CUM ÎŢI SUNT GÂNDURILE AŞA ÎŢI ESTE ŞI VIAŢA

STAREŢUL TADEI DE LA VITOVNIŢA

CUM ÎŢI SUNT GÂNDURILE AŞA ÎŢI ESTE ŞI VIAŢA

DIN  ÎNVĂŢĂTURILE  PĂRINTELUI  TADEI

Putem face tot ceea ce vrem, dar linişte şi pace nu vom avea. Calitatea caracterului este temelia trecerii în veşnicie. Dacă suntem liniştiţi şi paşnici vom intra în rândul sfinţilor şi a îngerilor. Asupra lor Domnul a revărsat darurile Sale, şi în sufletele lor nu sunt însuşiri din lumea aceasta. Omul poate să îi ocărască neîncetat, ei nu se vatămă,. Omul îi poate lovi, ei nu se mânie, căci sufletul lor este călăuzit de Duhul Sfânt.
…Trebuie să te linişteşti. Nu mai lua asupra ta grijile lumii acesteia, ci păzeşte pacea ta şi vieţuieşte cu Dumnezeu. Să le lăsăm pe toate în voia Domnului.


Stareţul Tadei de la Vitovniţa.
Martor blând al Blândului Păstor

Purcezând la scrierea acestei scurte predoslovii nu putem să uităm cuvintele Cuviosului Justin de la mănăstirea Celije, scrise în precuvântarea la „Vieţile Sfinţilor”, care grăiesc astfel: „Vieţile Sfinţilor nu sunt altceva decât viaţa Domnului Iisus Hristos, reînnoită şi prelungită în fiecare sfânt, într-o măsură mai mare sau mai mică...”. Ceea ce este valabil practic pentru sfinţi, este valabil ca putinţă şi pentru toţi creştinii, care prin viaţa lor întreagă râvnesc „să umble cu vrednicie întru Domnul” (Col. 1,10), care tânjesc după mântuire şi îndumnezeire în Hristos. Astfel a fost, în măsură numai de Dumnezeu cunoscută, şi viaţa fericitului stareţ Tadei de la mănăstirea Vitovniţa, care a luminat istoria multîncercatei noastre Biserici şi a poporului nostru în cursul secolului XX cu lumina molcomă a dorului (năzuinţei) său după Împărăţia lui Dumnezeu – cu pace şi bucurie în Duhul Sfânt. (Rom. 14,17)

Hristos mângâie sufletele copiilor săi întristaţi.

Tomislav Štrabulović (ca monah Tadei), s-a născut la 19 octombrie 1914, de praznicul Sfântului Apostol Toma (al cărui nume l-a primit), prematur, la şapte luni, la târg (bâlci), din părinţi ţărani din satul Vitovniţa de lângă Petrovaţ pe Mlava. A fost botezat imediat după naştere, părinţii temându-se că nu va trăi. De la naştere a avut o slabă construcţie fizică şi o sănătate fragilă, încât, mai târziu, ca monah, ştia adeseori să glumească cu smerenie pe seama sa, spunând: „Din mine nici nu ar fi putut ieşi ceva mai bun, doar m-am născut la târg (iarmaroc).”
Copilăria într-o familie de ţărani săraci, în vremea războiului şi după război nu a fost uşoară (fericită, veselă) pentru micul Tomislav. El a rămas de la o vârstă fragedă fără mamă, şi apoi, în casa – unde, în locul glasului blând al tandreţii materne s-a făcut auzit, mai întâi, glasul unei mame vitrege, iar apoi al alteia – Tomislav cel slab la trup, suflet foarte sensibil, care împotrivindu-se mediului vitreg, trăia într-o lume a gândurilor sale (imaginară), a văzut multă mâhnire (tristeţe, durere. necazuri). De aceea, după cum chiar el spune, a ştiut „ cu o coajă de pâine în buzunar să fugă de acasă”.  Şi prin statură, şi prin sănătate, şi prin caracter era diferit de toţi ceilalţi copii din sat, iar aceasta era crucea sa: era diferit, chiar şi în privinţa mâncării – de când se ştia nu a putut mânca mâncare  gătită cu grăsime, nu a mâncat ouă şi nici nu a băut lapte, şi nici nu a putut să guste carne. L-au certat, au încercat să-l hrănească cu forţa, dar organismul lui nu a primit nici un fel de mâncare de origine animală.   Până la vârsta de 16 ani a mâncat, după chiar el spune, „mai cu seamă pâine, ceapă şi castraveţi”. S-a născut, din dragostea lui Dumnezeu, în lumea aceasta ca printre străini, să postească   şi să petreacă în feciorie încă din copilărie: a fost copil-postitor şi ca stareţ-postitor în feciorie s-a mutat în Împărăţia Cerurilor. Era ponegrit şi era luat  în râs, socotit neputincios, incapabil de muncă şi în general nefolositor, încât întreaga lui copilărie a semănat copilăriei triste a Cuviosului Ambrozie de Optina. Toţi îi vorbeau cu dispreţ, subestimându-l: ”Tu nu eşti bun de nimic. Uită-te la Miladin (era un copil de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu degeaba mănânci pâine!”. Atât de mult îl dureau aceste cuvinte pe micul Tomislav, încât alerga pe câmp, unde sub un copac, în rouă, cu desăvârşire singur pe lume, se ruga lui Dumnezeu să-i dea mângâiere „şi să facă astfel ca şi el să fie odată bun la ceva”. Îl chinuia neîncetat frica „că atunci când va îmbătrâni nu va fi mulţumit de el şi din această pricină nu a avut niciodată tihnă (această frică îl va însoţi mai târziu şi în primii ani de monahism). Sufletul lui de copil era stăpânit, fără îndoială, şi de mâhnirea că tatăl lui, de altfel un om paşnic şi iubitor, nu-i lua apărarea şi nu şi nu se purta cu el aşa cum sufletul lui de copil, însetat de dragostea tatălui, aştepta: „ Nu-mi plăcea că se căsătorise îndată după moartea mamei şi avea alţi doi copii cu altă femeie, iar mai cu seamă când s-a căsătorit a treia oară, căci şi cea de-a doua soţie i-a murit.”

Cum vom birui răul? Cu dragoste?*


Când eram tânăr monah, mă chinuia întrebarea: „De ce acela care îl caută sincer pe Dumnezeu suferă atât de mult? De ce se chinuie atât de mult? Nu mai pot, Doamne!”
Mă culcam. În vis, mă aflam pe un loc înalt. Vedeam cum vine o oaste dinspre Răsărit înspre Apus. Nu era oaste pământească, ci cerească. Toţi ostaşii erau de un fel. Numai unul păşea cu un pas înaintea tuturor. Cântau:
Pentru Împăratul Slavei,
Pentru al Cerurilor Împărat,
La luptă mergem,
Răul să-l biruim.
Cânt şi eu împreună cu ei.
Pentru Împăratul Slavei,
Pentru al Cerurilor Împărat,
La luptă mergem,
Răul să-l biruim.
Cum vom birui răul? Cu dragoste!
Pentru Împăratul Slavei,
Pentru al Cerurilor Împărat,
La luptă mergem,
Răul să-l biruim.

CALEA BUNULUI PĂRINTE TADEI

Dorinţa de a sluji lui Dumnezeu  - din copilărie

Încă din copilărie am dorit să-i slujesc lui Dumnezeu. Pe când eram copil socoteam că totul aici pe pământ este numai slujire. Părinţii slujesc copiilor lor, copiii părinţilor, îşi slujesc unii altora. Atunci am avut dorinţa să-i slujesc lui Dumnezeu. Pentru că El este Părintele întregului neam omenesc şi întregului univers trebuie să-i slujim Lui, Care este cel mai mare. Aveam această dorinţă când eram copil. Mai târziu, nu le-am putut spune asta părinţilor mei pentru că ştiam că nu voi căpăta binecuvântarea lor pentru aceasta, dar când am ajuns la majorat am plecat singur la mănăstire.
Mama murise mai înainte de aceasta, dar tatăl meu era încă în viaţă, şi el nu a fost de acord cu plecarea mea. Insă,când i-am propus să primesc cinul monahicesc i-am cerut binecuvântare, de la tatăl meu, iar el m-a binecuvântat, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta.

Ţelul vieţii creştine – smerenia desăvârşită

Am avut dorinţa să cunosc ţelul vieţii noastre, aici pe pământ… Firea (Natura) vieţii nu a fost dovedită, şi nici nu se poate cunoaşte ce este viaţa. Dar, mă interesa cum a fost viaţa acelor oameni care au slujit cu credincioşie lui Dumnezeu. Astfel am citit la vremea mea, în tinereţe, operele Sfinţilor Părinţi şi am văzut care era starea lor lăuntrică şi chiar ei descriau cele care îi interesau în chip deosebit. Pentru că noi ducem o viaţă exterioară, vedem viaţa cum se scurge, dar viaţa lăuntrică a fiecăruia dintre noi nu este aceeaşi.
Iar pe mine mă interesau cei care au ajuns să aibă o viaţă desăvârşită aici pe pământ, şi au fost proslăviţi de Dumnezeu şi acolo, în veşnicie. Şi atunci am văzut ceea ce ei înşişi explicau (făceau lămurit, desluşeau), că desăvârşirea vieţii creştine este smerenia deplină.

Slujirea monahală în slujba neamului omenesc

Slujirea (noastră) monahală este pildă de sfinţenie şi mărinimie în viaţă. Noi, aici pe pământ avem puţine pilde. Putem auzi multe cuvinte de învăţătură despre cum trebuie să trăim, dar sunt puţine exemple, şi întrebarea este dacă vom putea să punem în practică (să înfăptuim) toate acestea pe care le auzim. Dar când vedem o pildă de viaţă, persoană care este liniştită, tăcută, blândă, smerită, care nu ştie să se mânie şi iartă toate, acoperă totul cu dragoste, atunci acea persoană se face pildă de viaţă şi vom voi neîncetat să fim şi noi asemenea ei. Căci, răul nu poate fi biruit cu rău, ci este nevoie de bine.


***

Nu numai monahii, ci şi orice om smerit şi blând poate fi pildă de viaţă tuturor.

Pocăinţa este înnoire a vieţii

Ştiţi, trebuie să ne pocăim! Aceasta nu înseamnă numai să mergem la preot şi să ne spovedim, ci este nevoie să ne şi eliberăm de complexele de gândire. De-a lungul vieţii noastre noi cădem peste măsură de mult şi trebuie să spunem cuiva absolut totul, preotului, martor al pocăinţei noastre, înaintea lui Dumnezeu. 
Pocăinţa este înnoire a vieţii, ceea ce înseamnă că să ne lepădăm (eliberăm) de trăsăturile negative, să ne îndreptăm (întoarcem) spre binele absolut.

Nu există păcat care nu se iartă decât numai păcatul pentru care nu ne pocăim.
Nu există păcat care să nu fie iertat decât numai păcatul pentru care nu ne pocăim.

Nu vă gândiţi la viaţa voastră, ci vă jertfiţi pentru celălalt.

Noi trebuie să ne ocrotim unul pe celălalt, pentru că suntem fraţi, mai cu seamă  acei care sunt de aceeaşi credinţă. Avem aici şi un exemplu din viaţă. Când o delegaţie a puterii imperiale de la Constantinopol a fost trimisă la sarazini (arabi) să poarte convorbiri de pace, aceia le-au spus, că noi ,creştinii,   nu împlinim poruncile lui Dumnezeu. Din delegaţie făcea parte şi Kiril. Aceştia spun: de ce voi, creştinii nu împliniţi poruncile lui Hristos, că trebuie să iubiţi şi pe vrăjmaşii voştri, ci voi ne prigoniţi şi ne ucideţi, neîmplinind astfel poruncile.
Acesta ca răspuns le zise:”Dacă într-o lege există două porunci, care dintre ele trebuie împlinită; cine va fi drept, acela care le va împlini pe amândouă, sau acela care le va împlini pe amândouă?” Aceştia au răspuns:”Este de la sine înţeles că înţelept va fi acela care va împlini ambele porunci.” Atunci el le-a răspuns:” ca persoane, noi iertăm vrăjmaşilor noştri, dar ca şi comunitate, noi ne punem viaţa unul pentru celălalt, căci Domnul a spus că nu există iubire mai mare decât să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău. Noi ca şi comunitate, ne apărăm unii pe alţii şi ne dăm viaţa, căci voi nu doriţi numai să ne înrobiţi fizic, ci voiţi să ne înrobiţi şi duhovniceşte, şi de aceea ne apărăm.” Astfel, aceasta este îndreptăţit.
Avem şi pilda Sfântului Ioanichie cel Mare. El a fost ostaş vreme de 20 de ani. A săvârşit multe minuni şi în toate războaiele a biruit, nefiind niciodată învins. Nu  s-a gândit niciodată la viaţa sa, ci şi-a pus întotdeauna viaţa pentru aproapele său. Şi Dumnezeu l-a ocrotit, iar mai târziu ca monah, a fost mare luminător şi făcător de minuni. Astfel de ostaşi au fost mulţi. Regele David, spune:”Bine este celui ce nu se sălăşluieşte în păcat!” Dreptul nu va acţiona în interesul său, ci pentru viaţa aproapelui său.
Cum ne sunt gândurile care ne preocupă, astfel ne este şi viaţa

Cum ne sunt gândurile care ne preocupă, astfel ne este şi viaţa. Dacă gândurile noastre sunt paşnice, liniştite, virtuoase şi blânde, şi viaţa ne va fi astfel. Dacă acordăm atenţie mediului în care trăim, intrăm într-un cerc al gândurilor şi ne pierdem pacea şi liniştea.

Să săvârşim fiecare lucrare pentru Dumnezeu

Noi nu suntem conştienţi de viaţa noastră. Orice lucrare aici pe pământ, este şi lucrare şi în universul lui Dumnezeu. Iar noi întotdeauna lucrăm într-un chip rezervat, adică nesincer, dar nu numai lui Dumnezeu,ci nimănui nu-i place asta. Ştim că universul este a lui Dumnezeu, (că pământul) este planeta lui Dumnezeu, toate sunt ale lui, indiferent cine ne-a dat să facem lucrarea.
Dacă persoana aceea este rea sau bună, evlavioasă sau nu, conştiincioasă sau nu în munca sa, ea va răspunde pentru asta. Noi nu trebuie să acordăm atenţie cui ne porunceşte, cine ne dă să lucrăm, noi trebuie să ştim că fiecare lucrare , aici pe pământ, este lucrare şi  în universul lui Dumnezeu şi trebuie să lucrăm din inimă, fără rezerve. Când lucrăm astfel, suntem sloboziţi de împotrivirea lăuntrică. Fiecare faptă a noastră este un ajutor dat tuturor oamenilor, ieşire din cercul patimilor, în care ne aflăm întotdeauna. Aşadar, întotdeauna trebuie să fim sinceri. Atunci vor izvorî din noi : pacea, liniştea şi dragostea, atunci vom fi iubiţi. Prin gândurile noastre, noi suntem cei care-i atragem şi-i îndepărtăm pe duşmani şi pe prieteni, pe rude şi semeni. Oamenii acordă puţină atenţie acestor lucruri şi de aceea suferă mult.


Despre tainele gândurilor

Din gânduri izvorăsc toate, şi bine şi rău. La fel se împlinesc şi gândurile noastre. Şi astăzi vedem, cum tot ceea ce este creat aici pe pământ  şi în cosmos, este gândul lui Dumnezeu înfăptuit în timp şi în spaţiu. Şi noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Mare dar a primit neamul omenesc, iar noi nu înţelegem aceasta. În noi este energie dumnezeiască, viaţă dumnezeiască şi noi nu înţelegem asta. Şi nu înţelegem că prin gândurile noastre îi influenţăm pe ceilalţi. Poate fi un bine mare sau un rău mare: totul depinde de gândurile şi de dorinţele noastre.
Prin gândurile noastre virtuoase, paşnice, liniştite şi desăvârşit bune, ne influenţăm şi pe noi înşine, şi răspândim această pace pretutindeni în jur, şi în familii, şi în societate, şi oriunde. Acestea lucrează nu numai pe pământ, ci şi în univers.
Aşadar, aici suntem lucrători pe ţarina Domnului, şi înfăptuim armonia cerească, armonia dumnezeiască, iar acolo pacea şi liniştea domnesc pretutindeni. Dacă ne preocupă gânduri negative, acela ne este un mare rău. Când în noi este sălăşluit răul, el se răspândeşte şi în jur, în familie, în mediul în care ne aflăm. Iată, putem fi un bine mare sau un rău mare. Şi cât e de bine să fii om bun, pentru binele tău, omule! Căci gândurile nimicitoare, rele ne nimicesc pacea, şi atunci numai avem pace şi nici linişte.
Noi întotdeauna începem greşit. În loc să începem de la noi înşine, noi dorim întotdeauna să-i îndreptăm pe ceilalţi, iar pe noi ne lăsăm mai la urmă. Când fiecare va începe cu sine, atunci va fi pace pretutindeni! Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, spune: „Dacă omul nu se va vătăma pe sine însuşi, nimeni nu-i poate face nici un rău, nici măcar diavolul. Vedeţi, noi suntem cei care ne croim viitorul.
Neamul nostru omenesc prin gândurile sale strică (tulbură) întreaga ordine (a lucrurilor). Neamul omenesc dintâi a şi fost nimicit prin potop pentru gândurile şi dorinţele sale rele. Iată, şi acum avem la fel gânduri rele şi nu avem roade bune,trebuie deci să ne schimbăm. De fapt, fiecare persoană trebuie să se schimbe, dar este mare păcat că nu am avut un exemplu în viaţă, nici în familie, nici în societate.

***

Domnul se află pretutindeni. El locuieşte în inimă şi de aceea a spus că trebuie să trăim totul din inimă, şi să lucrăm cu voie deplină. Când îl căutăm pe Domnul din inimă: Iată-L, e aici! Căci, El este părintele nostru. Părinţii noştri pământeşti, cer de la noi multă atenţie, caută să le dăm înapoi iubirea pe care ei ne-au dat-o, iar noi adesea îi mâhnim foarte mult. Aşadar, trebuie să-L căutăm pe Domnul din inimă. Atunci când ne deprindem să lucrăm totul din inimă, atunci ne este rugăciunea sinceră şi dragostea faţă de părinţi, şi faţă de aproapele, şi Dumnezeu este aici.
Fiecare lucrare este în acelaşi timp şi rugăciune. Gândurile ne sunt legate atunci de acea lucrare, şi când lucrăm din inimă, înseamnă că pentru Dumnezeu lucrăm. Dacă ne gândim că lucrăm pentru oameni, atunci greşim.

Rugaţi-vă lui Dumnezeu din inimă

Rugăciunea stăruitoare înseamnă rugăciune din inimă. Din inimă ne rugăm Domnului. El nu cere de la noi cuvinte filozofice. Lui trebuie să ne rugăm din inimă, ca  părinţilor: ”Ajută tuturor sufletelor şi nu mă uita şi pe mine Doamne. Fă ca toţi să aibă pace, să Te iubească, aşa cum Te iubesc îngerii. Şi ne dă şi nouă putere să Te iubim, aşa cum Te iubesc Prea Sfânta Maică, îngerii şi sfinţii Tăi. Dă-mi şi mie această putere, să te iubesc cu tărie!”
Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi iubirii. Iubirea este putere nebiruită, căci Dumnezeu este Iubire.

Din convorbirile cu monahi sârbi

Am plecat la mănăstirea V. cu intenţia de a scăpa de larma (forfota) Belgradului şi a acestei vieţi a noastre plină de neînţelegeri. Sincer vorbind, nu am aşteptat nimic de la şederea mea acolo. Însă Dumnezeu a voit ca în această mănăstire săracă şi izolată să întâlnesc un om al lui Dumnezeu şi prin convorbirile avute cu el să simt, mai limpede decât oricând cât de atrăgătoare este viaţa în Dumnezeu. Am consemnat câteva dintre aceste convorbiri pe care le-am purtat sub un umbrar de lângă biserică.
Nu voi pomeni numele acestui monah – gazda noastră – de teamă ca nu cumva prin această descoperirea publică a vieţii lăuntrice a părintelui T. să nu  tulburăm pacea sufletului său smerit.
Despre rugăciune

- Cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ?
- Lui Dumnezeu trebuie să ne rugăm precum părintele Ioan de Kronstadt. El citea rugăciunile cu atenţie, iar la unele cuvinte simţea cum inima i se încălzea iar în suflet i se revărsa pace şi bucurie, iar apoi să ne rugăm cu simţire.
Trebuie să rostim cuvintele rugăciunii având credinţa că Dumnezeu ne priveşte şi ne ascultă. Iar dacă în timpul rugăciunii ni se înalţă ceva în inimă, „prindeţi” aceea şi ţineţi-vă de rugăciune – „staţi” în ea.
- Sfinţia voastră cum aţi învăţat să vă rugaţi?
- Când eram mic eram slab şi nedezvoltat. Adesea îmi spuneau acasă: „Tu nu eşti bun de nimic. Uită-te la Miladin (era un băiat de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu mănânci pâine degeaba.” Mă dureau cuvintele acestea. Aproape de casa noastră se afla un copac şi adesea mă duceam acolo şi mă rugam la Dumnezeu să facă astfel ca şi eu să fiu de folos la ceva.
În parte chiar de la părintele T.. în parte de la obştea mănăstirii am aflat câte ceva despre viaţa părintelui T.
S-a născut în 1914 la târg, prematur, la 7 luni. (Referitor la acest moment, mi-a spus odată, râzând : „Din mine nici nu ar fi putut ieşi ceva mai bun, doar m-am născut la târg (iarmaroc).”) Mama lui a murit curând după aceasta. A fost crescut de mame vitrege. Adesea, îl snopeau în bătaie acasă atât de rău, încât lua o bucată de pâine şi fugea de acasă. Când a mai crescut l-au dat să înveţe meseria de croitor, dar nici aici nu era mai bine decât acasă… După aceea a venit boala de plămâni. Doctorii i-au spus că mai are de trăit cel mult cinci ani. Atunci, (veli), s-a hotărât ca măcar în aceşti cinci ani, câţi i-au mai rămas de trăit, să-I slujească lui Dumnezeu şi a plecat la mănăstirea Milkovo unde se afla părintele arhimandrit Ambrozie. 
- Când am văzut că nici părinţii, nici rudele, nici prietenii, nici restul lumii nu-mi oferea altceva decât răni, durere şi jigniri, m-am hotărât să nu mai trăiesc în lumea aceasta, ci acele zile puţine care mi-au mai rămas până la moarte să i le închine lui Dumnezeu. Am văzut că nu am pe lume pe nimeni cu adevărat al meu (apropiat) decât pe Dumnezeu.
Despre pacea lăuntrică

- Care este cel mai important lucru în viaţa duhovnicească?
- Cel mai important lucru, cred că este paza păcii inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea.
Haosul gândurilor este starea duhurilor căzute – (demonii, duhurile căzute de la Dumnezeu). Mintea noastră, între altele, trebuie să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui singurul Dumnezeu.

Rugăciune Lăuntrică

- Când simţim o dispoziţie prielnică putem pune capăt tăcerii inimii prin rostirea rugăciunii lui Iisus:
La început aceasta suna aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!”. Cu timpul monahii au prescurtat-o şi astăzi ea sună astfel: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!”
Dacă putem, să rostim rugăciunea lui Iisus cu simţire. Dacă însă nu putem să încercăm să cădem cu inima la Domnul aşa cum ştim şi ne-am deprins şi să ne mulţumim cu tăcere înaintea Domnului.
Atâta timp cât nu avem un duhovnic iscusit, care să ne călăuzească, este primejdios să te sileşti să rosteşti rugăciunea lăuntrică.
- Cuvioşia voastră cum aţi deprins rugăciunea (minţii) inimii?
Eram încă frate, foarte tânăr, când am început. Părintele Ambrozie mi-a spus: „Orice faci să grăieşti neîncetat în sine : „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!”.” Eram copil şi îl ascultam din toată inima. Mărturiseam în fiecare zi părintelui meu duhovnic cele ce se întâmplau înlăuntrul meu, în sufletul meu, iar el mă povăţuia ce să fac. După o vreme (un timp) am început să simt cum odată cu aerul pe care-l respiram „intra” şi rugăciunea în inimă. Cu timpul rugăciunea a început să se săvârşească singură în inimă. Apoi însă, a murit duhovnicul meu şi am petrecut mulţi ani în mari necazuri (încercări) duhovniceşti. Mâhnirea (întristarea) îmi sfâşia sufletul. Frica pe care o aveam încă din copilărie mă chinuia iarăşi. Îmi era teamă că atunci când voi îmbătrâni n-am să fiu mulţumit de mine şi nu aveam tihnă niciodată.
- Ce făceaţi atunci?
- Depinde. Cel mai adesea îmi luam armonica, mă duceam în singurătate şi cântam. Am iubit dintotdeauna muzica, iar ea mi-a adus întotdeauna mângâiere.
Uneori mă întrebam în gând: Ce vrei? Ţi-e foame? Ţi-e sete? Eşti gol, desculţ, bolnav? Totul ne este dăruit de Dumnezeu, ce mai vrei? Şi totuşi, sufletul meu tânjea şi căuta ceva care să-l mângâie, dar nu era nimic care să-i aducă mângâiere.
Am mers la unii duhovnici, am căutat sfat (povaţă), dar nici asta nu mi-a fost de folos. Astfel a fost până când am citit „Calea mântuirii” a lui Teofan de Vişen şi Domnul a ajutat. Când nu este (găseşti) om care să te mângâie atunci Domnul vine să-ţi bucure sufletul (să-ţi aducă bucurie în suflet), chiar şi printr-o carte.
Cum stăm înaintea lui Dumnezeu

- Pe lângă păzirea liniştii (păcii) inimii deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă: să ai neîncetat în minte că Domnul ne priveşte. Pe El trebuie să-L avem în minte când ne trezim, când mergem la culcare, la muncă, la masă, sau mergem. Domnul este pretutindeni şi în toate.
De sub umbrarul sub care stăteam (unde ne aflam) o privelişte minunată se întindea înaintea ochilor noştri. Părintele T. ridică mâna în direcţia câmpiei şi a muntelui zicând:
- A Domnului este puterea care sprijină viaţa fiecărei făpturi (întregii făpturi), care pune rânduială în cosmos (univers), care dă frumuseţe făpturii create, cugetă în toate şi petrece în inima omului, Împăratul Slavei (părintele T. îl numeşte cel mai adesea pe Domnul cu acest nume) petrece în făpturile Sale şi în fii Săi.
Comuniunea cu Dumnezeu

Omul care află împărăţia lui Dumnezeu în sine. „Coboară în inima ta şi vei afla acolo scara pe care să urci în împărăţia lui Dumnezeu”, ne povăţuieşte Cuviosul Isaac Sirul.
Sfânta Scriptură ne învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu este „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” Pasul cel dintâi către comuniunea cu Dumnezeu este deplina încredinţare de sine în mâinile lui Dumnezeu. Apoi, Dumnezeu este Acela care lucrează, iar nu omul.
Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă: Dumnezeu să se sălăşluiască în noi, El să lucreze în noi; cu El să se înveşmânteze sufletul nostru şi El să ne călăuzească mintea (cugetul), voinţa şi simţirile noastre. Atunci, noi vom fi, de bunăvoie, armă în mâinile Sale – vom fi mişcaţi de El în gândurile, dorinţele, simţămintele, în cuvintele şi lucrarea noastră.
- Cum se păzeşte de mândrie cel care a ajuns la o treaptă duhovnicească mai  înaltă?
- Dar acest lucru nu este ceva deosebit. Comuniunea cu Dumnezeu este o stare firească a sufletului. Omul a fost creat pentru o astfel de viaţă. Păcatul însă, l-a îndepărtat pe om de această viaţă şi din  această pricină el trebuie să o recâştige. În fapt, noi ne trudim să ajungem la o stare normală, sănătoasă.
Contemplare

- Când se sălăşluieşte Împărăţia lui Dumnezeu în inima omului, Dumnezeu atunci îi  va descoperi taine. „Va învăţa” împreună cu Dumnezeu despre esenţa lucrurilor şi va înţelege taina (lor) acestora.
Toată cunoaşterea (înţelegerea) este la Dumnezeu, iar când Domnul voieşte, după mila Sa descoperă omului tainele. Astfel, chiar de este un monah simplu şi neînvăţat, prin mila lui Dumnezeu va cunoaşte taine mari: despre viaţă, despre moarte, despre rai şi iad, cunoaşte şi cum este orânduită lumea aceasta.
Când s-a sălăşluit împărăţia lui Dumnezeu în inima omului, Dumnezeu sfâşie (rupe) neştiinţa minţii ca pe un văl. Omul va înţelege atunci nu doar tainele creaţiei, ci şi taina propriei sale persoane. Şi în cele din urmă, într-o clipită sfântă Dumnezeu îi va descoperi, după nespusa Sa milă, chiar pe Sine însuşi, iar omul Îl va contempla pe Împăratul slavei aşa precum priveşte soarele în apa limpede. În clipa aceea omul este una cu Dumnezeu şi Dumnezeu lucrează în el.  Omul trăieşte numai cu trupul, iar cu duhul este în Împărăţia cerurilor, împreună cu îngerii şi sfinţii şi îl contemplă pe Domnul.
Adeseori, când puneam vreo întrebare părintelui Tadei, el îmi răspundea scurt, după care adăuga: „Despre asta a scris cutare şi cutare Sfânt Părinte. Să merg să iau cartea şi să citim? ” Fireşte, că eram de acord bucuros, iar preţ de o clipă părintele răsfoia cartea şi citea fragmentele respective, iar apoi vorbea de la sine. Nu am întâlnit un om care să se orienteze atât de iute în aceste cărţi.


Despre asprime

- Asprimea faţă de aproapele este primejdioasă. Cei aspri înaintează numai până
 la o anumită măsură şi rămân la nevoinţa trupească. În raporturile cu oamenii trebuie să fim buni, blânzi, îngăduitori.
Părintele Tadei mi-a istorisit atunci un vis caracteristic al său:
- Abia dacă adormisem, şi visez că am murit. Doi tineri m-au dus într-o cameră
 şi m-au aşezat pe un postament, între ei doi. De-a dreapta mea se aflau judecătorii. În fund, la stânga, cineva mă acuza şi grăia astfel: „Iată, acesta este cel care nu se poate înţeleg cu nimeni!” Am tăcut mirat. Atunci, acelaşi glas, din colţ, a repetat acelaşi lucru iarăşi, de două ori. Tânărul care se afla în partea mea dreaptă îmi spune: „Nu te teme! Nu-i întocmai că nu te poţi înţelege cu nimeni! Numai pe tine însuţi nu te poţi înţelege!”
Atmosfera cerească şi atmosfera iadului

- Omul care poartă în sine împărăţia lui Dumnezeu răspândeşte în jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeieşti. Împărăţia lui Dumnezeu făureşte (lucrează) în noi atmosfera împărăţiei cerurilor, împotriva atmosferei diavoleşti a cugetului, pe care o răspândeşte în jur omul care poartă în inima sa iadul.  Rolul creştinilor în lume este să curăţească atmosfera pământului şi să lăţească (lărgească) Împărăţia lui Dumnezeu.
Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti în noi, căci de vom pierde împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru nu ne vom mântui nici noi şi nici semenii noştri (ceilalţi). Cel ce poartă înlăuntrul său împărăţia lui Dumnezeu, acela o va transmite (da) în chip nevăzut (pe nesimţite) şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea şi căldura noastră, vor dori să fie în preajma noastră (cu noi) şi treptat atmosfera cerurilor va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să vorbim oamenilor despre asta; cerul va radia din noi şi când tăcem şi când vorbim despre cele mai obişnuite lucruri; acesta străluceşte din noi chiar şi fără ca noi să fim conştienţi de asta.
În cel neascultător nu se va sălăşlui Împărăţia lui Dumnezeu, căci acesta va voi întotdeauna să se facă voia lui şi nu voia lui Dumnezeu. În Împărăţia cerurilor nu pot fi împărăţii în Împărăţie. „Duhurile căzute” au vrut aceasta şi de aceea au căzut de la Domnul, Împăratul Slavei.
Sufletul care a căzut în cercul haosului în cuget, în atmosfera iadului, sau care numai s-a atins de ea, încearcă chinuri demonice. De pildă, citim ziarele sau ne plimbăm pe străzi şi apoi, dintr-odată, simţim  că ceva s-a tulburat înlăuntrul nostru, simţim un gol, o tristeţe. Aceasta se întâmplă din pricină că, citind diferite lucruri, am fost distraşi, am pierdut mintea unită, ne-am împrăştiat, şi atmosfera iadului „s-a strecurat” (părintele Tadei întrebuinţa des acest cuvânt) înlăuntrul nostru.

Despre propovăduire

Nu trebuie propovăduit cu mintea, ci cu inima. Numai ceea ce izvorăşte din inimă atinge inima celuilalt. Nu vă năpustiţi (nu atacaţi) niciodată, nu vă faceţi potrivnici nimănui. Dacă predicatorul vrea să-i îndepărteze pe oameni de la vreun rău să o facă prin blândeţe, smerenie şi mare frică de Dumnezeu.
Despre smerenie
- Cum este un om smerit?
- Cei smeriţi se socotesc pe ei înşişi mai prejos (mai mici) decât toţi oamenii, şi
 nu numai faţă de oameni, ci şi faţă de lucruri.
- Cum putem socoti un lucru mai presus decât noi dacă Dumnezeu ne-a
 împodobit cu minte, ne-a numit fii ai Săi?
- Dacă, veţi pune mâna pe inimă şi veţi fi sinceri cu voi înşivă veţi înţelege că
sunteţi mai mici decât multe făpturi. Luaţi aminte la albină, cum zoreşte şi trudeşte. Se dăruieşte fără cruţare şi fără rezerve. Albina trăieşte, cu totul, o lună şi o jumătate de zi, şi adesea piere muncind, pe câmp, şi nu se mai întoarce la stupul ei. Şi cât se gândeşte omul la sine şi cât îşi plânge de milă. Sau, priviţi furnica cum nu se plictiseşte (găseşte anevoie) să poarte neîncetat o povară. Iar atunci când îi cade sarcina o ridică şi îşi continuă munca cu răbdare. Iar noi, dacă nu apucăm imediat ceva în mâini ne luăm degrabă mâinile de pe acel lucru.
Eram de faţă, odată, când o bunică la întrebat pe părintele Tadei ce să facă ca nepoţii ei să fie mai credincioşi.
- Trebuie ca bunica lor să fie totdeauna blândă, bună, să nu se supere
 niciodată,   să fie totdeauna binevoitoare, să asculte totul, când, iată, pe ea nu vor să o asculte. Poate că acum nepoţii nu vor fi credincioşi, dar vreodată, mai târziu, îşi vor aminti de bunica lor şi amintirea ei îi va face mai buni…

A consemnat G. J. „Pravoslavni Misionar”   
Despre ţelul vieţii

Iertaţi-mă, dacă uneori, în timpul convorbirii de ieri seară, m-am abătut de la temă. Voi înşivă vedeţi cum este viaţa noastră aici pe pământ. Noi, creştinii dorim atât mântuirea noastră cât şi a semenilor noştri şi tânjim după desăvârşire. Cei care nu sunt religioşi doresc să ajungă la desăvârşire în sfera vieţii materiale.
Eu, încă din fragedă tinereţe am început să slujesc lui Dumnezeu. Aveam o sănătate fragilă şi mă gândeam eu să duc viaţa aceasta scurtă după voia lui Dumnezeu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că încă de la bun început m-a îndrumat la muncitorii aceia ruşi, la mănăstirea Milkovo. Aici, în mănăstire majoritatea erau monahi ruşi refugiaţi, iar printre ei se aflau şi oameni sfinţi şi pentru că eram încă copil, am învăţat toate cele ce ei mi-au spus.
Întreaga viaţă m-a chinuit gândul despre ţelul vieţii, m-am întrebat către ce duce această viaţă. Să fie oare spre bogăţia materială pe care omul se trudeşte atât să o agonisească, să mănânce şi să bea, oare asta să fie totul? Slavă lui Dumnezeu, în viaţa Sfântului Serafim de Sarov, Sfântul lămureşte că ţelul vieţii este întoarcerea în braţele Părintelui nostru Ceresc, ca noi oamenii, aici pe pământ, călăuziţi de Duhul Sfânt, să fim asemenea îngerilor care sunt în ceruri.
Pentru că toţi suntem copii ai unor părinţi căzuţi, de aceea ne este mai uşor să ne abatem de la cale acea dreaptă decât să ne lepădăm de numeroasele noastre fapte (lucruri) negative pe care le-am săvârşit de-a lungul vieţii şi în cercul familiei noastre. Deşi suntem copie a părinţilor noştri, care nu au fost desăvârşiţi şi nici capabili să ne ofere ce este mai frumos, totuşi am văzut, la părinţii noştri şi mai târziu în viaţă, multe nedreptăţi şi am îndurat multe dureri ale inimii. De aceea noi toţi tânjim după desăvârşire şi dorim să descoperim care este scopul vieţii acesteia. Descoperim acest lucru treptat, după cum ne spun Sfinţii Părinţi: „Credinţa creşte în noi treptat”. Unul dintre Sfinţii Părinţi chiar spune: „Credinţa mea din anii tinereţii faţă de acea pe care o am acum la bătrâneţe era pur şi simplu necredinţă”. Credinţa noastră creşte treptat şi când se întăreşte în Domnul devine puternică şi tare. Astăzi se întâmplă multe în lume. Am auzit multe despre protestanţi. Ei au căzut de la Biserica Apuseană şi nu s-au unit niciodată cu Biserica Răsăritului, introducând multe inovaţii în credinţa lor. Protestanţii se trudesc şi se roagă, au dezvoltat un misionarism mai aprig decât Biserica Catolică, dar ei nu sunt conştienţi şi nici nu ştiu că sunt sub stăpânirea duhurilor de sub ceruri. Toţi aceia pe care protestanţii îi aduc la creştinism intră automat sub stăpânirea a multe duhuri. Apostolul Pavel spune, tu spui că crezi, arată-ţi, deci, credinţa ta prin fapte. Şi Satana crede şi se cutremură, dar se împotriveşte. Mulţi, aici pe pământ se socotesc pe sine a fi necredincioşi, dar dacă stăm să cugetăm mai bine la noi înşine vom vedea că nu există nici o fiinţă cugetătoare pe pământ a cărei inimă să nu tânjească după viaţa şi dragostea absolută. Dragostea absolută nu cade niciodată, rămâne veşnic. Inimile noastre, ale tuturor, năzuiesc după binele absolut, după pacea absolută, de fapt, inima noastră a tuturor tânjeşte după Dumnezeu. Dumnezeu este viaţă, Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este pace, Dumnezeu este bucurie.
Cu inima noi dorim după Dumnezeu, dar prin gânduri ne împotrivim Lui. Satana crede şi se cutremură, dar se împotriveşte. Asemenea şi necredinciosul, nu este necredincios, ci potrivnic. Aşadar, inima noastră tinde spre Dumnezeu, da noi i ne împotrivim. Împotrivirea noastră nu va vătăma (păgubi) pe Dumnezeu, căci El este Atotputernic, ci pe noi înşine ne va vătăma.
Gândurile, dispoziţia, dorinţele ne conduc viaţa. Precum ne sunt gândurile pe care le avem, astfel ne este şi viaţa. Dacă avem gânduri de pace, linişte, dragoste deplină. Bunătate, mărinimie, curăţie, atunci şi în noi va fi pace, căci toate gândurile paşnice aduc cu ele pace lăuntrică care răzbate din noi, căci gândurile ne sunt pline de pace, linişte, dragoste desăvârşită şi bunătate. Dacă purtăm în noi gânduri negative, diavoleşti, atunci se nimiceşte şi pacea noastră lăuntrică. Sfinţii Părinţi spun despre gânduri: „Orice gând care năruieşte pacea şi gândurile care nu ne dau pace, acelea toate sunt de la diavol şi trebuie să le respingem şi să nu le primim”. Trebuie să ne trudim pentru binele nostru, ca să se întărească în noi pacea, bucuria, dragostea lui Dumnezeu. Părintele nostru Cel Ceresc vrea ca fiii Săi să aibă trăsăturile Lui Cele dumnezeieşti, până ce vom fi plini de dragoste, pace, mângâierea bucuriei, adevăr mărinimie. Domnul doreşte ca noi toţi să fim blânzi şi smeriţi, căci din sufletul blând şi smerit străbate milostivire şi bunătate. Un asemenea suflet şi atunci când tace emite întotdeauna valuri de linişte, pace, dragoste desăvârşită şi bunătate. Un asemenea suflet nu se simte jignit când este insultat sau certat, poţi chiar să îl loveşti, iar lui îi va fi milă de tine pentru că îl chinui atât de mult. Astfel de oameni sunt puţini pe pământ, dar din pricina lor (pentru ei) soarele străluceşte şi Dumnezeu ne binecuvântează să trăim, să avem toate cele de trebuinţă vieţii noastre. Trebuie să ne gândim să ne schimbăm.
Vedeţi voi înşivă cum în familie creăm armonie sau facem dezbinare după cum ne sun gândurile şi dorinţele noastre. Dacă stăpânul casei este copleşit de griji, gânduri sau de vreo povară, prin acestea el pricinuieşte tulburare, nu numai lui, ci şi întregii sale familii. Toţi cei ai casei vor fi mâhniţi, nu vor avea pace, nici mângâiere. El, ca stăpân al casei, trebuie să răspândească bunătate, şi să o transmită şi tuturor celorlalţi ai casei. Astfel lucrează aparatul gândurilor noastre. Eu, la vremea mea, nu am ştiut că omului nu îi este îngăduit să îi jignească pe părinţii săi, nici măcar cu gândul. La vremea mea nu eram conştient că jignirea are consecinţe grele pentru noi toţi. Am avut mult de suferit din pricină că l-am jignit pe tatăl meu cu gândul, iar acum nu mă mai pot pocăi pentru asta. Tatăl meu era un paşnic, liniştit, blând, de o bunătate nemaipomenită. Niciodată, în viaţa lui, nu a fost bolnav, căci întotdeauna avea pace lăuntrică, iar organele îi funcţionau fără probleme. Şi-a privit întreaga lui viaţă ca pe un spectacol. Nu era jignit dacă cineva îl ofensa, era paşnic şi liniştit. Aş fi fost fericit să am trăsăturile lui de caracter. Noi, bărbaţii, majoritatea noastră suntem ai mamelor, în timp ce fetele sunt ale taţilor. Nimeni nu ştie de ce într-o familie se nasc fete, iar în alta băieţi. Oamenii nu ştiu de ce se întâmplă astfel, nu înţeleg, dar Domnul ne-a arătat de ce şi cum se întâmplă astfel. Depinde foarte mult de tiparul (secvenţa) sângelui părinţilor. Dacă aceasta este asemănătoare la cei doi părinţi copiii vor fi şi băieţi şi fete. 
Acest lucru poate fi văzut în multe locuri. Putem vedea acelaşi lucru la albine. Apicultorii ştiu bine că matca se împerechează numai o singură dată în viaţă cu o alta. Cea care moare în urma împerecherii este cea care poartă ouăle, astfel poartă în ea şi de o parte şi de cealaltă, naşte şi  albine lucrătoare şi trântor. După doi ani ea trebuie îndepărtată căci poartă numai ouă de trântori, numai parte bărbătească, nu şi ouă de lucrătoare. Vedeţi în multe locuri Domnul ne descoperă de ce se nasc copii şi de parte bărbătească şi de parte femeiască. Dumnezeu ne descoperă totul, dar e nevoie să cugetăm puţin, căci multe sunt tainice iar noi nu ştim ale înţelege. Din gândurile noastre izvorăşte bine sau rău, pace sau dezbinare în familie, iar cei credincioşi vor întotdeauna să fie buni şi paşnici. Ei se străduiesc pentru aceasta dar grijile pământeşti îi împovărează. Domnul a luat asupra sa toate grijile noastre, căci noi nu ne putem ajuta singuri ci numai complicăm lucrurile.
Noi aici în ţara noastră şi pretutindeni în lume culegem roadele gândurilor şi dorinţelor noastre. Dacă gândurile şi dorinţele noastre nu sunt bune  nici rodul  lor nu poate fi bun. E nevoie să ne pocăim şi să ne schimbăm viaţa. Pocăinţa nu înseamnă numai să mergi la preot, ci e nevoie să ne curăţim sufletul de acele gânduri şi de depresia în care am căzut din pricina drumului întortocheat al vieţii. Pocăinţa înseamnă înnoirea vieţii, ţintirea sau râvna spre binele absolut, îndepărtarea de lucrurile, părţile negative ale vieţii. Această lipsă de tărie există şi la oamenii credincioşi şi din pricina ei suferim. Dacă poporul nostru s-ar fi  pocăit, n-am mai fi fost încercaţi de suferinţele prin care trecem acum. Căci noi înşine prin gândurile şi dorinţele noastre ne complicăm viaţa. Până acum nu am ştiut asta, iar acum văd că sunt vinovat pentru toate. Sunt vinovat pentru toate şi încă foarte mult. Întotdeauna m-am minunat că sfinţii părinţi s-au considerat pe ei înşişi cei mai răi dintre oameni.
A venit la mine o dată o tânără, mama şi tatăl ei erau medici, iar ea lucra la academie. A venit la mânăstirea Vitovniţa în 1963 şi m-a întrebat multe lucruri. Am văzut că era foarte mâhnită din pricina mamei ei. Tatăl o iubea foarte mult, dar mama nu. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus că mama ei nu a vrut să aibă fată, ci băiat. Ea are un frate mai mare dar acesta plecase să trăiască la Paris. Am rugat-o să nu poarte vrăjmăşie mamei sale care a purtat-o în pântece, i-a dat naştere şi a crescut-o. Tatăl ei murise , mama a rămas văduvă, iar ea era singura mângâiere ce-i rămăsese mamei ei. Fata fugise de două ori la mânăstire de unde a întors-o tatăl ei. I-am spus să nu-şi mâhnească părinţii şi să rabde, căci monahie poate să fie şi fără uniformă. Dumnezeu nu vrea de la noi uniformă, Dumnezeu vrea ca viaţa noastră să fie bună şi virtuoasă. Poţi fi monahie şi în lume. În Rusia sunt mulţi monahi, monahii şi preoţi care nu poartă uniformă că acest lucru este interzis. În Rusia a crescut mult duhul evlaviei. Va veni Domnul şi la noi numai că trebuie să ne rugăm Domnului din inimă să ne ajute căci ne-am răcit foarte mult. Credinţa noastră trebuie să crească, ea creşte treptat şi se face puternică şi mai puternică. Dacă ne rugăm din inimă, Dumnezeu ne îndeplineşte rugăciunea, căci El este Dumnezeul nostru  al tuturor, părintele nostru şi de aceea trebuie să sporim în rugăciune. Noi toţi în ţara noastră trebuie să fim într-un cuget şi dacă vom atinge aceasta nu vom mai avea duşmani.
Dacă privim istoria poporului Israel, vedem că duşmanii îi cucereau de fiecare dată când se lepădau de Domnul, însă El îi ajuta întotdeauna când aceştia simţeau o pocăinţă sinceră. Domnul este întotdeauna cu noi. Noi îi certăm întotdeauna pe  politicienii care sunt la putere, dar ei sunt copiii noştri. Noi cei bătrâni suntem vinovaţi şi nu ei, căci noi le-am oferit exemplul în viaţă pe care să-l urmeze. Noi suntem imaginea părinţilor noştri, imaginea celor bătrâni, şi nu am putut vedea multe la ei. Noi cei bătrâni suntem vinovaţi că nu ne-am îndrumat copii pe calea cea dreaptă. Noi bătrânii trebuie să pornim din nou cu noi , şi nu să-i îndreptăm pe ceilalţi pe dinafară. Sfinţii Părinţi spun că trebuie să ne îndreptăm pe noi înşine, să ne mântuim şi se vor mântui şi alţii alături de noi. Trebuie să ne străduim să fim buni, întotdeauna împăciuitori, liniştiţi ca pretutindeni oamenii să simtă pacea şi liniştea din noi. Singuri vedem cum putem  să atragem sau să îndepărtăm de la noi gândurile. Trebuie să ne schimbăm, trebuie să ne întărim în credinţă şi apoi să lucrăm. Sfinţii Părinţi au dat foarte multe lămuriri cu privire la rugăciunea minţii, cum trebuie să stăpânim inima şi mintea. Sfinţii Părinţi spun că trebuie să căutăm ca fiecare lucrare, gând şi muncă a noastră, totul să izvorască din inimă, căci cu inima simţim, iar nu cu mintea. Cu mintea cugetăm, iar când totul izvorăşte din inimă atunci ajungem la concentrarea tuturor puterilor minţii în inimă.
Când ne rugăm facem aceasta din inimă, căci Domnul este Domnul inimii. El este centru vieţii fiecărei fiinţe vii. El este sprijinitorul vieţii şi nu trebuie să-L căutăm alt undeva. El se află aici şi aşteaptă să-L primim, şi să credem în El. Noi avem puţină credinţă şi încredere în Domnul. Când vom avea atâta încredere în El cât avem în prietenii noştri, când îi rugăm să facă ceva pentru noi, când vom avea atâta încredere, nici noi şi nici ţara noastră nu va mai suferi atâta.
Haosul gândurilor din noi şi din ţara noastră vine din gândurile noastre. Noi suntem cei care pricinuim lipsa de armonie a gândurilor, iar dacă politicienii noştri ar fi toţi într-un cuget nu am mai fi în starea aceasta. Suntem conştienţi că în noi se află o energie şi o viaţă dumnezeiască. Fiecare persoană ca energie dumnezeiască, când se uneşte cu celelalte creează o putere uriaşă, iar duşmanul fuge de aceasta, căci în ea sălăşluieşte armonia, iar în el dezbinarea. Dacă politicienii noştri ar fi uniţi noi nu am mai avea duşmani, atunci nu ar mai fi de folos duşmanului nici armele, nici oastea, nimic.
Noi suntem fiinţe dăruite de Dumnezeu, dar nu ştim să trăim cum se cuvine şi facem iad şi în noi şi în jurul nostru. Vlădica Nicolae  povestea cum un preot cerea permanent să fie mutat într-un alt loc. La cererea lui vlădica i-a răspuns astfel, părinte cu dragă inimă te-aş schimba unde doreşti dacă nu te-ai muta tu singur acolo” şi adaugă: „nici măcar diavolul nu  poate face rău omului cât poate îşi poate face el singur”.
Dumnezeu ne-a dăruit nouă totul şi de noi depinde să fim buni. În măsura în care acordăm atenţie părţilor negative ale anumitor oameni, care ni se adresează nu putem avea pace şi pocăinţă. De ce Domnul a poruncit să iubim pe vrăjmaşii noştri? A făcut asta nu pentru ei, ci pentru noi. Atâta vreme cât ţinem în noi la răul sau vătămarea pe care ni l-au făcut vrăjmaşii, prietenii, rudele, apropiaţii noştri nu avem pace şi linişte şi trăim într-o stare de iad. Trebuie să ne eliberăm de acest rău, să-l izgonim ca şi cum n-ar fi fost nimic, să iertăm totul. Tocmai de aceea părinţii trebuie să îndure multe în viaţă şi în familie pentru copii. Noi acum îi certăm pe copiii noştri, dar nu avem dreptate, căci noi nu i-am îndrumat pe calea cea dreaptă. Mi-a scris o doctoriţă o scrisoare în care îmi spune: „ Eu şi bărbatul meu, care este şi el doctor, avem un fiu, care a distrus deja a treia maşină şi mulţumită lui Dumnezeu a rămas viu. Acuma ne cere să-i cumpărăm o altă maşină şi noi nu mai avem posibilitatea materială să o facem. Când ne întoarcem de la serviciu, şi de la mine , şi de la tatăl lui cere bani cu forţa. Ce să facem şi cum să rezolvăm această problemă?”  Eu i-am răspuns la toate acestea că nu-l pot învinui niciodată pe el pentru aceasta, căci toate acestea se întâmplă din vina lor. Au avut un singur fiu şi i-au făcut toate după voie încă de când era mic. Dacă atunci când era mic dorinţele lui erau mici, mărunte acum el a crescut şi cererile lui au crescut şi ele. Tot ce le-a rămas acum de făcut este să acorde multă dragoste şi atenţie fiului lor până ce el îşi va veni în fire şi va înţelege că părinţii îi doresc ce-i mai bine. Alt chip nu există. Vedeţi cum noi prin gândurile şi dorinţele noastre ne putem îndrepta viaţa noastră şi a celor apropiaţi nouă, iar eu vă doresc să fiţi astfel, aşa. Iertaţi-mă că m-am abătut de la temă, dar într-adevăr ceea ce am în mine, aceea şi scot  în afară, căci fiecare dă ceea ce are în sine, şi doresc binele poporului nostru şi întregii lumi, căci pentru aceasta sunt monahii.
Unii m-au întrebat ce înseamnă să fii călugăr cu schimă mare. Răspuns am primit de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, rugător pentru lumea întreagă, cel care se roagă Domnului să mântuiască lumea întreagă. Datoria noastră este să ne rugăm astfel, sincer pentru toţi ca Domnul să dăruiască tuturor pace şi bucurie. Slavă Lui Dumnezeu pentru copii smeriţi, blânzi şi nevinovaţi pentru care Domnul le şi dăruieşte bunăstare. Mulţumită lui Dumnezeu, ţara noastră are o climă temperată şi aici poate creşte orice. În ţinuturi din Sahara, Palestina şi Orient plouă numai iarna, iar cei de acolo trudesc din greu, iar nouă ne-a dat tot binele şi evlavia ca să fim buni.
În viaţă credinţa noastră creşte treptat, iar această primă cunoştinţă o dobândim de la părinţii noştri acasă iar apoi ne încredinţăm că Domnul se gândeşte la noi şi nu priveşte la chipul nostru , ci priveşte în inimile noastre. Dumnezeu priveşte la inimile noastre care Îi aparţin pe deplin. Priviţi-i pe cei care sunt căsătoriţi. Toţi cei care  s-au căsătorit fără binecuvântarea părinţilor sau au fost siliţi să se căsătorească nu au pace şi zadarnică (de prisos) este iubirea lor. Priviţi cât de mare este puterea părinţilor trupeşti şi spirituali. Adesea am auzit pe părinţii trupeşti şi spirituali să vorbească deschis, fără ocolişuri despre cele ce-i apăsau pe copii lor.
O data m-am mirat cum o mamă care era credincioasă şi un tată care şi-au ucis fiul prin gândurile lor. Acest singur fiu al lor, copil credincios învăţat din tinereţe în acest duh era pur şi simplu ca un înger, avea o bunătate deosebită care nici nu ne-o putem închipui. O dată a venit la el o fată din ţinutul lui să-i ceară ajutorul, anume ea era însărcinată cu un bărbat oarecare, iar acum venise să se roage de tânărul acesta s-o ia în căsătorie, căci părinţii şi fratele ei sunt aspri şi dacă află că e însărcinată, nu-i rămâne altceva de făcut decât să se omoare. El a consimţit  să semneze un astfel de contract de căsătorie, iar când se va naşte şi va începe să meargă copilul el va merge pe calea lui, iar ea pe a ei. Cum se întâmplă de obicei în satele mici totul s-a aflat imediat, iar mama lui nu a putut să îndure cele întâmplate, pe când tatăl spunea că este viaţa fiului lor şi nu al ei, dar aceasta nici nu vroia să audă. „Nu vreau să-l mai văd cât este viu, ştia să spună. Astfel s-a şi întâmplat. Pe când conducea o motocicletă fiul ei s-a ciocnit cu o alta şi a murit. După ce s-a întâmplat acesta, mama a venit la mine tristă şi mâhnită iar eu i-am spus: ”tu l-ai omorât pe singurul tău fiu. Vezi cât de puternice sunt gândurile tale. Ai spus că nu vrei să-l mai vezi viu şi asta s-a şi întâmplat. ” 
Adeseori nici părinţii nu ştiu, dar pentru noi, copii lor, ei sunt cei care au dreptate şi trebuie să ascultăm de ei în chip absolut, şi atunci vom fi binecuvântaţi. Din păcate, puţini sunt aceia care-şi cinstesc părinţii ca pe sfinţi. Eu am suferit mult căci adeseori osândeam pe tatăl meu, gândind că-şi petrece puţin timp cu copilul lui. Aşadar, (în consecinţă) gândurile mele îmi planificau viaţa şi din pricina lor mult am suferit. În timpul ocupaţiei de două ori am osândit la moarte. Mai înainte  nu am ştiut din ce cauză, dar când m-am dezmeticit am văzut că eu sunt cel care mi-am planificat. De asemenea este vădit neîndoielnic, că aceia care poată în ei dragoste nemăsurată deschid orice uşă, şi acolo pe câmpul de luptă unde nu este viaţă şi acolo Domnul  în chip minunat păzeşte pe aceia care au dragoste de părinţii lor, atât trupeşti cât şi spirituali. Vedeţi, dacă noi am fi astfel, lumea nu s-ar mai afla în starea asta. Acum trebuie să ne rugăm cu toţii şi Domnul ne va da putere şi ajutor.
Domnul este stăpânul tuturor minţilor. El este tare şi are putinţa să schimbe fiecare persoană astfel încât să-şi vină în fire, căci dacă Domnul nu ne trezeşte, atunci cine o va face, dacă nici mama, nici tatăl nostru nu ne-au îndrumat pe calea cea dreaptă. Nici la şcoală nu se poate învăţa mult, decât numai cum să mâncăm şi să bem în viaţă. Eu încă de când eram copil mă gândeam mult la lume. Încă de când eram copil acordam atenţie gândurilor şi văd acum că am îmbătrânit şi văd că încă nu am ajuns la acea treaptă până pe care am urcat pe când eram copil, căci Însuşi Domnul luminează, învaţă pe copii. Când eram mic nici la şcoală nu mergeam, şi observam cum gândurile mele rătăcesc în timp ce ceilalţi copii se jucau. Acest lucru nu este bun îmi spuneam eu în sinea mea, trebuie să fiu aici, prezent cu gândurile, concentrat numai pe lucrul acesta, dar în zadar, gândurile îmi hoinăreau neîncetat.
Copil fiind cugetam la toate acestea, iar acum văd că am îmbătrânit şi văd că nu am ajuns la înălţimea aceea. Din pricina aceasta am avut dorinţa să văd cum se simţeau Sfinţii Părinţi. Cum se simţeau Sfinţii Părinţi care încă din timpul vieţii au fost preaslăviţi de biserică, iar mai târziu şi în ceruri, cum s-au simţit ei în timpul vieţii. Slavă Lui Dumnezeu că am vieţuit o vreme cu ruşii, şi am putut să citesc operele Sfinţilor Părinţi. Sfântul Isaac Sirul este un psiholog inegalabil între Sfinţii Părinţi. În scrierile sale el spune: „ Omule, să nu dai pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Să-ţi păzeşti cu orice preţ pacea lăuntrică. Împacă-te cu tine însuţi şi atunci se vor împăca şi cerurile şi pământul.” Vedeţi cât de adânci sunt aceste gânduri şi de multe ori repetă acest lucru, dar până astăzi n-am putut să ajung până la această treaptă. Noi cu toţii putem fi buni dacă ne unim cu izvorul vieţii, cu Dumnezeu, cu toată inima noastră, atunci El ne va da putere să iubim şi pe noi înşine şi pe aproapele nostru. Fără Domnul nici pe noi nu ne putem iubi. Mulţi cad adeseori în deznădejde şi se ridică împotriva vieţii lor, îşi curmă viaţa, căci fără Domnul nu ne putem iubi nici pe noi înşine, nici pe semenii noştri şi nici pe vrăjmaşi. Prin El putem toate, căci El este puterea şi viaţa noastră.
Inimile noastre trebuie să le supunem cuiva şi dacă le supunem cuiva din lume, acest lucru ne poate aduce vătămare. Noi toţi căutăm iubire veşnică şi neschimbătoare, pace fără de sfârşit, şi cine poate da toate acestea, nu ni le poate da nici mama, nici tatăl, nici fratele , nici sora. Toţi aceştia ne pot părăsi, dispreţui şi respinge. De ce? Pentru că noi toţi suntem limitaţi şi în timp şi în spaţiu şi toţi ne aflăm în luptă cu puterile de sub ceruri care neîncetat ne întinează gândurile. Aşadar, toţi cei cărora ni le supunem inimile noastre, toţi aceştia ne pot părăsi, ne pot răni. Duhurile cele rele strecoară în dragostea noastră curată, dumnezeiască, gânduri şi caută să ne înrobească. Iubirea dumnezeiască este nesfârşită , atotcuprinzătoare, iar noi existăm, fiinţăm, vieţuim mărginiţi, înrobiţi nu numai de fiinţele vii, ci şi de lucrurile moarte, fără viaţă care sunt fără valoare. Inima noastră este înrobită de lucrurile lumeşti, iar dacă cineva i le răpeşte acesta suferă. Numai în Dumnezeu putem avea o dragoste deplină, mai întâi cu Dumnezeu, şi abia apoi cu rudele şi semenii noştri.
Nu ne este îngăduit să ne fim idoli unii altora. Sfinţii Părinţi spun că această naştere a noastră pe pământ este din îngăduinţa Domnului după cădere, căci Dumnezeu a făcut toate şi El este tuturor părinte, dar iată din păcate toate s-au tulburat. S-a tulburat şi firea noastră, căci strămoşii noştri erau nemuritori. Prin căderea omului a venit moartea, s-a tulburat lumea materială, cosmosul căci Adam a fost creat ca o coroană a întregii creaţii şi stăpân a întregii lumi materiale. În fiecare individ este reprezentată întreaga lume materială, întregul cosmos şi puterile minţii, căci se spune că omul este un mic cosmos. Trebuie să ne întoarcem în braţele Părintelui nostru, ca să ne întărească în credinţă, să fim puternici în El, şi prin Domnul vom vedea Împărăţia cerurilor. Începusem să îi vorbesc despre protestanţi. Sunt în jur de 200.000 mii de indonezieni care au trecut la creştinism, toţi aceşti oameni sunt automat cuprinşi de energie negativă. La ei se întâmplă mari minuni: învie morţi, prefac apa în vin, fac operaţii cu mâinile goale, deschid şi închid pântecele cu mâinile.
Sfinţii Părinţi spun: „Ceea ce credinţa doreşte Dumnezeu înfăptuieşte (face), dar plinătatea (desăvârşirea) vieţii creştine este smerenia desăvârşită.” Chiar unul dintre proorocii vechi (ai legii vechi) spune: „Numai asupra celui blând şi smerit cu inima voi privi”. Cei blânzi şi smeriţi sunt moştenitorii Împărăţiei Cerurilor, şi vouă tuturor vă doresc să fiţi şi voi fii ai Luminii, şi să ne aflăm împreună înaintea Domnului, să-L slăvim pe Domnul în tot timpul şi în veacul veacului. Iată planeta noastră a ajuns la sfârşitul ei, tot ceea ce s-a întâmplat până la capăt, şi mai cu seamă în această scurtă vreme, totul trece neînchipuit de repede, şi slavă lui Dumnezeu că este aşa , ca viaţa noastră să nu fie în zadar, să nu ne chinuim aici fără folos, căci Împărăţia cerurilor este o stare gândită a sufletului, iar iadul asemenea, noi suntem o clipă în rai , o clipă în iad. Când suntem indispuşi, în noi e iad, nu avem pace, nici linişte. Când în inimă avem bucurie, atunci ne simţim ca în rai. De aceea trebuie neîncetat să trudim în rugăciune. Puţini sunt aceia care pe pământ primesc harul în dar. Am fost foarte interesat despre cum s-au simţit Sfinţii Părinţi din timpul vieţii şi cum au reuşit ei să păstreze aici, harul primit în dar până la capăt. Sfinţii Părinţi spun că aici pe pământ sunt dintre aceia care au păcătuit mult, care deja au experienţa vieţii, dar care atunci când s-au întors la Domnul nu s-au mai întors de atunci , nici la dreapta , nici la stânga, ci au mers de-a dreptul spre Domnul . Şi Sfântul Apostol Pavel, şi Maria Egipteanca, şi mulţi alţii când s-au întors la Domnul au rămas cu El. Noi încă n-am ajuns la această înălţime, pe noi încă ne atrage ceva aicea. Noi suntem o clipă în odihnă, o clipă în luptă, război, dar puţini sunt aceia care dobândesc harul în dar. Eu tare m-am minunat când am înţeles că puţini sunt monahii care primesc harul în dar, şi că mulţi dintre oamenii din lume au primit acest har. Aproape acum un an a venit la mine un tânăr din Banja Luka, care făcea rugăciunea Lui Iisus.  De puţină vreme un prieten de-a lui, care era căsătorit şi avea copii a învăţat şi el să se roage cu rugăciunea lui Iisus. Mult m-am mirat când prietenul lui a venit şi mi-a spus cum inima i se roagă neîncetat şi rugăciunea curge neîntreruptă. Acest tânăr era atât de luminat de bucurie, plin de o pace negrăită. El s-a încredinţat pe sine, pe soţia şi pe copii lui, lui Dumnezeu şi a dobândit în dar harul. Prietenul care l-a învăţat rugăciunea, nu a dobândit acest har, deşi îndelung s-a rugat pentru a-l primi. Aşadar Domnul priveşte la inima noastră iar când noi ne vom adresa din inimă, Domnul de îndată ne va mângâia. Numai aceia care au primit în dar harul pot şti care este starea sfinţilor şi a îngerilor. Altora nu le este dat a şti, noi ne rugăm lui Dumnezeu şi ne trudim, dar dacă cineva nu a dobândit harul nu poate înţelege starea îngerilor şi a sfinţilor, căci aceasta nu se poate explica în cuvinte. Aceasta este o stare de pace şi bucurie de negrăit. Ştii cum ai fost înainte, te mâniai, iar acum mânie numai este. Nu e nici om care să te poată vătăma, nu e nici un gând negativ care să-ţi poată face rău, căci eşti împrejmuit, călăuzit de duhul sfânt. ei pot înţelege starea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu , care din pântecele mamei ei până la sfârşitul vieţii pământeşti şi chiar şi în veşnicie  a fost plină de harul dumnezeiesc. Sfântul Dionisie, ucenic al Sfântului  Apostol Pavel a dorit să o vadă pe Sfânta Maică şi când a ajuns la Ierusalim l-au dus în odaia în care fusese Prea Sfânta Maică iar el spune că deîndată s-a luminat de o pace şi o bucurie şi spune el:  „Dacă eu într-adevăr n-aş fi ştiut că există Dumnezeu, pentru mine Pre Sfânta Maică ar fi fost Dumnezeu.” De aceea Domnul a lăsat  pe Prea Sfânta Maică să fie mângâiere Sfinţilor Apostoli, căci ei mult au fost prigoniţi din toate părţile. Ea a fost mare mângâiere pentru ei, căci a răspândit pretutindeni în jurul ei  pacea şi bucuria Lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie să ne rugăm, să ne rugăm din inimă şi să tânjim din inimă după Dumnezeu şi atunci Domnul ne va da harul Său şi pretutindeni vom simţi care este starea îngerilor şi sfinţilor şi nimeni nu ne va mai putea vătăma. Iubiţi pe toţi şi veţi avea pace şi bucurie nespusă, de nedescris în cuvinte. Vă doresc tot ce-i mai frumos, pace şi bucurie de la Domnul.
Spuneţi-mi părinte de ce în ciuda iubirii pe care o avem pentru Domnul şi pentru o viaţă virtuoasă, totuşi ne împotrivim voii Sale, după cum aţi spus la începutul cuvântului dumneavoastră?
Copile, viaţa aici pe pământ este o luptă fizică şi mentală neîntreruptă, războiul este mai întâi al gândurilor, iar când numai putem să luptăm cu gândurile atunci ne războim între noi. Noi suntem într-o astfel de stare aici pe pământ şi credem că ne luptăm pentru credinţă. Noi ca indivizi nu putem face nimic pentru credinţă, numai dacă ne unim, aceasta este puterea. Suntem datori să ne luptăm, căci suntem copii părinţilor căzuţi şi duşmanii noştri, puterile cugetătoare, ne abat de la calea cea dreaptă. Vrăjmaşul chiar de mici îi învaţă pe copii să se împotrivească părinţilor. Ştie bine vrăjmaşul că dacă copii se împotrivesc încă de mici cu uşurinţă îi va îndruma în întreaga lor viaţă şi ei vor fi ai lui. Nu cu mult timp în urmă au venit la mine nişte părinţi cu fiica lor de 10, cel mult 12 ani. Ei îi cer copilului să-mi spună ce se întâmplă cu ea, iar ea îmi spune: „ Eu îi iubesc pe tatăl şi pe mama mea, căci şi ei mă iubesc mult. Îi iubesc foarte mult dar nu ştiu de ce îmi vine neîncetat să mă împotrivesc mamei şi tatălui, să nu ascult de ei , cu toate că nu vreau să fac asta. Eu vreau să ascult de mama şi tata, dar nu am pace.”
Vedeţi cum lucrează duhurile de sub cer! De aceea noi ne luptăm neîncetat să ne întărim credinţa. iar puterile de sub ceruri ne tulbură neîncetat gândurile.
Un pustnic a fost luptat vreme de douăsprezece ani de gândul că nu există Dumnezeu. Nevoitorul care se nevoia în singurătate a fost iarăşi chinuit de un astfel de gând. Şi douăsprezece ani întregi s-a luptat cu duhurile, dar Domnul ştia că este spre folosul lui să îngăduie să se abată aşa ceva asupra lui, iar gândurile să-l atace zi şi noapte.
Din pricina tuturor acestor lucruri este luptă şi război  între bine şi rău. Noi dorim să fim buni, dar duhurile de sub ceruri voiesc ca noi să nu avem nici măcar o calitate, ci numai trăsături negative. Iată, de aceea ne luptăm. Noi singuri nu ne putem lupta. Dumnezeu este Luptătorul nostru, Ocrotitorul nostru, căci noi singuri putem numai să căutăm sincer ajutor de la Domnul, şi Domnul ne va ajuta.
Odată, când eram grav bolnav am avut o vedenie cu Mântuitorul care îmi spunea să mă închin Preasfintei Sale Maici, căci ea este Apărătoare şi Ocrotitoare a monahilor. De aceea trebuie să luptăm, căci acesta este război al gândurilor.  Războiul gândurilor noastre nu îl purtăm în trup, ci cu duhurile de sub ceruri. Sfântul Apostol Pavel spune: „Lupta cea bună am luptat, şi credinţa am păstrat.” Pentru aceasta noi trebuie neîncetat să ne închinăm Domnului şi Preasfintei Sale Maici. Trebuie să ne rugăm Domnului să ne învrednicească ca şi noi să-L iubim pe El aşa precum îngerii şi sfinţii au iubit-o pe Preasfânta Maică.  Căci Domnul este puternic şi tare să ne ajute pe noi în aceasta, să facă astfel cu noi. El doreşte ca noi să fim astfel şi să rămânem în vecii vecilor şi prin toate epocile în veşnicie, în iubirea şi îmbrăţişarea Sa. De aceea şi ţie îţi doresc, suflete, aşa să te rogi lui Domnului, să te învrednicească să-L iubeşti aşa de puternic precum îl iubesc Preasfânta Maică, îngerii şi sfinţii. Atunci vei simţi pace şi linişte în inimă, căci îti vei în
china inima Aceluia Care este fără de sfârşit, Care îşi poate împărţi iubirea Sa fără de hotar, pacea Sa nesfârşită.
I Ne puteţi spune ceva mai mult despre motivul pentru care nu trebuie să plecăm la mănăstire fără binecuvântarea părinţilor?
Părinţii sunt stăpâni peste copiii lor şi au mare putere asupra lor. Ei îi pot încredinţa pe copii lor lui Dumnezeu sau lui satana. M-am minunat când  am înţeles câtă putere au părinţii asupra copiilor lor, o putere nemaipomenită (deosebită). Nu numai părinţii au putere mare asupra copiilor, dar şi bărbatul asupra femeii. În 1943, pe când eram la Belgrad, a venit la mine o femeie credincioasă, a adus câteva lucruri pentru mănăstire şi m-a rugat să mă rog pentru o familie. Această familie avea doi copii, o fată de nouă ani, paralizată şi un fiu care era negustor la o vestită familie belgrădeană. Când am început să mă rog pentru femeia aceia şi copii ei, am fost încercat de multe ispite şi necazuri. Nu am avut pace şi linişte. Atunci am mers la duhovnicul meu să mă spovedesc şi i-am spus că de câte ori mă rog pentru femeia aceasta îmi pierd pacea şi liniştea, atunci el mi-a zis: „roagă-te, roagă-te pentru ei!”. Am continuat să mă rog, dar iarăşi nu aveam pace şi linişte. A venit iarăşi femeia aceea credincioasă la mânăstire , iar eu am rugat-o să-mi spună mai multe despre femeia aceia şi copii ei. Mi-a povestit că era căsătorită cu un evreu din Bitolia. A avut cu acesta un fiu, pe care după terminarea gimnaziului l-au trimis să înveţe negustoria la o familie bogată de negustori belgrădeni. Au socotit că va învăţa mai bine negustoria în familia aceia. Fiul a fost acceptat, iar mama lui îl vizita des. După un timp s-a angajat şi ea la acelaşi negustor, făcând curăţenie în magazin. Când s-a întors acasă i-a spus că s-a hotărât să-l părăsească şi că numai poate trăi cu el. Atunci ea nu ştia că era însărcinată a doua oară cu soţul ei. Acesta a implorat-o să rămână, căci până atunci trăiseră în înţelegere şi fără certuri. Ea era creştină, îşi botezase primul copil şi trebuia să-l boteze şi pe al doilea. Tot ceea ce ea şi bărbatul ei făcuse de-a lungul vieţii era pentru copii. Acum nu mai dorea nimic decât să plece. Bărbatul ei foarte mâhnit, înţelegând cât este de încăpăţânată a lăsat-o să plece. După aceea, ea s-a întors la Belgrad şi a continuat să lucreze în magazin. La Belgrad am fost unde ea lucrează, să-i împărtăşesc al doilea copil. Fata nu este sănătoasă mental şi nu-şi poate folosi mâinile şi picioarele. Tot ceea ce-i spusese bărbatul ei s-a împlinit. După aceea, cugetam câtă putere are bărbatul asupra femeii şi vedem asta din cuvintele pe care Domnul i le grăieşte Evei: „Pentru ce ai ascultat de şarpe, căci de acum atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni.” Atunci am înţeles că mamele noastre, când nu-i ascultă pe soţi fac iad în casă. Vedeţi ce face ascultarea? Părinţii au mare putere asupra copiilor, dar şi bărbatul  asupra femeii, căci voia ei este supusă voii bărbatului iată, multe din cele pe care nu le-am ştiut Dumnezeu ni le - a descoperit, iar acum trebuie să ne străduim şi mai mult să fim buni.
Novi Sad 1997.

Pocăinţa este schimbarea vieţii

Pace şi bucurie vouă de la Domnul, căci pacea şi bucuria sunt cele mai de seamă bogăţii ale lumii acesteia şi ale lumii celeilalte. După aceasta tânjim toţi. Putem să avem tot ce ne dorim aici pe pământ, dar să nu avem pace şi bucurie. Iar pacea vine din izvorul păcii, de la Domnul. Când Domnul S-a întors la ucenicii Săi, când aceştia au închis uşile de teama iudeilor, primul lucru pe care l-a spus a fost: „Pace vouă!”.
Domnul vă va dărui pace dacă vă împăcaţi şi vă întoarceţi către binele absolut, iar binele absolut este Dumnezeu. El vrea să avem o calitate dumnezeiască, smerenia. Oriunde domneşte smerenia: în familie, în societate, acolo se sălăşluieşte pacea şi bucuria.
Tot binele şi tot răul izvorăşte din gânduri, căci noi suntem  un aparat gânditor. Avem influenţă chiar şi asupra lumii plantelor, căci şi (deoarece şi) lumea plantelor are un sistem nervos. Toate aşteaptă pace, mângâiere şi dragoste.
Pocăinţa înseamnă schimbarea vieţii. Omul trebuie să se ducă la preot sau la aproapele său şi să îi spună ce îi tulbură pacea. Dat fiind că (Deoarece) aproapele nostru participă (împărtăşeşte) la suferinţa noastră, noi dobândim mângâiere şi putere.
Dacă ne întoarcem la Izvorul vieţii, Domnul ne va da putere să întărim în înlăuntrul nostru gândurile binelui desăvârşit, căci gândurile, dorinţele bune aduc pace şi mângâiere pretutindeni. Trebuie să ne schimbăm.
Gândurile noastre ne influenţează nu numai pe noi, ci şi tot ceea ce ne înconjoară. Trebuie să răspândim gânduri bune. Domnul porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, nu pentru ei, ci pentru noi înşine. Trebuie să iertăm totul din inimă. Când iertăm totul din inimă, totul este iertat. Noi suntem părtaşi la pace, atunci pacea naşte bucurie şi mângâiere în toţi cei din jurul nostru.  Toţi simt gândurile noastre paşnice şi liniştite.
Când stăpânul casei este împovărat de griji privind familia nimeni nu are pace nici linişte din pricina gândurilor lui, nici măcar copiii mici, care cresc. De aceea cei care cârmuiesc căminul trebuie să se încredinţeze Domnului, să  I se roage, şi să priceapă că Domnul este Atotputernic, că El ne aduce mângâiere.
Trebuie să iertăm din inimă totul. Pacea lăuntrică nu poate fi păstrată atâta timp când conştiinţa noastră este mustrată de ceva. Trebuie să împăcăm conştiinţa. Trebuie să iertăm pe toţi din inimă. Fără aceasta nu există pace lăuntrică.
Domnul va da har. Acesta este putere dumnezeiască care lucrează pretutindeni, mai cu seamă în sufletele care caută pe Domnul, Izvorul vieţii. Pacea lui Dumnezeu se răspândeşte pretutindeni.
În Vechiul Testament este scris: Fiule, dă-mi inima ta. Domnul este singura mângâiere şi Îngerilor şi Sfinţilor şi tuturor celor care Îl caută. El singur este Nesfârşit.
Profesorul este distrat. El este aşa cum este. Roagă-te lui Dumnezeu să trimită îngerii săi buni şi profesorului şi ţie. Dacă îţi iubeşti profesorul atunci vei răspunde cu uşurinţă şi vei primi notă ca atare. Când profesorul şi elevul se împacă, între ei nu mai este război.
Nu avem pace dacă ne războim prin cugetul cu părinţii noştri. Duhurile rele caută ca noi să greşim cu orice preţ faţă de părinţii noştri. Atunci ei (câştigă, capătă) dobândesc putere asupra noastră, iar noi credem că altcineva este vinovat.  Mulţi înţeleg asta şi îşi îndreaptă gândurile.  Eu spun asta neîncetat – unii înţeleg, iar alţii devin încă şi mai mândri. Primim ceea ce dăm.
Sfinţii Părinţii spun: Seamănă dragoste şi dragoste vei secera. Seamănă pace şi pace vei culege. Este cu neputinţă să dobândim pacea dacă suntem plini de pizmă şi răutate. Dacă nu te vei slobozi de această însuşire (trăsătură) malefice cum vei intra în veşnicie? Numai Domnul ne poate schimba. Duhul se leagă (se uneşte cu gândurile) de gânduri. Care ne este însuşirea caracteristică aici, astfel vom trece şi în veşnicie.
Trebuie să fim paşnici. Este mai bine să înduri vătămare, decât să provoci. Dacă vom răbda jignire Domnul ne va da putere şi pace. Dacă nu vom răbda jignirea, conştiinţa nu ne va da pace. Conştiinţa este judecata dumnezeiască.
Noi putem să facem orice, dar nu vom avea nici pace nici linişte. Trăsătura de caracter este temelia trecerii în veşnicie. Dacă suntem paşnici şi liniştiţi, vom merge în rând cu sfinţii şi îngerii. Pe aceştia Domnul i-a răsplătit, dăruindu-le harul, iar în sufletele acestea nu se găseşte nici o trăsătură din lumea aceasta. Poate fi jignit, iar nu se vatămă. Poate fi lovit şi nu se mânie, căci sufletul lui este călăuzit de Sfântul Duh.
Sfântul Serafim de Sarov a fost întrebat : Care este ţelul vieţii creştine?  Întoarcerea în sânul Părintelui Ceresc.
Noi tulburăm pacea. Domnul ne lasă cu gândurile noastre – iată suferinţa noastra. Nu există putere care să poată birui mila Domnului. De aceea mucenicii nu au simţit dureri, iar dacă au simţit, au fost mângâiaţi de Domnul cel Blând. Când harul Sfântului Duh luminează sufletul acesta nu mai simte durerile (suferinţele).
După Domnul nu avem bine mai mare decât pe părinţii noştri. Domnul spune: Eu sunt Cel care zămisleşte pruncul în pântecele maicii sale. Părinţii sunt armă în mâinile Domnului. Domnul a binecuvântat (blagoslovit) căsătoria. Este nevoie de timp pentru a înlocui pe toţi acei îngeri căzuţi care s-ai alăturat Satanei, iar Dumnezeu este şi Dumnezeul lor, al duhurilor rele. Aceste sunt fiinţe deosebit de inteligente, dar ele nu-şi pot găsi pacea şi liniştea (nu au pace şi linişte).
Noi trebuie să căutăm mângâiere de la aproapele nostru, fiind creaţi limitaţi de spaţiu şi timp, neputând să dăm infinitul căutăm nemărginitul. Căutăm (Dorim) pace, bucurie nesfârşită – totul nesfârşit. Dar semenii noştri nu ne pot da totul. Toţi suntem limitaţi şi suntem în permanenţă în luptă cu gândurile rele, căci duhurile rele sunt pline de ură (duşmănie).
Domnul caută (priveşte) dacă noi dorim din inimă ca El să ne ajute. Auzim multe cuvinte despre pilde frumoase de viaţă şi cum trebuie să-l îndrumăm pe aproapele să facă aceasta. Dar, oare, vom putea să înfăptuim (realizăm) acestea?
Vedem cum omul paşnic, liniştit iartă şi rabdă totul. Această pildă ne rămâne pentru veşnicie, căci şi noi dorim să dobândim aceasta. Cum? Ne întoarce către Binele Absolut, cu inima, gândurile şi întreaga noastră fiinţă. Ne unim în Dragostea Absolută cu Creatorul nostru. Trebuie să petrecem în rugăciune neîncetată. Trebuie să rugăm pe Maica Preasfântă, pe îngeri şi Sfinţi să Îl iubim tot atât de puternic, căci atunci vom fi fericiţi şi aici şi în veşnicie. Dumnezeu este iubire şi fericire, care umple pe tot cel ce Îl caută.
Cum sunt gândurile care ne preocupă la fel ne este şi viaţa. Dacă avem gânduri paşnice şi liniştite atunci avem pace. Dacă ne muncesc gânduri negative atunci suntem tulburaţi. Căutăm ajutor la părinţi şi când îi rugăm inima lor de părinţi se jertfeşte şi ne fac ceea ce este bine pentru noi.
Energia lui Dumnezeu lucrează pretutindeni, iar mai cu seamă în acei oameni care sau întors la Domnul. Dumnezeu este pace, mângâiere şi bucurie tuturor. D e aceea vă dorim pace şi bucurie de la Domnul.
Părinţii au mare putere asupra părinţilor lor.  Dacă sunt buni sau răi de ei depinde şi ei vor răspunde pentru asta. Multă suferinţă este în lume din pricina necinstirii părinţilor.
Tatăl meu a fost un om foarte bun. M-am gândit că ar fi trebuit să investească mai mult în mine. Sunt peste măsură de sensibil. M-am născut în 1914. N-ar fi trebuit să am astfel de gânduri faţă de tatăl meu. Nu contеază faptul că eram un copil isteţ. Nu am văzut că eu mi-am distrus viaţa. Când ar fi trebuit să realizez ceva s-a întâmplat nenorocirea (necazul). Doctorii au spus: Nu va trăi mai mult de cinci ani. Aveam o boală gravă de plămâni. Am dorit să-mi închin viaţa Domnului, aşa că am plecat la mănăstire.
Domnul va deschide calea cea mai bună copiilor. Domnul va ierta. Domnul este milostiv. Dacă ne rugăm la Dumnezeu pentru ei, este imposibil ca această rugăciune să nu aibă influenţă asupra lor. Gândurile sunt o forţă uriaşă. Ni se deschide de îndată cale şi ni se dă semn.
Un monah din vechime se ruga la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să îi arate ce înseamnă să fii monah, iar Preasfânta Maică i-a grăit : Monahul este rugător pentru toată lumea (lumea întreagă).
Dacă ne luptăm în cugetul nostru cu profesorii şi părinţii nu va fi bine.
Domnul se întristează pentru făptura Sa care suferă atâta, dar în zadar dacă nu vrea să se pocăiască. La Sfântul Antonie a venit un bătrân şi îi spune că este mare păcătos şi că a păcătuit mult.
- Vreau să îmi spui dacă există pocăinţă pentru mine?
- Mă voi ruga la Domnul să-mi descopere, iar tu să vii săptămâna următoare. Domnul i-a descoperit.
- Ştii cine este bătrânul acela?
- Nu ştiu!
- Este satana.
- Vrea să audă de la mine dacă există pocăinţă.
- Există pocăinţă. El este duh şi se mişcă neîncetat. Trebuie să stea într-un loc trei ani îndreptat către răsărit şi să se roage astfel: Iartă-mi Doamne preamulta mea răutate.
Bătrânul s-a întors după o săptămână.
- Ai întrebat despre mine?
- Da! Trebuie să stai trei ani îndreptat către răsărit şi să te rogi: Doamne  iartă-mi preamulta mea răutate.
A ţopăit într-un picior pentru că ştia că nu vrea să se pocăiască. Nu există păcat care să nu poată fi iertat. Nu există păcat care să biruie mila Domnului.
Sfinţii Părinţi au fost interesaţi să cunoască ce înseamnă hulă împotriva   Sfântului Duh şi au primit răspuns. Hulă împotriva Duhului Sfânt este stăruinţa în nepocăinţă şi împotrivire faţă de adevăr. În zadar îi spui cuiva că Dumnezeu este prezent pretutindeni şi că este Dătător de viaţă, dacă acela nu vrea să audă.
Este nevoie să ne pregătim inima să se unească în Sfânta Împărtăşanie cu Domnul. Postul este necesar pentru smerenia trupului, căci atunci când trupul se smereşte se smereşte şi sufletul. Biserica a rânduit cum trebuie să postim. Trebuie să ne pregătim inima. Putem să nu mâncăm nimic, dar inima să ne fie plină de ură şi nelegiuire.  Cum să primim Sfânta Împărtăşanie dacă nu putem răbda o persoană? Vom primi Sfânta Împărtăşanie, dar nu spre mântuire, căci am păstrat în noi însuşiri diavoleşti, care sunt rele.
Postul este pregătire pentru o inimă smerită. Sfinţii Părinţi spun: „Acela care nu face ascultare, în zadar posteşte şi se roagă la Dumnezeu. Ascultarea este mai mare decât postul şi rugăciunea. Când eram tânăr nu înţelegeam învăţăturile (poveţele, sfaturile) Sfinţilor Părinţi, dar mai târziu am văzut că este întocmai cum spun ei. Cine nu-şi smereşte inima şi nu şi-o curăţă de gânduri rele, în zadar posteşte.”
Domnul este întreg iubire şi bucurie. Trebuie să ne pregătim inima să fie blândă, smerită, altminteri luăm Sfânta Împărtăşanie spre osândă şi nu spre mântuire. De aceea ne şi rugăm:  Împărtăşania să nu ne fie spre osândă, ci spre mântuire.
Cine merge prin mănăstiri să vadă monumente, arhitectura, frescele, se va întoarce acasă cu sufletul gol. Însă, dacă este un suflet evlavios, dacă va merge în pelerinaj pentru sufletul său, ca să dobândească pace, mântuire, se va întoarce plin de mângâiere.
Magia lucrează acolo unde nu este rugăciune, nici nădejde tare în Dumnezeu. Odată, a venit la mine o tânără femeie. Absolvise ştiinţele politice, dar era foarte credincioasă. Era măritată cu un doctor, care mai fusese căsătorit. După numai o lună de la căsătorie prima soţie l-a părăsit. Soţul ei avea un frate mai mare, care era şi el doctor. Acesta se căsătorise în trei rânduri şi toate trei soţiile l-au părăsit. Mama lui era şi ea medic şi profesor la facultatea de medicină. Aceasta locuia împreună cu sora ei şi se ocupa cu magia neagră. Îşi vizita fiul rar. Însă, a venit într-o zi mânioasă (furioasă) şi i-a spus nurorii:
- Eu am alungat pe femeiuşca (femeie) aceea de la fiul meu, dar ţie nu-ţi pot face nimic.
Prin magie a aţâţat duhurile rele să vatăme pe noră încât să-şi părăsească soţul. Dar femeia aceasta era rugătoare, era plină de râvnă pentru Domnul. De aceea duhul rău nu i-a putu face nimic, s-a întors la bătrână, iar apoi bătrâna….