Viața Sfântului Cuvios Martinian

Sfântul Cuvios Martinian s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dânsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultând Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său.

Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numește locul Corăbiei, în care s-au nevoit mulți viețuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul și vrednicul de laude Sfântul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har și care din copilărie bine s-a deprins cu viața monahicească pentru că, din tinerețe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoință a intrat, luptând asupra vrăjmașului. El era tânăr și frumos cu trupul, având 18 ani. Atunci a lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa și toată gâlceava lumească și a mers în acel munte, la viață liniștită și pustnicească, și acolo a petrecut 25 de ani, având viață îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dânsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultând Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său. Deci sporea fericitul Martinian din zi în zi în nevoințele sale cele frumoase și în toate părțile ieșise vestea despre sfânta viață a îmbunătățitului bărbat și, toți cei ce auzeau, veneau la dânsul pentru folos.

Vrăjmașul diavol, care urăște neamul omenesc, n-a suferit să vadă pe tânărul monah care avea fapte bune. Mai întâi a început a aduce asupra lui felurite ispite și cu năluciri în multe chipuri îl înfricoșa. Apoi a ascuțit asupra lui arma cea veche, prin care a izgonit pe Adam din Rai, vrând ca și pe acesta să-l izgonească din viața cea pustnicească, liniștită, și de la scopul cel bun să-l împiedice. Deci, într-una din zile, fericitul Martinian, cântând psaltirea, diavolul s-a închipuit în balaur mare și, băgându-se sub peretele chiliei, a început a săpa pământul cu dinadinsul, vrând să sape pe dedesubt peretele și să răstoarne chilia peste sfânt.

Fericitul, fără frică și fără tulburare săvârșind cântărea, s-a plecat peste ferăstruie și a zis către acel balaur: "Cu adevărat se cuvine să te târăști pe pământ. Pentru ce te ostenești tu în deșert, O! ticălosule, fiindcă pe mine nu mă înfricoșează nălucirile tale, de vreme ce am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care-mi ajută și, biruind înfricoșările, calcă puterea ta". Diavolul, auzind acestea, s-a prefăcut în vifor întunecos și, fugind, zicea: "Așteaptă, așteaptă că știu eu cum te voi surpa, că am asupra ta un meșteșug prin care, ca pe un robit, te voi răpi, și-ți voi spulbera nădejdea ta. Apoi voi aduce asupra ta o ispită pe care tu nu o vei putea suferi în chilia ta, te voi izgoni și te voi îndepărta ca pe o frunză purtată de vânt; atunci voi vedea cine Îți va ajuta ție!". Acestea zicând diavolul a alergat de la dânsul.

Bărbatul cel tare, Sfântul Martinian, atât era de pașnic în sine și de nefricos, ca și cum n-ar fi văzut nici o nălucire. Ci liniștit se veselea și lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gândirea de Dumnezeu și cu înțelegerea dumnezeieștilor cuvinte, prin citirea cărților. După aceasta, s-a întâmplat că, umblând niște oameni prin cetatea Cezareei și vorbind între dânșii despre viața fericitului Martinian, cea plină de fapte bune, mirându-se prea mult de bărbăția și de răbdarea lui. Dar o femeie desfrânată auzind cuvintele lor și îndemnată fiind de diavolul, s-a apropiat de dânșii, zicând: "Cine este acela de care vă mirați voi, care sunt isprăvile și cum este viața lui? Pe acesta, de voi vrea, ca pe o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei lui? Că s-a închis ca o fiară în pustie, neputând să rabde în cetate poftele trupești și smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci nu vede femeie niciodată. Însă, să știți toți că, nefiind foc, nu arde fânul. Dar, de s-ar pune lângă foc și nu s-ar arde, atunci ar fi lucru mare și vrednic de mirare. Așa și de dânsul se cuvine a zice: de voi merge eu la dânsul și mă va vedea, iar el nu se va clăti, nici se va sminti de mine, nici se va răpi gândul lui la podoaba mea, atunci va fi minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui".

Acestea zicându-le, și cu bărbații aceia făcând rămășag pentru lucrul acesta s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcându-se de podoabele cele desfrânate, s-a îmbrăcat în haine proaste și rupte și a pus trențe vechi pe calul său; după aceea s-a încins cu o sabie și luând o traistă a pus într-însa toate podoabele sale cele frumoase, hainele cele de mult preț, salbele, inelele cele de aur, mărgelele și altele cu care se amăgesc ochii și mințile celor tineri și a ieșit seara din cetate, ducându-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul, fiind vânt cu furtună și ploaie mare în noaptea aceea.

Când s-a apropiat femeia de chilia lui Martinian, a început cu glas umilit și cu suspinuri a se ruga de dânsul, zicând: "Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mâncarea fiarelor, că am rătăcit pe drum și am căzut în pustia aceasta și nu știu unde voi merge. Nu mă trece cu vederea, că sunt într-atâta primejdie și nu te îngrețoșa de mine păcătoasa, că și eu sunt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog sfinției tale nu mă lepăda pe mine, rătăcita, cinstite și sfinte părinte!".

Acestea și mai multe grăind ea cu plângere și cu suspinuri, Martinian a deschis fereastra și, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă și udată de ploaie, apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine: "Vai mie, ticălosul păcătos, iată cum îmi stă de față ispita, că ori de porunca lui Dumnezeu să ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca mea făgăduință să cad. Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia ce este în primejdie, fiarele o vor mânca, sau de răceală mare de va muri, voi îngreuna sufletul meu și voi fi ca un ucigaș. Iar de o voi primi pe ea, mă tem să nu fiu ispitit, și atunci îmi voi îngreuna sufletul și trupul și mă voi arăta necurat înaintea Domnului meu. Deci nu știu ce să fac". Și, întinzându-și mâinile spre cer, a zis: "Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac nici să-și râdă de mine vrăjmașii mei; nu mă lăsa să fiu ispitit și stăpânit de înșelătorul și vicleanul diavol, ci, precum voiești, păzește-mă în ceasul acesta, cu mâna Ta cea tare, acoperă-mă de asupririle vrăjmașului, că binecuvântat ești în veci".

Astfel, rugându-se, a deschis ușa și a primit-o înăuntru, apoi, aprinzând foc, a poruncit să se învelească și, aducând ceva, i-a dat ei să mănânce, pentru că erau doi finici afară de chilia lui, și a zis către dânsa: "Femeie, mănâncă și te încălzește aici, iar mâine dimineață să te duci în pace". Apoi, lăsând-o în cea mai dinafară chilie, el a intrat în cea dinăuntru și a închis ușa. Apoi cântând psalmi în ceasul al treilea din noapte și rugându-se, s-a culcat pe pământ după obicei. În acea noapte l-a tulburat satana foarte mult cu pofta trupească. Iar femeia, sculându-se la miezul nopții, a scos toate podoabele sale din traistă și s-a împodobit spre înșelarea sfântului, iar cele rupte le-a pus în traistă și aștepta până ce va ieși la dânsa Martinian.

Făcându-se ziuă, a ieșit sfântul din chilia sa cea mai dinăuntru, vrând să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzând-o împodobită, nu a cunoscut-o spăimântându-se, tăcea. După aceea, a zis către dânsa: "Cine ești tu și de unde ai venit, și ce este acest chip diavolesc ce văd la tine?" Iar ea, răspunzând, i-a zis lui: "Eu sunt, stăpâne al meu". Zis-a ei sfântul: "Pentru care pricină ți-ai schimbat îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai săracă, acum ești luxoasă".

Femeia i-a zis: "Eu, stăpâne al meu, sunt din Cezareea Palestinei și auzind de tinerețile tale, de frumusețea ta trupească și de bună podoabă a feței tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorința ta, am venit să te văd și să mă satur de frumusețea ta, căci nu în deșert am suferit atâta cale, ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atâta înfrânare și pentru ce trupurile voastre le obosiți cu postul cel mare? În ce cărți scrie să nu mănânci, nici să bei și să nu ai femeie după lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: "Cinstită este nunta și patul neîntinat". Care din prooroci nu s-a însoțit cu femeie și nu s-a arătat moștenitor Împărăției cerului? Enoh cel mare și minunat, oare nu fiind însurat s-a ridicat spre cer și n-a văzut moartea până astăzi? Asemenea și minunatul Avraam, oare n-a avut trei femei și s-a numit prieten al lui Dumnezeu și s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei fețe în cortul său? Isaac, oare n-a avut femeie și s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov oare n-a avut două femei și a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu L-a văzut față către față? Moise cel mare, capul proorocilor și slujitorul lui Dumnezeu, oare n-a avut femeie și a vorbit cu Dumnezeu? Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mânia cea amară a Egiptului și s-a învrednicit Împărăției cerului? Asemenea David, ceilalți prooroci și sfinții bărbați, însoțindu-se cu legiuita însurare și născând fii, s-au sălășluit în cereasca împărăție".

Astfel grăind și slăbind fericitul, l-a luat de mâini și a început a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburându-i gândul cel bun. Iar Martinian i-a răspuns: "Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce și cu ce te voi hrăni, neavând nimic? Căci eu, precum vezi, necâștigând nimic, viața mea este lipsită și astfel am petrecut toate zilele vieții mele până acum". Femeia răspunse: "Domnul meu, să te învoiești să fii cu mine și să mă îndulcesc de tinerețile tale; iar despre cele de trebuință pentru viața noastră nu te îngriji, că am eu casă și averi, aur și argint, slugi și slujnice și peste toate te voi face stăpân".

Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la început este ucigaș de oameni, vorbind prin buzele ei și amăgind pe Sfântul Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească și a se învoi cu dânsa. Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvârșească. Deci a zis către dânsa: "Femeie, așteaptă puțin, căci unii au obicei a veni la mine pentru binecuvântare! Mă duc să mă uit în cale, că nu cumva să vină cineva și să ne vadă făcând fapta aceasta, căci dacă nu putem să tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru, apoi cel puțin de oameni să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă și de ocară". Zicând acestea, a ieșit din chilie și, stând pe o piatră înaltă ce era acolo, privea spre cale cu dinadinsul.

Dar iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voiește pierzarea nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinerețe și nu i-a defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat și i-a schimbat inima de la gândul cel rău spre cel bun; deci, pogorându-se el de pe piatră, a găsit niște vreascuri uscate pe care, luându-le, le-a dus în chilie, le-a pus în mijloc și le-a dat foc și, făcându-se flacără mare, și-a scos încălțămintea și sărind a stat în mijlocul focului, apoi a început a-și arde trupul; deci arzându-se foarte și durându-l picioarele, a ieșit din foc și, ca și cum certându-se pe sine, zicea: "Ce, Martiniane, îți place să te arzi în focul acesta vremelnic și în această cumplită muncire? Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te și de femeia aceasta, pentru că ea, și printr-însa diavolul, îți mijlocește focul cel veșnic. Dar nu este ea vinovată, ci vechiul vrăjmaș, care a îndemnat-o asupra ta, vrând să se împotrivească voinței tale celei bune. Gândește-te la munca aceea, sărace Martiniane, și să ai în minte focul cel veșnic, pentru că acest foc vremelnic, se stinge cu apă și când arde, lumina este într-însul, iar focul cel veșnic nu are strălucire și toate râurile și mările ce sunt sub cer nu-l vor putea stinge. De poți răbda focul cel nestins, apropie-te de femeie și săvârșește păcatul".

Acestea le grăia către sine, aducându-și aminte de veșnica muncă. Apoi, slăbindu-l puțin durerile, a sărit iarăși în foc și stând în mijloc se ardea foarte, până ce nu-i mai era cu putință să rabde mai mult. Ieșind din foc, a căzut la pământ și suspinând din toată inima, a zis cu lacrimi către Dumnezeu: "Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie păcătosului, iartă robia minții mele și învoirea către păcat. Tu, Care cerci inimile și rărunchii, știi inima mea că Te-am iubit din tinerețile mele și pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mă, Stăpânul meu, Doamne, Tu, fiind bun și milostiv, ești binecuvântat în veci". Acestea le grăia, zăcând la pământ, pentru că nu putea să stea de cumplita ardere a focului. Apoi a început a cânta: "Cât este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepți la inimă, iar mie puțin de nu mi-au alunecat picioarele, puțin de nu s-au rătăcit pașii mei".

Femeia, văzând ceea ce făcea și privind la fericitul cum își dădea trupul focului pentru mântuirea sa, a venit și ea întru cunoștința răutății sale și, ca din somn, s-a deșteptat. Deci, dezbrăcând hainele cele scumpe și toate podoabele sale, le-a aruncat în foc și luând pe dânsa zdrențele, a căzut la picioarele Sfântului Martinian și a început a grăi cu lacrimi: "Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa și ticăloasa, pentru că tu știi stăpâne că multe sunt meșteșugurile și amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit și m-a îndemnat să vin asupra ta. Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se mântuiască sufletul meu cel păcătos și aceasta s-o știi cu încredințare, o! părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici voi mai intra în casa mea, nici voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici la lucrurile mele cele rele nu mă voi mai întoarce; ci mă voi mântui. Încă să mai știi și aceasta, stăpâne, că în ce chip m-a îndemnat diavolul a lupta asupra ta, așa și eu păcătoasa mă voi înarma asupra lui, cu numele Domnului Iisus Hristos și-l voi rușina. Pentru că înșelătorul, ridicându-mă asupra ta, m-a răsculat asupra lui însuși și, voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către mine, cu ajutorul Stăpânului nostru, Care și pe desfrânate le primește la pocăință".

Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul i-a răspuns: "Domnul și Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o! femeie. Mergi în pace și, precum ai zis, nevoiește-te pentru mântuirea ta, ostenește-te asupra patimilor, prin pocăință, ca astfel să poți rușina pe cel viclean". Iar ea a grăit lui: "Mă rog ție să mă povățuiești la mântuire. Spune-mi unde să mă duc ca să mă pocăiesc?" El i-a răspuns: "Mergi la Betleem și caută pe o sfântă fecioară, anume Paulina, care a zidit acolo o sfântă biserică și, mergând la dânsa, să-i spui toate cele ce ți s-au întâmplat și la dânsa poți să te mântuiești!". Femeia s-a sculat, s-a închinat și a zis lui: "Roagă-te, părinte, pentru mine, păcătoasa!".

Sfântul s-a sculat de la pământ cu multă durere trupească, i-a dat puține finice pe cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce spre Ierusalim și i-a zis: "Mergi cu pace, femeie, și mîntuiește-ți sufletul, nevoindu-te prin pocăință, și vezi să nu te mai întorci înapoi, pentru că nimeni, punând mâna pe plug și căutând înapoi, nu este îndreptat în împărăția lui Dumnezeu. Singură, deci, să iei aminte ca să nu fi batjocorită iarăși de vrăjmașul, ci neslăbindu-te, să petreci întru pocăință, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc". Ea, auzind acestea, mai mult și-a lungit plângerea, zicând: "Nădăjduiesc și eu spre Acela, spre Care au nădăjduit neamurile și nu s-au rușinat. Nădăjduiesc că de acum diavolul nu va mai avea parte de mine". Fericitul Martinian, însemnând-o cu semnul crucii, i-a zis: "Domnul Dumnezeul meu să-ți păzească sufletul și să te ferească până la sfârșit". Astfel femeia, închinându-se robului lui Dumnezeu, s-a dus, iar sfântul, întorcându-se în chilia sa, a căzut la pământ, suspinând și rugându-se.

Ea mergea plângând și rugându-se lui Dumnezeu, ca s-o povățuiască la mântuire. Mergând o zi, a sosit noaptea și neputând să treacă lățimea pustiei și lungimea căii, a rămas la un loc unde a înserat. Dimineața, sculându-se, iarăși mergea tânguindu-se și rugându-se și a ajuns la Betleem seara, foarte târziu, unde a intrat în mănăstirea fecioarei Paulina, căreia, închinându-se, i-a spus cu de-amănuntul toate cele ce făcuse. Paulina, auzind acestea, a preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu și a primit-o tânguindu-se. Apoi în toate zilele o învăța pe ea, povățuind-o la mântuire. Iar ea atât de mult se nevoia în postire, încât de multe ori fericită Paulina îi spunea: "Cruță-ți trupul tău, fiică, ca să nu slăbească, ci să ai nevoință până la sfârșit". Dar ea mai mult petrecea întru pustniceștile osteneli. La sfârșitul zilelor sale, fericită Zoe - că astfel era numele ei - a cerut de la Dumnezeu acest dar, ca să o adevereze dacă este primită pocăința ei. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, spre încredințarea milei sale, i-a dat darul tămăduirii.

Într-una din zile o femeie ce o dureau cumplit ochii, a venit în mănăstire să câștige tămăduire. Iar fericită Paulina, vrând să încerce pocăința Zoei, i-a zis: "Roagă-te, fiică, pentru această femeie, că doar prin rugăciunile tale Domnul îi va da tămăduire". Deci, rugându-se Zoe pentru cea bolnavă, în puține zile i-a tămăduit ochii și aceea s-a făcut călugăriță în mănăstirea lor. Fericită Zoe a împlinit 12 ani în pocăință și a adormit cu pace întru Domnul. Dar în toți anii întoarcerii sale n-a băut nici vin, nici a gustat unt, nici poame, fără numai pâine și apă, uneori, după două zile. Apoi odihna ei era pe pământul gol. Aceasta era nevoința sfintei și astfel a fost sfârșitul ei. Acum iarăși să ne întoarcem la minunata povestire a Cuviosului Martinian.

Fericitul Martinian, după șapte luni, abia tămăduindu-se de rănile ce le făcuse din arderea focului, a început a gândi în sine, zicând: "De nu mă voi duce de aici în loc neștiut, nu mă va lăsa vicleanul vrăjmaș și nu-mi va da odihnă. Drept aceea, de acum mi se cade ca în locul acela să locuiesc, unde va fi cu neputință să vie parte femeiască. Astfel gândind, s-a sculat și s-a rugat, zicând: "Stăpâne al cerului și al pământului și Făcătorule al mării, dă-mi cele folositoare, nu mă părăsi pe mine și să nu lași sufletul meu să piară până în sfârșit, ci ajută-mă, Doamne, Dumnezeul puterilor și fii mie cale, viață, toiag, traistă și pâine!" Acestea zicând și îngrădindu-se cu semnul crucii, a ieșit din chilia sa și a mers la mare.

Văzându-l diavolul ieșind, a strigat: "Îmbărbătează-se puterile mele și să fie numele meu luminat, că am putut a te birui, de vreme ce din chilie te-am izgonit și trupul tău cu foc ți-am ars și robit te-am făcut". Apoi iarăși a zis: "Ce, Martiniane, fugi de aici? Oriunde vei merge te voi goni de pretutindeni. Oriunde ai voi să locuiești, nu te voi lăsa până ce desăvârșit te voi birui și netrebnic te voi face". Iar fericitul i-a răspuns: "Neputinciosule, ticălosule, oare ți se pare că tu m-ai gonit din preajma ta, sau socotești că lenevindu-mă am ieșit? Nu, ci pentru aceea am ieșit ca pe tine mai mult să te biruiesc". Și iarăși i-a zis: "Dacă nu-ți ajunge cea dintâi și a doua ispită, ce ai adus asupra mea, apoi vino și a treia oară cu meșteșugul tău și de câte ori vei vrea. Căci lucrarea ta cea vicleană am stricat-o cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia I-am și adus pătimirea mea. Drept aceea și femeia pe care tu ai îndemnat-o asupra mea, te socotește acum că pe un fum și nor, spre a călca necuratele și cu meșteșug puterile tale. Să nu îndrăznești de acum înainte să te apropii de umbra ei!" Acestea grăind sfântul, s-a depărtat diavolul de la dânsul.

Fericitul a început a cânta psalmul: "Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul". Acestea cântând, mergea spre calea ce ducea la mare. Sosind la mal a aflat un corăbier temător de Dumnezeu și, apropiindu-se, i-a zis: "Frate, nu știi vreo insulă mică undeva, în mijlocul mării, în care nimeni nu locuiește?" Corăbierul i-a zis: "Pentru ce întrebi de aceasta și ce voiești?" Fericitul i-a răspuns: "Vreau să mă depărtez de lumea cea deșartă și să mă liniștesc, dar nu aflu loc în care să mă liniștesc, să mă odihnesc și să scap de smintelile diavolului". Iar el a zis: "Este un loc înfricoșat în mijlocul mării, adică o piatră, de pe care nu se poate vedea nicidecum uscatul". Fericitul a răspuns: "Un loc ca acela mult iubesc și doresc și o petrecere ca aceea, unde n-ar putea să vie parte femeiască". Zis-a lui corăbierul: "Și de unde vei avea hrana ta?" Iar fericitul i-a zis: "Așezământ voi pune între mine și tine, ca tu să-mi aduci hrană, iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine. Deci, să-mi aduci stâlpari de finic ca să lucrez cu mâinile mele împletituri, iar tu, luând lucrul mâinilor mele, îl vei vinde și pentru acela, cumpărând pâine, îmi vei aduce. Asemenea îmi vei aduce apă într-un vas și vei veni de 2-3 ori pe an, aducându-mi pâine și apă".

Aceasta auzind, corăbierul a înțeles că bărbatul acesta este duhovnicesc și a făgăduit să-i facă toate voile. Suindu-se cu dânsul în corăbioară, au plutit spre acel loc. Apoi suflând vânt prielnic, au ajuns spre seară la locul acela. Fericitul, văzând locul cel plăcut lui, s-a bucurat cu sufletul și a lăudat pe Dumnezeu, iar pe corăbier binecuvântându-l, s-a suit pe o piatră și a cântat: "Am așteptat pe Domnul care a căutat spre mine și a auzit rugăciunea mea; apoi m-a scos din groapa patimilor și din noroi; și a pus pe piatră picioarele mele, îndreptând pașii mei". Sfârșind psalmul și rugându-se, a zis corăbierului: "Mergi în pace, frate și adu-mi pâine, apă, stâlpari, ca să lucrez coșnițe". Corăbierul a zis: "De vei voi, îți voi aduce și lemne ca să-ți faci o colibă mică". Fericitul, însă, n-a voit și ședea pe piatră arzând de zăduful zilei și suferind de răceala nopții. Iar corăbierul îi aducea de 2-3 ori pe an pâine, apă, precum i-a poruncit fericitul. Deci a petrecut Cuviosul Martinian în acea viață, scăpând de lume, și lăuda pe Dumnezeu ziua și noaptea, fiind întru dumnezeiască gândire cea neîncetată.

Vicleanul diavol nici acolo n-a încetat a da război asupra cuviosului, ci a început a-i face supărare. Într-o noapte, tulburându-se marea și ridicând valurile și înălțându-se peste capul lui ca la 15 coți, striga diavolul: "Iată acum te voi îneca, Martiniane". Iar el fără frică i-a zis: "Neputinciosule, ticălosule, pentru ce te ostenești nebunește? Căci pe mine nălucirile tale nu mă înfricoșează, nici îngrozirile tale nu mă tulbură, pentru că eu nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos și printr-Însul te voi rușina desăvârșit".

Acestea zicând, a început a cânta: "Mântuiește-mă Dumnezeule, că a intrat apă până în sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adâncului mării și viforul m-a potopit". Sfârșind psalmul, a început a zice: "Doamne Iisuse Hristoase, Unul Născut al Tatălui celui nevăzut, Cel Care Te-ai pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, Cel ce cerți marea și poruncești vânturilor și toate ascultă de frica Ta; ascultă-mă, Stăpâne, în ceasul acesta, potolește ispita ce s-a ridicat asupra mea, căci toate sunt Ție cu putință Doamne". Grăind sfântul astfel, diavolul s-a făcut nevăzut, iar fericitul a rămas Šfără de vătămare și a trăit pe piatra aceea șase ani, răbdând toată nevoia văzduhului pentru mântuirea sa. Nici așa, însă, n-a încetat diavolul, scornind asupra lui ispite, căci vicleanul a adus sfântului altă supărare, mai grea decât cele dinainte.

Într-una din zile, diavolul văzând o corabie plutind pe mare, în care erau bărbați și femei, a ridicat vânt și vifor asupra acelei corăbii și lovind-o de o piatră a spart-o, iar pe toți cei ce se aflau în corabie i-a înecat. Numai o fecioară a putut lua o scândură și a plutit pe ea, spre piatra aceea pe care ședea fericitul Martinian și, apucându-se acea fecioară de piatră, a început a striga: "Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și dă-mi mâna, mântuiește-mă de apele acestea și nu mă lăsa să pier în adâncul acesta".

Fericitul, văzând-o că nu are de nicăieri mântuire, a zis zâmbind: "Și acesta este meșteșugul tău, diavole, dar nu vei birui hotărârea mea". Și gândea în sine, zicând: "Vai mie păcătosul, că iarăși a venit ispita înaintea sufletului meu; deci ce voi face? De nu-i voi da mâna și nu o voi scoate din apă, apoi se va îneca și va fi păcatul asupra sufletului meu și ca un ucigaș voi fi eu, iar de o voi scoate, apoi nu se poate să fiu cu dânsa aici. Cu adevărat, mai cumplită îmi este această primejdie și mai rea ispită decât cea dintâi. Pentru că de aceea puteam fugi, fiind pe pământ, iar de aceasta nu pot să scap, de vreme ce numai singur acest loc mic este în mijlocul apelor și nu se poate scăpa de această primejdie". Deci, întinzând mâinile spre cer, a zis: "Doamne, nu mă lăsa să pier, ci rânduiește cele de folos sufletului meu". Zicând acestea i-a dat mâna și a scos-o din apă la uscat. Apoi, văzând-o că era frumoasă, a zis către dânsa: "Cu adevărat nu va putea fi finul cu focul împreună și nu este cu putință ca eu și tu să petrecem împreună. Deci, să rămâi tu aici și nu te teme, căci ai pâine și apă să mănânci și să bei, ca și mine, și-ți va ajunge până ce va veni aici un corăbier, care va aduce pâine și apă. Iată sunt încă două luni până la acea vreme, în care el va veni aici, să-i spui lucrul cum s-a întâmplat și acela te va scoate de aici".

Acestea zicând, sfântul a însemnat marea cu semnul crucii, și s-a rugat: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai certat marea și vânturile, care Te ascultă cu cutremur, caută spre mine și mă miluiește și nu mă lăsa să pier. Căci iată în numele Tău mă voi arunca în mare, că mai bine îmi este să mor în mare, decât să mă lipesc de femeie, prin patima trupească". Și, întorcându-se spre fecioară, i-a zis: "Mântuiește-te, fecioară, și Dumnezeu să-ți păzească sufletul tău de toate asupririle vrăjmașului și să te ferească până la sfârșit". Acestea zicând, s-a aruncat în mare și a început a înota.

Îndată, după rânduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele lor și-l purtau; iar fecioară, văzându-l ducându-se pe deasupra apei, privea la dânsul până ce a pierit din ochii ei și a fost dus fericitul de acei doi delfini la uscat. Ieșind pe pământ s-a rugat Domnului, zicând: "Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat milă Ta spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa până la sfârșit, Iubitorule de oameni". Și-și zicea în sine: "Ce să fac nu știu, căci în munți și în pustietăți nu mă lasă diavoleasca vrăjmășie; căci iată și în mare nu m-au lăsat. Nu știu ce voi face". De acum este bine să învăț cuvintele Evangheliei și să le fac pe ele pentru că Domnul învață astfel: "Când vă vor goni din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veți sfârși cetățile lui Israel".

Acestea zicând a început a umbla din loc în loc și din cetate în cetate, înstrăinându-se și zicând în sine: "Fugi, Martiniane, ca să nu te ajungă ispită!" Astfel fugind și gonindu-se pe sine își sfârșea zilele. Iar în fuga aceea n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici două haine, nici bani la brâu și nimic spre trebuința trupească. Oriunde intra în cetate sau în sat, întreba cine este acolo om bun și găzduia la dânsul, primind hrană, iar unde îl ajungea noaptea, ori în pustie, ori la câmp, acolo petrecea odihnindu-se puțin.

Doi ani cutreierând astfel, a trecut 164 de cetăți și la sfârșit a mers la Atena, unde s-au descoperit de la Dumnezeu episcopului atenienilor toate cele despre fericitul Martinian. Apoi Cuviosul, cunoscând vremea sfârșitului său și îmbolnăvindu-se, a intrat în biserică și culcându-se pe pământ, a zis celor ce erau acolo: "Chemați la mine degrabă pe episcop; dar aceia îl socoteau nebun. Apoi, el iarăși rugându-i, l-au ascultat și ducându-se au spus episcopului, zicându-i: "Un om oarecare zace în biserică, nu știm, nebun este sau nu, și zice: să chemați pe episcop la mine". Episcopul le-a zis: "Voi sunteți nebuni, iar acela este mai bun decât mine!"

Sculându-se cu sârguință, s-a dus în biserică, iar fericitul, văzând pe episcop, nu putea să se scoale înaintea lui ci întindea spre dânsul mâinile sale, dând vrednică cinste arhiereului lui Dumnezeu. Iar episcopul mai mare cinste îi făcea lui, zicând: "De mult mi-a făgăduit Dumnezeu că o să-mi arate pe robul său și acum a împlinit ceea ce a făgăduit. Deci tu, când te vei sălășlui în cereasca Împărăție, adu-ți aminte și de sufletul meu, rogu-mă ție!" Iar fericitul i-a răspuns: "Binecuvintează, părinte, și te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să aflu îndrăzneală când voi sta înaintea dreptei Lui judecăți".

Acestea zicând și-a ridicat ochii spre cer și a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu". Apoi, făcându-și semnul crucii, a zis episcopului: "Părinte, dă-mă lui Dumnezeu". Atunci a început fața lui a zâmbi și așa, veselindu-se sufletul său, s-a despărțit de trupul cel mult chinuit și s-a dus în mâinile lui Dumnezeu. Deci, Cuviosul Martinian s-a odihnit întru Domnul, bine sfârșindu-și alergarea și păzindu-și credința, a luat cununa cea gătită lui în cereasca Împărăție, iar episcopul a îngropat sfântul lui trup în biserică, cu mare cinste.

Cine nu se va minuna de acest nevoitor viteaz și cine nu va ferici răbdarea lui nebiruită și viața lui cea cu bună îndrăzneală? Cum până în sfârșit s-a nevoit pentru mântuirea sufletului și prin mucenicie aducându-se Domnului. Pentru că, nefiind atunci prigonire asupra creștinilor, singur și-a aflat mucenicie și pe față cu diavolul s-a luptat și a călcat vicleșugul lui. Singur și-a fost prigonitor, judecător și muncitor, făcându-și chinuire de bună voie. Cu adevărat se cuvine a-l numi mucenic și viteaz pătimitor, căci de foc n-a băgat seamă și prin focul cel vremelnic a stins focul cel veșnic. Diavolul a pornit asupra lui pe femeie, iar el, prin rugăciunile sale, a făcut-o roabă lui Dumnezeu. Dar se cuvine nouă ca și despre fecioara aceea, care a rămas pe piatră în mare, să povestim cum și-a dus viața sa și în ce fel a câștigat-o. Căci rugăciunea fericitului Martinian pentru dânsa nu a fost în zadar.

Rămânând pe piatră fecioara aceea, primea pâine și apă precum i-a poruncit ei fericitul Martinian. Iar corăbierul care îi aducea fericitului pâine și apă la două luni o dată, venind după obicei cu corăbioara la piatră, a văzut în locul monahului pe fecioară și, socotind că este nălucire, s-a temut și a început a se depărta de piatră. Iar ea a strigat: "Nu te teme, frate, că femeie sunt cu adevărat și creștină. Apropie-te de mine ca să-ți spun un lucru". Iar el, necrezând-o pe ea și temându-se, îl ruga, zicându-i: "Așa mă jur pe Împăratul Hristos, că sunt creștină, nu te teme de mine, ci vino aproape și-ți voi spune ce s-a întâmplat". Atunci omul, stând lângă piatră cu corăbioara, a zis către dânsa: "Unde este monahul care a fost aici? Unde s-a dus de aici și pe tine cine te-a adus și te-a suit pe această piatră?" Fecioară, făcându-și cruce, a început a povesti cele ce s-au întâmplat.

Auzindu-le pe toate, corăbierul se miră foarte mult și a zis către dânsa: "Vino să te duc de aici în cetatea ta". Iar ea i-a răspuns: "Ba nu, frate, mă rog ție să nu mă scoți de aici, ci să faci cu mine iubire de oameni și, ducându-te în sat, să-mi aduci o haină bărbătească de lână, pâine și apă, precum aduceai fericitului părinte și aceeași răsplătire vei lua de la Stăpânul Hristos, pentru că la El nu este deosebire între parte bărbătească și parte femeiască, precum zice apostolul: "Voi toți, una sunteți întru Hristos". Nu te îngrețoșa de mine, păcătoasa, care voi să mă mântuiesc. Că de n-ar fi voit Dumnezeu să mă mântuiască, nu m-ar fi aruncat pe piatra aceasta. Nici tu să nu mă disprețuiești că sunt femeie. Adu-ți aminte că Dumnezeu a creat pe Adam și pe Eva și la sfârșitul zilelor S-a arătat lumii, născându-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. Deci, fii și către mine bun, precum ai fost prea cuviosului părinte și, ducându-te acasă, să-mi aduci, precum ți-am spus, o haină bărbătească de lână, pâine și apă, și să-mi aduci și lină ca să lucrez cu mâinile mele. Adu pe femeia ta aici, că ea mă va îmbrăca în haina cea bărbătească și-mi va porunci cum să lucrez, iar Domnul Dumnezeul meu să fie cu tine în toate zilele vieții tale și să-ți dea din acest veac și în cel ce va să vie, daruri, milă și iertare de păcate".

Corăbierul a zis către dânsa: "Pe toate câte îmi poruncești mie, eu le voi face, numai tu întărește-te și Dumnezeu va împlini dorința ta". Acestea zicându-le, a plecat corăbierul și s-a întors acasă. După două zile, luând pe femeia sa și toate cele poruncite de fecioară, a venit la dânsa. Apoi, ieșind din corăbioară, femeia s-a suit pe piatră și s-au sărutat amândouă. După aceea, mergând femeia, a luat cu bărbatul său toate cele de pe corabie, iar fecioară a rugat pe bărbat să se depărteze puțin, până ce se va îmbrăca în haina cea bărbătească și s-a rugat, zicând: "Doamne Dumnezeule, Cel ce ai ascultat pe toți sfinții tăi din veac, ascultă-mă și pe mine păcătoasa și săvârșește în acest loc și în acest chip bărbătesc alegerea mea, fără de poticnire. Păzește-mi sufletul, întărește-mi inima și puternic să faci trupul meu și-mi povățuiește sufletul meu spre bună plăcerea Ta, iar celor ce-mi slujesc dă-le plata cea veșnică, că bine ești cuvântat în veci. Amin". După aceasta, a zis femeii: "Rogu-mă ție, femeie, când îmi veți aduce pâine și apă să-mi aduceți și lină, ca în zadar să nu mănânc pâinea voastră, iar hainele mele să le iei tu întru pomenirea smereniei mele!" Acestea zicând, i-a eliberat cu pace. Într-acea lună a venit la dânsa iarăși acea femeie cu bărbatul său și i-a adus hrană. Iar fericită fecioară se veselea și lăuda pe Dumnezeu pentru o viață ca aceea, făcând 12 rugăciuni pe zi, iar noaptea 24; hrana ei era o bucată de pâine la două zile. Astfel, Domnul, întărind-o și păzind-o, și-a săvârșit bine alegerea vieții sale. Când s-a suit pe piatră avea 25 de ani, iar pe piatră a viețuit șase ani. După aceasta, cu două luni înaintea venirii corăbierului și a femeii sale, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Numele ei era Fotinia.

Trecând două luni după sfârșitul acestei Sfinte fecioare Fotinia, a venit corăbierul cu femeia sa și a găsit-o moartă, având mâinile așezate în semnul crucii, gura bine strânsă, ochii închiși și fața luminoasă, ca și cum dormea. Apoi s-a închinat sfântului ei trup și, luându-l ca pe o frumoasă floare de dimineață, l-au pus în corabie și a plutit spre cetatea Cezareei din Palestina. Apoi s-au descoperit în vedenie corăbierului toate cele despre această sfântă fecioară și, mergând la episcopul Cezareei, i-a spus despre viața ei îmbunătățită. Atunci episcopul, cu tot clerul, a îngropat-o cu cinste la loc sfânt, cu psalmi și cu cântări, cu lumânări și cu tămâieri, slăvind pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea și slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin