„Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon și Marcu, fiul meu”. Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire și prin baia Sfântului Botez. Sfântul Marcu a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întâi cu Sfântul Petru, de care a fost pus și episcop. Ei au călătorit împreună până la Roma, unde a scris Sfânta Evanghelie după rugămintea credincioșilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfântul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, așa cum i-a spus Sfântul Petru prin cuvinte.
Deci plecându-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pământ cu oamenii, dar mai întâi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzând-o și citind-o, a încredințat că este adevă-rată și a poruncit tuturor s-o citească și să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfântul Marcu de către Sfântul Apostol Petru, mai întâi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întâi a fost episcop în Alexandria și binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părțile acelea ca Livia și Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idolești, le-a luminat cu lumina - sfintei credințe și le-a adus la Hristos. Și pretutindeni făcând minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mâinilor pe capul episcopilor și a celorlalți clerici; apoi a învățat pe mulți oameni o viață atât de îmbunătățită, încât și necredincioșii se minunau foarte mult și-l lăudau.
Pentru că povestește Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea și Nechifor Xantopol, amândoi scriitori vrednici de credință ai istoriei bisericești, că slăvitul între evrei cu înțelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfântul Petru în Roma, a fost înștiințat despre creștinii cei ce au fost în Alexandria și în tot Egiptul, de către Sfântul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care și aceasta: „Unii ca aceștia – adică creștinii – bogățiile cele vremelnice și toate averile lor își lasă și nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pământ. Și ori în ce loc sunt, ei au deosebite și cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie și cu curăție își săvârșesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decât numai prooroceștile citiri acolo se ascultă și cu cântare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dânșii ies de prin cetăți și lepădând toate grijile cele lumești petrec în câmpii, în grădini și în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toți oamenii, știind că însoțirea cu cei ce nu se potrivesc cu viața, este împiedicare spre fapta bună.
Apoi înfrânarea și omorârea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dânșii nu mănâncă, nici nu bea până seara, iar alții până a patra zi nu gustă nimic; alții în tâlcuirile și înțelegerile Scripturii fiind mai iscusiți și cu acea duhovnicească hrană a gândirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputând a se sătura, nu-și aduc aminte până la a șasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănâncă carne și nimic din cele mișcătoare, ci numai pâine și apă, sare și isop. Acestea erau la dânșii desfătările.
Sunt între dânșii și din partea femeiască, care s-au deprins cu o viață ca aceasta, între care multe au îmbătrânit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie și cucernicie. Și în înțelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci și trupurile își sfințesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălășluirea înțelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Și acei care doresc sămânța Cuvântului lui Dumnezeu și patul cel neîntinat și fără de moarte, din care se naște rodul cel ce niciodată nu moare, luând tâlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrâni ai lor, caută în ea duhovnicească înțelegere și tainele cele ascunse, socotind că Scriptură este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineață se scoală la doxologia lui Dumnezeu și la rugăciune, la cântare și la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alții câte șapte săptămâni petrec în post desăvârșit. Această zi este la dânșii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoții și diaconii săvârșesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toți aceia este mai întâi șezător un episcop”. Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfântului Evanghelist Marcu și despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întâi întru Duhul Sfânt și în preda-niile apostolești. Astfel Sfântul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părțile Egiptului, având scaunul său în Alexandria, unde s-a și sfârșit prin pătimire.
Iar pentru pătimirea Sfântului Evanghelist Marcu, Sfântul Simeon Metafrast scrie așa: „În acea vreme, când Sfinții Apostoli s-au împărțit prin toată lumea, Sfântul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părțile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist și păzitor al dumnezeieștilor canoane ale Sfintei Apostoleștii Biserici. Sfântul Marcu mai întâi a propovăduit Evanghelia Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos în tot pământul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia și în Pentapoli. Pentru că toți cei din părțile acelea au fost netăiați împrejur, împietriți la inimă și închinători la idoli, plini de toate necurățiile și slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetățile, satele și la răspântii zideau capiști, idoli și fermecătorii și toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat și a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învățătură a lui Hristos și făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproși îi curăța și duhurile cele necurate și cumplite le îngrozea prin cuvântul dumnezeiesc. Și mulți cu acea apostolească propovăduire și facere de minuni, luminându-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și pe idoli împreună cu capiștile le-au lepădat și sfărâmat și s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.
Acolo întâi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfânt, să se ducă în Alexandria Farului și să semene acolo sămânța cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetățuie mică ce se numea Faros, în care pe un stâlp foarte înalt se aprindea în toate nopțile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătându-le calea spre liman.
Deci, Sfântul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osârdie se sârguia să meargă ca spre nevoință acolo și, sărutând pe frați, le-a zis lor: „Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria”. Atunci frații lui l-au petrecut până la corabie și mâncând cu dânsul pâine, s-au despărțit de el, zicând: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ți rânduiască cale bună”. Plecând de acolo Sfântul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria și ieșind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion și, intrând prin porțile cetății, i s-a stricat papucul. Văzând aceasta, apostolul, a zis în sine: „Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!”. Apoi, văzând pe cizmar dregând încălțăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosându-i papucul, din întâmplare și-a străpuns mâna stângă cu unealta sa și a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întâmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul și a zis în sine: „Bună a făcut Domnul calea mea!”. Și era dureroasă rană de la mina cizmarului și mulțime de sânge curgea. Iar Sfântul Marcu a scuipat pe pământ și, făcând tină din scuipat, i-a uns rana, zicând: „În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!”. Și îndată i s-a tămăduit rana și i s-a însănătoșit mâna.
Cizmarul, văzând o putere ca aceea a acelui bărbat, cum și curăță și îmbunătățita lui viață, care se cunoștea din privire, a zis către dânsul: „Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea și rămâi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mâncăm pâine, deoarece ai făcut acum cu mine milă”. Iar apostolul, bucurându-se, a zis: „Domnul să-ți dea pâinea vieții celei cerești”. Apoi luând omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.
Intrând Sfântul Marcu în casa lui, i-a zis: „Binecuvântarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraților”. După rugăciune au stat să mănânce, vorbindu-și cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfânt: „Părinte, cine ești tu și de unde este în ține cuvântul acesta atât de puternic?” Răspuns-a Sfântul Marcu: „Eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ți-L voi arăta pe El ție”. Zis-a omul: „Aș fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu”. Și Sfântul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos și a-i arăta din proroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: „Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada și Odiseea și câte le socotesc egiptenii”. Deci, Sfântul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, și îi arăta lui că înțelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Și a crezut omul cuvintele Sfântului Marcu, văzând semnele și minunile lui și s-a botezat el și toată casa lui, și o mulțime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut și din zi în zi s-a înmulțit numărul credincioșilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dânșii, și hulește zeii lor și oprește a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el și-l pândeau să-l prindă.
Sfântul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioșilor episcop pe Anania și trei preoți: Maleon, Sabin și Kerdon; cum și alți șapte diaconi și pe alți unsprezece clerici pentru slujbă bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli și a petrecut doi ani, unde a întărit pe frații cei ce erau acolo, punându-le în cetățile cele de primprejur episcopi, preoți și clerici și iarăși s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe frații cei ce se înmulțiseră cu darul și în credința Domnului, care și biserică și-au zidit acolo lângă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta și, plecându-și genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecând în acea biserică vreme îndelungată. Iar creștinii s-au înmulțit, batjocorind pe elini, și pe idolii lor îi ocărau.
Înștiințându-se elinii, stăpânitori ai cetății, că Sfântul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă și zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire și orbilor vedere. Deci îl căutau pe el și negăsindu-l, scrâșneau din dinți și strigau cu mânie în capiștele lor cele necurate și la jertfele lor cele idolești, zicând: „Multă nevoie ne face vrăjitorul și fermecătorul acela!”. Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paștilor și, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci și patru ale lunii aprilie, în care și la elini se săvârșea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfântul Evanghelist Marcu tocmai săvârșea în biserică dumnezeiască slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necurații, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii și prinzind pe sfânt, i-au pus o funie de grumazul lui și-l târau, zicând: „Să ducem pe boul acesta la locul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Hristos Mântuitorul, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!”. Și fiind târât sfântul pe pământ și pe pietre ascuțite, i se rănea trupul de ascuțișul pietrelor, roșindu-se acel drum de sângele lui.
După ce a înserat, necurații elini au aruncat pe Sfântul Apostol Marcu în temniță, până ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopții, ușile fiind încuiate și străjerii dormind înaintea ușilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorându-se din cer, s-a atins de apostol, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinților celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieții din cer și ești numărat cu Sfinții Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împreună dănțuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău și moaștele tale pe pământ vor fi păzite!”.
Văzând această vedenie, Sfântul Marcu și-a întins mâinile sale în sus zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinții Tăi m-ai rânduit! Rogu-mă Ție, Stăpâne, primește cu pace sufletul meu și nu mă lipsi de darul Tău”. Acestea zicându-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dânsul în chipul acela, când era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce și de îngropare, și a zis către dânsul: „Pace ție, Evanghelistul Meu!”. Iar Sfântul Marcu a răspuns, zicând: „Pace și Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!”. Și s-a dus de la dânsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniță o mulțime de cetățeni și scoțând pe sfânt afară, i-au pus iarăși funia de grumajii lui și iarăși îl târau peste pietre ascuțite, zicând: „Să tragem boul la ocolul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Dumnezeu și se ruga zicând: „În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!”.
Acestea zicând, și-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulțimea necuraților elini, vrând să ardă trupul sfântului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele și-a ascuns razele sale și s-a făcut tunet înfricoșător, a căzut cutremur mare și ploaie cumplită, până seara, iar poporul a fugit de frică, lăsând trupul sfântului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri și au ucis pe mulți. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: „Fericitul zeu Serapid, în ziua să a făcut toate aceste lucruri înfricoșătoare”. Iar oamenii cei binecredincioși mergând, au îngrijit trupul sfântului și l-au dus la locul unde își făcea rugăciunile sale și cântările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormânt de piatră și săvârșeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintâi sfânt al Alexandriei, nimic mai cinstit și mai scump având decât sfintele lui moaște.
Sfântul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfârșit în Alexandria Egiptului, în douăzeci și cinci de zile ale lunii aprilie, stăpânind Nero în Roma, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava și stăpânirea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Deci plecându-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pământ cu oamenii, dar mai întâi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzând-o și citind-o, a încredințat că este adevă-rată și a poruncit tuturor s-o citească și să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfântul Marcu de către Sfântul Apostol Petru, mai întâi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întâi a fost episcop în Alexandria și binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părțile acelea ca Livia și Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idolești, le-a luminat cu lumina - sfintei credințe și le-a adus la Hristos. Și pretutindeni făcând minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mâinilor pe capul episcopilor și a celorlalți clerici; apoi a învățat pe mulți oameni o viață atât de îmbunătățită, încât și necredincioșii se minunau foarte mult și-l lăudau.
Pentru că povestește Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea și Nechifor Xantopol, amândoi scriitori vrednici de credință ai istoriei bisericești, că slăvitul între evrei cu înțelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfântul Petru în Roma, a fost înștiințat despre creștinii cei ce au fost în Alexandria și în tot Egiptul, de către Sfântul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care și aceasta: „Unii ca aceștia – adică creștinii – bogățiile cele vremelnice și toate averile lor își lasă și nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pământ. Și ori în ce loc sunt, ei au deosebite și cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie și cu curăție își săvârșesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decât numai prooroceștile citiri acolo se ascultă și cu cântare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dânșii ies de prin cetăți și lepădând toate grijile cele lumești petrec în câmpii, în grădini și în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toți oamenii, știind că însoțirea cu cei ce nu se potrivesc cu viața, este împiedicare spre fapta bună.
Apoi înfrânarea și omorârea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dânșii nu mănâncă, nici nu bea până seara, iar alții până a patra zi nu gustă nimic; alții în tâlcuirile și înțelegerile Scripturii fiind mai iscusiți și cu acea duhovnicească hrană a gândirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputând a se sătura, nu-și aduc aminte până la a șasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănâncă carne și nimic din cele mișcătoare, ci numai pâine și apă, sare și isop. Acestea erau la dânșii desfătările.
Sunt între dânșii și din partea femeiască, care s-au deprins cu o viață ca aceasta, între care multe au îmbătrânit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie și cucernicie. Și în înțelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci și trupurile își sfințesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălășluirea înțelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Și acei care doresc sămânța Cuvântului lui Dumnezeu și patul cel neîntinat și fără de moarte, din care se naște rodul cel ce niciodată nu moare, luând tâlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrâni ai lor, caută în ea duhovnicească înțelegere și tainele cele ascunse, socotind că Scriptură este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineață se scoală la doxologia lui Dumnezeu și la rugăciune, la cântare și la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alții câte șapte săptămâni petrec în post desăvârșit. Această zi este la dânșii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoții și diaconii săvârșesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toți aceia este mai întâi șezător un episcop”. Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfântului Evanghelist Marcu și despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întâi întru Duhul Sfânt și în preda-niile apostolești. Astfel Sfântul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părțile Egiptului, având scaunul său în Alexandria, unde s-a și sfârșit prin pătimire.
Iar pentru pătimirea Sfântului Evanghelist Marcu, Sfântul Simeon Metafrast scrie așa: „În acea vreme, când Sfinții Apostoli s-au împărțit prin toată lumea, Sfântul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părțile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist și păzitor al dumnezeieștilor canoane ale Sfintei Apostoleștii Biserici. Sfântul Marcu mai întâi a propovăduit Evanghelia Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos în tot pământul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia și în Pentapoli. Pentru că toți cei din părțile acelea au fost netăiați împrejur, împietriți la inimă și închinători la idoli, plini de toate necurățiile și slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetățile, satele și la răspântii zideau capiști, idoli și fermecătorii și toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat și a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învățătură a lui Hristos și făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproși îi curăța și duhurile cele necurate și cumplite le îngrozea prin cuvântul dumnezeiesc. Și mulți cu acea apostolească propovăduire și facere de minuni, luminându-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și pe idoli împreună cu capiștile le-au lepădat și sfărâmat și s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.
Acolo întâi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfânt, să se ducă în Alexandria Farului și să semene acolo sămânța cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetățuie mică ce se numea Faros, în care pe un stâlp foarte înalt se aprindea în toate nopțile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătându-le calea spre liman.
Deci, Sfântul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osârdie se sârguia să meargă ca spre nevoință acolo și, sărutând pe frați, le-a zis lor: „Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria”. Atunci frații lui l-au petrecut până la corabie și mâncând cu dânsul pâine, s-au despărțit de el, zicând: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ți rânduiască cale bună”. Plecând de acolo Sfântul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria și ieșind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion și, intrând prin porțile cetății, i s-a stricat papucul. Văzând aceasta, apostolul, a zis în sine: „Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!”. Apoi, văzând pe cizmar dregând încălțăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosându-i papucul, din întâmplare și-a străpuns mâna stângă cu unealta sa și a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întâmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul și a zis în sine: „Bună a făcut Domnul calea mea!”. Și era dureroasă rană de la mina cizmarului și mulțime de sânge curgea. Iar Sfântul Marcu a scuipat pe pământ și, făcând tină din scuipat, i-a uns rana, zicând: „În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!”. Și îndată i s-a tămăduit rana și i s-a însănătoșit mâna.
Cizmarul, văzând o putere ca aceea a acelui bărbat, cum și curăță și îmbunătățita lui viață, care se cunoștea din privire, a zis către dânsul: „Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea și rămâi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mâncăm pâine, deoarece ai făcut acum cu mine milă”. Iar apostolul, bucurându-se, a zis: „Domnul să-ți dea pâinea vieții celei cerești”. Apoi luând omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.
Intrând Sfântul Marcu în casa lui, i-a zis: „Binecuvântarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraților”. După rugăciune au stat să mănânce, vorbindu-și cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfânt: „Părinte, cine ești tu și de unde este în ține cuvântul acesta atât de puternic?” Răspuns-a Sfântul Marcu: „Eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ți-L voi arăta pe El ție”. Zis-a omul: „Aș fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu”. Și Sfântul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos și a-i arăta din proroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: „Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada și Odiseea și câte le socotesc egiptenii”. Deci, Sfântul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, și îi arăta lui că înțelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Și a crezut omul cuvintele Sfântului Marcu, văzând semnele și minunile lui și s-a botezat el și toată casa lui, și o mulțime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut și din zi în zi s-a înmulțit numărul credincioșilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dânșii, și hulește zeii lor și oprește a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el și-l pândeau să-l prindă.
Sfântul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioșilor episcop pe Anania și trei preoți: Maleon, Sabin și Kerdon; cum și alți șapte diaconi și pe alți unsprezece clerici pentru slujbă bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli și a petrecut doi ani, unde a întărit pe frații cei ce erau acolo, punându-le în cetățile cele de primprejur episcopi, preoți și clerici și iarăși s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe frații cei ce se înmulțiseră cu darul și în credința Domnului, care și biserică și-au zidit acolo lângă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta și, plecându-și genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecând în acea biserică vreme îndelungată. Iar creștinii s-au înmulțit, batjocorind pe elini, și pe idolii lor îi ocărau.
Înștiințându-se elinii, stăpânitori ai cetății, că Sfântul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă și zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire și orbilor vedere. Deci îl căutau pe el și negăsindu-l, scrâșneau din dinți și strigau cu mânie în capiștele lor cele necurate și la jertfele lor cele idolești, zicând: „Multă nevoie ne face vrăjitorul și fermecătorul acela!”. Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paștilor și, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci și patru ale lunii aprilie, în care și la elini se săvârșea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfântul Evanghelist Marcu tocmai săvârșea în biserică dumnezeiască slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necurații, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii și prinzind pe sfânt, i-au pus o funie de grumazul lui și-l târau, zicând: „Să ducem pe boul acesta la locul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Hristos Mântuitorul, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!”. Și fiind târât sfântul pe pământ și pe pietre ascuțite, i se rănea trupul de ascuțișul pietrelor, roșindu-se acel drum de sângele lui.
După ce a înserat, necurații elini au aruncat pe Sfântul Apostol Marcu în temniță, până ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopții, ușile fiind încuiate și străjerii dormind înaintea ușilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorându-se din cer, s-a atins de apostol, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinților celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieții din cer și ești numărat cu Sfinții Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împreună dănțuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău și moaștele tale pe pământ vor fi păzite!”.
Văzând această vedenie, Sfântul Marcu și-a întins mâinile sale în sus zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinții Tăi m-ai rânduit! Rogu-mă Ție, Stăpâne, primește cu pace sufletul meu și nu mă lipsi de darul Tău”. Acestea zicându-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dânsul în chipul acela, când era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce și de îngropare, și a zis către dânsul: „Pace ție, Evanghelistul Meu!”. Iar Sfântul Marcu a răspuns, zicând: „Pace și Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!”. Și s-a dus de la dânsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniță o mulțime de cetățeni și scoțând pe sfânt afară, i-au pus iarăși funia de grumajii lui și iarăși îl târau peste pietre ascuțite, zicând: „Să tragem boul la ocolul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Dumnezeu și se ruga zicând: „În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!”.
Acestea zicând, și-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulțimea necuraților elini, vrând să ardă trupul sfântului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele și-a ascuns razele sale și s-a făcut tunet înfricoșător, a căzut cutremur mare și ploaie cumplită, până seara, iar poporul a fugit de frică, lăsând trupul sfântului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri și au ucis pe mulți. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: „Fericitul zeu Serapid, în ziua să a făcut toate aceste lucruri înfricoșătoare”. Iar oamenii cei binecredincioși mergând, au îngrijit trupul sfântului și l-au dus la locul unde își făcea rugăciunile sale și cântările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormânt de piatră și săvârșeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintâi sfânt al Alexandriei, nimic mai cinstit și mai scump având decât sfintele lui moaște.
Sfântul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfârșit în Alexandria Egiptului, în douăzeci și cinci de zile ale lunii aprilie, stăpânind Nero în Roma, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava și stăpânirea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Nessun commento:
Posta un commento