Sf.
Maxim, ispita a doua, prin durere, care e stârnită de potrivnicul, cu menirea de a învrăjbi
pe Iisus cu oamenii şi pe oameni înreolaltă. Iată cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul
despre acest numit al doilea fel de ispită, pe care l-a avut Mântuitorul de învins:
"După ce aşadar, prin biruinţa asupra primei ispite, cea prin plăcere, a zădărnicit
planul Puterilor, Căpeteniilor şi Stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-şi pună în
lucrare şi al doilea atac, adică să vină şi încercarea ce le mai rămăsese, ispita prin
durere".
Să urmărim deci uneltirile protrivnicului, să vedem metoda lui şi metoda lui
Dumnezeu, tot după cuvintele Sf. Maxim:
"Neputând vrăjmaşul să-l facă pe Domnul să calce porunca iubirii de Dumnezeu,
prin cele ce I le-a făgăduit în pustie, s-a străduit pe urmă, după ce-a venit în lume, cu
ajutorul nelegiuiţilor iudei, să-L facă să calce porunca iubirii de oameni. Satana (care
însemnează potrivnic) îi îndemna pe cărturari şi farisei la felurite meşteşuguri împotriva
lui Iisus, ca, neputând răbda încercările, cum credea el, să fie adus să-i urască pe cei ce-I
întindeau curse şi aşa să calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu,
cunoscând gândurile potrivnicului, n-a urât pe fariseii puşi la lucru de el (căci cum ar fi
făcut-o fiind din fire bun?) ci, prin iubirea faţă de ei, bătea pe cel ce lucra prin ei, iar pe
cei purtaţi de el, nu înceta să-i sfătuiască, să-i mustre, să-i înfricoşeze, să-i plângă, ca pe
unii ce puteau să nu se lase conduşi de el. Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare.
Mântuitorul, e drept, i-a mustrat şi i-a certat ce nimeni altul, însă nu i-a urât nici o clipă,
de vreme ce diavolul din ei îl certa şi-l umilea dându-l la iveală şi arzându-l cu adevărat,
iar pe ei îi iubea şi-i învăţa înainte. Pătimea cu îndurare şi le arăta toate faptele iubirii, îi
învăţa căile vieţii şi zugrăvea prin fapte chipul vieţuirii cereşti; vestea învierea morţilor
şi făgăduia viaţa veşnică şi Împărăţia Cerurilor celor ce cred; iar necredincioşilor
(ateilor) le vestea înfricoşatele pedepse veşnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) îi
bătea cu iubirea de oameni, iubindu-i şi pe ei deşi-i ducea acela.
O, minunat război! În loc de ură Iisus arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin
bunătate. În acest scop, răbdând atâtea rele de la ei - mai adevărat vorbind, pentru ei - Sa
străduit până l-a moarte, în chip omenesc, pentru porunca iubirii, şi dobândind biruiţa
deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi. Astfel Adam Cel nou a
înnoit pe cel vechi."
Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală
puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiţi de el, şi-i
năpăstuieşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stăpânitorii
lumii acesteia, prin slujitorii templului: arhiereii Ana şi Caiafa, prin Iuda vânzătorul,
diavolul nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf, şi-I cere nedreaptă răstignire pe
cruce, în rând cu tâlharii.
Când războiul nevăzut între iubire şi ură a ajuns aci, Iisus bate pe diavol - tot ca
om, să nu uităm - prin neputinţa şi nepreţul trupului, adică prin desăvârşita lepădare de
sine, sau prin primirea de bunăvoie a morţii. Plăcerea a alungat-o cu hotărâre puternică,
durerea însă a primit-o cu dorire mare. Amin.
Semnul crucii
În calea mântuirii sau a întoarcerii noastre Acasă, se mai ridică o stavilă:
vrăjmaşul însuşi, puterea răului în persoană, sau îngerul rău. Mândria lui nu poate răbda
bătaie; acesta-i chinul păcatului său, că totuşi trebuie s-o capete. Deci, dacă a fost bătut
când se lupta cu noi din afară, prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat după zeci de
ani de lupte dinăuntru, din trup şi din suflet, atunci sufletul şi mintea, făcându-se curate,
îl prind în prezenţa nevăzută. Atunci, nemaiavând ce face, vine în persoană să se
războiască cu noi. De acum începe războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, sau
războiul nevăzut. Spre războiul acesta însă să nu îndrăznească nimeni, de n-a fost
chemat de Dumnezeu cu rost de a ruşina puterea vrăjmaşă şi a mai întări neputinţa
oamenilor spre război, căci nu e un război de glumă. Deocamdată să ne mulţumim a şti
că asupra diavolului avem acestea trei: Numele Domnului şi al Maicii Domnului, Sfânta
Cruce (Aş întreba pe cei care nu-şi fac semnul crucii: cu ce semn vă apăraţi voi de
diavolul?) Ei însă n-au semn, că nu-i lasă să-l facă. Iar a treia armă de apărare este
smerenia sufletului. Deci, chiar în ceasul tulburării tale să zici în adâncul inimii tale:
"Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne izbăveşte-mă de cel rău". Şi întoarce-te
cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, căci
vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-l lasă ...
În pustia Carantaniei
Dumnezeu a făcut totul pentru mântuirea noastră, aceasta neînsemnând ca noi să
ne dedăm lenei, pentru că a făcut Dumnezeu totul din partea Sa, anume: S-a micşorat pe
Sine şi S-a făcut om adevărat, întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat, ca să ne
arate cărarea cu lucrul şi cu persoana Sa.
Deci, cei ce vrem să ne mântuim, avem a merge şi noi toţi aceeaşi cale, toată. Din
buze mulţi Îl urmează pe Domnul, dar când să treacă prin moartea de pe cruce -
desăvârşita lepădare de sine - mulţi se dau napoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. Rămaşi
în urmă de frică sunt destui în toate veacurile şi vremile, dar mai ales în vremile noastre,
temându-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta. Noi însă
să zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în primejdia în care a căzut Dumnezeu;
iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn că nu suntem vrednici.
E bine de observat că Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca
om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a aruncat din
Ceruri. Iisus a venit să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai aşa ne putea
împinge la toată îndrăzneala câtă trebuie. Cu biruinţa Sa, Mântuitorul ne-a învăţat şi pe
noi meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat puterea. El este modelul de luptă
cât ţine cărarea. Mântuitorul de aceea a venit, ca să sfărâme lucrurile satanei şi să surpe
stăpânirea lui în care ţinea pe oameni. Astfel, când L-a ispitit, în Pustia Carantaniei, ca
să facă din pietre pâini, căci flămânzise, El, l-a bătut cu Scriptura zicând: "Scris este că
nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt a lui Dumnezeu"! Dar diavolul n-a
renunţat la luptă, ci L-a ispitit iarăşi cu strălucirea tuturor împărăţiilor pământului - cu
slava puterii politice - zicând Domnului: "Ţie îţi voi da toată puterea şi strălucirea ei,
căci mie-mi este dată şi o dau cui vreau. Deci, dacă Tu te vei închina mie, (toată puterea
şi strălucirea ei) toată ţi-o dau Ţie". Ci răspunzând Iisus, l-a bătut grăind din Scriptură:
"Scris este, Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai pe El să-l slujeşti". Când
s-a văzut diavolul bătut din Scripturi, a luat şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece
mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, de vreme ce el nu stă în
adevăr, ci în minciună. Aşa, Îl duse pe Iisus pe aripa templului din Ierusalim, zicându-I:
"Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te în râpă, căci este scris că Îngerilor Săi va
porunci pentru Tine, ca să Te păzească şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să Te
izbeşti cu piciorul de vreo piatră". Atunci Iisus i-a tăiat scurt ispita aceasta, răspunzândui:
"Scris e în lege să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău". Şi după ce sfârşi toată
ispita, diavolul se duse de la El până la o vreme. Semn că a mai venit şi sub altă formă.
Din păcătoşi, sfinţi
Mântuitorul nostru a întemeiat şi are numai o Biserică creştină şi nu opt sute.
Biserica aceasta, e una, e sfântă, pentru că Sfânt este Întemeietorul şi, ca atare, rămâne
mereu sfântă, ba chiar sfinţeşte pe păcătoşi. Celelalte "biserici" - casele de adunare ale
sectelor - nu sunt sfinte pentru că sunt întemeiate de oameni robiţi, răzvrătiţi, şi ca atare
nu sfinţesc pe nimeni. Biserica lui Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor
şapte soboare a toată lumea şi, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul
Însuşi, nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare. Biserica în care ne mântuim
a apostolească, adică îşi are slujitorii urmând ca dar, prin punerea mâinilor unii de la alţii
în şir neîntrerupt, suind până la Apostoli şi prin ei la Iisus Hristos. Toate celelalte
"biserici" ivite după aceea prin chiar aceasta, sunt alăturea de cale, deci alăturea de
mântuire.
Prin urmare, cei ce stăm sub semnul Crucii, câtă vreme petrecem în cortul
pământesc, urmăm calea mântuirii în obştea Bisericii văzute sau luptătoare. Pe ea n-o
înnegreşte rugina răutăţii, produsă de împrejurările pământeşti. Ea rămâne nemişcată şi
neştirbită, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi
încercată de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu suferă sub povara încercărilor nici o
slăbire în învăţătură sau viaţă, în credinţă sau rânduiala ei. De aceea se întăreşte prin
Har, înţelegerea celor ce cugetă la ea cu evlavie. Ea cheamă, pe de o parte pe
necredincioşi, dăruindu-le lumina cunoştinţei adevărate; pe de altă parte păstoreşte cu
iubire pe cei ce contemplă tainele ei, păzind nepătimaş şi fără beteşug ochiul înţelegeri
lor.
Biserica de pe pământ se numeşte luptătoare, pentru că aci, sub povăţuirea ei,
inşii din obşte au de purtat o întreită luptă, care ţine o viaţă întreagă: lupta cu ei înşişi, cu
patimile contra firii, după trup şi după duh; o luptă cu lumea indiferentă şi
necredincioasă; şi lupta împotriva uneltirilor vicleanului.
Păstorirea Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în
sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e cel ce
uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar
crede că în dânsul sălăşluieşte Duhul lui Hristos.
Iar Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din: obştea
bunilor biruitori mucenici, a sfinţilor slujitori şi cuvioşi şi a tuturor sfinţilor purtători şi
mărturisitori de Dumnezeu, unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi
până la sfârşitul veacului.
Calea mântuirii, prin urmare, ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim
că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi lăsăm lumea ... Amin.
Lupta mântuirii
Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi
în obştea Bisericii, ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi,
ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult
cuvântul acesta: Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că
oricine s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi
că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.
Prin lume se înţelege categoria păcatului, se înţelege turma oamenilor
necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu
s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor
dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, dar nu te iartă
nicidecum să le-o iei cu un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii, au
o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot
felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, planul oamenilor şi slava deşartă.
Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână
acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul
rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu, sau la ostenelile mântuirii,
făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat
datori la aceleaşi. Deci, acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru
răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere,
ceea ce am făcut odinioară cu plăcere. Multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă
spre îndrumarea noastră, sau spre stingerea păcatelor noastre trecute, sau spre
îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel ce socoteşte
aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când este lovit -
mai ales dacă-i conştient de păcatul său - nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a
venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit. Fie prin acela, fie prin altul, el a vrut să
bea paharul judecăţilor dumnezeieşti. Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască;
dar venind mila n-o primeşte, fiindcă n-a venit cum a vrut el, ci precum Doctorul
sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se
războieşte aprins cu oamenii, alteori huleşte pe Dumnezeu. El se arată nemulţumit şi nu
vede decât bâta.
Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri
ar pătimi de la oamenii lumii acesteia. Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în
ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea
şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au
mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru că biruie El în ascuns omului, întorcând
spre bine cele pornite de la lume cu răutate.
Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume.
Rugăciunea nu judecă ci se smereşte, aducându-ne aminte greşalele noastre, nu ale
lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Noi nu ştim tainele lui
Dumnezeu; pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se
sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui,
mântuirea lui o va face-o şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării
din inimă şi al rugăciunii. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau
chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea dreaptă după Dumnezeu, răutatea lui va
creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de
inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, căci ei sunt ostaşii
Împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânirea
morţii.
Iar despre nevoinţa care doreşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e
singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără
vlagă în lume.
Vrăjmaş milostiv şi prieten viclean
Când potrivnicul se vede bătut la prima piedică - cea mai uşoară - ce o ridică în
calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârneşte
piedica a doua, prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. Firea trupului fiind
surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, însă acestea
trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl
îmblânzesc încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii
poftei şi ai mâniei din trup.
Foamea îmblânzeşte fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte că toată
lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni
pentru fiecare în parte: măsura, trebuinţa şi putinţa ...
Puiul necurat
Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte iubirea de sine "primul pui al diavolului".
Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte protrivnicul în noi înşine: iubirea
trupească de sine, începutul mândriei. Lepădarea acesteia o poate face însă numai cine sa
ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte şi s-a desfăcut din toată dragostea
lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu.
Când vrei cu toată sinceritatea şi tăria să birui piedica a doua a viciilor minţii,
despre care credeai că eşti tu însuţi, atunci şi Dumnezeu sporeşte dragostea ta către
Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât şi piedica din cale e mai mare.
Cei ce, prin darul lui Dumnezeu, se izbăvesc şi de legăturile dinăuntru ale iubirii
de sine, se poartă şi se mărturisesc pe ei înşişi, străini şi călători pe aici pe pământ.
Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvindu-se cu viaţa cea trupească,
aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i
moară trupul, ci ar vrea să-i fie veşnică viaţa aceasta vremelnică.
Deci, ca să ne mântuim, trebuie să pierdem înclinarea sufletului cea lunecoasă
spre împătimirea cu lumea, cu trupul şi cu avuţia, care toate aici rămân. Iar dacă nu
ardem această înclinare a sufletului spre lume, sufletul întreg se pierde.
Şi totuşi n-am scăpat de curse, căci sunt unii care-şi curăţesc sufletul de patimi
prin multe osteneli - şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă şi mândria - iar
dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate
bucurii duhovniceşti, cad în primejdia de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet
pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată,
chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu
totul din împărăţia ispitelor. Sufletul însă care se mântuieşte este acela care nu mai
trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu; sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un
dus din lumea aceasta.
Despre îngustimi şi eretinism, sectarismul
E bine să punem la punct acel "spirit sectar", spirit îngust, spirit habotnic,
zelotismul fără socoteală sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor
suficienţi de sine. Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât unde de obicei îi
ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am observat că spirite sectare se găsesc oriunde,
în toate activităţile omeneşti; se găsesc sectari (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri
omeneşti, nu numai în religie. E clar că spiritele sectare, mentalităţile de orice fel, sunt
spirite anarhice, sortite la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin
sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică, cel căzut în asemenea
îngustimi, susţine cu toată tăria că aşa este "Adevărul", cum îl înţelege el, şi nu admite o
altă părere, a sfinţilor, a Bisericii şi a obştii în general.
Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în
înţelept.
Orice spirit aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care
stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea sa superioară, suveranitatea credinţei în
conducerea prea înţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii cât şi-n
amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pas cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba
din fixarea pe câteva idei omeneşti, totdeauna putem fi striviţi, fără a avea un merit altul
decât acela de a fi victimă îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri.
Mulţi sunt mai betegi de minte decât de alte boli fizice.
Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după oarecare
vreme se sectarizează; se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea
victimele acestor îngustimi. Şi, întâi trebuie să se spargă capul prost ca să vie cel
cuminte.
Să luăm un exemplu şi-un model de îngustime a oamenilor providenţiali din anii
1556-1598. În această perioadă de vreme pe tronul Spaniei s-a urcat regele Filip al II-lea,
care din fire era un rege ipocrit, bigot şi veşnic posomorât. Se spune că n-a râs în viaţa
lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată, când a auzit de măcelul din noaptea Sf.
Vartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci: Spania cu America
Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, Milanul şi Ţările de Jos, iar
după ce a cucerit Portugalia la anul 1850 se făcu stăpân şi peste imperiul colonial:
Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor a Angliei
dispunea acum şi de aceasta. Această întindere imensă, făcea ca Filip să se creadă în sine
aşa de tare, încât afirma, umflat de mândrie, că-n împărăţia sa soarele niciodată nu
apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania se cutremură pământul.
Filip ar fi putut fi un rege mare, dacă ar fi înţeles vremea în care trăia. Chiar de la
suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa lui să lupte pentru stârpirea
protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare încât spunea
adesea: "mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici"; într-adevăr, el se
purta cu atâta cruzime contra reformaţilor, încât aceştia îl numiră "Demonul de la
miazăzi".
În luptele sale ce le-a avut cu flamanzii, a căutat ca să-i aducă pe aceştia cu de-a
sila la catolicism fiindcă, din îngăduinţa lui Carol Quintul, primiseră calvinismul.
Măsurile regelui siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, pentru ca cu
armele să-şi apere libertatea religioasă şi politică. Filip, afumat de fumul fanatic catolic,
însărcină pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta
a fost cel mai crud om al vremii de atunci şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând
toate fortăreţele răsculaţilor, 18000 de oameni au fost arşi de vii, la 30000 li s-au luat
averile rămânând pieritori de foame şi 100000 fură nevoiţi să părăsească ţara.
Filip, povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cureţe Spania de necredincioşi. El dădu un
decret prin care ordona ca toţi cei care nu sunt catolici să se boteze s-au să părăsească
ţara. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi-au trecut în alte ţări, iar cei săraci au rămas pe
mâna iezuiţilor şi a inchizitorilor şi-au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri Spania de
miazăzi ajunsese o paragină.
Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui Irod ucigătorul pruncilor: păduchi
sub piele! iar după dânsul Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.
Iată un argument destul de bun al suficienţei de sine, al bigotismului fanatic plin
de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe
mijloacele de teroare, ca să se impună un creştinism forţat. Întrebăm Apusul: Oare aşa
ne-a învăţat Hristos? Unde este iubirea de oameni a Lui? Şi unde este răbdarea care
trebuie s-o avem până la jertfă pentru fraţii noştri mai slabi? ... Iată unde a dus pe Filip
îngustimea fanatică a suficienţei de sine. De aci reiese că acel care este căzut în aceste
extreme ale sectarismului nu-şi dă seama de această orbire şi, ascultând de-o vrajă
vrăjmaşă, împinge lucrurile în îngustimea sa până la absurd, prăbuşindu-se în abisul
fărădelegilor şi căzând din creştinism prin călcarea iubirii de oameni.
Oricine care este afumat de-o vară vrăjmaşă sectară luptă pentru ca să-şi facă
prozelitism cât mai mare, ca prin aderenţii ce şi-i câştigă să poată azi sau mâine să
producă "anarhie" prin răzbunare şi ferocitate. Sectarismul este o vrajă vrăjmaşă care
luptă împotriva păcii lui Hristos, împotriva dragostei Lui, împotriva unităţii Lui care a
legat pe toţi creştinii de veacuri până la sfârşitul veacului acestuia. Spiritul anarhic sectar
este izvor al răutăţii care ia pacea de pe pământ şi pustieşte inima de iubirea lui Hristos.
Prin îngustimile lui credinţa se pustieşte, ateismul se generalizează, drepţii se
desăvârşesc şi "judecata cea de pe urmă" se grăbeşte.
Ateismul este ultima fază a sectarismului. Acesta tinde să cotropească tot
pământul, iar când va reuşi ca toţi supravieţuitorii acestei lumi, cu voie şi fără de voie, să
afirme negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, negaţia Învierii şi a Împărăţiei lui
Dumnezeu, după o vreme foarte scurtă se vor izbi de apariţia cea înfricoşată a lui Iisus
Hristos ca Judecător al lumii şi Împărat al creştinilor. Atunci fiecare îşi va primi plata
ostenelilor sale pentru o veşnicie fără de sfârşit ... Amin.
Lupta dintre ateism şi creştinism
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atât în concepţia oamenilor de ştiinţă cât
şi a maselor neştiutoare, lumea fusese creată sau exista din vecii vecilor, fiind guvernată
de un Dumnezeu, de o putere creatoare a toate, aşa după cum învaţă Biserica creştină.
Până la sfârşitul acestui secol toate rupturile ce s-au făcut, în numărul nesfârşit al
diviziunilor sectare, nici una n-a ajuns ca să atingă treapta cea mai de jos, a negaţiei lui
Dumnezeu; cu toate că toate ereziile, având pe tatăl minciunii ca conducător al lor,
împinse până la absurd, neagă existenţa lui Dumnezeu. Oamenii deci, nebăgând de
seamă de vraja vrăjmaşă care prin diferite amăgiri şi înşelătorii îi face să se creadă întru
sine mai presus de Biserică şi de cele şapte soboare, încep să se taie în Scripturi după
cum îi taie capul pe fiecare, fără să ţină cont de ceea ce a zis Domnul. Pentru că
niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu
au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt, iar întreaga Scriptură este dată spre tâlcuire numai
Bisericii, care este mama noastră ocrotitoare şi sub aripile căreia putem să creştem şi să
ne mântuim.
Toată lucrarea antihristă a diavolului, însoţită de tot felul de puteri şi semne şi de
minuni mincinoase, sunt îngăduite de Dumnezeu pentru fiii pierzării fiindcă n-au voit să
primească iubirea Adevărului, arătat de Biserică prin Sfinţii Părinţi, ca să se mântuiască.
Pentru aceea Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi ca
să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărului ci au îndrăgit nedreptatea.
Iar unitatea Bisericii noastre pe care a întemeiat-o Domnul, şi al cărui cap văzut şi
nevăzut este numai El, prin puterea Duhului Sfânt ne-a orânduit episcopi şi preoţi ca să
păstorească Biserica Lui, pe care a câştigat-o cu Sfânt Sângele Său, deci nu există altă
Biserică decât aceea pe care a întemeiat-o Iisus Hristos prin apostolii Săi şi care este una,
sfântă, sobornicească şi apostolească.
Iată deci că diavolul, prin amăgirile sale, a dezbinat pe oameni prin ura sa, să
creadă în mai mulţi dumnezei mincinoşi, al căror tată le este el. Abia în primii ani din
secolul al XIX-lea, noua concepţie despre lume e dată la iveală, afirmându-se cu toată
tăria cum că: "lumea aşa cum o vedem sau o cunoaştem din cărţi, n-a fost nici creată şi
nici nu există din vecii vecilor.
Ştiut este din toată lectura făcută că materialismul dialectiv e ateu; profesează
negaţia spiritului, negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, învierii şi Împărăţiei lui
Dumnezeu ... Bun. Dar cu asta încetează de a mai fi Dumnezeu? S-a terminat cu
nemurirea? Nu mai este înviere şi judecată? Dar pe faptul că mulţi oameni, pot fi ei
milioane la un loc care să susţină părerea de mai sus, prin aceasta încetează de fapt de-a
mai fiinţa dogmele fundamentale ale creştinismului? Mai pe scurt, dacă a spus Ludovic
Fenerbach, care a lucrat pentru laicizarea religiei, cum că: nu religia a făcut pe om ci
omul a făcut religia, iar contemporanul său David - Frederic Strauss a supus
Evangheliile unei critici în toată regula, iar .............. îşi îndreptează . . . . . sale lovituri
filozofice împotriva bătrânelor dogme creştine, urmează urmează de aci că omorând pe
toţi oamenii care cred cum trebuie în Dumnezeu cu asta ai scăpat de Dumnezeu? ...
Dar abia se dezvăluie Adevărul ce trebuie scos la iveală. De aci încolo începe să
se descopere partea lucrătoare şi biruinţa Adevărului prin jertfă. Acum când valurile
înspăimântătoare ale negaţiei lui Dumnezeu caută să tulbure pacea din inima celor ce
cred în El, în Biserica Lui cea adevărată şi-n Evanghelia Lui. Nu uşoare sunt aceste
probe, şi numai acei care sunt întăriţi şi care au crezut pe Iisus Hristos în inima lor până
în vârsta maturităţii, prin iubirea Lui de oameni, pot să reziste acestui război antihrist
până la sfârşit. Iar toate sforţările lui sunt ca să ne facă să cădem din iubire, prin
nerespectarea datoriei de-a răbda nedesăvârşirea semenului tău, şi de a te lăsa ca să fi
condus întru toate de mâna nevăzută a Providenţei divine. Lupta ce o dau cei ce ascultă
de vraja diavolului cum că nu este Dumnezeu şi toate celelalte care formează dogmele
creştinismului, loveşte pe fiii lui Dumnezeu, cernându-i prin sitele suferinţelor de tot
felul, prin care a trecut Domnul, împlinindu-se cuvintele Lui: "Dacă pe voi lumea vă
urăşte, gândiţi-vă că M-a urât mai întâi pe Mine, şi dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi
vă vor prigoni". În toate aceste suferinţe, puterile întunericului urmăresc două lucruri: în
primul rând să ne facă să urâm pe acei ce ne trec prin cuptorul suferinţei şi, în al doilea
rând, să ne facă să ne răzbunăm sub diferite forme, apăsându-ne cu legi sau oameni. În
cuptorul ispitelor, deci, se clarifică omul că ce este şi unde-i este inima şi nădejdea lui.
Cărarea însă cea mai bună de urmat în aceste strâmtori nu este alta decât a lui
Iisus şi după El a tuturor sfinţilor care având pe Iisus în inima şi în mintea lor, au fost
înarmaţi cu toate armele în aşa fel că au ştiut cum să răspundă atacului diavolului,
biruindu-l cu iubirea lui Iisus. Au ştiut cum să se supună stăpânirilor antihristice până şi
atunci când acestea au voit să le taie capul sau altceva să le facă, pentru că n-au voit ca
să refuze sfintele învăţături ale Mântuitorului şi să le primească pe ale lor.
Toate măsurile lor de constrângere ce au fost făcute pentru negarea sau tăgăduirea
Dumnezeului celui adevărat, precum şi a lucrurilor Lui care Le-a făcut pentru mântuirea
noastră, n-au avut nici un efect asupra sufletelor lor, pentru că Iisus Hristos care era în
inimile lor, nu putea să fie constrâns să facă ceva ce nu-l place pe El. Pe Domnul nu l-a
putut constrânge decât suprema Sa bunătate, desăvârşirea Sa, care a biruit îngustimea
ateismului lui Iuda, dându-i votul: "Ce faci, fă mai curând". Toţi ceilalţi apostoli n-au
înţeles cuvântul acesta atunci, ci credeau că vorbeşte de ceva cumpărături cu Iuda,
întrucât purta punga comunităţii şi praznicul era aproape. Aci se mai împlineşte şi
cuvântul proorocului: "Iară duşmanii omului sunt cei din casa lui".
Tot de aci mai reiese şi un alt învăţământ: ştiinţa cu toate termenele ei nu-ţi
angajează viaţa în joc niciodată, iară credinţa creştină întotdeauna. Măsura coacerii în
creştinism atunci se zice că a ajuns la maturitate, când am ajuns şi noi ca să trecem din
lumea aceasta biruitori în toate ispitele şi durerile prin iubirea lui Iisus împinsă până la
jertfă. Aceasta este cea mai înaltă virtute în creştinism, ca să ajungi să simţi şi tu durerea
care a simţit-o "Crinul de pe cruce", plângând nemernicia oamenilor şi rugându-te pentru
iertarea lor.
Apostolii n-au înţeles atunci supremaţia spiritului liber a lui Iisus, pentru că încă
nu se pogorâse Duhul Sfânt peste ei, care să le dea putere ca să bea acelaşi pahar şi de a
se boteza cu acelaşi botez pe care l-a primit Iisus. Lucru sigur că dacă înţelegeau atunci
toţi se ridicau împotrivă, în frunte cu Petru, când Iisus a învoit toate consecinţele
ateismului lui Iuda "Ce faci fă mai curând". Dar, după pogorârea Duhului Sfânt, li s-au
luminat puterile minţii şi-au înţeles necesitatea jertfei şi liniştea deplină a Mântuitorului
împotriva agresiunilor necredinţei. De acum moartea nu mai e pedeapsă a firii ci
pedeapsă a păcatului. Ca atare trebuie primită fără şovăire şi reacţiune.
Trebuie să acceptăm cu mintea şi cu inima netulburată pe oricine care,
neputându-ne desface de dragostea lui Iisus Hristos, nu-i rămâne altceva de făcut decât
de a ne omorî pur şi simplu. Căci în aceste două tabere (creştinism şi ateism) nu poate fi
pace, numai dacă trece una peste alta. Prima tabără este totdeauna paşnică şi senină şi cu
inima atât de largă încât iartă totul şi vrea ca toată lumea să se mântuiască. Cea de-a
doua însă, este plină de răutate şi desăvârşesc în bine pe cei din prima, trecându-i prin
cuptorul suferinţelor. Nouă ne-ar fi pagubă supremă de-a trăda creştinismul de frica lor
sau de frica durerilor. Nu trebuie să ne facem de vrajbă cu ei întrucât sunt stăpânirea pe
care ne-a dat-o Dumnezeu pentru păcatele noastre. Deci îi acceptăm nu de frică, nici din
diplomaţie, nici urmărind vreun câştig sau cinste deşartă, ci din convingere că aşa ne
punem de acord cu Providenţa care ni i-a adus cu rosturi voite de Dumnezeu "pentru ca
să-i adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi", pentru ca toţi să fie "o turmă şi un
Păstor".
Mântuitorul nu ne-a învăţat care formă de stat mântuieşte oamenii, care reformă
monetară sau agrară ne duce la Împărăţia lui Dumnezeu. Ba chiar a spus că lipirea inimii
de bogăţii duce la osândă. Aşa că să nu ne prindă mirarea când vedem că unora, bogaţi
de aceste pământeşti, le vine vremea osândei încă de pe aici, pentru că pe bună dreptate
vine, fiindcă n-au avut grijă de lazării de la poartă. Deci, felul cum îşi chiverniseşte
stăpânirea factorul economic creator de forme istorice e treaba stăpânirii, noi trebuie să
dăm Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu,
indiferent ce măsuri ia "Cezarul" pe faptul că noi mai avem un Împărat şi-o Împărăţie
dincolo de hotarele acestei lumi. Cam întotdeauna stăpânirile pământeşti au fost în
conflict cu aceea a Providenţei Divine dar Dumnezeu lucrează mântuirea noastră prin
mâinile lor. Deci, ori de câte ori stăpânirile acestea pământeşti şi trecătoare ar căuta să
nege existenţa lui Dumnezeu sau a lucrurilor lui, o recunoaştem ca stăpânire din
ascultare de Dumnezeu, pentru că El conduce şi stăpânirile vremelnice şi le îngăduie
pentru ca să desăvârşească pe noi prin toate suferinţele şi caznele.
Nu trebuie să reacţionăm împotriva stăpânirilor celor ce nu cred în Dumnezeu şi
în lucrurile Lui pentru ca să nu fie, că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu, dar
aceasta este o ascultare ce o aducem lui Dumnezeu şi conducerii Sale providenţiale.
Dumnezeu este autoritatea superioară tuturor stăpânirilor şi El le îngăduie pe toate cu
scopuri foarte bine definite.
Orişice lege o ascultăm deci din cauza autorităţii lui Dumnezeu. Când legile şi
stăpânirile sunt împotriva lui Dumnezeu nu le ascultăm tot din acelaşi motiv, pentru că
Dumnezeu nu mai este autoritate de spijin a unei legi sau a unei stăpâniri împotriva Sa.
Reacţionăm însă împotriva păcatului ateismului fiindcă e păcat împotriva Duhului Sfânt,
păcat împotriva Adevărului, şi Dumnezeu este Adevărul, pentru vina aceasta. Dar
stăpânirea poate să ne taie capul şi să facă cu noi ce va vrea că o ascultăm. Cu aceasta
suntem în câştig şi noi şi stăpânirea şi-a făcut datoria. Am . . . neînsemnate, dar cărora
mentalitatea îngustă le dă o semnificaţie absolută. Această balonare a valorii minore a
unui lucru sau a unui mărunţiş la valoarea majoră a unui principiu fundamental e dovada
unei lipse de minte care dacă refuză şi sfatul cel mai luminat nu va întârzia să se arate
cap de răzvrătire şi izvor de suferinţe zadarnice.

CREŞTINISMUL ŞI RELIGIILE PĂGÎNE Ediţia a II-a

Arhimandritul Ermoghen (Adam)
Архимандрит Ермоген (Адам)
ХРИСТИАНСТВО
И
ЯЗЫЧЕСТВО
Екатеринбург
2005
Arhimandritul Ermoghen (Adam),
duhovnic şi profesor de Liturgică
la Academia Teologică din Chişinău

CREŞTINISMUL
ŞI
RELIGIILE PĂGÎNE
Ediţia a II-a

Mănăstirea Noul-Neamţ
2006
Se tipăreşte cu binecuvîntarea
Înalt Prea Sfinţitului Vladimir
Mitropolit al Chişinăului şi al Întregii Moldove
Arhimandritul Ermoghen (Alexei Gh. Adam,
născ.1929). Frate la Mănăstirea Noul-Neamţ din Chiţcani,
absolvent al Seminarului şi Academiei Teologice din Sankt-Petersburg
şi al Aspiranturii de la Academia Teologică din Moscova.
Candidat în Teologie
CREŞTINISMUL ŞI RELIGIILE PĂGÎNE
Se spune:
„Toate religiile sînt bune”.
„Toate religiile duc la Dumnezeu”.
Aşa să fie oare?
Creştinismul este religia descoperită şi întemeiată de Însuşi Dumnezeu- Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, venit acum 2.000 de ani în trup pe pămînt. Credinţa creştină este mărturisită de ortodocşi, catolici, protestanţi şi denominaţiile desprinse de la ei pe parcurs.
Iudaismul de asemenea este religie descoperită de Dumnezeu cu 3.500 de ani în urmă dar prin Moise şi numai pentru poporul evreu ca:
a) să păstreze credinţa în unicul adevăratul Dumnezeu pînă la venirea lui Mesia-Hristos (Lc 16,16; Mt 26,27-28 comp. Ir 31, 31-34; Evr 8, 6-13);
b) la ei să vină „la plinirea vremurilor” Fiul lui Dumnezeu în trup pe pămînt (Mt 15,24 comp. Dt 18, 15-19; In 1,45; 1,11), prin prezenţa Sa să-L facă pe Dumnezeu∗ cunoscut oamenilor (In 1,18; 14, 8-11) şi să-i mîntuiască de păcat (Mt 26, 27-28; Is 53, 8), de blestem (Fc 3,17; Ga 3,13), de moarte (1Co 15,1-58; Evr 2,14-15) şi de sub stăpînirea diavolului (In 12,31; FA 26,17-18; 1In 3,8);
c) prin ei această credinţă şi mîntuirea în Hristos să fie răspîndite la toate neamurile (Mt 28,19-20 comp. Fc 12,3; Is 49,6; In 10,16; Lc 2, 30-32; FA 11, 1-18).
Toate celelalte religii sînt religii păgîne.
Despre păgînism în literatura creştină există două opinii diferite:
1. Bisericească, expusă în cărţile de cult şi scrierile Sfinţilor Părinţi în care se afirmă că păgînii se închină demonilor dar nu lui Dumnezeu. Exact aşa învaţă şi Sfînta Scriptură (FA 26, 17-18; 1 Co 10,20 şi altele);
2. Creştino-filozofică, care concepe păgînismul drept o rătăcire: după căderea în păcat, oamenii ar fi pierdut închipuirea corectă despre Dumnezeu şi fiind mînaţi de instinctul religios, ar fi început să-L caute în natura înconjurătoare. Prin urmare se crede că şi păgînii tot lui Dumnezeu se închină, numai că ei nu şi-L închipuie corect.
S-ar părea că dacă adevărurile de credinţă creştină sînt descoperite de Dumnezeu şi păstrate cu sfinţenie de Biserică, care altă învăţătură afară de cea bisericească ar mai putea exista în mediul creştin? Şi totuşi, punctul de vedere creştino-filozofic există şi chiar îşi găseşte adepţi printre intelectualii creştini.
Această atitudine a unor intelectuali faţă de învăţătura oficială a Bisericii poate fi oarecum explicată prin:
∗ Pe Care păgînii nu-L ştiau deloc; evreii Îl ştiau dar unilateral.
5
a) intenţia de a urma teoriei monoteismului primitiv la modă astăzi, formulată probabil, spre a promova ideea existenţei iniţiale şi omniprezente a credinţei în Dumnezeu şi finisată de preotul catolic, etnograf şi lingvist, Wilhelm Schmidt (1868-1954)1 ca o contrareacţie la învăţătura unor cercetători, cum ar fi E. Tylor, J. Frazer, E. Durkheim, Z. Freud şi alţii, care calificau religia ca un fenomen pur omenesc, apărut în timp şi fără de vreo descoperire supranaturală;
b) dorinţa de a evita, totodată, şi problema demonilor, informaţiile despre care de cele mai multe ori fiind contradictorii şi confuze, de către unii oameni sînt consideraţi fiinţe fantastice. Iar în legătură cu cunoscuta vînătoare de vrăjitoare din Evul Mediu, chiar şi unii teologi ortodocşi, din teama de a fi acuzaţi de reînvierea demonomaniei, se străduiesc să explice „ştiinţific” apariţia religiilor păgîne, adică fără participarea demonilor (neobservînd, că „împreună cu apa, aruncă din scăldătoare şi „copilul”).
Referitor la demoni, în Dicţionarul Teologic Bisericesc Ortodox citim: „Conform învăţăturii Bisericii, demonii sînt o realitate groaznică; omul credincios are dreptul să considere naive închipuirile folclorice şi superstiţiile populare, care de-a lungul istoriei s-au amestecat cu cunoştinţele practice şi raţionamentele dogmatice despre demoni, dar nu şi mărturiile unanime ale Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii despre această realitate. Demonii într-adevăr sînt răi, astfel încît toate cele provenite de la ei, sînt de asemenea rele şi orice legătură benevolă cu ei, fie şi din curiozitate, constituie o înaltă trădare înaintea lui Dumnezeu”2.
Iată cum adepţii punctului de vedere creştino-filozofic îşi bazează teoria lor.
„Întunecarea minţii, scrie protoiereul Pavel Svetlov, profesor de teologie la Universitatea Imperială din Kiev, s-a manifestat deja la primii oameni; şi la ei s-a observat o diminuare a înţelegerii religioase: Adam, căuta să se ascundă de Dumnezeu cel omniprezent după copaci, adică în conştiinţa sa, sub influenţa stării sale morale, s-a întunecat ideea despre omniprezenţa lui Dumnezeu”3.
Dar din textul Sfintei Scripturi putem deduce că în rai Dumnezeu se arăta oamenilor în chip de om (Fc 3,8), iar Adam şi Eva puteau să nu ştie că Dumnezeu este omniprezent. Prin urmare, era firesc ca ei, ruşinîndu-se de goliciunea lor (Fc 3,10), să se ascundă după copacii din rai. Aşadar, acest comportament al strămoşilor noştri nu poate servi drept dovadă a diminuării înţelegerii la ei a adevărurilor spirituale.
Explicînd apariţia păgînismului fără participarea demonilor, doar prin căutarea lui Dumnezeu de către omul păcătos sub influenţa instinctului religios, punctul de vedere creştino-filozofic contravine adevărului prin faptul că:
1. Denaturează învăţătura bisericească, confirmată de Sfînta Scriptură, care identifică păgînismul cu puterea satanei asupra lumii. Însuşi Domnul Iisus Hristos l-a trimis pe Sfîntul Apostol Pavel să predice păgînilor ca aceştia „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la puterea satanei la Dumnezeu” (FA 26, 15-18). În Epistola întîia către Corinteni se spune că „păgînii, aducînd jertfă, o aduc demonilor, şi nu lui Dumnezeu” (1 Co 10,20 comp. Dt 32,17; Ps 105,37; Ap 9,20 şi altele).
6
Interpretînd după placul lor Sfînta Scriptură, adepţii teoriei creştino-filozofice ajung uneori la concluzii de-a dreptul ridicole:
a) În Biblia cu comentarii, editată sub redacţia lui A. P. Lopuhin, se susţine că ideea despre arătarea satanei în chip de înger luminos (2 Co 11,14), Sfîntul Apostol Pavel ar fi împrumutat-o „din datinile evreieşti”4;
b) teologul rus, profesorul N. N. Glubokovski consideră că Sfîntul Apostol Pavel, scriind creştinilor din Corint să se ferească de jertfele aduse idolilor (1 Co 10, 14-22), a folosit ideea păgînă de închinare la demoni prin intermediul idolilor, „ca astfel să protejeze importanţa interdicţiilor sale”5;
c) în opinia episcopului Hrisanf (Retivţev), scriitorii bisericeşti care afirmau că, cultul păgîn este închinare la demoni, „încă nu s-au eliberat de concepţiile moştenite de la acelaşi păgînism”6.
2. Contravine şi altor texte biblice, în care se afirmă clar că păgînii deloc nu-L ştiau pe Dumnezeu şi prin urmare, păgînismul nu poate fi considerat o denaturare a religiei primare din rai ci prezintă un eveniment nou, independent, în istoria omenirii:
a) „Atunci, necunoscînd pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt dumnezei; acum, însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?” (Ga 4, 8-9);
b) “(Voi) eraţi, în vremea ceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume” (Ef 2,12);
c) Afirmaţii asemănătoare întîlnim şi în Vechiul Testament: Dt 32,17; Ps 78,6; Ir 10,25 etc.
Plină de învăţăminte în acest sens, este istoria religioasă a poporului evreu. Numeroase minuni făcuse Dumnezeu înaintea lor şi în Egipt, şi la trecerea prin Marea Roşie, dar a fost destul ca Moise din porunca Domnului să se depărteze pentru puţin timp în muntele Sinai, şi poporul evreu îndată s-a întors la zeii păgîni. Ei nicidecum nu puteau înţelege noţiunea de unicul adevăratul Dumnezeu. Pentru ei Iehova era un dumnezeu ca toţi ceilalţi, numai că mai puţin cunoscut, neobişnuit şi încă nou. Mai tîrziu evreii de mai multe ori reveneau la păgînism.
Ceva asemănător se atestă şi la vecinii şi rudele lor pe linia lui Avraam – arabii. Aceştia totuşi au conştientizat noţiunea de singurul adevăratul Dumnezeu, însă doar noţiunea, căci în loc de adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Moise, ei l-au acceptat ca atare pe zeul lor păgîn Allah, care ar fi avut trei fiice (Manat, Al-Lat şi Al-Uţţa), şi de care l-au lipsit apoi7.
3. Subapreciază aptitudinile raţionale ale omului păgîn care, chipurile era atît de ignorant, încît se ruga la diferite obiecte şi fenomene ale naturii, fără să-şi dea seama că acestea sînt lucruri neînsufleţite şi nu pot nici să răspundă, nu să şi mai facă bine sau rău. Între timp, unii cercetători contemporani, cum ar fi norvegianul Tur Hejerdal, stăruie tot mai mult asupra ideii că vom putea înţelege omul antic doar cu condiţia să nu-i subapreciem intelectul8.
7
4. Nu există dovezi certe că omul ar poseda un instinct religios deosebit.
În pofida faptului că oamenii din toate timpurile (cu unele excepţii), au fost religioşi, putem doar presupune şi nu să demonstrăm existenţa unui instinct religios deosebit. Teologul rus protopresbiterul I. Ianîşev defineşte noţiunea de instinct în felul următor: „Orice necesitate, sau instinct, sînt ipoteze pe care le admitem în mod inconştient cu privire la acţiunile (obiectului însufleţit), care, în anumite circumstanţe permanent se repetă şi motivele cărora nu le cunoaştem”9. Însuşi Ianîşev neagă prezenţa la om a vreunui sentiment religios nativ10. De aceeaşi părere este şi Irineu Mihălcescu, renumit teolog şi mitropolit român, care afirmă că, ”Ceva religios, nativ există în noi, dar aceasta nu este o idee, fie şi confuză, ci doar o nemulţumire profundă a întregii noastre fiinţe, insatisfacţia sufletului nostru faţă de tot ce este trecător, limitat şi aspiraţiile puternice spre ceva înălţător, sublim şi veşnic”.11 În loc de instinct religios mai corect ar fi să vorbim de conştiinţa omului, despre care se menţionează şi în Sfînta Scriptură (Rm 13,5; 2, 14-15 comp. Evr 8,10 şi altele).
Prin conştiinţă, s-ar putea mai bine explica prezenţa la popoarele înapoiate a unor noţiuni sublime despre dumnezeu-creatorul şi despre morală, fără a le considera drept reminiscenţe ale religiei din rai. Sfîntul Apostol Pavel scrie despre aceasta în Epistola către Romani: „Căci, cînd păgînii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavînd lege, îşi sînt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără” (Rm 2, 14-15).
5. Dacă păgînismul este o simplă rătăcire şi păgînii se închină aceluiaşi Dumnezeu Căruia I se închină şi creştinii, atunci nu există diferenţă principială între creştinism şi păgînism, şi creştinii n-ar săvîrşi păcat de moarte dacă s-ar închina şi zeilor păgîni. Şi mucenicii creştini în zadar ar fi suferit moartea de la păgîni, refuzînd să aducă jertfe idolilor. Dar în Sfînta Scriptură nu este nici o aluzie la faptul că zeii ar avea ceva dumnezeiesc. Dimpotrivă, se afirmă categoric că zeii păgînilor nu sînt dumnezei (Dt 32, 17-21; Ir 2,11; 5,7; Gl 4,8; Ef 2,12 ş. a.); ei se contrapun lui Dumnezeu, iar cei ce se închină lor săvîrşesc păcat foarte mare înaintea lui Dumnezeu, Îl trădează pe Dumnezeu (Dt 32, 17-21; Jd 2, 11-13; Ir 1,16; 16,11; 44, 2-9; Am 5, 26-27 şi altele). Acestea se spun despre zeii păgînilor, deoarece tot de Sf. Scriptură ei sînt numiţi demoni (1 Co 10,20; FA 26, 17-18; Ap 9,20; Ps 105,37), iar nu închipuiri greşite despre Dumnezeu, cum rezultă din teoria creştino-filozofică.
Unii creştini nu acceptă faptul că păgînii se închină demonilor şi nu lui Dumnezeu, din motivul că nu cunosc suficient de bine învăţătura creştină despre demoni.
Un alt motiv l-ar constitui lipsa unui studiu cît de simplu, privind adevărata istorie a apariţiei cultelor păgîne.
Lucrarea respectivă constituie o încercare de a completa această lacună.
Cine sînt demonii? Ei sunt îngeri căzuţi, care „nu şi-au păstrat demnitatea” şi s-au transformat din buni în răi. (Iuda 6; In 8,44). Ei mai sînt numiţi şi duhuri
8
rele (Lc 7,21; 8,2; Ef 6,12), duhuri necurate (Mt 10,1; Mc 1, 23-27; 3,11; 5, 2-13; 6,7; 7,25; 9,25; FA 5,16; 8,7), demoni (Mt 8,31; 12, 24-28; 17,18; Mc 3,15; 7, 26-30; Lc 10,17), draci, putere necurată ş. a. m. d.
Căpetenia demonilor poartă denumirea de diavol (greceşte διαβολοζ – clevetitor, ispititor – Mt 4,1; Lc 4,2; In 8,44; 1 In 3,8; Evr 2,14; Ap 20,2; 1 Ptr 5,8 ş. a.), Satana (evreieşte – vrăjmaş – Mt 12,26; Mc 3,26; Lc 10,18; 11,18; 22,31; FA 26,18; 2 Co 11,14; 2 Tes 2,9; Ap 2,13; 12,9), Beelzebul (Mt 12, 24-27), Veliar (2 Co 6,15), Balaurul (Ap 12, 7-9; 20,2), iar ceilalţi se numesc îngerii diavolului (Mt 25,41; Ap 12,9) sau îngerii satanei (2 Co 12,7).
Ei au fost numiţi îngeri răi, din cauza atitudinii lor ostile faţă de oameni, căci, fiind răi, mult rău fac oamenilor: au înşelat pe Adam şi Eva, îndemnîndu-i să guste fructul din pomul cunoaşterii binelui şi răului şi prin aceasta lipsindu-i pe oameni de viaţa în rai. Ei şi astăzi continuă să-i ispitească (Lc 4,2; Mc 4,15; 1 Co 7,5; 2 Co 2,11); să le inspire gînduri şi dorinţe rele (In 8,44; 13,2; FA 5,3); să le provoace suferinţe fizice şi boli (Iov 1, 6-22; 2, 1-7; Lc 8, 26-29; 13, 10-16; FA 10,38; 2 Co 12,7); să se arăte în mod văzut (2 Co 11,14; Mt 4, 1-10), făcînd şi multe altele prin care tind să smintească, să deruteze, să intimideze oamenii. N-au fost scutiţi de uneltirile lor nici oamenii sfinţi, nici Apostolii (Lc 22,31; 2 Co 12, 7-9), nici chiar Însuşi Fiul lui Dumnezeu, cînd a venit în trup pe pămînt (Mt 4, 3-11).
Sfinţii Apostoli ne preîntîmpină despre primejdia ce vine din partea lor:
“Fiţi treji, privegheaţi. Protivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită” (1 Ptr 5,8).
“Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sîngelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpîniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Ef 6, 11-12).
Deşi îngerii răi sînt vrăjmaşi de moarte ai oamenilor şi acţiunile lor malefice pot să-i ducă la tot felul de crime, pînă şi la sinucidere şi pierderea mîntuirii, ele pot deveni şi utile pentru oameni, altfel Dumnezeu nu le-ar fi admis (comp. 1 Co 10,13). Sfîntul Vasile cel Mare scrie că Dumnezeu îngăduie cruzimea demonilor pentru vindecarea noastră12. Relaţiile dintre îngerii răi şi oameni pot fi asemănate cu cele dintre animalele răpitoare şi victimele lor. Pentru animalul-victimă (căprioară, iepure) răpitorul (lupul) este vrăjmaş de moarte (dacă-l prinde, îl devoră). Pentru specia întreagă, însă, răpitorii sînt chiar de folos: nu le permit înmulţirea peste măsură; eliminînd exemplarele bolnave, slăbite şi anormale ajută la însănătoşirea şi selecţia populaţiei; condiţionează răspîndirea lor în spaţiu; le formează deprinderile (să fie mai atenţi, mai sprinteni), contribuind astfel la formarea speciei date13.
În teologia creştină se consideră că pricina căderii îngerilor, transformării lor din buni în răi, a fost generată de mîndrie: căpetenia lor Lucifer, sau Deniţa, care va deveni mai apoi diavolul şi satana (Ap 12,9), a căzut fălindu-se cu stărea sa luminoasă în care se afla şi prin care se evidenţia în ierarhia cerească. Căzînd
9
de la Dumnezeu, el a atras după sine şi pe alţi îngeri din subordonarea sa. În căderea împăratului Tirului descrisă de proorocul Iezechiel (28, 12-19) şi a împăratului Babilonului relatată de proorocul Isaia (14, 12-14), mulţi dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii (Atanasie cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschin) vedeau modul căderii satanei. Căderea însă nu i-a transformat pe diavol şi îngerii săi în vrăjmaşi neîmpăcaţi (antipozi) ai lui Dumnezeu, precum consideră unii oameni, căci şi după cădere ei se supun necondiţionat lui Dumnezeu atunci cînd le limitează activitatea. Pe Iov, spre exemplu, satana a putut să-l ispitească doar cu permisiunea lui Dumnezeu şi numai în măsura pe care i-a indicat-o Dumnezeu (Iov 1, 6-12). Asemenea şi pe Sfinţii Apostoli, conform Evangheliei, satana a cerut să-i „cearnă ca pe grîu”, adică să-i supună unor ispitiri dure, dar din text se poate înţelege că i-a fost permis să-l ispitească doar pe Simon Petru (Lc 22, 31-32). Fără permisiunea Domnului nici măcar în porci demonii nu au putut intra (Mt 8, 28-32).
Satana şi îngerii lui alcătuiesc o întreagă împărăţie, căci Domnul a zis că „dacă satana scoate pe satana… atunci cum va dăinui împărăţia lui?” (Mt 12, 24-26).În prezent puterea împărăţiei satanei se extinde asupra spaţiului dintre cer şi pămînt, de aceea satana este supranumit „stăpînitorul puterilor văzduhului” (Ef 2,2 comp. Ap 12, 7-9). Pînă la venirea Fiului lui Dumnezeu în trup pe pămînt satana avea putere şi asupra întregii omeniri (cu excepţia evreilor din Vechiul Testament), căci Domnul a zis că „acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (In 12,31). Această putere a satanei asupra lumii este identificată cu păgînismul. Sfînta Scriptură spune că Sf. Apostol Pavel a fost trimis să propovăduiască păgînilor ca ei „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpînirea lui satan la Dumnezeu” (FA 26,18). Acelaşi lucru se afirmă în mai multe locuri ale Scripturii (Dt 32,17; Ps 105,37; 1 Co 10,20; Ap 9,20).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii, de asemenea, considerau cultul păgîn ca închinare demonilor. „Au ajuns ei pînă la aşa nelegiuire, scria Sfîntul Atanasie cel Mare despre păgîni, că au început în cele din urmă a se închina demonilor şi, făcîndu-le pe plac, îi numeau dumnezei”14. După Sfîntul Ierarh Grigore Teologul, închinarea la idoli este unul „din şiretlicurile celui viclean”15. Iar Sfîntul Ierarh Ioan Gură de Aur afirmă că „demonii au făcut idolii”16. Idei asemănătoare întîlnim şi la Sf. Vasile cel Mare, şi la Sf. Ioan Damaschin şi la alţii. Afirmaţii similare se conţin şi în cărţile de cult ale Ortodoxiei: „Cu cinstit sîngele Tău, Doamne, zidirea ai curăţit de sîngele ce se aducea necuraţilor diavoli şi ai curmat spurcatele jertfe, Cuvîntule al lui Dumnezeu”17.
Una din cauzele care a dus la apariţia teoriei creştino-filozofice a fost şi neclaritatea, pentru unii, a rolului pe care l-au avut demonii în formarea cultului păgîn. Iată ce scria adeptul acestei teorii episcopul Hrisanf: „Participarea activă a demonilor în păgînism, rolul prea mare atribuit lor, generează multe confuzii care sînt în defavoarea creştinismului. Dacă acestea (misterele păgîne) erau cu adevărat ceva asemănătoare cu tainele creştine, atunci ce nou a adus însuşi creştinismul? Dar dacă este vorba doar de nişte exteriorizări, atunci de ce apologeţii îi acordă o
10
importanţă atît de mare? Dacă duhul răutăţii era atît de precaut şi dacă a fost atît de implicat în inventarea cultului păgîn, care sînt dimensiunile acestei participări şi unde sînt criteriile adevărului? Şi atunci ce reprezintă însuşi omul şi dezvoltarea lui?”18
Din Sf. Scriptură totuşi se poate afla măsura participării demonilor în formarea cultului păgîn după felul cum acţionează asupra oamenilor: ispitire (Lc 4,2; Mc 4,15; 1 Co 7,5; 2 Co 2,11), inspirarea gîndurilor şi dorinţelor rele (In 8,44; 13,2; FA 5,3), dureri fizice şi boli (Iov 1, 6-22; 2, 1-7; Lc 8, 26-29; 13, 10-16; FA 10,38; 2 Co 12,7), arătarea în chip văzut (2 Co 11,14). Anume aceste influenţe şi sînt elementul demonic în formarea cultului păgîn, iar restul este omenesc. Demonii, desigur, utilizau aceste forme de influenţă şi în vechime. Atît doar că după venirea Fiului lui Dumnezeu în trup oamenii se tem mai puţin de demoni, iar aceştia au început să aplice procedee mai mult indirecte, ascunse, şi anume: ispite, insuflarea gîndurilor şi a dorinţelor rele. Pe cînd în vechime, conform datelor arheologice şi de alt gen, ei făceau aceasta în mod deschis, făcîndu-şi apariţia în chip văzut sau provocînd dureri fizice şi boli. Sub presiunea acestor arătări deschise au luat naştere cele trei forme ale păgînismului: cultul spiritelor, cultul morţilor (strămoşilor) şi cultul zeilor. Căci numai relevaţii supranaturale şi constante, iar nu ocazionale, ale lui Dumnezeu sau ale diavolului puteau să ducă la apariţia religiei.
Este oare posibilă arătarea demonilor oamenilor? În Sfînta Scriptură găsim numeroase confirmări arătărilor lui Dumnezeu şi ale îngerilor oamenilor. Avraam a primit pe Dumnezeu împreună cu doi îngeri, a discutat cu Dînşii, Le-a spălat picioarele şi I-a ospătat (Fc 18, 1-33). Şi Lot i-a primit pe îngeri, iar locuitorii Sodomei vroiau chiar să se împreuneze cu ei (Fc 19, 1-22); îngerul l-a oprit pe Avraam să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac (Fc 22, 10-12); Moise a discutat cu Dumnezeu şi L-a văzut (Ieş 3, 1-22; 4, 1-17; 33, 7-23); îngerul i s-a arătat lui Iosua Navi lîngă Ierihon (Ios 5, 13-15); Manoi a conversat cu îngerul (Jd 13, 1-23); arhanghelul Gavriil a adus lui Zaharia vestea despre naşterea lui Ioan Înaintemergătorul (Lc 1, 5-20) şi Fecioarei Maria vestea despre naşterea de la ea a Fiului lui Dumnezeu cu trupul (Lc 1, 26-38); Însuşi Fiul lui Dumnezeu a venit în trup pe pămînt. Dacă toate acestea au fost posibile, de ce nu puteau fi posibile arătările demonilor? Şi Sfîntul Apostol Pavel scrie că satana se arată oamenilor şi poate să ia chip de înger luminos (2 Co 11,14). Căci, după natura lor, aceştia sînt, de asemenea, duhuri.
Cînd a apărut păgînismul? Bazîndu-se pe datele din Sfînta Scriptură, unii teologi conchid că păgînismul a apărut imediat după potopul lui Noe19, iar conform descoperirilor arheologice (utilizarea amuletelor, metodele de înhumare), fenomenul a apărut în paleoliticul superior, mai precis, în epoca Orignac – Solutreil circa 40 mii de ani în urmă20.
Astăzi savanţii nu mai neagă categoric că ar fi existat un potop în toată lumea despre care scrie Biblia, deşi datarea lui este discutabilă. Unii, orientîndu-se după pieirea în masă a faunei, susţin că potopul ar fi avut loc cu 13 mii de ani în
11
21urmă. Sfînta Scriptură însă spune destul de clar că Dumnezeu a făcut potopul pentru a-i nimici anume pe oameni, care, după amestecarea celor două neamuri (urmaşii lui Cain şi cei ai lui Set, fiii protopărintelui Adam), chiar şi după scurtarea vieţii lor la 120 de ani şi, probabil, după alte măsuri de îndreptare, oamenii s-au dovedit a fi atît de răi, încît Dumnezeu a decis să-i piardă prin potop, lăsînd în viaţă doar familia din opt persoane a dreptului Noe (Fc 6, 1-22).
Vom încerca, aşadar, să datăm potopul lui Noe după fenomenul de pieire a oamenilor, şi nu numai al animalelor, folosind şi unele date ştiinţifice. Atunci cînd se depistează osemintele vreunei subspecii umane antice, antropologii le atribuie denumire după locul descoperirii precum şi după alte semnalmente: sinantrop (omul chinez), neandertalian (după denumirea localităţii din Germania, unde pentru prima oară au fost descoperite osemintele acestuia), homo erectus (omul cu poziţie verticală), homo sapiens (omul cu raţiune) ş.a.m.d. Biblia ne vorbeşte doar despre două subspecii de oameni: prepotopian şi postpotopian. Subspecia de după potop este considerată omul contemporan (homo sapiens), iar prima subspecie – predecesorul său (omul neandertalian, vezi desenele 11, 12).
Conform datelor ştiinţifice, neandertalianul a locuit pretutindeni pe pămînt acum 200 – 160 mii de ani în urmă; apoi, din motive necunoscute, el a dispărut cu totul de pe faţa pămîntului, fiind considerat ramură „oarbă” a speciei umane. În locul lui, nu se ştie de unde, pe teritoriul Europei a apărut acum 40 mii de ani∗ specia contemporană de oameni – homo sapiens, care, de asemenea, nu se ştie cum a devenit (în comparaţie cu predecesorul său) atît de raţional22.
În Biblie pot fi găsite răspunsuri la multe din aceste întrebări: neandertalianul a pierit în apele potopului, iar homo sapiens provine de la familia lui Noe, care pînă la potop a trăit împreună cu neandertalienii (Fc 6, 1-14; 7,21) Nu coincide doar data potopului, care ar fi trebuit să fi avut loc mai devreme de apariţia homo sapiens în Europa. Posibil, că acum 13 mii de ani în urmă animalele să fi pierit din cauza altor cataclisme.
Cum a apărut păgînismul? În Biblie nu găsim răspuns clar la această întrebare.
În peşterile munţilor Pirinei desenate de oamenii din epoca paleoliticului superior (30-10 mii de ani în urmă) de rînd cu chipurile oamenilor şi ale animalelor se găsesc şi figuri asemănătoare cu oamenii, dar cu coarne şi coadă. Oamenii şi scenele de vînătoare sînt desenate în mod realist, pe cînd figurile respective sînt redate în mod schematic. Animalele sînt reproduse din natură, dar oameni cu coarne şi coadă parcă nu există în natură. Savanţii se întreabă: ce reprezintă aceste figuri? Şi de ce animalele sînt desenate bine, iar aceste fiinţe enigmatice mai rău? Unii consideră că figurile reprezintă pe vînători mascaţi în animale, alţii că sînt vrăjitori sau strămoşi totemici. Toţi însă sînt univoci că
∗Conform datelor mai noi, homo sapiens ar fi apărut în Europa nu acum 40 mii de ani, dar 35 mii de ani în urmă (Джин Сенди. Боги, создавшие небо и землю. – Москва, 2001. – С. 120)
12
desenele acestor fiinţe stranii reflectă credinţele religioase ale oamenilor din paleoliticul superior23.
Dar de ce nu am admite că aceste fiinţe enigmatice îi reprezentau pe demoni? Căci anume astfel îi închipuim pe demoni şi noi astăzi: semănînd la chip cu oamenii, dar cu coarne şi coadă. În acest caz pictorii antici desenau din natură nu doar figurile animalelor şi scenele de vînătoare, dar şi chipurile demonilor, cu singura deosebire că primele erau copiate destul de realist, deoarece erau fiinţe bine cunoscute, pe cînd demonii erau reprezentaţi schematic, dat fiind faptul că li se arătau mai rar, din depărtare şi pentru scurt timp (vezi desenele 1-4)∗.
Există şi date istorice care atestă credinţa oamenilor în spirite. Prima menţiune despre religie în istoria Chinei, se referea la jertfele aduse duhurilor munţilor24. Şi religia primară a babilonienilor de asemenea, conform istoricilor, consta în frica faţă de spirite25.
Astăzi este dificil să ne imaginăm cum şi în ce circumstanţe oamenii antici au început să creadă în spirite. Cunoscătorii vieţii duhovniceşti, asceţii creştini, ne pot ajuta să ne orientăm puţin în această problemă. „Cunoaştem bine, atît din propria noastră experienţă cît şi din tradiţiile Sfinţilor Părinţi, că demonii nu au astăzi acea putere ca altă dată la începutul sihăstriei, cînd rar călugăr trăia în pustiu, spuneau sihastrii egipteni preacuviosului Ioan Casian Romanul. Fiindcă atunci ei aveau aşa o cruzime, încît foarte puţini, doar cei dîrzi şi înaintaţi în vîrstă abia de puteau să suporte viaţa în pustiu. Chiar şi în chinovii, unde locuiau cîte opt şi zece oameni, era aşa o cruzime din partea lor şi întreprindeau atît de des atacuri văzute, încît nu puteau să doarmă toţi odată, ci pe rînd: cînd unii dormeau, ceilalţi se trezeau şi stăteau la straja celor ce aveau nevoie de odihnă”26. Despre asemenea atacuri făţişe ale demonilor vorbesc şi alţi asceţi creştini, mai ales pustnicii, cum ar fi Antonie cel Mare, Isaac Sirianul, Rufin şi alţii27.
Tradiţiile multor popoare de asemenea conţin relatări despre arătări ale demonilor în locurile nepopulate: în păduri (duhul pădurii), duhul care apare în pădure (muma pădurii), lîngă bazinele acvatice (ştima apei), lîngă sau în casele părăsite (duhul casei), în munţi (duhul muntelui), lîngă rîu (duhul rîului), în peşteri, în pustiu, sub un anumit copac etc28∗∗.
Probabil, demonii se arătau oamenilor speriindu-i, atunci cînd aceştia îi deranjau, sau, ca în cazul călugărilor, despre care scrie Ioan Casian Romanul, cînd aceştia se stabileau cu traiul în locurile pustii.
Fiind fiinţe spirituale, fără trup material, duhurile malefice pot lua cele mai diferite chipuri atunci cînd se arată oamenilor: şarpe, precum s-a arătat Evei în rai
∗ Pe lîngă chipurile oamenilor cu coadă şi coarne din paleoliticul superior s-au mai păstrat şi alte desene, reprezintînd oameni, deghizaţi în măşti de animale şi, ca regulă dansînd. (П. П. Ефименко. Первобытное общество. – С. 522)
∗∗Aici sînt utilizate rezultatele expediţiilor etnografice, editate în perioada regimului ateist. Ele conţin un valoros material factologic, pe cînd comentariile posibil să fi fost făcute în conformitate cu conjunctura politică.
13
(Fc 3, 1-5 comp. Ap 12,9); bărbat cu coarne şi coadă, precum se vede în desenele din munţii Pirinei; bărbat obişnuit, acoperit în întregime cu păr29; femeie sau fată goală3031; bătrîn-pitic (spiriduş); pisică, cîine, porc sau alte animale, de obicei de culoare neagră; de asemenea ele se pot transforma în fum, vîrtej etc32.
Întîlnirea cu demonii este un eveniment foarte neplăcut pentru om: el înţepeneşte, este cuprins de o groază inexplicabilă, îşi pierde puterile, este scuturat, ba chiar poate să-şi piardă cunoştinţa33. Şi pentru a se apăra de demoni oamenii foloseau amulete, descîntece, le aduceau jertfe34.
Ar părea stranie ideea de apărare de demoni cu amuletă dintr-un dinte al unui animal răpitor sau din alte obiecte neînsemnate. Dar la aceiaşi asceţi creştini, găsim argumentare a răspunsului şi la această întrebare: ei recomandă ca în cazul atacurilor demonice să nu ne înfricoşăm, să nu ne temem35. În acest sens (al afirmării) ajuta amuleta.
Iată cum explică însemnătatea amuletei în viaţa omului antic cercetătorul ateist: „În aceste condiţii (complicate), care instigă conştiinţa la închipuiri iraţionale, obiectul de cult, devine un fel de susţinere psihologică pentru imaginaţia speriată şi fiecare reuşită personală, vînătorul o atribuia în mod firesc acestui obiect”36.
În mod identic ar fi putut să apară şi descîntecul. Cele două elemente se deosebesc doar prin faptul că amuleta reprezintă un obiect, iar descîntecul – pronunţarea unor anumite cuvinte, avînd drept scop să ordoneze, să-l impună pe spiritul malefic să procedeze aşa, precum are nevoie sau doreşte omul. Amuleta, constituia o modalitate timidă de apărare de demoni, pe cînd descîntecul era deja o formă mai îndrăzneaţă, ba chiar de ofensivă. Pe lîngă faptul că descîntecul îi inspira omului încredere, el exercita după cum se vede şi o oarecare influenţă asupra demonilor. Dacă în creştinism demonii sînt izgoniţi prin invocarea numelui Domnului Iisus Hristos (spre ex., FA 16, 16-18), atunci în păgînism, probabil, avea importanţă anume porunca cu hotărîre exprimată în repetate rânduri de către vrăjitor.
Jertfa este darul adus duhului necurat cu scopul de a-l îmbuna; încrezându-se în influenţa binefăcătoare a darului, omul, posibil, va fi avut mai puţină frică. La fel ca şi descântecul, jertfa, pe lângă încrederea în sine, mai avea, probabil, o oarecare influenţă şi asupra spiritului malefic, mîngîindu-i amorul propriu. În munţii Altai, spre exemplu, cei care merg prin trecătoarele montane, aruncă într-o grămadă pietricele, monede, bucăţele de stofă şi alte obiecte ca dar pentru „stăpînul” trecătorii37.
Văzînd că amuletele şi descîntecele îi „ajută” să se apere de demoni, oamenii antici au început să le folosească şi în viaţa lor cotidiană în diverse scopuri: pentru a face rău altor oameni (magie dăunătoare sau vătămătoare), pentru a se apăra de duşmani şi a-i învinge (magie militară), pentru tratament (magie medicală), pentru a atrage simpatia persoanei îndrăgite (magie de dragoste), pentru succes la pescuit şi vînătoare (magie meşteşugărească), pentru invocarea ploii, recoltelor bogate şi protejarea de dăunători (magie agrară), pentru
14
protejarea animalelor domestice de boli şi răpitori (magia crescătorilor de vite) ş.a.m.d.38. Pentru a-i încredinţa pe oameni că amuletele şi descîntecele le ajută cu adevărat în toate circumstanţele, demonii puteau să-şi aducă contribuţia şi în alte genuri de magie.
Oricine putea aduce jertfe spiritelor, precum şi să se protejeze de ele cu ajutorul descîntecelor39, însă cel mai frecvent acestea erau practicate de persoane anumite, bărbaţi sau femei – şamani, vrăjitori, magi – înzestraţi cu abilităţi deosebite, cum ar fi capacitatea de a visa, de a cădea în transă; de cei ce sufereau de epilepsie sau au urmat un curs special de instruire la predecesori40.
Astfel, putem afirma că în evoluţia cronologică a păgînismului mai întîi a apărut cultul spiritelor, adică frica de demoni şi apărarea de ei cu ajutorul amuletelor, descîntecelor şi jertfelor, precum şi o oarecare legătură cu aceştia.
Oamenii antici s-au arătat interesaţi şi de forţa extraordinară a demonilor, unii căutînd posibilităţi de a stabili contact cu ei, de a-i folosi ca ajutoare. În Africa, spre exemplu, oricine putea să aibă spiritul său protector. În acest scop se pregătea un obiect în care urma să se instaleze spiritul. În urma unui control riguros de trei zile obiectul se considera fetiş şi lui începeau să i se aducă jertfe41. Practica de a obţine un spirit protector este atestată şi la indienii din America de Nord. Viziunea sau vedenia, care i se arătă omului în vis după o pregătire specială în anii tinereţii prin post, izolare, auto-torturare era interpretată ca o chezăşie a succesului în viaţa persoanei respective, căci duhul urma să o protejeze şi să-i ajute. Dacă omul nu era în stare să-şi capete de sine stătător spirit protector, el îl procura de la o altă persoană; uneori duhul era moştenit din tată-n fiu42. Şi romanii antici aveau duhuri protectoare personale – genii43.
În felul acesta unele din duhurile malefice au devenit „apărătoare” şi au început să fie considerate drept „bune”. La babilonieni, tanguţi şi alte popoare spiritele, într-adevăr, se împărţeau în bune (benefice) şi rele (malefice)44. Deci, spiritele „bune” ale păgînilor nu au nimic comun nici cu Dumnezeu, nici cu îngerii buni. „Buni” se considerau acei demoni, cu care se întreţineau unele relaţii şi de la care se putea primi oarecare ajutoare∗.Aşa sau altfel, cu timpul oamenii s-au obişnuit cu prezenţa duhurilor şi nu se mai temeau de ei ca la început.
Dar datele arheologice de la hotarul epocilor Orignac-Solutreil şi Madeleine au arătat că oamenii din timpul acela se temeau de răposaţi45. La întrebarea de ce oamenii se tem de răposaţi, savanţii au mai multe opinii: instinctul biologic al fricii faţă de oamenii morţi4647, teama de a se molipsi, o
∗ Este interesant că, dacă la începutul păgînismului amuletele şi descîntecele erau utilizate de oameni pentru a se proteja de demoni, cu timpul, în legătură cu folosirea magiei şi a spiritelor protectoare, ele au căpătat însemnătate inversă – de ademenire a duhurilor rele, de a cere ajutorul lor. Aşa că şi acei creştini care folosesc amulete şi descîntece, prin ele, fără să-şi dea seama, cer ajutorul demonilor (comp. Семенова А. и Шувалова О. Талисманы и амулеты – С. 5-8; 46; 62-63). Uneori, din voinţa demonilor, amuletele pot îndeplini şi alte funcţii (ibidem, P. 5-8).
15
teamă continuă faţă de persoanele care pe timpul vieţii lor inspirau frică – bătrînii, căpeteniile, vrăjitorii48.
Alţi savanţi însă ripostează, susţinînd că nu poate fi vorba de o teamă instinctivă de defuncţi, deoarece au existat şi timpuri cînd oamenii nu se temeau deloc de răposaţii lor49; unele ritualuri funerare de la hotarul sus amintit (de exemplu, înhumarea defunctului cu mîinile şi picioarele legate) arată că oamenii se temeau de înşişi răposaţi, dar nu de vreo infectare sau molipsire de la ei; şi, în cele din urmă, anticii, vînînd animale masive şi puternice, la sigur erau capabili să aprecieze dacă cu adevărat le era periculos decedatul.
Oricum, oamenii antici au găsit mijloace de apărare şi contra defuncţilor: au început să-i înhumeze pe aceştia cît mai departe de locuinţele lor – în peşteri nelocuite5051; cîteodată îi îngropau legaţi, punînd deasupra şi pietre mari; îi dezmembrau5253; le puneau în mormînt lucrurile lor personale, bucate, băutură, aduceau jertfe pe mormintele răposaţilor54; împreună cu căpetenia sau împăratul decedat uneori se înmormînta şi un mare număr de oameni şi obiecte de preţ: căruţe cu cai şi cu vizitii, soţii, ţiitoare, rude, slugi etc55.
Din cauza comportamentului „defuncţilor” asemănător cu cel al demonilor, oamenii, cu timpul, au ajuns la concluzia că nu răposaţii se ridică din morminte, ci spiritele acelora care puteau, conform credinţelor lor, chiar să se transforme în demoni. Oamenii „au înţeles”, de asemenea, că nu toate spiritele răposaţilor se transformă în demoni, ci doar ale acelor persoane care s-au deosebit prin ceva de cei din anturajul lor: spre exemplu, s-au bucurat de mai mult respect56; sau ale celor care au decedat de moarte năprasnică (s-au înecat, au fost asasinaţi sau sinucigaşii), ale celor care au rămas neînhumaţi sau ale celor cărora rudele nu le aduceau jertfe57. Babilonienii, după cum se ştie, întindeau mese de pomenire şi turnau apă pe morminte pentru ca răposaţii să-şi poată potoli setea şi foamea în lumea cea de dincolo, altfel, spiritele supărate puteau părăsi celălalt tărîm, aducînd multe necazuri celor vii58: „aduceau boli şi necazuri oamenilor şi era nevoie de jertfe şi rugăciuni, descîntece şi alte acţiuni ritualice pentru a le convinge să se întoarcă înapoi în lumea cea subterană”59*.
Etnograful englez Edward Tylor aduce un exemplu elocvent, care demonstrează cît de mult credeau unii oameni din antichitate în transformarea sufletului omului asasinat în demon: o bătrînă l-a rugat pe fiul său să-i taie capul, ca după moarte să se transforme în demon şi să se răzbune pe duşmanul său60.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii care au comentat episodul din Sfînta Scriptură despre chemarea sufletului proorocului Samuel de către vrăjitoarea din Endor la porunca regelui Saul (1 Rg 28, 7-25), sînt de părere că în locul lui Samuel a fost văzut demonul cel viclean61. Vechiul Testament echivalează pe chemătorii de orţi
* Nu trebuie de confundat ofrandele şi rugăciunile aduse de păgîni la mormintele răposaţilor lor cu cele ale creştinilor ortodocşi la Paştele Blajinilor, spre exemplu. Creştinii se roagă lui Dumnezeu pentru răposaţii lor şi împart daruri altor oameni pentru sufletele acestora, pe cînd păgînii se roagă şi aduc jertfe înşişi răposaţilor, ca aceştia să nu le facă rău oamenilor.
16
cu chemătorii de spirite şi cu vrăjitori, punînd aceeaşi pedeapsă – moartea (Lv 20,27). „Spirite ale răposaţilor” trebuie să fie şi stafiile care, după cum se afirmă, se arată în unele castele din Europa Occidentală.
Cronologic, a doua formă de păgînism este, deci, cultul răposaţilor sau, cum des mai este numit acesta, cultul „strămoşilor”∗, provenit din frica de defuncţi, generată de apariţiile demonilor sub forma răposaţilor şi mijloacele de protejare contra acestora – modul şi locul de înhumare a defuncţilor, jertfele, aduse acestora etc.
Totemismul. Tot în paleoliticul superior, însă după cultul spiritelor şi cel al „strămoşilor”, s-a răspîndit un alt fenomen religios considerat tip de păgînism, dar, după unele semnalmente, nu se înscrie în categoria de păgînism. Este vorba de totemism.
Termenul „totemism” provine de la cuvintele „ot-otem” care, în limba indienilor din tribul nord-american odjibve, înseamnă literalmente „neamul său”. Specific totemismului este credinţa în provenienţă comună a unui grup social de oameni (trib, neam) de la un totem, adică de la o anumită specie de animale, păsări, insecte, sau mai rar plante şi chiar de la obiecte neînsufleţite, sau de la fenomene naturale, cum ar fi tunetul, ploaia, soarele, apa, luna etc. Toţi membrii grupului totemic se consideră înrudiţi atît cu totemul, cît şi între ei, astfel că pot încheia căsătorii doar cu membrii altor grupuri totemice. De regulă, este interzis de a vîna animalul totemic şi de a-i consuma carnea. Uneori se permite consumarea acesteia, dar numai în legătură cu săvîrşirea unor anumite ritualuri. În unele zone, dimpotrivă, sînt vînate anume animalele totemice, ce-i drept mai rar. În forma sa iniţială totemismul poate fi întîlnit la aborigenii din Australia şi la indienii din America.
La întrebarea cum a apărut totemismul, nu a fost deocamdată găsit un răspuns general acceptabil. Au fost înaintate mai multe ipoteze: frica de animale; alegerea drept totem a animalului care era mai des vînat şi care constituia alimentaţia de bază a unui grup de oameni; apariţia fenomenului în perioada cînd omul încă nu se evidenţia din mediul natural şi cînd îşi lega provenienţa de lumea animală. Nici una din cele peste 50 de teorii, însă, nu a dat răspuns plauzibil62. Ultima din ipotezele sus-menţionate contravine principiului cunoscutului explorator norvegian Tur Hejerdal, după care pentru a înţelege omul antic nu trebuie în nici un caz de subapreciat intelectul lui.
La apariţia totemismului vor fi contribuit aşa-numiţii eroi de vînătoare. În cartea biblică Facere se aminteşte curajosul vînător Nimrod care era atît de viteaz la vînătoare, încît a devenit proverbial: "Vînător vestit ca Nimrod înaintea Domnului Dumnezeu” (Fc 10, 8-9). Ţinînd cont de faptul că în paleoliticul
∗ Expresia “spiritele strămoşilor” nu se referă întotdeauna la strămoşii unui anumit trib, neam sau familie, dar în general la toţi oamenii, care cîndva au trăit pe pămînt şi au decedat. (Коруновская Л.Э. Доисламские верования в Индонезии. Сб. Исследования и материалы… Т. 51. – С. 238).
17
superior principala sursă de alimentaţie a oamenilor era vînarea unor animale masive şi puternice, cum ar fi mamutul, calul sălbatic, renul polar, zimbrul, lupul, ursul brun şi cel de peşteră, leul63, iar armele de atunci erau destul de primitive, vitejia lui Nimrod, într-adevăr, putea fi uimitoare.
Deoarece Nimrod „a fost cel dintîi viteaz pe pămînt” (Fc 10,8), reiese că ulterior au fost şi alţi eroi aidoma lui Nimrod. Unul din martorii exaltaţi, voind să-şi exprime admiraţia faţă de recentul act de vitejie al unui asemenea erou, ar fi putut să o facă prin imitarea mişcărilor animalului vînat, prin reproducerea sunetelor scoase de el ş. a. m. d. Fiind vînător, el cunoştea foarte bine comportamentul fiarei vînate şi de aceea putea să-l reproducă în cel mai fidel mod. Aceste înscenări vor fi plăcut celorlalţi, şi de aceea şi după alte vînători reuşite şi alţi doritori şi-ar fi exprimat încântarea în felul asemănător, reproducînd comportamentul animalului ucis64. Treptat, acestea înscenări s-ar fi transformat în dansuri, iar sunetele – în cîntece. Dansurile totemice, conform martorilor oculari, poartă denumirea totemului – al ursului, vulturului, ciorii, jaguarului şi altor animale – şi constituie imitări ale mişcărilor şi ale sunetelor acestora. Pentru a se asemui şi la exterior cu totemul dansatorii adeseori îmbracă măşti şi alte atribute ale acestuia65.
În legătură cu faptul că fiecare erou era specializat, probabil, în vînarea unui anumit animal, spre exemplu ursul, şi existînd deja dansul şi cîntecul ursului şi, cu timpul, respectivul animal putea să devină simbolul sau stema acestui vînător eroic. Era firesc ca neamurile apropiate ale eroului-„urs” să se fi mîndrit cu astfel de rude şi posedînd bine dansul şi cîntecul totemului. Exploratorul britanic D. Livingstone scria: „Pentru a afla cărei ginţi aparţine vreun locuitor al Africii de Sud, trebuie să-l întrebi: Ce dans dansezi?”66 Farmecul unui asemenea gen de distracţie va fi fost foarte mare, încît ele erau organizate nu numai după vînătorile reuşite, dar pentru ele erau fixate şi anumite zile – sărbători67. Sărbătoarea în cinstea eroului, care avea ca simbol ursul era, de fapt, sărbătoarea ursului, deoarece toţi participanţii la manifestare purtau măşti de urs, dansau şi intonau cîntecul acestuia (vezi des. 13), antrenîndu-se în vînarea lui. Oare nu în acest scop erau folosite peşterile din epoca Madeleine, descoperite de speleologul Kaster? În sălile acestor peşteri, într-adevăr, au fost găsite statui ale ursului, leului şi ale altor animale, unele dintre ele fiind străpunse cu lance68.
În opinia exploratorului norvegian Tur Hejerdal, statuile de pe insula Paştelui au fost înălţate în cinstea eroilor69. În concepţia băştinaşilor de pe insula Paştelui cîntecele, dansurile şi statuile eroilor într-atît se asociau, încît ei au organizat o întreagă ceremonie cu cîntece şi dansuri, cînd au înălţat o statuie asemănătoare la rugămintea lui Tur Hejerdal (care a dorit să afle cum au reuşit aborigenii, care nu dispuneau de instrumentele şi agregatele contemporane, să facă şi să transporte asemenea coloşi de piatră la mari distanţe în interiorul insulei70 – vezi des. 5).
Să aparţii neamului eroului şi să cunoşti cîntecul şi dansul său totemic era, probabil, foarte onorabil şi interesant. Şi grupurile, care nu avuseseră printre
18
membrii săi un erou pentru a se bucura şi ei de o astfel de cinste, îşi alegeau singuri stemă∗. În acest scop se foloseau de noi animale, păsări, plante, aştri cereşti şi fenomene naturale, alcătuind pentru ele cîntece şi dansuri∗∗.
Pentru a ridica prestigiul eroului, probabil, la adepţii totemismului a apărut şi credinţa în reincarnare, adică provenienţa nu de la taţi-bărbaţi, dar de la anticii eroi-totemuri71.
Totemismul poate fi numit mai degrabă tradiţie locală şi nu religie. Or, totemul nu este o fiinţă supranaturală, oamenii nu se tem de el, nu i se roagă, dar îl consideră „din neamul lor” – rudă72, deoarece iniţial el a fost stema sau simbolul eroului de vînătoare al neamului. Religie la adepţii totemismului poate fi considerată credinţa în spirite, caracteristică atît indienilor americani73, cît şi aborigenilor australieni74.
Drept dovadă că totemismul provine anume de la om, de la eroul de vînătoare, serveşte dezvoltarea ulterioară din acest fenomen a cultului zeilor75, în care aceştia sînt reprezentaţi în mod antropomorf, iar animalele, păsările, peştii, plantele servesc drept simboluri ale acestora sau drept dubluri: pentru zeul roman Jupiter – vulturul, pentru zeul indian Shiva – boul, pentru zeiţa greacă Afrodita – porumbiţa, pentru zeul sumerian Enki – peştele, pentru zeiţa egipteană Hathor – salcîmul etc (vezi desenele 6, 7).
Un exemplu elocvent în acest sens îl prezintă religia egiptenilor antici, care deseori reprezentau zeii în chip de om cu cap de animal-simbol – pisică, leu, berbec, şarpe, erete etc, (vezi des. 8). De rînd cu statuile zeilor egiptenii antici ţineau în templele lor şi cîte o vietate-simbol: taurul Apis – dublura zeului Ptah, crocodilul – cea a zeului Sebek, şoimul – a zeului Cor, pasărea ibis – a zeului Tot, berbecul – a zeului Cnum etc. Celelalte dubluri faunistice ale zeilor se bucurau de acelaşi respect din partea egiptenilor. Iar acolo, unde în calitate de totemuri au fost aleşi aştri cereşti sau fenomene naturale, zeităţile respective au început să se numească „zeul soarelui”, „zeul lunii”, „zeul mării”, „zeul furtunii” şi aşa mai departe (ca să vezi, cît de simplu zeii∗ au împărţit între ei sferele de activitate!).
Precum în totemism eroii sînt muritori, iniţial muritori au fost şi unii zei: Osiris în Egipt, Tyamat în Babilon, Indzanami în Japonia. În cultul zeilor s-a mai păstrat de la totemism şi incarnarea, atît doar că zeii dădeau naştere cîrmuitorilor: faraonii în Egipt, Minos pe insula Creta ş. a.
Dar cum au ajuns oamenii să-şi divinizeze totemurile lor? Ce i-a îndemnat la aceasta, şi de ce în unele zone totemismul s-a păstrat în forma sa iniţială pînă în zilele noastre?
∗Conform scriitorului Garcilaso de la Vega, care a trăit în sec. XVI, indianul din Peru “nu se considera persoană respectată, dacă nu provenea de la un izvor, rîu, lac şi chiar mare sau dacă nu îşi avea provenienţa de la un animal sălbatic – urs, leu, tigru, vultur, condor sau altă pasăre răpitoare” (Citat după Соколова З. П. Культ животных в религиях. – С. 34).
∗∗ De aici provin, probabil, şi stemele ţărilor şi ale unor oraşe – semne simbolice cu lei, vulturi, cai, soare, stele, munţi şi altele zugrăvite pe drapele, monete, ştampile etc.
*Din ebraica antică cuvîntul EX însemna în acelaşi timp “puternic”, „erou”, „zeu”.
19
Părintele istoriei, Herodot, scrie că „egiptenii au fost primii care au început să înalţe zeilor altare şi temple şi să-i cioplească în piatră”76. Despre aceasta mărturiseşte şi scriitorul antic Lucian: „Dintre toate popoarele cunoscute nouă, egiptenii, după cum se declară, au fost primii care au avut idee despre zei. De asemenea, ei au fondat primele sanctuare, primele locuri sfinte, sărbători. Ei primii au aflat numele sfinte şi sfintele tradiţii. Peste puţin timp legendele despre zei au fost preluate de la egipteni de către asirieni. Ei, la fel, au construit sanctuare şi temple, au înălţat în ele statui şi au instalat chipuri sfinte. Dar în antichitatea îndepărtată în templele egiptenilor nu erau reprezentate chipurile zeilor. Sanctuare la fel de vechi ca cele egiptene se află şi în Siria. Majoritatea lor le-am văzut personal: spre exemplu, templul lui Heracles din Tir; dar nu al acelui Heracles care este proslăvit de elini: cel despre care vorbesc eu este mult mai vechi – este eroul Tirului”77.
Asemenea comunicări ale scriitorilor antici sînt confirmate de datele arheologice: nu este atestată nici o urmă a existenţei templelor sau a statuilor la egiptenii din antichitatea îndepărtată. Dar la hotarul secolelor XX-XIX î.H. faraonii din dinastia a cincia începuse să înalţe nişte construcţii ritualice: pe teren deschis (fără acoperiş), îngrădit cu un zid, se instala un obelisc (un stîlp cu vîrf piramidal), în faţa căruia se aduceau jertfe, ipotetic – soarelui. De aceea aceste construcţii sînt, de regulă, numite „temple solare”. Dar odată cu schimbarea dinastiei construcţia unor astfel de temple a încetat.
Este bine cunoscut faptul că, începînd cu dinastia a XVIII-a (secolele XVI-XIV î. H.), egiptenii înălţau statui zeilor şi le construiau temple78. Pe timpul aceleiaşi dinastii, conform izvoarelor, în Egipt au apărut pentru prima oară şi oracolele, prin care zeii îşi comunicau oamenilor voia lor. În special se evidenţia prin revelaţiile sale zeul soarelui, Amon. Sînt cunoscute cazuri cînd, spre exemplu, el indica cine trebuie ales faraon, cine să fie numit sacerdot suprem în templul său, cine să fie pus pe tronul Etiopiei vasale, sau chiar a demascat hoţul şi multe altele. Şi alţi zei ai Egiptului, inclusiv Isida, Min, Ptah, Seth descopereau oamenilor voinţa lor79. Nu răspunde oare această apariţie concomitentă a oracolelor cu statuile zeilor şi a templelor la întrebarea: cum, în ce circumstanţe oamenii au început să-şi divinizeze pe eroii lor totemici?
Dat fiind că conform Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii închinarea la zei este închinare demonilor (despre acest lucru am scris minuţios ceva mai sus), prin oracole au putut să se descopere oamenilor în numele zeilor doar demonii. Revelaţiile demonilor în numele eroilor totemici prin oracole (sau în alt mod, spre exemplu, în vis) generau un respect aparte, ajungînd chiar şi la divinizare. La aborigenii australieni, precum şi la unele triburi de indieni americani nu s-a atestat fenomenul revelaţiei demonice în numele totemurilor; drept urmare, la aceştia totemismul s-a păstrat în formă incipientă: indienii americani, spre exemplu, nici măcar nu aduc jertfe în faţa stîlpilor totemici din cimitirele lor (vezi des. 9), cum o făceau egiptenii din dinastia a cincia80.
20
Zeii se descopereau nu numai egiptenilor, dar şi altor popoare. Sînt bine cunoscute revelaţiile zeiţei asiriene Istara regelui Assurbanipal, descrise de acesta în cronica regală, descoperită de arheologi în timpul săpăturilor din fosta capitală asiriană Ninevia. Una din revelaţii se referea la războiul dintre Asiria şi statul vecin Elam. Teymman (Te-umman), împăratul elamiţilor, care, la început, probabil, deţinea o superioritate de forţe, se lăuda că este la fel de puternic ca şi zeiţa Istara, protectoarea Asiriei, şi nu se va opri pînă cînd nu-l va învinge pe Assurbanipal. Speriat de ameninţările lui Teymman, Assurbanipal a căzut la picioarele [statuii] zeiţei, cerîndu-i apărare.
„Atunci, la miezul nopţii, scria Assurbanipal, în timp ce o chemam în ajutor (pe Istara), am adormit cu somn adînc şi am avut o vedenie. Noaptea, Istara a vorbit şi mi s-a înfăţişat aşa: Istara, care locuieşte în Arbaila, s-a apropiat; ea era înconjurată de raze în dreapta şi stînga sa; în mînă avea un arc, care, în încăierare, împroşca săgeţi groaznice, pasul ei era sigur, ca al mamei celei născătoare. „Istara, cea mai iubită împărăteasă a zeilor, îţi aduce ţie această poruncă, a spus ea, du-te şi ia prada, locul în faţa ta e gata, eu o să-ţi vin în ajutor; unde vei merge tu, acolo voi fi şi eu. Împărăteasa zeiţelor îţi porunceşte: rămîi aici, în templul Nabu, să te înfrupţi din bucate, să bei vin sub acordurile instrumentelor muzicale, proslăvind zeitatea mea, pînă cînd voi veni şi dorinţa ta va fi împlinită – aceasta este şi dorinţa inimii mele. El (Teymman) nu-ţi va putea ţine piept, el nu te va subjuga, să nu ai grijă de pielea ta în luptă. Istara îţi dăruieşte ocrotirea sa generoasă, ea te va supraveghea, ea va înlătura toate pericolele. În faţa ei arde un foc groaznic… ca să-i răpună pe vrăjmaşii tăi”81.
I. Astafiev, profesor la Institutul de Istorie şi Filologie din Sankt-Petersburg, scria referitor la această notiţă a lui Assurbanipal: „Această vedenie în vis, inclusă în cronica regală şi determinantă pentru evenimentele ulterioare, atrage involuntar atenţia ca un fenomen curios, care varsă lumină asupra religiilor anticilor”82.
Important în acest caz nu este faptul că Assurbanipal a văzut-o în vis pe zeiţă, ci că ea s-a arătat special pentru el, răspunzînd rugăciunilor lui. Ea i-a vorbit mult lui Assurbanipal, l-a liniştit, l-a sfătuit să nu se teamă de Teymman, căci acela va fi învins; i-a poruncit să rămînă în templul său, să guste din bucate şi să bea vin, să se distreze pînă îi va veni ea în ajutor; în timpul luptei să nu se îngrijească de propria securitate, deoarece însăşi zeiţa îl va proteja ş. a. m. d. În bătălia de la rîul Ulai, în anul 653 î. H., asirienii, într-adevăr, l-au învins pe Teymman83.
Assurbanipal vorbeşte în cronica sa şi despre alte arătări ale zeilor: aceeaşi Istara s-a arătat oştirii şi i-a îmbărbătat pe ostaşii care se temeau să treacă în vad rîul, ce se revărsase. S-a arătat, de asemenea, şi zeul Sin, încurajîndu-l astfel pe Assurbanipal, cînd împotriva lui s-a ridicat fratele său84.
Zeităţile feminine. Deoarece în epoca paleoliticului la vînătoare mergeau doar bărbaţii, pe cînd femeile se ocupau cu colectările, evident că numai bărbaţii, aidoma lui Nimrod deveneau eroi şi ulterior totemuri; iar cînd a început
21
divinizarea totemurilor, anume bărbaţii erau zeificaţi. Zeiţele au apărut mai tîrziu, în calitate de soţii ale zeilor85. De aceea „la majoritatea zeilor egipteni completările feminine erau artificiale şi incolore”86 şi numele lor erau formate de la cele ale „soţilor”: Amon – Amauket, Kor – Kathor, Sebec – Sebecet, Huh – Hauet, Cuc – Caucet, Nun – Naunet.
Dar erau şi unele excepţii. În cinstea unor zeiţe se construiau temple, se înălţau statui, iar ele aveau numele lor proprii: Isida, Satis. Acest fenomen a avut loc mai tîrziu şi a fost specific, probabil, doar acelor zeiţe, în numele cărora se arătau oamenilor îngerii malefici.
Cultul zeilor este aşadar cea de-a treia formă de păgînism.
Adepţii acestui cult îşi imaginau zeii lor drept fiinţe invizibile, imperceptibile, nemuritoare, atotputernice, dar dependente de soartă (Herodot. Istoria… – Cartea I – Cap. 91. – P. 40), diriguitori ai naturii, ai popoarelor şi ai fiecărui om în parte, iar statuile zeilor erau considerate chipurile lor materiale, în care ei puteau să se afle87. De aceea în unele locuri păgînii se comportau cu aceste statui la fel ca şi cu oamenii vii: le hrăneau, le dădeau să bea, le culcau noaptea şi le trezeau dimineaţa etc88 (vezi des. 14).
În aşa mod, cultul spiritelor exista pretutindeni deja în paleolitic; cultul „strămoşilor” a apărut la sfîrşitul epocii paleoliticului, în zonele unde „strămoşii” îi deranjau în mod deosebit pe oameni; iar cultul zeilor a luat naştere şi mai tîrziu în regiunile de răspîndire a totemismului şi numai acolo unde demonii li se arătau oamenilor în numele eroilor-totemi.
Cultul diferitelor zeităţi locale erau împrumutate uneori şi de alte popoare. Herodot scria în legătură cu aceasta: „Iniţial, pelasgii săvîrşeau diferite ritualuri sacre şi se rugau zeilor, după cum mi s-a povestit la Dodon, fără a chema pe nume pe vreunul dintre ei, deoarece nu cunoşteau nici un nume…. Doar după o perioadă îndelungată de timp pelasgii au aflat numele zeilor, preluate din Egipt, iar pe Dionysos l-au cunoscut şi mai tîrziu. Ulterior, pelasgii au întrebat oracolul de la Dodon referitor la nume: acest oracol-prezicător este considerat cel mai vechi şi, în acea perioadă, unicul oracol elin. Cînd păgînii au întrebat oracolul de la Dodon dacă trebuie sau nu să accepte numele barbare ale divinităţilor, acesta a răspuns afirmativ. De atunci zeii au început să fie invocaţi pe nume în timpul ritualurilor; în continuare, această tradiţie a pelasgilor a fost preluată de către elini”89. Cultul zeului Dionysos şi cel al Cibelei din Asia Mică, al zeităţilor egiptene Isida şi Serapis au fost practicate mai tîrziu şi în Grecia, şi în Roma. Iar unii băştinaşi din Siberia foloseau mici statuete ale zeilor pentru a se proteja de duhurile necurate90.
Popoarele care au împrumutat culte locale de la alte popoare cu timpul le-au dezvoltat în concordanţă cu particularităţile lor naţionale. De aceea cultul fiecărei zeităţi în parte purta multe din însuşirile caracteristice etniei în care a evoluat. În cultul unor zeităţi existau tradiţii josnice şi chiar perverse. În Babilon, spre exemplu, fiecare femeie trebuia o dată în viaţă să se ofere unui străin la templul zeiţei Militte, iar banii pe care-i primea drept răsplată urma să-i pună pe altarul zeiţei91. Zeilor canaaneni Baal (Ir 19,5) şi Moloh (4 Rg 23,10) le aduceau în jertfă 22
92prunci, care erau arşi de vii sau înjunghiaţi preventiv. În cinstea zeiţei frigiene Cibele (Kybele) tinerii se auto-castrau93. Triburile maya şi aztecii din America, care se închinau zeilor, le aduceau numeroase ofrande umane: prizonieri, robi, precum şi tineri din familiile lor aristocrate, cărora le scoteau inima din piept cu ajutorul unui cuţit de piatră94 (vezi des. 10). Poporul maya mai avea o zeiţă a sinuciderii, pe care o reprezentau agăţată în ştreang, şi în cinstea ei oamenii îşi puneau capăt vieţii prin spînzurare95 ş. a. m. d.
Tradiţia conform căreia cultul zeilor s-a dezvoltat din venerarea eroilor s-a păstrat în memoria generaţiilor. Drept mărturie servesc cuvintele lui Lucian, după care zeul Heracles din Tir era erou antic, precum şi includerea împăraţilor romani şi a altor conducători supremi în panteonul zeilor96. De această tradiţie s-a condus, probabil, şi filozoful sicilian Euhemerus, care a trăit la curtea împăraţilor macedoneni la sfîrşitul sec. IV – începutul sec. III î. H.; În lucrarea sa „Scriere sfîntă”, el afirma că zeii sînt personalităţi marcante ale trecutului, care au fost divinizate, iar miturile despre ei sînt nişte relatări fantastice despre faptele lor. Ipoteza respectivă privind provenienţa zeilor poartă numele autorului său – „euhemerism”. Explicaţii similare găsim şi în cartea necanonică „Cartea Înţelepciunii lui Solomon” (14, 14-22) şi la unii Sfinţi Părinţi şi Învăţători ai Bisericii (Grigore Teologul, Athinogen, Lactanţiu, Tertullian, Minuţiu Felix). Învăţătura lui Euhemerus s-a încercat a fi reanimată de către abatele Bagnier şi pretinşii „noi euhemerişti”, dar fără succes97. Deşi ipoteza lui Euhemerus este foarte aproape de adevăr, ea totuşi nu a fost acceptată de majoritatea cercetătorilor, deoarece li se părea prea simplă. Includerea cîtorva împăraţi şi eroi în panteonul deja existent al zeilor este un lucru, pe cînd crearea cultului însăşi pe această cale este cu totul altceva şi totalmente neverosimil. Ca să poată explica provenienţa cultului zeilor, teoriei lui Euhemerus îi lipsea elementul principal – revelaţia supranaturală, revelaţia demonilor în numele marilor personalităţi ale trecutului.
După apariţia cultului zeilor, celelalte două culte, cel al spiritelor şi cel al strămoşilor, şi-au continuat independent existenţa. De aceea şi găsim la multe popoare existenţa paralelă a închinării la zei, a cultului spiritelor şi a strămoşilor. Deşi în cultul zeilor oamenilor li se revelau aceiaşi îngeri răi (dar aceştia nu erau identici cu cei din cultul spiritelor sau al „strămoşilor”, deoarece, conform Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi ai asceţilor, „diversitatea modurilor de influenţă a duhurilor rele asupra oamenilor depinde de diversitatea demonilor)98.
Relaţiile dintre oameni şi zei, chiar de la apariţia acestui cult, se deosebeau mult de relaţiile existente între oameni şi duhuri în cultul spiritelor sau între oameni şi „strămoşi” în cultul „strămoşilor”. După cum s-a menţionat mai sus, cultul duhurilor va fi apărut sub influenţa arătării demonilor în chip de om cu coadă şi coarne, semănînd astfel groază între oameni. Numai după ce se obişnuiseră cu prezenţa demonilor, folosind diverse mijloace de protecţie şi ne mai temîndu-se aşa tare de ei, oamenii au început să caute metode de a atrage forţa demonică pentru atingerea propriilor scopuri. În cultul „strămoşilor” îngerii
23
malefici, înfăţişîndu-se în chipul răposaţilor, de asemenea băgau groază în oameni, făcîndu-i pe aceştia să caute diverse metode de apărare.
Astfel, relaţiile dintre oameni şi spirite (în cultul spiritelor) şi cele dintre oameni şi „strămoşi” (în cultul „strămoşilor”) erau determinate, cu mici excepţii, de frică: oamenii se temeau de spirite şi de „strămoşi” şi se apărau de aceştia cu toate mijloacele posibile. Deoarece cultul zeilor s-a dezvoltat de la totemism, unde eroii erau consideraţi rudenii ale oamenilor, şi zeii nu-i înfricoşau pe oameni, precum o făceau spiritele şi „strămoşii” în arătările lor deschise, dar se arătau în vis sau prin oracole, în chip de oameni obişnuiţi, oamenii nu se temeau de ei, considerîndu-i fiinţe bune şi protectoare, cerîndu-le ajutor99. Uneori şi zeii îi pedepseau pe oamenii, care le încălcau voinţa100. Judecînd după numeroasele jertfe, inclusiv umane, care trebuiau aduse zeilor pentru a le intra în voie sau a-i îmbuna, aceştia, de asemenea, puteau fi destul de duri, iar unii dintre ei chiar cruzi, precum era zeul soarelui la indienii americani sau zeii canaaneni Baal şi Moloh.
Prin urmare, pînă la întruparea Fiului lui Dumnezeu şi revelarea de către El a lui Dumnezeu, oamenii (cu excepţia unor personalităţi aparte, cum ar fi Melchisedec sau Avraam, precum şi a poporului ales, atunci cînd acesta respecta devotamentul Domnului) se închinau demonilor, indiferent de faptul cum se numeau aceştia – spirite, suflete ale „strămoşilor”, zei, răi sau buni – de ei se temeau, lor li se rugau, cu ajutorul vrăjilor aflau voia lor şi fără voia lor nu întreprindeau nimic, în cinstea lor erau organizate serbări, lor li se aduceau ofrande, cîteodată chiar copiii proprii.
Demonilor li se închină şi păgînii contemporani. Cu ei comunică prezicătorii, spiritiştii, adepţii forţelor naturale, care primesc informaţii din cosmos, care fac vrăji şi magii ş. a. m. d.
Şi astăzi demonii continuă să-i ispitească pe oameni iar activitatea lor poate fi comparată cu cea a răpitorilor din lumea animală: pentru un om în parte demonii sînt vrăjmaşi de moarte (deoarece, din invidie că el după moartea sa poate moşteni fericirea veşnică, demonii, ispitindu-l şi împingîndu-l în patimi şi păcate, sînt în stare să-i dăuneze sufletului lui şi să-l lipsească prin aceasta de viaţa veşnică). Iar pentru întreg neamul omenesc, demonii, necăjindu-i permanent pe oameni, contribuie la dezvoltarea lor (evident că fără voia acestora şi, în acelaşi timp, sub controlul neîncetat al Domnului – comp.: 1 Co 10,13).
Prin înfăţişările lor îngerii răi îi determinau permanent pe oamenii paleoliticului superior să fie mai vigilenţi şi să caute mijloace de apărare. Şi aceste mijloace au fost găsite în formă de amulete, descîntece, ofrande. Deşi aceste mijloace serveau mai mult pentru autoafirmare decît pentru a acţiona asupra demonilor, iar oamenii chiar supraapreciau uneori efectele lor, aplicîndu-le în toate cazurile, totuşi, „cu ajutorul lor” ei au învins în lupta cu demonii: muma-pădurii, ştimele, sirenele, spiriduşii ş. a. au încetat să mai fie fiinţe atît de înspăimîntătoare, iar unele dintre ele au devenit eroi ai diverselor poveşti folclorice – basme, legende, cum ar fi Moş Gerilă, Alba ca Zăpada şi alţii.
24
Oamenii au găsit un remediu şi contra demonilor ce li se arătau în numele „strămoşilor”: s-au învăţat să se apere şi de „răposaţi” şi de „sufletele” acestora, deşi prin aceeaşi metodă, a încercărilor şi greşelilor, ca şi mai înainte.
Acolo unde religia de bază era cultul zeilor şi aceştia aveau o atitudine „dumnezeiască” faţă de oameni, au apărut cele mai vechi forme de civilizaţie: oraşe, state puternice, scrisul, ştiinţa etc, iar sumerienii chiar considerau civilizaţia lor, apărută spontan, un dar al zeilor101. Astfel, anume demonii puteau fi acel „impuls” care a accelerat dezvoltarea neamului omenesc după potopul lui Noe şi nu zeii „în carne şi oase”, veniţi de pe altă planetă, precum afirmă unii102.
Astfel, cele trei ramuri ale păgînismului – cultul spiritelor, cultul „strămoşilor” şi cultul zeilor – au apărut şi sînt susţinute pînă în prezent de revelaţiile supranaturale ale demonilor. Fără intervenţia lor supranaturală, toate cele trei ramuri ale păgînismului ar fi rămas doar obiceiuri, tradiţii limitate, şi nu religii, la fel cum fără revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu evreilor nu ar fi existat Vechiul Testament, iar fără venirea în trup pe pămînt a Fiului lui Dumnezeu cu minunile Sale, cu Învierea Sa din morţi şi cu trimiterea Sfîntului Duh nu ar fi existat nici creştinismul.
În secolul al II-lea Plutarh scria, că puteau fi găsite oraşe fără fortificaţii, popoare fără scris, fără bani, dar nu şi fără religie. Aceasta se întîmpla nu datorită vre-unui instinct nativ sau a ideii despre Dumnezeu moştenite din rai, ci contactelor permanente dintre oameni şi demoni. De aceea, în viziunea creştină, credinţa păgînilor în zei şi spirite poate fi considerată mai degrabă cunoaştere, decît credinţă.
Numeroasele şi diversele forme de contact între oameni şi demoni – apariţii făţişe, în formă de spirite, răposaţi, zei, revelaţii în vis, răspunsuri ale oracolelor, ale spiritelor protectoare, prin intermediul ghicitului, magiei etc – s-au reflectat în diferite idei care încet cu încetul au pătruns în diverse obiceiuri şi tradiţii şi pe parcursul multor milenii oamenii într-atîta au fost împăienjeniţi de ele, încît au ajuns în deplină dependenţă de demoni şi nu mai erau în stare să se debaraseze de ei de sinestătător. Şi doar Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, acum două mii de ani prin întreaga Sa lucrare pe pămînt şi, în primul rînd, prin descoperirea lui Dumnezeu, pe Care omenirea nu-L cunoştea deloc (evreii Îl ştiau, dar unilateral), le-a ajutat păgînilor să se elibereze de puterea demonilor şi să vină la Dumnezeu (FA 26,18). Căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In 1,18).
Dacă totuşi azi toţi păgînii se închină demonilor, şi nu lui Dumnezeu, atunci cînd şi cum oamenii L-au părăsit pe Dumnezeu şi au început să se închine demonilor? Căci, conform Sfintei Scripturi, la început oamenii se închinau numai lui Dumnezeu: Abel şi Cain aduceau Domnului ofrande; urmaşii lui Set chemau doar numele Domnului; după potop Noe a adus jertfe lui Dumnezeu, iar Melchisedec, contemporanul lui Avraam, a fost chiar preotul lui Dumnezeu.
25
Derutarea s-a produs, probabil, la apariţia păgînismului, adică după potop, treptat, şi nu imediat şi nici pretutindeni. Mai multe cauze vor fi dat naştere acestui fenomen:
1) simplitatea cultului lui Dumnezeu: oamenii aduceau jertfe, se rugau şi atît. Dar şi acestea, după cum se vede, nu erau ceva obligatoriu;
2) implicarea insistentă a demonilor în viaţa oamenilor;
3) multitudinea şi diversitatea cultelor zeilor au substituit cu timpul din viaţa şi conştiinţa oamenilor cultul Unuia Dumnezeu.
Deja Laban, contemporanul lui Isaac, fiul lui Avraam avea zei (Fc 31,30). Iar fiica lui Rahila atît de mult ţinea la zei, încît i-a furat de la tatăl său (Fc 31, 30-35). La fel şi Iacov, pentru a-şi înmulţi turmele sale folosea nişte procedee asemănătoare cu cele vrăjitoreşti (Fc 30, 37-42). Tocmai de aceea Testamentul Vechi interzicea strict confecţionarea şi închinarea la chipuri (Iş 4,16; 5,8 ş. a.), deoarece toate, fără excepţie, vor fi reprezentat zeităţi ale popoarelor vecine şi, închinîndu-se lor, evreii s-ar fi închinat demonilor şi nu lui Dumnezeu.
Deci, religiile păgîne sînt religii demonice în care oamenii se închină demonilor şi nu lui Dumnezeu. Aşa ne învaţă Sfînta Scriptură. Aşa ne învaţă şi Biserica mai bine de două mii de ani. Păgînii fac acest lucru nu din cauza rătăcirii lor, ci pentru că ei în genere nu-L cunosc pe Dumnezeu. Religiile păgîne au fost create şi sînt susţinute pînă în prezent prin implicarea demonilor în viaţa oamenilor. Aşadar, religiile păgîne sunt religii demonice, cum deci putem afirma că toate religiile sînt bune şi că toate duc la Dumnezeu, deşi pe căi diferite? Oare spre Dumnezeu duc religiile păgîne? Şi cum putem accepta ideea unificării tuturor religiilor lumii, pe care se străduieşte s-o înfăptuiască americanul de origine coreeană Moon şi alţi „binevoitori”? Cum poate fi unită religia revelaţiei dumnezeieşti cu cea a revelaţiei demonice, creştinismul cu păgînismul, căci „ce învoire este între Hristos şi Veliar”? (2 Co 6,15).