.Sfânta Muceniță Agnia s-a născut la Roma spre sfârșitul secolului al III-lea, într-o familie de nobili patricieni creștini. De mai bine de un secol și jumătate, strămoșii ei au adus cinste Bisericii creștine, fie slujind altarului, fie prin martiriu.
Există multe consemnări istorice cu privire la existența ei: Sfântul Ambrozie din Milano i-a compus un minunat imn, „Agnes beatae virgini”, și a scris un cuvânt la sărbătoarea pomenirii ei; de asemenea este pomenită și de Fericitul Augustin, de Ieronim și de poetul spaniol Prudențiu, care la rândul său i-a cântat laude în imnul XIV din al său Peristephanon, publicat în anul 405. În privința martiriului ei, însă, există câteva variante. Cert este că ea a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea, la vârsta de 13 ani, sub prigoana împăratului Dioclețian.
Papa Damasus, afirmă, potrivit unei tradiții grecești, că Sfânta Agnia ar fi fost arsă pe rug. Dar consemnările Sfântului Ambrozie de Milano și cele ale poetului Prudențiu par mai adevărate. Ei spun că după ce tânăra Agnia a fost silită să aducă jertfă zeiței Vesta și a refuzat, a fost expusă bătăii de joc și injuriilor unor oameni ușuratici, după care a fost decapitată cu o lovitură de sabie.
Fericitul Augustin spune despre Sfânta Agnia că: „a fost așa cum o arată numele, căci „agnes” în latină înseamnă miel, iar în grecește curată. Și într-adevăr, ea în cer a primit răsplată pentru blândețea și curăția ei”.
Potrivit Passio Sanctae Agnes (Pătimirea Sfintei Agnia), se pare că însuși fiul prefectului din Roma s-a îndrăgostit de Agnia de cum a văzut-o prima oară, într-o zi, când ea se întorcea de la școala fecioarelor. Atras de frumusețea ei, el s-a bucurat și mai tare când a aflat că sufletul ei era împodobit cu înțelepciunea cărunteților și a dorit s-o ia de soție. Dar Agnia, rănită fiind de dragostea Mirelui Hristos, se dăruise deja Acestuia și nu vroia nici să audă de vreun logodnic pământesc. Și la Roma, ca și în alte părți, se obișnuia ca tinerele fete să fie promise și logodite foarte devreme.
Aflând unde este casa părinților Agniei, fiul prefectului, se bucură foarte mult că ea este de neam ales și începu să-i trimită multe daruri, cerând-o în căsătorie. Dar Agnia nici nu luă în seamă cererea lui, căci inima ei era răpită deja în extazul unirii cu Mirele ei iubit și aproape că nu mai locuia în trup. Tânărul însă, nu voia să renunțe la hotărârea sa, și crezând că darurile sale nu i-au ajuns copilei, mai multe și mai alese daruri, mărgăritare și haine de preț îi trimise și chiar îi făcu tot felul de promisiuni ca s-o atragă pentru sine. Agnia, însă, primea în sufletul ei, încă din această viață, comori mult mai de preț de la Cel Căruia se făgăduise să-I fie mireasă și nu ar fi schimbat acele daruri pentru podoabele cele trecătoare.
Văzând că nu primește nici un răspuns, fiul prefectului veni el însuși în casa Agniei și începu să-i aducă la cunoștință cât de bogată e familia lui și cât de bine le va fi împreună, dacă ea îl va accepta ca soț. Ba îi puse și pe câțiva cunoscuți, prieteni și vecini de-ai Agniei să intervină pentru el la familia acesteia.
Atunci Agnia îi răspunse în cuvinte al căror înțeles tânărul acela nu-l înțelese:
Am fost deja unită în ceruri cu un Mire a cărui frumusețe și strălucire o întrec pe aceea a soarelui și Acela mi-a dat deja inelul de logodnă. El a pus pe mine podoaba cea scumpă a înfrumusețării celei duhovnicești, iar dreapta mea și gâtul meu le-a înveselit cu pietre de mare preț. În urechi mi-a pus cercei de mărgăritare neprețuite și m-a încins cu nestemate de lumină strălucitoare. M-a îmbrăcat cu o haină țesută cu aur și m-a înfrumusețat cu nenumărate podoabe. Apoi, mi-a arătat o comoară fără de preț și mi-a făgăduit că mi-o va dărui dacă Îl voi aștepta și mă voi păstra pentru El. Așa că nu pot să-L părăsesc pe Cel al Cărui neam este cel mai înalt, puterea mai mare, frumusețea neîntrecută, dragostea mai dulce, Cel care mi-a pregătit deja cămara și, iată, ea este gata de nuntă. Ce dulce este glasul Lui!
Auzind-o vorbind așa, fiul prefectului, crezu că ea râde de el și gândi că nu i-au fost de ajuns darurile sale, așa că-i făgădui și mai multe. Dar Agnia, răpită în extazul ei, continuă:
Laptele și mierea curg pe buzele Lui, iar inima Lui S-a unit acum cu a mea. Sângele Lui a înfrumusețat fața mea și de frumusețea Lui se minunează soarele și luna. Doar Lui mă voi dărui, căci avându-L, fecioară rămân, și iubindu-L, fără prihană sunt, și atingându-mă de El, rămân curată.
Plin de mâhnire, tânărul plecă rușinat dar și mânios, nu atât pentru că a fost respins dar mai ales pentru că i s-a spus în față că altul e alesul. Așa că se hotărâ s-o piardă pe această copilă dacă nu va fi a lui. Nu puțină i-a fost bucuria când i s-a șoptit că Agnia este creștină și că vrăjită fiind de acele credințe ciudate, Îl socotește Mire pe un anume Hristos.
Așa că fără să stea pe gânduri a denunțat-o tatălui său, prefectul, că este creștină. Spera totuși să o înfricoșeze cu chinurile și astfel s-o silească să-l ia de soț.
Însă Agnia i-a uimit pe toți atunci când, aflând că a fost denunțată, s-a prezentat singură în fața prefectului Sinfronius. Acesta i-a vorbit cu multă blândețe și i-a făcut și el tot felul de promisiuni, cerându-i în schimb să se supună poruncii împărătești de a aduce jertfă zeiței Vesta.
Dar cu toate că era foarte mică de vârstă, Agnia se purta cu mare înțelepciune și cuvioșie. Căci în toate îi răspundea calm și cu noblețe.
Văzând că prin vorbe dulci n-a putut s-o întoarcă din credința ei, prefectul, începu s-o amenințe pe copilă cu chinurile și porunci să fie pusă în lanțuri. Dar nu găsiră cătușe potrivite pentru mâinile ei de copil, ceea ce-l supără pe prefect și mai tare. Cum Agnia nu dădea semne să se sperie ci rămânea statornică în credința ei, mâniat la culme, prefectul a trimis-o într-o casă în care se practica desfrâul, pentru a fi necinstită și a i se lua fecioria la care ținea atât de mult. Dar Agnia i-a răspuns că nu se teme de nimic căci îl vede pe îngerul Domnului cum o păzește (în multe icoane, Sfânta Agnia este reprezentată stând în genunchi, cu mâinile pe piept, iar îngerul îi acoperă goliciunea cu un veșmânt).
Mirându-se de îndrăzneala Sfintei copile, prefectul a poruncit să i se smulgă hainele de pe ea și așa să fie dusă la casa de desfrânare, iar un crainic să meargă înaintea ei și să strige:
Agnia, necredincioasa care i-a hulit pe zei ca o desfrânată, este dusă la casa de desfrânare spre batjocură!
Dar Dumnezeu, care nu-i lasă de rușine pe slujitorii Săi, a făcut de îndată să crească părul capului ei atât de mult, încât și-a acoperit cu el tot corpul, ca nimeni să nu-i vadă goliciunea.
Rugându-se Mirelui Său iubit, pentru care suferea toate acestea, Agnia a intrat sfioasă în casa păcatului dar acolo a găsit un înger care a învăluit-o în lumină și i-a umplut sufletul de pace. La vederea acestei minuni, Sfânta a îngenuncheat și I-a mulțumit Mirelui ei iubit:
Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că rânduindu-mă în ceata mireselor Tale, această mângâiere mi-ai dăruit!
Acestea și multe altele a grăit Sfânta Agnia și apoi a început să cânte laude Lui Dumnezeu, împreună cu îngerul ce i se arătase și care o apăra, transformând casa păcatului în casă de rugăciune și locul petrecerilor diavolești în sălășluire a casei Lui Dumnezeu.
Dar un desfrânat din acea casă încercă să se apropie de ea ca s-o necinstească și în acel moment căzu mort la picioarele ei.
Astfel a scăpat-o Dumnezeu nevătămată din această înjositoare osândă. Pe locul unde s-a întâmplat această minune (loc identificat cu Circul lui Domițian), s-a ridicat mai târziu bazilica Sfânta Agnia în Arenă.
La aflarea întâmplării, prefectul s-a îndârjit și mai tare și acuzând-o că prin puterea vrăjitoriei a făcut aceasta, a dat poruncă să i se taie capul.
Auzind această sentință, Mucenița lui Hristos, Agnia, s-a bucurat foarte mult și înălțându-și ochii către cer, răpită parcă în extaz mai înainte de a ieși din trup, zise:
– Ascultați! Vin! Sunt servitorii Mirelui, care vin să mă caute! Văd sus fecioarele de onoare ale miresei, îmbrăcate în alb, care-mi fac semn să vin. Da, candela mea e gata, și eu merg înaintea Mirelui! Hristoase Cel slăvit, cheamă sufletul care se alipește de Tine! Ți-am închinat fecioria mea, închin Tatălui Tău și martiriul jertfei mele!
Ca să nu-i mai audă glasul, prefectul porunci călăului să pună pedeapsa în aplicare mai repede.
Agnia îngenunche în liniște. Copila îngenunchiată, în rochia albă, cu capul înclinat, cu brațele încrucișate pe piept, cu buclele aurii căzând aproape până în pământ îl mișcă până și pe călău care tremurând de emoție, nu putea să ridice sabia. Dar auzind zbieretele prefectului își făcu datoria.
Astfel, Sfânta Agnia, în ziua de 21 ianuarie, și-a adus viața sa fragedă ca mărturie și jertfă supremă pentru Hristos, ca un miel nepătat oferit în dar lui Dumnezeu. Ea a fost îngropată în catacombele de pe Via Nomentana, care-i poartă numele (via di sant’Agnese).
De la Fericitul Augustin ne-au rămas aceste rânduri: „Ce să vă spun, fraților, despre oamenii aceia care au fost cinstiți de păgâni ca zei și care au avut onoruri divine ca: temple, preoți, altare și jertfe? Vă voi spune că nu se pot compara cu martirii noștri. Ba chiar am face o mare nedreptate Sfinților numai încercând să facem această comparație. Oamenii aceia sacrilegi nicicum nu se pot pune alături de vreunul dintre credincioșii noștri fie chiar imperfecți, cu multe slăbiciuni și lipsuri. Și, într-adevăr, ce este Iunona alături de o bătrână care e în adevărata credință? Hercule a învins leul, a învins sălbaticul câine Cerber, însă martirul a învins lumea. Agnia a învins diavolul”.
În Passio se spune că părinții Agniei privegheau în fiecare noapte la mormântul ei și o plângeau neîncetat. Dar într-una din nopți au văzut trecând pe lângă ei o ceată de fecioare, împodobite cu haine scumpe și înconjurate de o lumină blândă, iar în mijlocul lor au văzut-o pe Agnia, care strălucea mai mult decât toate. Ea ținea în brațe un mielușel alb ca zăpada. Întorcându-se spre părinții ei, ea le zise:
Nu mă mai plângeți ca pe o moartă, ci bucurați-vă pentru mine, căci m-am sălășluit cu aceste fecioare în locașuri luminate. M-am unit în ceruri cu Acela pe care L-am iubit pe pământ din toată inima.
Și acestea zicând s-a făcut nevăzută.
Imediat după moartea sa, cultul ei a cunoscut o foarte mare popularitate. Încă din vechime, în Biserica din Roma, în dimineața zilei de 21 ianuarie se binecuvântează doi miei, care sunt dăruiți episcopului Romei, în amintirea acestui exemplu de nevinovăție. Din lâna lor vor fi țesute omoforurile dăruite apoi episcopilor din lumea întreagă, pentru ca să le fie semn că și ei sunt trimiși ca mieii în mijlocul lupilor și că trebuie să fie gata să-și dea oricând viața pentru Mirele Bisericii. Această veche ceremonie se desfășoară în Bazilica Sfânta Agnia, construită pe Via Nomentana, pe locul vechii bazilici ridicate de Constantina, fiica Sfântului Constantin, în jurul anului 345.
O notiță de mână din secolul VI a copiat inscripția de dedicare a bazilicii (pisania):
Constantina, închinătoarea lui Dumnezeu și convertită la Hristos, cu inimă devotată a dat toată cheltuiala – grație inspirației dumnezeiești și ajutorului lui Hristos – (pentru construirea) acestei biserici închinate biruitoarei fecioare Agnes. Această realizare care strălucește mai mult decât templele lumești, ale căror acoperișuri mărețe sunt împodobite cu aur. Numele lui Hristos este sărbătorit în acest loc, El care a învins moartea și, înălțându-se la cer a biruit; purtând numele și trupul lui Adam, i-a eliberat pe toți din tenebrele morții și din întunericul nopții. Acesta este darul nostru potrivit martirei dăruite lui Hristos, dat din averea noastră, pentru a aminti numele Agnezei în secolele care vor veni.
În scrierile vremii se amintește și martiriul Sfintei Emerențiana, o fecioară de vârsta Agniei, care o îndrăgea mult pe Sfântă și se ruga la mormântul ei din catacombă împreună cu ceilalți creștini (se pare că erau „surori de lapte”, având aceeași doică). Într-una din zile, văzând că un grup de necredincioși aruncau cu pietre în creștinii care încercau să intre în catacombă, ba pe unii chiar îi omorâseră, Emerențiana le-a sărit în ajutor și a încercat să-i izgonească pe acei răufăcători de acolo. Dar aceia năpustindu-se asupra ei cu răutate, aproape au îngropat-o sub pietrele pe care le aruncau. Adunându-și ultimele puteri, Emerențiana se târâ până la mormântul Sfintei Agnia și rugându-se, își dădu sufletul în mâinile Domnului. Găsind-o creștinii, au spălat-o și apoi au îngropat-o lângă Sfânta Agnia, în catacomba de pe Via Nomentana.
Încă din zilele acelea evlavia poporului către Sfânta Agnia s-a răspândit cu repeziciune, mulți cântându-i fecioria și curajul în scrierile lor. Exemplul vieții sale a fost urmat de foarte multe tinere, care-și dedicau viața și fecioria slujirii Domnului.
În cartea sa Despre fecioare, Sfântul Ambrozie (334-397) o prezintă pe Sfânta Agnia ca model de urmat pentru fecioarele care vor să-I slujească lui Dumnezeu asemenea ei.
Sfântul papă Damas (366-384) a scris o rugăciune care se găsește în limba latină pe o placă expusă pe scara bisericii Sfintei Agnia din Via Nomentana:
Am auzit că Agnia a avut curajul să-și lase doica atunci când a aflat că a început persecuția și a acceptat de bunăvoie să fie dusă în fața magistratului: nu a oprit-o nici amenințarea terorii, nici focul aprins ca să o ardă, ci a avut tăria să se acopere cu părul capului, pentru a nu-i fi expus trupul, templul viu al Domnului.
O, prea cinstită fecioară, minunată martiră, ascultă rugăciunea lui Damas, și ajută-mă să trăiesc și să mărturisesc curăția vieții. Amin.
Ea a fost introdusă în canonul Liturghiei romane încă de atunci, iar sărbătoarea ei a fost preluată destul de repede de Africa creștină și de Constantinopol.
Fericitul Ieronim spunea că încă din vremea lui: limbile tuturor neamurilor cântă viața Sfintei Agnia.
Familia Sfântului Împărat Constantin cel Mare a cinstit-o foarte mult pe Sfânta Agnia, mai ales după ce aceasta a vindecat-o pe Constanța, fiica împăratului, care îmbolnăvindu-se de o boală grea, a fost cuprinsă de bube din cap și până la picioare, încât nici un doctor n-o putea vindeca (unii spun că avea lepră).
Auzind de minunile Sfintei Agnia, care se răspândiseră în popor, a mers noaptea la mormântul Sfintei Mucenițe și rugându-se cu lacrimi dar și cu credința că Sfânta o va ajuta, a adormit acolo. Și în somn a văzut în vedenie pe Sfânta Agnia care privind-o binevoitoare, i-a zis:
Îndrăznește, Constanța, și crede în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin care acum te tămăduiești de rănile tale!
Cum se deșteptă din somn, Constanța, s-a simțit atât de sănătoasă de parcă niciodată n-ar fi fost bolnavă, și întorcându-se la palat, a povestit tuturor din casă cum a vindecat-o Sfânta Agnia. Mare bucurie i-a cuprins pe toți din familia împărătească și pe toți creștinii când au aflat de această mare minune a Sfintei Mucenițe. Și mulți mergeau să se roage la mormântul ei și primeau vindecări.
Mai apoi, Constanța, l-a rugat pe tatăl ei să ridice o bazilică pe mormântul Sfintei Agnia, drept mulțumire pentru vindecarea pe care o primise, ceea ce s-a și întâmplat.
Despre Constanța se spune că renunțând la plăcerile lumești, petrecea în feciorie împreună cu alte fecioare de neam bun, slujind pe Dumnezeu și rugându-se la mormântul Agniei până la sfârșitul ei, când a cerut să fie și ea îngropată la picioarele Sfintei, în mausoleul pe care l-a ridicat acolo.
Evlavia creștinilor către Sfânta Agnia a străbătut secolele și din toate părțile lumii, pelerinii vin la mormântul ei, ca să-i cinstească amintirea si să se roage.
Redăm mai jos cuvântul scris de Sfântul Ambrozie la sărbătoarea Sfintei Agnia, cuvânt în care se observă admirația profundă pe care marele Sfânt o avea pentru această tânără fecioară care la o vârstă atât de fragedă și-a păstrat credința și fecioria, oferindu-le Domnului prin martiriu:
„Este ziua nașterii pentru cer a unei fecioare: să o urmăm în integritatea ei. Este ziua de naștere a unei martire: să dăruim, ca și ea, propria noastră jertfă. Este ziua de naștere a Sfintei Agnia! A suferit martiriul la 12 ani.
Cât de detestabilă este această barbarie, care nu a știut să cruțe nici măcar o vârstă așa fragedă! Dar, desigur, cu atât mai mare a fost tăria credinței, cu cât mărturia este dată de o viață aflată abia la începutul ei. Un trup așa de mic putea oare să fie un loc potrivit pentru loviturile de spadă? Și totuși, aceea care părea așa de inaccesibilă fierului a avut atâta tărie să învingă fierul. Copilele de vârsta ei tremură până și la privirea severă a părinților și plâng și urlă la cele mai mici înțepături, ca și cum ar fi rănite în modurile cele mai groaznice. Agnia, în schimb, rămâne neînfricată când se află în mâinile călăilor, mânjite de sângele ei. Ea stă neclintită sub greutatea lanțurilor și își oferă toată ființa sa spre a fi străpunsă de sabia călăului, neștiind ce înseamnă moartea, dar fiind pregătită să moară. Târâtă cu forța spre altarul zeilor și pusă pe cărbuni aprinși, ea își întinde mâinile spre Hristos. Își pune gâtul și mâinile în butuci de fier, chiar dacă nici un lanț nu putea să strângă membre atât de fragile.
Un nou fel de martiriu! Încă nu era capabilă să suporte chinurile, și totuși, era deja matură pentru victorie. Lupta a fost grea, dar coroana ușoară. Vârsta tânără a dat o perfectă lecție de tărie. O tânără mireasă nu ar merge așa de repede la nuntă cum a mers ea la locul de supliciu: bucuroasă, energică, cu capul împodobit nu cu coroane, ci cu Hristos, nu cu flori, ci cu nobile virtuți. Toți plâng, ea nu. Cei mai mulți se minunează că, fascinată de o viață încă negustată, o dăruiește ca și cum s-ar fi bucurat de ea pe deplin.
Toți se miră că ea este deja martora dumnezeirii la o vârstă la care, de obicei, nu putea să dispună de sine. În sfârșit, ea face credibilă mărturia pe care o dă despre Dumnezeu, ea, care nu putea da încă mărturie în favoarea oamenilor. Într-adevăr, cel care trece dincolo de natură este Autorul Însuși al naturii.
La ce amenințări teribile nu a recurs magistratul pentru a o înspăimânta, la ce dulci ademeniri pentru a o convinge, și despre câți aspiranți la mâna ei nu i-a vorbit pentru a o face să cedeze în fața propunerii sale! Dar ea a răspuns: „Este o jignire adusă Mirelui să aștept un altul care să mă iubească. Mă va avea Acela care m-a ales cel dintâi. Călăule, de ce zăbovești? Să piară acest trup: el poate să fie iubit și dorit, dar eu nu vreau aceasta”.
A rămas fermă, s-a rugat, și-a plecat capul. Dacă l-ați fi putut vedea pe călău tremurând, ca și cum el ar fi fost condamnatul, tremurându-i mâna dreaptă de ucigaș, chipu-i palid ca și cum s-ar fi temut de vreun pericol, în timp ce copila nu se temea de nimic. Iată, deci, într-o singură jertfă o de două ori martiră, a fecioriei și a credinței. A rămas fecioară și a primit coroana martiriului”.
Numele de Agnia este forma feminină a substantivului „agnus” care înseamnă „miel” în latină, iar în greacă, „agni” înseamnă „curat, fără pată”. El a cunoscut diferite forme în limbile europene: Agneza în română, Agnes în latină, Agnese în italiană, Ines în spaniolă.
Mulți creștini folosesc acest nume, însemnătatea lui, amintindu-le de curăția sufletească dobândită prin spălarea cu sângele lui Hristos în apa Botezului.
Sfânta Muceniță Agnia este pomenită în calendarul Bisericii Ortodoxe pe data de 21 ianuarie. Ea este ocrotitoarea tinerelor fete, ajutătoarea celor care vor să-și păstreze fecioria și curăția pentru Hristos, apărătoare împotriva violurilor, vindecătoare de multe boli care par fără vindecare și dătătoare de blândețe și nevinovăție, ca acelea ale mielului.
Și acestea zicând s-a făcut nevăzută.
Imediat după moartea sa, cultul ei a cunoscut o foarte mare popularitate. Încă din vechime, în Biserica din Roma, în dimineața zilei de 21 ianuarie se binecuvântează doi miei, care sunt dăruiți episcopului Romei, în amintirea acestui exemplu de nevinovăție. Din lâna lor vor fi țesute omoforurile dăruite apoi episcopilor din lumea întreagă, pentru ca să le fie semn că și ei sunt trimiși ca mieii în mijlocul lupilor și că trebuie să fie gata să-și dea oricând viața pentru Mirele Bisericii. Această veche ceremonie se desfășoară în Bazilica Sfânta Agnia, construită pe Via Nomentana, pe locul vechii bazilici ridicate de Constantina, fiica Sfântului Constantin, în jurul anului 345.
O notiță de mână din secolul VI a copiat inscripția de dedicare a bazilicii (pisania):
Constantina, închinătoarea lui Dumnezeu și convertită la Hristos, cu inimă devotată a dat toată cheltuiala – grație inspirației dumnezeiești și ajutorului lui Hristos – (pentru construirea) acestei biserici închinate biruitoarei fecioare Agnes. Această realizare care strălucește mai mult decât templele lumești, ale căror acoperișuri mărețe sunt împodobite cu aur. Numele lui Hristos este sărbătorit în acest loc, El care a învins moartea și, înălțându-se la cer a biruit; purtând numele și trupul lui Adam, i-a eliberat pe toți din tenebrele morții și din întunericul nopții. Acesta este darul nostru potrivit martirei dăruite lui Hristos, dat din averea noastră, pentru a aminti numele Agnezei în secolele care vor veni.
În scrierile vremii se amintește și martiriul Sfintei Emerențiana, o fecioară de vârsta Agniei, care o îndrăgea mult pe Sfântă și se ruga la mormântul ei din catacombă împreună cu ceilalți creștini (se pare că erau „surori de lapte”, având aceeași doică). Într-una din zile, văzând că un grup de necredincioși aruncau cu pietre în creștinii care încercau să intre în catacombă, ba pe unii chiar îi omorâseră, Emerențiana le-a sărit în ajutor și a încercat să-i izgonească pe acei răufăcători de acolo. Dar aceia năpustindu-se asupra ei cu răutate, aproape au îngropat-o sub pietrele pe care le aruncau. Adunându-și ultimele puteri, Emerențiana se târâ până la mormântul Sfintei Agnia și rugându-se, își dădu sufletul în mâinile Domnului. Găsind-o creștinii, au spălat-o și apoi au îngropat-o lângă Sfânta Agnia, în catacomba de pe Via Nomentana.
Încă din zilele acelea evlavia poporului către Sfânta Agnia s-a răspândit cu repeziciune, mulți cântându-i fecioria și curajul în scrierile lor. Exemplul vieții sale a fost urmat de foarte multe tinere, care-și dedicau viața și fecioria slujirii Domnului.
În cartea sa Despre fecioare, Sfântul Ambrozie (334-397) o prezintă pe Sfânta Agnia ca model de urmat pentru fecioarele care vor să-I slujească lui Dumnezeu asemenea ei.
Sfântul papă Damas (366-384) a scris o rugăciune care se găsește în limba latină pe o placă expusă pe scara bisericii Sfintei Agnia din Via Nomentana:
Am auzit că Agnia a avut curajul să-și lase doica atunci când a aflat că a început persecuția și a acceptat de bunăvoie să fie dusă în fața magistratului: nu a oprit-o nici amenințarea terorii, nici focul aprins ca să o ardă, ci a avut tăria să se acopere cu părul capului, pentru a nu-i fi expus trupul, templul viu al Domnului.
O, prea cinstită fecioară, minunată martiră, ascultă rugăciunea lui Damas, și ajută-mă să trăiesc și să mărturisesc curăția vieții. Amin.
Ea a fost introdusă în canonul Liturghiei romane încă de atunci, iar sărbătoarea ei a fost preluată destul de repede de Africa creștină și de Constantinopol.
Fericitul Ieronim spunea că încă din vremea lui: limbile tuturor neamurilor cântă viața Sfintei Agnia.
Familia Sfântului Împărat Constantin cel Mare a cinstit-o foarte mult pe Sfânta Agnia, mai ales după ce aceasta a vindecat-o pe Constanța, fiica împăratului, care îmbolnăvindu-se de o boală grea, a fost cuprinsă de bube din cap și până la picioare, încât nici un doctor n-o putea vindeca (unii spun că avea lepră).
Auzind de minunile Sfintei Agnia, care se răspândiseră în popor, a mers noaptea la mormântul Sfintei Mucenițe și rugându-se cu lacrimi dar și cu credința că Sfânta o va ajuta, a adormit acolo. Și în somn a văzut în vedenie pe Sfânta Agnia care privind-o binevoitoare, i-a zis:
Îndrăznește, Constanța, și crede în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin care acum te tămăduiești de rănile tale!
Cum se deșteptă din somn, Constanța, s-a simțit atât de sănătoasă de parcă niciodată n-ar fi fost bolnavă, și întorcându-se la palat, a povestit tuturor din casă cum a vindecat-o Sfânta Agnia. Mare bucurie i-a cuprins pe toți din familia împărătească și pe toți creștinii când au aflat de această mare minune a Sfintei Mucenițe. Și mulți mergeau să se roage la mormântul ei și primeau vindecări.
Mai apoi, Constanța, l-a rugat pe tatăl ei să ridice o bazilică pe mormântul Sfintei Agnia, drept mulțumire pentru vindecarea pe care o primise, ceea ce s-a și întâmplat.
Despre Constanța se spune că renunțând la plăcerile lumești, petrecea în feciorie împreună cu alte fecioare de neam bun, slujind pe Dumnezeu și rugându-se la mormântul Agniei până la sfârșitul ei, când a cerut să fie și ea îngropată la picioarele Sfintei, în mausoleul pe care l-a ridicat acolo.
Evlavia creștinilor către Sfânta Agnia a străbătut secolele și din toate părțile lumii, pelerinii vin la mormântul ei, ca să-i cinstească amintirea si să se roage.
Redăm mai jos cuvântul scris de Sfântul Ambrozie la sărbătoarea Sfintei Agnia, cuvânt în care se observă admirația profundă pe care marele Sfânt o avea pentru această tânără fecioară care la o vârstă atât de fragedă și-a păstrat credința și fecioria, oferindu-le Domnului prin martiriu:
„Este ziua nașterii pentru cer a unei fecioare: să o urmăm în integritatea ei. Este ziua de naștere a unei martire: să dăruim, ca și ea, propria noastră jertfă. Este ziua de naștere a Sfintei Agnia! A suferit martiriul la 12 ani.
Cât de detestabilă este această barbarie, care nu a știut să cruțe nici măcar o vârstă așa fragedă! Dar, desigur, cu atât mai mare a fost tăria credinței, cu cât mărturia este dată de o viață aflată abia la începutul ei. Un trup așa de mic putea oare să fie un loc potrivit pentru loviturile de spadă? Și totuși, aceea care părea așa de inaccesibilă fierului a avut atâta tărie să învingă fierul. Copilele de vârsta ei tremură până și la privirea severă a părinților și plâng și urlă la cele mai mici înțepături, ca și cum ar fi rănite în modurile cele mai groaznice. Agnia, în schimb, rămâne neînfricată când se află în mâinile călăilor, mânjite de sângele ei. Ea stă neclintită sub greutatea lanțurilor și își oferă toată ființa sa spre a fi străpunsă de sabia călăului, neștiind ce înseamnă moartea, dar fiind pregătită să moară. Târâtă cu forța spre altarul zeilor și pusă pe cărbuni aprinși, ea își întinde mâinile spre Hristos. Își pune gâtul și mâinile în butuci de fier, chiar dacă nici un lanț nu putea să strângă membre atât de fragile.
Un nou fel de martiriu! Încă nu era capabilă să suporte chinurile, și totuși, era deja matură pentru victorie. Lupta a fost grea, dar coroana ușoară. Vârsta tânără a dat o perfectă lecție de tărie. O tânără mireasă nu ar merge așa de repede la nuntă cum a mers ea la locul de supliciu: bucuroasă, energică, cu capul împodobit nu cu coroane, ci cu Hristos, nu cu flori, ci cu nobile virtuți. Toți plâng, ea nu. Cei mai mulți se minunează că, fascinată de o viață încă negustată, o dăruiește ca și cum s-ar fi bucurat de ea pe deplin.
Toți se miră că ea este deja martora dumnezeirii la o vârstă la care, de obicei, nu putea să dispună de sine. În sfârșit, ea face credibilă mărturia pe care o dă despre Dumnezeu, ea, care nu putea da încă mărturie în favoarea oamenilor. Într-adevăr, cel care trece dincolo de natură este Autorul Însuși al naturii.
La ce amenințări teribile nu a recurs magistratul pentru a o înspăimânta, la ce dulci ademeniri pentru a o convinge, și despre câți aspiranți la mâna ei nu i-a vorbit pentru a o face să cedeze în fața propunerii sale! Dar ea a răspuns: „Este o jignire adusă Mirelui să aștept un altul care să mă iubească. Mă va avea Acela care m-a ales cel dintâi. Călăule, de ce zăbovești? Să piară acest trup: el poate să fie iubit și dorit, dar eu nu vreau aceasta”.
A rămas fermă, s-a rugat, și-a plecat capul. Dacă l-ați fi putut vedea pe călău tremurând, ca și cum el ar fi fost condamnatul, tremurându-i mâna dreaptă de ucigaș, chipu-i palid ca și cum s-ar fi temut de vreun pericol, în timp ce copila nu se temea de nimic. Iată, deci, într-o singură jertfă o de două ori martiră, a fecioriei și a credinței. A rămas fecioară și a primit coroana martiriului”.
Numele de Agnia este forma feminină a substantivului „agnus” care înseamnă „miel” în latină, iar în greacă, „agni” înseamnă „curat, fără pată”. El a cunoscut diferite forme în limbile europene: Agneza în română, Agnes în latină, Agnese în italiană, Ines în spaniolă.
Mulți creștini folosesc acest nume, însemnătatea lui, amintindu-le de curăția sufletească dobândită prin spălarea cu sângele lui Hristos în apa Botezului.
Sfânta Muceniță Agnia este pomenită în calendarul Bisericii Ortodoxe pe data de 21 ianuarie. Ea este ocrotitoarea tinerelor fete, ajutătoarea celor care vor să-și păstreze fecioria și curăția pentru Hristos, apărătoare împotriva violurilor, vindecătoare de multe boli care par fără vindecare și dătătoare de blândețe și nevinovăție, ca acelea ale mielului.
Nessun commento:
Posta un commento