Viaţa Sfintei Cuvioase Maria, soția Sfântului Cuvios Xenofont

Sfântul Xenofont era unul din cei mai de frunte boieri ai Constantinopolului, bogat cu averile cele din afară, dar mai bogat cu cele dinăuntru, adică cu credinţa, binecuvântarea şi cu paza cea osârdnicăa tuturor poruncilor lui Dumnezeu, slăvit pentru dregătoria şi neamul său bun, dar mai slăvit pentru obiceiurile şi pentru lucrurile cele bune; pentru că, pe cât era de înalt cu slavă, pe atât era de smerit cu mintea, neînălţîndu-se cu inima, neîndoindu-se pentru vremelnica slavă a lumii acesteia, ci îşi ascundea lui comoară în cer, trimiţând acolo înainte bogăţiile sale, prin mâinile săracilor.

Apoi avea ca soţie pe Maria, următoare a tuturor faptelor lui celor bune, şi în toate de un obicei cu dânsul, cu care vieţuind Xenofont cu cinste, plăcea lui Dumnezeu, umblând în toate poruncile şi îndreptările Domnului, fără de prihană. Cu ea a născut doi fii, pe Ioan şi pe Arcadie. Şi i-au crescut în învăţături bune, nu numai în înţelegerea cărţii, ci şi în frica lui Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, învăţându-i la toată faptă bună; pentru că doreau, că nu numai averilor lor să-i aibă moştenitori, ci mai ales să fie următori vieţii lor celei plăcute lui Dumnezeu. Apoi, i-au trimis în Berit, cetatea Feniciei, ca să înveţe elineasca înţelepciune, căci în aceea vreme era acolo o vestită învăţătură.

Deci, acolo petrecând la învăţătură câtăva vreme, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit Xenofont foarte rău, şi aştepta să moară. Iar Maria nenădăjduind ca el să fie mai mult între cei vii, a trimis în Berit la fiii săi, scriindu-le despre boala cea grea a tatălui lor şi poruncindu-le ca degrabă să vină acasă până ce tatăl lor nu se duce din cele de aici, şi astfel să se învrednicească de părinteasca binecuvântare cea de pe urmă şi să fie şi ei la îngropare. Ei, silindu-se, au venit degrabă, şi văzându-i tatăl lor, s-a veselit şi i s-a uşurat boala de bucurie. Apoi, poruncindu-le ca să şadă lângă patul său, a început a-i învăţa, zicându-le: "Eu, fiii mei, precum mi se pare, mă apropii de sfârşitul vieţii mele, iar voi, dacă mă iubiţi pe mine, tatăl vostru, să faceţi cele ce vă învăţ: întâi să vă temeţi de Dumnezeu şi viaţa voastră s-o îndreptaţi după ale Sale sfinte porunci. Căci cele ce vă grăiesc vouă acum, nu din deşartă slavă vă grăiesc, ci ca să vă îndemn la fapta bună; pentru că de veţi avea viaţa mea ca pildă, socotesc că nu vă va fi de trebuinţă alt învăţător; căci învăţătura cea din casă prin cuvinte şi închipuită prin fapte mai folositoare este decât învăţătura cea din afară.

Deci, ştiţi cum am vieţuit până acum, în toată cucernicia şi dreptatea inimii mele, cum de toţi am fost cinstit şi iubit, nu pentru dregătoria cea mare, ci pentru blîndeţile şi bunele obiceiuri; pentru că pe nimeni n-am năpăstuit cu ceva, nici am ocărât pe cineva, nici am clevetit, nici am urât, nici m-am miniat în zadar, nici am vrăjmăşit pe cineva, ci pe toţi i-am iubit, cu toţi am vieţuit în pace, nu am părăsit bisericile lui Dumnezeu seara şi dimineaţa; n-am defăimat pe sărac, nici pe străin, nici pe mâhnit, ci pe fiecare cu cuvântul şi cu lucrul l-am mângâiat, pe cei ce sunt în temniţă i-am cercetat totdeauna; apoi pe mulţi robiţi am răscumpărat şi liberi i-am lăsat, şi precum am pus pază gurii mele ca să nu grăiesc ceva rău şi viclean, aşa şi ochilor mei le-am pus aşezământ ca să nu caute la frumuseţe străină, nici să o poftească pe dânsa.

Păzindu-mă pe mine Dumnezeu, n-am cunoscut altă femeie, afară de maica voastră; dar şi cu dânsa numai atâta am fost împreună până ce v-am născut pe voi, iar după naştere, ne-am sfătuit ca să ne deosebim şi ne-am păzit până acum în curăţia trupească pentru Domnul.

Deci, urmaţi, o! fiilor, vieţii părinţilor, urmaţi credinţei, răbdării şi blîndeţilor noastre şi aşa vieţuiţi, ca să placeţi lui Dumnezeu, căci vă va învrednici pe voi Dumnezeu să trăiţi mulţi ani. La săraci să dăruiţi milostenie, pe văduve şi pe sărmani să-i ajutaţi, pe bolnavi şi pe cei din temniţă să-i cercetaţi şi pe cei năpăstuiţi şi cu nedreptate osândiţi să-i izbăviţi; şi să aveţi pace cu toţi. Prietenilor voştri să fiţi credincioşi, iar vrăjmaşilor bine să le faceţi, nerăsplătindu-le rău pentru rău.

Către toţi să fiţi buni, blânzi, iubitori şi smeriţi; curăţia voastră cea sufletească şi trupească s-o feriţi neprihănită. Bisericilor lui Dumnezeu şi mănăstirilor bine să le faceţi, pe preoţi şi pe monahi să-i cinstiţi, că pentru aceia Dumnezeu arată milostivire la toată lumea. Iar mai ales să nu uitaţi pe cei ce rătăcesc pentru Dumnezeu în pustietăţi, prin munţi, în peşteri şi în prăpăstiile pământului, ci să le daţi cele de trebuinţă. Pe cei săraci să-i hrăniţi din destul, că nu vă veţi lipsi. Căci ştiţi aceasta: casa mea niciodată nu s-a lipsit de cele trebuincioase, deşi multe se puneau înaintea săracilor.

Rugaţi-vă adeseori şi la învăţăturile săracilor luaţi aminte. Maicii voastre să-i daţi cuvenita cinste, şi s-o ascultaţi, totdeauna voia făcându-i, şi niciodată porunca Domnului să n-o lepădaţi; cu slugile să fiţi milostivi, iubindu-i ca pe fii; pe cei bătrâni în libertate să-i lăsaţi, dându-le hrană şi cele trebuincioase lor până la sfârşit; precum m-aţi văzut pe mine făcând, aşa şi voi să faceţi, căci vă veţi învrednici cinstei şi slavei sfinţilor. Şi să vă aduceţi aminte de acestea totdeauna, că degrab va trece lumea aceasta şi slava ei întru nimic vă fi. Fiilor, poruncile Domnului şi ale mele să le păziţi, iar Dumnezeul păcii să fie cu voi".

Acestea auzindu-le Ioan şi Arcadie, au plâns şi ziceau: "Să nu ne laşi pe noi, tată, ci te roagă lui Dumnezeu ca să-ţi facă parte să mai petreci puţin cu noi; căci ştim că de-L vei ruga, ca un milostiv te ascultă Dumnezeu. Şi de foarte multă trebuinţă este nouă celor tineri viaţa aceea, ca desăvârşit să ne povăţuieşti pe noi la lucruri bune şi singur să rânduieşti pentru viaţa noastră, precum se cade". Iar tatăl suspinând şi lăcrimând, a zis: "De când m-a cercetat Dumnezeu cu această boală şi m-am culcat pe pat, mult m-am rugat de aceasta şi mă rog lui Dumnezeu ca pentru tinereţile voastre să-mi dea mie ca puţin să mai petrec aici, până ce vă voi vedea în toate desăvârşiţi".

În noaptea următoare i s-a făcut lui Xenofont încredinţare, prin vis, cum că Dumnezeu îi porunceşte ca încă să mai fie în viaţa aceasta; şi a spus despre aceasta soţiei sale şi fiilor, şi toţi s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. Apoi, a început bolnavul cu încetul a veni la sănătate, şi a zis fiilor săi: "Fiilor, mergeţi ca să vă sfârşiţi învăţătura voastră, şi sfârşind-o, degrabă să vă întoarceţi ca să vă însoţesc cu nunta cea legiuită". Punându-i pe ei în corabie, cu toate cele de trebuinţă, i-au pornit iarăşi la Berit (Beirut).

Plecând ei şi vântul suflând uşor, deodată s-a ridicat un vânt puternic, care a produs o furtună fără de veste, apoi corăbierii, dând drumul la pânze, se purta corabia de furtună şi se afunda cu valurile, încât toţi cei din corabie se deznădăjduiau de viaţă şi fiind în primejdie, frica morţii îi cuprinsese; şi plângeau amândoi fraţii, Ioan şi Arcadie, rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: "Stăpâne, Preabunule, a toată făptura Ziditorule, să nu treci cu vederea făptura Ta, adu-ţi aminte de lucrurile bune ale părinţilor noştri şi pentru aceea nu ne lăsa şi nu face ca mai înainte de vreme să murim în anii cei tineri ai înfloritelor frumoase tinereţi, să nu ne înece viforul apelor, nici să ne înghită adâncul mării; adu-ţi aminte de mila Ta şi de îndurările Tale, caută din înălţimea slavei Tale sfinte şi vezi primejdia noastră, ascultă suspinul şi strigarea noastră; cu inima frântă şi cu duh smerit ne rugăm, întinde nouă dreapta Ta cea atotputernică şi ne păzeşte din gheară morţii; nu ne da la moarte pentru numele Tău, ci fă cu noi după mila Ta şi după mulţimea milostivirii Tale. Izbăveşte-ne de înecare, spre slava Ta; pentru că nu morţii te vor lăuda, nici toţi cei ce se pogoară în iad, ci noi cei vii preamărim numele Tău cel înfricoşat."

Deci, văzând corăbierii că nu încetează învăluirea cea mare, ci mai mult se ridică şi nu puteau să se izbăvească de înecare, au intrat într-o corăbioară mică, (ca şi cum ar fi vrut să ajute cu ceva corăbiei ce se primejduia) care era deasupra acoperită; apoi de afundare netemându-se, plutea încotro o purtau valurile, aşteptând că undeva la mal să fie aduşi. Iar tinerii cei ce rămăseseră în corabie, Ioan şi Arcadie cu slugile lor, văzând fuga corăbierilor şi pierderea corăbiei, pentru că acum se spărgea şi se umplea de apă, se deznădăjduiau cu totul de viaţă; deci, s-au dezbrăcat de hainele de pe ei, pentru a înota mai cu înlesnire, că nu cumva afundându-se, în noian să piară.

Aşteptând desăvârşita despărţire şi moarte, cu umilite glasuri strigau cu tânguire către părinţii lor cei ce erau departe, acasă, ca şi cum ar fi fost acolo, zicând: "Fii sănătos prea iubite tată, fii şi tu prea iubită maică; nu ne veţi mai vedea pe noi, nici noi pe voi, nu ne vom mai îndulci de pământeştile bunătăţi în casă împreună cu voi". Apoi, ziceau unul către altul: "Vai, iubite frate, vai lumina ochilor mei, cât de cu amar ne despărţim! Unde sunt acum rugăciunile părinţilor, unde este facerea lor de bine către săraci, unde sunt îndurările şi milosteniile lor cele făcute pentru monahi, au doară nici una din rugăciunile acelora nu s-a suit pentru noi la Dumnezeu? Sau suindu-se, nimic n-a putut, biruind-o mulţimea păcatelor noastre, pentru care nu suntem vrednici a trăi.

Vai nouă celor ce nu de mult am plâns pentru tatăl nostru, care era să moară, iar acum avem să fim pricinuitori părinţilor noştri de plânsul cel nemângâiat şi de tânguirea cea nesfârşită. O! tată, cel ce te-ai îngrijit cu dinadinsul de creşterea şi de cârmuirea vieţii noastre, iată de acum nici morţi nu ne vei mai vedea pe noi. O! maică, nădăjduiai ca să vezi nunta fiilor tăi, pregătind cămară frumoasă înainte de vreme, acum nici mormântul fiilor tăi nu vei vedea. Durere este cu adevărat părinţilor, ca să-şi vadă pe fiii lor murind şi să-i îngroape. O! dulci părinţi ai noştri, mare este durerea voastră, lipsindu-vă de fiii voştri şi nevăzând nici moartea lor şi nici având înştiinţare de sfârşitul lor. Voi nădăjduiaţi ca în bătrâneţe fericite de noi să fiţi îngropaţi, iar acum nici noi nu ne învrednicim îngropării de către voi".

Apoi, unul pe altul cuprinzându-se şi dându-şi cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, ziceau: "Mântuieşte-te, frate şi mă iartă". Iar către Dumnezeu strigând iarăşi, ziceau: "O! Împărate şi Stăpâne a toate, ce fel de moarte ne-ai dat nouă, - din care de nu se va putea cu negrăitele judecăţile Tale, să ne izbăvim, apoi chiar murind noi să nu ne desparţi, ci un val să ne acopere pe noi amândoi, şi un pântece al fiarei mării să ne fie amândurora mormânt". Apoi, ziceau şi către slugile lor: "Mântuiţi-vă, bunilor fraţi şi prieteni, mântuiţi-vă şi ne iertaţi şi pe noi".

Deci, spărgându-se corabia cu totul, s-a apucat fiecare dintr-înşii de câte o scândură ce s-a întâmplat şi aşa i-au dus apele osebiţi unul de altul, dar cu darul lui Dumnezeu toţi au scăpat de înecare şi de moarte, dar în diferite ţări au fost duşi; slugile de valuri s-au aruncat la uscat în Tir, Ioan la un loc ce se numea Melfitan, iar Arcadie în Tetrapirghia; şi fiecare dintr-înşii, neştiind despre izbăvirea de înecare a fratelul său, nu atâta se bucura de a sa viaţă, pe cât se întrista de moartea fratelui său.

După ieşirea din mare, Ioan gândea întru sine: "Unde mă voi duce acum? Mă ruşinez, fiind gol, să mă arăt înaintea oamenilor; mă voi duce într-o mănăstire, unde locuiesc monahi cucernici, şi acolo lui Dumnezeu Celui ce m-a mântuit de moarte, voi sluji în sărăcie şi în smerenie, mai bine decât în bogăţia lumii acesteia, căci socotesc că pentru aceea nu ne-a ascultat Dumnezeu în corabie, când ne-am rugat către Dânsul, de vreme ce părinţii noştri voiau să ne unească în căsătorie şi să ne lase nouă bogăţii; şi atunci am fi pierit întru deşertăciunea lumii acesteia, decât în mare; deci, cele mai bune rânduindu-ne Atotvăzătorul, a trimis un vifor ca acesta asupra noastră şi precum El a voit, aşa a şi făcut; pentru că El fiind bun, ştie toate cele spre folosul nostru, iar noi nimic din cele ce au să fie nu ştim, pe când El toate le ştie şi face precum voieşte, pregătind fiecărui suflet mântuire".

Apoi, ridicându-şi mâinile spre Dumnezeu, se ruga, zicând: "Dumnezeul meu, Cel ce m-ai mântuit din valurile mării şi din primejdia morţii, mântuieşte şi pe robul tău Arcadie, fratele meu, izbăveşte-l de moartea cea amară, precum m-ai izbăvit şi pe mine cu mila Ta; şi de l-ai păzit viu şi la uscat l-ai scos, apoi deschide-i lui mintea ca să gândească şi să voiască viaţa monahicească şi-l învredniceşte ca să-Ţi placă Ţie; mântuieşte şi pe tinerii care au fost cu noi, ca nici unul dintr-înşii să piară în mare, ci pentru mântuirea tuturor să preamărească sfântul Tău nume". Şi iarăşi, mergând, se rugă: "Doamne, Iisuse Hristoase, Unule născut, Cuvinte al Tatălui, caută spre rugăciunea robului Tău şi îndreptează paşii mei spre lucrarea poruncilor Tale, povăţuieşte-mă spre a Ta sfânta voie; căci ştii, Stăpâne, că alt ajutor afară de Tine nu am în ceasul acesta".

Deci, mergând destulă cale, a aflat o mănăstire şi a bătut la poartă, iar portarul deschizând, l-a văzut pe el gol, şi dezbrăcându-se de haină, i-a dat să se îmbrace; apoi ducându-l în chilia sa, a pus pe masă pâine şi linte şi, după scularea de la masă, i-a zis lui monahul, care era portar: "De unde eşti, frate?" Iar el a răspuns: "Sunt străin şi sărac, mântuit de înecare, pentru că pe mare, spărgându-se corabia şi pierind, m-am apucat de o scândură şi mă purtam pe valuri; dar Dumnezeu cu rugăciunile voastre m-a păzit viu şi am fost scos în părţile acestea".

Monahul portar auzind aceasta, s-a umilit de dânsul şi a proslăvit pe Dumnezeu, care a mântuit pe cei ce nădăjduiesc spre El. Şi a grăit către Ioan: "Unde voieşti să mergi, frate ?" Zis-a Ioan lui: "Unde va voi Dumnezeu; aş voi să fiu monah, de ar trece cu vederea păcatele mele milostivul Stăpân şi de m-ar învrednici să iau jugul Lui cel bun". Grăit-a lui monahul: "Cu adevărat, fiule, bun_lucru doreşti şi fericit vei fi, de vei sluji Lui Dumnezeu cu toată osârdia". Zis-a Ioan lui: "Deci, mă rog ţie, părinte, să-mi spui, oare aş putea ca să petrec aici cu voi?" Răspuns-a monahul: "Îngăduieşte puţin, până ce voi spune despre tine părintelui nostru, adică egumenului, doar cumva i se va descoperi lui de la Dumnezeu despre tine, şi ceea ce îţi va porunci, aceea vei face, şi te vei mântui".

Deci, mergând portarul la egumen, i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre tânăr, iar egumenul a poruncit ca să-l aducă la sine; şi văzând pe tânărul, a cunoscut într-însul dumnezeiasca chemare şi viaţa lui cea bună, apoi i-a zis: "Bine este cuvântat Dumnezeul tatălui şi al maicii tale, Cel ce te-a mântuit din mare şi te-a adus aici". Şi învăţându-l pe el mult despre mântuitoarea viaţă monahicească, l-a însemnat cu semnul Crucii, şi a poruncit ca să rămână în mănăstire; apoi în scurtă vreme l-a tuns în chipul monahicesc cel îngeresc. Şi se nevoia fericitul Ioan cu rugăciunea, cu postul şi cu toate ostenelile mănăstireşti întru ascultări. Dar se mâhnea neîncetat pentru fratele său Arcadie, căci îl socotea mort şi afundat în mare.

Iar Arcadie, asemenea, prin rânduiala lui Dumnezeu, păzindu-se viu, a ieşit la pământ în Tetrapirghia şi, căzând cu faţa la pământ, se ruga lui Dumnezeu, zicând:

"Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul tatălui nostru, mulţumesc Ţie că m-ai izbăvit de învăluire şi de viscol şi m-ai scos din moarte la viaţa cea neaşteptată şi pe uscat ai pus picioarele mele. Ci precum pe mine m-ai mântuit de înecare, Preamilostivule, astfel mântuieşte şi pe robul tău, fratele meu Ioan, rogu-mă Ţie, păzeşte-l cu milostivirea Ta, să nu-l înece valurile şi viforul şi să nu-l înghită adâncul; auzi-mă Doamne, căci bună este mila Ta, şi mă învredniceşte a vedea faţa fratelui meu; adu-ţi aminte de faptele tatălui nostru şi să nu pogori pe Ioan în cele mai dedesubt adâncuri ale mării, nici să dai pe tânărul copil la moartea cea mai înainte de vreme şi neaşteptată; dă-mi parte ca să-l văd şi să mor".

Astfel grăind, a plâns mult, încât a şi slăbit de plângere. După aceasta, sculându-se, a mers în satul ce se întâmplase aproape, unde, luând de la un iubitor de Hristos, care l-a întâmpinat pe el, o haină veche, s-a acoperit, apoi cerând puţină pâine, a mâncat şi şi-a întărit trupul cel slăbit. Apoi a mers la biserica ce era acolo, iarăşi rugându-se pentru fratele său cu lacrimi, după aceea, s-a culcat pe un scaun ce era lângă biserică şi a adormit; atunci, îndată a văzut în vis pe fratele său Ioan, zicând către dânsul: "Frate, Arcadie, de ce plângi astfel cu amar pentru mine şi-ţi zdrobeşti inima ta? Iată, eu cu darul lui Hristos sunt viu; deci, nu fi mâhnit pentru mine!".
Iar Arcadie, deşteptându-se, şi, crezând că vedenia cea din vis este adevărată, s-a umplut de bucurie şi mulţumea lui Dumnezeu, apoi gândea în sine ce va face, zicând: "Să mă duc la părinţi? Dar, nefiind fratele meu cu mine, le voi face mâhnire prin venirea mea, sau iarăşi la şcoală să mă întorc, şi sfârşind învăţătura filosofiei să mă duc la părinţi? Însă nu-i voi înveseli, căci văzându-mă numai pe mine singur, cu amar se vor tângui. Deci, ce voi face, nu ştiu; îmi aduc aminte că tatăl meu totdeauna fericea foarte mult viaţa monahicească, care este liniştită şi apropiată de Dumnezeu; mă voi duce într-o mănăstire şi mă voi face monah".
Astfel gândind Arcadie în sine şi făcând rugăciune, s-a dus la Ierusalim şi acolo, la Sfintele Locuri, unde a lucrat Domnul mântuirea lumii, închinându-se, a ieşit de acolo, vrând să intre în orice mănăstire i s-ar întâmpla în cale. Şi mergând, a întâmpinat un monah cinstit, împodobit cu cărunteţile, cu viaţa sfântă şi înainte-văzător, la acela alergând, i-a căzut la picioare şi, sărutându-le, i-a zis: "Roagă-te pentru mine, sfinte părinte, căci de multă mâhnire şi necaz sunt plin". Iar bătrânul i-a zis: "Fiule, să nu te mâhneşti, căci fratele tău, pentru care te întristezi, este viu ca şi tine, cum şi toţi cei ce au fost cu voi în corabie, păziţi fiind de Dumnezeu, s-au mântuit de înecare şi în mănăstire au intrat la călugărie, iar Ioan, fratele tău, acum a primit începătura monahicească şi va veni vremea când cu ochii tăi îţi vei vedea fratele, pentru că rugăciunea ta este auzită".
Arcadie, auzind acestea de la marele bătrân, sta uimit, mirându-se de proorocia sfântului. Apoi, iarăşi căzând la picioarele lui, zicea: "Precum nu ţi-a ascuns Dumnezeu nimic din cele pentru mine, astfel şi tu nu mă lepăda din faţa ta, rogu-mă ţie, ci, precum ştii, mântuieşte săracul meu suflet şi mă du la rânduiala monahicească". Bătrânul i-a zis: "Bine este cuvântat Dumnezeu; urmează după mine, fiule". Şi l-a dus în lavra Sfântului Hariton, care în limba siriană se numea Suchia; acolo l-a tuns şi i-a dat chilie, în care mai înainte, unul din părinţii cei mari s-a nevoit 50 de ani.
A petrecut Arcadie cu bătrânul acela, mai înainte-văzător, un an, povăţuindu-l în viaţa monahicească şi deprinzându-l la război împotriva nevăzuţilor vrăjmaşi. Iar după anul acela, s-a dus în pustie, lăsând în chilie pe Arcadie singur, căruia i-a făgăduit că după trei ani se va vedea cu dânsul. Iar Arcadie luând porunca de la bătrânul, fără de lenevire o săvârşea, ziua şi noaptea slujind lui Dumnezeu.
Trecând doi ani după înecarea corăbiei, şi Xenofont neştiind ce s-a întâmplat pe mare fiilor lui, a trimis pe una din slugile sale la Berit, să vadă pe Ioan şi pe Arcadie şi să afle toate cele despre dânşii cu încredinţare, dacă sunt sănătoşi şi dacă vor săvîrşi curînd învăţătura lor; pentru că se mirau tatăl şi mama că fiii lor de atâta vreme niciodată nu i-au înştiinţat despre ei, nici au cercetat prin scrisoare pe părinţii lor. Iar sluga mergând în Berit şi înştiinţându-se că n-au venit în cetatea aceea fiii lui Xenofont, stăpânul său, gândea în sine, zicând: "Nu cumva sfătuindu-se s-au dus la Atena? Şi a mers la Atena spre căutarea lor, dar, neaflându-i nici acolo şi nici auzind de dânşii undeva, s-a întors tulburat iarăşi spre Bizanţ.
Odihnindu-se la o gazdă în cale, a stat acolo şi un monah să se odihnească, şi întrebându-l pe el, spunea că merge la Ierusalim, ca să se închine la Sfintele Locuri. Iar sluga lui Xenofont privind cu dinadinsul spre monah, a început a-l cunoaşte că era unul din cei ce au mers cu fiii stăpânului în Berit, şi i-a zis: "Nu cumva eşti sluga stăpânului Xenofont, care ai mers cu Ioan şi Arcadie la Berit?" Iar monahul a răspuns: "Eu sunt cu adevărat, şi tu îmi eşti prieten, de vreme ce suntem slugi ai aceluiaşi stăpân". Sluga i-a zis: "Ce ţi s-a întâmplat de te-ai îmbrăcat în chipul monahicesc şi unde sunt stăpânii noştri, Ioan şi Arcadie, spune-mi, te rog? Pentru că multă osteneală am suferit căutându-i şi nu i-am aflat".
Monahul suspinând greu, şi ochii de lacrimi umplându-şi, a început a-i spune: "Să ştii cu adevărat, o! prietene, că stăpânii noştri s-au înecat în mare, ca şi toţi cei ce erau cu dânşii; iar eu, precum mi se pare, numai singur m-am mântuit de înecare şi am voit mai bine să mă tăinuiesc în viaţa monahicească, decât să mă întorc acasă şi să aduc veste rea stăpânului nostru, stăpânei şi tuturor casnicilor; şi astfel sunt monah şi mă duc la Ierusalim, să mă închin". Iar sluga auzind acestea, şi-a ridicat glasul şi a început a plânge cu amar şi cu jale a striga, bătându-se în piept şi zicând:
"O! amar mie, stăpânii mei, ce s-a întâmplat vouă! Ce aud de voi! Cum aţi pătimit, cât de cumplit sfârşit v-a ajuns, cine va spune tatălui şi maicii voastre acestea, ce fel de ochi vor suferi să pri-vească lacrimile părinteşti, suspinarea maicii şi plângerea, tânguirea şi strigarea cea mare să o audă! Vai mie, stăpânii mei cei buni! A pierit nădejdea noastră; pentru că noi nădăjduiam că, mergând pe urma părinţilor, veţi veseli pe fraţii noştri, veţi îndestula cu facerile voastre de bine pe cei ce au trebuinţă, veţi odihni străinii, veţi milui săracii, veţi împodobi bisericile lui Dumnezeu şi veţi da mănăstirilor cele trebuincioase. Dar acum, o! vai mie, toate nădejdile acelea sunt nimic şi nu ştiu ce voi face: De mă voi întoarce la stăpânul meu, nu voi îndrăzni să-i spun o veste atât de tristă, căci când voi spune tatălui şi maicii că fiii lor s-au înecat în mare, oare auzind acestea, nu vor cădea îndată morţi, slăbind de durerea inimii? Deci, nu mă voi mai întoarce, că nu prin o veste rea ca aceasta, adusă de mine, să moară mai înainte de vreme şi să fiu stăpânului şi stăpânei pricinuitor de moarte".
Aşa plângând sluga aceea şi nevrând să se întoarcă la Xeno-font, oamenii care se întâmplaseră acolo, străini şi locuitori, l-au rugat să înceteze din plâns; apoi l-au sfătuit să se întoarcă la stăpân şi să-i spună; că nu cumva să te blesteme dacă nu vei spune, şi vei pieri fără veste, şi atunci nu va fi ţie mântuire. Ascultând sluga sfatul lor, s-a întors în Bizanţ, şi intrând în casa stăpânului său, şedea uitându-se în jos, întristat la faţă; şi fiind tulburat, tăcea.
Doamna Maria, auzind că s-a întors sluga lor care fusese trimisă la fii, degrab l-a chemat la dânsa şi l-a întrebat: "Cum se află fiii noştri?" Sluga răspunse: "Sunt sănătoşi". Grăit-a stăpâna: "Unde sunt scrisorile de la dânşii?" Sluga răspunse: "Le-am pierdut pe drum". Atunci inima ei a început a se tulbura şi a zis către slugă: "Te jur pe frica lui Dumnezeu, să-mi spui adevărul, pentru că mi s-a tulburat foarte mult sufletul şi a slăbit tăria mea". Iar el ridicându-şi glasul, plângea cu amar şi a început a spune adevărul: "Vai mie, stăpâna mea, amândoi luminătorii noştri au pierit în mare; pentru că s-a spart corabia şi toţi s-au înecat". Stăpâna, auzind acestea, s-a arătat mai presus de fire, nădăjduind spre Dumnezeu cu tărie; pentru că în loc să cadă îndată la pământ de jale şi să se tânguiască cumplit, tăcând puţin, a zis cu mirare: Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce a rânduit ca acestea să fie aşa; precum I-a plăcut, aşa a şi făcut; fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până-n veac. Iar către slugă ce venise a zis: "Să taci, să nu spui nimănui de aceasta, pentru că Domnul a dat, Domnul a şi luat, El ştie cele ce ne sunt de folos".
Apoi, trecând trei ceasuri şi fiind acum spre seară, a venit Xenofont de la palatele împărăteşti, cu slavă mare, mergând şi urmând mulţi înaintea lui, apoi intrând în casă şi eliberând pe oamenii care veniseră cu dânsul, a stat să mănânce pâine, căci mânca numai o dată pe zi şi aceea spre seară.
Pe când stătea el la masă, Maria, soţia lui, a zis către dânsul: "Stăpâne, ştii că a venit sluga de la Berit?" Xenofont a răspuns: "Bine este cuvântat Dumnezeu". Apoi a zis: "Unde este sluga care a venit?" Grăit-a soţia: "Este obosit şi se odihneşte". Xenofont zise: "Mi-a adus scrisoare de la copii?" Ea a răspuns: "Lasă acum, stăpâne, să mâncăm bucate, iar dimineaţa vei vedea scrisoarea; căci are să ne spună şi din gură multe de la dânşii". Iar Xenofont a zis către dânsa: "Să mi se aducă îndată scrisoarea ca s-o citesc, să aflu dacă fiii noştri sunt sănătoşi, iar cele ce are sluga să grăiască din gură, să le spună dimineaţă".
Dar doamna Maria, neputând să-şi ţie jalea inimii, s-a umplut cu totul de lacrimi, nu putea de plâns să răspundă nimic. Xenofont văzând-o plângând aşa, s-a mirat şi a întrebat-o: "Ce este aceasta, Marie, doamna mea, de ce plângi aşa? Au doară bolesc fiii noştri?" Iar ea abia a răspuns, zicând: "Mai bine ar fi fost dacă ar fi bolit, dar iubiţii noştri fii au pierit în mare". Xenofont suspinând şi lăcrimând, a zis: "Fie binecuvântat numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, în veci. Amin; nu te mâhni soţia mea, căci cred că nu va lăsa să piară cu totul fiii noştri, şi nădăjduiesc că milostiva Lui purtare de grijă nu va voi să mâhnească cărunteţile; că nici eu n-am îndrăznit vreodată să mâhnesc bunătatea Lui; să ne rugăm toată noaptea aceasta de milostivirea Lui şi să nădăjduim că Dumnezeu ne va descoperi pe fiii noştri de sunt vii sau nu".
Sculându-se îndată, s-au închis în casa lor de rugăciune şi toată noaptea aceea au petrecut-o cu multe lacrimi şi cu credinţă neîndoită, rugându-se lui Dumnezeu. Dar începând a se lumina de ziuă, s-au culcat să se odihnească, fiecare deosebit pe aşternuturi aspre de păr, apoi li s-a arătat la amândoi o vedenie în vis: li se părea că văd pe amândoi fiii lor stând înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, în mare slavă: Ioan avea un scaun pregătit, sceptru şi cunună împărătească cu mărgăritare de mare preţ şi împodobită cu pietre scumpe; iar cununa lui Arcadie era de stele, având o cruce în dreapta şi un pat luminat aşternut spre odihnă.
Deşteptându-se ei din somn, au spus unul altuia vedenia, şi înţelegând că fiii lor sunt între cei vii şi acoperiţi de mila lui Dumnezeu, s-au mângâiat foarte; şi a zis Xenofont către soţia sa: "Doamnă Marie, socotesc că la Ierusalim sunt fiii noştri, deci, să mergem acolo şi să ne închinăm la Sfintele Locuri, poate cumva vom afla şi pe fiii noştri".
Aşa sfătuindu-se dânşii, Xenofont şi Maria s-au gătit de drum; şi poruncind rînduitorilor casei toate cele pentru casă şi pentru averi şi făcând multe milostenii, au luat cu dânşii aur destul, pe cât le era de trebuinţă şi pe cât putea să le fie destul, pentru împărţirea milosteniilor şi spre facerea de bine la Sfintele Locuri; apoi au luat drumul spre Ierusalim. Ajungând ei acolo, au înconjurat Sfintele Locuri, rugându-se şi făcând milostenii, apoi au început a înconjura toate mănăstirile dimprejurul Ierusalimului, căutându-şi fiii, dar nu i-au aflat nicăieri.
Deci, s-au întâmplat lor undeva în cale, de au întâmpinat pe unul din slugile lor, care fusese în corabie cu fiii lor, fiind acum monah; cuprinzându-l, l-au sărutat şi căzând, i s-au închinat, asemenea şi monahul acela cazând înaintea lor, li s-a închinat şi zicea: "Mă rog pentru Domnul nu vă plecaţi mie, că nu se cuvine, fiindu-mi mie stăpâni, ca să vă plecaţi slugii voastre". Şi Xenofont i-a zis: "Cinstim şi ne închinăm chipului celui sfânt monahicesc, iar tu de aceasta să nu te mâhneşti; ci te rugăm să ne spui unde sunt fiii noştri, spune-ne pentru Domnul, spune". Iar monahul lăcrimând, a zis: "Spărgându-se pe mare corabia, fiecare din noi apucând câte o scândură am înotat cum puteam prin vifor, purtându-ne în multe părţi; şi nu ştiu după aceea de a scăpat cineva de la înecare, sau nu, ci numai eu cred că am fost scos la uscat în părţile Tirului".
Acestea auzindu-le Xenofont şi Maria, au eliberat pe monah în drumul său, dându-i milostenie, ca să se roage pentru dânşii şi pentru fiii lor. Apoi s-au dus în părţile Iordanului, vrând să se roage acolo şi să împartă aurul ce rămăsese. Deci, mergând pe drumul care era înaintea lor, după rânduiala lui Dumnezeu, au întâmpinat pe sfântul bătrân mai înainte-văzător, care l-a îmbrăcat pe Arcadie, fiul lor, în chipul monahicesc; şi căzând la piciorele sfântului părinte, cereau rugăciuni la Dumnezeu pentru dânsul. Şi i se descoperise de la Dumnezeu acelui sfânt bătrân toate cele despre dânşii; apoi făcând rugăciuni, a zis către dânşii: "Cine a adus pe Xenofont şi pe Maria? Nimeni, numai dragostea cea către fii, dar nu vă mâhniţi, pentru că sunt vii fiii voştri; şi Dumnezeu v-a descoperit vouă în vis slava cea pregătită lor în cer; deci, mergeţi lucrătorii viei Domnului unde vă duceţi acum, săvârşind acolo rugăciunea voastră, când vă veţi întoarce în sfânta cetate, veţi vedea pe fiii voştri". Acestea zicând, s-au despărţit; Xenofont cu Maria s-au dus la Iordan, iar mai înainte-văzătorul bătrân a mers la sfânta cetate şi în biserica Învierii lui Hristos a stat aproape de Golgota şi se odihnea.
Şezând acolo sfântul bătrân, iată că tânărul monah Ioan, fiul lui Xenofont, de la Mănăstirea Melfitanului, a venit la Ierusalim pentru închinăciune şi, văzând pe sfântul bătrân, i s-a închinat până la pământ. Iar bătrânul cu dragoste primindu-l şi binecuvântându-l, i-a zis: "Unde ai fost până acum, fiule Ioan, că iată tatăl tău şi maica te caută şi tu ai venit căutând pe fratele tău". Iar Ioan se mira, că toate le ştia acel bătrân şi, cunoscându-l că este mai înainte-văzător, a căzut la picioarele lui şi i-a zis: "Rogu-mă ţie, părinte, spune-mi pentru Domnul, unde este fratele meu, că foarte mult slăbeşte sufletul meu, dorind ca să-l văd şi foarte mult m-am nevoit, rugându-mă lui Dumnezeu, ca să-mi spună despre dânsul, de este viu sau nu, şi n-a binevoit Domnul să-mi descopere până acum, fără numai prin tine, voi afla, O! sfinte părinte".
Răspuns-a lui bătrânul: "Şezi lângă mine şi vei vedea degrabă pe fratele tău". Şezând ei puţin, iată celălalt monah tânăr Arcadie a venit, obosit cu trupul, uscat la faţă şi ochii lui abia se puteau vedea, de postul cel nemăsurat şi de înfrânare. Apoi, închinându-se la Sfintele Locuri, a văzut pe bătrânul său şezând şi degrabă alergând, a căzut la piciorele lui, zicând: "O! părinte, ai părăsit holda ta, iată acum al treilea an de când n-ai cercetat-o şi mulţi spini şi pălămidă au crescut fără tine, şi ai să te osteneşti puţin, până ce o vei curăţi pe ea".
Bătrânul i-a zis: "Să ştii, fiule, că am cercetat-o din zi în zi, şi cred în Domnul, că nici spini nu are, nici pălămidă, ci grâu copt, vrednic de masa Împăratului împăraţilor; dar şezi lângă mine". Deci, a şezut Arcadie; iar bătrânul tăcând puţin, a zis către Ioan: "Din ce loc eşti, frate?" Iar Ioan a zis: "Eu, părinte, sunt om sărac şi străin, numai cu dorirea inimii mele, cerând mila Domnului şi a sfintelor tale rugăciuni". Iar bătrânul i-a zis lui: "Adevărat, aşa este; dar să-mi spui neamul tău, cetatea moştenirii tale şi viaţa ta, ca să se preamărească numele Domnului". Şi a început Ioan să spună toate pe rând: că este de neam din Constantinopol, fiu al unui boier, şi a avut un frate, Arcadie, cu care era trimis la învăţătură; pe mare făcându-se furtună, s-a spart corabia şi toţi s-au înecat, afară de el".
Arcadie, ascultând până aici povestirea lui, şi cu dinadinsul căutând la el, a cunoscut pe fratele său; şi din fireasca dragoste, neputând suferi mai mult povestirea aceea, ce i spunea, a strigat zicând: "Cu adevărat, părinte, acesta este Ioan, fratele meu". Grăit-a bătrânul: "Ştiu şi eu, dar am tăcut, că singuri să vă cunoaşteţi". Atunci au căzut unul la altul pe grumaji, apoi, cuprinzându-se cu bucurie şi cu lacrimi, s-au sărutat. Şi sculându-se, au preamărit pe Dumnezeu, cel ce i-a învrednicit a se vedea vii unul pe altul, fiind în sfântul chip monahicesc şi într-o viaţă bună ca aceea, după Dumnezeu.
După două zile, au venit Xenofont şi Maria de la Iordan, apoi rugându-se la Golgota şi închinându-se purtătorului de viaţă Mormânt al Domnului nostru, mult aur au dăruit la acel sfânt loc, pentru slavă lui Dumnezeu. Văzând acolo şi pe sfântul bătrân, mai înainte-văzător, l-au cunoscut pe dânsul, şi la picioarele lui căzând, cereau binecuvântare, iar după rugăciune au zis către bătrân: "Pentru Domnul, părinte, împlineşte-ţi făgăduinţa ta şi ne arată pe fiii noştri".
Atunci stăteau lângă bătrân amândoi fiii lor, Ioan şi Arcadie, dar le poruncise bătrânul să nu grăiască nimic mai înainte, nici în faţă să nu caute, ci în jos, ca să nu fie cunoscuţi. Însă fiii cunoşteau pe părinţii lor, bucurându-se cu inima, dar părinţii pe fii nu puteau să-i cunoască, pe de o parte că erau în rânduiala monahicească, iar pe de alta, că se veştejise frumuseţea feţei lor, de înfrânarea cea mare. Şi a grăit sfântul bătrân către Xenofont şi Maria: "Mergând la gazda voastră, să ne puneţi la masă, ca venind cu ucenicii mei, să primim hrană împreună cu voi şi după aceea vă voi spune despre fiii voştri unde sunt".
Bucurându-se foarte mult părinţii, căci le-a făgăduit sfântul părinte că le va arăta pe fiii lor, au mers degrab şi au gătit masă bună. Deci, a zis bătrânul către ucenici: "Să mergeţi unde găzduiesc părinţii voştri şi să vă ţineţi, să nu grăiţi nimic, până ce nu voi porunci eu". Deci, i-au zis lui amândoi fraţii: "Precum porunceşti, părinte, aşa să fie". Iar bătrânul le-a zis iarăşi: "Să ne împărtăşim de ospăţ şi la vorbă să stăm cu dânşii, că nu va fi spre vătămarea mântuirii voastre, ci spre folos; credeţi-mă pe mine că orice fel de osteneală veţi suferi pentru fapta bună, la măsura tatălui vostru şi a maicii nu veţi ajunge".
Mergând în casa lui Xenofont, au şezut şi din masa cea pusă înainte mâncau împreună, vorbind cuvinte folositoare. Deci, ziceau fericitul Xenofont şi Maria către bătrânul: "Sfinte părinte, cum vieţuiesc copiii noştri?" Iar bătrânul a răspuns: "Bine se odihnesc, pentru mântuirea lor". Iar părinţii au răspuns: "Dumnezeu, cel ce rânduieşte mântuirea tuturor, să le dea şi lor ca să fie adevăraţi lucrători ai viei lui Hristos". Şi iarăşi Xenofont a zis către acel bătrân: "O! părinte, cât de buni sunt aceşti ucenici ai tăi! O! de ar fi şi copiii noştri ca aceştia; căci foarte mult au iubit sufletele noastre pe aceşti monahi tineri, că de când i-am văzut, s-a veselit inima noastră, ca şi cum am vedea pe fiii noştri".
Deci, a grăit bătrânul către Arcadie: "Fiule, să ne spui unde te-ai născut, cum ai trăit, şi de unde ai venit în locurile acestea?" Iar Arcadie a început a spune, zicând: "Eu, părinte, şi acest frate al meu suntem de neam din Bizanţ, fii ai unui boier din cei mai de frunte din palatul împărătesc; suntem crescuţi în dreapta credinţă şi ne-au trimis părinţii la Berit, ca să învăţăm elineasca înţelepciune, dar plutind noi, s-a spart corabia de învăluire şi de vifor, şi fiecare dintre noi, apucând câte o scândură din corabia ce s-a sfărâmat, am plutit unde ne ducea repeziciunea valurilor; dar cu dumnezeiasca milostivire, ne-am păzit vii şi la uscat ne-a aruncat marea". Apoi, el încă grăind aceasta, cunoscură părinţii că aceştia sunt fiii lor şi îndată strigară: "Aceştia sunt fiii noştri, aceştia sunt rodul pântecelui nostru, aceştia sunt luminătorii ochilor noştri". Şi căzând pe grumajii lor, îi sărutau cu dragoste şi plângeau de bucurie; atunci au lăcrimat şi toţi sculându-se, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu, mărind purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu pentru dânşii.
Apoi, Xenofont cu soţia sa au rugat pe sfântul bătrân ca să-i tundă în rânduiala monahicească. Deci, părintele cel mai înainte-văzător a tuns pe Xenofont şi pe Maria cu mâna sa şi i-a învăţat rânduiala monahicească. Apoi le-a poruncit bătrânul, că nu împreună, ci fiecare deosebit să petreacă; şi după puţină vreme, s-au despărţit toţi, doamna Maria a fost dată într-o mănăstire de fecioare, Ioan şi Arcadie, sărutând pe părinţii lor, s-au dus cu bătrânul în pustie, iar Xenofont, trimiţând oameni în Bizanţ, a vândut casa şi toate averile şi le-a împărţit la cei ce aveau trebuinţă, iar pe robi i-a eliberat. Apoi în pustie aflând o chilie, se liniştea.
Toţi au plăcut lui Dumnezeu desăvârşit şi de mari daruri s-au învrednicit de la El; Ioan şi Arcadie au strălucit între vieţuitorii pustiei ca nişte luminători şi vieţuind ani destui, mai înainte şi-au văzut sfârşitul lor şi către Domnul au trecut. Cuvioasa Maria a făcut multe minuni: orbi a luminat, diavoli a izgonit şi prin fericit sfârşit a trecut de la cele pământeşti la cele cereşti; iar Cuviosul Xenofont, aşijderea a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al mai înaintei vederi, şi proorocind înainte, spunea cele ce vor să fie, şi de mari taine era văzător; după aceea, a trecut să vadă cele ce ochiul nu le-a văzut şi să se sature cu vederea de faţa lui Dumnezeu.
Astfel Cuviosul Xenofont, fericită Maria şi sfinţii lor fii, Ioan şi Arcadie, cei ce cu osârdie au iubit pe Dumnezeu, bine au slujit Domnului prin viaţă dreaptă şi de Dumnezeu plăcută, şi în ceata sfinţilor sunt număraţi de preasfântul Stăpân Hristos, Mântuitorul nostru, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, în veci. Amin.
Pe Sfântul Ioan, fiul lui Xenofont şi al Mariei, fratele lui Arcadie, unii îl socotesc că este Ioan Scărarul, precum în cartea aceluia la început se vede, pentru că cel ce tâlcuieşte viaţa Sfântului Ioan Scărarul, scrisă de Daniil monahul din Răit, zice despre dânsul aşa: "Aici naşterea şi cetatea sfântului o acopere scriitorul". Iar unii zic că el este fiul lui Xenofont şi că fratele lui este Gheorghe Arselaitul, care s-a numit din naştere Arcadie; însă acesta nu şi-a schimbat numele, pentru că se numea Ioan Xenofont era în Constantinopol.