Sfântul Iacov Tsalikis (1920-1991), starețul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului David din Evia, a fost un ieromonah contemporan, nevoitor ca și sfinții cuvioși din primele secole creștine, înzestrat cu multe virtuți si harisme dumnezeiești. Părintele Porfirie spunea despre părintele Iacov: „să știți ca el este unul dintre cei mai mari înainte-văzători din perioada aceasta numai că se ascunde cu grijă ca să nu fie slăvit”, iar cuviosul Paisie Aghioritul afirma că deținea harismele Sfântului Nectarie.
Fericitul părinte Iacov s-a născut în 5 noiembrie 1920, în satul Libisi din Asia Mică. Părinții săi, Stavros si Teodora fiind creștini evlavioși, l-au educat pe calea lui Dumnezeu. În anul 1922 s-a făcut schimbul de populație dintre Grecia si Turcia, iar familia și rudele sale, fiind nevoite să plece în Grecia, au fost trasferați în satul Farakla din Evvia, unde părintele a viețuit până la intrarea sa în monahism. Părintele a arătat încă din fragedă pruncie înclinaţie către cele sfinte, dorea să imite ceea ce făceau preoții la sfintele slujbe, îngrijea bisericuțele din împrejurimi, și se ruga fierbinte sfinților.
Cunoscuții săi, văzând modul său de viețuire, îi spuneau călugărul. Darul vindecărilor l-a dobândit încă de mic. La 9 ani micul Iacov a devenit treptat scăparea locuitorilor simpli și săraci – mai mult a refugiaților, cărora le citea rugăciuni și exorcisme. Așadar, au început să-l cheme ori de câte ori se întâmpla ceva rau.
Între anii 1947-1949 și-a satisfăcut stagiul militar. Întors ascasă, a preluat responsabilitățile familiale, deoarece părinții săi, se mutaseră deja la Domnul. În anul 1951, după ce și-a căsătorit sora, a intrat în mânăstirea Cuviosului David din Evvia, unde Sfântul însuși l-a întâmpinat. Mănăstirea se afla într-o stare deplorabilă şi număra doar trei vieţuitori. Aceștia și locuitorii din zonă au facut tot ce le stătea în putință pentru a-l alunga, chiar l-au amenințat cu moartea, însă fără succes. Părintele Iacov era hotarât să rămână în mănăstire indiferent de ce i se va întâmpla, fiind încredințat în pronia divină.
În anul 1952, în luna noiembrie a fost tuns în monahism, iar în luna următoare a fost hirotonit ieromonah. Postul aspru, multa muncă, slujba îndelungată şi privegherea de fiecare zi, l-au adus într-o stare de mare slăbiciune trupească, însă nu dorea să-și micșoreze nevoința sub nicio formă. Pe deasupra mai veneau şi demonii care-l băteau cumplit, provocându-i și aceștia grele suferințe trupești.
După anul 1970, sporirea duhovnicească a părintelui era direct proporțională cu suferințele sale. Simţea dureri nesfârșite, însă emanația duhovnicească era inepuizabilă. Devenise un înger în trup iar pe chipul său strălucea necontenit nespusa bucurie a învierii. El însuși spunea: „inima mea este o grădină a raiului”.
În anul 1975 a devenit egumen. Tot în același an Mântuitorul nostru l-a învrednicit de a vedea și de a atinge Sângele cel Preasfânt al Său, la Sfânta Proscomidie. Pentru chipul îmbunătățit al vieții sale, veneau la stareț oameni din toată Evvia și din Atena, pentru a-l vedea, a-l asculta, si a se mărturisi, cu toate că părintele Iacov era un om foarte simplu. Absolvise numai ciclu primar.
Cu trecerea anilor, puterile sale fizice se diminuau din ce în ce mai mult, încât dupa anul 1987 putea să moară în orice moment. Suferea de multiple boli de inimă, tromboze, și altele, dar marea sa iubire față de oameni, nu-l lăsa să se gândească deloc la problemele sale personale, ci spovedea si povățuia neîncetat. În ultimul an al vieți sale, trupul său devenise o ruină, era numai piele şi os. Numai fața lui a rămas curată, luminată, dând impresia că este imaterială. Bătrânul duhovnic răspândea în jurul său o pace dumnezeiască.
În data de 21 noembrie 1991, de ziua prăznuirii intrării Maicii Domnului în Biserică, după ce a spovedit un fiu duhovnicesc, părintele Iacov, s-a mutat la locașurile cele cerești.
După adormirea sa, starețul a săvârșit multe minuni dintre care amintim două:
În noaptea de 4 spre 5 aprilie, preotul responsabil al bisericii Sfantului Ioan Rusul l-a vazut pe fericitul stareț în biserică. Starețul i-a cerut să-i aducă racla Cuviosului Ioan ca să se închine. I-au adus-o și s-a închinat cu veselie rostind rugăciuni cu cuvinte deosebit de frumoase, care înveseleau nespus pe cei din jur. La un moment dat, starețul a terminat și a spus: „Luaţi-l pe Cuviosul”. Atunci preotul și alții ce erau cu el s-au plecat să se inchine și ei, iar apoi să ia racla. Dar, uimiţi, au văzut că în raclă era starețul Iacov, iar nu cuviosul Ioan.
Starețul i s-a arătat unei femei credincioase și i-a spus: ,,înainte îl rugam pe Cuviosul David să meargă la Dumnezeu să mijlocească pentru oameni, dar acum mă duc eu însumi”.
Fericitul părinte Iacov s-a născut în 5 noiembrie 1920, în satul Libisi din Asia Mică. Părinții săi, Stavros si Teodora fiind creștini evlavioși, l-au educat pe calea lui Dumnezeu. În anul 1922 s-a făcut schimbul de populație dintre Grecia si Turcia, iar familia și rudele sale, fiind nevoite să plece în Grecia, au fost trasferați în satul Farakla din Evvia, unde părintele a viețuit până la intrarea sa în monahism. Părintele a arătat încă din fragedă pruncie înclinaţie către cele sfinte, dorea să imite ceea ce făceau preoții la sfintele slujbe, îngrijea bisericuțele din împrejurimi, și se ruga fierbinte sfinților.
Cunoscuții săi, văzând modul său de viețuire, îi spuneau călugărul. Darul vindecărilor l-a dobândit încă de mic. La 9 ani micul Iacov a devenit treptat scăparea locuitorilor simpli și săraci – mai mult a refugiaților, cărora le citea rugăciuni și exorcisme. Așadar, au început să-l cheme ori de câte ori se întâmpla ceva rau.
Între anii 1947-1949 și-a satisfăcut stagiul militar. Întors ascasă, a preluat responsabilitățile familiale, deoarece părinții săi, se mutaseră deja la Domnul. În anul 1951, după ce și-a căsătorit sora, a intrat în mânăstirea Cuviosului David din Evvia, unde Sfântul însuși l-a întâmpinat. Mănăstirea se afla într-o stare deplorabilă şi număra doar trei vieţuitori. Aceștia și locuitorii din zonă au facut tot ce le stătea în putință pentru a-l alunga, chiar l-au amenințat cu moartea, însă fără succes. Părintele Iacov era hotarât să rămână în mănăstire indiferent de ce i se va întâmpla, fiind încredințat în pronia divină.
În anul 1952, în luna noiembrie a fost tuns în monahism, iar în luna următoare a fost hirotonit ieromonah. Postul aspru, multa muncă, slujba îndelungată şi privegherea de fiecare zi, l-au adus într-o stare de mare slăbiciune trupească, însă nu dorea să-și micșoreze nevoința sub nicio formă. Pe deasupra mai veneau şi demonii care-l băteau cumplit, provocându-i și aceștia grele suferințe trupești.
După anul 1970, sporirea duhovnicească a părintelui era direct proporțională cu suferințele sale. Simţea dureri nesfârșite, însă emanația duhovnicească era inepuizabilă. Devenise un înger în trup iar pe chipul său strălucea necontenit nespusa bucurie a învierii. El însuși spunea: „inima mea este o grădină a raiului”.
În anul 1975 a devenit egumen. Tot în același an Mântuitorul nostru l-a învrednicit de a vedea și de a atinge Sângele cel Preasfânt al Său, la Sfânta Proscomidie. Pentru chipul îmbunătățit al vieții sale, veneau la stareț oameni din toată Evvia și din Atena, pentru a-l vedea, a-l asculta, si a se mărturisi, cu toate că părintele Iacov era un om foarte simplu. Absolvise numai ciclu primar.
Cu trecerea anilor, puterile sale fizice se diminuau din ce în ce mai mult, încât dupa anul 1987 putea să moară în orice moment. Suferea de multiple boli de inimă, tromboze, și altele, dar marea sa iubire față de oameni, nu-l lăsa să se gândească deloc la problemele sale personale, ci spovedea si povățuia neîncetat. În ultimul an al vieți sale, trupul său devenise o ruină, era numai piele şi os. Numai fața lui a rămas curată, luminată, dând impresia că este imaterială. Bătrânul duhovnic răspândea în jurul său o pace dumnezeiască.
În data de 21 noembrie 1991, de ziua prăznuirii intrării Maicii Domnului în Biserică, după ce a spovedit un fiu duhovnicesc, părintele Iacov, s-a mutat la locașurile cele cerești.
După adormirea sa, starețul a săvârșit multe minuni dintre care amintim două:
În noaptea de 4 spre 5 aprilie, preotul responsabil al bisericii Sfantului Ioan Rusul l-a vazut pe fericitul stareț în biserică. Starețul i-a cerut să-i aducă racla Cuviosului Ioan ca să se închine. I-au adus-o și s-a închinat cu veselie rostind rugăciuni cu cuvinte deosebit de frumoase, care înveseleau nespus pe cei din jur. La un moment dat, starețul a terminat și a spus: „Luaţi-l pe Cuviosul”. Atunci preotul și alții ce erau cu el s-au plecat să se inchine și ei, iar apoi să ia racla. Dar, uimiţi, au văzut că în raclă era starețul Iacov, iar nu cuviosul Ioan.
Starețul i s-a arătat unei femei credincioase și i-a spus: ,,înainte îl rugam pe Cuviosul David să meargă la Dumnezeu să mijlocească pentru oameni, dar acum mă duc eu însumi”.
Nessun commento:
Posta un commento