Viața Sfântului Mucenic Andrei Stratilat

Păgânul Maximian împărățind peste stăpânirea Romei și prigonind pretutindeni pe creștini, era un voievod în Siria, cu numele Antioh. El era rău la obicei și prea fierbinte slujitor idolilor, suflând cu îngrozire și cu ucidere asupra robilor lui Hristos. Lui îi era dată stăpânirea de la împărat peste toată Siria și luase poruncă să chinuiască și să ucidă pe toți creștinii, având încredințați mulți tribuni cu oaste romană. Sub stăpânirea aceluia, între alți tribuni era și Andrei, robul lui Hristos, ca o floare de crin bine mirositoare între spini. El la început și-a păzit în taină credința cea sfântă în Hristos până la o vreme după care a arătat-o la toată lumea, mărturisind înaintea tuturor numele lui Hristos. Acesta, deși era încă nebotezat, însă avea credință tare și dragoste fierbinte către Hristos Dumnezeu, și-I slujea Lui ziua și noaptea în rugăciuni și în postiri, ferindu-se de tot lucrul cel neplăcut lui Dumnezeu, iar pe cele plăcute lui Dumnezeu împli-nindu-le cu osârdie. Și i-a dat Dumnezeu mare putere și biruință în războaie, și nimeni nu-i era lui asemenea cu vitejia și cu bărbăția în toate cetele. El biruia cu puterea sa pe cei potrivnici, și era slăvit și cinstit între ostași mai mult decât ceilalți conducători de cete.
Iar într-o vreme a năvălit multă putere de oaste persană asupra acelor părți, ridicând război împotriva lui Antioh. Din această pricină, Antioh era în mare tulburare pentru acea năvălire fără de veste a perșilor, și, aducându-și aminte de vitejia tribunului Andrei, l-a chemat la sine și i-a încredințat lui voievozia în locul său, numindu-l pe el stratilat (adică să fie mai mare peste ostașii cei mai mari), și poruncindu-i să meargă cu oastea împotriva vrăjmașilor celor ce năvăliseră și să întoarcă pornirea acelora. Deci i-a zis: „Despre bărbăția și vitejia ta în războaie nu numai eu sunt înștiințat; dar și împăratul însuși știe bine de aceea. Pentru aceasta ești cinstit cu cinstea aceasta; deci ție îți încredințez acest război, care ne-a venit fără de veste. Pentru aceea să iei oastea și să fii voievod în locul meu și să te sârguiești să înmulțești și mai mult slava pe care o ai”.
Iar Sfântul Andrei, ostașul lui Hristos, nu pentru preamărirea sa, ci pentru slava numelui lui Iisus Hristos, voind să iasă cu vitejie asupra vrăjmașilor, și-a ales pentru război puțini ostași din multa oaste romană asemănându-se lui Ghedeon cel de demult știind bine ceea ce s-a zis de David, că Domnul nu în puterea cailor voiește, nici în pulpele bărbaților binevoiește; ci în cei ce se tem de El bine voiește, și în cei ce nădăjduiesc spre mila Lui.
Deci Andrei și-a ales pe cei pe care darul lui Dumnezeu cel lucrător i-a arătat prin insuflarea cea tainică în inima lui, și a ieșit împotriva vrăjmașilor. Și văzând el puterea cea mare a potrivnicilor care năpădiseră ca lăcustele asupra Siriei, își întărea ostașii săi să se lupte vitejește și să nu se teamă de ostașii cei mulți ai perșilor, ei fiind puțini. Și le-a pus înainte cunoștința Unuia Dumnezeu cel Atotputernic și înfricoșat întru războaie, care ajută cu tărie robilor Săi; pentru că atunci nici unul din ostași nu era creștin, ci toți erau închinători la idoli. El a zis către dânșii: „O, fraților și prietenilor, acum să cunoașteți că zeii păgânilor sunt diavoli, și nimănui nu pot să-i ajute, fiind neputincioși, iar adevăratul Dumnezeu este unul, Căruia eu Ii slujesc și Care a făcut cerul și pământul. Acela pe toate le poate și tuturor care Il cheamă le dă ajutor grabnic, îi face tari în războaie și gonește pe cei potrivnici dinaintea feței lor. Iată, precum vedeți, ostile vrăjmașilor sunt fără număr împotriva noastră, și prin mulțimea lor sunt mai puternici decât noi; dar dacă veți scuipa pe zeii voștri cei deșerți și veți chema cu mine împreună pe Unul, adevăratul Dumnezeu, îndată veți vedea pe vrăjmași stingându-se înaintea voastră ca fumul sau ca praful”.
Grăind el aceasta, toți ostașii care erau cu dânsul au crezut cuvintele lui, și, chemând spre ajutor pe Hristos Dumnezeu, s-au pornit cu îndrăzneală asupra potrivnicilor; și, făcând tăiere mare, i-au biruit cu putere, pentru că le venise de sus ajutorul cel nevăzut, pentru credința și rugăciunile Sfântului Andrei, tulburând cu frica cetele persienești, care întorcându-se înapoi, au fugit. Iar oastea romană care era cu Andrei, gonindu-i dinapoi, secera capetele perșilor cu săbiile, cum se seceră spicele; astfel s-a făcut slăvită biruința romanilor asupra perșilor, cu puterea lui Hristos. Deci vrăjmașii fiind goniți, ostașii care erau cu Sfântul Andrei, văzând o biruință neașteptată ca aceea asupra vrăjmașilor, cu ajutorul lui Hristos, toți au crezut în El. Iar Sfântul Andrei, pe cât putea, îi întărea în credință, învățându-i la cunoștința căii celei drepte care duce spre mântuire. Și, întorcându-se cu bucurie de la război, au venit în cetatea Antiohiei cu slavă.
Dar unul din mai-marii peste oști cei zavistnici, urând pe Sfântul Andrei pentru o vitejie și o bună slavă ca aceea, l-a clevetit la Antioh, spunând că stratilatul Andrei cinstește pe Dumnezeul cel răstignit. Iar Antioh, auzind aceasta, s-a tulburat de mânie și a trimis la dânsul pe niște bărbați din rânduiala ostașilor începători, ca să afle de la el dacă este adevărat ceea ce se spune despre dânsul. Și, înștiințându-se că într-adevăr așa este, a trimis la dânsul iar, pe de o parte sfătuindu-l, iar pe de alta îngrozindu-l și aducându-i aminte de cruzimea sa asupra creștinilor. Deci i-a grăit prin trimiși: „Știi bine cu ce fel de chinuri am pierdut pe Eftimie, fiul lui Polieuct, și pe mulți cu dânsul care urmau credinței creștinești, dintre care nici unul n-am cruțat; iar acum tu cu ce sfat și cu ce nădejde Il proslăvești ca pe un Dumnezeu pe acel om care a fost răstignit pe cruce?”.
Iar sfântul, la aceste cuvinte pe care i-au fost trimise, a răspuns împotrivă, zicând: „Aceste cuvinte ale lui Antioh mă întăresc pe mine mai mult decât mă înspăimântă; căci dacă aceia pe care îi pomenește el, fiind dați la cumplite chinuri de dânsul, s-au făcut biruitorii lui și au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu în cununa mucenicească, pentru ce să nu fiu și eu rob credincios al Domnului meu Iisus Hristos, ca împreună cu aceia care mai înainte de mine au pătimit pentru Dânsul, să mă învrednicesc de împărăția Lui”. Aducându-i lui Antioh un răspuns ca acesta al lui Andrei, s-a umplut de mânie și a trimis ostași, poruncindu-le să-l aducă legat. Și șezând la judecată, a poruncit Sfântului Andrei ca, înaintea tuturor, să spună curat despre el, dacă se supune poruncii împăratului sau voiește să slujească Dumnezeului său.
Iar sfântul, stând la acea nedreaptă judecată în privirea îngerilor și a oamenilor, a mărturisit cu îndrăzneală și cu glas mare pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunând că este robul Lui. Și îndată chinuitorul a poruncit să se aducă un pat de aramă, să-l ardă foarte tare, și pe acela să-l așeze pe Andrei, ostașul lui Hristos. Deci, fiind patul înfierbântat și scăpărând scântei din el, chinuitorul a zis către mucenic, batjocorindu-l: „Andrei, te-ai ostenit mult în războaie; deci ți se cade ca după atâtea osteneli să te odihnești pe acest pat”.
Iar sfântul mucenic n-a așteptat până să-l ia slugile chinuitorului, ci singur dezbrăcându-și hainele, s-a suit cu sârguință pe patul acela și culcându-se pe dânsul, s-a întins ca pe un așternut moale. Astfel răbda cu vitejie arderea trupului său, simțind durere la început; și se ruga lui Hristos Dumnezeu ca să-i dea grabnic ajutor. Atunci focul, prin dumnezeiască poruncă, îndată și-a lăsat puterea și nu putea vătăma trupul mucenicului. Și a prins Antioh și pe alți bărbați din ostașii lui Andrei, și, pironindu-le mâinile în patru părți în chipul Sfintei Cruci pe niște lemne, îi batjocorea și îi întreba dacă le este plăcut aceea. Iar ei spunând că acea pătimire pentru Hristos este bine primită, ziceau: „O, de ne-am învrednici să fim următori lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel răstignit pe lemnul crucii”.
Și iar a întrebat chinuitorul pe Sfântul Andrei dacă acum s-a învățat prin arderea focului și vrea să se întoarcă de la Hristos spre zei. Iar mucenicul a răspuns că dorește să rabde până la sfârșit, de vreme ce sfârșitul lucrului început este cunună; căci nu cel ce a început bine este încununat de Hristos Dumnezeu, ci cel ce a săvârșit bine. Atunci chinuitorul Antioh a poruncit să ia pe Sfântul Andrei de pe patul de aramă și pe prietenii lui să-i scoată de pe lemne, apoi pe toți să-i arunce în temniță, ca și cum le-ar da vreme să se gândească și să se sfătuiască spre a se întoarce la zeii lor, însă având un cu totul alt scop, anume ca să înștiințeze pe împărat; pentru că nu îndrăznea ca pe un bărbat viteaz și cinstit ca acela, pe Sfântul Andrei și pe prietenii lui, să-i piardă fără știrea și voia împăratului.
Iar împăratul Maximian, luând scrisoarea lui Antioh și citind-o, a socotit că nu era lucru bun ca pe un ostaș slăvit ca acela și pe alți viteji ca dânsul să-i piardă la arătare, ca să nu se facă în oaste gâlceava și tulburare pentru dânșii. Deci, ca să nu se ridice pentru dânșii război, a scris lui Antioh, poruncind ca să lase liberi din legături și din pedepse pe Andrei și pe tovarășii săi. Pe de altă parte însă, i-a dat altă poruncă tăinuită, ca după eliberarea lui Andrei și a însoțitorilor lui, mai așteptând puțină vreme, să scornească cu meșteșugire împotriva lor o altă pricină oarecare, ca și cum nu pentru credință, și astfel să-i prindă pe câte unul și să-i piardă, dacă se vor găsi neschimbați întru creștinătate. O poruncă ca aceasta luând Antioh de la împărat, îndată a dezlegat din legături și din temniță pe Sfântul Andrei și pe însoțitorii lui și i-a lăsat liberi, poruncindu-le ca să petreacă în dregătoria lor ca și mai înainte.
Iar Sfântul Andrei, ostașul lui Hristos, înștiințându-se din dumnezeiască descoperire de acea meșteșugire a păgânilor și tăinuindu-se de Antioh, s-a dus cu toți ostașii care crezuseră în Hristos, în Tarsul Ciliciei, la Petru, episcopul acelei cetăți, ca să se boteze, pentru că încă nici unul dintre dânșii nu era botezat, nici fericitul Andrei, nici tovarășii lui, care erau în număr de două mii cinci sute nouăzeci și trei. Iar după puțină vreme, Antioh, înștiințându-se despre plecarea lui Andrei cu tovarășii săi în părțile Ciliciei, s-a umplut de multă mânie și iuțime și, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a trimis o scrisoare la Seleuc, ighemonul Ciliciei, zicând: „Știu că ai auzit de Andrei, care a fost tribun în cetele împărătești. Acela, nu numai singur a înnebunit acum, ci și pe mulți din ostași i-a adus la aceeași nebunie, ca să nu se supună împărăteștilor porunci și a fugit cu însoțitorii săi, după cum auzim în părțile Ciliciei. Deci, împlinind tu împărăteasca poruncă, prinde-l pe el și pe toți cei cu dânsul și să-i trimiți legați la noi; iar de se vor împotrivi sau vor încerca să fugă, să-i ucideți pe dânșii cu ostași înarmați”.
Ighemonul Seleuc, luând o poruncă ca aceasta de la Antioh, îndată a trimis în toată Cilicia ca să întrebe despre Andrei și despre tovarășii și următorii lui; și, înștiințându-se că este în Tars, s-a sculat și a mers cu oastea acolo. Iar Sfântul Andrei, văzând cu duhul cetele care veneau asupra turmei lui Hristos, a rugat pe episcopul Tarsului, pe fericitul Petru și pe un altul, care se întâmplase în acea vreme acolo, anume Non, din cetatea Veriei, ca fără întârziere să le dea lor Sfântul Botez. Drept aceea, episcopii îndată au botezat pe Sfântul Andrei și pe însoțitorii lui. Iar după primirea Sfântului Botez, Sfântul Andrei cu tovarășii lui s-au dus din Tars la un loc numit Tacsanit, nu că se temeau de moarte, pe care o doreau pentru Hristos, ci împlinind porunca Domnului său, care zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă...
Iar Seleuc mergând în Tars cu ostașii săi înarmați ca la război și negăsind pe Andrei și pe tovarășii săi, s-a tulburat și, de mânie, s-a schimbat la față. Apoi, umplându-se de mai multă mânie, a gonit în urma turmei lui Hristos, dar sfinții de la locul cel de mai sus-zis, s-au dus la hotarele Armeniei, la muntele cel ce se cheamă Tauros. Iar ighemonul Seleuc gonea pretutindeni după ei cu oastea, căutând să-i ucidă. Și trecând sfinții prin muntele acela și prin multe locuri, au sosit la oarecare loc strâmt, care avea dealuri înalte ca zidurile, la care era numai o intrare ca o poartă de cetate. Acolo au stat Sfântul Andrei cu tovarășii săi, așteptând pe ucigașii lor, pentru că acel loc îi era vestit Sfântului Andrei mai înainte de la Dumnezeu, că acolo aveau să se sfârșească ei.
Deci Sfântul Andrei a grăit către dânșii: „O, prietenii, tovarășii și copiii mei, acum este vremea bineprimită, acum este ziua mântuirii, să stăm întru dragostea lui Dumnezeu cu un suflet și cu bărbăție, precum ne-a poruncit nouă Domnul, și mâinile noastre să nu le ridicăm împotriva celor ce ne prigonesc pe noi, ci către Dumnezeu să le ridicăm spre mulțumire, că ne-a ajutat să ajungem în ceasul acesta, în care vom câștiga parte cu toți sfinții care au pătimit pentru dânsul. Deci să ne rugăm către Dânsul, precum s-a rugat și Sfântul și întâiul Mucenic Ștefan, când era ucis de iudei cu pietre și zicea: Doamne, Iisuse Hristoase, primește duhurile robilor Tăi, pe care le dăm în mâinile Tale”.
Astfel grăind Sfântul Andrei către tovarășii săi, a stat în mijlocul lor și, înălțându-și mâinile și ochii spre cer, a început a face rugăciune, zicând: „Doamne, Doamne cel mare și Atotputernic, ascultă rugăciunea păcătosului și nevrednicului robului Tău și a tuturor celor ce sunt cu mine, care păzesc fără prihană sfânta credință cea întru Tine, primește în pace sufletele noastre și le acoperă cu a Ta milostivire, învrednicindu-le sălașurilor Raiului. Incă mai rugăm a Ta bunătate, Stăpâne, și pentru cei care vor începe a cinsti pomenirea noastră, să le împlinești toate cererile lor cele către mântuire, și în toate nevoile să le fii ajutor lor pentru ale noastre rugăciuni. Iar în locul acesta, pe care smeritul nostru sânge se va vărsa pentru Tine, să fie izvor de tămăduire și izgonire a duhurilor viclene. Pe cei ce vor alerga aici, să-i acoperi de toate răutățile și să le dai lor sănătate sufletească și trupească, ca în acest loc să se preamărească numele Tău cel preasfânt, al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”.
Astfel rugându-se lui Dumnezeu Sfântul Andrei și cei împreună cu dânsul, a venit și Seleuc cu ostașii, care, scoțându-și săbiile și scrâșnind din dinți, s-au repezit ca fiarele asupra turmei lui Hristos. Iar sfinții ostași ai lui Hristos, deși puteau ca în acel loc, care era foarte strâmt, să se apere de mâinile ucigașilor, ca cei ce erau viteji în războaie, însă, urmând Domnului lor, ca niște mielușei fără de răutate s-au dat spre junghierea ucigașilor lor și, plecându-și genunchii, și-au întins grumajii lor sub sabie; iar aceia, tăindu-i fără milă, într-un ceas i-au ucis pe toți. Deci sângele sfinților s-a vărsat ca apa și curgea din locul acela ca pârâul; iar sufletele lor au intrat cu dănțuire întru bucuria Domnului lor. Sfinții au pătimit într-o zi de Duminică, în ceasul al doilea din zi, în 19 zile ale lunii lui august; iar în locul acela în care s-a vărsat sângele cel mucenicesc, îndată a izvorât un izvor de ape vii și dătătoare de tămăduiri.
Iar când acești sfinți au fost uciși, episcopii cei mai sus pomeniți, Petru al Tarsului Ciliciei și Non al cetății Veriei, tăinuindu-se în oarecare deal, au văzut aceasta, pentru că aceștia cu clericii le-au urmat de departe, vrând ca să le vadă sfârșitul lor. Deci Seleuc cu ostașii săi, după uciderea sfinților mucenici, s-a întors la locul său. Iar episcopii cu clericii, venind la muceniceștile trupuri, au plâns peste ele și, îngrijindu-le, le-au îngropat cu cinste în acel loc. Și au văzut și izvorul ce ieșise acolo, după rugăciunea mucenicilor, și, bând dintr-însul, s-au încredințat de tămăduitoarea lui apă, căci unul din clericii cei ce erau cu ei pătimea de multă vreme de duhul cel necurat și, îndată ce a băut apă din acel izvor, duhul cel necurat a fost gonit din el.
Iar după îngroparea sfinților, episcopul Petru cu toți cei ce erau cu el nu s-a întors la Tars, pentru că Seleuc îl căuta spre ucidere, ci s-a dus la Isavria. Și înștiințându-se popoarele de primprejur despre acel izvor, au început a veni acolo aducându-și neputincioșii; deci, bând apă și spălându-se cu ea, îndată primeau tămăduire de toate durerile, cu rugăciunile Sfântului Andrei răbdătorul de chinuri, și cu ale sfinților mucenici ce au pătimit împreună cu el, și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, li se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.