Hrisant şi Daria au trăit pe vremea împăratului Numerian. Tatăl lui Hrisant se numea Polemon, avea rangul de senator şi era de fel din Alexandria, iar Daria era de fel din Atena. Deoarece Hrisant fusese introdus de un oarecare creştin în tainele cele dumnezeieşti şi botezat în credinţa creştină şi începuse să propovăduiască pe Hristos, tatăl său i-a căutat o fecioară cu ţinuta aleasă şi frumoasă la înfăţişare, cu numele Daria, pe care a trimis de au adus-o tocmai de la Atena, căci socotea că Hrisant din dragostea faţă de această fecioară, avea să se întoarcă de la credinţa creştinilor. După ce s-au căsătorit, Daria, care cunoştea ce voia tatăl lui Hrisant, nu numai că nu l-a putut convinge să se lepede de credinţa lui, ci ea singură s-a lăsat convinsă de el şi, mărturisind soţului ei nelegiuirea pe care încercase să o facă, a primit Sfântul Botez şi au trăit mai departe amândoi într-o feciorie desăvârşită.
Fiind însă pârâţi la prefectul Celerin, acesta i-a dat în seama tribunului militar Claudiu, ca să-i cerceteze. Iar acesta chinuindu-i cu multe feluri de cazne, la care se găsea de faţă şi el cu ai lui, şi văzându-le curajul cu care răbdau chinurile, arătându-se ei mai presus de ele, s-a schimbat şi a crezut în Hristos atât el cât şi soţia lui Ilaria şi cei doi fii ai lor, Iason şi Mavru, şi o dată cu ei şi toţi soldaţii care se găseau sub conducerea lui Claudiu, care cu toţii laolaltă au primit cununa muceniciei în ziua a nouăsprezecea a lunii martie. Lui Claudiu, legându-i-se o piatră de grumaz, a fost aruncat în adânc de apă; fiilor lui şi celorlalţi ostaşi li s-au tăiat capetele cu sabia. Sfântul Hrisant şi Daria au fost aruncaţi într-o groapă adâncă şi, aruncându-se pământ de sus asupra lor, au primit acolo sfârşitul lor mucenicesc.
Tot în această zi: pomenirea sfântului Claudiu Tribunul, care, fiind aruncat în mare, s-a săvârşit; pomenirea sfintei muceniţe Ilaria, soţia lui Claudiu, care prin sabie s-a săvârşit; pomenirea sfinţilor mucenici Iason şi Mavru, fiii lui Claudiu Tribunul şi ai Ilariei, care de sabie s-au săvârşit.
Sfinţii Mucenici Claudiu Tribunul, soţia sa Ilaria şi fiii lor Iason şi Mavru, împreună cu preotul Diodor şi diaconul Marian, au suferit împreună cu Sfinţii Hrisant şi Daria.
Tribunul Claudiu a îmbrăţişat el însuşi pe Hristos acceptând botezul împreună cu soţia sa Ilaria, cu fiii săi Iason şi Mavru şi cu toţi ai casei, chiar şi soldaţii. Când împăratul Numerian (283-284) a aflat de acest lucru, a dat ordin ca toţi să fie executaţi. Sf. Claudiu a fost înecat în mare iar copiii şi soldaţii săi au fost decapitaţi. Creştinii au înmormântat sfintele moaşte ale mucenicilor într-o peşteră, unde Sf. Ilaria mergea deseori la rugăciune. Într-o zi, fiind urmărită, Ilaria a fost prinsă şi dusă spre a fi chinuită. Sfânta i-a rugat să o lase puţin să se roage şi apoi şi-a dat sufletul întru Domnul. Un servitor a îngropat-o în aceeaşi peşteră unde era şi familia sa.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Diodor preotul şi Marian diaconul, care, fiind închişi într-o peşteră, s-au săvârşit.
Sfinţii Diodor preotul şi Marian diaconul au suferit şi ei mucenicie împreună cu Sfinţii Hrisant şi Daria.
Într-o peşteră lângă locul execuţiei, creştinii s-au adunat ca să cinstească prăznuirea morţii sfinţilor mucenici. Ei au făcut slujbe şi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine. Dar, auzind de faptele lor, autorităţile păgâne au venit la peşteră şi au închis gura peşterii astfel încât cei dinăuntru au primit şi ei cununa muceniciei. Doi dintre cei martirizaţi în peşteră sunt Sfinţii Diodor preotul şi diaconul Marian.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Panhariu.
Pe când împărăţeau în vechea Romă împăraţii Diocleţian şi Maximian, toată lumea era plină de înşelăciunea cea idolească, iar dacă cineva mărturisea pe Hristos, nu numai că i se răpea toată averea, ci îşi găsea pe deasupra şi moartea în tot felul de chinuri. Pe atunci trăia şi un oarecare Panhariu, din ţinutul Usanilor şi anume din cetatea Vilapatis. Acesta se trăgea din strămoşi creştini şi era un bărbat înalt de statură şi frumos la înfăţişare. Venind el la Roma, în scurtă vreme a ajuns printre cei mai de aproape slujitori ai lui Diocleţian, care făcându-l mai mare peste cei de sub el, îl iubea în chip deosebit. Pentru toate acestea şi mai ales pentru dragostea care se statornicise între el şi împărat, Panhariu s-a lepădat de credinţa în Hristos şi a împărtăşit întru totul toate credinţele şi toate cugetele împăratului. Iar împăratul a orânduit ca Panhariu să primească lefuri anuale şi venituri de tot felul, pe unele dintre ele cu hrisoave în regulă, iar pe altele numai cu porunca împărătească, şi să dobândească toate acestea pentru ca să fie om cu vază şi să se bucure de toată cinstea şi odihna.
Auzind acestea fericita lui mamă şi sora lui, au căutat mai întâi să-i readucă în suflet frica de Dumnezeu şi să-l sfătuiască prin scrisori. Apoi s-au silit să-l facă să cunoască făgăduinţa aceea minunată pe care o primeau, în legătură cu înfricoşătoarea Judecată, cei care cunoşteau pe Domnul; după cum, iarăşi s-au silit să-l facă să nu uite pedeapsa care îi aşteaptă acolo pe acei care în viaţa aceasta tăgăduiesc Dumnezeirea cea adevărată. Şi i-au mai reamintit în scrisorile lor că chiar dacă cineva ar dobândi toată lumea aceasta şi-şi va pierde sufletul, nici un câştig nu va fi vreodată vrednic ca să-l despăgubească de pierderea sufletului său. Primind deci scrisori de felul acesta de la mama lui şi citindu-le, şi-a revenit în sine şi a început să se jelească cu amar; şi căzând la pământ, striga: "Miluieşte-mă, Doamne, Atotţiitorule, şi nu mă ruşina pe mine, robul Tău, înaintea îngerilor şi a oamenilor, ci îndură-Te de mine, pentru mare mila Ta".
Când unii dintre cei din palat l-au văzut jelindu-se şi rostind asemenea cuvinte, au încunoştinţat de îndată pe împărat, care a zis: "Ştiaţi că Panhariu, sachelarul şi scriniarul împărăţiei a căzut în religia galileenilor?" "Deci, spuneţi-mi voi, slujitorilor, ce trebuie să fac cu el?" Iar aceia i-ai zis: "Porunceşte, împărate, să fie dezbrăcat şi biciuit în teatru, iar după aceasta să fie trimis guvernatorului din Nicomidia, ca să fie pedepsit mai departe de el acolo, ca nu cumva să ne facem şi noi vinovaţi de sângele lui, de vreme ce el este iubit de tine". Sfatul acesta a plăcut împăratului, care încă îl iubea foarte mult şi care nu voia să fie de faţă la moartea lui. Astfel aducându-l în teatru, l-au bătut acolo grozav de rău; apoi, împăratul, dând pe sfânt în mâna soldaţilor, a poruncit să se facă scrisoare către guvernatorul Nicomidiei, ca mai înainte de moarte sfântul să fie supus la tot felul de chinuri.
Ajungând la Nicomidia şi guvernatorul de aici, grăbindu-se, a dat poruncă să fie omorât. Deci, după ce el şi-a făcut rugăciunea, călăii au tăiat capul mucenicului lui Hristos Panhariu, în ziua a nouăsprezecea a lunii martie, la Nicomidia.
Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Dimitrie Strungarul, care a mărturisit la anul 1564, şi care de sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Nessun commento:
Posta un commento