Acest sfânt era din cetatea Vitlaplata, de neam foarte bogat și, când a voit să se facă monah, toată bogăția sa a împărțit-o săracilor. Apoi, zidindu-și o mănăstire afară din cetate, viețuia într-însa, cu fapte bune, sârguindu-se în toate a plăcea lui Dumnezeu și a împlini voia cea sfântă a Lui; pentru că era bărbat plin de dar și de adevăr, vas ales al lui Dumnezeu.
Acest cuvios părinte, purtându-se cu înțelepciune dumnezeiască și fiind desăvârșit, s-a suit la muntele Domnului, a locuit în locul cel sfânt al Lui, a luat binecuvântare de la Dumnezeu, Mântuitorul său, și a văzut fața Dumnezeului lui Iacov. Acesta era în acele vremuri în Persia, ca niște aluat la frământat, fiind din aluatul cel desăvârșit mucenicesc, al mărturisirii lui Hristos, prin care cei neputincioși s-au întărit în credință. Acesta era cu adevărat piatră credincioasă tăiată din munții aceia, care de la început au fost credincioși, preot ales al lui Dumnezeu, povățuind pe mulți la calea mântuirii, care își pusese viteazul și neschimbatul său scop către mucenicia cea către Hristos, arătând mare râvnă pentru Dumnezeul său. Și atât de curat s-a arătat, încât nici un lucru rău nu avea loc într-însul; lăcomia era departe de el, iar poftirile fiind stinse într-însul, nu puteau să-l vatăme.
Mamona, cunoscând bunătatea lui, s-a minunat. Aurul nici nu îndrăznea să vină înaintea feței lui, pentru că bogățiile erau disprețuite de dânsul, mândria s-a smerit înaintea lui, mintea cea înaltă ca praful s-a călcat de dânsul, iar sărăcia și blândețile l-au cuprins, dreptatea a privit spre dânsul și adevărul a răsărit în el, dragostea a cuprins grumajii lui, pacea l-a sărutat și de dânsul s-a bucurat, o întocmire și o minte s-a sădit în el și de toate rodurile cele drepte era plin acest bărbat, că multe bunătăți erau într-însul; iar din roadele lui duhovnicești toți s-au săturat cu dulceață.
Acesta a petrecut patru luni în temniță, legat împreună cu ucenicii lui, bătut aspru în toate zilele, răbdând toate cu bărbăție, pentru nădejdea și adevărata credință, care o avea către Dumnezeu. În acea vreme era un oarecare bărbat cu numele Nirsan, boier mare al cetății, care se numea Aria, fiind în hotarele ce se numeau Vidghern. Acest Nirsan era creștin și fiind silit de împăratul să se închine soarelui, după ce n-a voit să se lepede de sfânta credință în Hristos Domnul, l-a încuiat în temniță. După aceea, slăbind prin împuținarea sufletului și înfricoșându-se cu inima de muncile cele ce era să pătimească, n-a stat până la sfârșit, precum începuse, în mărturisirea lui Hristos. Căci, iubind viața aceasta de puțină vreme și așteptând deșarta cinste, de la împăratul cel muritor, s-a lipsit de viața cea dumnezeiască și de cinstea cea veșnică. Însă n-a putut a se îndulci de desfătările lumii acesteia, precum mai pe urmă va arăta cuvântul, ci fugind de mucenicie, a căzut în munci; căutând slava cea pământească, a câștigat necinstea, de vreme ce pe împăratul cel de puțină vreme l-a cinstit mai mult decât pe Cel veșnic și ceresc. Și a dat știre despre sine, că toate cele ce împăratul Savorie le va porunci, este gata a face.
Împăratul auzind, s-a bucurat foarte și aducându-și aminte de Sfântul Vadim, i-a poruncit să-l elibereze din legături și să-l ducă din temniță la palatul său. Și a zis către boierii care stăteau înaintea lui: „Dacă Nirsan va ucide cu mâna sa pe Vadim, apoi să se dezlege din legături și să ia el toate averile lui Vadim”. Și i-a spus îndată lui Nirsan acele cuvinte împărătești, iar el a făgăduit, ca în toate să facă voia împăratului. Deci, a adus pe Sfântul Vadim la Nirsan și l-a pus în mijloc, iar ticălosul Nirsan luând sabia, s-a apropiat ca să ucidă pe mucenicul lui Hristos, dar, fiind cuprins de un cutremur, când a voit să lovească pe mucenic, s-a făcut ca o piatră nemișcată.
Iar robul lui Dumnezeu căutând spre el, a zis: „Până într-atât a crescut răutatea ta, o, Nirsane, încât, nu numai că te-ai lepădat de Dumnezeu, ci și pe robul Lui voiești a-l ucide? Vai ție, ticălosule, ce vei face în ziua aceea, când vei sta înaintea înfricoșatei judecăți, ca să dai un răspuns Dumnezeului Celui veșnic? Eu, o, ticălosule, mă săvârșesc în chinuri pentru Hristosul meu, însă n-aș fi voit ca din mâinile tale să fiu ucis, ci de la altul oarecare aș fi dorit, ca să sufăr moartea aceasta”. Iar Nirsan, rușinându-se de cuvintele acelea și neputând să facă porunca aceea, stătea tremurând. După aceea, făcându-și fața ca piatra și inima întărindu-și ca fierul, a lovit cu sabia în grumaji pe mucenic. Dar de vreme ce mâinile ucigașului tremurau, era nevoie ca nu cu o lovire, ci cu mai multe să taie pe sfântul. Deci, lovindu-l de multe ori cu sabia în grumaji, abia a putut săvârși tăierea. Iar Cuviosul Vadim, într-o chinuire ca aceea, și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu. Și toți necredincioșii care erau acolo, s-au mirat de răbdarea mucenicului, de vreme ce era nemișcat ca un stâlp, primind lovirile de sabie de mai multe ori. Iar pe ucigașul acela îl batjocoreau ca pe un fricos și ocărându-l, se depărtau de el. Apoi, nu după multă vreme, ucigașul acela și-a luat plata cea vrednică după faptele sale, căci cu multe feluri de răutăți fiind prins, a pierit de sabie, singur el fiindu-și ucigaș în a sa deznădejde.
Sfântul Vadim s-a sfârșit prin mucenicie, în 8 Aprilie, întru Domnul nostru Iisus Hristos. Iar trupul sfântului mucenic, fiind aruncat afară din cetate, oamenii cei cucernici luându-l în taină, l-au îngropat cu cinste. Iar cei șapte ucenici ai lui, care rămăseseră în temniță, au petrecut patru ani acolo, până la moartea împăratului Savorie. Iar după sfârșitul aceluia s-au liberat cu pace și li s-a poruncit să petreacă în a lor credință, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci, Amin.
Acest cuvios părinte, purtându-se cu înțelepciune dumnezeiască și fiind desăvârșit, s-a suit la muntele Domnului, a locuit în locul cel sfânt al Lui, a luat binecuvântare de la Dumnezeu, Mântuitorul său, și a văzut fața Dumnezeului lui Iacov. Acesta era în acele vremuri în Persia, ca niște aluat la frământat, fiind din aluatul cel desăvârșit mucenicesc, al mărturisirii lui Hristos, prin care cei neputincioși s-au întărit în credință. Acesta era cu adevărat piatră credincioasă tăiată din munții aceia, care de la început au fost credincioși, preot ales al lui Dumnezeu, povățuind pe mulți la calea mântuirii, care își pusese viteazul și neschimbatul său scop către mucenicia cea către Hristos, arătând mare râvnă pentru Dumnezeul său. Și atât de curat s-a arătat, încât nici un lucru rău nu avea loc într-însul; lăcomia era departe de el, iar poftirile fiind stinse într-însul, nu puteau să-l vatăme.
Mamona, cunoscând bunătatea lui, s-a minunat. Aurul nici nu îndrăznea să vină înaintea feței lui, pentru că bogățiile erau disprețuite de dânsul, mândria s-a smerit înaintea lui, mintea cea înaltă ca praful s-a călcat de dânsul, iar sărăcia și blândețile l-au cuprins, dreptatea a privit spre dânsul și adevărul a răsărit în el, dragostea a cuprins grumajii lui, pacea l-a sărutat și de dânsul s-a bucurat, o întocmire și o minte s-a sădit în el și de toate rodurile cele drepte era plin acest bărbat, că multe bunătăți erau într-însul; iar din roadele lui duhovnicești toți s-au săturat cu dulceață.
Acesta a petrecut patru luni în temniță, legat împreună cu ucenicii lui, bătut aspru în toate zilele, răbdând toate cu bărbăție, pentru nădejdea și adevărata credință, care o avea către Dumnezeu. În acea vreme era un oarecare bărbat cu numele Nirsan, boier mare al cetății, care se numea Aria, fiind în hotarele ce se numeau Vidghern. Acest Nirsan era creștin și fiind silit de împăratul să se închine soarelui, după ce n-a voit să se lepede de sfânta credință în Hristos Domnul, l-a încuiat în temniță. După aceea, slăbind prin împuținarea sufletului și înfricoșându-se cu inima de muncile cele ce era să pătimească, n-a stat până la sfârșit, precum începuse, în mărturisirea lui Hristos. Căci, iubind viața aceasta de puțină vreme și așteptând deșarta cinste, de la împăratul cel muritor, s-a lipsit de viața cea dumnezeiască și de cinstea cea veșnică. Însă n-a putut a se îndulci de desfătările lumii acesteia, precum mai pe urmă va arăta cuvântul, ci fugind de mucenicie, a căzut în munci; căutând slava cea pământească, a câștigat necinstea, de vreme ce pe împăratul cel de puțină vreme l-a cinstit mai mult decât pe Cel veșnic și ceresc. Și a dat știre despre sine, că toate cele ce împăratul Savorie le va porunci, este gata a face.
Împăratul auzind, s-a bucurat foarte și aducându-și aminte de Sfântul Vadim, i-a poruncit să-l elibereze din legături și să-l ducă din temniță la palatul său. Și a zis către boierii care stăteau înaintea lui: „Dacă Nirsan va ucide cu mâna sa pe Vadim, apoi să se dezlege din legături și să ia el toate averile lui Vadim”. Și i-a spus îndată lui Nirsan acele cuvinte împărătești, iar el a făgăduit, ca în toate să facă voia împăratului. Deci, a adus pe Sfântul Vadim la Nirsan și l-a pus în mijloc, iar ticălosul Nirsan luând sabia, s-a apropiat ca să ucidă pe mucenicul lui Hristos, dar, fiind cuprins de un cutremur, când a voit să lovească pe mucenic, s-a făcut ca o piatră nemișcată.
Iar robul lui Dumnezeu căutând spre el, a zis: „Până într-atât a crescut răutatea ta, o, Nirsane, încât, nu numai că te-ai lepădat de Dumnezeu, ci și pe robul Lui voiești a-l ucide? Vai ție, ticălosule, ce vei face în ziua aceea, când vei sta înaintea înfricoșatei judecăți, ca să dai un răspuns Dumnezeului Celui veșnic? Eu, o, ticălosule, mă săvârșesc în chinuri pentru Hristosul meu, însă n-aș fi voit ca din mâinile tale să fiu ucis, ci de la altul oarecare aș fi dorit, ca să sufăr moartea aceasta”. Iar Nirsan, rușinându-se de cuvintele acelea și neputând să facă porunca aceea, stătea tremurând. După aceea, făcându-și fața ca piatra și inima întărindu-și ca fierul, a lovit cu sabia în grumaji pe mucenic. Dar de vreme ce mâinile ucigașului tremurau, era nevoie ca nu cu o lovire, ci cu mai multe să taie pe sfântul. Deci, lovindu-l de multe ori cu sabia în grumaji, abia a putut săvârși tăierea. Iar Cuviosul Vadim, într-o chinuire ca aceea, și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu. Și toți necredincioșii care erau acolo, s-au mirat de răbdarea mucenicului, de vreme ce era nemișcat ca un stâlp, primind lovirile de sabie de mai multe ori. Iar pe ucigașul acela îl batjocoreau ca pe un fricos și ocărându-l, se depărtau de el. Apoi, nu după multă vreme, ucigașul acela și-a luat plata cea vrednică după faptele sale, căci cu multe feluri de răutăți fiind prins, a pierit de sabie, singur el fiindu-și ucigaș în a sa deznădejde.
Sfântul Vadim s-a sfârșit prin mucenicie, în 8 Aprilie, întru Domnul nostru Iisus Hristos. Iar trupul sfântului mucenic, fiind aruncat afară din cetate, oamenii cei cucernici luându-l în taină, l-au îngropat cu cinste. Iar cei șapte ucenici ai lui, care rămăseseră în temniță, au petrecut patru ani acolo, până la moartea împăratului Savorie. Iar după sfârșitul aceluia s-au liberat cu pace și li s-a poruncit să petreacă în a lor credință, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci, Amin.
Nessun commento:
Posta un commento