mercoledì 14 gennaio 2015

Sfinții Cuvioși Simeon și Sava




Tată și fiu, Sfinții Simeon și Sava ai Serbiei sunt socotiți drept ctitori ai mănăstirii Hilandar, dar ctitoriile lor nu sfârșesc aici. Sfântul Sava mai este socotit unul dintre ctitorii altor mari mănăstiri athonite: Vatopedi, Karakalou, Xiropotamou și Filotheou. Donațiile făcute de el și familia sa athoniților sunt apreciate și binecunoscute.

Sfântul nostru părinte Sava era din Serbia. Tatăl său, Ștefan Nemanja era cucernicul voievod de Rașca, adică voievodul Serbiei. Numele mamei sale era Ana care provenea tot dintr-o familie regală. Pe vremea aceea, sârbii au încercat să-și dobândească independența față de bizantini. Totuși, împăratul Manuel I Comneanul (1143. 1180) a reușit să înăbușe aceste răzmerițe. În anul 1167 Nemanja a fost numit voievod de către Manuel I. Obținând sprijin unguresc și venețian Nemanja s-a răsculat cu mare izbândă împotriva bizantinilor. Apoi, în anul 1172 Manuel I, în fruntea unei mari oștiri bizantine, l-a atacat pe Nemanja. Obligat să se predea, el a fost luat, în cele din urmă, prizonier la Constantinopol.
În anul 1183, Nemanja a ajuns din nou la putere, îi calitate de supus bizantin. După moartea lui Manuel I, Nemanja s-a răsculat din nou împotriva Bizanțului. Aliat cu Bela al III-lea al Ungariei, ei au invadat teritoriul Bizanțului. Deși aliații au ocupat și jefuit Belgradul, Branieevo, Nišși Sofia, Nemanja a păstrat supremația asupra Niš-lui. Marele voievod și-a extins cuceririle teritoriale către răsărit și către sud și a unit Zeta cu Raska.

Cuplul regal, Ștefan Nemanja și Anna, era unul de creștini ortodocși evlavioși. Ei au avut doi fii, Vukan și Ștefan (născut 1165). După aceștia, regina s-a îmbolnăvit s-a și mai putut da naștere la copii. Deși stăpâneau un regat și aveau multe avuții, totuși, cu postiri și lacrimi de căință, ei au cerut cu umilință de la Bunul Dumnezeu să li e mai dăruiască un copil. Domnul a ascultat rugăciunile lor și le-a dăruit un al treilea copil, pururea pomenitul Rastko sau Sava, după numele primit la tunderea sa în monahism. Aceasta se întâmpla în 1170 sau 1175. Încă din cea mai fragedă copilărie, Rastko a primit ai întâi o sfântă educație, fiind inițiat în tainele Sfintelor Scripturi. După puțină vreme, a primit educație după cărțile bisericești aflate pe atunci la îndemână, scrise în limba maternă.
El dădea dovada prezenței în persoana sa a unor mari daruri precum: înțelegerea, chibzuință, disciplina, înfrânarea, smerenia și o bună dispoziție, astfel încât toți cei care îl cunoșteau, îl iubeau și-l respectau. Ca atare, cu cât creștea cu vârsta, cu atât mai mult se înmulțea dragostea sa față de Dumnezeu. El își închină toată viața iubirii dumnezeiești. Nimic nu-l preocupa, decât cum să se facă bineplăcut Creatorului și Proniatorului său, Bunul Dumnezeu. Zi și noapte, se ruga neîncetat, luând asupra sa nevoințe precum: postul, privegherile și alte felurite osteneli primite de bună voie. Un biograf medieval scria că pe vremea când Rastko împlinise 15 ani, Nemanja i-a dăruit o provincie pe care el urma s-o administreze, aflată la hotarele de apus ale statului (Hrim sau Herțegovina). Tânărul cel evlavios a condus treburile provinciei vreme de doi ani. Apoi, la vârsta de 17 ani, întrucât iubea fecioria, el s-a rugat la Dumnezeu să-i dăruiască o viață prin care să-I urmeze lui Hristos.
Bunul Dumnezeu avea să împlinească dorința inimii sale la vremea cuvenită.
La începutul anului 1190, Nemanja a făcut o încercare de a-și îmbunătăți legăturile sale cu Bizanțul. El a reușit acest lucru în urma căsătoriei dintre cel de-al doilea fiu al său, Ștefan cu Evdochia, o nepoată a împăratului Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195), Ștefan a primit titlul bizantin de „Sebastokrator” . Monahii greci care au venit în Serbia în compania Evdochiei i-au atras pe unii dintre sârbi la viața monahală. însă, să ne întoarcem la Sf. Sava și la felul în care Dumnezeu i-a deschis calea către viața cea veșnică. Unii părinți din Sf. Munte, auzind de virtuțile lui Ștefan Nemanja și, mai ales, de faptul că el era foarte milostiv și generos față de cei nevoiași, s-au hotărât să se ducă în patria lui Rastko. Astfel, sub motivul strângerii de milostenii, athoniții au intrat în Ras (actualul Novi Pazar), un oraș de munte și capitală a marelui voievod.Ștefan Nemanja, așa cum s-a spus mai înainte, era un om temător de Dumnezeu.
Deși ar fi putut trăi o viață de lux, atât el, cât și cei din familia sa duceau o existență simplă, într-o locuință modestă. Pe când Nemanja era mai tânăr, în anul 1183, el a ctitorit mănăstirea Studenisa într-o vale împădurită al unui afluent al râului Iban, în apropiere de Ušce, pe teritoriul Serbiei central-sudice. Biserica, împodobită cu marmură albă, îmbina trăsăturile tradițiilor bizantine și romane. În incinta mănăstirii, el a fost acela care a condus lucrările de început ale construirii bisericii închinate Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și paraclisul independent închinat Sf. Nicolae. Prin urmare, athoniții s-au gândit să ceară donații de la omul acesta. Printre frații și părinții pelerini se aflau cei de la Mănăstirea Rusească sau Mănăstirea Tesalonicenilor, care avea să primească numele de Mănăstirea Sf. Pantelimon, binecunoscută astăzi tuturor credincioșilor creștini iubitori ai Sf. Munte. Monahii, de origine rusă, erau oameni plini de virtuți.
Atunci când fericitul Rasko i-a văzut, a fost dornic să intre în discuție cu ei.
În cursul conversației, el s-a interesat de mănăstirile din Sf. Munte. A dorit să afle despre regulile monahale și nevoințele lor, despre purtarea și viețuirea monahilor, despre orice alt lucru de folos pentru el în vederea atingerii țelului final al vieții sale. Când i s-au oferit date referitoare la viața îngerească a monahilor, aceste lucruri i-au înflăcărat și mai mult inima, așa încât râuri de lacrimi i se revărsau din ochi. După ce a plâns o bună bucată de timp, el îi spuse starețului acestui grup de călugări: „înțeleg, părinte, faptul că Dumnezeu cunoaște adâncurile inimii mele, precum și dorirea mea. El te-a trimis la mine, păcătosul, ca tu să-mi poți îndrepta pașii pe calea Lui, căci, iată, sufletul meu se bucură la auzul dumnezeieștilor tale vorbe, astfel încât nu mai pot viețui în această lume a minciunii și a păcatului – și nici nu mai voiesc să-i văd vicleniile, înșelăciunile și minciunile ei. Prin urmare, te rog să mă înveți cum să procedez spre a părăsi deșertăciunea acestei lumi și să ajung la un mod de viață pe care sfinția ta îl duce, deoarece, părinții mei doresc să mă căsătorească degrabă. Așadar, din această pricină, am hotărât cu un ceas mai devreme să plec de aici și să ajung în Sf. Munte. În această problemă, o, sfinte părinte, îți cer povățuirea.”
După ce l-a lăsat să vorbească, starețul i-a răspuns: „Văd, copilul meu, că intenția ta este minunată și bine-plăcută lui Dumnezeu; și mai văd încă și faptul că dragostea de Dumnezeu domnește în sufletul tău. Cu adevărat, ceea ce dorești din inimă, trebuie să și împlinești cât mai degrab cu putință. Eu îți voi fi tovarăș și povățuitor la drum pânăcând te voi aduce în Sf. Munte.”
Apoi, născocind o cale de evadare, Rastko s-a înțeles cu bătrânul să se întâlnească într-un anume loc. Rastko se duse apoi la tatăl său și-i spuse: „Am auzit de un munte în care îți poți afla desfătarea; și te rog să-mi dai voie să plec, precum și binecuvântarea ta spre a mă duce la vânătoare ca să mă pot distra pentru scurtă vreme. Te rog să nu te mânii pe mine.” După ce tatăl său i-a dat încuviințarea și dăruindu-i însoțitorii de care avea nevoie, Nemanja i-a dat binecuvântarea. Fericitul Rastko, cu o bucurie nemărginită, abia aștepta să se întâlnească cu bătrânul care-l aștepta la locul fixat de mai înainte. Între timp, Rastko le-a poruncit celor din ceata vânătorilor să stea deoparte și să-l aștepte. Rastko plecă mai apoi și intră cu bătrânul său într-o colibă unde își schimbă straiele împărătești. Intrară într-o biată căsuță în care Rastko îmbrăcă veșmintele cerșetorilor. Astfel pregătiți, Rastko și bătrânul se puseră la drum către mănăstirea rusească din Sf. Munte .
Odată aflat acolo, Rastko fu învățat și pregătit de același bătrân în ceea ce privește viața monahală. Tânărul având deosebită evlavie față de bătrânul său, așa cum se cuvenea, împlini cu mare râvnă și cu ascultare tot ceea ce i se poruncea.
În tot acest timp părinții săi plângeau nemângâiați. În toate cele patru vânturi trimiseră oameni cărora li se poruncise să cerceteze toate locurile în amănunt, deoarece părinții nu puteau suporta să se lipsească de un fiu atât de înțelept, prudent și chipeș, pe care tatăl său intenționa să-l lase moștenitor al regatului său. Oamenii marelui voievod fură trimiși pretutindenea. Printre ei, trei oameni de vază și de încredere au fost trimiși în Sf. Munte spre a face o cercetare amănunțită. Nu după mult timp aflară că un grup de sârbi nou-veniți se aflau la Mănăstirea Rusească. Oamenii înarmați ai lui Nemanja făcură cercetări și-l aflară pe prinț la această mănăstire. Deși Rastko, cu lacrimi în ochi, îi ruga să fie lăsat în pace, ofițerii sârbi nu plecară de acolo. În această situație, Rastko puse la cale un alt plan pentru a scăpa de agenții tatălui său. El le spusese să se odihnească și să aștepte până în ziua următoare.
Apoi, noaptea, în taină, fericitul Rastko se duse în turnul mănăstirii unde îl rugă pe bătrânul său să-l tundă în schima îngerească a monahilor. Primi tunderea monahală și numele de Sava, după numele marelui avvă palestinian, Sf. Sava cel Sfințit. După aceea, el alcătui o lungă epistolă către părinții săi cu privire la sfârșitul acestui veac și la fericirea sfinților. El mai scrise despre deșertăciunile acestei lumi și despre nesfârșitele chinuri ale iadului. În dimineața următoare, atunci când sârbii îl căutau pe Rastko, neputându-l afla, aceștia proferară amenințări la adresa monahilor spre a le dezvălui locul unde se afla Rastko. Sava, auzind strigătele și țipetele fraților și părinților din mănăstire, li se arătă în noul său chip de monah. El aruncă la pământ hainele sale princiare, dimpreună cu șuvițele de păr tăiate odată cu tunderea sa în monahism, și spuse: „Luați aceste însemne cu voi: spuneți-le părinților mei că m-ați aflat în viață, viu și nevătămat, ca simplu monah al Domnului, purtând numele de Sava.”Apoi le dădu epistola scrisă pentru părinții săi. Nimic nu mai puteau să facă agenții sârbi. Deși s-au certat cu noul monah, în cele din urmă sârbii și chiar Sava însuși vărsară lacrimi.
Deși Sava fusese iute făcut monah, acest lucru nu i-a pricinuit cugete de mândrie. Socotindu-se cel mai mic din­tre frați, el făcea ascultare față de toți.
Totuși, rămase doar câteva luni la această mănăstire când, la praznicul „Bunei Vestiri”, starețul marii mănăstiri Vatopedu îl invită pe starețul de la Pantelimon să ia parte la slujbele închinate marelui praznic, al cărui hram îl purta mănăstirea.
Sava a fost rugat să-l însoțească. Tânărul monah sârb făcu o impresie deosebită asupra starețului de la Vatopedu, care-l invită să rămână la mănăstirea grecească. Cu binecuvântarea starețului rus, Sava rămase la Vatopedu, unde se nevoi vreme de 12 ani. Această plecare neașteptată la o mănăstire elenă a fost, de fapt, mâna providenței dumnezeiești, care lucra în viața tânărului Sava. La Vatoped, întrucât doar limba elenă era vorbită și folosită în cântările slujbelor bisericești toate acestea făcură ca în cele din urmă Sava să învețe limba elenă perfect. El citea și cânta la strană la toate slujbele bisericești.
Drept urmare, el se cufundă în lectura manuscriselor Sfinților Părinți greci, aflată în bogata bibliotecă a mănăstirii
Revenind pentru o clipă la ziua tunderii lui Sava în monahism, iată-ne alături de ofițerii sârbi care s-au reîntors la Raš, cuplul regal, cărora ofițerul cel mai mare în grad le înfățișă epistola lui Sava. Citind epistola, plânseră nemângâiați, jelind pierderea fiului lor. Totuși, scrisoarea făcu o impresie de necrezut asupra bătrânilor și iubiților săi părinți. Prin cuvintele sale de Dumnezeu inspirate, el îi aduse pe iubiții săi părinți la simțământul pocăinței, așa încât și aceștia începură să se gândească la viața monahală pentru ultimii ani ai vieții lor.

După ce Nemanja se liniști, el îi răspunse lui Sava rugându-l să se întoarcă acasă măcar pentru o scurtă vizită. în plus, din dragoste față de Dumnezeu și fiul său, Nemanja îi ura fiului său să reușească în noua viață aleasă, precum și în noua sa patrie. De asemenea, el îi trimise daruri spre a fi împărțite fraților săi asceți din Sf. Munte. După ce primi binecuvântarea starețului de la Vatopedu și cea a protosului Sf. Munte, cuviosul Sava împărți darurile la marile mănăstiri de obște, dar nu uită nici de pustnici și nici de viețuitorii chiliilor. Precum o albină ce strânge polenul de pe petalele florilor, tot astfel și Sava strânse pentru sine învățăturile și experiențele de mare preț ale monahilor și mănăstirilor vizitate. Nu numai că le oferi mari daruri, dar se împărtăși și de modul lor de viață. Donațiile regale cuprindeau aur, vase liturgice lucrate din aur și argint, broderii frumos lucrate și brocarturi.

Deși Sava umbla desculț, el nu uita să ofere mănăstirilor animalele de călătorit și de transport ale poverilor.
Obștea mănăstirii Vatopedu, desigur, se bucură și ea de mari daruri. Sf. Sava nu numai că se îngriji de construcția chiliilor, clădirilor mănăstirii și a trei paraclise, dar participă chiar direct la munca fizică [13]. De fapt, Sava construi un loc spre a viețui laolaltă, tatăl și fiul. Deși zece din cei doisprezece ani petrecuți la Vatopedu se scurseseră deja, Sava nu-și văzuse încă tatăl. Ei corespondau, totuși, iar în scrisori se invitau reciproc să-și facă vizite. Apoi, într-o ultimă scrisoare, Sava fu sever față de tatăl său, avertizându-l ca nu cumva să-și mai amâne vizita, altminteri „poți să lași deoparte nădejdea de a mă mai vedea în viața de dincoace de mormânt.
Numeroasele semințe ale evlaviei și credinței pe care Sava le-a pus în ogorul sufletelor mamei și tatălui său, Dumnezeu le-a făcut să rodească. Așa s-a hotărât împărăteasa să se facă maică și a primit schima îngerească la o mănăstire de maici. Primind numele de maica Anastasia, ea a dus o viață curată și bineplăcută lui Dumnezeu, până la sfârșitul binecuvântat și fericit, hărăzit ei de Domnul. Tatăl sfântului, Nemanja, a abdicat din tronul regal, în martie 1196, în favoarea lui Ștefan, Cel dintâi încoronat, iar lui Vukan i-a oferit conducerea provinciei Zeta. Acesta din urmă a stăpânit aceste teritorii în calitate de rege al Dalmației și Diocleii.
Nemanja a primit, în fine, tunderea în monahism din partea episcopului Calinic, luând numele de Simeon. Apoi s-a dus la mănăstirea ctitorită de el, Studenica. După abdicarea de la tron și tunderea lui Nemanja în monahism, numirea lui Ștefan la rangul de marele voievod va fi înfruntată de către Vukan, fratele mai mare al lui Ștefan și al Sf. Sava.
Viețuind la Studenica timp de 18 luni, Simeon a urmat rânduiala mănăstirii. Șederea lui aici a fost de bun augur pentru această mănăstire. Simeon a pus bazele unei solide activități pe terenurile donate mănăstirii, l-a numit stareț pe ieromonahul Dionisie și și-a pregătit și mormântul. Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, aflat lângă mormântul său, fu înălțat din marmură locală. frumos prelucrată. După ce a rânduit toate acestea, cuviosul Simeon își îndreptă gândurile către Sf. Munte și către preaiubitul său fiu, Sava. În noiembrie 1197, bătrânul monah Simeon, la vârsta de 84 de ani, a sosit la Vatopedu unde a fost întâmpinat cu mare bucurie și respect de către obștea mănăstirii. Bătrânul, într-adevăr, nu venise cu mâinile goale. El a adus daruri bogate din Serbia spre a fi împărțite tuturor, cuprinzând daruri către biserici, daruri utile pentru frați și părinți, precum și cai și catâri.
În toți acești ani în care Sava s-a ocupat de construcții, el nu și-a neglijat viața ascetică. Având rugăciunea minții, chemând numele Mântuitorului nostru cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, demonii erau alungați, dorind să ajungă „la statura bărbatului desăvârșit, la măsura deplinătăți lui Hristos” (Efes. 4: 13). Totuși, acum, după zeci de ani de așteptare și rugăciuni, avea să-l vadă din nou pe bătrânul său tată. Întâlnindu-se, cuprinși de emoție și dragoste, ei se îmbrățișară vărsând fiecare râuri de lacrimi. Iată însă că nu numai cei de la Vatopedu l-au întâmpinat pe fostul și renumitul mare voievod și oștean, fondator al dinastiei Nemanja și a statului independent sârbesc, ci și protosul Sfântului Munte, stareții și monahii din toate mănăstirile au venit să-l întâmpine pe monahul Simeon.

A fost dorința lui Simeon de a viețui alături de fiul său care, cu ani în urmă pregătise o locuință pentru amândoi. Prin urmare, cei doi cuvioși au rămas și au viețuit împreună destul timp, ducând o viață minunată, de mare înălțime duhovnicească. Datorită generozității lor, Vatopedu s-a bucurat de numeroase îmbunătățiri, cuprinzând alte trei biserici, noi bolnițe și noi terenuri pentru vii. Aceste lucruri nu i-au deranjat pe Simeon și Sava care se nevoiau zi de zi în posturi, privegheri de toata, noaptea și rugăciuni neîncetate. În scurtă vreme, amândoi au ajuns stăpâni pe trup, pe deplin înfrânând patimile trupului. Ei au ajuns până în vârful muntelui virtuților, întrecându-i pe toți părinții din Sf. Munte. Așa s-au făcut pe ei înșiși vase alese ale Sf. Duh. Virtuțile lor i-au făcut pe mulți sârbi să li se alăture în viața monahala, așa încât zi de zi grupul sârbesc athonit creștea văzând cu ochii. Curând, a devenit limpede faptul că aceștia aveau nevoie să-și construiască propria lor mănăstire. Așadar, cuvioșii părinți au postit vreme îndelungată și au privegheat cu râvnă făcând rugăciuni către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Ei i s-au rugat ca ea să-i îndrepte spre voia lui Dumnezeu către locul unde aveau să-și înalțe mănăstirea.
Prin descoperire dumnezeiască li s-a arătat acest lucru. Noul mare voievod Ștefan al II-lea le-a cerut părinților de la Vatopedu să le dăruiască tatălui și fratelui său așezarea aflată în stare de ruină a Hilandarului, în zona aflată la 12 mile nord-vest de Vatopedu, numita Meleon, nu departe de coasta nordică a peninsulei. Darul a fost întărit printr-un hrisov al împăratului Alexie si III-lea (1197), care era o rudă de-a lor prin alianță. De Printr-un edict special, Alexie a transformat vechea mănăstire Hilandaru și împrejurimile sale de sub jurisdicția protosului în proprietatea sârbilor și a așezat-o sub ocrotirea starețului de la Vatopedu. Protosul Sf. Munte, părintele Gherasim, dimpreună cu egumenii mai multor mânăstiri mai mici erau împotriva asimilării micilor colibe și schituri de către marile mănăstiri. Așadar, ei au făcut tot posibilul ca Hilandaru să rămână independentă.
Împăratul Alexie a fost convins să decreteze independența mănăstirii Hilandar, hotărând ca ea să fie un dar făcut sârbilor pentru vecie. Astfel, în luna iunie a anului 1198, Alexie al III-lea a anulat fostul decret prin care mănăstirea Hilandar și împrejurimile ei erau cedate mănăstirii Vatopedu, punând-o sub autoritatea și administrarea lui Simeon și Sava. De acum înainte, ei aveau o mănăstire care era independentă, administrând singura toate necesitățile oamenilor săi aflați pe coasta de nord-vest a peninsulei.

De îndată ce tatăl și fiul s-au stabilit la mănăstirea Hilandar, prin iulie 1198, ei au pornit reconstrucția și lărgirea clădirilor existente. Regele Ștefan al II-lea a contribuit cu o imensă cantitate de aur și argint în vederea extinderii mănăstirii. Deși puterile îl părăseau rapid pe bătrânul Simeon, amândoi au construit o biserică și o trapeză. Sava, desigur, a angajat numeroși constructori și meșteri pentru construirea nu numai a bisericii, ci și a chiliilor și a altor construcții necesare.
În anul 1198, Simeon, se pare cu ajutorul lui Sava, a conceput cel dintâi hrisov de întemeiere al mănăstirii. În anul 1199, în chilia lui Sava din Kareia, el a alcătuit o carte de reguli, tipic, care se inspira după regulile mănăstirii Everghetis din Constantinopole, care și astăzi este în vigoare. Sava, cu binecuvântarea tatălui său, l-a numit pe ieromonahul Metodie în calitate de egumen al mănăstirii.
Noua și frumoasa biserică, pe care ei au construit-o cu propriile lor cheltuieli a fost închinată „Intrării Maicii Domnului în Biserică”, praznic pe care sfânta Biserică îl Sărbătorește pe data de 21 noiembrie. Nu peste mult timp și alți sârbi, atât nobili, cât și oameni simpli, s-au închinoviat la mănăstirea Hilandar.

Bătrânul avva Simeon avea acum 86 de ani. El a dus o viață monahală curată și bineplăcută lui Dumnezeu Cunoscându-și sfârșitul grabnic, el îi spuse fiului său sa-l îngroape, la vremea socotită, în mormântul pe care el ii pregătise de mai înainte de Studenica.
Sf. Sava, scriind biografia tatălui său, ne oferă următoarea istorisire: „Tatăl meu spunea: «Fiule, adu-mi icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, căci am făgăduit să-mi dau duhul dinaintea ei». Și când porunca i-a fost împlinită, spre seară mai zise: «Fiule, fă-mi, terog, o faptă a dragostei și îmbracă-mă în rasa pregătită pentru înmormântarea mea și așează-mă în poziția în care mă voi afla în sicriu. Pune o rogojină pe pământ și așează-mă pe ea și mai pune-mi și o piatră sub cap, ca să pot sta acolo, până când Domnul va veni la mine spre a mă lua de acolo». Iar eu am împlinit toate acestea, ducându-i la bun sfârșit poruncile. Iar noi toți care priveam latoate acestea, plângeam cu amar... Îi primi pe toți frații din obște și plin de dragoste în inima sa, ceru iertare și binecuvântare de la toți. Și după ce se lăsă noaptea, toți își luară rămas bun de la el; și, după ce luară binecuvântare de la el, se întoarseră la chiliile lor spre a-și face pravila și a se odihni puțin. Eu și un preot am rămas lângă el toată noaptea. La miezul nopții, fericitul meu părinte tăcu și nu mai scoase nici o vorbă. Când se ivirăzorile și începură cântările Utreniei în biserică, chipul fericitului meu tată se lumină deodată și, privind spre cer, zise: «Lăudați pe Domnul întru sfinții Lui; lăudați-L pe El întru tăria puterii Lui» [Ps. 150: 1]. Eu i-am spus: «Tată, pe cine vezi tu, spunându-mi aceste cuvinte?» Se uită la mine și îmi zise: «Lăudați-L pe El întru puterile lini; lăudați-L pe El după mulțimea slavei Lui» (Ps. 150: 2). Și spunând acestea, imediat își dădu sfântul său suflet in mâinile Domnului”. Data mutării sale la Domnul a fost 13 februarie 1199. După moartea tatălui său, Sava se duse în pustie și își înmulți nevoințele ascetice, ținând un post aspru. Sfântul lui Dumnezeu își cumpărase un schit în Kareia, un loc al liniștirii (isihiei), unde, în tovărășia a unuia sau doi monahi, se retrăgea la o viață de rugăciune pustnicească. Deși se bucura de descoperiri cerești, suferea de o boală necruțătoare de splină. Într-una din vedeniile sale, i se arătă tatăl său și-i spuse: „Vei fi slăvit cu două cununi, una ascetică și cealaltă apostolică; și amândoi ne vom bucura de fericirea cea veșnică” În urma acestei sfinte vedenii, Sava înțelese că trebuia să se întoarcă la Hilandar pentru pomenirea de un an a tatălui său.
În primăvara anului 1199, Sava se duse la Constantinopol pentru a încerca să mărească, cu sprijinul împăratului, veniturile mănăstirii Hilandar. În iunie, împăratul Alexie emise un alt hrisov prin care confirma drepturile ctitorului Sava și deplina autonomie a Hilandaruluj
Mănăstirea a mai primit pământul și clădirile mănăstirii părăsite Zygon, de pe latura de vest a Sf. Munte. Mănăstirii Hilandar i s-a îngăduit să dețină o barcă pentru a ajuta la transportul mărfurilor.
La parastasul de un an al tatălui său, fericitul Sava i-a invitat pe protosul Sf. Munte și pe cuvioșii părinți athoniți. Ei au săvârșit o priveghere pentru sufletul fericitului suflet al tatălui părintelui Sava. Apoi, în timpul doxologiei, o mireasmă atât de plăcută se revărsă din mormântul Sf. Simeon, încât aceasta inundă întreaga mănăstire. Părinții s-au dus la mormânt și au luat mir care curgea din mormânt. Astfel, toți L-au slăvit pe Dumnezeu Cel Care-i slăvește pe cei ce-L proslăvesc pe El.

Cuviosul Sava a simțit o mare bucurie în sufletul său deoarece fericita adormire și moaștele sfințite ale tatălui său fuseseră slăvite.

Drept pentru care, el s-a dedicat unor posturi și privegheri și mai mari, precum și unor osteneli ascetice cu neputință de descris. Întrucât nu se cuvenea ca o astfel de virtute să rămână ascunsă, din iconomia lui Dumnezeu, dreptul Sava a ajuns cunoscut tuturor. Zi de zi, mulți veneau la el pentru a primi învățăturile și povățuirile sale duhovnicești. Printre cei ce veneau pentru povețe se afla și protosul Dometie al Sf. Munte, deși și el era un bătrân ascet plin de virtuți și de Duh purtător. Nu numai Dometie, ci și alți stareți de mănăstire îl socoteau pe Sava drept povățuitorul lor de căpetenie. Cu adevărat, fără povățuirile sale, nimic nu se săvârșea, întrucât harul Sfântului Duh care sălășluia în Sava, îi lumina mintea, așa încât el rostea doar ceea ce era de folos sufletului în vederea mântuirii.

De fapt, el era atât de iubit încât a fost rugat să primească demnitatea preoțească. Deși încercau să-l silească, Sava cel smerit cugetător răspundea doar că era nevrednic de aceasta și, adesea, chiar se tăinuia pe sine. în cele din urmă, pentru a nu se arăta a fi neascultător și văzând că era voia lui Dumnezeu, el răspunse: „Facă-se voia Domnului”. Așadar, a fost hirotonit diacon și preot în mănăstirea sa de către episcopul de Ierissos din vremea aceea, Nicolae.

Mai apoi, episcopul Tesalonicului, Constantin Mesopotamites, auzind de virtuțile ieromonahului de la Hilandar, după multe rugăminți, l-au adus la Tesalonic. Au discutat vreme de câteva zile, timp în care ierarhul a dobândit un imens câștig duhovnicesc. Nu numai Constantin, ci și alți episcopi, clerici și mireni au dobândit o mare zidire duhovnicească de pe urma învățăturilor lui Sava. Prin urmare, arhiepiscopul, în deplin acord cu episcopii și cu întregul cler, au hotărât să-l înalțe la o înaltă treaptă în ierarhia bisericească.
Așadar, în timp ce sfântul le predica oamenilor la sfârșitul Sfintei Liturghii duminicale în biserica principală a orașului, Aghia Sofia (Sfânta Sofia), deodată, deși nu a dorit acest lucru, a fost făcut arhimandrit de către trei episcopi, în frunte cu arhiepiscopul Constantin. Cuviosul, din pricina oamenilor și cinstirii prea mare ce i se acordau, din smerenie, a plecat în taină și s-a întors la mănăstirea sa.
În anul 1204, atunci când cruciații complotau asasinarea împăratului Alexie al V-lea Doukas Mourtzouphlos 1204), au eșuat. Punând la cale cucerirea orașului pe data de 12 aprilie, atât cruciații, cât și forțele venețiene au atacat zidurile dinspre mare ale Constantinopolului pe latura dinspre portul din golful Cornul de Aur.
Luptătorii bizantini i-au respins cu succes, dar latinii au revenit. După ce au escaladat zidurile, au intrat în oraș și l-au prădat. A fost încoronat un împărat catolic, Balduin de Flandra (1204-1205).

Apoi, în 1205, un tânăr nobil bizantin, Teodor I-ul Laskaris, ginerele fostului împărat Alexie al III-lea Anghelos, a adunat tot ceea ce mai rămăsese din aristocrația și ierarhia constantinopolitană. El a instituit un guvern în exil de-a lungul strâmtorii Niceea. După ce catolicii cuceriseră Constantinopolul, Teodor, cam pe la 1208, a fost încoronat drept „împărat al Romeilor”, pentru a continua tradiția monarhiei bizantine .

După căderea orașului, Protosul Sfântului Munte i-a : trimis pe fericitul Sava și pe egumenii mănăstirilor athonite la Laskares, fondatorul imperiului de la Niceea și împăratul lui, în legătură cu necesitățile cu care se confrunta Sf. Munte. Deși natura exactă a acestor necesități este neclară, cel mai posibil s-a discutat despre problema atacurilor inițiate de către catolici împotriva Sf. Munte. Aceasta din pricina faptului că Bonifaciu, marchiz de Montferrat, iar acum rege al Tesalonicului, și-a extins autoritatea și asupra Athosului în prima jumătate a anului 1205.
Clericii italieni i-au obligat pe monahi să accepte autoritatea papală și practicile Bisericii Romano-Catolice. În vara anului 1205, cardinalul Benedict, nunțiul apostolic al papei Inochentie al III-lea la Constantinopol, a plasat mănăstirile sub jurisdicția episcopului romano-catolic de Sevastia. Apoi, după ce și-a înălțat un castel pentru sine (Frangokastro) pe teritoriul Sf. Munte, el îi jefuia și-i teroriza pe monahi cu ajutorul baronilor francezi. Monahii neînarmați erau torturați în nădejdea descoperirii averilor mănăstirești.
Împăratul, dimpreună cu întreg senatul, și chiar cu patriarhul și întregul cin preoțesc se aflau pe atunci la Niceea, noua capitală a Imperiului bizantin. Atunci când Sf. Sava a sosit la Niceea și s-a întâlnit cu Laskaris, rudă a sa prin alianță (căsătorie), împăratul nu dorea să-l vadă atât de mult în calitate de rudă a sa, ci datorită faptului că auzise de virtuțile sale. Prin urmare, el s-a bucurat nespus văzându-l pe cuviosul Sava, căruia i-a acordat o deosebită atenție. În timp ce Laskaris discuta cu evlaviosul avvă, minunându-se de virtuțile sale, îl privea cu un mare respect.
În ciuda ambasadei athonite de la Niceea, aghioriții au pătimit patrii ani de incredibile prădăciuni și răutăți din partea romano-catolicilor. Sf. Sava ne spune că romano-catolicii chiar ne-au invadat pe noi și locul acela sfânt; și a fost mare tulburare. Doar după acțiunea comună a papei Inocențiu al III-lea și a împăratului catolic Henry de Flandra, a fost alungat din scaun episcopul de Sevastia și exilat pentru nenumăratele crime săvârșite împotriva athoniților.
În anul 1213, mănăstirile athonite au făcut apel la papă spre a fi protejate. Deși era vorba doar de o formalitate cu caracter administrativ, Sfântului Munte i s-a conferit atât protecția papei Inocențiu al III-lea, cât și a împăratului Henry, până la moartea lor survenită în anul 1216.
După aceea, athoniții au căutat protecția Niceei, spre nemulțumirea noului papă, Onorie al III-lea.
În chip ciudat, căderea Constantinopolului, din 1204, a făcut posibilă dezvoltarea statului sârb. Vukan, cel mai vârstnic dintre fiii lui Nemanja, îndemnat de către soția sa romano-catolică și de către demnitarii de la curte, n-a putut suporta ca mai tânărul său frate, Ștefan, să fie încoronat în scaunul de mare voievod.
Războiul civil a izbucnit atunci când principele Vukan l-a atacat pe Ștefan cu o armată de mercenari și cu ajutor din partea ungurilor.
Atacurile au avut loc de câteva ori, până când Vukan l-a alungat pe Ștefan din țară. Dorindu-și coroana domnească, el i-a făgăduit papei Inocențiu al III-lea (1198-1216) fidelitate față de scaunul papal. Cu ajutorul harului dumnezeiesc, arhiepiscopul maghiar, din pricina luptelor interne dinlăuntrul granițelor Ungariei, a fost împiedicat să intre în Serbia pentru a-l încorona pe Vukan și a-iinclude astfel pe sârbi sub dominația papei. Mai apoi, datorită ajutorului primit de la aliații lor bulgari, Ștefan l-a atacat din nou pe Vukan și a reușit să-l alunge înapoi în provinciile sale de coastă.

Ștefan și-a redobândit din nou tronul după 4 ani de lupte fratricide. În cele din urmă, Ștefan și Vukan au hotărât să încheie o pace de durată. Pentru a-și împlini această dorință ei au hotărât să-l invite pe fratele lor mai tânăr, Sava, de la Hilandar, pe care l-au rugat, de asemenea, ca să aducă și sfintele moaște făcătoare de minuni ale tatălui lor, Sf. Simeon.
Trecuseră 20 de ani de când Sava plecase de acasă. Îndemnat de Dumnezeu, cuviosul s-a hotărât să se întoarcă acasă, la rugămintea fraților săi. în plus, Sava îi făgăduise tatălui lor încă pe când acesta trăia, că el îi va aduce moaștele sale la mănăstirea Studenica. Peste alți 8 ani, mormântul sfântului său tată a fost deschis.
Moaștele Sf. Simeon au fost găsite intacte, întregi. Așadar, Sf. Sava a întreprins o călătorie spre Serbia, în perioada 1206-1207. Odată aflate acolo, la începutul anului 1207, moaștele au fost însoțite cu mare evlavie de către Sfinții Sava și Ștefan la Studenica.
Principele Vukan și familia sa au fost și ei de față atunci când Sf. Moaște au fost puse în cripta de marmură pe care Nemanja și-o pregătise cu mulți ani înainte de venirea lui în Sf. Munte.
Sf. Sava a zăbovit o vreme la Studenica unde i-a împăcat pe cei doi frați ai săi mai vârstnici. Când a sosit data do 13 februarie, ziua pomenirii Sf. Simeon, a început să izvorască mir sfințit din moaștele Sf. Simeon, săvârșindu-se astfel multe minuni.
Acum, dorința lui Ștefan a fost ca fratele său Sava să rămână la Studenica în calitate de stareț al mănăstirii. Sava era cel mai vârstnic cleric sârb, întrucât majoritatea o formau grecii. El a primit și s-a pus pe zidirea noii spiritualități a poporului sârb. Ca apostol, luptând împotriva ereziilor papistașă și cea a bogomilă,el a pornit la predicarea și propovăduirea Ortodoxiei poporului său. Ștefan, susținut de Sava, a hotărât, de asemenea, să zidească o nouă mare mănăstire la Jicea, la confluența dintre Ibar și Morava. Sf. Sava a adus arhitecți și lucrători în marmură din ținuturile elene .
În perioada de timp cât Sava s-a aflat în Serbia, el nu numai că a alcătuit biografia și un imn-acatist în cinstea tatălui său, ci a ținut și o corespondență cu obștea de la Hilandar și cu principii sârbi. De asemenea, în timpul celor 10 ani petrecuți în Serbia, cuviosul a săvârșit numeroase minuni, tămăduind oameni cu rugăciunea, prin punerea mâinilor și cu ungerea cu mir sfințit bine mirositor care izvora din moaștele Sf. Simeon .

În tot acest timp, Ștefan a divorțat de prima sa soție, Evdochia. Din rațiuni statale, el s-a recăsătorit mai apoi cu fanatica Ana, o ferventă romano-catolicâ, nepoata dogelui venețian Enrico Dandolo (mort în 1205), cel care a jucat un rol important la cucerirea Constantinopolului, în anul 1204. Îndemnat de noua sa soție să se încoroneze drept rege, și înconjurat de regatele romano-catolice aflate în vrăjmășie, Ungaria și Bulgaria, marele domnitor a fost de acord cu încoronarea sa pe tronul Serbiei de către papa Onoriu al III-lea (1216-1227). Astfel, în 1217 papa Onoriu al III-lea a trimis o delegație specială cu însemnele și coroana regală care să poată conferi lui Ștefan titlul de rege. Sava a luptat pentru a împiedica încoronarea fratelui său de către un legat papal. El și-a dat seama că noua sa cumnată, Ana, plănuise încoronarea lui drept rege romano-catolic, astfel nădăjduind să-i aducă pe sârbi la romano-catolicism. Deși nu este limpede, se pare că, drept protest față de înfăptuirea acestui lucru, Sava a plecat. Din clipa în care a părăsit Serbia, plecând la Hilandar, mirul tămăduitor și făcător de minuni al Sf. Simeon a încetat să mai curgă. Nu a trecut mult timp și Ștefan i-a trimis o scrisoare lui Sava la Hilandar, rugându-l să revină în țară, fiindcă avea credința că mirul va izvorî din nou odată cu venirea lui. Sf. Sava i-a trimis o epistolă care urma să fie deschisă și citită deasupra mormântului Sf. Simeon de la Studenica. Doar atunci mirul a început să curgă din nou.

Totuși, Ștefan i-a scris lui Sava o altă scrisoare exprimându-și dorința sa de a dobândi independența Bisericii sârbești. Un patriarh romano-catolic a fost întronizat la Constantinopol și un altul în Bulgaria, în timpul domniei lui Kalojan (1197-1207). După cruciadă, Bonifatie de Montferrat a devenit rege al Tesalonicului. Teritoriul său cuprindea Macedonia și Tracia occidentală, întinzându-și influența până în Peloponez. În plus, după această cruciadă, Grecia a fost ușor cucerită de către franci. Următoarele state ale francilor au fost instituite: principatul de Ahaia (Morea), ducatul de Arhipelago, municipalitățile de Atena, Teba și Evia (Eubeea, Negroponte). Serbia era înconjurată, deoarece adesea Vaticanul îi îmboldea pe vecinii săi din nord s-o cucerească și să treacă la catolicism. Sârbii aveau nevoie de propria lor Biserică Ortodoxă independentă, mai ales de când patriarhul ecumenic trăia exilat în Niceea. Ștefan avea nevoie de un puternic sprijin din partea Bisericii.
După multe rugăciuni, Sava, dimpreună cu un grup de la Hilandar, s-au îmbarcat pe un vas și au pornit spre Niceea pentru a-l vedea pe împăratul Teodor Laskaris și pe patriarhul Manuel I Sarantenos (1215-1222). Între timp, bizantinii luptau cu cruciații pe de o parte și cu turcii seleuciți pe de cealaltă parte. Cu toate acestea, în timpul vieții lui Teodor, acesta le-a provocat vrăjmașilor pierderi însemnate; mai apoi, nici unul dintre ei nu a mai îndrăznit să traverseze Marea Marmara.
Atunci când Sf. Sava și împăratul iarăși s-au revăzut, a fost o întâlnire plină de căldură. Sava i-a vorbit e poporul sârb și nevoia sa de a avea o biserică independentă și propriul său patriarh. Împăratul l-a îndemnat pe patriarh să discute cu sfântul în legătură cu problemele Serbiei și de nevoia acesteia de a avea un arhiepiscop. Sava l-a rugat să-l hirotonească pe unul dintre ieromonahii săi de la Hilandar în scaunul de arhiepiscop. Prin urmare, patriarhul și Sava au discutat această problemă zile în șir. Patriarhul s-a dus înapoi la împărat, cei doi au hotărât ca preacuviosul Sava să fie hirotonit arhiepiscop al Serbiei. Deși Sava n-a căutat mărirea pentru sine, aceștia au insistat ca el să fie înălțat la „demnitatea apostolică a episcopatului. Cu adevărat, au trecut multe zile până când Sava a primit să fie hirotonit. În fine, după multe insistențe, Sava a fost hirotonit de către patriarh în treapta arhieriei, lucru care l-a bucurat nespus pe împărat în acea zi. Noul arhiepiscop sârb a cerut mai presus de orice ca viitorii arhiepiscopi sârbi să fie aleși și hirotoniți de către episcopi sârbi. Deși la început împăratul și patriarhul au avut o ezitare, arhiepiscopul a primit o „grammată” (document oficial) din partea patriarhului Manuel care a aprobat acest lucru în anul 1219. Doar o singură condiție a fost impusă: în bisericile sârbești, trebuia să i se dea întâietate patriarhului bizantin față de toți ceilalți ierarhi la pomenirea din timpul Sf. Liturghii.

Noul arhiepiscop s-a dedicat însă unor nevoințe și lupte duhovnicești și mai intense. Mai întâi s-a oprit pentru scurt timp în Sf. Munte și apoi la Tesalonic, în toamna-anului 1219. El a poposit la mănăstirea Filokales, unde era socotit drept unul dintre ctitorii acestei mănăstiri. Aici a copiat multe cărți, cu caracter juridic-bisericesc și și-a scris „Nomocanonul” său. Acesta avea să devină constituție fundamentală a Bisericilor naționale ale Bulgariei și Rusiei.

Arhiepiscopul Sava s-a reîntors acolo unde își învăța zi de zi turma încredințată lui de Dumnezeu, propovăduindu-le cuvântul Evangheliei și o viață după Hristos. Credincioșii ortodocși erau întăriți prin predicile sale și mai ales, datorită virtuților sale. Numeroși eretici, datorită harului și dulceții învățăturilor sale s-au întors de la ereziile lor la o viață cucernică. Astfel, în scurtă vreme, necredincioșii și ereticii din eparhia sa au devenit ortodocși. Toți îl socoteau pe Sf. Sava drept singurul lor păstor și dascăl. Perioada arhipăstoririi sale n-a fost lipsită de incidente dureroase. Cu hotărâre și agerime el a apărat Biserica sârbească autocefală împotriva pretențiilor papei. El a apărat Bosnia de influența bogomilă. Arhiepiscopul a evitat, de asemenea, eforturile permanente ale lui Dimitrie Homatios, arhiepiscopul de Ohrida, de a plasa Serbia sub protecția eparhiei sale. Atunci când Sf. Sava și-a organizat arhiepiscopia sa la Jicea, prima sa hotărâre luată a fost aceea de a alege și de a hirotoni episcopi din rândul ucenicilor săi. A înființat 11 eparhii, unele dintre ele având mănăstirile drept centru eparhial. Trei dintre ele Raš, Prizren și Liplian aparțineau de arhiepiscopia de Ohrida. Parohii greci au fost înlocuiți de episcopii sârbi ai lui Sava. Alți ucenici au fost hirotoniți protoierei, având o activitate de „exarhi” sau de trimiși ai săi. Ei fost trimiși în provincii ale țării pentru a desființa tradițiile păgâne ale țăranilor. Pe lângă apărarea Bisericii de atacurile din exterior, el s-a ocupat de construirea și împodobirea marii biserici mănăstirești de la Jicea, închinată lui Hristos Pantocrator, a cărei zi de prăznuire este ziua Înălțării.

În anul 1220, la Jicea, Sf. Sava i-a convins pe sârbi ca Ștefan să fie încoronat drept rege al sârbilor. Cuviosul Sava a continuat politica tatălui său de creare a unui Stat sârb. În calitatea sa de arhiepiscop el a slujit Sf. Liturghie, l-a sfințit, l-a încoronat și l-a uns cu sfântul și Marele mir pe fratele său, strigând cu glas mare: Viață îndelungată lui Ștefan, cel dintâi rege încoronat Serbiei!”

În ziua următoare, pe când cuviosul slujea Sf. Liturghie, el a tâlcuit cuvântul Evangheliei. Apoi l-a îndemnat pe regele Ștefan și pe curteni să spună Crezul și să facă ascultare față de canoanele Celor 7 sfinte Sinoade ecumenice și față de cele două sinoade locale. Totul a fost acceptat.

Cam pe la anul 1220, arhiepiscopul Sava, ca un binecunoscut diplomat, l-a îndemnat pe regele Andrei al Ungariei să nu atace Serbia. În același timp, arhiepiscopul Dimitrie Homiatinos de Ohrida, a cărui eparhie se întindea în principatul Epirului, l-a acuzat pe Sava că este omul Niceenilor. Într-o scrisoare adresată Sfântului Sava, el a refuzat recunoașterea înălțării la treapta de episcop S a acestuia. El l-a acuzat pe cuvios de o viață de lux, în loc de a fi rămas un smerit viețuitor în Sf. Munte. De asemenea a mai citat și canoane pe care credea că Sava le-a încălcat. Deși Homiatos era supus față de patriarh, el era împotriva guvernului Niceean, în anul 1220. A pus la îndoială legitimitatea lui Laskaris, deși aproape orice cetățean bizantin, cu excepția, desigur, a epiroților socoteau că imperiul, pentru moment, se afla în Niceea, până când Laskarizii aveau să-și redobândească legitima lor capitală, Constantinopolul.

Neînțelegerile dintre patriarh, Homiatos și Sava s-au risipit treptat. 

Nessun commento:

Posta un commento