NICODIM AGHIORITUL - DESPRE CE SE CADE A FACE CINEVA CÎND VA FI RĂPIT CU OCHII

CUVÎNTUL SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE CE SE CADE A FACE CINEVA CÎND VA FI RĂPIT CU OCHII

Iar dacă un fur ca acesta va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei, adică al poftei celei urîte să se întipărească în sufletul tău. Şi cum asta? Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune - acest lucru fiind mai puternic, căci „a Domnului este mîntuirea” (Psalmi 3, 8), după cuvîntătorul de psalmi - sau să-ţi întorci închipuirea spre un alt gînd oarecare. Că idol pe idol şi închipuire pe închipuire se şterg. Căci - zice înţelepciunea populară - „cui pe cui scoate.” o astfel de lucrare se vede că făcea şi Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu: „Vederea m-a răpit pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut şi am scăpat de încercare.” Auzi! A stat - zice - idolul păcatului, şi nu s-a întipărit în închipuire, iar omul s-a slobozit numaidecît de ispită, adică de învoirea şi drept urmare, de fapta păcatului.

Sfîntul Ioan Gură de Aur şi Sfînta Singlitichia te sfătuiesc să foloseşti următorul meşteşug pentru a scăpa de patima ta, adică de idolul acelei feţe care s-a întipărit în închipuirea ta şi cu care diavolul nu încetează a te supăra: scoate, cu mintea, ochii idolului aceluia, scoate-i carnea de pe obraji, taie-i buzele, scoate-i pielea de deasupra, care se arată a fi frumoasă, şi gîndeşte-te că ce se ascunde dedesubt este atît de greţos, încît omul nu suferă a o vedea fără urîciune şi îngreţoşare. Nu este altceva decît o căpăţînă despuiată şi un os înroşit, plin de sînge şi înfricoşat la vedere. Că Gură de Aur zice: „Nu lua aminte nici aici la floare, ci treci mai în adînc cu gîndul şi, ridicînd cu gîndul de jur-împrejur pielea cea frumoasă, ia aminte la cele ce zac sub ea” (Omilia a şaptea la Epistola a II-a către Corinteni). Iar prea-înţeleapta Singlitichia zice: „De se iveşte în cămările minţii o nălucire de vedere necuvioasă, se cade a o schingiui cu cuvîntul: astfel, să se taie ochii acelui idol, să i se scoată carnea din obraji, să i se taie şi buzele şi să se vadă închegarea cea urîtă de oase goale, şi astfel să se socotească ce era de fapt cea dorită. Astfel poate fi oprit gîndul de la rătăcirea cea deşartă. Căci cea iubită nu era nimic decît numai sînge şi oarecare flegmă amestecată. Trebuie însă să ne închipuim în gîndul nostru că din toată fiinţa celui îndrăgit izvorăsc răni greu mirositoare şi putrezite şi, ca să spun pe scurt, se înfăţişează ochilor celor lăuntrici asemenea unui mort. Căci aşa se cade a ne îndepărta de dulcea pătimire” (Marele Atanasie în Viaţa Sfîntei Singlitichia).

Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Buna Vestire, Bacău, 2000

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN CASIAN - DESPRE DUHUL CURVIEI ŞI AL POFTEI TRUPEŞTI

A doua luptă o avem împotriva duhului curviei şi al poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintîi vîrstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflîndu-se şi în suflet şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobîndirea desăvîrşitei neprihăniri şi adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor şi osteneala şi lucrul mîinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastîmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate însă, foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gîndurile murdare, Căci dintru aceasta purced, după cuvîntul Domnului, gînduri rele, ucideri, preacurvii, curvii (Matei 15, 19) şi celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rînduit de fapt nu numai spre rînduirea trupului, ci şi spre trezvia minţii, ca nu cumva, întunecîndu-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gînduri.

Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţie duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine aşadar, după cuvîntul Domnului, să curăţim mai întîi partea cea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată (Matei 23, 26). De aceea să ne sîrguim, cum zice Apostolul, „a ne lupta după lege şi a lua cununa” după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpînului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om, pînă ce nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperămîntul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărîtările trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omului (ca să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor Îngerilor, de nu-l va ridica de la pămînt şi din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu Îngerii cei netrupeşti, decît prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe pămînt fiind şi petrecînd, au după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri (Filipeni 3, 20).

Iar semnul că au dobîndit desăvîrşit această virtute, îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă. Şi de aceea trebui să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se întîmplă în somn, sînt o dovadă a trîndăviei noastre pînă aici şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întîmplă în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi pricinile bolii, zicînd: Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dînsa, a şi preacurvit cu ea în inima sa (Matei 5, 28). Prin aceasta a îndreptat nu atît ochii cei curioşi şi desfrînaţi, cît sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvîntul înţelepciunii nu zice: Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi, ci Cu toată străjuirea păzeşte inima ta (Proverbele lui Solomon 4, 23), aplicînd leacul străjuirii mai ales aceluia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte. Aşadar aceasta să fie paza cea dintîi a curăţiei noastre: de ne va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui (Facerea 3, 15), adică începutul gîndului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gîndului, să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris: în dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pămîntului (Psalmi 100, 10), adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gîndurile păcătoase de pe pămînt, care este inima noastră, după învăţătura Domnului; şi pînă ce sînt încă prunci, fiii Babilonului, adică gîndurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră (Psalmi 136, 9), care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lîngă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfîntul Vasile, Episcopul Cezareei Capadociei, zice: „Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic nu sînt”. El ştia că darul fecioriei nu se dobîndeşte numai prin depărtarea cea trupească de muiere, ci şi prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se cîştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu putem cîştiga desăvîrşit virtutea curăţiei, de nu vom dobîndi mai întîi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţa adevărată nu ne putem învrednici, cîtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să desăvîrşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvînt al Apostolului şi vom pune capăt cuvîntului: Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12, 14). Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicînd: Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau (Evrei 12, 16). Pe cît este aşadar de cerească şi de îngerească virtutea sfinţeniei, pe atît este de războită cu mai mari bîntuieli de potrivnici. De aceea sîntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrînarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Babilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţîţările poftei, cu roua venirii Sfîntului Duh. Pe lîngă acestea armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.

Bibliografie: Filocalia, volumul I, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE CURĂŢIE

Păcat era curvia cînd stăpînea Vechiul Legămînt; era păcat ca necinstire a firii, ca rea întrebuinţare a unei însemnate însuşiri a firii, ca încălcare a legilor firii. Încălcarea era socotită atît de însemnată, că cel vinovat de ea era pedepsit cu moartea. În Legământul cel Nou, acest păcat a dobîndit o nouă greutate, fiindcă trupurile omeneşti au dobîndit o nouă vrednicie. Ele s-au făcut mădulare ale trupului lui Hristos, şi călcătorul curăţiei necinsteşte de acum pe Hristos, strică unirea cu El, preface mădularele lui Hristos în mădulare ale curviei (1 Corinteni 6, 15). Curvarul este pedepsit cu moartea sufletească. De la cel căzut în păcatul curviei se depărtează Sfîntul Duh; cel care a păcătuit e socotit căzut într-un păcat de moarte, într-un păcat ce înstrăinează de mîntuire, într-un păcat care e chezăşie a unei pierzanii de neocolit şi a veşnicelor chinuri din iad, dacă acest păcat nu e tămăduit la bună vreme prin pocăinţă.

Ce este curăţia? E o virtute potrivnică patimii curviei; este înstrăinarea trupului de căderea cu fapta în păcat şi de toate faptele care duc la păcat, înstrăinarea minţii de gîndurile şi visările curveşti, iar a inimii, de simţămintele şi înclinările curveşti, după care urmează şi înstrăinarea trupului de pofta trupească. Unii spun că a cădea în curvie cu trupul şi a cădea în ea cu mintea şi cu inima sînt nelegiuiri de aceeaşi greutate şi însemnătate. Ei îşi întemeiază această părere pe cuvintele Mîntuitorului: tot cela ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dînsa în inima sa (Matei 5, 28). Greşită părere! Aceste cuvinte au fost spuse spre a arăta deplină porunca Vechiului Legămînt; ele au fost spuse celor ce socoteau păcat doar curvia trupească, nepricepînd că gîndurile rele, printre care se numără şi gîndurile de curvie, ies din inimă şi spurcă pe om (Matei 15, 19-20), despart de Dumnezeu (Înţelepciunea lui Solomon 1, 3), răpesc curăţia, mijlocul vederii lui Dumnezeu. Desfătarea de gînduri şi simţăminte curveşti este curvie a inimii şi spurcare a omului, ce îl face netrebnic spre părtăşia cu Dumnezeu, iar curvia trupului este schimbarea întregii fiinţe omeneşti prin împreunarea cu un alt trup (1 Corinteni 6, 16), este desăvîrşită înstrăinare de Dumnezeu, e moarte, e pierzanie. Pentru a ieşi din cea dintîi stare, omul are nevoie să se trezească; pentru a ieşi din cea de-a doua, trebuie să învie, trebuie să se nască din nou prin pocăinţă. [...]

Grăit-a Sfîntul Isaac Sirul: „Cel care nu se depărtează din voia sa de pricinile păcatului este tras de păcat împotriva voii sale.” Această pravilă, care priveşte îndeobşte viaţa monahală, este deosebit de însemnată pentru cei care au intrat în luptă cu firea căzută. De folos este nouă să nu vedem deloc rodul de a cărui gustare ne-am lepădat. Din această pricină, pravilele Sfinţilor Părinţi opresc intrarea femeilor în mănăstiri de bărbaţi, precum se ţine şi acum în Sfîntul Munte Athos. În viaţa Sfîntului Ioan Scărarul se spune că, prin vieţuirea pustnicească şi înstrăinarea de căutarea la faţă, a stins de tot, în sine văpaia poftei. Toţi Sfinţii Părinţi s-au străduit, după putinţă, să nu aibă de-a face cu femei, şi această purtare ne-au predanisit-o în cărţile lor mîntuitoare de suflet, de Dumnezeu insuflate. Părinţii, ştiind cît de lesne se poticneşte omul, nu se încredeau nici în sfinţenia lor, nici în bătrîneţele lor adînci şi neputinţa vîrstei de a păcătui. Pînă la sfirşitul vieţii, ei nu au contenit a se depărta de pricinile păcatului: această depărtare este cel mai puternic mijloc de biruinţă asupra păcatului. Ajungînd Preacuviosul Sisoe cel Mare la bătrîneţe adîncă, ucenicul lui, Avva Avraam, l-a îmbiat să se mute undeva mai aproape de oameni. A răspuns bătrînul de nouăzeci de ani: „Să ne sălăşluim unde nu sînt femei.” Ucenicul a întîmpinat: „Dar unde este locul în care să nu fie femei, afară de pustie?” Stareţul a grăit „Du-mă, dar, fiule, în pustie.” Înclinarea cea bună a voii omului se întăreşte departe de sminteli, primeşte o neobişnuită putere şi tărie; dimpotrivă, fiind în .apropierea smintelilor, începe să slăbească puţin cîte puţin, şi în cele din urmă se perverteşte cu totul. Astfel, gheaţa se întăreşte din ce în ce mai mult pe ger; cînd este supusă căldurii, însă, se topeşte şi piere. Fraţilor! Se cade nouă să ne îndepărtăm de cunoştinţa, mai ales apropiată, cu femeile, de vederea deasă şi împreună-vorbirile dese cu ele. Voi, care v-aţi hotărît să biruiţi firea! Pricepeţi că această biruinţă nu este cu putinţă dacă vom fi supuşi neîncetat înrîuririi firii, aţîţînd în noi înşine lucrarea ei.

Preacuviosul Pimen cel Mare a zis cuiva care era luptat de patima curviei: „Dacă monahul îşi va înfrîna pîntecele şi limba şi va păzi străinătatea, nu va muri de moartea sufletească ce atinge pe oricine cade în curvie. Prin numele de străinătate se înţelege aici îndepărtarea de viaţa împrăştiată, de purtarea slobodă, de cunoştinţele multe şi apropiate, din care se aprinde pofta trupească. Preacuviosul Isaia Pustnicul spunea că războiul curviei se întăreşte din următoarele cinci pricini: grăirea în deşert, slava deşartă, somnul mult, împodobirea cu veşminte şi îmbuibarea. Dintre pricinile aţîţării patimii curviei, cu deosebită putere lucrează şi deosebit de vătămătoare sînt două: călcarea străinătăţii şi îmbuibarea. E greu de spus care din ele e mai pierzătoare! Cel ce s-a supus şi robit uneia dintre ele nu va putea să ţină piept în lupta împotriva firii sale. Pentru dobîndirea curăţiei este neapărat nevoie de lepădarea acestor pricini, a amîndurora. După ce am luat aminte în chip deosebit la păzirea de pricinile de căpetenie ale aţîţării poftei, să nu le trecem cu vederea nici pe cele de rangul al doilea, să ne păzim şi de ele. Şi o pricină de mai mică putere dobîndeşte o deosebită putere prin obişnuinţă, atunci cînd nu luăm seama la ea. De pildă, unii postesc, trăiesc în însingurare şi neagonisire, roagă pe Dumnezeu pentru înfrînarea poftelor firii lor, dar, totodată îşi îngăduie să grăiască de rău, să certe, să osîndească pe aproapele, să-şi bată joc de el; ajutorul lui Dumnezeu se depărtează astfel de la ei; rămîn de capul lor şi nu află putere să se împotrivească imboldurilor păcătoase ale firii căzute. [...]

Sfinţii Părinţi poruncesc să păzim capul şarpelui (Facerea 3, 15), adică să luăm seama la gîndul păcătos chiar de la începutul lui şi să îl lepădăm. Aceasta s-a spus cu privire la toate gîndurile păcătoase, dar mai cu seamă la cel al curviei, care are ca împreună lucrătoare firea căzută şi care, din această pricină, are asupra noastră o deosebită înrîurire. Preacuviosul Casian Romanul porunceşte monahului începător să mărturisească fără întîrziere stareţului gîndul păcătos ce îi vine. Acest mijloc e minunat; el este cel mai bun pentru începător dar şi pentru cel sporit rămîne în unele împrejurări foarte trebuincios şi totdeauna folositor, întrucît strică în chip hotărîtor prietenia cu păcatul la care atrage firea bolnavă. Fericit cel ce poate întrebuinţa cu lucrul acest mijloc! Fericit începătorul care a aflat stareţ că­ruia să îi poate descoperi gîndurile sale! Monahilor care nu au putinţa de a merge mereu la un stareţ, Părinţii le poruncesc să lepede fără întîrziere gîndul păcătos care se iveşte, fără a intra de fel în vorbă ori ceartă cu el (acestora urmîndu-le negreşit atragerea de către păcat) şi să tindă la rugăciune. Acest mijloc a fost întrebuinţat cu foarte mare reuşită şi roadă de către Preacuvioasa Maria Egipteanca, precum se vede din viaţa ei. „Dacă cineva”, spune Preacuviosul Nil Sorski, „în orice necaz întîlnit şi în faţa oricărui gînd adus de către vrăjmaşul, va striga plîngînd după ajutor la bunătatea lui Dumnezeu, degrab va simţi linişte, dacă se va ruga întru înţelegere.” „Precum este în firea focului să mistuie vreascurile, aşa este şi în firea lacrimilor curate să nimicească toată întinăciunea trupului şi a duhului”, a spus Sfîntul Ioan Scărarul. Cînd sîntem în singurătate, dacă ne năpădesc gîndurile şi visările curveşti şi trupul ni se aprinde în chip neobişnuit, trebuie să cădem în genunchi şi chiar cu faţa la pămînt înaintea sfîntelor icoane, urmînd Sfîntei Maria Egipteanca, şi cu lacrimi să îl rugăm pe Dumnezeu ca să ne miluiască. Cercarea nu va întîrzia să dovedească apropierea lui Dumnezeu faţă de noi şi stăpînirea Lui asupra firii noastre; aceasta ne-o va aduce credinţa vie, iar credinţa vie ne va însufleţi cu o putere neobişnuită şi ne va aduce biruinţă statornică. [...]

Îndeobşte, Părinţii cei mai înzestraţi cu dreaptă socotinţă au recunoscut că, în lupta cu poftele firii, înfrînarea de la mîncare şi celelalte nevoinţe trupeşti trebuie săvîrşite cu înţelepciune şi măsură; că pofta trupească este doar înfrînată de nevoinţele acestea, iar de biruit este biruită prin smerenie şi rugăciune înlăcrimată, ce atrag harul Dumnezeiesc la nevoitor; că marile nevoinţe trupeşti sînt mai mult vătămătoare decît folositoare atunci cînd ele, slăbind peste măsură puterile trupeşti, împiedică de la îndeletnicirea cu rugăciunea, plînsul şi faptele smereniei. [...]

Un monah din schit, Preacuviosul Agaton, care era vestit pentru darul dreptei socotinţe duhovniceşti, a fost întrebat cu privire la patima curviei. El a răspuns: „Mergi, aruncă puterea ta în praf înaintea lui Dumnezeu, şi vei afla odihnă.” Răspunsuri asemănătoare au dat în astfel de împrejurări şi alţi mari Părinţi. Drept şi adevărat este răspunsul lor! Dacă numai Dumnezeu poate să schimbe firea, atunci conştiinţa vătămării pricinuite firii de păcatul strămoşesc şi smerita rugăciune pentru tămăduirea şi înnoirea firii de către Ziditorul ei este cea mai puternică, cea mai lucrătoare armă în lupta cu firea. Această armă slăbeşte prin nădăjduirea în sine, la care duce nevoinţa trupească prisositoare şi nepotrivită cu puterile trupeşti ale nevoitorului. Preacuviosul Casian Romanul bagă de seamă că „războiul cu patima poftei trupeşti este de neocolit pentru suflet pînă cînd sufletul nu va cunoaşte că acest război este mai presus de puterile sale, că nu este cu putinţă a primi izbîndă asupra lui prin nevoinţa şi sforţarea proprie, fără ajutor şi acoperămînt de la Domnul.” [...] Putem să ne smerim cu duhul numai atunci cînd vom vedea în noi înşine căderea omenirii, robia ei, neomenoasa domnie a dracilor şi a morţii veşnice asupra noastră; doar atunci putem striga către Dumnezeu prin rugăciune şi plîns din adîncul inimii, din tot sufletul, şi putem atrage la noi prin această tînguire, prin această recunoaştere a pierzaniei şi a neajutoratei noastre neputinţe, harul Dumnezeiesc. Drept aceea, războaiele ce se aprind în noi ajută la sporirea noastră duhovnicească dacă ne luptăm bărbăteşte şi nu ne lăsăm biruiţi cu puţinătate de suflet. [...]

Atunci cînd harul Dumnezeiesc începe să ne ajute deja în chip vădit, primul semn al acestei ajutorări este neîncuviinţarea gîndului, după cum spune Sfîntul Ioan Scărarul; adică se arată în minte, puţin cîte puţin neîncuviinţarea faţă de gîndurile şi închipuirile păcătoase în locul încuviinţării de mai înainte, din care luau naştere imboldul păcătos şi înfrîngerea de fiecare dată cînd pentru împotrivire nu era întrebuinţată o silinţă deosebită.

Voi cei feciorelnici, adică cei ce n-aţi gustat din moartea sufletească prin căderea în curvie cu fapta! Păziţi fecioria voastră ca pe o comoară de mult preţ: dacă veţi duce după rînduiala dreaptă viaţa monahală, nu veţi întîrzia să simţiţi aşa numita de către Sfinţii Părinţi „lucrarea duhovnicească”, adică lucrarea Sfîntului Duh asupra sufletului, care este împărtăşită de către suflet trupului şi ne încredinţează prin cercare că trupurile noastre sînt făcute pentru desfătări duhovniceşti, că ele s-au coborît la împreună-simţirea cu desfătările dobitoceşti din pricina căderii, că ele se pot întoarce la împreună-simţirea cu desfătările duhovniceşti prin mijlocirea adevăratei pocăinţe. Vai! Oamenii, care trîmbiţează multele lor cunoştinţe, au pierdut pînă şi cunoştinţa faptului că trupul e în stare de simţire duhovnicească. Cînd li se vesteşte despre această putinţă a trupului, ei ascultă cu neîncredere, ca şi cum ar auzi o învăţătură nouă şi ciudată! Cercetaţi scrierile Sfinţilor Părinţi: veţi găsi în ele această învăţătură. După ce aţi luat cunoştinţă pe scurt cu ea, o veţi afla în Sfintele Scripturi. Răscumpărarea dăruită omenirii de Dumnezeu, plină de adevărate şi negrăite bunătăţi, este mărturisită de acestea; noi, însă, mulţumindu-ne cu nişte cunoştinţe superficiale despre literă, nu vrem să dobîndim cunoştinţele cele din cercare, cunoştinţe care cer răstignire (Galateni 5, 24), şi ca atare ne lipsim de cunoştinţele vii. Se schimbă simţirea inimii ce s-a împărtăşit de desfătarea duhovnicească. O astfel de inimă începe să simtă scîrbă faţă de patima dezmierdării, să se împotrivească plină de osîrdie imboldurilor şi insuflărilor acesteia, să strige plîngînd către Dumnezeu pentru izbăvirea din acest noroi al păcatului.

Voi, cei ce aţi fost aduşi de Pronia lui Dumnezeu în stare de văduvie, care doriţi sau sînteţi nevoiţi să purtaţi jugul acestei stări! Nu vă opriţi a alerga cu rugăciune fierbinte şi smerită către Dumnezeu, şi El vă va da biruinţă atît asupra firii cît şi asupra obiceiurilor voastre, care au întărit şi sprijină puterea şi dreptul firii. Nu vă daţi în lături a răbda necazul cel vremelnic al luptei cu voi înşivă: acest necaz nu înseamnă nimic faţă de mîngîierea care apare în urma biruinţei, nu înseamnă nimic înaintea acelui simţămînt de libertate ce apare în suflet în urma biruinţei.

Voi, cei ce vă aflaţi în prăpastia preacurviei şi a dezmăţului! Ascultaţi glasul ce vă cheamă la pocăinţă şi primiţi de la Doctorul Cel Atotputernic, Dumnezeu, atotputernica doctorie a pocăinţei cu care vă îmbie El. Această doctorie a făcut din preacurvari pilde ale întregii înţelepciuni, şi din dezmăţaţi - Sfinţi şi Drepţi. Ea a prefăcut vase ale diavolului în vase ale Sfîntului Duh, şi mulţi păcătoşi care s-au pocăit au lăsat departe înapoia lor în stadia sporirii duhovniceşti nevoitori care nu ştiau ce înseamnă păcatul de moarte. Vrednicia fiecărui creştin este Răscumpărătorul, şi este mai presus de oameni prin vrednicia sa cel ce şi L-a însuşit cu adevărat pe Răscumpărătorul. [...]