Un sfânt monah din secolul al VII-lea, care a părăsit lumea și toate ale ei, considerat unul din Sfinții Părinți ai Bisericii, prăznuit tot pe 20 aprilie și împreună cu soborul cuvioșilor Părinți din Sinai, în Marțea Luminată.
În al 35-lea an al împărăției lui Iustinian cel Mare, săvârșindu-se patriarhul Antiohiei, Domnin cel mai tânăr, a venit după dânsul Anastasie, cel cu numele de „Sinait”, ca unul ce a fost luat de la muntele Sinai la arhierie. În acea vreme s-a ivit în Biserică o nedreaptă credință despre dumnezeiescul Trup al lui Hristos, ca și cum în vremea petrecerii Sale cu oamenii, mai înainte de patima cea de voie, acesta ar fi fost nestricăcios, nesupunându-Se trebuințelor firești ce vin din nevoile firii și ca și cum Domnul nostru Iisus Hristos, cu chipul cu care primea hrană și băutură mai înainte de patima și învierea Sa, cu același chip mânca și după înviere, când S-a arătat Apostolilor Săi. Și acea socotință rău credincioasă s-a început în Constantinopol și s-a scris despre ea mai pe larg în viața Sfântului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, în șase aprilie.
Și Împăratul Iustinian se lipise de acea socotință și voia să o pună între dogmele credinței, fiind amăgit de eretici până a înțeles adevărul. Și a fost tulburare în Biserică, căci și Preasfințitul Eutihie pentru aceea a fost izgonit de la scaunul său, de vreme ce se împotrivea eresului aceluia și mulți aveau să se amăgească cu acea nedreaptă socotință, dacă n-ar fi căutat la Preasfințitul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, cum socotește adevărul. Pentru că Atanasie era bărbat foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, tare în dogmele credinței celei drepte și sfânt cu viața. Pe acela, ca pe un stâlp nemișcat, încercau ereticii să-l înduplece spre socotința lor cu multe meșteșugiri, nădăjduind că dacă pe acela l-ar îndupleca, cu înlesnire vor trage toate părțile acelea la un gând cu dânșii. Și-l îndemnau asupra lui și pe împăratul, însă nimic n-au reușit.
Căci fericitul Anastasie a scris împăratului cu îndrăzneală, vădindu-l pentru acea rătăcire. Apoi a scris și în toate părțile Siriei, la toată rânduiala duhovnicească și monahicească, învățând pe toți să se ferească de eresurile acelea. Iar în Antiohia, învățând în toate zilele în biserică, propovăduia acest cuvânt al Apostolului Pavel: „Dacă cineva ar propovădui vouă mai mult decât ceea ce ați primit, chiar și înger în cer de ar fi, anatema să fie”.
Deci s-a mâniat împăratul Iustinian asupra preasfințitului Patriarh Anastasie și voia să-l izgonească de pe scaun, precum și pe Eutihie al Constantinopolului. Însă a sosit sfârșitul împăratului. Iar când era să moară împăratul, s-a pocăit de eresul acela și a scris așezământ ca preasfințitul Eutihie Patriarhul să se întoarcă din exil la scaunul său. Și a murit în pocăință Iustinian și cu dreptcredincioșii împărați s-a numărat. Apoi s-a făcut pace Bisericii.
Iar după el a luat împărăția Iustin cel Tânăr, nepotul lui, care prin îndemnarea oamenilor celor învrăjbitori, a izgonit fără de vină de pe scaunul Antiohiei pe arhiereul lui Dumnezeu, Anastasie Sinaitul, nu pentru dreapta credință, ci pentru alte pricini nedrepte, zicând, mai întâi, că nu cruță visteria bisericească, ci o cheltuiește în deșert. Al doilea, cum că ar fi grăit de rău pe împăratul. Căci s-a zis despre dânsul că, întrebându-l odată cineva pentru ce nu cruță visteria bisericească el ar fi răspuns: „Ca să nu fie luată de Iustin, pierzătorul a toată lumea”.
Și încă sunt unii care zic și aceasta, că atunci când Anastasie s-a ridicat la scaunul Antiohiei, Iustin fiind la împăratul Iustinian, unchiul său, cu boieria de la palat, a poftit de la Anastasie un dar de aur, dar Anastasie nu i-a dat nimic, zicându-i că este nedrept lucru să dea aur pentru vreo rânduială duhovnicească, care nu cu aur se vinde, ci se dă prin darul Duhului Sfânt. Din acea vreme Iustin s-a mâniat asupra lui Anastasie și luând el împărăția după unchiul său, căuta pricini asupra nevinovatului arhiereu Anastasie și aflând lucruri mincinoase, l-a izgonit de pe scaun.
După izgonirea lui Anastasie, a orânduit chiar și fără voie, la patriarhia Antiohiei, pe fericitul Grigorie, egumenul lavrei Faranului, bărbat asemenea împodobit cu cuvântul, cu viața și cu dreapta credință, care este pomenit și lăudat în Limonar de Preasfințitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului.
Și acest Grigorie ducându-se din viață, iarăși fericitul Anastasie Sinaitul s-a întors la scaunul Antiohiei, după 23 de ani de izgonire, pe vremea împărăției lui Mavrichie.
În vremea aceea era papă în Roma Sfântul Mare Grigorie, care se numea Dialog sau Grăitor. Acel sfânt petrecea cu fericitul Anastasie în mare dragoste duhovnicească și scriau unul către altul, pentru că după ce a auzit Sfântul Papă Grigorie, că s-a întors Anastasie Patriarhul la scaunul său, îndată a trimis la dânsul, bucurându-se de întoarcerea lui. Și spunea în acea scrisoare astfel: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună voire; căci râul cel mare, care odată lăsase uscate pietrele Antiohiei, acum iarăși s-a întors la a sa matcă și văile ce se află pe lângă dânsul le adapă”.
Și iarăși într-altă scrisoare zice: „Mă înștiințezi, preasfinția ta, preaiubitule, că de ar fi fost cu putință, ai fi voit fără hârtie și fără trestie să vorbești cu mine și pătimești de durere, că depărtarea cea mare a Răsăritului de Apus ne oprește pe noi. Însă adevărul zic, că și în hârtie îmi vorbește gândul vostru, că în cuvintele preasfinției tale este arătată dragostea voastră către noi și nu suntem despărțiți cu locurile, noi cei ce cu darul Atotputernicului Dumnezeu suntem uniți prin legătura dragostei. Deci, pentru ce căutați să luați aripile porumbiței celei aurite, de vreme ce acum le aveți? Că aripi sunt dragostea cea către Dumnezeu și către aproapele. Cu acelea zboară Sfânta Biserică, cu acelea pe toate cele pământești le covârșește; deci acele aripi de nu le-ai fi avut preasfinția ta, n-ai fi zburat la mine cu atât de mare dragoste prin scrisoare. Ci, vă rog pe voi, rugați-vă pentru mine, neputinciosul, ca Domnul, scoțându-mă dintr-atâtea de multe învăluiri și primejdii de la longobarzii cei ce au năvălit asupra Romei, mai degrabă să mă treacă la limanul odihnei celei veșnice. Cu mulțumire am luat binecuvântările voastre cele îndurate, pe care mie, omule al lui Dumnezeu, fiind sărac cu duhul, mi le-ai trimis, zicând: Ce are să dea săracul, decât numai cele ce sunt ale săracului? Dar de nu v-ați fi făcut săraci cu duhul pe voi singuri, binecuvântările voastre n-ar fi fost atât de îndurate. Atotputernicul Dumnezeu cu al Său acoperământ să vă acopere de tot răul. Și de vreme ce viața voastră este de foarte mare trebuință la toți cei buni, deci după îndelungate vremi, să vă mute pe voi Domnul la veșnicele bucurii ale cereștii moșteniri”.
Dintr-o scrisoare ca aceasta a Sfântului Grigorie, Papă al Romei, către fericitul Anastasie, Patriarhul Antiohiei, se vede dragostea amândurora cea întru Duhul Sfânt și se mărturisește sfințenia cea aleasă a Sfântului bărbat Anastasie. Și viețuind Sfântul Anastasie încă șase ani după întoarcerea sa la scaun, s-a mutat către Domnul în al 14-lea an al împărăției lui Mavrichie,în anul 599.
După acest preasfințit Anastasie Sinaitul, a venit la patriarhie alt Anastasie, însă fără denumirea de Sinait și a fost ucis de evrei în timpul împărăției lui Foca tiranul și ca un mucenic al lui Hristos a fost cinstit de credincioși.
În al 35-lea an al împărăției lui Iustinian cel Mare, săvârșindu-se patriarhul Antiohiei, Domnin cel mai tânăr, a venit după dânsul Anastasie, cel cu numele de „Sinait”, ca unul ce a fost luat de la muntele Sinai la arhierie. În acea vreme s-a ivit în Biserică o nedreaptă credință despre dumnezeiescul Trup al lui Hristos, ca și cum în vremea petrecerii Sale cu oamenii, mai înainte de patima cea de voie, acesta ar fi fost nestricăcios, nesupunându-Se trebuințelor firești ce vin din nevoile firii și ca și cum Domnul nostru Iisus Hristos, cu chipul cu care primea hrană și băutură mai înainte de patima și învierea Sa, cu același chip mânca și după înviere, când S-a arătat Apostolilor Săi. Și acea socotință rău credincioasă s-a început în Constantinopol și s-a scris despre ea mai pe larg în viața Sfântului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, în șase aprilie.
Și Împăratul Iustinian se lipise de acea socotință și voia să o pună între dogmele credinței, fiind amăgit de eretici până a înțeles adevărul. Și a fost tulburare în Biserică, căci și Preasfințitul Eutihie pentru aceea a fost izgonit de la scaunul său, de vreme ce se împotrivea eresului aceluia și mulți aveau să se amăgească cu acea nedreaptă socotință, dacă n-ar fi căutat la Preasfințitul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, cum socotește adevărul. Pentru că Atanasie era bărbat foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, tare în dogmele credinței celei drepte și sfânt cu viața. Pe acela, ca pe un stâlp nemișcat, încercau ereticii să-l înduplece spre socotința lor cu multe meșteșugiri, nădăjduind că dacă pe acela l-ar îndupleca, cu înlesnire vor trage toate părțile acelea la un gând cu dânșii. Și-l îndemnau asupra lui și pe împăratul, însă nimic n-au reușit.
Căci fericitul Anastasie a scris împăratului cu îndrăzneală, vădindu-l pentru acea rătăcire. Apoi a scris și în toate părțile Siriei, la toată rânduiala duhovnicească și monahicească, învățând pe toți să se ferească de eresurile acelea. Iar în Antiohia, învățând în toate zilele în biserică, propovăduia acest cuvânt al Apostolului Pavel: „Dacă cineva ar propovădui vouă mai mult decât ceea ce ați primit, chiar și înger în cer de ar fi, anatema să fie”.
Deci s-a mâniat împăratul Iustinian asupra preasfințitului Patriarh Anastasie și voia să-l izgonească de pe scaun, precum și pe Eutihie al Constantinopolului. Însă a sosit sfârșitul împăratului. Iar când era să moară împăratul, s-a pocăit de eresul acela și a scris așezământ ca preasfințitul Eutihie Patriarhul să se întoarcă din exil la scaunul său. Și a murit în pocăință Iustinian și cu dreptcredincioșii împărați s-a numărat. Apoi s-a făcut pace Bisericii.
Iar după el a luat împărăția Iustin cel Tânăr, nepotul lui, care prin îndemnarea oamenilor celor învrăjbitori, a izgonit fără de vină de pe scaunul Antiohiei pe arhiereul lui Dumnezeu, Anastasie Sinaitul, nu pentru dreapta credință, ci pentru alte pricini nedrepte, zicând, mai întâi, că nu cruță visteria bisericească, ci o cheltuiește în deșert. Al doilea, cum că ar fi grăit de rău pe împăratul. Căci s-a zis despre dânsul că, întrebându-l odată cineva pentru ce nu cruță visteria bisericească el ar fi răspuns: „Ca să nu fie luată de Iustin, pierzătorul a toată lumea”.
Și încă sunt unii care zic și aceasta, că atunci când Anastasie s-a ridicat la scaunul Antiohiei, Iustin fiind la împăratul Iustinian, unchiul său, cu boieria de la palat, a poftit de la Anastasie un dar de aur, dar Anastasie nu i-a dat nimic, zicându-i că este nedrept lucru să dea aur pentru vreo rânduială duhovnicească, care nu cu aur se vinde, ci se dă prin darul Duhului Sfânt. Din acea vreme Iustin s-a mâniat asupra lui Anastasie și luând el împărăția după unchiul său, căuta pricini asupra nevinovatului arhiereu Anastasie și aflând lucruri mincinoase, l-a izgonit de pe scaun.
După izgonirea lui Anastasie, a orânduit chiar și fără voie, la patriarhia Antiohiei, pe fericitul Grigorie, egumenul lavrei Faranului, bărbat asemenea împodobit cu cuvântul, cu viața și cu dreapta credință, care este pomenit și lăudat în Limonar de Preasfințitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului.
Și acest Grigorie ducându-se din viață, iarăși fericitul Anastasie Sinaitul s-a întors la scaunul Antiohiei, după 23 de ani de izgonire, pe vremea împărăției lui Mavrichie.
În vremea aceea era papă în Roma Sfântul Mare Grigorie, care se numea Dialog sau Grăitor. Acel sfânt petrecea cu fericitul Anastasie în mare dragoste duhovnicească și scriau unul către altul, pentru că după ce a auzit Sfântul Papă Grigorie, că s-a întors Anastasie Patriarhul la scaunul său, îndată a trimis la dânsul, bucurându-se de întoarcerea lui. Și spunea în acea scrisoare astfel: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună voire; căci râul cel mare, care odată lăsase uscate pietrele Antiohiei, acum iarăși s-a întors la a sa matcă și văile ce se află pe lângă dânsul le adapă”.
Și iarăși într-altă scrisoare zice: „Mă înștiințezi, preasfinția ta, preaiubitule, că de ar fi fost cu putință, ai fi voit fără hârtie și fără trestie să vorbești cu mine și pătimești de durere, că depărtarea cea mare a Răsăritului de Apus ne oprește pe noi. Însă adevărul zic, că și în hârtie îmi vorbește gândul vostru, că în cuvintele preasfinției tale este arătată dragostea voastră către noi și nu suntem despărțiți cu locurile, noi cei ce cu darul Atotputernicului Dumnezeu suntem uniți prin legătura dragostei. Deci, pentru ce căutați să luați aripile porumbiței celei aurite, de vreme ce acum le aveți? Că aripi sunt dragostea cea către Dumnezeu și către aproapele. Cu acelea zboară Sfânta Biserică, cu acelea pe toate cele pământești le covârșește; deci acele aripi de nu le-ai fi avut preasfinția ta, n-ai fi zburat la mine cu atât de mare dragoste prin scrisoare. Ci, vă rog pe voi, rugați-vă pentru mine, neputinciosul, ca Domnul, scoțându-mă dintr-atâtea de multe învăluiri și primejdii de la longobarzii cei ce au năvălit asupra Romei, mai degrabă să mă treacă la limanul odihnei celei veșnice. Cu mulțumire am luat binecuvântările voastre cele îndurate, pe care mie, omule al lui Dumnezeu, fiind sărac cu duhul, mi le-ai trimis, zicând: Ce are să dea săracul, decât numai cele ce sunt ale săracului? Dar de nu v-ați fi făcut săraci cu duhul pe voi singuri, binecuvântările voastre n-ar fi fost atât de îndurate. Atotputernicul Dumnezeu cu al Său acoperământ să vă acopere de tot răul. Și de vreme ce viața voastră este de foarte mare trebuință la toți cei buni, deci după îndelungate vremi, să vă mute pe voi Domnul la veșnicele bucurii ale cereștii moșteniri”.
Dintr-o scrisoare ca aceasta a Sfântului Grigorie, Papă al Romei, către fericitul Anastasie, Patriarhul Antiohiei, se vede dragostea amândurora cea întru Duhul Sfânt și se mărturisește sfințenia cea aleasă a Sfântului bărbat Anastasie. Și viețuind Sfântul Anastasie încă șase ani după întoarcerea sa la scaun, s-a mutat către Domnul în al 14-lea an al împărăției lui Mavrichie,în anul 599.
După acest preasfințit Anastasie Sinaitul, a venit la patriarhie alt Anastasie, însă fără denumirea de Sinait și a fost ucis de evrei în timpul împărăției lui Foca tiranul și ca un mucenic al lui Hristos a fost cinstit de credincioși.
Nessun commento:
Posta un commento