OCCIDENTALI CONVERTITI LA ORTODOXIE

OCCIDENTALI CONVERTITI LA ORTODOXIE

Sase ipostaze mãrturisitoare
Editie îngrijitã de
Rãzvan Codrescu
Cu un cuvânt înainte de
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa
Editura Christiana
Bucuresti 2002
SUMAR

CUVÂNT ÎNAINTE
Am publicat adeseori - fie în presa exilului ("Cuvântul românesc" din
Canada, "Buletinul" parohiei mele de lângã Washington1 etc.), fie în presa din
tarã ("Puncte cardinale", "Ziua" etc.) - articole sau simple stiri despre
convertirile unor americani la Ortodoxie. Aceste convertiri, din ce în ce mai
numeroase, se fac în tãcere, fãrã fast si fãrã trâmbitãri.
1 The Romanian Orthodox Episcopate of America, Virginia - "Holy Cross"
Church, Alexandria (5150 Leesburg Pike, Alexandria VA 22302-1030).
Dintre acesti convertiti, al cãror zel pentru traditia ortodoxã este foarte
mare, s-au ales si o seamã de ctitori de biserici, mãnãstiri si schituri pe
cuprinsul Americii, rugãtori în tainã pentru lume, pentru America, pentru
toate tãrile si pentru unificarea Bisericilor în traditia si dreapta credintã a
Bisericii primare, fãrã inovatii moderniste, credinciosi asezãmintelor celor
sapte Sinoade Ecumenice, singurele adevãrate.
Sunt de ani de zile în legãturã duhovniceascã si misionarã cu
majoritatea acestor biserici si mãnãstiri. Cunosc lupta lor cu demonul
orgoliului si însingurãrii impus de societatea si educatia americanã, cu
demonul insubordonãrii la disciplina ierarhicã, rãtãcirile lor, cãderile si
ridicãrile lor, mai altfel decât ale noastre, dar si marea lor stãruintã în
rugãciune si în strãdania de a învãta ce este ascultarea si ce înseamnã
omoforul ierarhicesc pentru o adevãratã Bisericã: fãrã ierarh, nu existã
Harul lui Dumnezeu, pentru cã numai prin ierarh curge Harul spre preot.
Acum, aproape toate aceste biserici si mãnãstiri se gãsesc sub jurisdictia
unor episcopi canonici, fie sârbi, fie bulgari.
În ceea ce priveste viata monahalã, relatiile mele sunt permanente cu
trei schituri si cu trei mãnãstiri de americani convertiti, precum si cu
aproximativ 20 de biserici, împrãstiate de pe coasta de Est pânã pe coasta de
Vest si din California pânã în Alaska2.
Mai cu seamã în ultimii cinci ani, dupã aparitia cãrtii mele Christ is
Calling You ("Hristos te cheamã"), am fost invitat în multe comunitãti
americane ortodoxe spre a le vorbi si prin viu grai despre Ortodoxie, despre
suferintele Bisericii Ortodoxe Române si despre toate încercãrile prin care a
trecut poporul nostru. Am fost nu o datã surprins sã descopãr ce mare
influentã are Ortodoxia asupra unor comunitãti americane: pe mãsurã ce
Catolicismul (din ce în ce mai secularizat) si Protestantismul (despuiat de
2 Una dintre mãnãstirile cele mai dragi mie, cu care am si avut strânse
legãturi duhovnicesti, este mãnãstirea de maici "Sfântul Paisie Velicikovski",
unde staretã este Maica Michaela, convertitã de la Catolicism. De curând,
mãnãstirea s-a mutat din California în Arizona, unde au cumpãrat terenul
unei foste ferme (a se vedea, în acest volum, textul intitulat "Ortodoxia în
Arizona", în care este povestitã sfintirea bisericii mãnãstirii, o trãitoare descriind
bucuria celor de acolo cã se aflã din nou sub o jurisdictie canonicã si
cã simt din plin lucrarea Duhului Sfânt în comunitatea lor).
orice cãldurã spiritualã) pierd evident terenul. Ortodoxia îl câstigã, prin
predania unor preoti si monahi care aduc în sufletul omului american o
vibratie nouã a credintei adevãrate.
Dacã pânã nu prea demult rãspândirea Ortodoxiei revenea aproape în
exclusivitate rusilor, astãzi Ortodoxia româneascã îsi afirmã din ce în ce mai
mult prezenta, nu numai prin preotii din America (unde bisericile noastre sunt
încã "nationale ", slujirea fãcându-se în limba românã), cât mai cu seamã
prin miracolul iradiant al mãnãstirilor si vietii monahale din România, pe
care americanii încep s-o descopere cu emotie. In apropiere de San
Francisco, în Forestville, unde a sãlãsluit, pânã la mutarea sa în Arizona,
comunitatea monasticã ortodoxã denumitã "Sfântul Paisie Velicikovski de la
Neamt" (întemeiatã de un cãlugãr rus, în urmã cu vreo 12 ani), chiliile
cãlugãritelor purtau, bunãoarã, numele unor vechi vetre mãnãstiresti din
România ("Sucevita", "Voronet", "Arbore" etc.), pentru cã maicile de acolo -
peste 90% convertite de la Protestantism, iar câteva si de la Catolicism - au
vizitat România si au adus sub cerul Americii duhul viu al mãnãstirilor românesti,
care influenteazã întreaga noastrã viatã nationalã, ceea ce
americanilor li separe uluitor.
În orice bisericã americanã am fost invitat, am gãsit convertiti de pe
urma unor vizite în România. Din ce în ce mai mult, prioritatea Ortodoxiei
românesti se afirmã în planul credintei ortodoxe, fiindcã, dupã mãrturisirea
multora care viziteazã fie Rusia, fie alte tãri ortodoxe, renasterea
monahismului în duh autentic ortodox nu este nicãieri atât de evidentã ca în
România. Nici o altã tarã ortodoxã nu pare sã mai aibã astãzi atâtia pãrinti
spirituali, atâtia duhovnici, atâtia adevãrati "stãreti", ca România.
Grãitor în aceastã privintã, printre atâtea altele, rãmâne pânã azi textul
pe care l-am expediat în traducere unor publicatii din tarã încã din 1997,
tocmai ca pe o ilustrare a acestor afirmatii (si socotesc cât se poate de
nimerit cã el stã în fruntea volumului de fatã3). Am întâlnit-o pe d-na McCann
la o bisericã rusã din New York, unde preotul este de origine românã (origine
pe care si-o descoperã acum cu prisos de bucurie spiritualã) si unde duhul
3 Mary Magdalene McCann, "Ascultând glasul «lumii vechi» cu urechi care
sã audã..." (Tulburãtoarea confesiune a unei actrite americane convertite la
Ortodoxie). Si când te gândesti cã, în cecitatea neocomunistã de acasã, noi ne
credem interesanti prin... "Dracula Park"!
Ortodoxiei românesti este astãzi cel putin la fel de prezent ca si cel al
Ortodoxiei ruse.
Nu mã mirã - ci îndrãznesc sã vãd aici semnul iconomiei divine - cã
acest fenomen al "întoarcerii la izvoare" (a se vedea mai ales substantiala
mãrturie a Pãrintelui Placide Deseille: "Pelerin spre izvoare"), al
(re)descoperirii duhovnicesti a Rãsãritului ortodox, adicã a adevãratei
Traditii apostolice si patristice, se regãseste la fel de viu si în aria
Occidentului european, la oameni de originile, vârstele si conditiile cele mai
felurite (printre care nu lipsesc nici cazurile de evrei convertiti, tot mai
numeroase si în lumea americana4, ce au un grad de complexitate psihosocio-
culturalã demn de o atentie aparte).
Salut initiativa Editurii Christiana de a publica aceastã carte
mãrturisitoare, ce, dincolo de circumscrierea unui fenomen spiritual de o
importantã majorã pentru prezentul si viitorul întregii lumi crestine, ne redã
si nouã - ortodocsilor în general si românilor ortodocsi în particular -
constiinta mai limpede si mai responsabilã a dimensiunii duhovnicesti a propriei
Traditii, pline de slava dumnezeiascã a Rãsãritului de Sus.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa
NOTÃ EDITORIALÃ
În România, majoritatea textelor reunite în acest mic volum au apãrut
initial, de-a lungul ultimilor sapte ani, în revista sibianã Puncte cardinale (de
unde unele dintre ele au fost reluate si în alte publicatii, sau au cunoscut,
ulterior, si alte versiuni românesti), cãreia îi multumim pentru îngãduinta de a
le tipãri laolaltã, cu minime ajustãri de naturã editorialã. Fac exceptie textul
semnat de fratele întru Hristos Ioan E. Weiss1 ("Ortodoxia este respiratia
4 A se vedea, pentru aria americanã, textul intitulat "Uluitoarea convertire"
din recenta mea carte Homo americanus. O radiografie ortodoxã, Editura
Christiana, Bucuresti, 2002
1 Eric Weiss, botezat cu numele de loan la vârsta de 33 de ani, s-a nãscut într-o
familie evreiascã strãmutatã din România în Israel pe vremea regimului
sufletului meu"), care, din câte stiu, vede acum pentru prima oarã lumina
tiparului în versiune româneascã, precum si textul lui Maxime Egger despre
"Cazul Kallistos Ware" (cf. Addenda), preluat din volumul împãrãtia
lãuntricã (Editura Christiana, Bucuresti, 1996), tradus de Maica Siluana Vlad.
Traducerea celorlalte texte antologate aici apartine fie Pãrintelui Gheorghe
Calciu (Magdalene McCann, relatarea voit anonimã "Ortodoxia în Arizona",
textul din Addenda despre "Cazul Seraphim Rose"2), fie tânãrului preot
Toderitã Rusu, doctorand al Pãrintelui Galeriu (interviul cu danezul Nicholas
Michael, revizuit aici de Gabriela Moldoveanu), fie lui Codrin V. Smirnoff
(Maxime Egger despre sine însusi), fie subsemnatului (Placide Deseille3).
Precizãrile sau complinirile puse între paranteze drepte apartin fie
traducãtorilor respectivi, fie îngrijitorului editiei. Putinele note de subsol sunt
de origine auctorialã. Regimul majusculelor si "stilul" punctuatiei n-au putut fi
rigid unificate, apãrând diferente în functie de habitudinile
autorilor/traducãtorilor si/sau de anumite accente contextuale.
Mãrturiile directe n-au fost retinute aici pe criterii de importantã sau de
notorietate, ci au încercat sã acopere ipostaze diferite ale umanului (o actritã
mamã a doi copii, un fost muzician declasat, un intelectual cu renume
comunist. Tânãrul evreu iluminat întru Hristos a petrecut multã vreme în
Franta si s-a apropiat de mediile ortodoxe de acolo (pãstrându-i o deosebitã
pretuire distinsului teolog Olivier Clement). Emotionantul sãu apel la unitate
interreligioasã si interconfesionalã (pe care îl pregãtise si în versiune francezã)
dateazã din 1997. Versiunea publicatã aici îi apartine, autorul fiind un excelent
vorbitor de limba românã. Pentru o anumitã receptie îngust-ortodoxistã, textul
sãu este, probabil, cel mai incomod dintre cele incluse în culegerea de fatã.
Fratele Ioan mi l-a încredintat prin 1998, atât ca o bazã de discutie în
particular, cît si pentru o eventualã publicare în pagina crestinã sãptãmânalã a
cotidianului Ziua, unde n-a ajuns sã aparã. De atunci, nu fãrã un sincer regret,
i-am pierdut urma fratelui Ioan. Am încredintarea cã nu se va supãra cã i-am
fãcut textul public în contextul acestui volum, pe care-1 întregeste cu
remarcabil folos.
2 Cf. si prefata volumului Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima
omului, Asociatia Filantropicã Medicalã "Christiana", Bucuresti, 1996.
3 Textul se regãseste (cu unele diferente structurale), într-un context mai larg
si într-o altã traducere (Dora Mezdrea), în volumul Nostalgia Ortodoxiei,
Editura Anastasia, Bucuresti, 1995.
jurnalistic, un preot-monah romano-catolic, un crestin ortodox de origine
evreiascã, o simplã si pioasã cãlugãritã americanã), în Addenda am asezat
douã texte de egalã relevantã, dar care nu constituie mãrturisiri directe, ci
evocãri ucenicesti.
Pãrintele Gheorghe Calciu, cãruia i se datoreazã o însemnatã parte a
acestei cãrti, a avut bunãvointa sã scrie si o prefatã autorizatã si principial
lãmuritoare. Titlurile (preluând, de obicei, sintagme-cheie ale autorilor), ca si
subtitlurile (ce definesc pe scurt "ipostazele" respective), sunt editoriale.
Se cuvin multumiri tuturor celor care, într-un fel sau altul, direct sau
indirect, si-au adus aportul la alcãtuirea si definitivarea acestei cãrti, ce-ar
putea fi considerabil amplificatã într-o editie viitoare, în mãsura în care
"provocarea" se va dovedi de folos...
R. C.
Sase ipostaze mãrturisitoare
MARY MAGDALENE McCANN
MARY MAGDALENE McCANN
ASCULTÂND GLASUL "LUMII VECHI"
CU URECHI CARE SÃ AUDÃ...
(Tulburãtoarea confesiune a unei actrite americane convertite la Ortodoxie)
Dacã cineva mi-ar fi spus acum cinci ani cã viata mea va fi în mod
profund schimbatã de fiintele unui loc si ale unei culturi atât de îndepãrtate de
sofisticatul, tehnologizatul si progresivistul mod de viatã american, fiinte
dintr-un loc total nefamiliar mie, dar îmbrãtisând secole de istorie, as fi
respins aceastã posibilitate, ca pe un non-sens. De altfel, eram foarte
constientã de diferitele influente exercitate asupra vietii mele; ele erau, asa
credeam eu, în special cele de aici si de acum, cu urmãri imediate si vizibile.
Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt si, în marea tapiserie
lucratã de Creator, firul meu s-a întretesut cu firul incandescent numit
România.
La vremea când miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea:
la început, urechile mele n-au putut sã audã... Misterioase sunt cãile
Domnului! Pânã în acel moment din viata mea, dupã lungi ani de frustrare
spiritualã, fusesem sigurã cã eram, în cele din urmã, pe adevãratul meu drum.
În pragul vârstei de 40 de ani, începusem sã cred cã, în aceste zile si în acest
secol, nu mai este posibilã existenta unei traditii religioase pure. Am fost
crescutã în traditia protestantã, ca prezbiterianã. Încercasem sincer în prima
tinerete, dar si mai târziu, dupã 30 de ani, sã aflu întelesul real al învãtãturilor
acestei biserici, dar nu reusisem sã-1 gãsesc. Asa cã am început sã-mi caut
hrana spiritualã în altã parte. Totusi, credeam cã ar fi posibil, chiar si-ntr-o
vreme "fãrã Dumnezeu" ca a noastrã, sã se facã o artã sacrã, iar sufletul
umanitãtii sã strãluceascã, în ciuda întunecãrii orizontului, pentru sãrmanii
descendenti ai lui Adam. M-am strãduit din rãsputeri sã-mi aduc modesta mea
contributie la înãltarea sufletului omenesc.
Ca artistã de teatru, am hotãrât sã ofer productii spirituale oamenilor
frãmântati de întrebãri reale si însetati de adevãr. Am pus în scenã o piesã întrun
act, mai putin cunoscutã, a poetului irlandez Yeats, intitulatã Învierea, în
turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scotia, am
vãzut, în interpretarea unei companii de teatru românesti, ceea ce eu cãutasem
dintotdeauna: o sacralizare a artei teatrale. Talentatul regizor român Andrei
Serban a conceput si-a realizat, cu trupa Teatrului National din Bucuresti, acea
Trilogie anticã, dupã Medeea, Troienele si Electra. Experienta exceptionalã la
care am putut lua parte, ca spectator la aceastã piesã, a însemnat o cotiturã în
viata mea. Mi s-a deschis atunci o poartã necunoscutã mie; mã simteam deacum
pregãtitã, parcã, sã întâlnesc ceva si mai mare, ceva si mai înalt decât
teatrul sacru: Biserica.
La întâlnirea pe care am avut-o, dupã spectacol, cu artistii români, am
încercat cu insistentã sã aflu cum de a fost posibil ca ei sã realizeze o creatie
teatralã atât de neobisnuitã; ce au ei - sau ce stiu ei - pe care noi, aici în Vest,
nu-l avem si nu-l stim? Nimeni n-a dat un rãspuns întrebãrilor mele repetate.
Unul dintre acesti strãluciti actori de teatru, Claudiu Bleont, a auzit întrebarea
mea mai adâncã, întrebare pe care nici nu stiam mãcar cã mi-o puneam. M-a
auzit întrebând: "Unde sã gãsesc oare Biserica cea adevãratã?". Acea Bisericã
pe care o cãutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încã, aceea pe care
inima mea o presimtea cã trebuie sã existe pe undeva, în vreun fel! Poate
numai înlãuntrul nostru! Claudiu Bleont mi-a spus emfatic: "Oricât de multi
oameni ai întreba, de oricât de multe ori ai întreba, nu vei primi un rãspuns în
cuvinte". Apoi a continuat, pe un ton categoric: "Trebuie sã vii în România!
Atunci ai sã întelegi!", îmi amintesc exact ce am gândit atunci: "Pãi sigur, ce
sã zic, iatã-mã pe mine, o femeie fãrã bãrbat si cu doi copii mici, strãduindumã
din rãsputeri sã supravietuiesc la New York, iar tu-mi spui mie sã vin în
România!"...
Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele douã zile petrecute la
Bucuresti, am vãzut repetitiile la o minunatã punere în scenã a piesei Romeo
si Julieta, la Teatrul National, în regia talentatei Beatrice Bleont, sotia lui
Claudiu. Încã o datã, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decât tot ceea ce
vãzusem în alte pãrti. Mi-am muscat limba din nou, dorind sã întreb si sã aflu
cum de era posibilã o artã de acest calibru.
A treia zi, m-am dus cu masina de la Bucuresti pânã la trecãtorile
muntoase din Nord, strãbãtând orase cenusii, cu blocuri de locuit din beton,
aproape ruinate, pe drumuri nepavate, alãturi de cãrute trase de cai, cu tãrani si
cu familiile lor. În cele din urmã, am ajuns la locurile unde întrebãrile mele
aveau sã primeascã rãspunsurile fãrã cuvinte... Eram în lumea mãnãstirilor
crestine ortodoxe ale Moldovei si Bucovinei. Stând tãcutã în umbra adâncã a
Mãnãstirii Vãratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv si m-am trezit
îngenuncheatã pe acel pãmânt binecuvântat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile.
Dupã încã cinci zile, totul în mine a început sã se schimbe. Stând în fata
icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vãrsat lacrimi care erau în
mine de zeci de ani. Niciodatã nu mai plânsesem. Nici nu stiam cã pot
plânge... Simteam cum mi se frânge cosul pieptului ori de câte ori cãutam sã
pãtrund întelesul acelor mãnãstiri pictate; inima mea îsi depãsea limitele,
revãrsându-se în afarã. Pricina era puterea învãtãturilor lui Hristos revelate în
frescele care acopereau fiecare centimetru pãtrat din peretii bisericilor, atât în
interior, cât si în exterior. Si mi-a fost dat sã înteleg! Nu teatrul era ceea ce
cãutam, ci acel ceva din care arta sacrã nu-i decât o rãsfrângere: învãtãturile
originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului Cel Viu, intacte, chiar în epoca
noastrã coruptã; acestea erau cele cãtre care fusesem adusã, în liniste si
scãldatã de rugãciunile reverberate ale miilor si miilor de fiinte care îsi
închinaserã - si continuau sã-si închine - vietile lor acestei înalte chemãri care
este trãirea monasticã, am fost primitã înapoi, în turmã, cu prisos de bucurie.
Cãlãtoria mea era totusi departe de a fi împlinitã. Fusesem doar pusã pe cale.
A trebuit s-o iau ca pe un dar binecuvântat.
M-am întors, de atunci, de douã ori în România: prima oarã, ca sã-mi
botez ortodox fiica, avându-i ca nasi pe Beatrice si Claudiu; a doua oarã, mai
recent, cu fiul meu, care si el a ales sã se converteascã si sã se boteze ortodox.
Acum eu sunt ortodoxã si am fost binecuvântatã sã-mi gãsesc o bisericã adevãratã
în New York - casã pentru familia mea - având un cãlugãr român de la
Putna, preotul fiind el însusi de sânge românesc si cu multi enoriasi români, în
recenta cãlãtorie a preotilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase
prietenii cu numerosi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu si fiul
meu am fãcut-o, am fost primiti cu multã cãldurã, generozitate si dragoste de
cãtre cãlugãrii si cãlugãritele cu care am avut prilejul sã ne întâlnim.
Sunt multe cãi prin care noi, americanii, am putea rãspunde dragostei lui
Dumnezeu, cãi ce ne-au fost constant arãtate, prin intermediul celor care si-au
dedicat lucrarea lor de o viatã auto-purificãrii si ajutorãrii altor fiinte umane.
Desigur, le-ar fi si lor de ajutor dacã noi am deveni constienti si recunoscãtori
fatã de neprecupetita lor strãdanie în slujba lui Dumnezeu si a semenilor, fiind
noi însine inclusi în aceastã strãdanie. Monahii români au fost profund
impresionati auzind cum credinta ortodoxã devine cunoscutã multor
neortodocsi din America. Ei au fost si mai surprinsi sã afle cã unii dintre noi
doresc din toatã inima sã-i ajute în lucrarea duhovniceascã desfãsuratã în
mãnãstirile din România. Desigur, rugãciunile noastre pentru ei le sunt
folositoare. Avem si noi multe daruri spirituale, pe care le-am putea împãrtãsi
cu aceastã "lume veche", care are atâtea sã ne învete.
Dumnezeul meu, dã-mi urechi ca sã-Ti ascult chemarea, de oriunde mã
aflu si oriunde mã îndrept!
(în româneste de Pr. Gheorghe Calciu)
NICHOLAS MICHAEL
ÎN SFÂRSIT, ACASÃ
(Interviu realizat de Pr. Toderitã Rusu la Aarhus, Danemarca, cu un convertit
la Ortodoxie: Nicholas Michael)
Pr. Toderitã Rusu: V-as ruga sã faceti o trecere în revistã a biografiei
dumneavoastrã de pânã acum, pentru ca sã fiti mai bine cunoscut de cãtre
credinciosii Bisericii noastre Ortodoxe…
Nicholas Michael: Am 36 de ani, m-am nãscut si locuiesc în Regatul
Danemarcei. Viata mea nu a urmat calea pe care ar fi dorit-o pãrintii mei, în
iubirea lor fatã de mine. La 16 ani, am devenit narcoman si alcoolic. Viata
mea s-a surpat chiar înainte de a începe. M-am înscris pe o cale a suferintei
spirituale, emotionale si fizice, de care nu m-am putut desprinde timp de încã
16 ani. Pentru cei ce n-au strãbãtut un astfel de drum al patimilor, ororile si
degradarea sunt inimaginabile.
N-am fost educat într-o atmosferã crestinã, dar întotdeauna am cãutat
"ceva", un "ceva" oricum "nepãmântesc". O vreme mi s-a pãrut cã acest
"ceva" l-am gãsit în droguri si în alcool.
Am avut înclinatii artistice si, vreme de câtiva ani, cu tot viciul meu, am
fost chiar muzician.
În mod inexplicabil, pe când eram tot mai asaltat de demonul betiei, a
început sã mã fascineze povestea vietii împãratului Nicolae al II-lea al Rusiei.
N-a fost doar un interes oarecare, în stãrile mele de mare narcozã, doream sã
citesc si sã meditez asupra unor fotografii vechi, negre si arse, vroiam sã mã
îmbãt si sã ascult vechea muzicã liturgicã ruseascã, îmi venea sã urlu!
Simteam nevoia sã plâng pentru acest conducãtor imperial ortodox si pentru
familia lui, pentru tragica soartã a acestei tãri mari. Zbuciumul a durat multi
ani.
La 31 de ani, eram extrem de bolnav, atât psihic cât si fizic; la un pas de
moarte. Aveam nevoie de ajutor si, ca din întâmplare, am întâlnit o comunitate
de oameni buni, salvati ei însisi de la alcoolism si narcomanie. Ei mi-au
sugerat sã caut o solutie spiritualã, pentru cã, dupã spusa lor, cauza vietii mele
mizerabile si a suferintei nu era alta decât o gravã crizã de ordin spiritual. Am
întrerupt bãutura si drogurile brusc, într-o zi. Atunci m-au cuprins negurile
spaimei si L-am rugat mult pe Dumnezeu sã-mi deschidã o altã cale, o cale a
Lui.
Am plecat spre Sankt Petersburg în vara anului 1995, dornic sã vãd unde
locuise împãratul Rusiei cu familia lui. Am ajuns la Tsarskoe Selo, unde era
resedinta imperialã. Am participat la Sfânta Liturghie, pentru prima datã în
viata mea, în mica bisericã a palatului lui Alexandru, si am fost uimit de
atmosfera spiritualã a slujbei.
Dupã trei luni de luptã cu ispita de a bea, sufeream încã atât de teribil
încât transpiram si tremuram întruna.
Am simtit chemarea sã mã rog Sfântului Tar Martir Nicolae [sanctificat
în anul 2001]. Deoarece acestuia nu i se zugrãvise încã o icoanã, m-am rugat
dinaintea icoanei Sfântului Nicolae, Fãcãtorul de Minuni, si totdeodatã, cu
rugãciune mutã, Tarului Martir. Nestiind rugãciuni, m-am rugat din inimã:
pentru toate rubedeniile mele, pentru a mã întoarce cu bine acasã, pentru
cersetorii din fata bisericii.
Deodatã, ceva s-a petrecut în mine. Inima mea s-a umplut de o
întelegere, nouã, si m-am putut convinge pe mine însumi sã încep o viatã
altfel rânduitã, curatã si plinã de rugãciune. Am avut descoperirea cã Sfintii
îngeri au plâns tot timpul zilelor mele de viciu si cã n-a fost niciodatã în voia
lui Dumnezeu sã pãcãtuiesc, torturându-mã de moarte.
Dupã Sfânta Liturghie, prietenii m-au întrebat ce se întâmplase. I-am
privit straniu. Le-am spus cã nu stiu, dar cã m-am simtit bine. Din ziua aceea,
ispita de a bea m-a pãrãsit si nu s-a mai întors. Aceasta s-a întâmplat cu patru
ani în urmã...
Ajuns acasã, am simtit o recunostintã fãrã margini, care îmi cerea sã
rostesc neîncetat, în sinea mea, cuvântul "multumesc". Dar nu venise încã
vremea sã devin ortodox, în orasul meu, nu era bisericã ortodoxã. Cea mai
apropiatã se afla la Copenhaga, la câteva sute de kilometri. I-am trimis o
scrisoare preotului de acolo, însã n-am primit rãspuns...
Mi-am amenajat un mic loc de rugãciune, în casã, si început sã mã rog
lui Dumnezeu, de unul singur. Fãrã un îndrumãtor a fost foarte greu, cãci calea
era plinã de capcane si ispite, în patru ani, viata mea lãuntricã a intrat încetîncet
în declin, din cauza lipsei de comuniune cu alti ortodocsi. Atunci s-a
întâmplat altã minune. La scoala localã de diaconie a venit un preot român
ortodox, care a rãmas vreo cinci luni. Evlavia acestui preot mi-a întetit flacãra
credintei, gata sã se stingã. Apoi, la biserica ortodoxã rusã din Copenhaga a
fost numit un nou preot. L-am întâlnit... si Calea a început sã mi se deschidã
iarãsi.
Un preot deosebit din Statele Unite mi-a trimis atunci o multime de cãrti
si materiale religioase, precum si un extraordinar dar în vederea apropiatului
Botez - o aschie nepretuitã din Sfânta Cruce a Domnului.
Preotul rus a hotãrât sã mã boteze, pe 16 iulie 1999, cu numele de
Nicolae, dupã cel al Tarului Martir. Poate cã Dumnezeu m-a gãsit pregãtit
acum, dupã patru ani de rugãciune si grele încercãri de tot felul. Acum, simt
cã mã întorc, în sfârsit, Acasã!
Pr. T. R.: Cum vedeti si apreciati dumneavoastrã credinta ortodoxã?
N. M.: Credinta ortodoxã mi-a oferit o dragoste si o îngãduintã pe care
niciodatã nu le-am gãsit altundeva, poate doar la iubita mea mamã si la
pãrintii ei. Dar mama si bunicii îmbãtrânesc si mor. Credinta ortodoxã nu
moare. Este întotdeauna viatã deplinã. Ortodoxia mi-a oferit mijloacele spirituale
de folos în toate situatiile: întristare, bucurie, pãtimire, supãrare - orice.
Mi-a oferit o lucrare zilnicã si un ciclu duhovnicesc de trãire adevãratã, cea
mai profundã întoarcere cãtre mine însumi. Venirea la credinta lui Hristos,
Domnul nostru, este un bine ce nu seacã, niciodatã.
Multi crestini ai altor denominatiuni interpreteazã de unii singuri Sfânta
Scripturã, fãrã a întelege în Duh Cuvântul lui Dumnezeu. Asa ceva este
imposibil în Ortodoxie, datoritã comorii duhovnicesti care este învãtãtura
Sfintilor Pãrinti ai Bisericii. Gãsim în scrierile filocalice referiri la toate
situatiile fundamentale de viatã si solutii având totdeauna rãdãcini în Sfintele
Scripturi. Cine sunt eu ca sã cred cã pot citi de unul singur Scriptura si ca sã
interpretez de capul meu Cuvântul lui Dumnezeu?!
Pr. T. R.: Sunt încântat cã ati înteles perfect spiritul Ortodoxiei în
aceastã problemã a interpretãrii Scripturii, care, dacã ar fi priceputã de toti,
multe schisme si dezbinãri s-ar evita.
N. M.: Cred cã e aici o formã de megalomanie. Dacã am putea întelege
singuri Biblia, fiecare ar putea deveni sfânt. Dar nu e asa. Eu am început sã
studiez Filocalia cu un preot, apoi am înmultit rugãciunea în acord cu lecturile
din scrierile Sfintilor Pãrinti. Am cumpãrat nu demult o Biblie organizatã dupã
ciclul pascal, cu comentarii din Sfintii Pãrinti, în acest fel mã simt si în
sigurantã, si cãlãuzit de învãtãturile Sfintei Traditii. A citi Biblia fãrã un
îndrumãtor e ca si cum ai încerca sã întelegi o tezã de doctorat, de 1200
pagini, având doar... scoala primarã!
Mai mult chiar, acele rânduri din Sfânta Scripturã întelese de un om
obisnuit în literã, iar nu în Duh, îi vor exalta ego-ul în cel mai nesãnãtos mod,
biruind smerenia necesarã si autenticã, fãrã de care nimeni nu poate sã se
roage si sã mediteze la Adevãr. De altfel, rezultatele citirii Bibliei fãrã o îndrumare
în dreapta credintã se pot vedea la tot pasul. Multi membri ai diferitelor
denominatiuni pretind cã Duhul Sfânt îi ajutã sã interpreteze Scripturile, când,
în realitate, pe ei îi ghideazã mândria devastatoare din propriul lor eu.
Sfânta Ortodoxie are o retea de sigurantã spiritualã ce previne aceastã
situatie. Nu înteleg nici mãcar cum functioneazã ceasul de mânã! Cum as
putea eu interpreta cuvântul lui Dumnezeu dupã propria-mi minte?! Diavolul
simuleazã cele ce vin de la Dumnezeu, dar poate face aceasta numai prin
patimi si concupiscentã. Când experiazã progresul spiritual, omul învatã sã
recunoascã amãgirile, care sunt senzuale, niciodatã spirituale. Cu cât cineva
practicã mai mult rugãciunea, cu atât diavolul va încerca sã-i slãbeascã duhul
credintei, manifestându-se, deghizat, în felurite chipuri. Libertatea sexualã,
umanismul si ecumenismul contemporan sunt doar câteva dintre aceste
deghizãri, slãvite de cãtre toate societãtile democratice, cãci diavolul se poate
preface chiar în "înger de luminã". Ele primesc laolaltã numele de
"crestinãtate naturalã si modernã", sub pretextul cã "Dumnezeu doreste o
Bisericã Crestinã
Pentru a evita astfel de capcane, adevãratii crestini trebuie sã cunoascã
învãtãtura dogmaticã a Bisericii Ortodoxe si pericolele descrise de sfintii
apologeti ai Ortodoxiei.
Pr. T. R.: Mi-a plãcut ideea potrivit cãreia Occidentul si-a confectionat
propriul crestinism. Ideea vã apartine...
N. M.: Crestinãtatea nu are nevoie sã fie "modernizatã" sau "reînviatã"
de cãtre o societate modernã pentru a se "potrivi" timpurilor de azi. Mesajul
spiritual deplin al crestinãtãtii este continut în Sfânta Traditie, Sfânta
Scripturã, Sfânta Liturghie si Sfintele Taine. Aceste valori sunt nedegradabile
în timp, fiind deasupra timpului, iar Hristos, Domnul nostru, a întemeiat doar
o singurã Bisericã. Nu douã, trei sau patru! El a întemeiat ceea ce este astãzi
Biserica Ortodoxã.
Cred cã am fost cãlãuzit cãtre aceastã Bisericã-Una pentru rugãciunile
Sfântului Martir Nicolae, Tarul Rusiei. El este pentru mine modelul ideal de
tatã, sot si adevãrat credincios. Toate relatãrile demne de încredere ne spun cã
a fost modest, iubitor, foarte loial si perseverent de-a lungul vietii sale. A fost
conducãtorul celui din urmã imperiu crestin ortodox, cu adevãrat iubitor de
Dumnezeu si plin de smerenie, îl cinstesc foarte mult pentru cã s-a încredintat
lui Dumnezeu în toate si a purtat crucea grea a muceniciei cu rãbdare si
nelimitatã îngãduintã. El a înteles în inima sa adevãrul cã omul nu poate trãi
negându-si conditia de fãpturã a lui Dumnezeu. A fost cinstit si iubit de cãtre
oamenii simpli si tãranii din Rusia. Cea mai mare grijã a sa a fost întotdeauna
binele Rusiei si al oamenilor de rând. Familia imperialã a suferit grelele
încercãri ale captivitãtii si mortii cu o credintã nemãrginitã. Cele din urmã
cuvinte ale Tarului, când a fost executat de cãtre criminalii bolsevici, au fost:
"Iartã-i, Tatã, cã nu stiu ce fac". El si iubita sa familie martirizatã meritã
prosternarea noastrã, a tuturor crestinilor ortodocsi, împreunã cu toti noii
martiri ai Rusiei, ai României si ai altor tãri prigonite de vrãjmasii Ortodoxiei.
În urma acestor dezastruoase pierderi din lumea ortodoxã, foarte multe
suflete au cãzut victimã sectelor si ciudatelor denominatiuni asa-zis "crestine".
O, Doamne, primeste-ne pocãinta si iartã-ne! Doar preotii credinciosi si
evlaviosi ai Bisericii Ortodoxe îi pot întoarce la Adevãr pe bietii oameni.
Tineretul din Vest ar putea descoperi bogãtia Ortodoxiei, dacã ar cunoaste
tãrile ortodoxe si istoria lor.
Psihologia si filosofia nenutrite de dreapta credintã au fost absorbite de
fenomenul New Age, îndepãrtând si mai mult constiintele confuze de la Cel ce
este Calea, Adevãrul si Viata. Chiar si ortodocsii sunt ispititi sã opteze pentru
"solutia terapeuticã sau psihologicã" în momentele de dificultate. Dar armele
într-adevãr bune nu sunt altele decât Sfintele Taine ale Bisericii, viata
liturgicã, neîncetata rugãciune, iubirea de semeni, lucrãrile de caritate,
discrete, asa cum ne învatã Mântuitorul.
A-l tine pe diavol la distantã presupune o luptã în care eu de multe ori
simt sprijinul Patronului meu. Faptul cã-i port numele îmi impune respect simi
dã puterea sã n-o apuc pe un drum nedemn de mãretia duhovnicitãtii iui
imperiale, în acest fel, Sfântul Tar mã ajutã tainic, zi de zi. Pe mãsurã ce
înaintez, mã simt tot mai pãcãtos, îl rog zilnic pe Hristos sã-mi dea smerenie si
sã pot fi de ajutor celor robiti de narcomanie si alcoolism. Nu voi uita
niciodatã iadul din care abia iesisem când Tarul m-a lãsat sã-i vãd mijlocirea
pentru mine dinaintea lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Cei ce-si doresc sã creascã duhovniceste trebuie sã rãmânã în Biserica
dreptmãritoare, sub binecuvântarea Episcopului si a Preotului, îndrumati de
Duhovnic; sã se simtã mãdulare vii în Trupul tainic al lui Hristos, chiar si
acolo unde nu existã biserici de zid. Sã se simtã persoane, în comuniune liberã
cu Hristos si Biserica Lui, vãzutã si nevãzutã, luptãtoare pe pãmânt si
biruitoare în cer. Noi însine, ca verigã în Sfânta Traditie, desi nedemni, suntem
Biserica, suntem Traditia Ortodoxã vie, atâta vreme cât rãmânem nedespãrtiti
de ea prin vointã si faptã.
În încheiere, permiteti-mi sã citez rugãciunea alcãtuitã în captivitate de
Tarina Martirã Olga Nicolaevna, fiica Tarului Martir: "Dã-ne, Doamne,
rãbdarea Ta acum, / în zilele durerii noastre, / furia norodului s-o îndurãm, / si
chinul supliciului. / Sfântul Mir al iertãrii Tale / sã curete pãcatul nostru si al
semenilor nostri, / cu blândetea mielului jertfit / sã purtãm, asemenea Tie, / o
cruce însângeratã. / Si când omul de nimic are mai multã trecere, / iar nebunii
vin sã ne prade, / sã suferim rusinea cu umilintã, / o, Mântuitorule, ajutã-ne! /
Iar când ceasul trecerii pe cea din urmã poartã a-ngrozirii vine, / insuflã-ne puterea
sã ne rugãm zicând: / Tatã, iartã-i pe ei! / Domnul nostru sã ne
mântuiascã / si sã ne ocroteascã pe toti. Amin!"
Pr. T. R.: Vã multumesc si vã felicit pentru autentica întelegere si trãire
în spiritul ortodox. Nu mã îndoiesc cã veti fi un bun misionar printre danezi.
(în româneste de Pr. Toderitã Rusu)
MAXIME EGGER
CUM AM DEVENIT ORTODOX
(Un ziarist elvetian convertit la dreapta credintã si devenit slujitor al lui
Hristos)
"Ce putem face oare pentru ca Dumnezeu sã nu disparã între rândurile unui text?"
(Georges Khodr)
Cum am devenit ortodox? Iatã întrebarea care, fãrã îndoialã, mi-a fost
pusã cel mai des în ultimii ani. În general, am evitat rãspunsurile transante.
Astãzi, când, dupã lungi ezitãri, consimt sã rãspund, luând condeiul nu pot sã
nu-mi spun cã sunt totusi cât se poate de imprudent, ba chiar inconstient, sã
accept un demers atât de dificil si delicat. Dificil, pentru cã, la urma urmei,
este imposibil sã dezvãlui în câteva pagini rezultatul unei înaintãri spirituale
care a durat ani întregi. Delicat, pentru cã în acest parcurs existã (ca în orice
înaintare spiritualã) o tainã propriu-zis inexprimabilã, o dimensiune atât de
profundã si intimã încât ezit la nesfârsit sã vorbesc despre ea. Dar, dacã mâna
îmi tremurã, este mai cu seamã din teama ca nu cumva, slãvindu-L pe
Dumnezeu, sã mã slãvesc în ascuns si pe mine însumi.
Am folosit mai sus cuvântul "înaintare". As fi putut sã vorbesc la fel de
bine despre o serie de "treceri", în sens pascal, succedându-se de la moarte la
înviere, cãci aceasta este povestea mea. Vãd cu adevãrat întreaga-mi viatã ca
pe o scarã continuã, ca pe un pelerinaj interior si ca pe un suis mereu reluat
cãtre împãrãtia Cerurilor, cea dintre noi si din noi însine. Pe aceastã cãrare nuti
lipseste nimic din ceea ce alcãtuieste existenta însãsi, dar mai ales întâlnesti
oameni prin care (fãrã sã fii întotdeauna constient) Dumnezeu însusi îti vine în
întâmpinare, îndrumându-te.
Itinerariul meu spiritual si diferitele sale etape... Ce-ar fi de spus? Mai
întâi... copilãria... într-o familie catolicã, mai degrabã pioasã decât rigoristã,
cu catehismul si slujba religioasã mai mult sau mai putin "obligatorii". Apoi,
îndatã dupã confirmare [ritualul de îmbisericire în sens plenar, adicã accederea
la Tainele Bisericii Romano-Catolice], a venit timpul revoltei adolescentine
împotriva unei Biserici judecate (cu sau fãrã dreptate) drept fariseicã, ipocritã,
moralizatoare, culpabilizantã; revoltã care m-a fãcut sã arunc pruncul (adicã
pe Hristos) cu scãldãtoare cu tot (adicã institutiile si dogmele Sale).
Pot spune cã de pe la 15 ani devenisem agnostic, însã adânc muncit de
marile întrebãri metafizice: Cine sunt? Care-mi este scopul vietii? De ce
suferinta si moartea? etc. Sosise timpul cãutãrilor. Lectura marilor autori
existentialisti, studiile de sociologie, angajamentul cultural si jurnalistic...
toate acestea mã entuziasmau, însã nimic nu mã multumea pe de-a-ntregul.
Parcã dãinuia în mine un gol secret. Intuiam cã omul nu poate sã-si fie
propriul sens, sã-si fie izvorul propriei sale vieti, în cele din urmã, obsedat de
neîmplinire, obosit de "micile eternitãti ale plãcerii" în care mã regãseam
zilnic, m-am hotãrât, în 1983 (data consacrãrii mele ca ziarist), sã-mi iau un an
de odihnã, un an al bilantului si al contemplãrii, un an sabatic, care sã-mi
îngãduie realizarea unui vis mai vechi. Asa se face cã am petrecut cu totul
vreo nouã luni prin tinuturile subcontinentului indian. Orientul - în aceastã
cãlãtorie atât de bogatã si de tulburãtoare încât nu am încetat nici pânã astãzi
sã mã bucur de roadele ei - mi-a fost ca o vreme a desteptãrii, iar una dintre
experientele capitale mi-a fost dat sã o trãiesc în desertul Thar din Rajasthan.
Învins - si sufleteste, si trupeste - de rigorile drumului, am descins în zori
de zi pe malul unui iaz în care se oglindea un templu. Acolo, în linistea si în
singurãtatea rãsãritului, în transparenta cristalinã a apei si a aerului, am fost
deodatã ca acoperit de o fortã a pãcii, a plenitudinii, a luminii. Lacrimile îmi
curgeau abundente, fãrã motiv, între lume si mine, brusc, era comuniune, era
armonie, era iubire. Dupã aceea, nimic nu a mai fost ca înainte. Atins în
adâncul sufletului, o altã dimensiune a constiintei se deschisese în mine. Întradevãr,
existã, în adâncul fiintei si al lumii, o Fortã, o Fiintã, o Prezentã
infinitã, dincolo de spatiu si timp, dincolo de realitatea pe care o sustine, întradevãr,
omul este un amestec de finitudine si infinitate, de temporalitate si
eternitate, în acel moment, aceastã Fiintã, aceastã Alteritate absolutã, era încã
ceva impersonal. Nu avea nici nume, nici chip. Si nu îndrãzneam încã sã o
numesc Dumnezeu, însã era!
La înapoierea mea acasã, în Elvetia, timpul întrebãrilor retrospective si
introspective a sosit în mod firesc. Existenta acestui Cu-Totul-Altceva, a cãrui
intuitie o avusesem, mã repunea în crizã, întrebãrile mã asaltau haotic: cum
urma sã-mi fie afectatã viata de cele petrecute? Puteam oare sã continui ca
mai înainte, cãutând iarãsi aceeasi fericire facilã si superficialã, când în mine
ardea dorul de infinit si de eternitate? Autori precum K. G. Dòrckheim si
Rene Guenon m-au ajutat sã înteleg, sã pun în cuvinte ceea ce mi se
întâmplase. Totul se limpezea: ca sã rãmân în contact cu aceastã Fiintã
supremã, Principiu al oricãrei fiintãri, trebuia sã mã purific, sã mã eliberez de
ego-ul, ca si de iluziile mele. În acest scop, cãrtile nu mã mai puteau ajuta.
Trebuia sã pornesc neîntârziat la fapte. Se impunea un exercitiu de
transformare spiritualã. Alte câteva întâlniri si anumite înclinatii estetice îmi
dãdurã impulsul final: epoca Zen-ului putea începe!
Laic, fãrã dogme ori credinte, "neutru" si deci universal, axat pe
experienta nemijlocitã a spiritului omenesc, iar nu pe studiul vreunor texte,
Zen-ul îmi convenea de minune. Prin rigoarea si exigentele sale, dublate însã
de o uimitoare si perpetuã noutate, practica Zen a avut un rol fundamental
pentru întregul meu parcurs ulterior. Lucrarea aceasta, de golire si de curãtare,
de sedimentare si de aprofundare, de deschidere interioarã, va redestepta în
mod paradoxal si tainic harul botezului meu. Într-o zi, în plinã sedintã Zen,
chipul lui Hristos se înãltã iarãsi din mine, reizbucnind din tainicele
strãfunduri ale fiintei mele. Teribil umorul lui Dumnezeu, care scrie drept cu
linii curbe: acea fiintã "impersonalã si abstractã", de care devenisem constient
în India, cãpãta, prin practicarea unei forme impersonale de meditatie, un chip
si un nume de persoanã: Iisus Hristos! Asemenea Fericitului Augustin, îmi
venea si mie sã strig: "Dar Tu, Doamne, Tu erai mai adânc decât tot ce este în
mine adânc, si mai înalt decât tot ce este în mine înalt!". Am pornit atunci sãmi
regãsesc rãdãcinile crestine, cu urmãtoarea întrebare zvâcnindu-mi în
minte: Existã oare în crestinism o cale care sã ofere elementele descoperite
mie de spiritualitatea orientalã ca fiind esentiale oricãrei încercãri de
împlinire? Existau oare practici de transfigurare interioarã, exista o adevãratã
Traditie, o relatie vie între maestru si ucenic? O asemenea cale exista cu
adevãrat, si anume în crestinismul rãsãritean.
Cu doi ani în urmã avusesem parte de o conversatie neobisnuitã prin
intensitatea ei, în compania unei prietene. Prietena mea îmi vorbise atunci
despre o mãnãstire "extraordinarã", ale cãrei baze fuseserã puse în Anglia de
cãtre Arhimandritul Sofronie (1896-1993), monah ortodox, discipol al
Staretului Siluan (1866-1938), cel canonizat în 1987 de cãtre Patriarhul
Ecumenic al Constantinopolului si care trãise mai bine de 20 de ani în Sfântul
Munte Athos, mai ales ca sihastru. Aceastã amintire m-a preocupat într-atât,
încât am sfârsit prin a lua drumul Angliei.
Sãptãmâna petrecutã la Mãnãstirea "Sfântul Ioan Botezãtorul" a fost o
experientã cu totul tulburãtoare. Dincolo de primirea rezervatã fiecãrui
vizitator (cu adevãrat primit precum Hristos) si de apropierea dintre cãlugãri,
frati si pelerini, trei lucruri m-au frapat încã de la început, întâi, atentia cu
totul deosebitã acordatã persoanei, respectul absolut pentru unicitatea acesteia.
Acest respect este sursa unei uimitoare libertãti, al cãrei sens si consistentã
veneau din dãruirea si uitarea de sine întru slujirea aproapelui. Descopeream
ce însemna "a fiinta întru Bisericã", adicã un mod de viatã care
transformãBiserica (sau care ar trebui sã o transforme) în ceva superior unei
simple societãti sau institutii. Apoi, oficierea Rugãciunii lui Iisus...
Îmi voi aminti mereu zorii rãcorosi ai zilei în care am pãtruns în Biserica
"Sfântul Siluan". Totul era scãldat într-o luminoasã penumbrã radiind din
candele si din icoane, iar tãcerea era însufletitã doar de cântecul pãsãrilor
rãzbãtând prin ferestre. Si, timp de douã ore, în nenumãrate graiuri (slavonã,
greacã, francezã, englezã), aceastã rugãciune psalmodiatã: "Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pre noi". Dacã la început am
recitat-o aproape ca pe o mantrã [formulã sacrã hindusã ori budistã,
"condensând" divinitatea pe care o invocã], "rugãciunea inimii" avea sã-mi
devinã cu timpul o întâlnire personalã cu Hristos, vie, aducãtoare de pace si
purificatoare, un mijloc de comunicare cu Dumnezeu în strãfundurile inimii si
totodatã o armã în lupta anevoioasã, adesea istovitoare, împotriva patimilor si
a gândurilor strãine. Mã fascina faptul cã aceastã rugãciune se nãscuse în
desertul Egiptului într-al IV-lea secol crestin - prima întâlnire cu Ortodoxia mã
întorcea la rãdãcinile crestinismului, la Biserica una si nedespãrtitã a primelor
secole. Am fost desigur impresionat si de frumusetea serviciului liturgic,
oficiat cu o profunzime care (aveam s-o înteleg mai târziu) era expresia
simultanã a bucuriei pascale si a durerii crucii. Fie în rugãciunea inimii, fie în
cadrul liturghiei, m-a fascinat imediat rolul trupului, determinat sã participe
plenar: cu vederea - de cãtre icoane si lumânãri, cu auzul - de cãtre cântãri, cu
mirosul - de cãtre tãmâie, precum si printr-o serie de gesturi: semnul crucii,
metaniile... India îmi descoperise, prin socul realitãtii sale neascunse, nu
numai cã aveam un trup, dar si cã eram unul. Ortodoxia urma sã mã învete,
prin slujbele sale liturgice, prin traditia sa misticã si asceticã, prin tineretea
deloc rarã a credinciosilor, cã întâlnirea si unirea cu Dumnezeu se petrec
inclusiv în trup, care este templu al Duhului Sfânt.
În timpul acestei prime sãptãmâni n-am reusit sã-l întâlnesc pe pãrintele
Sofronie, pe atunci bolnav, înainte sã plec, unul dintre cãlugãri mi-a dãruit un
sirag de metanii din lânã neagrã, lucrat în Muntele Athos; l-am primit ca pe o
încurajare în rugãciune, dar mai ales ca pe un angajament spiritual. Voi trece
sub tãcere ce mi-a fost dat sã trãiesc la întoarcere. Voi spune numai cã inima
mea rãnitã de iubire se întredeschisese asemenea unei porti înaintea lui
Dumnezeu, ca sã-mi vãd eu neantul si tenebrele sufletesti. "Pocãiti-vã, cã s-a
apropiat împãrãtia cerurilor!" (Matei 4, 17) - vesteste Hristos la începutul
Evangheliei Sale. Evident, nu m-am cãit îndatã, dar am învãtat cã aceastã
metanoia [în gr. - "primenire lãuntricã", "întoarcere a sufletului cãtre
Dumnezeu"] este cheia vietii duhovnicesti. Dimpreunã cu smerenia si cu
frângerea inimii, metanoia antreneazã transformarea vechiului om într-unul
nou, deschiderea cãtre Duhul Sfânt. Cu adevãrat, numai mãrturisindu-ti
slãbiciunile, nedesãvârsirile, recunoscându-ti starea de mizerie a sufletului,
mai poti sã te deschizi milostivirii lui Dumnezeu, iubirii Sale iertãtoare si
rãbdãtoare. Numai iubirea, compasiunea pe care mi-a fost dat sã o descopãr
dintr-o datã în Biserica Ortodoxã, poate schimba însãsi substanta lucrurilor.
Cum pãrãsisem cu totul firesc practica Zen pentru Rugãciunea lui Iisus,
m-am avântat cu pasiune în lectura cãrtilor recomandate la mãnãstire: pe lângã
Evanghelie si Psalmi, în primul rând cartea pãrintelui Sofronie despre staretul
Siluan, apoi o lucrare despre rugãciunea inimii de Briancianinov si Eseul
asupra teologiei mistice în Biserica de Rãsãrit al lui Vladimir Lossky.
Rafinamentul teologic mã depãsea, însã douã chestiuni rezonarã în mine
numaidecât, cu putere, întâi, unitatea profundã, de nezdruncinat, între teologie
si misticã, exprimatã prin celebra formulã a lui Evagrie Ponticul: "Dacã esti
teolog, atunci te vei ruga cu adevãrat, iar dacã te rogi cu adevãrat, esti teolog".
Cu alte cuvinte, nu existã teologie adevãratã fãrã cunoasterea dumnezeiestilor
taine. Dar a cunoaste aceste taine înseamnã a le trãi prin experierea Duhului
Sfânt, care se ridicã deasupra ratiunii, o crucificã si o transfigureazã! Al doilea
lucru care mi-a spus foarte multe este conceptia ortodoxã despre mântuire,
consideratã "transfigurare" si "îndumnezeire", iar nu simplã "rãscumpãrare"
sau "izbãvire". Astfel, "Dumnezeu s-a fãcut om pentru ca si omul sã se poatã
face Dumnezeu!", declarã Sfântul Atanasie din Alexandria (sec. IV). Pãrintii
Ortodoxiei privesc fiinta umanã raportând-o la imaginea divinitãtii din om, iar
nu la pãcatul din el. Iar pãcatul nu este definit ca transgresare juridicã a unor
norme etice, ci ca refuz al iubirii Tatãlui, ca îndepãrtare de Dumnezeu
pricinuitã de mândrie si de celelalte boli spirituale, sufletesti si trupesti, de
unde decurge o abordare terapeuticã, iar nu una culpabilizantã a pãcatului, ca
si o viziune ontologicã asupra sfinteniei. "Sfânt nu este acela care s-a ridicat
pânã la o treaptã înaltã a moralei omenesti, sau care a ajuns sã aibã o viatã de
ascezã, chiar de rugãciune (si fariseii posteau si ziceau rugãciuni lungi!), ci
acela care are întru el Duhul Sfânt", ne spune pãrintele Sofronie. Întelegem
astfel crestinismul nu în primul rând ca eticã, ci ca mod spiritual de a fi, cale
de unire cu Dumnezeu, de jertfire pe cruce întru înviere, care ne transformã
într-o fiintã nouã. Cererile lui Hristos, adresate nouã, nu sunt lungi, în genul
"ai voie asta, n-ai voie asta", ci energii dumnezeiesti cu ajutorul cãrora putem
deveni (în viata si constiinta noastrã) asemenea lui Hristos. În ce priveste
Biserica, ea nu e doar o instantã moralã, nici numai o organizatie de caritate
sau umanitarã, ci marele spital al sufletelor, locul unde suntem siguri cã-L
primim pe Dumnezeul viu si cã participãm la împãrãtia Sa. Descopeream
treptat fata ascunsã a crestinismului, care mã cucerea si mã fermeca. Mai
presus de toate, departe de a fi ceva abstract, crestinismul se vãdea a fi viu!
La reîntoarcerea în Mãnãstirea "Sfântul Ioan Botezãtorul", câteva luni
dupã prima mea vizitã, am avut nespusa bucurie sã-l întâlnesc pe
arhimandritul Sofronie; întâlnirea a însemnat, evident, o cotiturã în viata mea.
Ar fi nenumãrate lucruri de spus despre acest om al lui Dumnezeu, recunoscut
de întreaga comunitate drept un staret adevãrat, însã, respectându-i dorinta,
voi tãcea despre acestea. Nu voi dezvãlui decât un singur fapt, capital pentru
împlinirea mea ulterioarã: aveam în fata ochilor dovada vie a vietii întru
Hristos si a cunoasterii Sfintei Treimi; vedeam în acest bãtrân ce înseamnã cu
adevãrat sã fii "persoanã", adicã în comuniune cu Dumnezeu si cu semenii.
Atâta iubire, atâta libertate, atâta luminã si fortã creatoare m-au fãcut sã mã
încredintez Cãii si Traditiei al cãrei mostenitor era si pãrintele. Treceam cu
încetul de la credinta mostenitã în copilãrie la dreapta credintã, adicã la o
relatie vie, personalã, cu Hristos.
Mi-am fãcut destul de repede cunoscutã dorinta de a deveni ortodox,
însã pãrintele Sofronie mi-a temperat elanul, socotind cã trebuia "pur si
simplu" (!) sã mã strãduiesc sã "îmi petrec zilele fãrã de pãcat" si cã aceasta
puteam s-o fac oriunde (din perspectiva acestor întâmplãri, nu cred sã existe
Bisericã mai putin preocupatã de prozelitism decât cea ortodoxã). Mi-au
trebuit, prin urmare, mai bine de doi ani pânã ce-am fãcut pasul. Privind
înapoi, cred cã atitudinea rezervatã a pãrintelui, de chemare la rãbdare si
perseverentã, a fost plinã de întelepciune. Acest timp al asteptãrii, adevãratã
kenozã ["golire", "tãiere a voii"] s-a dovedit într-adevãr foarte folositor si
fecund, permitându-mi sã-mi adâncesc credinta, sã-mi rãspund la anumite
îndoieli, sã-mi împlinesc cateheza, sã-mi abandonez de la sine anumite
prejudecãti asupra Bisericii Ortodoxe, sã-mi pun la încercare profunzimea
dorintei mele. De asemenea, mi-am clarificat problema originilor mele
confesionale.
Am încercat totusi, la un moment dat, pãrintele Sofronie refuzându-mã,
sã mã întorc la Biserica Catolicã, în ciuda eforturilor mele, în ciuda
persoanelor remarcabile cu care am stat de vorbã, maioneza, cum se spune, nu
s-a mai prins... Mã aflam deja cu sufletul în altã parte, irezistibil atras de spiritualitatea
crestinã a Rãsãritului, acolo unde respiram din toti plãmânii. Si apoi,
într-atât de organic apropiat mã simteam fatã de teologia si eclesiologia
ortodoxã, si într-atât mã poticneam de unele aspecte ale catolicismului roman,
cum ar fi mai ales institutia papalã, sau conceptia despre Duhul Sfânt, sau un
anume formalism juridic, încât...
Am petrecut Sãptãmâna Luminatã a anului 1990 în Mãnãstirea "Sfântul
Ioan Botezãtorul". Si a fost o adevãratã moarte întru înviere împreunã cu
Hristos, ceea ce a fãcut ca trecerea mea (în sens pascal) la Ortodoxie sã fie pe
cât de evidentã, pe atât de inevitabilã. Aceastã "trecere" (de care eram sigur)
era o necesitate interioarã, nu o simplã chestiune de convenientã, nici o
alegere pur si simplu subiectivã, superficialã. Pãrintele Sofronie a înteles si
câteva sãptãmâni mai târziu eram primit în comunitatea sacramentalã a
Bisericii Ortodoxe. Pentru a marca acest "Paste" personal si a-mi încuviinta
într-un mod aparte dorinta de a începe o viatã nouã, pãrintele Sofronie îmi
dãdu prenumele de Maxime, asezându-mã sub patronajul Sfântului Maxim
Mãrturisitorul (sec. VII), mare discipol al Sfântului Sofronie al Ierusalimului.
Sã fie limpede: "trecerea" mea la Ortodoxie nu este rezultatul unei
reflectii intelectuale, nici al unei fascinatii mai mult sau mai putin exotice, ci
rodul unei îndelungi formãri spirituale, în "trecerea" mea nu este nici renegare,
nici trãdare a unei alte confesiuni. Datã fiind îndelunga mea îndepãrtare de
Biserica Catolicã, nu era vorba de o schimbare, si cu atât mai putin de o
rupturã, ci de o reintegrare în altã parte, dar în trupul lui Hristos, care este
unica Bisericã. Nu am ales o confesiune opunând-o celeilalte, dupã savante
comparatii între mãsurile de adevãr ale fiecãreia. Nu, ci pur si simplu mi-am
urmat calea ce se deschidea pasilor mei, supunându-mã irezistibil unei lumi de
o strãlucire si de o puritate nepãmântesti, în acest sens, convertirea mea este,
în mod esential, o împlinire. De fapt, nu m-am convertit la Ortodoxie, ci la
Hristos, Care este Adevãrul si Calea.
Trebuie sã se distingã limpede între a fi ortodox si a trãi în ortodoxie.
Cu alte cuvinte, esti ortodox prin "încadrarea" ta sacramentalã si prin credinta
pe care o mãrturisesti, dar devii crestin prin viata pe care o duci, prin
cãpãtarea Duhului Sfânt o datã cu împãrtãsirea cu Sfintele Taine. Este cert cã
aceastã viziune contrazice o mãrturisire de credintã multumitã de sine,
exclusivistã, nationalistã, etnicã sau triumfalistã. Personal, mã simt întâi
crestin si abia apoi ortodox. Sau, mai degrabã, nu concep Ortodoxia decât ca
sinonimã vietii crestine, plinãtãtii evanghelice, în acest sens, a deveni ortodox
nu înseamnã doar sã te acoperi cu hainã nouã, tesutã-n rituri si formule
teologice, ci înseamnã sã te învesmântezi cu însusi Hristos. Dar a te
învesmânta cu "Noul Adam" ce altceva este dacã nu a accepta sã mori
vechiului Adam, sã-ti schimbi si firea, si viata?
Am spus cã intrarea mea în comunitatea sacramentalã a Bisericii
Ortodoxe a fost o împlinire. Concluzionând, as vrea sã adaug cã a fost de fapt
un început. Cãci adevãrata convertire, si singura ce conteazã dincolo de orice
aparentã spiritualã, este abia metanoia, adicã întoarcerea întregii noastre fiinte,
a simtãmintelor noastre celor mai ascunse, cãtre mila lui Dumnezeu. Or, în
mãsura în care rãmân un pãcãtos, aceastã revolutie este una fãrã de sfârsit,
care nu se opreste si nu-si atinge capãtul niciodatã. Este o miscare infinitã, o
devenire care nu înceteazã din devenire, înseamnã cale în urma Celui ce este
Calea, a Celui ce cãlãtoreste cu mine si în mine: Hristos, Cel ce pe toate le
înnoieste! A fi ortodox, pentru mine, înseamnã a-mi repeta în fiece dimineatã,
precum Sfântul Antonie: "Astãzi încep!".
(în româneste de Codrin V. Smirnoff)
PLACIDE DESEILLE
PELERIN SPRE IZVOARE
(Un teolog, monah si preot
al Bisericii Romano-Catolice
opteazã pentru Ortodoxie)
PLACIDE DESEILLE
PELERIN SPRE IZVOARE
I
Am ales calea monahalã în 1942, la Abatia cistercianã de la
Bellefontaine (Anjou).
Hirotonit preot în 1952, am fost în scurtã vreme numit profesor de
Teologie dogmaticã, iar apoi însãrcinat sã mã îngrijesc si de formarea
duhovniceascã a tinerilor monahi ce se pregãteau pentru asumarea preotiei.
Nãzuind eu un învãtãmânt teologic în duhul Sfintilor Pãrinti, am profitat
de câteva deplasãri la Paris (de unde procuram cele strict trebuincioase
mãnãstirii) pentru a-l întâlni pe Pãrintele Ciprian Kern, profesor de Patristicã
la Institutul "St. Serge", precum si pe Vladimir Lossky, a cãrui Teologie misticã
a Bisericii de Rãsãrit mã incita (în pofida serioaselor rezerve cu care
bunul pãrinte iezuit sãvârsise, vai, imprudenta de a-mi împrumuta o astfel de
carte explozivã!). Din nefericire, Lossky avea sã moarã la putinã vreme dupã
ce ajunsesem sã-l întâlnesc.
Pãrintele Ciprian m-a introdus în doctrina Sfintilor Grigorie de Nyssa,
Maxim Mãrturisitorul si Grigorie Palama. Mi-a deslusit pe îndelete, într-un sir
de lungi întrevederi pline de bunãvointã, de ce hristologia Sinodului de la
Calcedon si doctrina palamitã a energiilor necreate reprezintã cheia întegerii
ortodoxe a omului si a lumii. Cu toate acestea, plin de discretie si respect fatã
de alteritatea spiritualã, Pãrintele Ciprian nu mi-a sugerat vreodatã sã devin
membru al Bisericii ortodoxe. La vremea aceea, de altfel, ideea aceasta nu
încoltise nici în mintea mea. Apartenenta la Biserica Catolicã mi se pãrea ceva
de la sine înteles si mai presus de orice discutie. Ceea ce mã preocupa pe mine
era sã gãsesc în Traditia ortodoxã un ajutor pentru întelegerea mai profundã a
sensului propriei mele Traditii.
Admiram mult Liturghia latinã, dar cunoasterea Liturghiei ortodoxe, pe
care am descoperit-o cu înminunare la "St. Serge", mi-a înlesnit cunoasterea
mai vie a comorilor analogice ce rezidã tainic în Liturghia latinã traditionalã,
pe care am putut-o trãi astfel cu sporitã intensitate. Liturghia de la Trappe
[centru al Ordinului Cistercian reformat], dincolo de cele câteva adaosuri
târzii, transparente dar incapabile sã afecteze întregul, era identicã cu
Liturghia pe care Apusul o practicase înainte de ruperea comuniunii cu
Rãsãritul. Spre deosebire de Liturghia bizantinã, aceasta era alcãtuitã aproape
în exclusivitate din texte biblice, ceea ce, la prima vedere, putea sã lase
impresia unei anumite uscãciuni. Textele erau însã alese cu grijã, anul liturgic
avea o desfãsurare perfect armonioasã, iar ritualurile, îndãrãtul sobrietãtii lor,
musteau de tainice si bogate întelesuri. Cel ce nu pregeta, în afara oficiului
liturgic, de-a lungul acelor ore de lectio divina atât de caracteristice vechii
spiritualitãti monahale din Apus, sã dobândeascã o cunoastere „prin mijlocirea
inimii" a Bibliei si a tâlcuirilor ei patristice, acela cãpãta, din actul sfânt al
slujirii liturgice, cu ajutorul harului dumnezeiesc, prisos de bucurie si
plinãtate.
II
În 1958, am fost trimis la Roma, pentru studii superioare de Teologie.
Am avut astfel ocazia de a frecventa bibliotecile si de a mã documenta
temeinic asupra subiectelor ce-mi erau cele mai dragi, lãsându-mã pãtruns de
atmosfera vechii Rome - cea a catacombelor si a bazilicilor. Vizitarea Ostiei
antice, a nivelurilor inferioare ale bazilicii Sfântului Clement, a Sfintilor Ioan
si Pavel sau a Sfintei Cecilia, vederea zilnicã a Colisseum-ului si a
impunãtorului Circus Maximus - toate acestea semnificau pentru mine o
coborâre la izvoarele dãtãtoare de viatã ale crestinismului antic, din care ne
tragem rãdãcinile.
În aceastã perioadã am fost cooptat în secretariatul colectiei „Sources
chretiennes", cu sarcina de a realiza o serie de volume consacrate literaturii
monastice a Evului Mediu. La drept vorbind, Abatele General al Ordinului
Cistercian – fostul abate de la Bellefontaine, Dom Gabriel Sortais, care între
timp primise aceastã însãrcinare - nu-mi ceruse sã alcãtuiesc decât o colectie
de texte cisterciene de secol XII. Eu am considerat însã cã se cade sã nu separ
aceste texte de ansamblul Traditiei monastice si patristice. Nu trebuia lãsatã
impresia cã ar exista o "spiritualitate cistercianã" în sensul modern al
cuvântului, dupã cum existã, bunãoarã, una iezuitã sau una carmelitã. Harul
monahismului a fost tocmai acela de a anula astfel de reductionisme: au
existat, pe toatã întinderea istoriei monastice, urmasi dintre cei mai feluriti ai
Pãrintilor duhovnicesti si ai discipolilor imediati ai acestora, la care se pot
identifica în proportii diferite cutare sau cutare elemente constitutive ale
monahismului, în functie de timp si de loc, desi viata monasticã, privitã în
esenta ei, a rãmas una. Aceasta tine tocmai de caracterul ei patristic.
Diversitatea "spiritualitãtilor" este un fenomen relativ târziu si specific numai
Apusului.
Pe aceste considerente, am obtinut cu usurintã acordul Abatelui General
de a extinde proiectul initial. La întoarcerea mea în Franta, acestei munci de
editare i s-a adãugat cea din învãtãmântul teologic. Mi s-a mai cerut sã predic
în lãcasurile de reculegere ale mai multor mãnãstiri si sã redactez o suitã de
articole pentru diferite reviste si dictionare enciclopedice.
Mi-a fost încredintatã, de asemenea, elaborarea unui proiect de Manual
spiritual - un soi de îndrumar de spiritualitate pentru adeptii Ordinului
Cistercian. Rezultatul încercãrii mele a fost socotit de unii cam prea îndatorat
doctrinei Pãrintilor neptici si Traditiei patristice grecesti spre a fi cu adevãrat
reprezentiv pentru ceea ce ei întelegeau prin „spiritualitate cistercianã". De
altfel, acest proiect al unui manual oficial a fost pânã la urmã abandonat,
deoarece începuserã sã se facã simtite încã de pe atunci serioase disensiuni în
interiorul Ordinului. În aceste conditii, Principiile de spiritualitate monasticã,
initial doar multiplicate (1962), s-au prefãcut mai târziu - revãzute si adãugite
- în volumul meu Scara lui Iacov (1974).
Spre a înlesni întoarcerea la izvoarele monahismului si ale vietii
duhovnicesti, eu nãzuiam sã pun bazele unei colectii de texte monastice
rãsãritene, paralelã cu seria monahalã apuseanã de la „Sources chr¾tiennes",
însã mai putin pretentioasã sub aspect tehnic, astfel încât sã poatã fi rãspânditã
cu destulã usurintã. Acest proiect nu mi s-a împlinit decât în 1966, o datã cu
publicarea celui dintâi volum din colectia „Spiritualite oriental¾", continând
Apoftegmele Pãrintilor pustiei. La data respectivã, eu plecasem deja de la
Bellefontaine la Aubazine, dar aveam sã pãstrez totusi conducerea acestei
colectii pânã la intrarea mea în Biserica Ortodoxã.
III
În 1960, la invitatia monseniorului Elias Zoghby, pe atunci vicar
patriarhal greco-catolic în Egipt, am fãcut o cãlãtorie în aceastã tarã, dornic de
o cunoastere directã a monahismului copt. Am locuit, pe toatã durata sederii
mele acolo, la mãnãstirea Deir Suriani, în Wadi Natrun (vechiul pustiu al
Sketei), iar în celelalte mãnãstiri n-am fost decât ca simplu vizitator.
Consideram ca pe o pretioasã sansã a vietii mele pelerinajul acesta în niste
locuri care au constituit, în veacul al IV-lea, centrul cel mai strãlucitor al vietii
monastice a vremii, pânã într-acolo încât abatele Arsne a putut afirma cã
pustiul Sketei era pentru cãlugãri ceea ce era Roma pentru lume. Monahismul
sketic a exercitat dintotdeauna o adevãratã fascinatie asupra mea si, din toatã
vechea literaturã monasticã, eu cu Apoftegmele Pãrintilor pustiei m-am simtit
mereu în cel mai intim acord.
Pustiul Sketei este o imensã întindere de nisip, ondulatã asemenea unor
valuri, abia presãratã cu câteva smocuri de iarbã pârlitã, întinzându-se în sudul
soselei care leagã Cairo de Alexandria. Cele patru mãnãstiri de astãzi - Sfântul
Macarie, Deir Baramus, Amba Bisho si Deir Suriani (cealaltã jumãtate a celei
dinainte) - ocupã amplasamentele a trei dintre cele mai vechi centre monastice
din acest pustiu. Ele au aspectul unor lungi fortãrete rectangulare, împrejmuite
de ziduri înalte, din interiorul cãrora se avântã în sus cupolele bisericilor si
siluetele masive ale donjonurilor - refugii traditionale din calea tâlharilor
pustiei (care, la rãstimpuri, comiteau adevãrate mãceluri în rândul cãlugãrilor).
Ridicate lângã sursele de apã, ele apãreau, vãzute din interior, asemenea unor
oaze paradisiace, în puternic contrast cu imensitatea dezolantã care le asalta
din toate pãrtile. La data cãlãtoriei mele, monahismul copt era deja în plinã
crestere, iar acest proces n-a încetat de atunci.
La originea acestei renasteri duhovnicesti se afla un cãlugãr pe nume
Abdel Mesieh, care vietuia într-o pesterã încã din 1935. Chiril al VI-lea,
întâistãtãtorul Bisericii Alexandriei, uns din 1960, el însusi un vechi anahoret,
fusese profund influentat de Abdel Mesieh si veghea îndeaproape asupra
acestei resurectii monahale. La Deir Suriani se aflau câtiva bãtrâni care
continuau sã ducã în mãnãstire o viatã idioritmicã; însã cãlugãrii mai tineri,
majoritatea venind din mediul universitar, duceau o viatã de tip cenobitic, cu
exceptia câte unuia care trãia departe, în inima pustiei, si care nu se întorcea în
mãnãstire decât la intervale de timp strict rânduite. Ziua începea printr-un
canon de rugãciune în chilie, cu durata de un ceas, dupã care urmau, la
bisericã, marea slujbã de dimineatã si apoi Sfânta Liturghie, în restul zilei,
cãlugãrii îsi împãrteau feluritele munci ale mãnãstirii: grãdinãritul, tipãriturile,
traducerea în arabã a textelor patristice. Erau familiarizati cu practica
Rugãciunii lui Iisus. Acela a fost pentru mine cel dintâi contact cu un fel de
viatã pe care aveam sã-l regãsesc mai târziu, aproape aidoma, la Muntele
Athos. Am fost deosebit de impresionat si de întâlnirea cu pãrintele Matta el
Meskin, care pe atunci ducea la Heluan, alãturi de o mânã de discipoli, o viatã
aproape anahoreticã.
IV
În perioada cuprinsã între ultimul rãzboi mondial si Conciliul Vatican II
[aprox. 1945-1965], se contureazã o serioasã înnoire biblicã, liturgicã si
patristicã în sânul Bisericii Catolice, stimulatã de oameni precum pãrintele
[Henri] de Lubac [1896-1991, iezuit francez, cardinal din 1983], pãrintele
[Jean] Dani¾lou [1905-1974, iezuit francez, cardinal din 1969] sau Dom
Casei [Odon Casel: 1886-1948, benedictin german], de publicatii precum
Dieu Vivant [Paris, 1945-1953] sau La Maison-Dieu [revistã liturgicã de limbã
francezã din primele douã decenii postbelice], ca si de colectii precum
„Sources chr¾tiennes" [colectie de texte patristice întemeiatã în 1942 de H.
de Lubac si J. Danielou]. Asteptam mult de la toate aceste eforturi însumate.
Totusi, douã lucruri mã nelinisteau. Pe de o parte, era tot mai evident cã
audienta acestei miscãri rãmânea destul de limitatã, strãinã rândurilor largi ale
clerului diocezan francez. Pe de altã parte, un segment destul de semnificativ
al fortelor vii ale Bisericii Catolice era angajat în activitãtile "Actiunii
catolice" [Action catholique: ansamblu de organizatii de apostolat laic, apãrute
treptat, încã din 1926, sub autoritatea ierarhilor bisericesti] si în experimente
pastorale de genul celei a „Preotilor lucrãtori"1. Eu nutream o certã simpatie
1 "Preoti lucrãtori": un numãr de preoti catolici, prizonieri de rãzboi între
1940 si 1945, au descoperit în acest destin comun conditii favorabile
apostolatului, care le permiseserã evanghelizarea unei largi categorii de
muncitori decrestinati. Întorsi în Franta, ei au tinut sã prelungeascã aceastã
experientã, practicând sacerdotiul concomitent cu exercitarea unei profesiuni
lucrative - adeseori chiar ca muncitori în uzine. Experimentul a cãpãtat însã,
nu dupã multã vreme, o cu totul altã semnificatie, determinatã de noua
evolutie a relatiilor dintre Bisericã si lume. În acest nou context, o crizã a
fatã de aceastã abundentã de initiative si fatã de indiscutabila fervoare
apostolicã pe care astfel de manifestãri o exprimau, în acelasi timp simteam
totusi, în pofida anumitor convergente partiale, cã totul se misca într-un climat
destul de strãin unei autentice reînnoiri biblice si patristice. "Actiunea
catolicã" implica în praxis-ul sãu o eclesiologie care, desi nu mai era, în mod
evident, cea a Contrareformei2, nici nu pãrea sã se întâlneascã efectiv cu cea a
Bisericii primare. Se fãcea lesne simtitã în cadrul acestei miscãri o deviere
spre moduri de oficiere destul de putin conforme spiritului Liturghiei
sacerdotiului era aproape fatalã: „Laicul, crestin cu drepturi depline, nu-i mai
lãsa preotului decât un rol secundar si care, la drept vorbind, este in continuu
proces de estompare. De aici dorinta paradoxalã a preotului de a deveni laic
sau, mai blând spus, dorinta sa de a împãrtãsi conditia umanã în toate
componentele ei, spre a nu mai juca în societatea de astãzi rolul unui personaj
anacronic" (cf. P. Guillmont, Fin d'une eglise clericale?, Paris, 1969).
Constientizarea acestei situatii avea sã facã, imediat dupã Vatican II [1962-
1965], ca un mare numãr de preoti sã abandoneze pur si simplu sacerdotiul si
sã provoace o scãdere considerabilã a admiterilor în seminariile teologice.
Dar, în anii premergãtori Conciliului, anumiti preoti, adesea dintre cei mai
osârduitori pe linia apostolatului, au vãzut în angajarea lor în activitãti
profesionale (eventual si cu asumarea unor responsabilitãti sindicale) una
dintre posibilele modalitãti de a adapta functia sacerdotalã noii conceptii
despre rolul Bisericii în raport cu lumea, spre care înclinau, de altfel, toate
mediile progresiste ale Bisericii Catolice, începutã a doua zi dupã terminarea
rãzboiului st sprijinitã de cardinalul Suhard, arhiepiscop de Paris la acea
vreme, experienta "Preotilor lucratori" implica si o repunere în discutie a
eclesiologiei catolice traditionale, prea radicale pe atunci pentru noile exigente
ale Vaticanului, între 1953 si 1959, experimentul a fost oprit pe cale autoritarã,
ceea ce a dus o gravã stare de crizã a Bisericii Catolice din Franta. El a
contribuit însã, într-o mãsurã importantã, la pregãtirea opiniei catolice pentru
schimbãrile ce vor avea loc în sânul acestei Biserici dupã Conciliul Vatican II.
2 Contrareforma: amplã miscare de reformã internã a Bisericii Romano-
Catolice, initiatã imediat dupã încheierea Conciliului tridentin (1545-1564) si
având drept scop remedierea neajunsurilor si abuzurilor care pricinuiserã
aparitia si extinderea Reformei protestante [declansate de Martin Luther în
1517]. Totdeodatã, unele mari figuri cãlugãresti, precum Sf. Teresa de {vila
[Santa Teresa de Jesus: 1515-1582] si Sf. Ioan al Crucii [San Juan de la Cruz:
traditionale. Intuiam în toate acestea mai degrabã un nou avatar al Catolicismului
modern decât o vie întoarcere la izvoare, ceea ce ar fi impus o radicalã
reînnoire a problematicii aferente.
Nu mi-am dat seama atunci suficient de limpede cã acest din urmã curent
traducea, în mult mai mare mãsurã decât primul, logica însãsi a Catolicismului
modern, si cã era foarte posibil ca el sã ajungã pânã la urmã sã neutralizeze si
sã înlocuiascã celelalte tendinte. Trãgeam nãdejde ca osemintele fãrã viatã sã
fie iarãsi însufletite, ca toate elementele traditionale, pe care Biserica Catolicã
le pãstrase pe plan institutional si liturgic, sã redevinã o hranã întãritoare si
lesne asimilabilã pentru omul modern. Si mai nãdãjduiam cã, într-un fel
oarecare, profilul Contrareformei catolice, cu vãditele ei abateri de la marea
Traditie a Bisericii, avea sã cedeze locul unei reînvieri a „Ortodoxiei apusene"
a primelor veacuri, prin împreunã-lucrarea vechii mosteniri regãsite si a
fortelor vii ale prezentului.
PELERIN SPRE IZVOARE
V
Cam în aceastã stare sufleteascã m-a gãsit anuntarea Conciliului Vatican
II, pe care l-am întâmpinat cu mare bucurie. Numai cã, putin câte putin, am
ajuns sã pricep toatã ambiguitatea acelor curente de idei care se pronuntau în
favoarea dezbaterilor conciliarã si ale cãror urmãri se fãceau simtite pânã si în
mãnãstirea noastrã. Abatele General (care era probabil mai sensibil la
atingerile aduse autoritãtii bisericesti decât la deformãrile aduse Traditiei) mia
spus într-o bunã zi: „Mã nelinisteste îndeosebi maniera în care sunt conduse
lucrãrile Conciliului. Dacã lucrurile vor continua asa, Biserica va cunoaste
dupã acest Conciliu una dintre cele mai grave crize din toatã istoria sa".
1542-1591], au determinat atunci o impresionantã înnoire a patosului religios
si a vietii întru rugãciune.
Speranta unei readuceri la viatã a structurilor institutionale ale Bisericii
Catolice, printr-o întoarcere la duhul si la învãtãtura Pãrintilor, se risipea
vãzând cu ochii. Dimpotrivã, o datã cu Conciliul se contura un proces în multe
privinte contrar. De altfel, Conciliul însusi era numai indirect responsabil de
toate acestea. El avea mai degrabã rolul unui revelator. Pânã la el, o mare
parte din vechile institutii - si mai cu seamã Liturghia traditionalã din Apus -
reusise sã subziste, în pofida numeroaselor alterãri, numai întrucât
Catolicismul, coordonat de o putere centralã viguroasã si universal
recunoscutã, fãcuse uz de autoritatea sa. Cu toate acestea, credinciosii si clerul
însusi pierduserã într-o foarte mare mãsurã sensul lor profund. O datã cu acest
Conciliu, presiunea autoritãtii a scãzut, iar urmarea logicã a fost cã întelesurile
cele mai tainice, care nu pot fi lesne descifrate în toatã adâncimea lor, au ajuns
îngropate de tot si reinventate pe alte temeiuri, conforme cu ceea ce devenise
de mai multe secole - sau devenea acum - spiritul Catolicismului.
VI
Prin anii 1962-1965, tendintele pomenite aici începuserã deja sã capete
contur, îmi era tot mai limpede cã nu mai puteam continua sã gândesc si sã
trãiesc dupã principii doar aparent adevãrate fãrã riscul de a crea tensiuni
sterile în chiar sânul mãnãstirii. Nu mã îndoiam cã plinãtatea adevãrului era de
partea Pãrintilor, a vechii Biserici, a Ortodoxiei pe care o iubeam fãrã sã
presimt cã ea ar putea fi BISERICA pur si templu.
Atunci mi-am pus întrebarea dacã nu cumva prezenta în sânul Bisericii
Catolice a unor crestini care practicã riturile rãsãritene si trãiesc dupã aceeasi
Traditie ca si ortodocsii n-ar putea constitui un ferment care sã determine întro
bunã zi întoarcerea întregului trup eclesial la duhul crestin al Pãrintilor.
Uniatismul fusese creat la Roma ca un instrument de aducere a ortodocsilor la
unitatea catolicã fãrã a-i obliga sã renunte propriu-zis la traditiile lor.
Dezvoltarea ecumenismului în lumea catolicã tindea sã ducã la caducitatea
acestei perspective. De ce n-am fi tras nãdejdea cã prezenta si mãrturia catolicilor
de rit rãsãritean ar fi putut contribui în timp la aducerea întregii Biserici
Catolice la plinãtatea Traditiei? Interventiile lucide si îndrãznete ale câtorva
ierarhi melkiti în cadrul Conciliului confereau o anume consistentã acestor
bune nãdejdi. Adoptarea neîntârziatã a ritului bizantin n-ar fi putut oare
deveni, pentru catolicii de origine apuseanã, un mijloc de a trãi plinãtatea
Traditiei în chiar starea actualã a Bisericii Catolice, tinându-i totdeodatã la
distantã de conflictele sterile dintre cei ce pãstrau o traditie deja alteratã - cea
a Evului Mediu târziu si a Contrareformei - si partizanii transformãrilor posttridentine?
Nu cine stie ce legãturã cu Rãsãritul mã îmboldea sã mã întorc spre
Traditia bizantinã. Nu m-am simtit niciodatã „rãsãritean" si nici tentat sã
devin. Practica Liturghiei bizantine mi se pãrea însã cel mai potrivit mijloc, în
ordinea realã a lucrurilor, de a pãtrunde în plinãtatea Traditiei patristice, întrun
chip care sã nu fie unul didactic si intelectual, ci unul viu si concret.
Liturghia bizantinã mi-a apãrut dintotdeauna nu atât ca Liturghie
„rãsãriteanã", cât ca singura traditie liturgicã existentã despre care se poate
spune fãrã înconjur: „Ea n-a fãcut altceva decât sã încorporeze în viata ei
liturgicã marea teologie elaboratã de Pãrinti si de Sinoadele de pânã în veacul
al IX-lea. În ea se preaslãveste harul Bisericii care a biruit ereziile, marea
doxologie a teologiei trinitare si a hristologiei Sfântului Atanasie, a Pãrintilor
capadocieni, a Sfântului Ioan Gurã-de-Aur, a Sfântului Chiril al Alexandriei si
a Sfântului Maxim Mãrturisitorul. Din ea se vãdeste spiritualitatea marilor
curente monahale, începând cu Pãrintii pustiei, cu Evagrie, cu Cassian, cu
cãlugãrii de la Sinai si apoi de la Studion, iar mai târziu cu cei de la Athos... în
ea, în fine, lumea întreagã, transfiguratã de prezenta slavei dumnezeiesti, îsi
vãdeste dimensiunea ei eshatologicã" (M.-J. Le Guillou, L 'esprit de
l'Orthodoxie grecque et russe, Paris, 1961, p. 47).
VII
În acest spirit am purces, la 14 septembrie 1966, alãturi de un alt cãlugãr
de la Bellefontaine care avusese de-a lungul anilor o devenire lãuntricã
asemãnãtoare cu a mea, la întemeierea Mãnãstirii "Schimbarea la Fatã" de la
Aubazine (Correze). Ni s-au alãturat aproape îndatã mai multi frati. Timp de
peste zece ani, am încercat sã trãim astfel în Traditia liturgicã si
duhovniceascã a Ortodoxiei rãsãritene, rãmânând totusi în Biserica Catolicã.
Ne-au fost acordate relativ usor autorizatiile trebuincioase, atât de cãtre
superiorii nostri monastici, cât si de cãtre Sfântul Scaun. Cu toate acestea, nu
ne-a fost acordat niciodatã un statut canonic precis: întreprinderea noastrã nu
intra în nici un cadru juridic existent si numai lipsa de precizie a dreptului
canonic post-tridentin a fãcut-o cu putintã.
Dispuneam de un teren împãdurit de 7 hectare, pe coasta unui deal, de
unde privirea putea cuprinde întregul tinut al Brivei, pânã la hotarele dinspre
Limousin, Quercy si Perigord. Aici am înãltat, putin cîte putin, prin modeste
mijloace proprii, o bisericutã de lemn si cîteva trebuinciose anexe: o clãdire
pentru oaspeti si pelerini, un atelier si un soi de barãci cu statut de chilii pentru
membrii comunitãtii. Duceam o viatã cenobiticã, tineam cu strictete, slujbele
în bisericã, iar hrana si celelalte mijloace de trai te aveam în regim de obste.
Un dascãl pentru novici dintr-o mare mãnãstire frantuzeascã îsi rezuma
astfel impresiile, dupã o sedere la Aubazine: „Multe dintre aspectele vietii
monastice de la Aubazine m-au cucerit Notez aici în grabã: singurãtate,
sãrãcie asumatã, vietuire în simplitate, spirit slobod pentru fiecare, dar consimtind
la un prag de exigentã foarte ridicat, întâietate acordatã legãturii
duhovnicesti foarte personale a pãrintelui comunitãtii cu fiecare dintre frati,
lipsã de rigiditate si o doar minimã organizare a vietii comunitare, sau, altfel
spus, o extremã simplitate institutionalã, precum si vãdita apropiere de izvoarele
cele mai autentice ale monahismului si ale marii Traditii rãsãritene". Cred
cã aceste gânduri sumare caracterizeazã cu destulã exactitate ceea ce am
încercat sã înfãptuim noi.
Dintre tinerii care ni se alãturaserã, multi pãreau chemati spre o viatã
monasticã asa-zicând mai „clasicã": acestia aveau sã devinã ulterior cãlugãri
exemplari, fie în abatiile cisterciene sau benedictine, fie la Chartreux. Altii,
atrasi de aspectul pustnicesc al vietii noastre, n-au prea priceput însemnãtatea
pe care noi am atribuit-o din capul locului elementelor de ordin comunitar.
Acestea mi s-au pãrut însã întotdeauna o garantie împotriva pãgubitoarelor
amãgiri duhovnicesti. Cãci nu-i nimic care sã pregãteascã mai bine unirea cu
Dumnezeu decât lepãdarea de propria vointã si renuntarea la orice ispitã de
sine. Viata pustniceascã nu poate fi trãitã fãrã smintealã decât de cãtre acei
cãlugãri care au ajuns sã agoniseascã o adâncã si întinsã experientã a vietii
duhovnicesti, în aceastã privintã, viata noastrã în chilii separate sau în
„sihãstrii" nu era, probabil, tocmai formula optimã pentru niste neofiti.
VIII
Viata pe care o duceam la Aubazine corespundea întocmai nãzuintelor
noastre, însã o altã problemã, pe care la început o ignorasem, s-a ivit între
timp. Ne aflam în situatia de a mentine legãturi deopotrivã cu mãnãstirile
ortodoxe si cu comunitãtile de rit bizantin unite cu Roma. Pe mãsurã ce am
ajuns sã le cunoastem mai îndeaproape, si pe unele, si pe altele, ne-am putut
da seama cã de fapt Bisericile unite erau rupte de rãdãcinile si de Traditia lor
proprie, neocupând în Biserica Catolicã decât o pozitie foarte marginalã. Chiar
si atunci când Unitii reproduceau întocmai formele exterioare ale Liturghiei si
ale monahismului ortodox, duhul care le însufletea se arãta cu totul altul.
Pe apusenii care optau pentru ritul bizantin îi pândea o primejdie
specificã: nemaisimtindu-se supusi exigentelor proprii Traditiei catolice, ei
pierdeau prin aceasta si garantiile pe care ea le putea asigura, fãrã a beneficia
însã de cele pe care le-ar fi putut atrage dupã sine apartenenta efectivã la
Biserica Ortodoxã si pãzirea strictã a rânduielilor acesteia. Or, din acea clipã,
crestea riscul de a se orienta, sub paravanul apartenentei „rãsãritene", doar
dupã niste vagi repere subiective, nici catolice, nici ortodoxe, lãsând cale
liberã exagerãrilor si amãgirilor de tot felul.
Pe de altã parte, continua transformarea Bisericii Catolice în sensul
stabilit de ultimul Conciliu. Mã feresc de a folosi aici cuvântul „crizã";
oricum, supravietuirea si mai ales prosperitatea acestei Biserici în lumea
actualã nu mi se par amenintate în mod semnificativ. Mai degrabã ar fi posibil
ca, în anumite privinte, chiar în pofida inevitabilei descresteri a numãrului de
credinciosi, influenta ei si a papalitãtii sã se amplifice, cu precãdere în planul
relatiilor ecumenice si în cel al diplomatiei mondiale. Un lucru rãmâne sigur,
si anume acela cã imaginea acestei Biserici s-a schimbat mult în anii de dupã
Conciliu. Schimbarea cea mai semnificativã tine, fãrã nici o îndoialã, de
Liturghie. Asa cum scria unul dintre cei puternic implicati in aceste reforme,
pãrintele Joseph Galineau, dupã Vatican II „se oficiazã o cu totul altã
Liturghie. Trebuie s-o spunem pe sleau: ritul roman, cel pe care-l stiam noi, nu
mai existã. El a fost distrus" (J. Gelineau, Demain la Liturgic, Paris, 1976, p.
10).
Aceste schimbãri au adus tulburare multor credinciosi, din pricina iutelii
cu care s-au produs, însã - dupã cum am constientizat încã din perioada aceea
- ele erau oarecum normale si conforme logicii catolicismului, mergând
împreunã cu alte mutatii, uneori chiar mai importante, pe care contemporanii
nu le-au mai ignorat ca-n vremea când lipsa mijloacelor rapide de comunicare
si informare întârzia propagarea lor.
Eram pus astfel în situatia de a medita asupra istoriei religioase a
Apusului, si îndeosebi asupra schimbãrilor profunde care pot fi depistate, în
mai toate domeniile, între secolele XI-XIII. Vedem atunci modificându-se
institutiile Bisericii (mai cu seamã conceptia asupra papalitãtii, în urma
reformei gregoriene), inovându-se pe teren cultic, liturgic (abandonarea
botezului prin cufundare, cele douã feluri de împãrtãsanie, omiterea rugãciunii
de invocare a Sfântului Duh la sfintirea Darurilor) si dogmatic (introducerea
adaosului Filioque în Simbolul credintei, dezvoltarea metodei scolastice în
teologie). Vedem apãrând, cam în acelasi timp, si o nouã artã religioasã, de tip
naturist, emancipatã de canoanele traditionale ale artei crestine, asa cum
fuseserã ele rânduite în cursul perioadei patristice.
Faptul este recunoscut, de altfel, si de istoricii catolici. Pãrintele Congar
scria: „Marea rupturã este situatã la rãspântia veacurilor XI si XII. Însã
ruptura nu s-a fãcut simtitã decât în Apus, acolo unde, în perioada dintre
sfârsitul veacului XI si veacul XIII, totul se transformã; ea nu se face simtitã
în Rãsãrit, acolo unde, în atât de multe privinte, rânduielile crestine au rãmas
pânã astãzi asa cum erau - inclusiv la noi - pânã spre sfârsitul veacului XI.
Constatare cu atât mai evidentã cu cât cunoastem lucrurile mai bine, dar care
nu înceteazã sã fie extrem de gravã, cãci se raporteazã exact la momentul în
care schisma a cãpãtat o formã de manifestare care s-a dovedit a nu avea
remediu nici pânã astãzi. Iar o astfel de coincidentã nu poate sã fie doar
aparentã si întâmplãtoare" (Y. Congar, Notes sur le schisme oriental,
ChevÀtogne, 1954, p. 43).
Si mai aproape de noi, un alt istoric venea sã confirme aceste pãreri: „Nu
este întâmplãtor, fãrã îndoialã, faptul cã ruptura dintre Roma si
Constantinopol s-a petrecut în 1054, adicã exact în momentul în care, sub
influenta miscãrii reformatoare, papalitatea si Biserica apuseanã o apucaserã,
în materie de religie, pe cãi cu totul noi" (A. Vauchez, La spiritualit¾ du
Moyen Age occidental, Paris, 1975, p. 68).
Dupã pãrintele Congar, aceastã mutatie nu atinge nicidecum esenta
credintei. Adevãrul e totusi acela cã s-a apreciat, atât de o parte, cât si de
cealaltã, cã divergentele iscate între cele douã Biserici n-au cum sã nu atragã
inevitabil si ruperea comuniunii lor. Asadar, avem de-a face cu o schismã, ba
chiar cu o erezie, de vreme ce au existat elemente dogmatice sustinute de o
parte si contestate de cealaltã. Iar istoria pare sã ateste cu certitudine cã
initiativa rupturii a apartinut Bisericii apusene.
Ca sã confere legitimitate evolutiei sale istorice, Biserica Catolicã
recurge la aggiornamento si la dogma infailibilitãtii papale. Considerate din
aceastã perspectivã, diferitele schimbãri apar ca tot atâtea faze firesti ale unui
proces de crestere, iar instituirea unor dogme noi - ca o trecere de la implicit la
explicit. Formele noi ar fi continute în cele vechi, precum copacul în sãmântã.
Fapt este cã, în cele din urmã, unicul criteriu pe baza cãruia am putea distinge
între o crestere legitimã si o violentare a Traditiei ar fi statutul pontifului
roman si garantia infailibilitãtii sale doctrinare. Consubstantialitatea celor
douã stãri succesive poate fi afirmatã (chiar dacã ea scapã observatorului) de
îndatã ce Papa o admite ca atare. Asadar, singurã doctrina primatului si a
infailibilitãtii papale ar constitui temeiul identitãtii Bisericii Catolice actuale
cu Biserica cea veche, în pofida atâtor evidente istorice care o contrazic si în
pofida a ceea ce poate sugera iscusinta lãuntricã în materie de credintã.
Numai cã si sub acest aspect frecventarea Pãrintilor Bisericii si
cercetarea istoriei îmi vãdeau inconsistenta tezei catolice. Desigur, Papii si-au
revendicat de timpuriu primatul de drept divin, fãrã a cuteza totusi sã-i confere
statut de „dogmã", asa cum se va întâmpla mai târziu. Iar o astfel de cerere n-a
fãcut niciodatã obiectul unei acceptãri unanime în Biserica veche, ba se poate
spune cã dimpotrivã. Putem chiar sã afirmãm cã, asa cum se prezintã ea astãzi,
dogma catolicã a primatului si a infailibilitãtii papale contravine în mod
flagrant spiritului si practicii generale a Bisericii din primele zece veacuri.
Este si cazul altor divergente doctrinare ivite de timpuriu în Biserica Catolicã,
în frunte cu adaosul Filioque, si care n-au fost niciodatã acceptate ca fãcând
parte din tezaurul de credintã al ansamblului lumii crestine (drept care
definirea lor ca dogme de credintã nu poate fi tratatã de Biserica Ortodoxã
decât ca o aberatie teologicã).
E de observat cã analiza istoricilor catolici se întâlnea într-o mare
mãsurã cu cea a teologilor ortodocsi, chiar dacã ei nu trãgeau concluzii
identice din unele si aceleasi fapte, iar principala lor grijã se reducea adesea la
a identifica, în perioade cât mai îndepãrtate, indicii susceptibile de a prefigura
anumite dezvoltãri ulterioare. Monseniorul Batiffol, de pildã, scria cu privire
la conceptia conform cãreia Papa ar fi urmasul Sfântului Petru: „Sfântul Vasile
o ignorã, ca si Sfântul Grigorie de Nazianz sau Sfântul Ioan Gurã-de-Aur.
Autoritatea Episcopului Romei este o una de primã mãrime, dar nu rezultã de
nicãieri cã ea ar fi pentru Rãsãrit o autoritate de drept divin" (P. Batiffol,
Cathedra Petri, Paris, 1938, pp. 75-76).
Cât despre infailibilitatea papalã, pãrintele W. De Vries recunostea,
referitor la formula „Petru a vorbit prin Agathon!", folositã de Pãrintii celui
de-al treilea Sinod Ecumenic, cã „aceastã formulã nu este decât o afirmatie
solemnã, fãcutã pe baza unui examen riguros, cum cã epistola lui Agathon
(Papa acelui moment) concordã cu mãrturisirea lui Petru. Afirmatia nu
înseamnã câtusi de putin cã Agathon are de la sine dreptate, pentru cã ar avea
autoritatea lui Petru... Un indiciu în plus al nerecunoasterii de cãtre Sinod a
autoritãtii absolute a Papei în materie de doctrinã este însãsi condamnarea ca
eretic a Papei Honorius (...), faptul cã Honorius - fie pe drept, fie pe nedrept,
ceea ce nu schimbã cu nimic datele problemei - a fost condamnat drept eretic
de acest Sinod si cã Papa Leon II n-a gãsit nimic de obiectat fatã de
condamnarea la nivel sinodal a antecesorului sãu. De unde rezultã cã acea
frazã din Codex juris canonici în care se afirmã cã Prima sedes a nenune
judicatur («Primul scaun nu poate fi de nimeni judecat») nu era luatã pe
atunci într-un sens absolut, nici mãcar la Roma.
Astãzi, în orice caz, o condamnare similarã a unui Papã ar fi de
neconceput. Trebuie deci sã cãdem de acord cã s-a produs o evolutie" (W. de
Vries, Orient et Occident. Les structures ecclesiales vues dans l'histoire des
sept premiers conciles ecumeniques, Paris, 1974, pp. 215-216).
PELERIN SPRE IZVOARE
IX
Vreme de mai multi ani, o tezã sustinutã de anumiti ecumenisti catolici,
altminteri sincer binevoitori fatã de Ortodoxie, mi s-a pãrut seducãtoare. Dacã
ar fi fost adevãratã, ea ar fi constituit cheia întelegerii celor pe care noi
încercam sã le trãim la Aubazine.
Conform acestor teologi - unul dintre cei mai remarcabili fiind pãrintele
Louis Bouyer - Biserica Catolicã si Biserica Ortodoxã, în pofida aparentelor,
n-au încetat nici o clipã sã fie unite. Ele sunt douã Biserici locale - sau mai
degrabã douã grupe de Biserici locale - ce realizeazã fiecare în parte, în moduri
specifice, dar echivalente, plinãtatea Bisericii lui Hristos. Existã între ele
o disputã secularã, generatã de anumite neîntelegeri conjuncturale, dar cele
douã nu sunt separate în mod real si n-au încetat nici o clipã sã alcãtuiascã
laolaltã unica Bisericã vãzutã a lui Hristos.
Dacã e sã admitem o asemenea tezã, atunci putem merge pânã la a spune
cã Biserica Ortodoxã a conservat mai bine decât Biserica Catolicã anumite
aspecte ale Traditiei originare a Bisericii, dar si cã Biserica Catolicã nici n-a
lãsat deoparte, nici n-a schimbat nimic esential, ba chiar a dezvoltat mai bine
decât Biserica Ortodoxã anumite aspecte ale vietii crestine, în special sensul
misionar si sensul universal, izbutind si o adaptare superioarã la lumea
modernã. Iar refacerea deplinei lor comuniuni, în fata cãreia, teoretic, n-ar sta
nici o piedicã, nu ar fi potrivnicã intereselor nici uneia dintre ele, ci ar aduce
un spor sensibil si uneia, si celeilalte, permitând Bisericii Catolice sã
depãseascã si sirul de dificultãti ale perioadei post-conciliare.
O experientã cum este cea fãcutã de noi la Aubazine ar dobândi, în
aceastã perspectivã, un interes aparte, cãpãtând o semnificatie oarecum
profeticã. Multi dintre prietenii nostri catolici, ba poate si unii dintre cei
ortodocsi, si-ar fi însusit, mai mult sau mai putin constient, acest mod de a
vedea, pe care ridicarea excomunicãrilor de la 1054, ca si calificativul de
"Biserici-surori", frecvent folosit la Roma, pãrea sã-l autorizeze deplin.
Treptat, nu fãrã durere si zbucium lãuntric, am înteles cã aceastã
conceptie nu era decât o amãgire - una neîndoielnic generoasã, dar
contravenind celor mai elementare date ale eclesiologiei. Cãci nu este cu
putintã ca douã Biserici care nu mai sunt în comuniune sacramentalã de peste
o mie de ani, iar ceea ce una a decretat ca dogmã de credintã cealaltã respinge
ca fiind contrar credintei apostolice, sã fie — laolaltã si pe aceleasi temeiuri -
Biserica lui Hristos. Aceasta ar însemna sã se admitã cã Portile iadului se aflã
mai presus de Bisericã, de vreme ce diviziunea s-a încuibat chiar în interiorul
ei. Pãrintii ar fi respins la unison o asemenea învãtãturã. De altfel, însusi
faptul cã Biserica Catolicã numeste de sute de ani episcopi catolici, fie ei uniti
sau latini, pe scaunele episcopale ocupate deja de episcopi ortodocsi
reprezintã o dovadã manifestã a non-identitãtii celor douã Biserici, chiar si pe
plan local.
X
Încredintarea cã Biserica Ortodoxã este Biserica lui Hristos în plinãtatea
ei, si cã Biserica Catolicã este aceea care s-a îndepãrtat într-o certã mãsurã de
Traditia originarã, n-am dobândit-o decât în mod treptat. Un astfel de parcurs
ar fi fost mai lesnicios, de bunã seamã, pentru cineva mai tânãr sau mai putin
înregimentat decât mine în Biserica Catolicã. Un catolic din generatia mea are
adânc înrãdãcinatã în suflet ideea primatului papal. Pe de altã parte, eu
cunoscusem la Trappe traditia catolicã într-una dintre expresiile ei cele mai
pure, bine conservatã pânã de curând. Cunoscusem, de asemenea, cãlugãri,
cãlugãrite si credinciosi de un mare entuziasm, strãluminati de o profundã
trãire spiritualã. Viata multor sfinti catolici îmi era familiarã, iar cucernicia lor
mi se pãrea mai presus de orice îndoialã si destul de apropiatã de aceea a
sfintilor ortodocsi, întelegeam si pretuiam, la multi dintre fratii mei catolici,
tot ce însemna crestinism autentic si fidelitate fatã de o mare Traditie
spiritualã.
Cu toate acestea, iatã cã, spre sfârsitul anului 1976, atât eu, cât si fratii
mei de la Aubazine am cãpãtat convingerea intimã cã nu mai puteam ezita. Se
impunea sã ne cântãrim cu toatã seriozitatea imboldul lãuntric de a intra în
Biserica Ortodoxã. Era oare mai bine s-o facem de îndatã sau sã asteptãm vreo
împrejurare prielnicã? Ne-am confruntat, desigur, cu o seamã de împotriviri.
Eram destul de cunoscuti în lumea catolicã. Mãnãstirea noastrã iradia o
influentã modestã, dar realã. N-ar fi fost oare preferabil sã mai rãmânem
deocamdatã printre catolici, cãutând a-i ajuta sã-si regãseascã rãdãcinile si sã
se întoarcã la izvoarele comune ale celor douã Traditii? Nu cumva ar fi fost
mai înteleaptã o asemenea atitudine, mai apropiatã de porunca dumnezeiascã a
iubirii aproapelui, mai de ajutor idealului de unire a tuturor crestinilor? Si nu
era aceasta singura modalitate de a salva însãsi existenta mãnãstirii noastre si
de a ne duce mai departe, în felul acesta, lucrarea începutã?
Cum sã mai rãmânem însã membri ai Bisericii Catolice si sã mai
mãrturisim în fata lumii toate dogmele ei, când în noi se consolidase
convingerea cã multe dintre acestea se îndepãrtaserã de adevãrata Traditie a
Bisericii? Cum sã continuãm a ne cumineca dintru aceeasi Euharistie, când
ajunsesem într-un asemenea dezacord de credintã? Cum sã mai zãbovim
departe de Biserica Ortodoxã, în afara cãreia nu poate fi nici mântuire, nici
viatã în Duhul Sfânt, numai de dragul celor care, chiar recunoscând-o ca
singura Bisericã a lui Hristos, nu se încumetau sã intre în ea din considerente
de ordin lumesc? Iar dacã am fi cedat nu mai stiu cãror ratiuni de diplomatie
ecumenicã, de oportunism sau de comoditate personalã, oare aceasta n-ar fi
însemnat, în cazul nostru, cã am fi cãutat sã plãcem mai degrabã oamenilor
decât lui Dumnezeu, mintind, de fapt, si fatã de El, si fatã de ei? Simteam cã o
asemenea fãtãrnicie nu s-ar fi putut justifica prin nimic.
Dar în care loc ar fi fost mai nimerit sã fim primiti în Bisericã?
Cunosteam situatia delicatã a Bisericii Ortodoxe din Franta, stiind cã episcopii
ei sunt nevoiti sã tinã seama de prezenta Bisericii Catolice majoritare si sã
întretinã cu ierarhii acesteia legãturi cât mai bune cu putintã. Ne încerca si
teama cã intrarea noastrã în Ortodoxie ar putea sã dea nastere unei aprige
împotriviri în anumite medii catolice, ceea ce ar fi putut sã se rãsfrângã
nedorit asupra Bisericii Ortodoxe din Franta. Desfãsurarea ulterioarã a
evenimentelor ne-a confirmat, de altfel, temerile în aceastã privintã,
întrecându-ne chiar previziunile. Mai multe personalitãti ortodoxe cu care neam
sfãtuit atunci nu ne-au ascuns pãrerea lor cã ar fi fost de preferat ca
primirea noastrã în Biserica Ortodoxã sã se sãvîrsescã în afara hotarelor
Frantei.
În anii anteriori întreprinsesem mai multe cãlãtorii în diverse tãri
ortodoxe: România, Serbia, Grecia, inclusiv Muntele Athos. Nu ne
gândiserãm pe atunci sã intrãm în Biserica Ortodoxã, ci voiam doar sã
dobândim o cunoastere nemijlocitã a Ortodoxiei, introducându-ne în viata ei
liturgicã si monahalã. România ne atrãsese cu precãdere, datoritã conlucrãrii si
întrepãtrunderii pe care le descoperisem acolo între un monahism foarte viu,
care numãra personalitãti duhovnicesti de exceptie, si un popor însufletit de o
adâncã credintã si evlavie. Din nefericire, situatia politicã din tarã nu pãrea sã
îngãduie în acel moment, când se punea atât de acut problema intrãrii noastre
în Biserica Ortodoxã, statornicirea unei legãturi canonice între noi si aceastã
Bisericã Ortodoxã Românã care ne-a rãmas pânã astãzi foarte dragã. Un
context de împrejurãri, în care nu-i greu de vãzut mâna lui Dumnezeu, a fãcut
sã ni se deschidã portile Mãnãstirii Simonos Petra de la Muntele Athos.
O datã ce hotãrârea noastrã a fost luatã, m-am dus sã-l vãd, în ziua de 2
aprilie 1977, pe episcopul catolic de Tulle, monseniorul Brunon, sub a cãrui
ascultare ne aflam. Eram însotit de încã un frate. Episcopul ne-a ascultat
rãbdãtor si cu o certã bunãvointã. Recunostea cã hotãrârea noastrã nu fusese
una luatã în pripã, ci rodul unor ani îndelungati de rugãciune si de meditatie.
Ne-a încredintat cã, în ceea ce-l privea, nu vom avea parte nici de blam, nici
de reprosuri, dar cã se impunea sã facem totul cu prudentã si cu discretie, ca
sã nu iscãm prea multã confuzie si vâlvã în jurul nostru. Si-a exprimat chiar
speranta cã la Roma vom gãsi întelegere si chiar îngãduintã - sperantã pe care
însã faptele nu vor întârzia sã o dezmintã. Credea, la rândul sãu, cã ar fi fost
mai bine sã fim primiti în Biserica Ortodoxã nu aici, în Franta, ci undeva în
Grecia sau la Sfântul Munte, evitând astfel o seamã întreagã de complicatii
inutile.
Îndemnati de el, ne-am dus îndatã la Roma, spre a ne înfãtisa
cardinalului Paul Philippe, pe vremea aceea prefect al Congregatiei pentru
Bisericile Orientale unite cu Roma. Am fost primiti de acesta pe 14 aprilie.
Pãrea bine intentionat în privinta noastrã, dar pânã la urmã ne-am dat seama
cã adevãrata problemã era de fapt ocolitã. Ne-a spus asa: „Pentru mine nu
existã nici o realã divergentã de credintã între Biserica Catolicã si Biserica
Ortodoxã. Puteti foarte bine sã vã însusiti întreaga doctrinã ortodoxã, întregul
rit ortodox, întreaga spiritualitate si viatã monasticã ortodoxã, dar sã rãmâneti
uniti cu Roma". Ne-a mai asigurat cã era dispus sã ne acorde toate facilitãtile
spre a ne continua experienta începutã la Aubazine, dar aceasta numai în
cadrul Bisericii Catolice. Nu aceasta era însã problema si nu pe o asemenea
cale aveam noi de gând sã bâjbâim.
În cele ce au urmat, Episcopul de Tulle a adoptat fatã de noi o atitudine
mult mai putin conciliantã decât la început, aproape somându-ne sã ne
pãrãsim vatra de noi însine construitã la Aubazine. În acest sens, n-a prididit
sã insiste chiar pe lângã autoritãtile ortodoxe si pe lângã instantele catolice
ecumenice.
Tot pe atunci, am mers sã-l vedem pe abatele de la Bellefontaine, Dom
Emmanuel Coutant, care rãmânea superiorul meu canonic, intentionând sã-l
lãmurim asupra hotãrârii noastre. S-a arãtat surprins si ne-a spus fãrã ocolisuri
cã nu putea decât sã ne dezaprobe. A adãugat însã cã, respectându-ne ca
oameni de constiintã, se ferea sã ne condamne si tinea chiar sã pãstreze cu noi
legãturi de încredere si fraternitate. Si, într-adevãr, nu si-a dezmintit niciodatã
aceastã atitudine de deplinã sinceritate si de evanghelicã îngãduintã.
XI
Nu dupã multã vreme, am apucat cu totii calea Sfântului Munte. Aveam
asupra Bisericii Ortodoxe si a monahismului ei o cunoastere încã destul de
sumarã si superficialã. Posibilitatea de a ne initia temeinic în tainele acestui
fel de viatã chiar într-o mãnãstire ortodoxã era pentru noi ca un dar nepretuit.
Simonos Petra se distingea atât prin personalitatea duhovniceascã a
egumenului sãu, cât si prin tineretea si râvna întru sfintenie a obstii sale.
Cãlugãri catolici fuseserã primiti acolo în mai multe rânduri, în chip frãtesc,
iar problemele cu care se confruntã Apusul si realitãtile curente ale acestuia
erau bine cunoscute si întelese. Cea dintâi sedere a noastrã la Athos fusese în
primãvara anului 1971. Pe atunci, în Apus, despre Sfântul Munte nu se vorbea
decât în termeni peiorativi, ca despre un loc al decãderii, si nu lipseau voci
care sã profeteascã stingerea completã a monahismului athonit într-un viitor
nu tocmai îndepãrtat.
Acea primã cãlãtorie ne ajutase sã pricepem, încã de pe atunci, cã astfel
de categorii, precum „decãdere" sau - invers - „reînnoire", sunt cu totul
nepotrivite în raport cu monahismul ortodox, ca unele ce evocã mai degrabã
aspectul exterior al lucrurilor - cel de ordin sociologic si statistic. Esentialã
este adâncimea lãuntricã a acestei vieti, care nu se poate mãsura cu astfel de
mijloace. S-a înregistrat, este adevãrat, o scãdere considerabilã a numãrului de
cãlugãri. Ea are drept explicatie, în ce-i priveste pe slavi, gravele consecinte
ale instaurãrii regimului sovietic în Rusia, iar în ce-i priveste pe greci - exodul
fortat din 1922, care a dus la ruinã înfloritoarea crestinãtate greceascã din Asia
Micã, iar ulterior al doilea rãzboi mondial si rãzboiul civil, în 1971, însã,
scãderea numãrului de cãlugãri stagnase demult si se prefigura o nouã crestere,
care ulterior s-a si produs, ba chiar într-un ritm nesperat. Bucurându-se
de o infuzie destul de numeroasã de novici si de cãlugãri tineri, mãnãstirile -
care abia de mai numãrau o mânã de bãtrâni — aveau sã prindã iarãsi viatã,
una dupã alta.
Se mai cade adãugat cã acesti cãlugãri tineri, care pot fi astãzi întâlniti
peste tot la Athos, nu au câtusi de putin pretentia de a reînnoi sau a schimba în
vreo privintã viata monahiceascã. Dimpotrivã, tendinta lor este mai degrabã
aceea de a reveni la formele de viatã traditionalã cele mai conservatoare si
cele mai austere, respingând orice stricare a vechii idioritmii. Ei nu-si doresc
sã fie decât niste ucenici smeriti si sã se bucure de pretioasa experientã a unor
duhovnici foarte iscusiti, de care Sfântul Munte n-a dus niciodatã lipsã.
Prin intermediul cãrtii Pãrintelui Sofronie, era cunoscut si în Franta
staretul Siluan, trãitor la Athos între 1892 si 1938. Dar tot pe atunci se aflau
acolo numerosi cãlugãri cu nimic mai prejos prin forta înflãcãratã a trãirii lor
duhovnicesti. Sunt multe mãnãstirile care au astãzi la cârmã duhovnici formati
de un isihast trecut la Domnul în 1959, Pãrintele Iosif, ale cãrui minunate
Epistole duhovnicesti au si fost tipãrite în Grecia.
Cãlugãrilor athoniti li se imputã, îndeobste, opozitia fatã de ecumenism,
ei fiind acuzati, cu o undã de satisfactie, cã ar sacrifica adevãrului iubirea de
aproapele. Nouã ne-a fost însã usor sã constatãm, chiar de la cea dintâi
cãlãtorie a noastrã (pe când eram catolici si nu mijise încã în noi gândul de a
deveni ortodocsi), cât de bine se pricep cãlugãrii de la Athos sã îngemãneze o
dãruire plinã de grijulie delicatete fatã de orice persoanã, indiferent de
convingerile sau apartenenta sa religioasã, cu o severã intransigentã
doctrinarã, în ochii acestora, respectul total pentru adevãr este una dintre
primele îndatoriri pe care le impune însãsi iubirea de aproapele. Ei nu au vreo
pozitie doctrinarã aparte, ci mãrturisesc simplu si deslusit credinta Bisericii
Ortodoxe: „Biserica este una. Aceastã Bisericã una si adevãratã, pãstrãtoare a
continuitãtii vietii eclesiale, adicã a unitãtii Traditiei, este Ortodoxia. A
pretinde cã aceastã Bisericã una si adevãratã nu existã pe pãmânt în stare
purã, ci cã ea s-ar cuprinde doar partial în felurite «ramuri», aceasta înseamnã
(...) a nu avea credintã în Bisericã si în Capul acesteia, Hristos". Fãrã
ostentatie, cãlugãrii athoniti tin ca aceastã credintã sã se transpunã în fapte. Ei
nu pot fi de acord cu manifestãri sau formule ce-ar implica o recunoastere de
facto a teoriei „ramurilor". Unitatea tuturor crestinilor, pe care o pretuiesc nu
mai putin decât orice alt crestin, nu poate fi înfãptuitã decât prin alãturarea neortodocsilor
la întregul Bisericii si la plinãtatea credintei apostolice. Ea nu
poate fi în nici un caz rezultatul unor compromisuri si eforturi nãscute doar
dintr-o aspiratie spre unitate de tip omenesc si natural, nutritã de niste oameni
care, altminteri, n-au nici o consideratie pentru învãtãtura încredintatã
Bisericii, în materie de ecumenism, ca si de viatã duhovniceascã, atitudinea
mediilor athonite se întemeiazã pe luciditate si discernãmânt ["deosebirea
duhurilor"]. Se cuvine sã discernem deopotrivã cu cãldura inimii si cu rãceala
mintii si, mai cu seamã, sã ne pãzim de „a plãcea oamenilor" cu orice chip,
dacã nãzuim cu adevãrat sã-I plãcem lui Dumnezeu si sã ne facem vrednici de
împãrãtia Sa.
XII
Am fost primiti în Biserica Ortodoxã în ziua de 19 iunie 1977. Câteva
luni mai târziu, la 26 februarie 1978, am devenit cãlugãri la Simonos Petra. Iam
mãrturisit egumenului nostru cât eram deopotrivã gata sã rãmânem în
Sântul Muntele sau sã ne întoarcem în Franta, încredintându-ne întru totul
hotãrârii sale. El s-a arãtat de pãrere cã ar fi mai cu folos sã ne stabilim în
Franta. Si în acest fel au luat nastere cele douã metochia ("anexe") franceze
ale vetrei mãnãstiresti Simonos Petra: una la Martel, în tinuturile calcaroase de
la Quercy, iar cealaltã în Dauphin¾, pe un fund de vale, la Vercors.
În virtutea statutului lor de metochion, aceste douã mãnãstiri tin direct de
Simonos Petra (care, la rândul ei, asemenea tuturor mãnãstirilor athonite, tine
de Patriarhia Ecumenicã). Orice eventuale activitãti externe ale cãlugãrilor
nostri se desfãsoarã în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Grecesti din Franta, cu
binecuvântare a monseniorului Meletios, cu care mentinem, de altfel,
legãturile cele mai trainice si mai apropiate.
O datã intrati în Biserica Ortodoxa, Trebuie spus cã n-am fost deloc
surprinsi de a nu fi aflat aici cine stie ce organizare exterioarã exemplarã, de
felul celei din Biserica Catolicã. Cu ocazia unei vizite pe care am întreprins-o
la Belgrad, cam în ajunul intrãrii noastre în Biserica Ortodoxã, un arhiereu
sârb ne spusese: “Nu mã îndoiesc cã Biserica vã va lasa initial o impresie de
neorânduialã. Sã nu vã mire acest fapt. E nevoie sã fie asa, dacã vrem sã lãsãm
Duhul sã lucreze nestânjenit, iar nu sã ne punem noi în loc“. Cam aceeasi
impresie o lãsa si Biserica Pãrintilor. Lucrurile s-au schimbat pe mãsura
centralizãrii romane, însã aceasta-i o altã discutie.
În Franta ne-am confruntat cu o situatie extrem de complicatã, prin
aceea cã, Biserica Ortodoxã fiind implantatã aici de cãtre diferiti emigranti
rusi sau greci, existã o deconcertantã pluralitate de jurisdictii pe acelasi
teritoriu, adicã o gravã stare de anomalie canonicã. Particularitãtile nationale,
care au marcat cu destulã pregnantã diversele gropari, reprezintã o altã
anomalie (nu fãrã legãturã cu cea precedentã). Ne aflãm însã aici în fata unei
situatii tipice pentru orice diaspora si ar fi purã amãgire sã ne închipuim cã ea
ar putea fi remediatã prea curând, în conditii dificile, pluralitatea jurisdictiilor
prezintã si anumite avantaje, ea putând sã contribuie la mentinerea unei
autentice libertãti spirituale.
Jurisdictiile nu sunt, în ultimã instantã, decât dioceze nefericit suprapuse
unele peste altele pe plan local, dar care, toate, sunt Biserica lui Hristos.
Faptul cã tine fiecare de cîte-o altã Bisericã-mamã nu schimbã esential datele
problemei. Biserica lui Hristos rezidã în fiecare parohie în care se sãvârseste
oficiul Sfintei Liturghii; se cuvine ca, înainte de toate, sã tinem seama de acest
adevãr si sã nu prefacem apartenenta jurisdictionalã într-o meterezã
inexpugnabilã. Nu biserica din Smirna o reprezenta Sfântul Irineu atunci când
oficia slujba la Lyon, ci comunitatea adunatã acolo, alcãtuitã din negustori
greci si din neofiti de origine galicã, era, pur si simplu, Biserica lui Dumnezeu
la Lyon. Dacã se va ajunge într-o bunã zi sã fie aduse toate parohiile ortodoxe
din Franta sub autoritatea unui singur Arhiepiscop si sã se stabileascã dioceze
teritoriale, acela va fi, fãrã îndoialã, un lucru bun, cãci situatia ar redeveni
atunci conformã cu prevederile sfintelor canoane. Dar aceastã Bisericã,
unificatã în structura ei, nu va fi atunci în mai mare mãsurã „Biserica Frantei"
- sau, mai corect spus, „Biserica lui Dumnezeu în Franta" - decât este acum
acest mozaic jurisdictional. Cât despre o autonomie prematurã, ea s-ar putea
sã nu fie lipsitã de primejdii.
Ceea ce conteazã mai presus de toate este sã avem întelegere si dragoste
pentru unitatea Bisericii, între ortodocsi e inevitabil - dar, într-un fel, si
sãnãtos - sã existe divergente de opinii si de vocatii. Câtã vreme aceste
divergente privesc doar aspecte secundare si nu pun în discutie nici fondul
credintei, nici disciplina fundamentalã a Bisericii, ele nu vor sfârsi prin a
genera nici adversitate, nici exclusivism, si, cu atât mai putin, o rupere a
comuniunii.
Pozitia noastrã de cãlugãri ai Athosului trãitori în Franta are avantajul de
a ne plasa în afara anumitor antagonisme jurisdictionale. Athosul are o
strãveche vocatie interortodoxã. Cãlugãri de cele mai diverse nationalitãti se
adunã aici cu sentimentul unei comune apartenente la „Grãdina Maicii
Domnului". Ne-am bucura si noi dacã prezenta noastrã în Franta ar putea
constitui un factor de unitate si de convergentã spiritualã între ortodocsii de
obârsii diferite.
Un bãtrân cãlugãr de la Sfantul Munte ne-a spus cândva: „Voi nu sunteti
romano-catolici convertiti la Ortodoxia greacã. Voi sunteti crestini de la
Soare-apune, mãdulare ale Bisericii de la Roma, care vã întoarceti acum la
comuniunea cu Biserica Universalã. Este ceva cu mult mai mãret si cu mult
mai de seamã". Si zicând el acestea, lacrimile îi siroiau pe obraji...
Bineînteles cã noi nu ne-am „convertit" în sensul cã am trecut de la
Biserica Catolicã - fatã de care resimtim o uriasã recunostintã, pentru tot ce
am primit de la ea în sânul familiilor noastre si al acestui popor crestin în
mijlocul cãruia continuãm sã vietuim - la Biserica Ortodoxã. Cãci Biserica
Ortodoxã nu este pur si simplu o Bisericã „rãsãriteanã", o expresie rãsãriteanã
oarecare a credintei noastre crestine: ea este însãsi Biserica lui Hristos.
Traditia ei a fost cândva, în primele veacuri, Traditia comunã tuturor
crestinilor; or, intrând în comuniune cu ea, noi nu facem altceva decât sã ne
întoarcem la izvoare. Noi n-am „schimbat Biserica", ci am fãcut numai pasul
firesc spre plinãtatea Bisericii lui Hristos celei una si adevãrate.
Ne simtim întru totul solidari cu acei crestini ai Apusului care, „cerând
sã fie primiti în Biserica Ortodoxã, n-au renegat ceea ce, în Apus, si mai ales
în tara lor de bastinã, atât înainte, cât si dupã diferitele schisme, a purtat si
continuã sã poarte pecetea Sfântului Duh al lui Dumnezeu, Care suflã unde
vrea" (E. Behr-Sigel, în Contacts, nr. 1/45,1964, p. 49).
Cãlugãri ortodocsi chemati sã trãim pe pãmântul Frantei vechea Traditie
a Sfântului Munte, noi stim bine cã misiunea cãlugãrului „nu este aceea de a
înfãptui ceva prin sine însusi, ci de a mãrturisi prin viata sa cã moartea a fost
biruitã. Iar aceasta n-o poate face decât îngropându-se pe sine însusi, ca pe un
grãunte, în tãrânã" (Arhimandritul Vasile, Egumen la Stavronikita, în
Contacte, nr. 1/89,1975, p. 101).
IOAN E. WEISS
ORTODOXIA ESTE RESPIRATIA
SUFLETULUI MEU...
(Un tânãr evreu crestinat cheamã la unitate în Duhul Adevãrului)
"Pentru ca toti sã fie una " (Ioan 17,21)
În numele Tatãlui si-al Fiului si-al Sfântului Duh. Amin.
Tatãl nostru ceresc, Dumnezeul vesnicului Adevãr, Dumnezeul lui Israel
si al revelatiei biblice, Care prin Duhul Sfânt L-a trimis în lume pe Fiul Sãu,
Cuvântul, pentru ca Acesta s-o sfinteascã si s-o uneascã cu Tatãl în iubire
vesnicã, ne cheamã sã ne unim în Fiul Sãu, prin puterea Sfântului Sãu Duh,
fiindcã noi suntem cu totii copii ai lui Dumnezeu, creati dupã chipul vesnic al
Fiului, Iisus Hristos, începutul si sfârsitul a toate (Apocalipsa 22, 13). Noi toti
trebuie sã dobândim deplinãtatea omului desãvârsit în Hristos (Efeseni 4, 13-
14), Fiul lui Dumnezeu, pentru ca sã ne facem, prin credintã, fiii Domnului
Dumnezeului nostru (Deuteronomul 14, 1). Iar dacã El este Cuvântul lui
Dumnezeu si Chipul Sãu unic (Coloseni l, 15), în care a fost creat Adam, din
care ne tragem cu totii, am putea noi oare sã urcãm prin noi însine cãtre
Lumina Sa cea vesnicã? Noi suntem cu totii mãdulare ale Trupului lui Hristos
(I Corinteni 12, 27), mãdulare ale Chipului lui Dumnezeu, iar Chipul este în
fiecare mãdular, dupã darul sãu. Mâna nu-i va putea spune piciorului: "Nu am
nevoie de tine", nici piciorul mîinii (I Corinteni 12,15-18). Suntem cu totii
rãmãsite risipite în trupul lumii, dar acest trup devine un trup hristic si divin în
harul Sfântului Duh, Duhul lui Iisus Hristos, Care uneste pãrtile între ele,
pentru ca acestea sã fie mãdulare ale unicului si adevãratul Trup, al cãrui Cap
divin este Hristos Iisus.
Aceste lucruri sunt cunoscute fiecãrui credincios crestin, iar omul
credincios Hristosului sãu se roagã si se strãduieste sã fie o piatrã vie (I Petru
2,4-5) în zidirea Trupului lui Hristos în propriul sãu trup si în lumea întreagã.
De obicei, credinciosul crestin considerã si vede Trupul lui Hristos în institutia
Bisericii cãreia îi apartine confesional (de exemplu, cea ortodoxã, cea catolicã,
cea lutheranã etc.) si nu se ocupã aproape deloc de celelalte traditii. Sã vedem
cum s-a ajuns aici.
Se pare cã pluralitatea confesiunilor crestine provine din schisme si din
dezbinãri de origine teologicã, politicã, sau din diferentele de mentalitate între
anumite grupuri etnice si sociale, în mare mãsurã, originea acestora se aflã în
tendinta nefastã a oamenilor de a se despãrti de Dumnezeu, pentru a se
idolatriza pe ei însisi (Facerea 3, 5). Ei au mostenit aceastã rea tendintã de la
Adam, care prin pãcatul sãu a adus suferinta si moartea asupra sa si asupra
descendentilor sãi, transmitându-le întregii creatii, care suspinã pânã acum în
chinurile facerii, în asteptarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu (Romani 8,22).
Aceastã tendintã tenebroasã se gãseste si la baza majoritãtii divizãrilor
religios-confesionale, dar trebuie sã admitem cã, în cazul multor sciziuni, au
existat si ratiuni lingvistice, culturale sau de mentalitate, ca si veritabile
diferente între conceptiile teologice, în plus, nu trebuie subestimate contributia,
importanta si vocatia specifice fiecãrei comunitãti confesionale, cãci
pluralitatea comunitãtilor este asemãnãtoare pluralitãtii mãdularelor, a
vocatiilor si a darurilor în Trupul lui Hristos. Astfel, ne gãsim în fata unei
situatii paradoxale (fapt caracteristic Crestinismului), în care separatia dintre
comunitãtile crestine (amintind misterul separatiei dintre poporul lui Israel si
Biserica Hristosului lui Israel si al lumii întregi) este legatã de puternica
dezbinare dintre oameni si de îndepãrtarea lor de Dumnezeu, dar, pe de altã
parte, ea anuntã îmbogãtirea potentialã a Comunitãtii, a Bisericii lui Hristos,
asemenea bogãtiei trupului cu multe mãdulare, în care fiecare actioneazã
armonios, conform chemãrii sale.
Nu este pentru prima datã când divina Providentã se foloseste de o
unealtã, sau de o situatie degradatã de om, pentru a o transforma în izvor de
binecuvântare, lucru care doar la Dumnezeu este cu putintã. Exemplul cel mai
evident este Crucea: instrument al torturii si al mortii, pe care Dumnezeu
însusi l-a transformat în mijloc de Mântuire pentru toti fiii lui Adam. Primul
Adam a pãcãtuit si a ajuns sã moarã mâncând din fructul Pomului Cunoasterii;
al doilea Adam, Noul Om ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, a luat asupra Sa suferinta vietii fiilor lui Adam, pânã la lemnul
Crucii, Arbore al Mortii, si S-a fãcut El însusi, pe Cruce, fruct al Arborelui
Vietii, al vietii dumnezeiesti care se dãruieste prin harul învierii Sale. El, Chip
al Dumnezeului Celui Viu, a trecut de bunãvoie prin viata de suferintã, pânã la
moartea pe Cruce (Filipeni 2, 8), pentru a ucide moartea prin dumnezeirea Sa
si a reda viata vesnicã fiilor lui Adam.
Un alt exemplu. Primul Adam a pãcãtuit în cârdãsie cu femeia; al doilea
Adam, Hristos Iisus, s-a nãscut dintr-o femeie curatã si smeritã, Fecioara
Maria, prin desãvârsitul ei consimtãmânt [Fiat] si într-o supunere iubitoare si
fidelã fatã de vointa lui Dumnezeu.
Vedem, asadar, cum divina Providentã foloseste consecintele pãcatului si
ale rãului si, prin harul Sãu, le transformã în izvor de binecuvântare pentru
om. Omul se cade sã recunoascã acest lucru si sã se întrebe ce anume trebuie
sã facã pentru a restaura lumea si a o uni cu Dumnezeul ei. Am vãzut care sunt
consecintele urii si dezbinãrii în lumea religioasã în general, si în mod special
în Bisericile crestine. Acum, ce trebuie sã facem pentru a îndeplini vointa
Domnului nostru "ca toti sã fie una" (Ioan 17, 21)?
Mai întâi, sã cerem Sfântului Duh sã ne lumineze, prin harul Sãu, calea,
ochii, mintea si inima. Trebuie sã cercetãm, sã verificãm si sã ne examinãm
religia si credinta. Sã ne facem un permanent examen de constiintã: cum ne
purtãm oare în fata lui Dumnezeu, în fata Adevãrului (Ioan 18, 37-38)? Cine
este pentru noi Hristos (Matei 16, 15-16)? Suntem noi gata sã stãm dinaintea
Fetei Lui cu sinceritate si iubire? Am fãcut noi ceva pentru a ne apropia de El,
pentru a merge alãturi de El la bine si la rãu, nu doar cãtre înviere, dar si cãtre
Cruce, pentru a ne face si noi pãrtasi la povara ei (Luca 9, 23)? Dupã ce am
cãutat si am gãsit vointa Sa în Bisericã si în noi, trebuie sã ne hotãrâm sã
tinem aceastã cale a binelui (I Tesaloniceni 5, 21).
Ca fiu al poporului lui Israel, care acum cinci ani L-am gãsit pe
Hristosul meu si pe Hristosul lui Israel si al lumii întregi în Domnul Iisus, Fiul
Dumnezelui Celui Vesnic, si care vãd în Crestinismul ortodox casa mea
spiritualã si lãcasul lui Hristos, eu continuu si încerc sã caut originile
dezbinãrii între Israel si Biserica crestinã, pe de o parte, si între confesiunile
crestine ele însele, pe de altã parte. O fac cu credinta profundã cã, în pofida
plenitudinii pe care o vãd în liturghia rãsãriteanã si în dogmele ortodoxe
cuprinse în ea, existã si în viata Bisericii Catolice sau a Bisericilor protestante
aspecte specifice care pot îmbogãti viata crestinã a credinciosului ortodox si a
comunitãtii sale. De asemenea, sunt sigur cã crestinii occidentali au încã si
mai mult de primit de la Traditia orientalã în general, si de la cea ortodoxã în
special, iar asta nu doar pentru viata lor spiritualã, care poate fi foarte bogatã
în har, ci mai cu seamã pentru consolidarea drumului desãvârsirii spirituale pe
care Hristos l-a stabilit si l-a propovãduit în Biserica Sa. Dupã cum am spus
deja, si alte religii, mai cu seamã cele monoteiste, pot avea un mesaj pentru
noi, pe care îmi propun sã-l dezvolt cu o altã ocazie.
Sã luãm exemplul Ortodoxiei. Acesta este cazul meu personal. Principiul
sãu de adevãr si de unitate se gãseste în Dumnezeu, Care S-a descoperit si Se
descoperã în Iisus Hristos, prin Sfântul Duh. În cadrul comunitãtii, viata în
Hristos are drept centru Sfânta Liturghie. Ceremonia liturgicã recapituleazã
evenimentele Mântuirii noastre într-un mod concret si deosebit de bogat, pe
care Hristos 1-a întruchipat în viata Sa. Credinciosul se uneste cu Mântuitorul
de-a lungul întregului rit liturgic, comuniune culminând în Taina Euharisticã.
Credinciosul crestin se gãseste astfel în adevãratul Templu, care este Hristosul
Cel Viu, iar prin aceasta depune mãrturie în fata evreului, care se gãseste
îndoliat în templul sãu, cã adevãratul Templu a înviat din morti a treia zi dupã
distrugerea Sa (Ioan 2,19-21) si cã acum El îi cere lui Dumnezeu sã clãdeascã
si sã învie în sufletul credincios Templul Duhului Sãu (I Corinteni 6,19).
Aceasta este unul dintre motivele care mã fac sã cred cã Crestinismul ortodox
reprezintã o chemare specialã pentru evreu (mai ales pentru cel ortodox) de a
se uni cu adevãratul Hristos. În plus, sunt convins cã mostenirea orientalã a
Crestinismului este foarte aproape de vechea traditie a lui Israel în tot ceea ce
priveste rugãciunea însãsi, caracterul ei carnal-spiritual, care-l transformã pe
cel ce se roagã în rugãciune vie, ajungând pânã la rugãciunea neîncetatã (vezi
isihasmul) în numele Domnului Iisus, rugãciune care-I deschide lui Hristos,
clipã de clipã, usa (Apocalipsa 3, 20) inimilor si a vietilor noastre. Am
convingerea importantei traditiilor crestine orientale pentru întâlnirea cu evreii
în rugãciunea fatã de Unicul Dumnezeu si, dupã vointa lui Dumnezeu, pânã la
recunoasterea Hristosului Sãu Iisus, în Duhul Sfânt. Tot astfel, nu am nici o
îndoialã cu privire la importanta Bisericilor rãsãritene pentru întâlnirea cu
credinciosii musulmani; despre aceasta voi vorbi însã cu un alt prilej.
Cu toate acestea, observatorul occidental este mirat de marele grad de
închidere al multor crestini ortodocsi în interiorul comunitãtilor si al tãrilor
lor, precum si de dezinteresul lor fatã de ceilalti, iar toate acestea cu
încurajarea anumitor ierarhi ai institutiilor ortodoxe. Este corect sã semnalãm
cã aceastã închidere este partial justificatã în cazul cãlugãrilor contemplativi,
în pofida exceptiilor, multora li se pare cã aceasta este situatia generalã în
aceste comunitãti, si mai cu seamã în tãrile de veche traditie ortodoxã.
Desigur, existã cauze istorice, o mentalitate diferitã de cea occidentalã si o
neîncredere fatã de Occident. Lucrurile au ajuns pânã acolo încât, în multe
situatii, Bisericile ortodoxe par sã manifeste tendinte nationaliste extreme
(împinse pânã la filetism), care contravin dreptei credinte a Bisericii. Aceste
tendinte dãuneazã mult misiunii spirituale a Bisericii în lume, dãuneazã
credinciosilor si tuturor cãutãtorilor adevãrului. Ele pot scandaliza prin
caracterul lor fariseic negativ, ajungând pânã la un mesianism national foarte
lumesc, în loc sã proclame "nebunia" Crucii (I Corinteni l, 21-23). Ierarhiile
acestor Biserici sunt pãscute de riscul de a repeta pãcatele fariseilor si
cãrturarilor (Matei 23, 23-33), dar greselile lor ar fi încã si mai mari, deoarece
aceste ierarhii au primit Evanghelia lui Iisus Hristos si vorbesc tocmai în
numele Lui. Dupã pãrerea mea, aceastã problemã este cu atât mai gravã cu cât
consider Ortodoxia (fãrã sã neg importanta altor confesiuni) ca pe o cale
foarte înaltã a plenitudinii spirituale în Hristos si, prin aceasta, cred cã responsabilitatea
imensã a depozitarilor si pãzitorilor doctrinei si liturghiei
ortodoxe este aceea de a-L mãrturisi cu adevãrat, prin credintã si fapte, pe
Hristos, Fiul Iubirii (I Ioan 4, 16), adevãrata Iubire dumnezeiascã, venitã sã
uneascã tainic cu Dumnezeu, în Duhul Adevãrului, pe fiii lui Adam si lumea
întreagã. Sper si mã rog ca pãstorii Bisericilor ortodoxe sã fie mai constienti
de marea responsabilitate ce le-a fost încredintatã, ducând astfel un adevãrat
rãzboi în numele lui Dumnezeu: lupta de a-L comunica pe Hristos fiecãrui
credincios si lumii întregi, lupta pentru pacea dinlãuntru si pentru cea din
afarã, pentru fraternitate si pentru dragoste în numele lui Hristos Iisus. Totusi,
ar trebui, poate, luate în considerare câteva schimbãri în formularea anumitor
rugãciuni, mai ales în referintele la evrei, asa cum au fãcut deja catolicii la
Conciliul Vatican II. Astfel, mãrturia lor ar fi mai fidelã credintei ortodoxe, iar
misiunea lor în lume ar aduce mai multe roade. Nu mã îndoiesc cã un astfel de
proces i-ar aduce la Hristos si la Biserica drept-mãritoare pe multi oameni de
pretutindeni care cautã în mod sincer Adevãrul, dar care încã nu vãd imaginea
lui Hristos în realitatea prezentã. Toate acestea au fost întelese de multi
crestini occidentali, care simt autenticitatea credintei si a vietii spirituale în
traditia vie a Bisericilor din Orient. Sunt numeroase semne cã si la Roma se
manifestã mult interes fatã de o veritabilã apropiere de Bisericile ortodoxe
[aceste rânduri au fost scrise cu putin înainte de istorica vizitã la Bucuresti a
Sanctitãtii Sale Papa Ioan Paul II, din mai 1999], întâlnire ce poate îmbogãti
substantial viata spiritualã a crestinilor din lumea întreagã.
O astfel de apropiere între ortodocsi si crestinii occidentali, catolici sau
protestanti, i-ar ajuta pe cei dintâi sã evite izolarea si îngustimea perspectivei
lor strict nationale, fãrã sa-si neglijeze misiunea la nivel local, propovãduind o
viziune ortodoxã încã mai profundã si mai universalã, mai preocupatã de
dialogul interreligios si duhovnicesc - si, nu în ultimul rând, mai independentã
si mai emancipatã de conceptia prea exclusivistã a Statului national ("Dati
deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui
Dumnezeu" - Matei 22,21).
Cu sigurantã, drumul este încã lung. Si catolicii au, la rândul lor, mult de
fãcut pentru a reduce teama ortodoxã fatã de vechile ambitii de dominatie ale
Catolicismului, fatã de revendicarea romanã de a se recunoaste autoritatea
absolutã a succesorului lui Petru si fatã de mentalitatea teologicã hiperrationalistã,
dublatã si de o mentalitate institutionalã hiper-juridicã -
mentalitãti atît de caracteristice Crestinismului apusean si care au pãtruns, pe
alocuri, si în Bisericile ortodoxe. Dar, cãlãuziti de credintã, sperantã si iubire,
manifestînd o constiintã ascutitã cu privire la profunzimea responsabilitãtii si
misiunii credinciosilor crestini, fãcând dovada curajului pe care l-a inspirat
Hristos (Ioan 16, 33) si lucrând în spiritul rugãciunii si al harului, este posibil
sã fie învinsã slãbiciunea omeneascã si sã se dea marea luptã pentru Adevãr,
luptã care se duce în primul rând împotriva slãbiciunilor noastre personale,
pentru ca noi sã putem trãi ca niste credinciosi mai demni de numele de
crestini. Fãrã îndoialã, schimbarea trebuie sã înceapã dinlãuntrul fiecãrui
crestin. Apropierea si comuniunea între diferitele Biserici trebuie sã-si aibã
obârsia în sufletul credinciosului. Acesta trebuie sã fie ecumenic în sufletul
sãu, dar sã continue sã trãiascã conform cãii sale, dacã pe aceasta o crede mai
deplinã. Acesta este chipul în care si eu încerc sã trãiesc Ortodoxia. Vreau s-o
pãstrez, nu sunt dispus sã renunt la Sfânta Liturghie rãsãriteanã si nici la
spiritul isihast. Ortodoxia este respiratia sufletului meu. Si tocmai pentru acest
motiv îl voi proclama pe Hristos ca trãind cu adevãrat în Ortodoxie, dar voi
primi si de la Bisericile Occidentului ceea ce este cu adevãrat crestin si
ortodox în sensul larg al cuvântului, ceea ce institutia Bisericii mele ar fi putut
uita sã trãiascã sau sã predice.
Sã luãm drept pildã lectura contemplativã a Sfintei Scripturi. Pare cã
astãzi credinciosii din Occident, catolici si protestanti, sunt obisnuiti sã
citeascã, sã învete si sã contemple Biblia, într-un mod personal si liber, mai
mult decât ortodocsii. E un obicei pozitiv, care trebuie încurajat si în rândurile
crestinilor ortodocsi. Totusi, trebuie spus cã tendinta spre o interpretare
exclusiv personalã a textului Sfintelor Scripturi poate fi primejdioasã,
constituind una dintre cauzele formãrii diferitelor secte crestine. Dar dacã se
face sub îndrumarea unui întelept pãrinte duhovnicesc si e în spiritul Traditiei,
atunci lectura treazã a Sfintei Scripturi poate sã-l îmbogãteascã mult pe
credinciosul plin de râvnã. Traditia ne învatã sã nu fim sclavi ai literei care
ucide, ci sã o primim în duhul care dã viatã (II Corinteni 3, 6). Acesta este
unul dintre mesajele importante adresate sectelor de cãtre Bisericile
traditionale. Traditia învatã drumul drept cãtre cunoasterea lui Hristos si a
Sfintelor Scripturi, cãci în lumina ei credinciosul se poate apropia treptat, în
comuniune cu alti credinciosi, de cunoasterea sensului profund al Cuvântului
dumnezeiesc, nerãmânând prizonier al literei.
Înainte de a încheia, as vrea sã subliniez aici un punct extrem de
important, pe care l-am pomenit deja în treacãt si pe care am intentia sã-l
dezvolt cu un alt prilej. Sunt convins cã existã cel putin o asemãnare între
dezbinarea Bisericilor crestine si dezbinarea dintre Israel si Bisericã. Cred cã
deplina comuniune între Biserici este legatã de întâlnirea lor reînnoitã cu
Israel, poporul întrupãrii, rãdãcina istoricã a Bisericii, a Apostolilor si a
primilor crestini, a celor dintâi persecutati. Bisericile trebuie sã recunoascã
faptul cã poporul evreu, la rândul sãu, a fost persecutat de-a lungul istoriei de
cãtre anumite forte pretins "crestine", care au uzurpat numele lui Hristos si au
prigonit poporul Sãu, iar din aceastã cauzã foarte multi (crestini si evrei) s-au
îndepãrtat de Hristosul lor evreu1. Atunci, crestinii vor proclama, în puterea
Duhului, mãretia si slava lui Hristos, ajutându-l pe Israel sã-si regãseascã
pacea cu adevãratul si dumnezeiescul sãu Mesia, iar Israelul lui Hristos i-ar
putea ajuta pe crestini sã-si regãseascã deplina comuniune în Hristos Iisus, fiul
evreicei Maria si Fiul lui Dumnezeu, Tatãl nostru ceresc.
Vom putea, în felul acesta, sã contemplãm unitatea Omului Desãvârsit:
Capul sãu este Hristos; Trupul sãu este Biserica - Israel si neamurile;
Mãdularele sale sunt fiecare crestin în parte.
Am încercat, în acest articol, sã descopãr o picãturã din oceanul de
posibilitãti de îmbogãtire reciprocã, sustinut de harul dumnezeiesc, îmbogãtire
care poate avea loc între diferitele Biserici si Traditii, fãrã sã se schimbe nici
doctrinele lor, nici ceremoniile si riturile, nici vocatiile lor specifice, si fãrã sã
fie slãbite convingerile lor de a fi receptacule binecuvântate ale Adevãrului.
Nu mã îndoiesc cã o reflectie profundã si constantã, în rugãciune si autenticã
iubire, va duce, în mod treptat, cãtre o comuniune mai armonioasã între
Biserici, spre slava adevãratului Dumnezeu; unitatea în diversitate - un singur
Trup, mai multe mãdulare; un singur Duh, mai multe daruri - va aduna si va
contopi duhovniceste mãdularele Trupului divin, al cãrui Cap este Iisus
Hristos. Acest Trup, trãitor aici si acum, va face sã sufle în lume un nou duh,
Duhul lui Hristos, atrãgând si ungând alte si alte mãdulare, ce încã nu si-au
recunoscut Capul. Noi, apostolii Capului, îi vom trata în spiritul pãcii si al
fraternitãtii, cãci suntem cu totii copiii lui Dumnezeu, creati dupã imaginea
Fiului Sãu, si vom veghea ca Duhul lui Hristos, Care locuieste în noi, sã
lucreze tainic, prin puterea harului Sãu, si în fratii nostri, oricare ar fi acestia.
Pentru a atinge un asemenea înalt tel, toti cei implicati în diferitele
Biserici trebuie sã-si reasume vocatia persecutatului, a celui ce luptã pentru
1 E bine sã amintim cuvintele Sfintei Tereza Benedicta a Crucii, Edith Stein,
care a fost asasinatã, împreunã cu alti evrei catolici, în lagãrul de la
Auschwitz, la 9 august 1942: "Cel care-l ofenseazã pe un evreu pentru cã este
evreu, acela ofenseazã însusi trupul lui Hristos".
Adevãr (Matei 5, 3-11) sub semnul Sfintei Cruci; spre a primi din nou duhul
smereniei si al curãtiei, care-i caracteriza pe primii crestini, este necesar sã
avem un spirit elevat, mai putin materialist, mai putin violent si mai putin
exclusivist. E nevoie de mai mult respect pentru mediul înconjurãtor, pentru
naturã, pentru creatie în genere, de mai multã simplicitate si noblete naturalã,
de mai putin lux si de mai multã milostenie fatã de sãrmanii acestei lumi.
Numai asa vom putea da cu adevãrat fiecãrui suflet hrana cea vesnicã:
Domnul nostru Iisus Hristos. Amin.
(Versiunea româneascã apartine autorului)
O MÃRTURIE ANONIMÃ
ORTODOXIA ÎN ARIZONA
(Pioasã relatare monahiceascã despre sfintirea unei biserici ortodoxe într-o
mãnãstire din inima Americii)
"Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi cãuta: sã locuiesc în
casa Domnului în toate zilele vietii mele, ca sã vãd frumusetea Domnului si
sã cercetez locasul lui." (Psalmul 26, 7-8)
Într-adevãr, aceastã "Casã a Domnului" a primit un sens nou si puternic
pentru noi. Iar târnosirea bisericii mãnãstirii noastre se vede limpede cã este
încoronarea tuturor strãdaniilor noastre din ultimii ani si punctul culminant al
harului venit din mâna Domnului.
Preasfintitul Episcop Jovan ne spunea sãptãmâna trecutã cã, venind spre
mãnãstirea noastrã si gândindu-se la comunitatea noastrã de surori si maici,
ne-a asemãnat, în mintea Preasfintiei Sale, cu israelitii Vechiului Testament,
cãlãtorind 40 de ani prin nesfârsitul pustiu pentru a ajunge în Tara
Fãgãduintei. Si eu însãmi, gândind la acest lucru, gãsesc asemãnarea ca pe o
încurajare. Interesant este faptul cã Preasfintia Sa nu este primul care face
aceastã analogie cu viata noastrã, îmi arunc privirea înapoi cu un an si
jumãtate: din întunericul acelor vremi adânc tulburate, lumina nãdejdii a
strãbãtut spre noi atunci când, pe neasteptate si în scurt timp, am fost
acceptate sub omoforul Preasfintiei Sale. Atunci am rãmas mute si fãrã
cuvânt. Ni se pãrea prea mult ca sã intrãm în har, prea mult har pentru a-l
putea cuprinde, dupã o atât de lungã noapte! Într-adevãr, Dumnezeu "vindecã
pe cei zdrobiti cu inima si leagã rãnile lor" (Psalmul 146, 3).
Scurtã vreme dupã aceastã întâlnire cu Episcopul Jovan, am început
pregãtirile pentru vizita sa la noi (în California). În ziua de prãznuire a Optinei
[celebrã mãnãstire din Rusia] Preasfintia Sa si Episcopul Irinej (un suflet atât
de cald si de minunat) au venit si ne-au uns cu Sfântul Mir pe fiecare dintre
maici si surori, primindu-ne astfel în Biserica Ortodoxã canonicã, confirmândo
în treaptã pe Maica Staretã si împãrtãsindu-ne pe toate cu trupul si sângele
lui Hristos. Îmi amintesc cuvintele Preasfintiei Sale, cât de mult a dorit ca toti
sã ne împãrtãsim împreunã dintr-un potir si cât de mare lucru este acesta
pentru el! Si ce as putea spune eu despre ce a însemnat aceasta pentru noi?!
Episcopul Irinej a fost atât de miscat încât, vorbind despre acest eveniment, l-a
asemãnat cu o "altã Cincizecime". Si nu numai cã ne-a spus nouã acest lucru,
dar tot asa l-a descris si în fata întregului Sinod al Episcopilor din Serbia.
În aceeasi perioadã, Dumnezeu ne-a deschis o cale pentru a face ultimele
pregãtiri pentru procurarea noii proprietãti (în Arizona), care este, prin ea
însãsi, o carte a miracolelor. Surorile au lucrat fãrã rãgaz la pregãtirea mutãrii.
Este evident cã, indiferent de fortele care au lucrat la început pentru mutarea
noastrã, toate au fãcut parte dintr-un plan mai mare spre un nou început pentru
noi, o adevãratã înviere, simbolizatã prin "Tara Fãgãduintei". Si as putea sã
adaug cã, în cele mai stresante momente, ne-am agãtat atât de puternic de
acest gând - ca de unica noastrã sansã de viatã - cã "Dumnezeu, cu sigurantã
are ceva mai bun pentru noi, asa nevrednice cum suntem, încât, desi El ceartã
pe copiii Sãi, nu ne va pãrãsi niciodatã". Dar niciodatã nu ne-am putut
imagina cât de frumos ni se va revela în timp darul Sãu. Si asa cum m-am
strãduit sã vã spun, totul s-a petrecut pas cu pas... Iar pe mãsurã ce noi
înaintam pas cu pas, tot asa înainta si întelegerea de cãtre noi a minunii
darului divin.
Ajunul anului nou ne-a gãsit în noua noastrã proprietate, sub umbra
mãretului munte Graham, care ne aminteste de spusele Psalmistului: "Cu
spatele te va umbri si sub aripile lui îti vei afla nãdejdea". Tema cântãrilor
noastre a devenit Psalmul 120: "Ridica-voi ochii mei la munti, de unde va
veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a fãcut cerul si
pãmântul" (vv. 2-3); si când ne uitam la munte, ne aminteam de unde ne va
veni ajutorul.
Prãznuirea Nasterii Domnului a sosit cu pace si bucurie. Ne-am obisnuit
cu iarna desertului, ne-am bucurat de prima zãpadã care a cãzut în timpul
liturghiei, când Preasfintitul ne fãcea prima vizitã. El a mai petrecut cu noi si
primele trei zile ale Postului Pastelul - acelea au fost, cu adevãrat, zile sfinte.
Am postit cu toatele si, la sfârsitul Ceasurilor, Vlãdica ne-a vorbit despre cele
duhovnicesti. Au fost niste zile nepãmântesti. Am continuat singure tot ciclul
de rugãciuni ale Postului.
În Sâmbãta lui Lazãr, cununa bucuriilor noastre a mai primit un juvaer
de pret: Pãrintele Dorotheos, care a stat alãturi de comunitatea noastrã la bine
si la greu, a fost hirotonit în preot. Sfintirea a avut loc la Phoenix, ceea ce a
fost o mare binecuvântare pentru noi; nemaifiind obligate sã ne ocupãm de
treburile casnice, am putut lua parte toate la slujbã. A fost o tainicã si
nemaivãzutã binecuvântare: am avut sentimentul cã întreaga Bisericã îl
hirotonea. Slujba nu s-a tinut deci în modesta noastrã bisericutã, ci în
Catedralã, cu mai multi preoti slujitori si multi credinciosi sârbi din oras.
Pentru a mai adãuga ceva despre hirotonire, mi s-a pãrut cã vãd "cea mai sacrã
dintre jertfe" - si aceste cuvinte nu exprimã mãretia slujbei nici pe departe,
desi le rostesc având ochii plini de lacrimi. Cele dintre noi care l-am cunoscut
pe Pãrintele Dorotheos pe parcursul anilor întelegem prea bine cât l-a costat
pe el acceptarea preotiei: era ca si cum ar fi fost însusi jertfit pe masa
Sfântului Altar. Si l-am vãzut pe Vlãdica apãsat de autoritatea slujbei iui si de
greaua rãspundere a preotiei. Vlãdica trãieste la un înalt nivel de moralã
crestinã, încât ne simtim rusinate de graba noastrã în a ne gãsi justificãri
pentru greselile pe care le facem si simtim asupra noastrã puterea exemplului
sãu de a ne îmbunãtãti mereu viata. De atâtea ori am auzit de pe buzele lui:
"Biserica" vã cere cutare si cutare lucru, dar el o spune cu atâta piosenie si
simt al datoriei, probate prin propria sa trãire. Cât priveste pe Pãrintele
Dorotheos, aceastã trãire înaltã a ierarhului a aprins în el dorinta de a se ridica
la rându-i spre aceleasi înãltimi.
Nu este fãrã însemnãtate faptul cã hirotonirea a avut loc în ziua Bunei
Vestiri, care marca pentru noi un an de când începusem citirea "Psaltirii cu
nedormire". Când am început citirea Psaltirii, zi si noapte, a fost în nãdejdea
de a putea face din mãnãstirea noastrã un loc al rugãciunii. Tot atunci, tinta
noastrã era sã ajungem sã avem liturghie zilnicã si mai aveam de asteptat un
an pânã ce Pãrintele Dorotheos urma sã fie hirotonit.
În timpul Sãptãmânii Patimilor, dupã hirotonire, am putut primi din
mâna noului preot - Dorotheos - toate tainele si odoarele: Sfânta împãrtãsanie,
Cina de Tainã, Maslul, coborârea de pe cruce, Sfântul Aer, împodobit cu
nenumãrate flori rosii din desert si Sfintele Pasti [pâinea specialã de Pasti]. De
Pasti a fost prima liturghie sãvârsitã de cãtre Pãrintele Dorotheos si prima
liturghie a Sfântului Ioan Gurã de Aur. Am avut mai multi oaspeti - rusi din
Tucson, îmbrãcati în costume nationale si încãrcati de daruri. Primul nostru
Paste a avut loc într-o primãvarã de desert, când pânã si cactusii erau gata sã
înfloreascã.
Sãptãmâna Luminatã a fost ocupatã cu pregãtirea pentru târnosirea
bisericii. Printre cântãrile pascale, mãnãstirea a fost lustruitã, florile plantate,
biserica pregãtitã: am pus crucile pe turlã si pe usile împãrãtesti. La
îndemnurile Maicii Starete, ne-am pregãtit si templul inimilor noastre, ca sã
fie sfintite o datã cu biserica.
Poate cã ar trebui sã mã întorc putin înapoi, pentru a-mi aminti cum a
apãrut gândul târnosirii bisericii. La scurtã vreme dupã ce am ajuns în
Arizona, Maica Staretã a adus vorba despre acest lucru. Desi eu am sustinut
foarte puternic idea, nu am realizat atunci pe deplin sensul consacrãrii. Cu
ocazia primei vizite a Episcopului, Maica Staretã a adus vorba despre
târnosire. Vlãdica a întrebat: "De ce?". Si Maica a rãspuns: "Pentru cã vrem sã
avem permanent un înger în altar". Dupã mai multe discutii, s-a ajuns la
fixarea datei: Sâmbãta Luminatã, datã care s-a dovedit a fi cât se poate
potrivitã.
Alegerea Sfintei Anastasia ca patroanã a bisericii s-a petrecut oarecum
deosebit. La început nu ne-am gândit la aceastã Sfântã. Vlãdica ne-a întrebat
ce hram vrem sã ne alegem si noi i-am spus cã încã nu ne-am hotãrât. Fireste,
Sfântul Paisie Velicikovski putea fi o alegere foarte probabilã, el fiind patronul
mãnãstirii, dar noi doream sã avem si o bisericã dedicatã Maicii Domnului.
Maica Staretã sugera si posibilitatea unei capele dedicate Sfintei Anastasia,
dar totul rãmânea nedecis. La un moment dat, a venit vorba despre icoana
Sfintei Anastasia pe care Jasminka, o femeie pioasã din California, se angajase
s-o picteze si s-o doneze mãnãstirii. Problema era unde sã punem icoana.
Vlãdica a spus: "Depinde de patronul cãruia îi veti dedica biserica". Atunci a
devenit brusc foarte clar pentru Maica Staretã si pentru tot soborul cã biserica
trebuia dedicatã Sfintei Anastasia. Interesant, numele ei înseamnã "înviere"
[gr. anastasis], reflectând învierea pe care am trãit-o sub oblãduire episcopalã
în noua noastrã casã, dupã suferinta ultimilor doi ani, asemenea patimilor
Mântuitorului pe cruce.
Sensul patronajului Sfintei Anastasia are mai multe substraturi legate de
sfintenia Episcopului nostru. As dori ca vorbele mele sã poatã descrie aceastã
persoanã rarã, care se dovedeste a fi un adevãrat ascet, un pãstor desãvârsit, un
paznic al sfinteniei Bisericii si un pãrinte iubitor. Dintru început, Preasfintitul
ne-a spus de mai multe ori: "Sprijiniti-vã pe mine! Dati-mi mie greutãtile
voastre!". Si simteam în cuvintele lui puterea spiritualã de a-si asuma aceste
greutãti. Istoria vietii lui este unicã. Când era copil, era gata sã moarã, si tatãl
sãu a fãcut o promisiune sincerã lui Dumnezeu, cã dacã fiul sãu va fi salvat, îl
va dedica Domnului. Dar aceastã fãgãduintã a rãmas ascunsã tuturor: numai
tatãl si mama o stiau. La vârsta de zece ani, Jovan a vizitat mãnãstirea din
vecinãtatea casei lor si a simtit o mare dorintã de a rãmâne acolo. Tatãl, care
se temea cã fiul sãu ar putea fi influentat de promisiunea lui, a încercat sã-l
opreascã de la hotãrârea aceea, fiind prea tânãr. Tatãl sãu era un om puternic,
foarte pios si drept, si era fiu spiritual al Sfântului Nicolae Velimirovici. Când,
în sfârsit, tatãl a acceptat ca fiul sãu sã rãmânã în mãnãstire, i-a spus cã dacã
vreodatã fiul va întina cumva numele familiei sale, el va veni în persoanã si-l
va pedepsi drastic. Acest cuvânt venea din puternicul sãu simt moral al
onoarei si din sfintenia fãgãduintei fãcute lui Dumnezeu, dar si pentru a-l face
pe fiu sã înteleagã responsabilitatea fatã de curãtia vietii monahale. Dupã
câtiva ani, Jovan a fost mutat într-o altã mãnãstire, fãrã nici un fel de legãturã
cu comportametul sãu. Tatãl a auzit despre aceastã mutare si, crezând cã era
legatã de purtarea lui, nu l-a mai vizitat câtiva ani. Într-un târziu, mânat de
dor, a venit la mãnãstire: fiul crescuse si era de nerecunoscut. Ajuns pe patul
de moarte, si-a dorit sã-l mai vadã o datã pe Jovan. El si-a binecuvântat fiecare
copil în parte, dar venindu-i rândul lui Jovan, tatãl i-a spus simplu: "Tu ai
Biserica, sã te învete ea". L-a întrebat dacã este cãlugãr deplin (tuns). Numai
dupã ce a auzit cã tânãrul avea schima îngereascã, tatãl a putut muri în pace.
Apoi, Pãrintele Jovan a fost hirotonit preot. Desi era în mãnãstire de
multi ani, era încã foarte tânãr. Dupã 15 ani de vietuire în Studenita, bãtrânul
Staret al locului s-a retras si Pãrintele Jovan a fost rugat sã preia stãretia. Era
cel mai tânãr cãlugãr din mãnãstire! I-a fost foarte greu. Îsi aminteste cum
veneau credinciosii si-i cereau sã-i conducã la... Staret. El îi ducea la biroul
stãretiei, pe care, fireste, îl gãseau gol. Atunci le spunea: "Staretul nu este
aici", ascunzându-le cã el era acela.
Încã de la construirea mãnãstirii Studenita, moastele Sfintei Anastasia
fuseserã îngropate acolo. Din pricina jafurilor repetate ale pãgânilor, aceastã
îngropare se sãvârsise în tainã, astfel cã, dupã 800 de ani, nimeni nu mai stia
exact locul.
Pãrintele Jovan privea adesea icoana Sfintei, zugrãvite în frescã pe unul
dintre peretii bisericii principale. Odatã, pe când se ruga cu evlavie dinaintea
Sfintei, i s-a revelat cu precizie locul unde se aflau moastele ei. A primit
binecuvântare sã le dezgroape si s-a constatat cã erau autentice. Dumnezeu i le
descoperise prin Harul Sãu.
Dupã aceasta, Pãrintele a avut un accident grav, dupã care, datoritã unei
vãtãmãri grave la coloanã, a rãmas imobilizat la pat, sub îngrijirea severã a
unor medici.
Autoritãtile comuniste ale tãrii voiau ca moastele sã disparã. Atunci s-a
întâmplat ceva straniu. Doi cãlugãri, pe care Pãrintele îi cunostea, au venit la
el la spital si l-au întrebat: "Vrei sã te vindeci?". Pãrintele s-a uitat cu mirare la
ei si i-a vãzut albi ca hârtia la fatã. "Ce vesti îmi aduceti?", i-a întrebat el,
crezând cã cineva din mãnãstire murise. Ei i-au povestit cum amândoi,
independent unul de celãlalt, avuseserã acelasi vis: Sfânta Anastasia li se
arãtase în somn si le spusese cã dacã Pãrintele Jovan vrea sã fie sãnãtos, sã
iasã din spital si sã vinã la mãnãstire, pentru a-i proteja moastele. Privindu-i,
Pãrintele a înteles cã spuneau adevãrul. Dar cum sã plece, din moment ce era
tintuit la pat?!
Le-a cerut doctorilor sã-l lase sã plece; ei s-au spãimântat, rãspunzându-i
cã este imposibil, în cele din urmã, i-au dat o ambulantã si a plecat la
mãnãstire. Exact înainte de a ajunge, o femeie, care voia sã fure moastele,
reusise sã convingã pe câtiva cãlugãri sã i le dea ei, pentru a le ascunde. Când
Pãrintele a intrat în mãnãstire, ea avea deja moastele în mâini. Pãrintele a
cerut imediat monahilor care îi erau credinciosi sã-i ia moastele, si sã le punã
într-un loc foarte sigur, sub cheie, iar cheia sã-i fie adusã lui. Apoi s-a întors la
spital, luând cheia cu el. La scurtã vreme dupã aceea, a putut pãrãsi spitalul si
s-a întors la mãnãstire complet vindecat.
Dupã 15 ani de stãretie, a fost sfintit Episcop si numit Vicar al
Patriarhului Pavle (socotit de asemenea, de cãtre toti credinciosii, un om
sfânt). Când a fost nevoie sã fie trimis un Episcop în America, Patriarhul
Pavle l-a ales pe Preasfintitul Jovan. A primit cu greu si ne-a mãrturisit cã,
dupã stabilirea sa în Statele Unite, a plâns mai mult decât a dormit. Dar când i
s-a spus: "Biserica îti cere...", a stiut exact ce înseamnã asta. Faptul de a avea
mãnãstiri în dioceza sa îi este de mare ajutor. Astfel, Dumnezeu a ascultat, în
egalã mãsurã, si rugãciunile Preasfintiei Sale, si pe ale noastre, împlinindu-le
deopotrivã.
Vlãdica Jovan ne-a ajutat, de la început, în toate felurile si s-a îngrijit în
mod special de târnosirea bisericii noastre. I-a vorbit despre sfintire unui sârb
din Phoenix, patronul unui atelier de monumente. Acesta, pe numele lui Rade,
a fost miscat pânã ia lacrimi si s-a oferit sã ne ajute. Vlãdica l-a rugat sã
ciopleascã el Sfânta Masã, lucru pe care l-a fãcut cu credintã si piosenie. Avea
în depozit un bloc de piatrã francezã pe care îl tinea pentru o ocazie specialã si
a socotit cã acum venise vremea sã îl foloseascã. A sculptat din el o minunatã
Sfântã Masã, pe care a donat-o mãnãstirii. A adus-o la noi în ajunul Floriilor,
împreunã cu Vlãdica. Are aceeasi nuantã ca si nisipul desertului nostru. Tabla
mesei se sprijinã pe un stâlp masiv, sculptat cu cercuri la bazã. Vlãdica ne-a
spus cã aceste cercuri de la baza stâlpului reprezintã logodna noastrã, a trãitoarelor
în mãnãstire, cu Hristos si ne-a cerut sã nu acoperim Sfânta Masã
pânã jos, ci sã lãsãm sã se vadã baza stâlpului si inelele. În ziua premergãtoare
consacrãrii, Rade a mai adus o frumoasã cruce, sculptatã din aceeasi piatrã, pe
care a asezat-o pe suprafata frontalã a stâlpului.
Târnosirea unei biserici este o slujbã foarte elaboratã. Pentru Episcop am
cusut o îmbrãcãminte albã, pe care a purtat-o peste vesminte o parte din
slujbã, pentru a-i proteja hainele arhieresti. Aceastã îmbrãcãminte este, dupã
purtarea ei, sfâsiatã cu pietate, pentru ca Arhiereul sã poatã iesi din ea. La
sfârsitul ceremoniei, întregul vesmânt alb este sfâsiat în fâsii subtiri si fiecare
credincios primeste o bucãticã din el. În prima parte a slujbei, tot pentru
protectia vesmintelor, preotii poartã câte un sort alb în fatã. A trebuit sã facem
o altã masã de altar, provizorie, unde sã punem Sfintele Daruri si sã înlocuim
vechile sfesnice de pe altar cu altele noi. Prin grija lui Dumnezeu, am primit la
vreme, din România, o îmbrãcãminte foarte frumoasã pentru analog si pentru
alte lucruri folosite în bisericã.
În bisericã totul trebuia sã fie în ordine. Am pregãtit bureti de mare
pentru spãlarea Sfintei Mese, servete albe si curate, aghiasmã si un mãnunchi
de busuioc pentru stropirea aceleiasi Sfinte Mese. Întreaga atmosferã era plinã
de parfumul busuiocului. Mai erau 6 nuieluse cu un capãt învelit cu vatã si cu
panglici albe pentru ungerea Sfintei Mese si a peretilor bisericii cu Sfântul
Mir, o tavã fierbinte pentru topirea târnoselii, care fusese pregãtitã din vreme
cu tãmâie, smirnã si cearã de albine (de la stupii mãnãstirii).
Era vineri când Vlãdica a sosit la mãnãstire. A fost primit de sobor la
poarta de intrare si condus în bisericã, unde a intrat în altar, cercetând cu grijã
ca totul sã fie bine pregãtit. Acesta era obiceiul Preasfintiei Sale, sã se
pregãteascã pentru orice serviciu pe care îl fãcea. Ne spunea odatã cã, desi a
oficiat peste o mie de botezuri, totusi, înainte de fiecare botez, se pregãteste de
ca si cum ar fi pentru prima oarã...
A luat cutiuta cu moaste, aduse pentru a fi puse în Sfânta Masã, si a
asezat-o pe un suport cu stelute, acoperind-o cu acoperãmântul de catifea,
frumos brodat de noi, pentru Sfântul Potir. Cu multã cucernicie, a luat apoi
cutia si a pus-o pe o mãsutã, în fata icoanei Mântuitorului de la catapeteasmã.
Toate candelele si lumânãrile din bisericã au fost stinse, rãmânând aprinsã
numai o lumânare de pe masa cu Sfintele Moaste. Apoi ne-a vorbit,
explicându-ne sensul slujbei, spunând cã Sfânta Masã va rãmâne aici pânã la
înfricosata judecatã a lui Hristos, chiar dacã, material, va fi mutatã sau
distrusã. A fost un gând care ne-a inspirat mult, fiindcã el corespundea cu
ideea noastrã de permanentã aici, la mãnãstire. Cât am stat în California,
niciodatã nu am avut acest sentiment. Vlãdica a subliniat cât de important era
pentru noi sã avem o pãrticicã din moastele Sfintei Anastasia si ale Tarului
martir Lazãr din Kosovo, puse în cearã. Acesti sfinti, ne-a spus el, vor fi
mereu cu noi ca o protectie si, de aceea, va trebui sã pãzim si noi Sfânta Masã,
cu multã grijã.
În seara de vineri am fãcut priveghere în vederea zilei urmãtoare,
întregul vãzduh era plin de rugãciune. Niciodatã nu am simtit o usurintã de a
ne ruga ca atunci. Toatã lumea era scufundatã în rugãciune. Poate cã aceasta
se datora prezentei Preasfintitului, sau prezentei Sfintilor ale cãror moaste
erau cu noi. Pe la jumãtatea slujbei, a sosit un autobuz plin cu cei ce ne
cunosteau, din California. Biserica s-a umplut. Am vãzut-o pe Jasminka
aducând icoana Sfintei Anastasia, pictatã nu de ea, ci de cineva din Iugoslavia,
si dând-o Vlãdicãi. Stiam cã va veni si auzisem cã icoana era foarte frumoasã.
Era însã acoperitã. Vlãdica i-a spus Maicii Starete sã o descopere si sã o arate.
Apoi icoana a fost pusã pe analog: avea o atât de sfântã frumusete, încât cu
greu îti puteai desprinde privirea de ea! Vlãdica a tãmâiat-o plin de cucernicie.
Dupã priveghere, am mers prin întuneric, pe drumul care ducea la
clãdirea principalã a mãnãstirii. Deasupra noastrã sclipeau miliarde de stele,
"lãmpi de priveghere", cum le descrie Episcopul Nicolae. Când am intrat în
curticica luminatã, parcã ne aflam în altã lume. Mesele erau frumos acoperite,
candelele si lumânãrile dãdeau o luminã nefireascã. Dupã cinã, Vlãdica a mai
stat cu noi în semiîntuneric si ne-a vorbit. Ne-a asemãnat cu copiii lui Israel.
Cuvintele îi erau pline de putere. Ne-a spus cã poate noi nu vedem roadele
vietii noastre monahale, dar ele existã si, cu timpul, vor strãluci. Ne-a vorbit
despre semnificatia afierosirii bisericii Sfintei Anastasia. Aceasta era prima
bisericã dedicatã ei, iar ea a fost cea dintâi femeie sârbã tunsã în monahism.
Ne-a mai spus despre o discutie telefonicã avutã chiar înainte de a veni la
mãnãstire. Vorbise cu Pãrintele Iulian, Staretul de la Studenita, unde se gãsesc
moastele Sfintei Anastasia. Pãrintele Iulian era pe patul mortii, iar când
Vlãdica i-a spus cã urma sã închine biserica acestei Sfinte, Pãrintele Iulian a
început sã plângã.
Eram fericite cã tocmai Vlãdica Jovan venise sã consacre Biserica,
Preasfintia Sa, cãruia Dumnezeu îi dãduse în grijã moastele Sfintei Anastasia!
De-a lungul anilor, Maica Staretã cãlãtorise de patru ori în Serbia, împreunã
cu alte surori, si se închinaserã moastelor Sfintei. Fãrã îndoialã, Sfânta ne-a
cãlãuzit sã intrãm sub omoforul Episcopului Jovan, stiind cã, aceastã bisericã
va fi a ei. La sfârsitul discutiei, Vlãdica i-a dãruit Maicii Starete o cruce
pectoralã de aur.
Sâmbãtã dimineata, surorile alergau în toate pãrtile pentru a face
ultimele aranjamente. Ne asteptam la vreo 200 de persoane. Mesele erau
întinse afarã, acoperite cu fete de masã, iar mâncarea era gata. Peste tot
atârnau ghirlande de flori.
Preasfintitul a intrat în bisericã întâmpinat de cântarea noastrã: "îngerul a
strigat". Si-a pus degrabã vesmintele. Preotii citeau în altar psalmii specifici
pentru slujba de târnosire. La un moment dat, toti slujitorii au iesit din altar,
urmându-l pe Preasfintitul, care purta pe cap moastele. S-a format o procesiune
cu cruci si steaguri: maicile, corul, Maica Staretã, Episcopul cu clerul si
toti credinciosii. Am ocolit biserica de trei ori, cu anumite opriri, în timp ce
corul cânta aceeasi cântare de la hirotonire: "Sfintilor Mucenici, care bine vati
nevoit si v-ati încununat, rugati-vã Domnului sã se miluiascã sufletele
noastre... Slavã Tie, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor si bucuria
Mucenicilor, a cãrora propovãduire este Treimea cea de-o-Fiintã".
Dupã ultima ocolire, Episcopul s-a oprit în fata usii închise a bisericii,
lovind cu un ciocan în ea si strigând, pe un glas anume: "Cine este împãratul
Slavei?". Din interior au rãspuns câteva surori care rãmãseserã înãuntru pentru
acest ceremonial: "Domnul puterilor, Acesta este împãratul Slavei". Atunci
usa s-a deschis si am intrat înãuntru. Preasfintitul s-a dus în altar, si-a pus
peste vesmintele arhieresti acel vesmânt alb protector cusut de noi, iar preotii
si-au pus sorturile. A început spãlarea Sfintei Mese, peste care s-a turnat
aghiasmã din belsug. Preotii spãlau Masa cu buretii. Toate miscãrile lor erau
iuti, în special ale Episcopului, si cu mare concentrare. Sfânta Masã a fost apoi
rapid uscatã cu servete curate, s-a turnat peste ea apã de trandafiri, la cele
patru colturi au fost lipite cu cearã icoanele celor patru evanghelisti imprimate
pe satin si, în timp ce preotii cântau troparul fiecãruia, Sfintele Moaste au fost
introduse într-o scobiturã, în centrul Sfintei Mese, si acoperite cu un capac
exact cât scobitura. S-a îmbrãcat Sfânta Masã în cãmasa ei de in, apoi s-a pus
fata de masã brodatã si toate obiectele sacre care trebuie sã stea pe ea: chivotul
în care se pãstreazã Sfânta împãrtãsanie pentru bolnavi, sfesnicele,
Evanghelia, Crucea, cutiuta cu Sfântul si Marele Mir... Proscomidiarul a fost
si el consacrat. Episcopul a luat o vergea lungã de sase picioare, a înmuiat-o în
Sfântul Mir si a uns cu ea Sfânta Masã si cei patru pereti ai bisericii, apoi a
stropit cu aghiasmã catapeteasma cu icoane. La început, el ne-a explicat cã, o
datã cu biserica, toate obiectele din ea trebuie sã fie sfintite. Chiar si lumina
care, pânã acum, era datã numai de lumânarea de pe locul cu Sfintele Moaste,
a fost adusã din altar, candelabrele au fost aprinse, precum si toate lumânãrile,
în clipa în care a început Sfânta Liturghie, toate pãreau si chiar deveniserã noi.
În timpul slujbei, bisericuta noastrã era întesatã de lume. La sfârsitul Sfintei
Liturghii am iesit în curte, pentru masa de obste. De data aceasta, Maica
Staretã si surorile slujeau la masã. Un grup de maici si surori cântau cântãri
religioase, între care si o cântare dedicatã Sfântului Sava, care a mers la inima
Preasfintitului. Vlãdica a multumit tuturor si i-a dat lui Rade o gramatã de
multumire pentru Sfânta Masã dãruitã bisericii. Atmosfera era pasnicã si
plãcutã, fiecare era multumit si fericit.
Ben, fostul proprietar al fermei, a participat, cu sotia sa, la slujbã, iar
dupã aceea a rãmas cu noi toatã dupã-amiaza. Multã lume s-a dus la el si i-a
multumit pentru terenul pe care l-a vândut spre a se ridica acolo o mãnãstire.
Seara am avut priveghere de obste pentru Duminica Tomei, iar dupã cinã
ne-am adunat în sala cea mare, spre a folosi posibilitatea de a-i pune întrebãri
Preasfintitului Jovan. Aceastã întâlnire cu Episcopul ne-a amintit de adunãrile
Bisericii de la începuturile ei.
Zorii Duminicii si-au adus binecuvântarea lor: muntele era de un alb
strãlucitor, acoperit de zãpadã nouã. Pãrintele Hilarion a fost hirotonit diacon.
Vlãdica s-a ostenit sã citeascã o parte din hirotonire în limba englezã.
Sufletele noastre erau pline de bucurie si ochii plini de lacrimi când ne-am
luat rãmas bun de la Preasfintia Sa.
Viata si-a reluat cursul, cu toate grijile ei, dar pentru noi aceastã sfintire
a bisericii a însemnat sfârsitul unui lung drum de nesigurantã si un nou
început duhovnicesc, o reînviere, o centrare a trãirii noastre pe Bisericã si în
jurul Sfintei Mese, unde cerul coboarã pe pãmânt.
"Ce voi rãsplãti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul
mântuirii voi lua si numele Domnului voi chema... Fãgãduintele mele le voi
plini Domnului, înaintea a tot poporul Lui, în curtile casei Domnului, în
mijlocul tãu, Ierusalime" (Psalmul 115, 3-4 si 9-10).
(în româneste de Pr. Gheorghe Calciu)
CAZUL SERAPHIM ROSE
"E mult mai târziu decât îti închipui, frate!
Grãbeste-te sã sãvârsesti lucrarea Domnului!"
(Pãrintele Seraphim)
La 13 august 1934, la San Diego, în California, într-o familie tipicã de
americani protestanti, vedea lumina zilei Eugene Dennis Rose, viitorul Pãrinte
Seraphim.
Copilul a vãdit de timpuriu anumite înclinatii spre matematicã si stiinte
în general; micul "geniu", cum îl decretaserã cei apropiati, nu va face însã
carierã stiintificã, ci se va simti chemat, încã de pe bãncile colegiului
(Pomona, California), spre o cunoastere mai înaltã, opusã materialismului si
pozitivismului din jurul sãu. Nici mediul religios în care fusese crescut, cu
moralismul lui formal si cu individualismul lui desacralizat, nu-i poate
satisface setea spiritualã.
Studiazã o vreme filosofia occidentalã, dar descoperã în ea o nouã cale
înfundatã. Mult mai esentialã se dovedeste întâlnirea cu vechea întelepciune a
Orientului, învatã atât chineza veche, cât si chineza modernã; licentiat în limbi
orientale, îsi continuã pregãtirea la Academia de Studii Asiatice din San
Francisco, în acest mediu academic îl cunoaste pe filosoful taoist Gi-ming
Shien, cu care face muncã de cercetare si traducere pe vechi texte chinezesti
(Tao Te King). Obtine titlul de master la Berkeley - California si pare destinat
unei strãlucite cariere de orientalist.
Între timp, o influentã puternicã exercitã asupra sa si opera lui Rene
Guenon, de la care retine mai ales, dincolo de ideea unitãtii polimorfice a
Traditiei, valoarea aderãrii la forma ortodoxã a unei religii, oricare ar fi acea
religie. Astfel ajunge sã-si punã problema Ortodoxiei crestine (pe care, în mod
destul de curios, Guenon însusi mai degrabã o ignorase) si trãieste revelatia
unicã a miracolului rãsãritean. Sã-i ascultãm însã propria mãrturisire:
"De ani întregi, pe cale livrescã, eram încântat sã mã consider 'deasupra
traditiilor' si, în acelasi timp, oarecum credincios fiecãreia dintre ele...
Pãsind prima oarã într-o bisericã ortodoxã (una ruseascã, de la San
Francisco), nu-mi pusesem în gând decât sã iau pulsul unei alte «traditii»,
amintindu-mi cã Guenon (sau unul dintre discipolii acestuia) indicase
Ortodoxia ca pe forma cea mai autenticã a religiei crestine.
Mi s-a întâmplat însã acolo ceva ce nu mai trãisem niciodatã, desi
vãzusem multe temple orientale, mai ales buddhiste: inima mi-a spus dintr-o
datã cã eram «acasã», cã zbuciumul cãutãrilor mele luase sfârsit!
Îmi scãpau în mare parte semnificatiile ritualului, iar slujba - într-o limbã
ce-mi era complet strãinã - mi se pãru nu doar obscurã, ci de-a dreptul ciudatã.
Cu toate acestea, am început sã iau parte la slujbele ortodoxe din ce în ce mai
des, strãduindu-mã sã învãt, încetul cu încetul, câte ceva din limbã si
obiceiuri. Trãiam fascinatia Ortodoxiei crestine, dar încã eram tributar
principiilor mele guenoniste, ce sustineau autenticitatea tuturor traditiilor
spirituale.
Totusi, în urma contactului direct cu Ortodoxia si cu crestinii
dreptcredinciosi, în constiinta mea s-a lãmurit ideea cã Adevãrul, pe care-l
cãutasem cu atât de îndelungatã fervoare, era mai mult decât un concept
abstract, de ordin mental; îl simteam tot mai mult ca pe ceva personal - ba
chiar ca pe o Persoanã - ce se adresa direct inimii mele, provocându-mã la
iubire. Asa L-am întâlnit pe Hristos".
Eugene Dennis Rose a fost primit în Biserica Ortodoxã în luna februarie
a anului 1962, cînd încã nu împlinise 28 de ani. Va mãrturisi mai târziu cã, la
prima împãrtãsanie, Sfintele Taine i-au lãsat în gurã o dulceatã dumnezeiascã,
pe care a simtit-o vreme de o sãptãmânã.
La San Francisco se ostenea pe atunci, întru mare strãlucire
duhovniceascã, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, unul dintre cei mai sfinti
oameni ai secolului XX, ascet "nebun întru Hristos" si ierarh fãcãtor de
minuni, mare ocrotitor al orfanilor si al necãjitilor, cãruia i se dusese vestea în
lumea întreagã. Tânãrul convertit se bucurã de darul lui Dumnezeu de a-l avea
cãlãuzã în "buna mireasmã" a Ortodoxiei pe acest om îngeresc, care s-a mutat
la cele vesnice în 1966.
Ajuns la cunostinta Adevãrului, Eugene Dennis Rose si-a pus întreaga
viata în slujba propovãduirii lui, într-o lume pãscutã de dezduhovnicire si
haos, pe care a certat-o si a pilduit-o ca un adevãrat prooroc.
Legând prietenie cu un tânãr rus, Gleb Podmosenski, întemeiarã
împreunã o frãtie misionarã pusã sub oblãduirea celui dintâi sfânt ortodox al
lumii americane, Herman din Alaska. Deschiserã librãrie la San Francisco si
scoaserã — cu mijloace putine si cu ostenealã multã - revista The Orthodox
Word ("Cuvântul Ortodox").
Trei ani dupã moartea Arhiepiscopului Ioan, cei doi se retraserã într-un
loc pustiu si izolat din zona muntoasã a Californiei, Noble Ridge, unde trãirã
în asprã sihãstrie, refãcând experienta anahoretilor de odinioarã. Dupã un an
furã tunsi în monahism: Eugene sub numele Sfântului Serafim din Sarov, iar
Gleb sub cel al Sfântului Herman din Alaska.
Monahul Seraphim îsi construi de unul singur o chilie în inima pãdurii,
cufundându-se în rugãciune si în studiul Sfintilor Pãrinti. Ajunsese un
desãvârsit practician al rugãciunii inimii si sunt mãrturii cã în mai multe
rânduri intrase în legãturã cu lumea de dincolo (si îndeosebi cu pãrintele sãu
duhovnicesc, rãposatul Ioan, cel numãrat cu sfintii).
Desi, asemenea Sfântului Serafim din Sarov, se simtea adânc legat de
frumusetile Firii si de toate vietãtile lui Dumnezeu, bucurându-se de fiecare zi
petrecutã în sihãstria de la Noble Ridge, pe care o primea ca pe o
binecuvântare, a avut mereu sentimentul cã nu-i decît un simplu pelerin prin
lumea aceasta, pregãtindu-se în tot ceasul pentru viata de apoi.
De acolo, din munte, Seraphim Rose fãcu sã se reverse în lume un
adevãrat torent de publicatii (cei doi duseserã cu ei, încã de la începuturile
pustniciei lor, masinile tipografice): a scris, a tãlmãcit, a cules, a multiplicat, a
tipãrit si a rãspândit prin cei binevoitori reviste si mai ales cãrti a cãror
însemnãtate si actualitate apar tot mai pregnante în constiinta posteritãtii: o
operã teologicã si misticã de o înaltã tinutã intelectualã, dar si de o mare fortã
mãrturisitoare, deschizând zãrile de luminã ale Traditiei crestine si ortodoxe
rãtãcitei si sfâsiatei modernitãti, fãrã a-i ignora problematica si provocãrile, în
vorbirea si în scrisul lui Seraphim Rose se întâlneau religia si cultura, spiritul
si stiinta, într-o mare sintezã apologeticã, de limpezimi si avânturi
hrisostomice.
Neîngãduindu-si nici o clipã de rãgaz, îl mistuia dorinta de a pune
Adevãrul, de la rãdãcinile si în toatã plenitudinea lui, la îndemâna omului
contemporan - "pânã mai este vreme", înfiorat de presimtiri apocaliptice,
obisnuia sã spunã: "E mult mai târziu decât îti închipui, frate! De aceea,
grãbeste-te sã sãvârsesti lucrarea Domnului!".
A fost hirotonit preot în anul 1977. Desi iubea pustnicia si avea o fire
mai degrabã retrasã, înclinatã spre meditatie si reculegere rugãtoare, si-a
petrecut ultimii cinci ani ai vietii într-o sustinutã si chiar istovitoare activitate
pastoralã, dupã pilda mereu vie a fericitului pãrinte Ioan Maximovici.
Le era nespus de drag tuturor fiilor sãi duhovnicesti, datoritã
întelepciunii sale pline de smerenie si marii sale puteri de întelegere a
suferintei omenesti. Multi au fost de-a dreptul uimiti sã vadã cã un om atât de
furibund si de necrutãtor atunci când era vorba sã scrie despre pricinile
pierzaniei omului de azi, putea fi în acelasi timp atât de cald si de apropiat ori
de câte ori se întâmpla sã aibã de-a face cu bietele victime ale acestei lumi,
oricât de decãzute ar fi fost ele.
O boalã pe cât de neasteptatã, pe atât de fulgerãtoatre puse capãt vietii
Pãrintelui Seraphim, în ziua de 2 septembrie 1982. Nu împlinise decât 48 de
ani si arãta sã fie un om în deplinãtatea puterilor sale. Întins în sicriu, sub
boltile bisericii modeste a mãnãstirii [St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/
California], fata lui iradia un fel de liniste nepãmânteascã, mãrturisind
despre pacea pe care-o aflase la bunul Dumnezeu. Atâta strãlucire era pe
chipul acela - ca de aur curat - încât fiii sãi duhovnicesti abia de puturã fi
desprinsi de lângã sicriu. Taina mortii si a vietii de dincolo, la care care
meditase adânc si despre care scrisese de-a lungul vietii lui pãmântesti, nu mai
avea de-acum, pentru el, nici un ascunzis1. Putin dupã ce a fost pus în
mormânt, fiii lui duhovnicesti prinserã sã dea mãrturie despre multe lucruri
minunate sãvîrsite cu ajutorul pãrintelui lor, chiar din lumea de dincolo.
În cei peste zece ani de la moartea sa [în septembrie 2002, se împlinesc
chiar douãzeci], scrierile Pãrintelui Seraphim Rose au cunoscut o mare
rãspândire si au avut un viu ecou în toatã lumea crestinã [celor publicate în
timpul vietii adãugându-li-se numeroase pagini postume]. Traduse destul de
repede în mai multe limbi, ele au preschimbat nenumãrate vieti si destine,
aducându-le pe fãgasul adevãrului dumnezeiesc, în Uniunea Sovieticã, chiar si
pe vremea când comunismul agonic mai interzicea încã difuzarea literaturii
religioase, unele dintre scrierile sale de referintã — precum Ortodoxia si
1 în încheierea lucrării sale The Soul qfter Death (1980) scrisese: "Există viaţă
după moarte, sau nu? În fond şi la urma urmelor, toate acestea sunt de primit
doar prin credinţă. Dar şi faptul că nu mai este viaţă după moarte tot prin
credinţă îl primim. Pentru a fi siguri, ar trebui să meargă cineva acolo. Şi câtă
vreme noi înşine nu am fost acolo, unii au o credinţă prin care se bucură şi
întru care săvârşesc fapte bune, pe când alţii, aidoma demonilor, cred şi se
cutremură [Iacov 2, 19]. Necredincioşii tremură cu toţii în faţa morţii şi,
indiferent câte leacuri ar putea exista, sau indiferent cât de mult s-ar putea
prelungi viaţa pământească, de moarte tot nu putem scăpa. Singura izbăvire de
moarte o avem prin Domnul nostru Iisus Hristos" (Seraphim Rose, Sufletul
după moarte. Experienţele "post mortem" contemporane, in lumina
învăţăturii ortodoxe cu privire la viaţa de apoi, traducere din limba engleză de
Constantin Jinga, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 228). [Nota ed.]
religia viitorului2, sau Sufletul dupã moarte3, sau Descoperirea lui Dumnezeu
în inima omului4 - circulau pe ascuns, în copii dactilografiate, ajungând sub
ochii a sute de mii (si poate chiar a milioane) de oameni.
O datã cu încetarea prigoanei antireligioase [1988-89], atât în Rusia, cât
si în alte tãri din fostul lagãr comunist, cãrtile, brosurile si articolele sale au
fost publicate în tiraje de masã, iar astãzi, la Moscova cel putin, se vând pânã
si-n statiile de metrou. Crestinii ortodocsi americani, când se întâmplã sã
meargã în centre ortodoxe din Rusia sau Ucraina, sunt de obicei întrebati,
înainte de orice altceva: "Îl cunoasteti pe Pãrintele Seraphim Rose?". Prin
opera sa, el este o prezentã mereu vie, din California pânã-n Caucaz.
Este adevãratã lucrare dumnezeiascã faptul cã rusii zilelor noastre vãd în
acest american din sudul Californiei pe unul dintre restauratorii de seamã ai
principiilor traditionale în patria lor rãvãsitã de materialismul si ateismul celor
70 de ani de regim comunist, Pãrintele Seraphim Rose aducându-le, prin
duhul scrierilor sale, o razã de sperantã într-un viitor încã atât de tulbure. Si ar
fi poate vremea ca si pentru fratii sãi americani - care sunt amenintati de
incertitudini si primejdii încã si mai mari - mesajul lui sã se facã mai mult
auzit si sã-i trezeascã sufleteste la vesnicul Adevãr pe care el l-a trãit plenar,
mãrturisindu-l pânã la moarte - si chiar dincolo de ea.
2 Orthodoxy and the Religion of the Future (1979); traducere româneascã:
Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia si religia viitorului, traducere din limba
englezã de Mihaela Grosu, FEP - Tipografia Centralã, Cartea Moldovei,
Chisinãu, 1995. [Nota ed.]
3 Vezi mai sus, prima notã a capitolului de fatã. Altã editie româneascã (sub
orice criticã) apãruse în 1994 la Editura Episcopiei Romanului si Husilor
(traducere de prof. Gratia Lungu, editie îngrijitã de protos. Teodosie
Paraschiv). [Nota ed.]
4 God's Revelation to the Human Heart (1987); traducere româneascã:
Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, traducere
editorialã, Asociatia Filantropicã Medicalã "Christiana", Bucuresti, 1996. Cf.
si Seraphim Rose, Nihilismul sau Rãdãcinile revolutiei moderne. Revelatia lui
Dumnezeu în inima omului, traducere de Irina Dogaru, Editura Anastasia, col.
"Impasuri si semne", Bucuresti, 1997. [Nota ed. ]
Fie ca sãmânta învãtãturii sale sã dea rod înmiit, iar rugãciunile sale sã
uneascã într-un duh Orientul si Occidentul celui de-al treilea mileniu crestin.
Pãrintele Damaschin Monahul
(în româneste de Pr. Gheorghe Calciu)
CAZUL KALLISTOS WARE
"Iubirea este atât ceva ce avem deja si
izbucneste spontan în inimile noastre, cât si
ceva ce trebuie sã învãtãm... Iubirea este
atât punctul de plecare, cât si cel de sosire."
(Preasfintitul Kallistos)
"În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare", cântã Biserica
Ortodoxã într-un tropar. Preasfintitul Kallistos Ware, pe atunci Timothy, avea
saptesprezece ani când s-a întâlnit pentru prima oarã cu Ortodoxia. O amintire
încã vie si strãlucitoare: "Era într-o sâmbãtã dupã-amiazã", ne povesteste
Preasfintia Sa. "Treceam pe una dintre strãzile Londrei când, deodatã, am
vãzut o bisericã pe care n-o cunosteam, împins de curiozitate, am intrat. Prima
impresie a fost aceea de gol. Nu vedeam nimic - nici pupitru, nici scaune, nici
bãnci. Doar o imensã pardosealã lustruitã. Era foarte întunecos. Apoi,
obisnuindu-mi-se ochii cu întunericul, am observat cã biserica nu era cu
desãvârsire goalã, în picioare, de-a lungul peretilor, erau niste oameni. Erau si
icoane luminate de candele, iar undeva cânta un cor. Sentimentul de gol de la
început s-a transformat în opusul sãu si m-a coplesit impresia unei
extraordinare plenitudini. Prin icoane si mâna aceea de credinciosi am
perceput, tainic, Biserica nevãzutã. Mã simteam parcã sorbit în sus, înãltat
într-o lucrare mult mai mare decât mine. Da, mi-era dat sã vãd cerul pe
pãmânt!".
Fãrã sã stie, Kallistos Ware retrãia experienta trimisilor printului
Vladimir la Constantinopol, într-o zi a anului de gratie 988. "Când, mult dupã
aceea, am citit relatarea lor", adaugã pãrintele, "ardea inima în mine. Dar
atunci, nãscut fiind în 1934 din pãrinti anglicani practicanti, nu stiam mai
nimic despre Ortodoxie. Nu întelegeam limba slavonã. Structura si sensul
slujbei la care nimerisem, privegherea de sâmbãtã searã, îmi erau total
necunoscute, fiind o slujbã care se oficia pe vremea aceea, la Londra, numai în
Biserica rusã. Si nu avea nimic fastuos: corul era mediocru, credinciosii
putini, icoanele caracteristice stilului decadent al secolului al XIX-lea, locul -
o întunecoasã si foarte mare clãdire goticã, pe care Biserica anglicanã o
împrumutase rusilor. Nu, ceea ce m-a atras atunci n-a fost splendoarea
exterioarã, a fost ceva lãuntric: evlavia credinciosilor, sentimentul tainic si
foarte puternic de comuniune cu sfintii. Din acest moment, înainte chiar de a
fi citit ceva despre Biserica Ortodoxã, despre doctrina si cultul ei, am stiut cã-i
apartin, cã vreau sã devin ortodox1. Astãzi sunt fericit cã n-am descoperit
Ortodoxia prin lecturi sau întâlniri, ci prin Liturghie. Cred cã e drumul cel mai
bun".
Dar, cu toatã convingerea sa intimã, Kallistos Ware a mai asteptat încã
sase ani pânã la convertirea formalã, în timp ce studia la Oxford (patru ani
limbi clasice si doi teologie), l-a întîlnit pe preotul ortodox local, pãrintele
Vasili Krivosein, mai târziu arhiepiscop în Belgia si autor al unei valoroase
cãrti despre Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022). Devine membru al
foarte activei Asociatii anglicano-ortodoxe "Sfintii Alban si Serghie", unde
cunoaste conferentiari strãluciti precum Nikolai Zernov si pãrintele Lev Gillet,
cunoscut mai bine cu numele sãu de scriitor: "Un monah al Bisericii de
Rãsãrit"2, învatã astfel, putin câte putin, sã cunoascã mai bine Ortodoxia. Este
atras în mod special de patru elemente, în primul rând, de puterea Traditiei, de
continuitatea vie a Bisericii din Rãsãrit cu Biserica Apostolilor, a Martirilor si
a Pãrintilor, departe de rupturile si diviziunile care au afectat crestinismul
occidental începând încã din Evul Mediu. Al doilea, Liturghia si simtul
profund al comuniunii cu sfintii, al unitãtii Bisericii pãmântesti cu Biserica
1 Dans la Lumiere du Christ, 1980, p. 426.
2 Cf. J¾sus - simples regards sur le Sauveur, Chevetogne, 1962, p. 199, şi La
Priere de Jesus, Chevetogne, 1963, p. 119.
cereascã. Al treilea, Rugãciunea lui Iisus, chemarea Numelui si lucrarea
lãuntricã a Duhului Sfânt, asa cum s-a fãcut arãtatã, bunãoarã, în figura
Sfântului Serafim din Sarov (1759-1833), care i-a mers imediat la inimã. Si, în
sfârsit, experienta martiriului: a grecilor sub otomani (despre care a scris o
carte3) si a rusilor sub regimul comunist.
La capãtul acestei prime perioade de initiere si maturizare, Kallistos
Ware este primit în Biserica Ortodoxã, în 1958. Avea 23 de ani. Desi, prin
sensibilitatea sa, se simtea apropiat de spiritualitatea rusã, a intrat în
arhidioceza greacã de sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice de la
Constantinopol. "Biserica rusã din diaspora mã atrãgea", explicã Preasfintia
Sa, "dar eram constient de precaritatea situatiei sale canonice. Pe de altã parte,
cunoscând greaca veche, îmi era usor sã înteleg Liturghia bizantinã. Si
credeam cã viitorul Ortodoxiei în Occident era mai degrabã în Patriarhia
Ecumenicã. Dar aceasta nu înseamnã cã sunt sectar sau fanatic. Nu voi
condamna pe nimeni dacã alege mai degrabã o jurisdictie decât alta. Cred cã
occidentalii care se convertesc trebuie sã se ducã acolo unde se simt acasã".
Ironia sortii, episcopul sãu grec nu se socoteste vrednic sã se ocupe personal
de un occidental si-l trimite la un preot al Bisericii ruse din diaspora, pãrintele
George Sermetiev (+1971), care-i devine duhovnic.
Urmeazã apoi, din 1958 pânã în 1965, o destul de lungã perioadã de
cãlãtorii si studii pe care le face într-un fel ca autodidact. Dorind sã cunoascã
centrele duhovnicesti ale Ortodoxiei, sã cerceteze manuscrise si sã adune
materiale pentru teza sa de doctorat despre istoria monahismului si Sfântul
Marcu Monahul4, se duce la Muntele Athos, la Ierusalim si în Insula Patmos.
În acelasi timp, la initiativa marelui editor englez Penguin, scrie si prima sa
carte, o prezentare sinteticã - si istoricã, si teologicã - a Traditiei Rãsãritului
crestin: Ortodoxia - Biserica celor sapte Sinoade. Publicatã initial în 1963,
tradusã si editatã în francezã în 1968, cartea sa devine repede un titlu "clasic"
al literaturii ortodoxe. Epuizatã demult, a trebuit sã fie reeditatã la Descl¾e
de Brouwer, într-o versiune complet adusã la zi. "Aceastã nouã versiune este
mai nuantatã, mai putin abruptã si mai putin violentã ca prima, mai ales în
3 Eustratios Argenti. A Study of the Greek Church under Turkish Rule, Oxford
(Clarendon Press), 1964, p. 196.
4 Cf. introducerea pe care Kallistos Ware a consacrat-o lui Marcu Monahul,
Traites spirituels et theologiques, Abbaye de Bellefontaine («Spiritualit¾
orientale» -Nr. 41), 1985, pp. IX-LI.
problema filioque5, explicã autorul, în anii saizeci, eram mult influentat de
Vladimir Lossky6. Si acum am o mare admiratie pentru el, dar sunt mai putin
categoric în aceastã privintã. Deosebirea dintre Occident si Rãsãritul crestin în
problema Sfintei Treimi rãmâne desigur importantã, dar mai putin decât se
pretinde de obicei. Se atribuie Occidentului puncte de vedere care apartin unor
autori scolastici si sunt departe de a constitui o normã. Personal, cred cã
Fericitul Augustin nu este atât de diferit de Pãrintii capadocieni. Filioque nu
are ce cãuta în Simbolul credintei, dar, în Occident, existã maniere de a-l
explica în acord cu Ortodoxia".
În 1963, Kallistos Ware ia drumul Canadei, unde petrece sase luni într-o
mãnãstire a Bisericii diasporei ruse. Dar viziunea rigidã si îngustã a monahilor
de acolo l-a întristat. Afirmatia - curentã în aceste medii, desi nu generalizatã -
cã Duhul Sfânt nu poate fi dobândit decât de ortodocsi îl socheazã, cu atât mai
mult cu cât contrazice propria sa experientã duhovniceascã si trecutul sãu de
anglican, întelege cã nu aici este locul sãu si revine în Marea Britanic. Abia
sosit, noul arhiepiscop grec, Athenagoras II, îl cheamã si-l numeste secretarul
sãu. În 1965 este hirotonit diacon; primeste numele de Kallistos, care-l asazã
sub patronajul unui autor filocalic, Sfântul Callist Xantopol. Episcopul sãu îl
trimite la Patmos, la Mãnãstirea "Sfântul Ioan Evanghelistul", unde petrece un
an de zile. Îsi împlineste astfel visul de adolescent: se cãlugãreste. "Mã
gândisem la acest lucru, fãrã sã iau decizia formalã, de pe la vârsta de 16 ani,
când eram încã anglican", precizeazã Kallistos Ware. "Apoi, bineînteles, am
avut îndoieli. Si nu numai o datã, ca student, m-am gândit la cãsãtorie. Dar mam
întors mereu la monahism".
Kallistos Ware si-a exprimat viziunea, foarte ortodoxã, despre raportul
dintre cãsãtorie si monahism, într-un text de o rarã frumusete: "Cãsãtoria si
viata monasticã se completeazã si se echilibreazã cam în felul în care se
completeazã si se echilibreazã în teologie calea catafaticã si cea apofaticã. [...]
5 La articolul Crezului oficial al Bisericii, asa cum a fost definit la
Constantinopol în 381, care mãrturiseste cã "Duhul Sfânt purcede de la Tatãl",
latinii adaugã precizarea : "si de la Fiul" (filioque). Pentru bizantini, acest
adaos, hotãrât unilateral, a rupt comuniunea eclezialã. De altminteri, reducând
dimensiunea personalã a Sfântului Duh si fãcând din Fiul un principiu
originar, el atenteazã la plinãtatea adevãrului revelat în Sfânta Treime.
6 Cf. Essai sur la theologie mystique de l'eglise d'Orient, Cerf («Foi
vivante»), 1990, p. 248.
Ambele sunt Taine ale iubirii. Dar ceea ce sotul si sotia realizeazã unul prin
celãlalt, cãlugãrul se strãduieste sã dobândeascã direct. [...] Amândouã cãile
sunt expresii reale ale preotiei împãrãtesti, universale, a celui botezat.
Amândouã sunt necesare Bisericii si nici una din ele nu poate fi înteleasã cu
adevãrat decât în lumina celeilalte. [...] Monahul si crestinul cãsãtorit sunt, si
unul, si celãlalt, deopotrivã ascetici si trupesti, [...] în sensul cã mãrturisesc
potentele spirituale ale trupurilor. Ambii reneagã pãcatul si afirmã lumea.
Diferenta dintre ei stã doar în conditiile exterioare ale luptei lor ascetice. [...]
Pentru noi toti, cãsãtoriti sau monahi, iubirea este, cu harul dumnezeiesc, atât
ceva ce avem deja si izbucneste spontan în inimile noastre, cât si ceva ce
trebuie sã învãtãm si pentru care trebuie sã luptãm si sã suferim mereu. Iubirea
este atât punctul de plecare, cât si cel de sosire. Iubirea este în centrul viu al
fiintei noastre: este chiar esenta noastrã si, dacã nu iubim, nimic nu suntem.
Oriunde am fi, în cãminul nostru sau în mãnãstirea noastrã, sã ne strãduim sã
devenim mai deplin ceea ce suntem deja"7.
În 1966, Kallistos Ware este hirotonit preot, chiar înainte de a pleca la
Oxford, unde primise numire la Universitate. Singurul ortodox în colegiul
profesorilor, va preda cursul de "Studii ortodoxe orientale" la catedra
Facultãtii de Teologie, în 1982, "împotriva vointei sale", este hirotonit episcop
vicar de Diokleia (Asia Micã), sub autoritatea diecezei ortodoxe din Marea
Britanie.
La Oxford, Kallistos Ware s-a nevoit în ascultarea pe care i-o dãduse
duhovnicul sãu de la mãnãstirea din Patmos, pãrintele Amphilokios (+1970):
sã facã punti. Sã fie un "podar" (adicã cel care ajutã la trecerea frontierelor, la
depãsirea lor, pentru reunirea celor divizati de ele), sã deschidã trecãtori între
Orient si Occident. Este o lucrare pe care a împlinit-o la douã nivele, în primul
rând, între ortodocsii uniti în aceeasi credintã si în Duhul Sfânt, dar de atâtea
ori separati în fapt de granitele de nationalitate si jurisdictie, în 1966, la
Oxford nu era decât o comunitate rusã. Athenagoras II îi cere sã înfiinteze o
parohie greacã. O face, dar - fãrã nici o greutate - în colaborare cu rusii.
Rezultatul? în 1973, eveniment absolut exceptional, cele douã comunitãti
hotãrãsc sã-si uneascã fortele si sã construiascã, împreunã, o singurã bisericã.
"Astãzi", explicã Preasfintitul Kallistos, "avem douã parohii (greacã si rusã),
douã jurisdictii (Patriarhia Ecumenicã de Constantinopol si Patriarhia
Moscovei), douã calendare (iulian si gregorian), dar o singurã bisericã, în
7 "La vie monastique - Sacrement d'amour'', în Contacts, 11/1981, Nr. 114, pp.
136-150.
Dumnezeiasca Liturghie suntem una, o singurã adunare de credinciosi. Cu
exceptia unor sãrbãtori care se oficiazã la date diferite, cei doi episcopi de
Oxford slujesc împreunã, de fiecare datã în trei limbi: englezã, greacã si
slavonã. Desigur, situatia nu este întotdeauna idealã, nici prea lesnicioasã, dar
încercãm sã mãrturisim unitatea pan-ortodoxã". Cert este cã, alãturi de
Londra, locul parohiei atât de active a Mitropolitului Antonie de Suroj,
orãselul Oxford a devenit, de-a lungul anilor, unul dintre cele mai vii centre
ortodoxe din Europa. Un semn al acestei vitalitãti si a strãlucirii sale sunt cei
nu mai putin de doisprezece preoti hirotoniti aici pânã acum si trimisi în cele
patru colturi ale tãrii!
"Pod" si "podar" a fost Kallistos Ware si între Ortodoxie si Occident.
Mai întâi prin învãtãtura sa, care se adreseazã mai ales studentilor neortodocsi,
ca si prin prezenta sa activã în Asociatia "Sfintii Alban si Serghie". Apoi prin
scrisul sãu, în reviste de dialog ca Eastern Churches Rewiew, ieri, si
Sobornost, astãzi, sau în cãrti ca Approches de Dieu dans la tradition
orthodoxe8, care a introdus multi occidentali în crestinismul rãsãritean, în
sfârsit, prin traducerile sale: Triodul si Mineele marilor sãrbãtori, adaptate
limbii lui Shakespeare, în colaborare cu Maica Maria de la mãnãstirea din
Bussy-en-Othe (Franta); dar mai ales Filocalia Pãrintilor neptici9, florilegiu
de texte ascetice si mistice din secolul al IV-lea pânã în al XVI-lea, publicate
la Venetia în 1783 de Macarie al Corintului si Nicodim Aghioritul, a cãrei
editie englezã o coordoneazã el însusi, fãcând consideratii substantiale despre
"spiritualitatea filocalicã"10. "Metodã stiintificã" (Nicodim Aghioritul), scoalã
a rugãciunii, Filocalia este, cum spune Sfântul Filotei Sinaitul, o cale "spre
împãrãtia dinãuntru si împãrãtia lumii de apoi" si are ca scop îndumnezeirea,
comuniunea omului, aici si acum, cu Dumnezeu cel deodatã cunoscut si
necunoscut, imanent si infinit transcendent. Cãile Filocaliei: nepsis-ul
(trezvia, veghea) si isihia, adicã linistea lãuntricã a inimii curãtite de orice
gând si de orice imagine, în sfârsit, instrumentul sãu: chemarea numelui
8 Desclue de Brouwer, 1982, p. 221.
9 Cf. Philocalie des PÀres neptiques, Abbaye de Bellefontaine, 11 vols.,1979-
1991. Sub formă de extrase, Petite Philocalie de la priÀre du caeur,Seuil
(«Points-Sagesses»), 1979, p. 248, şi Nouvelle petite Philocalie, Labor et
Fides, 1992, p.195
10 The Spirituality of the Philokalta", în Sobornost, 13/1, 1991, pp. 6-24.
Domnului sau Rugãciunea lui Iisus (însotitã, eventual, de tehnici corporale sau
respiratorii).
La ora la care Ortodoxia este pânditã, aici si în alte pãrti, de ritualism,
este fundamentalã aceastã reamintire a prioritãtii "omului celui lãuntric" (cf.
Romani 7,22; II Corinteni 4, 16; Efeseni 3, 16) asupra celui din afarã, a
rugãciunii inimii asupra celei a buzelor, a lãuntricului asupra exteriorului, a
duhului asupra literei. Cum explicã Nicodim Aghioritul în introducerea sa la
Filocalia, nevointele ascetice, împlinirea rânduielii, ostenelile trupesti,
respectarea sfintelor canoane, oricât de importante ar fi, sunt pentru viata
duhovniceascã ce sunt si frunzele pentru pomi. Singure nu sunt suficiente nici
pentru pãstrarea credintei si traditiei ortodoxe, nici pentru cresterea
duhovniceascã. Esentialul, "singurul lucru necesar", este pânã la urmã fructul,
adicã trezvia lãuntricã, pãzirea mintii si curãtia inimii, singurele mijloace de a
ne "întoarce la harul desãvârsit al Duhului ce ne-a fost dat la început prin
Botez".
Cuviosul Nicodim Aghioritul sublinia vocatia universalã a Filocaliei.
Cuviosul Paisie Velicikovski (1722-1794), dimpotrivã, temându-se ca ea sã nu
cadã în mâinile unor persoane nepregãtite sau lipsite de îndrumare
duhovniceascã, s-a împotrivit mult timp ca traducerea fãcutã de el în slavonã
sã fie tipãritã. Kallistos Ware este cu totul de partea Cuviosului Nicodim.
Calea filocalicã si practicarea Rugãciunii lui Iisus, care este inima acestei cãi,
nu sunt rezervate exclusiv monahilor sau ortodocsilor, cu conditiile sã "apartii
deplin si activ Bisericii" si sã duci o "viatã sacramentalã regulatã". Ca si porunca
Sfântului Apostol Pavel, "Rugati-vã neîncetat!" (I Tesaloniceni 5, 17),
ea se adreseazã oricãrui crestin, oricare i-ar fi ocupatia în lume. "Chemarea
Numelui este o rugãciune de o extremã simplitate", scrie Preasfintia Sa. "Este
o rugãciune ce poate fi adoptatã de toti: nu pretinde nici vreo cunoastere
specialã, nici vreo pregãtire complicatã. [...] Fiind atât de scurtã si simplã,
Rugãciunea lui Iisus poate fi rostitã oriunde si oricând, [...] în autobuz, în
timpul lucrului, în grãdinã sau în bucãtãrie, îmbrãcându-ne sau mergând, când
suferi de insomnie, în perioadele de disperare sau tensiune, când alte forme de
rugãciune sunt imposibile. Din acest punct de vedere, trebuie sã recunoastem
cã este o rugãciune foarte potrivitã pentru tensiunea lumii moderne. [...] Este o
rugãciune potrivitã pentru toate etapele vietii duhovnicesti, de la cea mai
elementarã pânã la cea mai avansatã"11.
11 În Introducerea egumenului Hariton. Cf. L 'Ari de la PriÀre, Abbaye de
Bellefontaine («Spiritualit¾ orientale» - Nr. 18), 1966, pp. 5-44.
Cale de rugãciune si transformare lãuntricã, aceastã spiritualitate
filocalicã ar putea fi, împreunã cu lucrarea de slujire a celor sãrmani, piatra
unghiularã a ecumenismului de mâine. Un ecumenism al inimii, în plinã
înflorire fatã de ecumenismul oficial al institutiilor si al comisiilor teologice,
care se aflã astãzi într-un punct mort, dacã nu chiar în regres.
Kallistos Ware, în orice caz, este frapat de succesul Filocaliei în
Occident. Prima versiune englezã, tradusã din slavonã (douã volume mari de
420 pagini, fãrã numeroasele explicatii), s-a reeditat deja de vreo zece ori de
la cea dintâi aparitie a sa (din 1951-54). Primele volume ale noii traduceri în
curs, din limba greacã, s-au reeditat deja. "Influenta Filocaliei n-a încetat sã
creascã", explicã Preasfintia Sa. "în mod paradoxal, opera a avut efectul cel
mai puternic nu în secolul al XVIII-lea al lumii grecesti aflate sub turci, nici în
«sfânta Rusie» pre-revolutionarã, nici într-o altã tarã de traditie ortodoxã, ci,
mai ales, în Europa occidentalã si în America de Nord, în ultima jumãtate a
acestui secol"12. Pregãtit mai ales de publicarea în mai multe limbi a
Povestirilor unui pelerin rus13, Occidentul s-a arãtat a fi un teren în mod
special receptiv fatã de Filocalie. "E uimitor, dar încurajator în acelasi timp,
ca o culegere de texte duhovnicesti, destinate la origine grecilor ce trãiau sub
puterea otomanã, sã aibã adevãratul ei impact douã secole mai târziu în
Occidentul secularizat si post-crestin, printre copiii acestor «Lumini» pe care
Macarie si Nicodim le priveau cu cea mai mare teamã", continuã Kallistos
Ware. "Sunt cãrti ce par a fi scrise mai putin pentru timpul lor si mai mult
pentru generatiile viitoare. [...] Adevãratã «bombã cu întârziere»
duhovniceascã, Filocalia este cu sigurantã una dintre acestea. Adevãrata
epocã a Filocaliei este mai degrabã secolul nostru decât cel de al XVIII-lea.
Desi este imposibil sã mãsori prin statistici viata de rugãciune, se poate spune
cã invocarea Numelui este astãzi practicatã, mai mult ca niciodatã în trecut,
atât în Rãsãrit, cât si în Occidentul crestin. Iar cei ce citesc si practicã
Filocalia nu sunt, cei mai multi, nici universitari, nici teologi calificati sau
specialisti bizantinologi, ci oameni simpli, care nu cunosc, în general,
Ortodoxia, si poate nici chiar prea multe despre trãirea vie a credintei crestine,
dar sunt pur si simplu interesati de viata Duhului. Bineînteles, este riscant sã
se izoleze experienta duhovniceascã de orice context doctrinar, sacramental
sau comunitar si trebuie sã avem grijã sã nu se cadã în anumite forme de
gnosticism caracteristice miscãrii New Age. Acest pericol trebuie sã ne invite
12 Op. cit., nota 10.
13 Ed. Baconniere/Seuil («Points-Sagesses»), 1978, p. 184.
la prudentã si vigilentã, dar nu este un motiv sã ne retragem si sã ne închidem
în noi însine. Existã astãzi o enormã sete spiritualã în inimile oamenilor si este
datoria noastrã sã le rãspundem, sã-i ajutãm în cãutarea lor, mai ales facândule
accesibile comorile ce ne-au fost încredintate. Eu cred cã Duhul Sfânt se
poate manifesta si printr-un text. Dacã cineva este de bunã-credintã si cautã cu
sinceritate si smerenie, oare nu-l va îndruma Dumnezeu pe calea cea bunã,
dându-i ceea ce îi trebuie? Filocalia este una dintre cãile posibile, o rãscruce.
Sã avem încredere în Duhul Sfânt!".
Existã, într-adevãr, persoane care au început sã practice Rugãciunea lui
Iisus fãrã sã fie crestini, ca pe o mantrã. Si, putin câte putin, în mod
inconstient, puterea Numelui a lucrat în ei si le-a deschis inima spre prezenta
personalã si spre Fata lui Hristos.
Traditionalã, echilibratã, niciodatã polemicã, Ortodoxia predicatã si
proslãvitã de Kallistos Ware este, dupã cum se vede, una cu fermitate
deschisã. "Lumea are nevoie nu de o Ortodoxie zgribulitã, exclusivã,
acuzatoare si închisã în ea însãsi, ci de una îndrãzneatã, primitoare, tolerantã
si generoasã. Si putem fi toate acestea fãrã a fi obligati sã ne diluãm Traditia",
declarã Preasfintia Sa. "În acest sens, nimic nu-i mai întristãtor decât
atitudinea negativistã pe care o au numerosi ortodocsi fatã de Occident si
modernitate. Dupã mine, aceasta reprezintã o deviere, cãci Ortodoxia este,
fundamental, o afirmatie si nu o negatie. Din nefericire, trebuie sã
recunoastem cã astãzi Ortodoxia este deseori bântuitã de temeri nefondate.
Frica este cea care ne închide fatã de altii, fatã de Occident. Sã nu ne speriem!
Sã avem încredere în Traditia noastrã! Nu sunt pentru compromisurile
doctrinare, dar stiu cã am fost mult ajutat în formarea mea ortodoxã de
scrierile unor romano-catolici ca Urs von Balthasar, Henri de Lubac, Jean
Dani¾lou, de anglicani ca Michael Ramsey, arhiepiscop de Canterbury, care a
scris cea mai bunã carte pe care o cunosc despre Schimbarea la Fatã. Da,
existã aici, pe plan spiritual, schimburi ce pot fi deosebit de fructuoase.
Occidentul, întâlnirea cu Occidentul, ne poate ajuta chiar sã ne întelegem mai
bine si sã ne aprofundam Ortodoxia".
"Din acelasi motiv regret si atitudinea antiintelectualã si anticulturalã a
unor ortodocsi, convertiti sau nu", mai subliniazã pãrintele. "Buna folosire a
ratiunii umane, înteleasã nu în sensul unui rationalism strâmt, este cu
desãvârsire în traditia si duhul Pãrintilor Bisericii. De ce ar trebui atunci sã-i
renegãm pe Dante, Montaigne, Shakespeare, Milton, Victor Hugo si atâtia
altii? Nu apartin oare si ei mostenirii noastre culturale? Este important pentru
ortodocsii din Occident sã cunoascã bine poezia, arta, cultura tãrilor în care
locuiesc. De ce n-ar fi posibil sã fii în acelasi timp ortodox pe plan
duhovnicesc si occidental pe plan cultural? Nu existã în asta nici
incompatibilitate, nici contradictie, ci doar o tensiune creatoare, precum cea
pe care o gãsim, de exemplu, în definitia dogmelor, unde se încearcã unirea a
douã adevãruri paradoxale, antinomice. Existã, bineînteles, un risc. Dar
trebuie sã ne asumãm si riscurile. De multe ori, oamenii care intrã în Biserica
Ortodoxã cred sau sperã sã gãseascã un rãspuns imediat, rapid si sigur la toate
întrebãrile lor. De parcã aici n-ar trebui sã fie loc pentru îndoialã sau ezitare!
Personal, nu cred cã aceasta este adevãrata Ortodoxie. Cãci existã o formã de
certitudine pe care Biserica nu poate sã o aibã; mai bine zis, nu trebuie sã o
caute. Duhul Bisericii este un duh de explorare, apofatic. Adevãrul nu este
alcãtuit din argumente care dau rãspunsuri sistematice la toate întrebãrile, ci
este o luminã. Si ca orice luminã, e înconjuratã de umbre si întunecimi. Sã
avem smerenia sã recunoastem cã avem multe probleme nerezolvate la care
Occidentul, cu traditia lui, ne poate ajuta sã gãsim solutii".
Este, mai ales, cazul slujirii sociale. "Existã un real pericol pentru
ortodocsii din Occident sã se rupã nu numai de mediul lor cultural, ci si, întrun
sens mai larg, de actiunea socialã", constatã Kallistos Ware. "Retragerea
din lume într-un cerc strâmt, protector si plin de sigurantã, un microcosmos liturgic
în care totul este armonios si frumos, ar fi o trãdare a plenitudinii
Ortodoxiei. Cãci adevãrata Ortodoxie respinge separarea dintre sacru si
secular. Dumnezeu poate fi gãsit peste tot, în fiecare persoanã. Totul este
potential sacru: totul poate deveni sacru. Locul central, din nefericire uitat
adesea, pe care spiritualitatea noastrã îl dã pildei despãrtirii caprelor de oi la
Judecata din urmã (cf. Matei 25, 31-45), este o mãrturie. Cred cã trebuie, ca
ortodocsi, sã ne angajãm în slujirea celor sãrmani. Sã trãim asta! Sã iesim din
gogoasa noastrã, sã mergem în întâmpinarea celuilalt, sã-L descoperim pe
Hristos în aproapele nostru. Sã ne inspirãm de la nebunii întru Hristos care
merg înaintea nevoiasilor, a lepãdatilor, a prostituatelor, a betivilor, a tuturor
acestor proscrisi ai pãmântului pe care clerul «respectabil» nu-i va întâlni
niciodatã!".
Kallistos Ware îi iubeste mult pe "nebunii întru Hristos". Pentru pãrintele
Kallistos, ei sunt expresia extremã si sublimã a caritãtii, a iubirii lui Hristos
care participã total la suferinta celuilalt, desãvârsind deofiintimea cu neamul
omenesc, pe cruce. "Nebunul întru Hristos", ne mai spune Kallistos Ware,
aratã cã "nu-i ajutãm pe altii prin ce spunem, ci prin ce suntem, prin maniera
noastrã de a trãi. Credinta nu se predicã prin elocventã sau prin argumente
subtile, ci prin realã compasiune"14. Pentru aceasta trebuie sã-ncepem prin a
ne realiza vocatia proprie. "Sã devii, constient si activ, ceea ce esti deja în mod
potential si secret, în virtutea creãrii tale dupã chipul lui Dumnezeu si a recreãrii
tainice prin Sfântul Botez", proclamã Kallistos Ware. "Sã devii ceea ce
esti: mai exact, sã revii la tine însuti; descoperã-l pe cel ce deja este în tine;
ascultã-l pe cel ce niciodatã n-a încetat sã vorbeascã în tine; posedã-l pe cel ce
chiar acum te posedã!"15.
Maxime Egger
(în româneste de Maica Siluana Vlad)
14 "The Fool in Christ as Prophet and Apostle", în Sobornost, 6/2,1984, pp.6-
28.
15 "La Puissance du Nom", în Elisabeth Behr-Siegel, Le Lieu du Coeur, Cerf,
1989, pp. 123-154.