Părintele Efrem Katunakiotul († 27 februarie 1998)

Considerat unul din cei mai mari părinți aghioriți ai secolului trecut, părintele Efrem Katunakiotul (1912 – 1998) a fost ucenicul lui Gheron Iosif Isihastul. Spre deosebire de ceilalți ucenici ai lui Gheron Iosif care au preluat conducerea unei mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a ales isihia, rămânând retras în pustia Katunakiei.



Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut de ziua Sfântului Nicolae, de 6 decembrie 1912, în satul Ambelohori din Tiva, într-o familie patriarhală. Cucernicul și severul bunic, preotul Nichita, parohul satului, prezbitera, Ioan, tatăl Starețului, Victoria, mama lui cu copiii lor: Epaminondas, Evanghel (numele de botez al Starețului Efrem), Elena și Haralambie și ceilalți copii ai preotului Nichita, trei fii și două fiice, alcătuiau această familie binecuvântată. Evanghel s-a născut în timpul când tatăl lui era plecat în războaiele balcanice.


Starețul și-a trăit anii copilăriei la Ambelohori. Atunci când el se afla în primii ani ai școlii primare, părinții lui au părăsit satul și pe bunicii lui și s-au stabilit în Tiva, pentru a ușura studiile copiilor lor.

A terminat gimnaziul în 1930 și a fost un elev bun, un tânăr curat și cinstit, supus părinților lui și răbdător în greutăți. Învățat să meargă la Biserica Maicii Domnului din apropiere, s-a legat de timpuriu de unii monahi și monahii care treceau prin Tiva. Tot în acea perioadă a cunoscut și pe viitorii lui stareți, pe bătrânul Efrem și pe preotul Nichifor, care, fiind originari și ei din Tiva, cercetau locul lor de naștere.

A învățat să se mărturisească și să-și facă cu conștiinciozitate canonul dat de duhovnic: metanii, rugăciuni, citirea cărților duhovnicești. Fratele lui, Haralambie, povestește că adeseori se trezea noaptea din cauza zgomotului făcut de Evanghel, care lovea dușumeaua făcându-și metaniile. Iar acela, liniștindu-l pe micuțul abia trezit, spunea: „La miezul nopții, Liami, cerurile sunt deschise”.

Atmosfera familiei ajuta mult la creșterea duhovnicească a lui Evanghel.

În pustia Katunakia la Chilia „Sfântul Efrem Sirul”

Încărcat cu toate aceste provizii duhovnicești și intelectuale, după terminarea gimnaziului, Evanghel a pornit să-și găsească un rost în viață. Dar peste tot a întâmpinat piedici de netrecut. După toate acestea tânărul s-a încredințat că Dumnezeu voia ca el să apuce drumul spre Sfântul Munte. Mama lui, Victoria, a văzut în vis un bătrânel cuvios care îi spunea: „Acolo unde merge acum fiul tău, va reuși”.

Și într-adevăr, pe 14 septembrie 1933, Evanghel Papanichita a fost de praznicul Sfintei Cruci în pustia Katunakia la Chilia „Sfântul Efrem Sirul”. Când a venit la chilie, bătrânul Efrem avea o vârstă înaintată (peste 80 de ani), iar ieromonahul Nichifor și părintele Procopie de vârstă mijlocie. Îi cunoștea deja din Tiva, unde se legase duhovnicește de ei și de aceea a venit în obștea lor.

Bătrânul Efrem era un bun monah, dar tare la cerbice. Tânărul Evanghel, cultivat și obișnuit cu dragostea familiei, a întâmpinat la început greutăți în supunerea față de starețul său. Părintele Efrem își amintește că mult îl odihnea starețul lui atunci când îi mărturisea gândurile, deși la treburile zilnice era aspru și pretențios peste măsură.

Bătrâneii erau oameni simpli. Însă tânărul Evanghel, cu râvna tinereții lui și cu studiile gimnaziale pe care le avea, năzuia spre ceva mai înalt. Pe spatele ușii chiliei sale a schițat cu creionul un mormânt și câteva cuvinte caracteristice: ascultare, răbdare, rugăciune și altele. Fiecare ceas al zilei și fiecare loc din casă își aveau rugăciunile lor, de obicei tropare ale sfinților. Astfel încerca să-și aibă continuu mintea ocupată cu rugăciunea. Mai apoi la aceasta a adăugat și umilința. Întotdeauna, fără a se face simțit, fie la slujbe, fie la rucodelie, fie în altă parte, se silea spre umilință. Mai târziu spunea: „Ajunsesem să plâng când voiam și cât voiam. Odată, în timp ce un alt frate citea în biserică, iar eu eram cuprins de umilință, mi-am văzut sufletul ieșind în fața stâncilor și chemând toată zidirea să slăvească pe Dumnezeu”. „Ce se întâmplă acum? Pe cine să întreb?”, se gândea el. Mai târziu a fost învățat de bătrânul Iosif să se nevoiască cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”.

În anul 1934, în Duminica a patra a Postului Mare, a Sfântului Ioan Scărarul, Evanghel a fost tuns rasofor, cu numele de Longhin.

Bătrânul Efrem era deja bolnav de o puternică răceală, care a evoluat într-o dublă pneumonie. Astfel la două zile după tundere, bătrânul a cedat în fata bolii și a plecat la Domnul.

Noul stareț al chiliei a devenit ieromonahul Nichifor, care la prăznuirea Sfântului Efrem pe 28 ianuarie 1935 l-a tuns schimonah pe rasoforul Longhin și l-a numit Efrem, dându-i numele celui ce adormise cu câteva luni în urmă. Cu părintele Nichifor, starețul lui, părintele Efrem a trăit până în septembrie 1973.

Văzând ascultarea, nevoința și smerenia monahului Efrem, părintele Nichifor a hotărât să-l hirotonească diacon, pentru a-l avea ca ajutor la sfintele slujbe. În vara anului 1936, atunci când după obiceiul său a coborât în Tiva, l-a luat cu el și pe tânărul monah. Părintele Efrem a fost hirotonit diacon de către episcopul Gherman al Cicladelor, care văzându-l pe tânărul monah înalt, serios și cuvios, a insistat să-l hirotonească și preot, în ciuda vârstei sale tinere. Și astfel pe 20 august 1936, Părintele Efrem a devenit ieromonah.

„Tu mă căutai pe mine și eu pe tine!”

În primii lui ani de viață monahală, înainte de a deveni preot, urca uneori cu starețul său, părintele Nichifor pentru a sluji Sfânta Liturghie la chilia bătrânului Iosif (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul), de la Schitul Sfântul Vasile. Și astfel l-a cunoscut pe bătrânul Iosif Isihastul.

Când Starețul Efrem l-a cunoscut pe bătrânul Iosif, acesta încetase deja marile nevoințe și locuia la Schitul Sfântul Vasile, deasupra Katunakiei, aflat la o altitudine de aproape 600 metri. Bisericuța lor, acoperită cu tablă, era închinată Sfântului Ioan Înaintemergătorul. Chiliuțele lor, depărtate una de alta pentru a avea mai multă liniște, erau foarte mici, cu pereți făcuți din miliade [1] și lut și cu acoperiș din tablă. La picioarele lor, foarte jos, se afla o mică suprafață de teren pe malul mării, după care urma Egeea de o culoare albastru-închis. Iar mica lor sihăstrie părea a fi un cuib atârnat de cer.

Bătrânul Efrem, starețul părintelui Iosif, deja adormise în Domnul, iar acesta a rămas împreună cu părintele Arsenie, cu monahul Ioan și cu monahul Atanasie, care îi era frate după trup. Sculptau cruciulițe de lemn, pe care părintele Atanasie le vindea prin Sfântul Munte, procurând cele necesare vieții.

Fiind preot, Starețul Efrem Katunakiotul a primit invitația lui Gheron Iosif de a sluji Sfânta Liturghie la chilia lui de la Sfântul Vasile. După Sfânta Liturghie, Părintele Efrem i-a cerut bătrânului Iosif să-l primească să-și mărturisească gândurile. Iar pentru aceasta au rânduit o anumită noapte. În noaptea stabilită, Părintele Efrem a urcat la Sfântul Vasile, s-a așezat pe o mică terasă în afara arhondaricului și având întinsă la picioarele lui taina naturii sălbatice de noapte, s-a rugat până la miezul nopții, așteptând ca bătrânul Iosif să-și termine rugăciunea. „Cinci ore întregi, spunea apoi Starețul, nu au încetat deloc lacrimile să curgă din ochii mei”. În același timp bătrânul Iosif se gândea în sine, fiind apăsat de gânduri de dezamăgire: „Oare de ce vreau să mă ocup de Părintele Efrem? Și acesta trebuie să fie ca și ceilalți!”. În cele din urmă l-a trimis pe părintele Atanasie, fratele lui, să-l cheme.

Starețul i-a mărturisit trei stări duhovnicești înalte pe care le trăise. Când a terminat, bătrânul Iosif i-a spus satisfăcut: „Tu mă căutai pe mine și eu pe tine!”. Și din acea clipă a început istoria unei adânci legături duhovnicești. De aici înainte Părintele Efrem avea să-l numească pe bătrânul Iosif, starețul său. Adeseori mărturisea: „Nu am iubit și nu m-am temut atât de mult de nici un alt om pe lume”.

Și astfel a început să urce regulat la Sfântul Vasile pentru a sluji Sfânta Liturghie acolo. În fiecare marți, joi, sâmbătă și duminică, pe la miezul nopții își agăța la centură un mic felinar cu ulei, își lua toiagul în mâna dreaptă și metaniile în cea stângă și urca timp de o jumătate de oră până la Sfântul Vasile.

A renunțat la rugăciunile pe care le rostea înainte pentru a se afla într-o continuă trezvie duhovnicească și a început să se ocupe cu rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Cu această rugăciune făcea toate slujbele, așa cum îl învățase Dascălul (așa îl numeau toți pe bătrânul Iosif din respect și prețuire). În privința aceasta, părintele Nichifor nu se împotrivea deloc, ci de bună voie îl trimitea la Dascăl.

Programul bătrânului Iosif era următorul: mâncau la ceasul al nouălea și dormeau trei ore până la apusul soarelui, apoi după ce luau o cafea, își începeau privegherea cu Rugăciunea lui Iisus, care ținea până la miezul nopții. La miezul nopții începeau Sfânta Liturghie în bisericuță. Cât de pline de har erau acele Sfinte Liturghii! Cât de mult se înduioșa Starețul atunci când și le amintea! După Sfânta Liturghie se odihneau până se lumina de ziuă, când începeau lucrul de mână pentru a-și agonisi cele necesare traiului.

Bătrânul Iosif ținea la acest tipic ca la ochii din cap. Nu accepta schimbarea lui cu nimic, deoarece ar fi pricinuit schimbare și în rugăciune. După masă închidea poarta și nu mai primea niciun vizitator. Trebuia să se odihnească pentru privegherea de noapte. Unui musafir întârziat i-a strigat: „Și înger de-ai fi, la această oră nu te primesc”.

Părintele Efrem s-a predat cu toată inima ascultării față de bătrânul Iosif și primea cu bucurie povățuirea lui. Îi descoperea gândurile și starea lui duhovnicească cu acrivie.

Bătrânul Iosif îi arăta întotdeauna bunăvoință Părintelui Efrem, îl sfătuia, îl sprijinea cu fapta și cu cuvântul, îl liniștea cu prezența lui plină de har, dar niciodată nu-i arăta drumul duhovnicesc al sufletului său. Ci îi spunea: „înaintează și eu te voi supraveghea și voi lua aminte la tine. Cu lacrimi ai aflat harul, cu lacrimi continuă”. Bătrânul Iosif, ca un lucrător iscusit al rugăciunii minții ce era, nu-i explica în amănunțime Părintelui Efrem cum să lucreze rugăciunea minții, deoarece îl vedea pe ucenicul său foarte înaintat în har. Despre aceasta Părintele Efrem spunea că nu a ajuns la măsura rugăciunii bătrânului Iosif, deși avusese câteva experiențe înalte de rugăciune.

La scurt timp după aceea, Părintele Efrem a început să trăiască stări duhovnicești înalte. Harul lui Dumnezeu îl acoperea din belșug și necontenit îl urca acolo unde numai cei ce au gustat pot să înțeleagă.

Nevoința rugăciunii minții avea greutățile ei. Uneori se întâmpla ca, descurajat fiind din pricina acestor greutăți, să ceară de la dascălul său permisiunea de a se întoarce la cititul slujbei așa cum făceau cei mai mulți monahi. Atunci și mai mult mângâierea bătrânului Iosif îl întărea, îl liniștea și îl ținea neclintit în nevoința rugăciunii minții.

Pe 15 august 1959, bătrânul Iosif a adormit în Domnul, la Noul Schit, unde se mutase în ultimii ani ai săi împreună cu obștea lui: bătrânul Arsenie, împreună-nevoitorul lui dintotdeauna, monahul Iosif (povățuitorul duhovnicesc al Mănăstirii Vatopedu), ieromonahul Haralambie (starețul Mănăstirii Dionisiu), ieromonahul Efrem (starețul Mănăstirii Filoteu și părintele duhovnicesc al mănăstirilor Karakalu, Xiropotamu și Costamonitu) și fratele lui după trup, părintele Atanasie.

Viața la sihăstrie

La începutul anilor '60, părintele Nichifor și părintele Procopie ajunseseră la vârsta de șaptezeci de ani, iar Părintele Efrem se apropia de cincizeci. Împlinea treizeci de ani de ascultare și slujire neobosită.

Părintele Procopie, al doilea în obște după părintele Nichifor, a avut marea binecuvântare să moară ucenic, așa cum a trăit toți anii vieții lui. Între el și Părintele Efrem exista o mare dragoste și se ajutau unul pe altul la rucodelie, la treburile chiliei, la biserică și la cele duhovnicești.

Părintele Procopie a adormit în 1968 după o scurtă boală. Începând din 1963 a avut un minunat, mult iubit și nedespărțit însoțitor, pe domnul Ioan, tatăl după trup al Părintelui Efrem.

Starețul se ruga și îi ajuta duhovnicește și pe frații lui, precum și pe celelalte rude, care aveau nevoie. Cu toate acestea, niciodată nu i-a vizitat; au trecut zeci de ani până când s-au văzut la Katunakia.

În toți acești ani, până la moartea părintelui Nichifor, Starețul s-a luptat singur cu greutățile vieții de chilie. Din când în când mai veneau frați noi, care doreau sa fie primiți în obște, dar care fie nu rămâneau, fie erau nepotriviți pentru acel loc. Pe deasupra, bătrânul Iosif, prevăzând greutățile pe care Părintele Efrem le avea de înfruntat, l-a sfătuit să nu primească ucenici atât timp cât va trăi părintele Nichifor. Așa a și făcut, cu toate că în ultimii ani trecuseră mai mult de zece tineri, care doreau să rămână lângă el.

Părintele Efrem fusese înștiințat despre boala Starețului Nichifor cu câțiva ani mai înainte ca aceasta să se manifeste. Multe rugăciuni a făcut și multe lacrimi a vărsat, dar în cele din urmă nu a putut schimba hotărârea lui Dumnezeu. Atunci când au început să apară primele simptome ale bolii și bătrânul se simțea din ce în ce mai rău, Părintele Efrem, din multa sa dragoste ce o simțea pentru starețul său, L-a rugat pe Dumnezeu să ia boala de la părintele Nichifor și să i-o dea lui. Într-adevăr, timp de două-trei zile bolnavul a mărturisit că se simte foarte bine. Dar numai atât l-a ascultat Dumnezeu. Încet-încet boala a evoluat până la amnezie. Părintele Nichifor devenise ca un copil și nu mai cunoștea pe nimeni în afară de Părintele Efrem, fără de care nu putea să stea nici o clipă.

Starețul Nichifor a adormit în ziua de 25 septembrie 1973. Părintele Efrem, după atâția ani trăiți în ascultare, a rămas singur, numai cu amintirile amare. Singura mângâiere omenească pe care o avea era corespondența cu fratele lui, care îi trimitea o mulțime de lucruri necesare.

Dar se vede că ceea ce l-a răpus trupește și sufletește a fost singurătatea, precum și osteneala și neliniștea sa pentru mântuirea sufletului starețului adormit. El, care ani de zile se hrănise cu bob, acum după moartea starețului său, după o perioadă de post aspru de vreo jumătate de an, s-a intoxicat atunci când a început să mănânce din nou bob. Zăcea la pat în chilia lui, slăbit și palid. Dar Dumnezeu a rânduit să vină în acele zile la el pentru găzduire un monah evlavios, care l-a salvat, înștiințând pe părintele Democlit, medicul de la Noul Schit. Acesta după ce l-a examinat, a ridicat mâinile în sus, spunând: „Părinte, în fața Maicii Domnului îți spun că trebuie să ieși la Tesalonic, altfel viața ta este în primejdie!”. Starețul nu voia, dar părinții insistând, l-au convins și în cele din urmă a fost transportat cu targa la Tesalonic, unde s-a tămăduit. Nu mai ieșise din Sfântul Munte de treizeci și opt de ani (1936-1974). În scurt timp s-a însănătoșit și au început să-l viziteze diferiți credincioși. Starețul se plângea că după patruzeci de ani se găsea în afara Sfântului Munte. Însă oamenii îi spuneau că le aduce mult folos duhovnicesc. Starețul însă, clătinându-și capul, spunea: „Opaițul luminează, dar buzele i se ard”.

Împreună cu obștea lui

În iunie 1975, Starețul Efrem a început să adune în jurul său o mică obște, conformându-se astfel poruncii lui Gheron Iosif, care îl îndemnase în acest sens.

Astfel a început ultima perioadă a vieții Starețului, trăită împreună cu obștea lui. Și a trebuit să învețe și să pătimească cele pe care nu le-a învățat atunci când era tânăr. Deși era la o vârstă înaintată, a arătat o tărie sufletească și o flexibilitate a duhului vrednice de admirat. S-a jertfit în adevăratul sens al cuvântului. Se bucura să-și vadă obștea. Dinlăuntrul său izvora o veselie mare dar reținută, atunci când îi vedea pe ucenicii săi uniți, având dragoste între ei. S-a nevoit în felurite chipuri, pe care nici măcar nu și le închipuise, dar mai ales folosindu-se de armele lui preferate: rugăciunea și lacrimile. S-a ostenit să-i ajute, să-i iconomisească, să-i facă să sporească în virtute și în cele duhovnicești și mai ales să-i învețe ascultarea și rugăciunea. A trecut prin foarte multe chinuri sufletești, dar niciodată nu a cedat, niciodată nu a părăsit dragostea părintească; nici măcar nu a gândit să îndepărteze pe cineva din obște.

Până la începutul anului 1981 se adunase o obște de cinci tineri. Neobosit, Starețul îi învăța, îi povățuia, le explica viața monahală, dar mai ales în timpul mesei, când erau toți adunați. Primele sfaturi pe care au auzit au fost cele practice.

Îi plăcea să folosească pilde, din care cunoștea o mulțime. Se inspira din Vechiul și Noul Testament, din tradiția ascetică a Bisericii, precum și din istorie și din tradițiile populare contemporane. Încuraja prin povestiri la dobândirea bunătăților agonisite prin ascultare, dar și punea pe gânduri istorisind despre cele pătimite de cei neascultători.

Părintele Efrem învăța cu cuvântul, dar mai ales cu fapta. Starețul avea multă noblețe sufletească. De multe ori, fiind timpul pentru odihnă, el își continua ostenitoarea sa lucrare duhovnicească, așteptând să se întoarcă vreun frate de la ascultarea la care îl trimisese, pentru a se odihni împreună.

Starețul credea că acrivia programului și a rânduielilor vieții monahale – tipicul în mănăstiri este puterea de mișcare a vieții chinoviale – trebuie să fie însoțită de dragoste și discernământ.

Legăturile lui cu alți monahi

Care dintre monahii aghioriți nu avea legături duhovnicești Părintele Efrem – „zăvorâtul” de la Katunakia? Pe ucenicii bătrânului Iosif îi iubea nespus de mult, ca pe adevărații lui frați duhovnicești, cinstindu-i pe fiecare în parte pentru harismele lui. El însuși, ca preot, le-a săvârșit slujba călugăriei și nu a încetat să se roage pentru sporirea lor duhovnicească.

Starețul Iosif Vatopedinul l-a sprijinit cel mai mult dintre toți cât timp a fost la noul Schit (1975), cercetându-l la Katunakia într-o perioadă grea, cu puțin timp înainte de moartea starețului Nichifor precum și după aceasta. Tot părintele Iosif este cel care l-a dus la Tesalonic atunci când a fost bolnav. Starețul spunea: „La toți ucenicii bătrânului Iosif am îndrăzneală, dar cea mai multă la Iosif Vatopedinul”.

Pe starețul Efrem Filoteitul, care se ostenește pentru Domnul în America, îl iubea cel mai mult. Și fiindcă era cel mai mic din obștea bătrânului Iosif, Starețul Efrem îl dezmierda numindu-l întotdeauna „boboc”.

Lăuda cu fiecare ocazie ascultarea lui fată de bătrânul Iosif și spunea: „Părintele Efrem l-a odihnit pe starețul său și de aceea a primit binecuvântarea lui”. Atunci când auzea că Părintele Efrem va întemeia încă o mănăstire în America, spunea: „Va reuși, nimic nu-l poate opri, căci a primit binecuvântarea starețului său”.

Starețul Haralambie de la Mănăstirea Dionisiu i-a fost duhovnic în ultimii săi ani de viață. Se mărturiseau unul la altul.

Dintre egumenii mai vechi bătrânul Gavriil Dionisiatul cel mai mult îl iubea pe Stareț.

Pe fericitul părinte Atanasie, egumenul Mănăstirii Marea Lavră, îl respecta mult. Au venit cam în aceeași perioadă în Sfântul Munte. Dar nu numai pe el, ci pe toți călugării lavrioți îi respecta și îi iubea.

Cu egumenul Mănăstirii Sfântul Pavel, bătrânul Partenie, se cunoștea de mult, de atunci când lua de la mănăstire scânduri pentru construirea teraselor.

Pe egumenul Mănăstirii Grigoriu, părintele Gheorghe, îl simțea ca pe o rudă a lui, pentru că Starețul a fost găzduit în casa lui părintească din Atena. Dar și Anastasie, fericitul tată al egumenului, care lucrase în tinerețea lui în Tiva, a stat în chirie în casa Starețului. Egumenul Gheorghe a arătat multă mărime de suflet în ultimii ani, când Starețul a fost cuprins de boală. De multe ori a trimis la el pe ucenicii săi, ieromonahii Dimitrie și Luca, medicii mănăstirii. De fiecare dată aceștia au rămas timp de mai multe zile lângă Stareț. Au primit o mulțime de binecuvântări; Starețul îi binecuvânta din toată inima. Pe toți îi iubea și de toți era iubit. Tinerii luau putere din cuvintele lui pline de vioiciune și din pilda vieții lui. Cei bătrâni îi cunoșteau firea liniștită și îl cinsteau. Tuturor le dăruia toată inima sa, îi folosea duhovnicește, dar își păstra cu multă atenție sufletul nepăgubit.

Pentru toți avea un cuvânt bun de spus, și îndeosebi pentru vecini. Chiar și cu stiliștii era în relații foarte bune și nu îi judeca.

Harismele starețului

Mulți întrebau încă de la început dacă Starețul este văzător cu duhul. Alții povesteau diferite întâmplări care dovedeau aceasta. Ucenicii le răspundeau întotdeauna că harisma principală a Starețului era alta, rugăciunea însoțită de lacrimi. Însă așa cum el însuși lăsa să se înțeleagă, nu-i era necunoscută nici aceasta harismă. Dar ea nu lucra mereu în sufletul său. Acestea se fac după judecata lui Dumnezeu.

Boli – Osteneli – Bătrâneți

În toamna lui 1981 a fost nevoit să fie internat la Spitalul Clericilor din Atena. Vechile ulcerații de la picior i se deschiseseră iarăși. Timp de zece ani s-a luptat cu durerea de la picior. Mânca numai fructe și verdețuri cu foarte puțin untdelemn. Dacă îndrăznea să pună pește sau brânză în gură, o plătea foarte scump. În 1992, în chip minunat, a scăpat de această suferință. Dar începea o altă nevoință. A apărut un mare dușman al său, necunoscut până atunci: deshidratarea. Încet-încet, începând de la ochi, mădularele lui au paralizat și s-au netrebnicit. Privirea lui de vultur și-a pierdut cu totul strălucirea. Ea a fost înlocuită de doi ochi bătrânești, buni și dulci. Ne spunea că a rugat-o pe Maica Domnului să îi dea puterea de a se sluji singur până la sfârșit. Dar a adăugat: Maica Domnului, să se facă nu precum vreau eu, ci așa cum vrei tu”.

Fiecare dintre ucenici voia să îl conducă și să-i slujească. Pentru a nu se isca neînțelegeri, făceau cu rândul, când unul, când altul. Spuneau că a suferit multe comoții cerebrale.

Cele de pe urmă ale sale

În noiembrie 1996, o comoție puternică l-a imobilizat definitiv la pat, având ca urmare nemișcare totală și imposibilitatea de a vorbi și a înghiți. Părea că nu are nici un contact cu mediul înconjurător. Nu încerca să spună nimic, nici măcar prin gesturi. Se părea că nici nu aude ceea ce îl întrebau. Era o taină. Numai să geamă putea atunci când îl durea tare.

Aflându-se în aceste suferințe, totuși vedea, deși foarte puțin, și auzea foarte bine. Iar aceasta se vedea din faptul că răspundea cu un zâmbet sau chiar râdea, atunci când îi povesteau iubitele lui istorioare, pe care el însuși obișnuia să le folosească mai demult. Era singurul mod de a comunica cu el, în starea de boală în care se afla. Întotdeauna îi plăcuse să glumească, spunând istorioare pline de învățătură din mitologia greacă și din tradiția populară, pentru a se autoironiza sau pentru a-i „înțepa” pe alții, cu multă inteligență și bunătate.

Nu-i plăcea să zacă la pat. Prefera să stea pe pat cu picioarele pe podea și cu spatele sprijinit de perete. Însă întotdeauna stătea foarte aplecat. Aceasta fiind poziția lui preferată de rugăciune. Tot în această poziție se afla și atunci când l-a luat Dumnezeu în liniște la El, pe 14/27 februarie 1998.

În repetate rânduri Starețul dăduse porunci ca înmormântarea lui să se facă în cercul restrâns al vecinilor. Dar vestea morții lui s-a răspândit repede și mulți părinți au venit să îi dea ultima sărutare.