Viața Sfinților Mucenici Manuil, Savel și Ismail

Sfinții Mucenici Manuil, Savel și Ismail au fost frați de o mamă. Patria lor a fost Persia; părinții lor nu erau de o credință, căci tatăl lor ținea de păgânătatea persienească, iar maica lor de credința cea bună creștinească.


Sfinții Mucenici Manuil, Savel și Ismail au fost frați de o mamă. Patria lor a fost Persia; părinții lor nu erau de o credință, căci tatăl lor ținea de păgânătatea persienească, iar maica lor de credința cea bună creștinească. Aceasta, precum și-a hrănit pe fiii săi cu laptele său de maică, tot așa i-a adăpat pe ei din tinerețe cu credința creștinească și i-a crescut în frica lui Dumnezeu. Iar fericitul Evnoic, preotul, i-a creștinat prin baia Sfântului Botez și i-a învățat dumne-zeieștile cărți. Iar după ce aceștia au venit la creșterea bărbătească, au fost numărați în rânduiala ostășească și cu trupul slujeau împăratului Persiei, Alamundar, iar cu duhul slujeau împăratului ceresc, Domnu­lui nostru Iisus Hristos, păzind sfintele Lui porunci și plăcându-I Lui cu toate lucrurile cele bune.

Deci au fost trimiși de împăratul lor la Iulian Paravatul, împăratul grecesc, pentru întărirea păcii. Iar împăratul Iulian i-a primit mai întâi cu cinste și le-a arătat lor multa sa milă, făcându-se ca un prieten iubit către ei. Apoi, înștiințându-se că sunt creștini, s-a umplut de mânie și, împotriva obiceiurilor și legilor celor de obște tuturor popoarelor, pe acești trimiși la dânsul de către împăratul Persiei, muncindu-i pentru credința lor cea întru Hristos, i-a pierdut.

Muncirea lor a fost astfel: împăratul cel fără de lege a voit să meargă în Bitinia la un loc oarecare, ce se numea Orghia Trigon, unde avea să săvârșească un praznic necurat și diavolesc. Deci a mers cu corabia din Constantinopol la Calcedon și, ajungând la locul cel zis, a început cu toată mulțimea poporului elinesc, care se adunase acolo, a săvârși acea necurată prăznuire, închinându-se idolilor și aducându-le jertfe fără de număr și făcând ospețe mari cu dănțuiri, cu timpane și cu tot felul de cântări, săvârșind multe lucruri urâte și fărădelegi în cinstea pierzătorilor zei. Iar robii lui Hristos, Manuil, Savel și Ismail, care erau acolo cu împăratul, nevoind nici măcar să privească la acea prăznuire urâtă de Dumnezeu, s-au despărțit deosebi.

Deci, stând ei oareunde la o parte, plângeau și se tânguiau pentru înșelarea și rătăcirea unui atât de mare popor și se rugau lui Hristos Dumnezeu, ca să-i poată păzi pe ei de împărtășirea necurățiilor închinătorilor de idoli; asemenea se rugau și pentru cei rătăciți, ca să-i aducă și pe ei Dumnezeu la cunoștința adevărului. „Nu lăsa, Doamne - ziceau ei -, să petreacă poporul acesta întru atâta adânc de răutăți și nu lăsa zidirea Ta cea căzută să piară întru așa nebunie, căci se văd a fi mai nesocotitori decât pietrele și lemnele care se cinstesc de dânșii. Pentru că acelea, fiind făpturi neînsuflețite și nesimțitoare, nimic nu știu din cele ce li se fac lor; iar aceștia, cinstiți fiind de Tine cu suflet înțelegător, fiind după chipul și asemănarea Ta, nu știu și nici nu înțeleg ce fac și pe cine cinstesc în locul lui Dumnezeu, ci umblă întru întuneric, rătăcesc și merg la veșnica pierzare”.

Astfel stând și plângând sfinții la acel loc osebit, împăratul a privit spre cei ce jertfeau și se ospătau cu dânsul; iar pe trimișii cei din Persia, nevăzându-i lângă el, a poruncit să-i caute și să-i aducă acolo, ca să se veselească împreună cu dânsul. Deci unul din sfetnicii împărătești, aflându-i pe ei stând deosebi, i-a chemat la ospățul împărătesc; pentru că socotea că și aceia sunt de aceeași necurăție a închinării de idoli. Iar robii lui Hristos i-au zis într-un glas, sfetnicului împărătesc care îi chema pe dânșii: „Depărtează-te de la noi, pentru că nu ne vom lepăda de credința în care suntem crescuți din tinerețe; iar pe Dumnezeul nostru nu-L vom lăsa, nici nu ne vom închina diavolilor care sunt între voi. Să nu ne fie nouă aceasta, să ne lipim de acea rătăcire arătată, fiindcă nu suntem atât de nebuni și nesocotitori, ca, defăimând pe Dumnezeu Cel viu, Ziditorul nostru, să slujim zidirii celei neînsuflețite. Noi nu pentru aceea am suferit atâta osteneală de drum și am venit aici, ca să ne lepădăm de credința noastră; ci ca să întărim pacea între împărăția persană și grecească. Acestea să le știe împăratul tău și cei de un gând cu el, că nu ne va întoarce pe noi de la cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu și la a sa necurăție nu ne va trage, măcar de ne-ar da pe noi focului și muncilor, și chiar de ar lua de la noi sufletele noastre”.

Deci, ducându-se sfetnicul, a spus împăratului cuvintele sfinți­lor. Atunci împăratul îndată s-a umplut de mânie asupra lor; însă n-a voit să-i muncească pe dânșii într-acea zi, ca să nu-și facă împiedicare necuratei sale prăznuiri, ci, amânând până a doua zi, a poruncit ca pe robii lui Hristos să-i arunce în temniță. Iar aceia, mergând spre temniță, cântau zicând: „Veniți să ne bucurăm Domnului, să strigăm lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, să întâmpinăm fața Lui întru mărturisire și în psalmi să-I strigăm”. Și iarăși: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iar noi, poporul Lui și lucrul mâinilor Lui, Il vom chema totdeauna pe El!”.

Iar a doua zi, muncitorul șezând la judecată, a pus de față pe trimișii din Persia și a început a zice către dânșii: „O, bunilor bărbați, împăratul vostru v-a trimis la noi ca pe credincioșii săi și ai noștri iubiți, ca să așezați pacea cea dorită între amândouă împărățiile. Insă aceasta nu se poate așeza într-alt fel, decât numai prin unirea cea de dragoste și prin prietenia unuia cu celălalt. Și ce fel de unire și prietenie de dragoste arătați spre noi, de vreme ce n-ați voit ieri să săvârșiți prăznuirea împreună cu noi și să vă îndulciți de veselia făcută în cinstea zeilor, pe care îi cinstiți și voi, perșii; căci perșii cinstesc asemenea cu noi: soarele, luna, stelele și puterea cea prea luminoasă a focului și pe ceilalți zei. Deci pentru ce voi v-ați lepădat a-i cinsti pe aceia împreună cu noi și n-ați voit să fiți cu noi la soborniceasca noastră cinstire de zei, ca astfel și așezămintele cele de pace cu noi să fie mai puternice și mai tari? Iar dacă voi sunteți nebăgători de seamă și defăimători ai zeilor noștri și nu de un gând cu noi, apoi ați venit la noi nu spre întărirea păcii, ci spre stricarea ei, spre ridicarea vrăjmășiei și a războiului”.

Sfinții au răspuns: „O, împărate, noi fiind trimiși de împăratul nostru, am venit pentru așezămintele de pace, ca să nu treacă ostașii voștri hotarele noastre, nici ostașii noștri pe ale voastre și să nu pustiască părțile unul altuia; iar oamenii cei ce fac neguțătorii, ai noștri întru a voastră stăpânire și ai voștri întru al nostru pământ, să aibă intrare pașnică și fără de temere și ieșire nevătămată. Pentru aceasta suntem trimiși, iar nu pentru zei, căci fiecare, pe care Dumnezeu voiește și precum voiește, Il cinstește; și nu se ridică pentru aceasta războaie între împărați, ci pentru cetăți și pentru țări și pentru hotarele lor se fac certurile, vrajbele și războaiele. Iar tu, lăsând pe acelea care sunt ale împăcării, pentru care suntem trimiși la tine, începi altele pentru care nu suntem trimiși; pentru că nu vorbești cu noi despre întregimea stăpânirii tale, nici pentru petrecerea cea pașnică a împărăției noastre cea de un hotar cu voi, ci întrebi despre zei și despre credință. Și dacă tu ai voit aceasta, apoi să știi că noi, deși suntem perși cu neamul, însă cu credința suntem crescuți de maica noastră creștini, în evlavie, și suntem întăriți de duhovnicescul nostru părinte în credința cea adevărată. Și acum chiar și în patria noastră erau mulți de felul acesta, care au voit să ne întoarcă de la Hristos Dumnezeul nostru, la închinarea de idoli, dar n-au sporit nimic; căci, cu darul Stăpânului nostru, am rămas nemișcați și nebiruiți în mărturisirea noastră, și nădăjduim și acum în ajutorul Domnului, că și aici nimeni nu va putea să ne rupă pe noi de la credința cea sfântă și să ne silească la slujba cea diavolească, care cu adevărat este plină de deșertăciune, de înșelăciune, de rătăcire și de minciună”.

Iar muncitorul, umplându-se de mânie, a zis către dânșii: „Cum, voi, fiind proști și neștiutori și limba grecească neștiind-o, îndrăzniți cu atâta nerușinare a ocări cu cuvintele voastre cele nebune credința pe care o ținem noi, care suntem preaînțelepți și am deprins toată înțelepciunea cărții cu desăvârșire? Și cunoaștem și scripturile voastre, pentru că știți că și în cărțile voastre creștinești ne-am învățat odată și am cunoscut toate cele scrise într-însele, dar neaflând nimic adevărat, îndată le-am lepădat, ca nu cumva, din neluare aminte, să cădem în rătăcire. Căci cine din acei care au credință în cărțile voastre și se întăresc în ele, s-a arătat vreodată a fi bun și desăvârșit? Și ce a făcut, spre a fi preaslăvit și vrednic de pomenire? De aceea vă sfătuiesc ca, lăsând socoteala voastră cea copilărească și de nimic, să vă alegeți credința cea bună, în care au petrecut preaînțelepții filosofi cei de demult. Iar de nu veți voi a asculta sfatul meu cel de folos, veți asculta, chiar nevrând, de muncile pe care le veți primi îndată!”.

Sfinții au răspuns: „Ne-am învățat de la Domnul nostru să nu ne temem de cei ce ucid trupul nostru, nici să ne îngrijim ce vom răspunde celor ce ne întreabă pe noi; pentru că însuși Sfântul Duh ne va întări în pătimire și ne va da cuvânt și îndrăznire în răspunsuri, Insă te întrebăm pe tine: Ce fel de nebunie spui că este în noi, tu care te socotești a fi mai înțelept decât toți? Care este mai nebun din doi? Cel care a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul a toate, și-L cinstește cu dreaptă credință? Sau cel care, lăsând pe Dumnezeul cel viu, se închină făpturii celei fără de suflet, pietrelor și lemnelor și tuturor celor asemenea cu ele? Cu adevărat acela este nebun, care are lucrul cel neînsuflețit în loc de Dumnezeu; iar înțelept este cel ce slujește Dumnezeului Celui viu.

Pentru că acesta este cel dintâi lucru al cunoașterii omenești, ca să cunoască cineva pe Dumnezeu, Făcătorul său, pe Dătătorul tuturor darurilor, să creadă în El și să-I slujească cu osârdie. Iar a nu-L cunoaște pe Cel ce este Ziditor și Făcător de bine al său și a sluji diavolului, vrăjmașului cel pierzător de suflete, aceasta este nebunia cea mai desăvârșită. Iar filosofii voștri cei vechi, care au petrecut într-acea rătăcire pierzătoare, numai li se părea că sunt înțelepți, dar în fapt erau prea nebuni, după cuvântul Sfântului Apostol: Socotin-du-se că sunt înțelepți, au înnebunit și s-a întunecat inima lor. Iar tu ești asemenea lor, dacă nu încă și mai rău; pentru că aceia, necunoscând credința cea dreaptă, au petrecut în rătăcire, iar tu, fiind luminat prin Sfântul Botez și crescut în creștinătate, te-ai lepădat de Hristos Dumnezeu; și acum toți cei ce știu pe adevăratul Dumnezeu te numesc elin în loc de creștin, și păgân fără de Dumnezeu, în loc de dreptcredincios!”.

De niște cuvinte ca acestea ale sfinților mucenici, întărâtându-se împăratul foarte tare și umplându-se de nemăsurată mânie, a poruncit ca îndată să-i muncească cumplit. Deci mai întâi i-au dezbrăcat, apoi i-au întins la pământ și i-au bătut fără de cruțare cu curele crude, pe spate și pe pântece. Apoi i-au spânzurat la muncire, pironindu-le mâinile și picioarele de un lemn, și au strujit cu unghii de fier tot trupul lor. Iar ei răbdând cu vitejie muncile cele grele, și-au ridicat ochii spre cer și se rugau lui Dumnezeu, zicând: „O, Stăpâne, Care însuți ai fost pironit pe lemn de necredincioșii jidovi și n-ai pierdut într-alt chip păcatele lumii, decât numai prin pătimirea crucii și a morții, caută și spre noi cei ce suntem spânzurați pe lemn și ne dezbrăcăm cu sila de grosimea trupului, prin această cumplită strujire. Iar de vreme ce firea noastră este neputincioasă, dă-ne nouă ajutor de sus și ușurare de dureri, căci spre Tine nădăjduind, am îndrăznit a intra în nevoința aceasta. Cât de cumplite și amare sunt aceste munci, Tu singur Doamne, știi și vezi. însă pentru dragostea Ta, ele ne sunt dulci, o, preadulce Iisuse!”.

Astfel rugându-se sfinții, îndată le-a stat lor de față îngerul Domnului, pe care numai singuri sfinții mucenici îl vedeau, iar întunecații ochi ai păgânilor n-au fost vrednici de vederea lui. Acela, mângâind pe cei ce pătimeau, atâta ușurare le-a dat în munci, încât nu mai simțeau durerea câtuși de puțin; și astfel răbdau ca în niște trupuri străine.

După aceasta, muncitorul, poruncind să-i ia pe ei de la muncire, le-a zis în batjocură: „Vedeți cum vă cruț pe voi, nemuncindu-vă mai greu; pentru că nădăjduiesc, că pedepsindu-vă cu aceste mici bătăi, vă veți uni la un gând cu noi!”. Iar sfinții mucenici, nesuferind cuvintele lui, i-au răspuns cu mai multă îndrăzneală: „Să nu socotești, nici să nădăjduiești, o, vrăjmaș al lui Dumnezeu, că vei putea schimba statornicia noastră în credința lui Hristos! Deci, dacă voiești, ceva mai mult fă-ne nouă, căci suntem gata a răbda toate; pentru că rănile, focul, sabia sau orice alt chin mai cumplit, noi le socotim că ne sunt mai mult dulceață decât munci, și suntem gata a răbda acestea pentru Iisus Hristos, Cel ce ne-a iubit de noi!”.

Iar Iulian, împăratul cel fără de lege, văzând pe Sfântul Manuil, fratele cel mai mare între mucenici, grăind mai mult și mai cu îndrăzneală decât amândoi frații, a poruncit ca deosebi să-l ducă pe el; iar cu Savel și cu Ismail a început a vorbi cu vicleșug, grăind către dânșii: „Din aceiași părinți sunteți născuți, dar nu semănați unul cu altul. Fratele vostru cel mai mare nici nu este vrednic a se numi frate cu voi, deoarece este nesupus, rău, mândru, certăreț și fără de rușine, neavând înțelegere dreaptă. El petrece întru nebunia sa nes­chimbat și pe voi vă târăște după el, nelăsându-vă să vă alegeți cele bune. Iar voi, precum văd, sunteți cu obicei bun, blânzi, necertăreți și binecunoscători; deci ascultați acum sfatul meu: Lăsați pe fratele vostru într-a lui deșartă socotință, ca să piară în împotrivirea cea fără de minte, iar voi apropiați-vă la cinstirea zeilor noștri, că mult bine veți câștiga de la dânșii și veți lua de la noi daruri și cinstiri mari!”. Iar sfinții, nevrând nici să asculte cuvintele lui cele viclene, cu mare glas au început a-l ocărî pe el, pentru meșteșugul lui, și a defăima nebunia lui. Atunci el, pornindu-se cu mare mânie, a poruncit să-i ia pe dânșii la muncire și cu lumânări aprinse să le ardă coastele. Iar ei, răbdând cu vitejie, slăveau pe Dumnezeu, iar pe muncitor îl batjocoreau.

Asemenea și pe Sfântul Manuil aducându-l, pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, îl silea spre închinarea idolilor, Insă dacă l-a văzut pe el nemișcat ca un stâlp întru mărturisirea lui Hristos, a început iarăși a-l munci, ca și pe frații lui. După aceea, în capul fiecărui mucenic a bătut câte un piron de fier și le-a înfipt trestii ascuțite sub unghii, la mâini și la picioare; apoi, în sfârșit, i-a osândit pe ei la moarte prin tăiere cu sabia; iar după tăiere, a poruncit să se ardă trupurile lor.

Și au scos pe sfinții mucenici la locul cel de moarte, care se numea al lui Constantin. Iar acolo, înainte de vărsarea sângelui lor, au făcut către Dumnezeu rugăciunea cea mai de pe urmă, zicând: „Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, Cel fără început, Cel ce dintru neființă, întru ființă pe toate le-ai adus, iar în anii cei mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, pe Tine micșorându-Te, în chip de rob cu oamenii ai petrecut și ai răbdat Crucea, ca pe noi din legăturile păcatelor să ne eliberezi și împărăției Tale să ne faci moștenitori; primește în pace pe robii Tăi și ne numără pe noi în ceata celor ce din veac Ți-au plăcut Ție, că pentru numele Tău cel sfânt primim această tăiere de sabie și ieșirea din viața aceasta. Incă și pe mulțimea poporului cel ce ne-a înconjurat, care este robită de înșelăciunea vrăjmașului, întoarce-o la Tine, o, milostive Stăpâne, și le dă lor luminarea minții și înțelegere dreaptă, ca astfel, cunoscân-du-Te pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeul, Ție unuia să-Ți slujească și mântuire să câștige!”. Astfel rugându-se sfinții mucenici, s-a auzit un glas de sus, grăind către dânșii: „Veniți de luați cununa slavei, că bine ați săvârșit nevoința voastră”. Și s-au tăiat cinstitele capete ale sfinților mucenici în 17 zile ale lunii iunie.
Iar când necurații slujitori voiau să săvârșească cealaltă poruncă a spurcatului lor împărat, adică să ardă trupurile mucenicilor, îndată, după porunca lui Dumnezeu, s-a cutremurat pământul și locul pe care stăteau s-a desfăcut și a primit muceniceștile lor trupuri, acoperin-du-le pe ele; ca nu mai mult să se atingă de dânsele muncitoarele și spurcatele mâini, nici puterea focului să le prefacă pe ele în cenușă. Iar slujitorii, văzând aceasta, au fugit de frică. Atunci mulți din cei ce erau acolo, văzând o minune ca aceea, au crezut în Hristos și, lepădând păgâneasca rătăcire, s-au făcut creștini. Și stând credincioșii aceia nedespărțiți în acel loc vreme de două zile, rugându-se ziua și noaptea, pământul a dat afară trupurile sfinților, care revărsau din ele negrăită bună mirosire. Iar credincioșii, umplându-se de bucurie mare, le-au primit pe ele cu dragoste și le-au îngropat cu cinste la un loc însemnat, unde izvorau tămăduiri de toate neputințele din mor­mintele sfinților mucenici.

Iar Iulian, păgânul împărat, a pierit degrabă cu sunet, pentru că, după uciderea acestor trimiși din Persia - Sfinții Mucenici Manuil, Savel și Ismail -, el s-a dus cu toată puterea sa în Persia; căci diavolii, înșelându-l cu fermecătoriile proorocilor mincinoși, i-au făgăduit lui biruință asupra perșilor. Iar împăratul Persiei, auzind de uciderea trimișilor săi, s-a umplut de mare mâhnire și de mânie fără de măsură, și înștiințându-se că Iulian, călcătorul de lege, vine asupra sa, așijderea și-a strâns puterea sa, și stând la hotarele pământului său, a tăbărât asupra mândrului vrăjmaș ce venea asupra lui. Și după ce din amândouă părțile ostașii s-au lovit și s-a făcut mare vărsare de sânge, perșii s-au împuternicit și au biruit cetele grecești și au sfărâmat puterea lui Iulian.

Încă și mânia lui Dumnezeu l-a ajuns pe acel apostat și a fost ucis spurcatul Iulian de o mână nevăzută, și cu sila și-a lepădat ticălosul său suflet, fiind de râs și de batjocură perșilor, asupra cărora mergea cu mândrie și cu nădejde deșartă, și de bucurie diavolilor, în care credea și spre care nădăjduia. Deci creștinii scăpând de cumplita gonire și muncire, slăveau pe Hristos, Dumnezeul și Izbăvitorul lor, Căruia și de la noi I se cuvine cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.