Sf. Nicolae Cabasila
Tâlcuirea dumnezeiestii liturghii
Traducere din limba greac\ de
Pr. Prof. Dr. Ene Brani[te
Edi]ia I: 1946
Edi]ia II: 1989
Edi]ia III: 1997
iar acum pentru intâia oară în format digital
dupa editia din 1997
Editura Arhiepiscopiei Bucure[tilor
1989
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 2
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii1
CAPITOLUL I
Despre scopul Sfintei Liturghii în general
Savârsirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în
dumnezeiescul Trup si Sânge, iar ca scop sfintirea credinciosilor, care, prin
acestea, dobândesc si înlesnesc împlinirea acelui efect si acelui scop, sunt
rugaciunile, cântarile, citirile din Sfânta Scriptura si, în general, toate cele ce se
savârsesc si se rostesc, cu Sfânta rânduiala, înainte si dupa sfintirea darurilor.
Este adevarat ca Dumnezeu ne da în dar toate cele sfinte, fara ca noi sa-i
dam nimic în schimb; totusi, El ne cere neaparat sa ne facem vrednici de a le
primi si a le pastra, caci nu face parte de sfintire decât celor ce s-au pregatit în
felul acesta. Asa se cuvine sa primim botezul si ungerea cu sfântul mir, așa să
gustâm din ospâț ul infricoșatei Cine. Acest lucru l-a arătat Domnul în pilda
semanatorului, când a spus: „Iesit-a semanatorul” nu ca sa are tarina, ci ca sa
„semene”2, dându-ne sa întelegem ca aratura si toata pregatirea trebuie facute
mai dinainte.
Se cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine, sa ne înfatisam pregatiti si
cu vrednicie. De aceea, trebuie sa existe si în slujba Sfintei Liturghii mijloace de
pregatire în acest scop: sunt rugaciunile, cântarile si tot ce se savârseste sau se
rosteste într-însa, dupa rînduiala sfânta. Acestea ne sfintesc si ne fac în stare, pe
de o parte ca sa primim cu vrednicie sfintirea, iar pe de alta ca sa o putem pastra
si sa ramânem cu ea.
Ele ne sfintesc într-un îndoit schip.
~n primul rând ne sfintesc prin însasi puterea pe care o au rugaciunile,
cântarile si citirile. Astfel, rugaciunile ne întorc gândul catre Dumnezeu,
mijlocindu-ne iertarea pacatelor; cântarile, de asemenea, îl fac sa Se
milostiveasca si sa Se îndure de noi, precum ne spune Psalmistul: „~nalta lui
Dumnezeu jertfa de lauda (cântare)... si te voi izbavi si Ma vei preamari”;3 în
sfârsit, citirile din Sfânta Scriptura, care ne învata atât bunatatea si iubirea de
oameni a lui Dumnezeu cât si dreptatea si judecata Lui, sadesc si aprind în
sufletele noastre nu numai iubirea ci si teama fata de El, facându-ne astfel mai
zelosi întru pazirea poruncilor Sale. Iar toate la un loc, îmbunatatesc sufletul si
1 Migne, P.G., t. 150, col. 368 – 492.
2 Matei XIII, 3; Marcu IV, 3 [i Luca VIII, 5
3 Psalmul XLIX, 14-15
3 Nicolae Cabasila
apropie de Dumnezeu atât pe preot cât si pe popor, facând si pe unul si pe
celalalt destoinici pentru primirea si pastrarea cinstitelor daruri care este scopul
Sfintei Liturghii. Dar ele pregatesc îndeosebi pe preot sa savârseasca cu
vrednicie Jertfa (sfintirea darurilor), care este efectul Sfintei Liturghii, dupa cum
am spus; de aceea vedem, în multe din rugaciunile sfintei slujbe, cum preotul se
roaga în taina ca sa nu fie socotit nevrednic de a aduce Jertfa ci sa slujeasca
Tainei cu suflet curat, cu limba si mâini curate. Iata deci cum suntem pregatiti
pentru lucrarea sfânta de însasi puterea cuvintelor rostite si cântate.
~n al doilea rând, cântarile si toate cele ce se savârsesc în sfânta slujba,
lucrarea si patimile Lui pentru noi. ~ntr-adevar, atât în cântari si în citire, cât si în
toate cele savârsite de sfintii liturghisitori în cursul întregii slujbe, este
simbolizata lucrarea izbavitoare a Mântuitorului: partea întâi a sfintei slujbe ne
arata începutul acelei lucrari, cea de a doua pe cele urmatoare, iar cea de la
sfârsit pe cele de dupa aceea. Asa încât, urmarind cu privirea aceste parti ale
slujbei, putem avea în fata ochilor toata lucrarea mântuirii. Caci sfintirea
darurilor — adica Jertfa însasi — aminteste moartea, învierea si înaltarea
Mântuitorului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însusi dumnezeiescul Trup,
cu care El a fost rastignit, a înviat si S-a înalta la cer; cele dinainte de Jertfa
închipuiesc cele petrecute înainte de moartea Domnului, adica întruparea, iesirea
la propovaduirea si aratarea cea deplina în lume; iar cele de dupa Jertfa arata
„fagaduinta Tatalui”, cum a numit-o Domnul ~nsusi4, adica pogorârea Sfântului
Duh peste sfintii Apostoli si întoarcerea neamurilor la Dumnezeu si partasia lor
cu El, printr-însii.
Astfel, întreaga slujba este ca o icoana care ar înfatisa un singur trup al
lucrarii Mântuitorului în lume, facând sa se perinde pe dinaintea privirilor
noastre toate partile ei, de la început pâna la sfârsit, dupa rânduiala si urmarea
lor fireasca. Asa de pilda, antifoanele care se cânta la începutul sfintei Liturghii,
precum si cele ce se savârsesc si se rostesc mai înainte, la proscomidie,
închipuiesc cea dintâi treapta din lucrarea mântuitoare a lui Hristos; iar cele de
dupa antifoane, adica citirile din Sfânta Scriptura si celelalte, închipuiesc treapta
urmatoare.
Dar s-ar putea sa spuna cineva ca aceste citiri si cântari ar avea un alt rost
si anume ca au fost alese ca sa ne îndemne spre virtute sau ca sa faca pe
Dumnezeu îndurator spre noi. Totusi, nu le împiedica sa poata face si una si alta,
adica pe de o parte s\ îndemne pe credinciosi spre virtute, iar pe de alta sa
închipuie lucrarea mântuitoare a lui Hristos. E ca si cu hainele: acestea satisfac
în primul rând nevoia de îmbracaminte, acoperind trupul; dar, fiind croite într-un
fel sau altul, ele oglindesc adesea si îndeletnicirea, felul de viata sau rangul celor
ce le poarta. Tot asa si cu rânduiala Sfinte Liturghii: fireste ca Sfintele Scripturi,
cuprinzând cuvinte de Dumnezeu insuflate si laude pentru Dumnezeu, îndeamna
la virtute si sfintesc pe cei ce le citesc si le cânta; dar fiind alese si orânduite
4 Vezi Luca XXIV, 49 [i Fapte I, 4
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 4
într-anumit fel, ele au si un alt rost, adica pot sa închipuiasca întruparea si
lucrarea pamânteasca a lui Hristos.
Acelasi lucru se poate spune nu numai despre cântari si citiri, ci si despre
sfintele ceremonii: fiecare din ele se savârseste în vederea unei anumite
trebuinte, dar în acelasi timp simbolizeaza si ceva din lucrarile, faptele sau
patimile lui Hristos. Sa luam, de pilda, intrarea cu sfânta Evanghelie în altar sau
intrarea cu cinstitele daruri. Fiecare din acestea se savârseste cu un scop practic:
una ca sa citeasca Evanghelia, cealalta ca sa se savârseasca Jertfa. Amândoua
închipuiesc însa iesirea si aratarea Mântuitorului în lume: cea dintâi, aratarea
înca nedeslusita si nedeplina de la început, cea de a doua pe cea desavârsita si
deplina.
Ceva mai mult: între cele ce sa savârsesc la Liturghie sunt chiar unele
lucrari care nu îndeplinesc nici o trebuinta, ci au numai un rost simbolic. Asa
sunt, de pilda: junghierea prescurei si întiparirea crucii pe ea, forma de sulita în
care e facuta copia, sau turnarea apei calde în Sfintele Daruri. Chiar si în
celelalte Sfinte Taine putem gasi multe de acest fel. Asa de pilda, în rânduiala
botezului, cei ce vin la botez trebuie sa se descalte, sa se dezbrace si, stând cu
fata spre Apus, sa-si întinda mâinile si sa sufle; aceasta ne învata aici cât de mult
trebuie sa urâm pe diavolul si cum trebuie sa-l alunge cel ce va sa fie un
adevarat crestin. Si toate cele de acelasi fel din rânduiala Sfintelor Taine au
fiecare însemnarea lor.
Dar când este vorba de cele ce se savârsesc la Sfânta Liturghie toate ne
duc cu gândul la lucrarea mântuitoare a lui Hristos, pentru ca privelistea ei fiind
în fata ochilor nostri, sa ne sfinteasca sufletele si astfel sa devenim vrednici de
primirea sfintelor Daruri. Caci dupa cum odinioara aceasta lucrare a izbavit
lumea de moarte, tot asa si acum, fiind mereu contemplata, ea îmbunatateste si
apropie de Dumnezeu sufletele celor ce o au în fata ochilor. Sau, mai bine zis,
nici odinioara ea n-ar fi folosit nimic, daca n-ar fi fost vazuta si crezuta. De
aceea a si fost propovaduita si de aceea a facut Dumnezeu mii de semne, pentru
ca sa fie crezuta; caci n-ar fi putut sa-si îndeplineasca rostul, adica sa mântuiasca
pe oameni, daca odata savârsita, ar fi ramas necunoscuta de cei ce trebuiau sa se
mântuiasca printr-însa. Numai ca, atunci când era propovaduita, ea sadea în
sufletele celor ce nu o cunoscusera, cinstirea lui Hristos, credinta si iubirea, pe
care aceia nu le avusesera mai înainte; pe când acum, fiind contemplata, cu toata
osârdia, de catre cei ce deja au crezut, nu creeaza în suflet acele frumoase
simtiri, ci numai pastreaza pe cele existente, le împrospateaza si le sporeste,
facându-ne mai tari în credinta si mai fierbinti în evlavie si iubire. Caci daca a
facut sa rasara simtaminte noi, cu mult mai usor poate sa le pastreze, sa le
întretina si sa le învioreze pe cele vechi.
Dar tocmai acestea sunt simtamintele cu care se cuvine sa ne apropiem de
cele sfinte cu evlavie, credinta si dragoste fierbinte fata de Dumnezeu si fara de
care ar fi o nelegiuire chiar si numai sa le privim. De aceea, trebuia sa se
5 Nicolae Cabasila
înfatiseze în rânduiala sfintei Liturghii o astfel de contemplatie, care sa poata sa
sadeasca în noi aceste simtiri, încât sa ne faca nu numai sa ne închipuim cu
mintea, ci oarecum sa vedem cu ochii saracia Celui ce stapâneste, pribegia pe
pamânt a Celui ce este în tot locul, ocarile îndurat de Cel binecuvântat, patimile
Celui fara patima; sa vedem cât de mult ne-a iubit Cel care a fost rasplatit cu
atâta ura, cât S-a smerit pe Sine Cel ce este necuprins de fire, câte a patimit si
câte a facut, pentru ca sa ne pregateasca noua Masa dumnezeiestilor Daruri. Si
astfel, cutremurati de maretia mântuirii noastre, patrunsi de marea îndurare a lui
Dumnezeu fata de noi, sa veneram pe Cel ce S-a milostivit si ne-a mântuit în
acest chip, sa-i încredintam sufletele, sa-i daruim viata si sa ne înflacaram
inimile cu focul iubirii Lui; si asa pregatiti sa ne apropiem cu credinta si cu
dragoste de focul Sfintelor Taine.
Iar pentru aceasta nu e deajuns numai sa înveti o data si apoi sa cunosti
cele ce a facut Hristos, ci trebuie ca în timpul sfintei Liturghii sa ne atintim spre
ele ochii cugetului si sa le contemplam, alungând cu tarie orice gând strain, daca
vrem sa dobândim pregatirea sufleteasca despre care am vorbit, în vederea
sfintirii. Caci chiar daca am cunoaste asa de bine dreapta credinta încât sa putem
raspunde cu siguranta la orice întrebare, însa atunci când luam parte la sfânta
slujba nu le contemplam pe toate dupa cuviinta, ci gândul ne zboara spre alte
lucruri, cunoasterea ceea nu ne este de nici un folos întrucât ea nu este în stare s\
ne insufle nici una din starile sufletesti despre care am vorbit. Pentru ca noi
suntem înrâuriti de gândurile ce ne stapânesc si traim acele stari sufletesti pe
care le pot naste acele gânduri.
De aceea s-a si izvodit o astfel de reprezentare simbolica (a faptelor
Mântuitorului), care pe de o parte sa ni le aminteasca nu numai prin cuvinte, ci
sa ni le aduca pe toate sub ochi, iar pe de alta sa se vada de-a-lungul întregii
slujbe; pentru ca, prin ea, sa se lucreze mai usor asupra sufletelor si sa ni se
ofere nu numai o simpla priveliste, ci sa ne insufle si o simtire, deoarece acea
vedere se întipareste mai adânc în noi datorita ochilor, dar în acelasi timp sa nu
se dea loc uitarii si nici mintea sa nu fie lasata sa alerge spre alte lucruri, pâna
ce ne vom apropia de dumnezeiasca Masa. Si astfel, cu sufletele pline de aceste
gânduri si având amintirea vie (a faptelor Mântuitorului), sa ne împartasim cu
Sfintele Taine, adaugând sfintirea Tainelor la cea dobândita prin contemplatie si
„preschimbându-ne din slava în slava”5, adica dintr-una mai mica în cea mai
mare decât toate.
Iata deci care este, pe scurt, scopul sfintei Liturghii în general. Iar acum sa
o luam de la început, pe cât e cu putinta, cu deamanuntul: mai întâi rugaciunile,
binecuvântarile, sfintele cântari si citiri dinainte de sfintirea darurilor; apoi chiar
lucrarea sfânta adica Jertfa însasi, iar dupa aceasta, sfintirea pe care o capata
prin ea, sufletele credinciosilor vii si morti; în sfârsit, cântarile si rugaciunilor
poporului si ale preotului din cursul Sfintei Liturghii, într-atâta cât au nevoie de
5 Cf. II Cor. III, 18
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 6
vreo cercetare sau lamurire. Dar mai înainte de toate, sa urmarim iconomia
Mântuitorului, care se vede în întreaga slujba: sa vedem anume cum este ea
înfatisata prin cele ce se savârsesc la sfânta Liturghie.
CAPITOLUL II
Pentru ce cinstitele daruri nu se pun de la început pe Sfânta Masa
Sa începem cu cercetarea celor ce se savârsesc si se rostesc la
proscomidie si anume cu însasi aducerea si oferirea darurilor. De ce, oare,
pâinea si vinul nu se duc pe sfânta Masa si nu se jertfesc îndata ce sunt aduse de
credinciosi, ci mai întâi sunt închinate lui Dumnezeu ca daruri?
Pentru ca în vechime se aduceau lui Dumnezeu nu numai jertfe
sângeroase, adica junghieri de vietati necuvântatoare, ci si daruri, ca de pilda
vase de aur sau de argint. Dar trupul lui Hristos a fost jertfa si dar. Într-adevar, la
sfârsit el a fost jertfa, jertfindu-Se pentru slava Tatalui; dar chiar dintru început
era închinat lui Dumnezeu ca un dar de pret, atât ca pârga a neamului omenesc
cât si dupa Lege, pentru ca era un întâi-nascut6. Ori, darurile aduse la
proscomidie închipuiesc Trupul Domnului. De aceea ele nu se aduc si nu se
jertfesc de la început pe sfânta Masa, ci mai târziu; mai întâi se afierosesc, adica
se numesc si devin „cinstite daruri” închinate lui Dumnezeu.
Asa a facut si Mântuitorul (la Cina cea de taina). Luând în mâini pâinea si
vinul, El le-a aratat mai întâi lui Dumnezeu-Tatal, închinându-I-le ca daruri. De
unde se vede aceasta? – Din însusi faptul ca Biserica le face si le numeste pe
dânsele daruri. Ceea ce n-ar fi facut, daca n-ar fi stiut ca Hristos însusi a facut
acest lucru. Dar Ea L-a auzit poruncind: „Aceasta sa faceti (întru pomenirea
Mea)”7. Si L-a imitat, facând la fel.
CAPITOLUL III
Darurile sunt închinate lui Dumnezeu ca o pârga a vietii omenesti
Dar care este forma (materia) darururilor?
Cei vechi aduceau ca jertfa pârga roadelor si a turmelor lor, sau din alte
lucruri. Noi însa aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine si vin, ca pe o pârga a
vietii noastre însine. Caci pâinea si vinul alcatuiesc hrana omului, prin care se
`ntre]ine via]a trupeasc\. Iar via]a nu numai c\ se sus]ine prin hrana, dar e si
simbolizata prin ea. Astfel, ca sa arate ca L-au vazut pe Hristos viu, sfintii
Apostoli ziceau despre Dânsul: „Ca mâncam si beam împreuna cu Dânsul, dupa
6 Cf. Luca II, 22-24
7 Luca XXII, 19 si I Cor. XI 24, 25
7 Nicolae Cabasila
înviere...”8. De asemenea, Domnul a poruncit sa se dea de mâncare unui mort pe
care-l înviase9, ca sa arate viata prin hrana. Asa încât nu e nimic nefiresc daca,
aducând prinos din hrana, socotim ca aducem ca prinos însasi viata noastra.
Dar poate ar zice ca si jertfele aduse de cei vechi lui Dumnezeu mai toate
alcatuiau hrana omului, caci erau fie roade sau fructe cu care se ostenesc
agricultorii, fie animale din cele care se manânca. – Da! Însa toate acelea erau
prinoase ale vietii omenesti? – Nicidecum! Nimic din toate acelea nu era o hrana
proprie numai omului, ci erau comune si celorlalte vietuitoare. Astfel, fructele si
roadele sunt hrana zburatoarelor si a ierbivorelor, iar carnea de animale este
hrana carnivorelor. Prin „omeneasca” întelegem însa ceea ce apartine numai
omului; ori nevoia de a-si pregati pâinea pentru mâncare si vinul pentru baut,
este ceva propriu numai omului. Aceasta este explicatia formei (materiei)
darurilor noastre.
CAPITOLUL IV
De ce se cuvine ca darurile sa fie o pârga a vietii omenesti?
Dar din ce pricina si pentru care motiv trebuie sa aducem lui Dumnezeu
darurile acestea tocmai ca pe o pârga a vietii noastre?
Pentru ca Dumnezeu ne da viata în schimbul lor. Se cuvine deci ca darul
nostru sa nu fie de tot nepotrivit cu darul care ni se da în schimb, ci sa fie macar
în parte înrudit cu el. Prin urmare, darul ce ni se da în schimb fiind viata, atunci
si darul nostru trebuie sa fie oarecum viata, mai ales ca Cel ce a stabilit darul si
împarte contradarul, este Unul si Acelasi: Dreptul Judecator, Care pe toate le
pune în cumpana si în cântar. El Însusi ne-a poruncit sa aducem ca dar pâine si
vin si tot El ne daruieste, în schimbul acestora, Pâinea cea vie10 si Paharul vietii
celei vesnice. În locul menirii de pescari, Domnul le-a dat Apostolilor pe aceea
de a fi pescari de oameni11, iar bogatului care-l întrebase despre împaratia
cerurilor, i-a recomandat bogatia cereasca în locul celei pamântesti12. Tot asa si
aici, în schimbul vietii celei vesnice, adica al sfântului Sau Trup si Sânge de
viata facator pe care ni-l da, El ne-a poruncit sa-I aducem hrana producatoare a
vietii celei trecatoare, ca sa primim viata pentru viata: sa dobândim pe cea
vesnica în schimbul celei vremelnice, iar Harul pe care ni-l daruieste sa para o
rasplata, pentru ca astfel milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu sa
satisfaca întrucâtva si dreptatea si sa se împlineasca cuvântul Scripturii: „Punevoi
milostivirea mea în cumpana”13.
8 Fapte X, 41
9 E vorba de fiica lui Iair (Luca VIII, 55)
10 Cf. Ioan VI, 51
11 Cf. Luca V, 10
12 Matei XIX, 16 sq
13 Isaia XXVIII, 17 (dupa Septuaginta)
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 8
Lucrul acesta se întâmpla nu numai în Sfânta Liturghie ci si la botez unde
schimbam o viata cu alta: pe una o dam, pe cealalta o dobândim în schimb. Însa,
daruirea vietii noastre este o moarte numai în simbol si în întruchipare, pe când
renasterea (prin botez) este o viata adevarata. Caci murind si înviind din morti,
Mântuitorul a binevoit sa ne faca si pe noi partasi la viata lui cea noua, cu
conditia sa-I aducem si noi ceva în schimbul acestui nepretuit dar.
Si ce anume? – Sa imitam moartea Lui. Cum? – Afundându-ne trupul în
apa, ca într-un mormânt si scotându-l, de trei ori. Pentru ca, primindu-ne astfel
ca partasi ai mortii si ai îngroparii Sale, sa ne faca vrednici de viata Lui cea
noua14.
CAPITOLUL V
De ce nu se afieroseste o pâine (prescura) întreaga ci numai o parte?
Sa vedem acum pentru ce nu se afierosesc toate prescurile aduse ci numai
o parte, pe care, taind-o preotul însusi dintr-una din ele, o face dar [i o închina
lui Dumnezeu, apoi ducând-o la jertfelnic o sfintise.
(Înainte de Hristos), darurile de jertfa erau alese chiar de aducatorii lor: ei
le aduceau la altar si le puneau în mâinile preotilor, iar acestia le primeau, le
binecuvântau, le jertfeau sau faceau ceea ce se cuvenea, cu fiecare din cele
aduse. Jertfa lui Hristos se deosebeste însa prin aceea c\ (materia de jertfa),
adica trupul Domnului, a fost ales, adus si închinat lui Dumnezeu, iar în cele din
urma jertfit, de catre El însusi ca preot. Fiul lui Dumnezeu Si-a ales singur trupul
din mijlocul firii omenesti, El l-a dar ca dar lui Dumnezeu care punându-l în
sânurile Tatalui ca unul care, nefiind despartit niciodata de acele sânuri, Si-a
creat si a îmbracat acest trup acolo, încât odata zamislit, era si daruit lui
Dumnezeu. Si în cele din urma tot El însusi l-a dus si l-a jertfit pe cruce.
De aceea, pâinea (Agnetul) care se va preface în sfântul Trup15 este aleasa
si taiata din prescurile aduse, de catre preotul însusi, care o afieroseste lui
Dumnezeu punând-o pe sfântul disc, iar mai apoi o duce la sfânta Masa si o
jertfeste.
14 Cf. Romani VI, 3 sq – Vezi o dezvoltare mai pe larg a acestei idei, în Despre viata lui Hristos, cartea II (col.
532 si trad. rom. pag. 532). Cabasila nu întrebuinteaza, însa niciodata acest termen, ci pe acela, mai vag, de
pâine (artos) sau sfânta pâine.
15 Adica agnetul, sau Mielul (o Amnos), cum i se spune în limbajul liturgic actual.
9 Nicolae Cabasila
CAPITOLUL VI
Pentru ce preotul înscrie (întipareste) parima lui Hristos în pâine
Atâta timp cât sta la proscomidiar, pâinea taiata este simpla pâine, numai
ca a primit însusirea de a fi închinata si facuta dar lui Dumnezeu; în acest timp,
ea închipuie pe Hristos din vremea cât El era dar. Si dupa cum am spus16, era
harazit ca dar chiar de la nastere, potrivit Legii, întrucât era un întâi-nascut17.
Dar patimile, pe care Domnul le-a îndurat mai pe urma în sfântul Sau
Trup pentru mântuirea noastra, adica crucea si moartea¸ fusesera preînchipuite
cu mult mai înainte, în Legea Vechea. De aceea, mai înainte de a duce pâinea la
sfânta Masa si a o jertfi, preotul se sileste sa arate într-însa mai întâi acele
preînchipuiri. Cum? – Scotând din prescura întreaga partea pe care o face dar,
înscrie pe ea patima si moartea, ca pe o tablita. Toate cât savârseste preotul
atunci – unele dupa trebuinta, altele într-adins –, au aceasta semnificatie. Ele
alcatuiesc o istorisire, prin acte simbolice, a patimilor si a mortii lui Hristos.
E vechi obiceiul de a istorisi, a povatui sau a prooroci prin acte simbolice.
Bunaoara, profetul (Ieremia), voind sa vesteasca robia Evreilor, s-a legat singur
cu lanturi;18 acelasi lucru a facut mai târziu Agav, prevestind închisoarea
sfântului apostol Pavel19. Se povesteste, de asemenea, ca unul dintre de
Dumnezeu purtatorii Parinti, fiind întrebat ce este un calugar, n-ar fi raspuns
nimic, ci scotându-si haina, si-a calcat-o în picioare20. Tot asa si moartea
Domnului, ca si întreaga Sa lucrare mântuitoare, era proorocita si aratata de catre
Dumnezeu, celor de demult, nu numai prin cuvinte ci si prin preînchipuiri; asa
au fost de pilda, despartirea Marii Rosii cu toiagul21, rugul cel de foc22 sau
aducerea la junghiere a lui Isac de catre tatal sau23, precum si altele, prin care se
închipuiau dintru început taina mântuirii.
Tot asa închipuieste si preotul jertfa Mântuitorului, istorisind-o prin
cuvinte si înfatisând-o prin acte simbolice, atâta cât se poate înfatisa asa ceva
într-o astfel de materie. Parca ar spune: astfel venit-a Domnul spre patima, astfel
a murit, asa a fost împuns în coasta, asa a curs sânge si apa din coasta cea
însulitata. Precum am spus, el face acestea mai întâi ca sa arate ca adevarul si
realitatile acestor lucrari au fost precedate si preînchipuite oamenilor mai
dinainte prin simboluri si figuri, tot asa cum si el (preotul), mai înainte de a duce
pâinea pe sfânta Masa si a o jertfi, întipareste într-însa Jertfa. În al doilea rând, le
16 Vezi cap. II.
17 Vezi Exod XIII, 2; Luca II, 22-24.
18 Ieremia XXVII, 1 sq
19 Fapte XXI, 10-14
20 E vorba de Avva Zaharia, Vezi Patericul, ed. Râmnic 1930, p. 79.
21 Exod XIV, 16 sq.
22 Exod III.
23 Geneza XXII.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 10
face ca sa arate ca pâinea aceea se va preface în curând în Pâinea cea adevarata,
adica în Trupul cel rastignit si jertfit.
Pe lânga toate acestea, preotul trebuie sa vesteasca însasi moartea
Domnului, lucru pentru care ne-ar trebui mii de guri; de aceea, ca sa nu-i ramâna
nefolosit nici un chip de vestire si istorisire, o exprima si prin grai si prin acte
amintitoare.
CAPITOLUL VII
Ce întelegem prin „pomenirea Domnului”
Mai întâi, luând preotul prescura, din care trebuie sa scoata Sfânta Pâine
zice: „Întru pomenirea Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus
Hristos” împlinind astfel porunca Mântuitorului: „Aceasta sa faceti întru
pomenirea Mea”24. El rosteste aceste cuvinte nu numai pentru pâinea de la
proscomidie, ci pentru toata Sfânta Liturghie, începând slujba sfânta ca si cum ar
fi la sfârsitul ei. Caci si Domnul, numai dupa ce plinise toata taina, a adaugat
porunca: „Aceasta faceti întru pomenirea mea”.
Dar în ce consta aceasta „pomenire”? Cum pomenim adica pe Domnul în
Liturghie? Ce Îl vedem facând si cum? Vreau sa spun, cu alte cuvinte, ce fapte
pomenim, ce lucruri istorisim despre El? Oare ca a înviat din morti si ca a dat
vedere orbilor? Ca a certat cânturile si ca din putine pâini a hranit mutimile pâna
la îndestulare? Povestim adica minunile, care Îl aratau pe El Dumnezeu
atotputernic? – Nicidecum! Ci, dimpotriva, amintim lucrurile care par ca arata
slabiciunea Lui: crucea, patima si moartea. Într-acestea ne-a poruncit El sa-I
savârsim pomenirea.
Si de unde se vede aceasta? – Din aceea ca asa a înteles Sfântul Apostol
Pavel, care a cunoscut bine învatatura lui Hristos. Anume, scriind el Corintenilor
despre taina sfintei Euharistii, dupa ce le aminteste porunca Domnului: „Aceasta
sa faceti întru pomenirea Mea”, adauga: „Caci ori de câte ori mâncati pâinea
aceasta si beti paharul acesta, moartea Lui vestiti”25. Acelasi lucru l-a aratat
Domnul însusi, atunci când a întemeiat taina sfintei Euharistii. Caci zicând
ucenicilor Sai: „Acesta este trupul Meu... acesta este sângele Meu...” n-a
adaugat minunile, adica n-a spus ca a înviat morti sau ca a curatit leprosi, si asa
mai departe. Ci a amintit numai patimile si moartea Sa: „... care pentru voi se
frânge... care pentru voi se varsa”26.
Dar de ce sa pomenit nu de minuni, ci de patimi? – Pentru ca patimile
erau mai necesare decât minunile; prin ele s-a savârsit mântuirea noastra si fara
ele omul n-ar fi dobândit izbavirea. Minunile însa sunt numai semne
24 Luca XXII, 19 si I Cor. XI, 25.
25 I Cor. XI, 26.
26 Matei XXVI, 26, 28; Marcu XIV, 22, 24; Luca XXII, 19-20; I Cor. XI, 24
11 Nicolae Cabasila
doveditoare; ele au fost facute pentru ca oamenii sa creada ca Domnul era cu
adevarat Mântuitorul fagaduit.
CAPITOLUL VIII
Despre cele ce se savârsesc în pâinea de la proscomidie
Asadar, în felul acesta trebuie sa facem „pomenirea Domnului”. De aceea,
dupa ce zice: „Întru pomenirea Domnului...”, preotul adauga cele ce închipuiesc
crucea si moartea. Taind prescura, el rosteste proorocia de demult despre patima
Mântuitorului: „Ca o oaie spre junghiere S-a adus...”27 si celelalte, istorisind
patima Domnului atât prin acte amintitoare, pe cât e cu putinta. Caci taierea
prescurii e facuta în vederea unei anumite trebuinte, adica pentru a se scoate
Agnetul; dar totodata ea este si o preînchipuire si pregatire a Jertfei, închipuind
plecarea Domnului din lume, calea Sa catre Tatal, prin moarte, pe care a robit-o,
dupa cum a zis chiar El: „Las lumea si la Tatal Ma duc”28.
De aceea, înfigând de mai multe ori copia, preotul taie astfel pâinea si
împarte cuvintele profetice în tot atâtea parti, potrivind fiecare parte a lor în
fiecare taietura, ca sa arate ca actul simbolic nu este decât traducerea în fapta a
acelor cuvinte. Vrea sa spuna ca, dupa cum acest Agnet, pentru a fi afierosit lui
Dumnezeu si sfintit, a fost mai întâi despartit de restul prescurii, tot asa si
Domnul S-a osebit de oameni, la a caror fire S-a facut partas prin iubirea Sa de
oameni si „ca o oaie spre junghiere S-a adus” si ca „a[a s-a luat de pe pamânt
viata Lui”29.
Adaugind apoi si restul proorociei si asezând Agnetul pe sfântul disc,
preotul savârseste si rosteste cele prin care se vestesc însasi jertfa si moartea
Domnului: „Junghie-se Mielul30 Cel ce ridica pacatul lumii...”31. Rostind si
savârsind acestea, preotul arata felul mortii Mântuitorului: el întipareste în pâine
crucea, aratând astfel ca Jertfa s-a savârsit prin cruce. Dupa aceea `mpunge
Agnetul în partea dreapta, amintind în chipul acesta împungerea sfintei coaste;
de aceea, cutitul cu care se face împungerea, se numeste sulita (copie) si e facut
chiar în forma de sulita, aducându-ne aminte de sulita de la rastignire. Înfatisând
împungerea prin acte amintitoare preotul citeste si cuvintele istorisirii: „Iar unul
din ostasi cu sulita a împuns coasta Lui”32. De asemenea, istoriseste prin grai
despre sângele si apa care au curs din rana, aratându-le si prin acte simbolice:
27 Isaia LIII, 7
28 Ioan XVI, 28
29 Isaia LIII, 7-8.
30 În textul grec din ed. Migne (P.G., t. CL, col., 385A) e scris gresit: o agios (Sfântul), în loc de o Amnos
(Mielul).
31 Ioan I, 29.
32 Ioan XIX, 34.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 12
toarna adica vin si apa în sfântul potir, zicând: „Si îndata a iesit sânge si
apa...”33.
Caci si acestea sunt tot o „pomenire a Domnului”.
CAPITOLUL IX
Pentru ce a poruncit Domnul sa facem acestea întru pomenirea Lui
Dar pentru ce ne-a poruncit Domnul sa facem acestea si la ce S-a gândit
El când ne-a obligat sa-I savârsim pomenirea?
Pentru ca sa ne aratam recunostinta. Caci pomenirea binefacatorilor nostri,
adica aducerea aminte de ei si de binefacerile lor, este un fel de rasplatire fata de
ei. De aceea au nascocit oamenii multe mijloace de a pomeni pe binefacatori:
mausolee, statui, columne, sarbatori, cuvântari de lauda, lupte (jocuri) si altele.
Rostul tuturor acestora e unul singur: sa nu lase în întunericul uitarii, faptele
bune (marete) ale oamenilor.
Acelasi scop îl are si porunca Mântuitorului. E ca si cum ne-ar fi spus:
unul cauta una, altul alta, ca leacuri împotriva uitarii, pentru ca sa-si poata aduce
mereu aminte de binefacatorii lor. Voi însa, „aceasta sa faceti întru pomenirea
Mea”34. Si dupa cum cetatile învesnicesc prin inscriptii biruintele eroilor care leau
salvat din primejdii sau care au lucrat spre mai binele lor, tot asa si noi
înscriem pe darurile proscomidiei moartea lui Hristos, prin care s-a câstigat
biruinta deplina împotriva celui rau. Ba înca, în statui, cetatile au numai chipul
trupesc al eroilor lor; noi însa, prin aceasta aducere de daruri nu avem numai
imaginea trupului, ci pe Însusi Binefacatorul nostru, însusi trupul Sau.
Si în Legea Veche Dumnezeu poruncise sa se faca, prin preînchipuiri,
acelasi lucru care acum se face în realitate. Caci ce altceva era Pastele evreesc
cu junghierea mielului pascal, decât o aducere aminte de junghierea mielului si
de sângele care ferise de moarte pe cei întâi-nascuti ai Evreilor, în Egipt?
Acesta este rostul pomenirii Domnului.
CAPITOLUL X
Despre cele ce se rostesc (la) proscomidie, dupa pomenirea Domnului
Aducerea darurilor este de multumire si totodata de cerere
Continuând proscomidirea, preotul scoate câte o mirida (particica) din
celelalte prescuri aduse si o face dar sfânt. El nu mai savârseste si nu mai
rosteste însa aceleasi de pâna aici, prin care se închipuiau moartea Domnului:
acelea au fost spuse odata despre toata slujba, întrucât toata aducerea darurilor
33 Ioan XIX, 34.
34 Luca XXIII, 19 si I Cor, XI, 24.
13 Nicolae Cabasila
se savârseste spre pomenirea lui Hristos si în tot cursul ei se vesteste moartea
Lui.
Dar ce zice acum preotul? – „Întru slava Prea sfintei Maici a Domnului”,
spre mijlocirea35 unuia sau altuia dintre Sfinti”, sau, „spre iertarea pacatelor
sufletelor celor vii sau ale celor morti”...
Ce însemneaza aceste cuvinte? – Însemneaza ca pricina si motivele
aducerii darurilor sunt: recunostinta (multumirea) fata de Dumnezeu si cererea
(rugaciunea). Caci asa e. Nici un dar nu se da fara rost, fie ca îl aducem lui
Dumnezeu fie ca îl dam oamenilor, ci se da pentru un lucru pe care ori l-am
dobândit, ori îl nadajduim. Cu alte cuvinte, prin daruri ori rasplatim unui
binefacator pentru cele ce am primit de la el, ori cinstim pe cineva care are
puterea sa ne dea, ca sa dobândim astfel un lucru pe care are puterea sa ne dea,
ca sa dobândim astfel un lucru pe care nu-l avem. Darurile de la proscomidie
sunt aduse lui Dumnezeu si pentru una si pentru alta, adica atât pentru cele ce
am primit de la Dânsul cât si pentru ca sa mai primim. Printr-însele multumim
lui Dumnezeu si totodata îl imploram: îi multumim pentru cele ce am dobândit
si Îl rugam sa ne mai dea si altele. Asa încât aceleasi daruri sunt atât de
multumire cât si de ruga.
Dar care sunt bunatatile pe care le-am primit? Si care sunt cele pe care le
cerem – Într-un cuvânt, sunt unele si aceleasi: iertarea pacatelor si mostenirea
împaratiei cerurilor. Pe acestea ne-a poruncit Domnul Însusi sa le cautam înainte
de toate 36, pe acestea le-a primit Biserica si tot pentru ele se si roaga.
Dar cum le-a dobândit? Si cum, pe de alta parte, cum nu le-a dobândit, de
se roaga lui Dumnezeu ca sa le dobândeasca. – A dobândit pe cel dintâi dintre
ele, prin aceea ca a primit împuternicire pentru ele. Într-adevar, Biserica a primit
puterea de a ne face fii ai lui Dumnezeu: 37 e un dar obstesc facut noua, tuturor
crestinilor, prin moartea Mântuitorului si îl capatam prin mijlocirea botezului si
a celorlalte Sfinte Taine, prin care suntem înfiati de Dumnezeu, devenind
mostenitori ai împaratiei cerurilor. În al doilea rând Biserica a si mostenit aievea
împaratia cerurilor, prin nenumaratii ei fii pe care i-a trimis ca pe o colonie în
cer si pe care dumnzeiescul Pavel i-a numit „Biserica celor întâi-nascuti, care
sunt înscrisi în ceruri”38. Iata cum a dobândit Biserica aceste mari bunuri.
Însa Biserica pomeneste pe Domnul si pentru fiii ei care alearga si acum
dupa cununa39, care se afla în viata si al caror sfârsit e înca necunoscut, ca si
pentru cei care au raposat fara prea multa siguranta si nadejde de mântuire. Ea
pomeneste pe Sfintii cei savârsiti din viata, ca si pe credinciosii înca
35 Eis presbeian . Cabasila citeaza probabil din memorie, caci de fapt formula exacta din Liturghier este: eis
timhn kai mnhmhn („Întru cinstea si pomenirea...”), atât la mirida Sfintei Fecioare cât si la cele ale celorlalti
sfinti pomeniti la proscomidie.
36 Vezi Matei VI, 33.
37 Cf. Ioan I, 12 si I Ioan III, 1.
38 Vezi Matei VI, 33.
39 Cf. I. Cor IX, 24-25 si Iacov I, 12.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 14
nedesavârsiti; pentru cei dintâi multumeste, pentru ceilalti se roaga. Asa încât
primele particele ale proscomidiei precum si cele de al doilea sunt de multumire,
iar cele urmatoare sunt de cerere. „Întru pomenirea Domnului”, „întru slava
cinstitei lui Maici”, sau „spre mijlocirea Sfintilor”. E ca si cum am spune:
„Multumimu-ti Tie ca prin moartea Ta usile vietii ne-ai deschis, ca Ti-ai ales
Maica dintre noi, ca noi oamenii am dobândit atâta marire încât avem mijlocitori
pe Sfintii cei de aceeasi fire cu noi si ca ai daruit atâta trecere celor de acelasi
neam cu noi”. Caci acel „spre slava” si „spre mijlocirea” e tot una cu „pentru
slava si mijlocirea”, dupa cum si „spre iertarea pacatelor” e acelasi lucru cu
„pentru iertarea pacatelor”, Aceste cuvinte au adica o îndoita însemnare,
exprimând si ceea ce avem si ceea ce nadajduim. Si cine nu stie ca slava Prea
Sfintei Fecioare precum si mijlocirea, trecerea de care se bucura Sfintii în cer,
sunt bunuri dobândite de noi? Si ca a aduce daruri pentru cele ce am dobândit nu
e nimic altceva decât o dovada de recunostinta?
Din cele spuse pâna acum reiese si mai limpede ca spusele „Întru (spre
pomenirea Domnului” însemneaza un fel de rasplata adusa Lui, sau un act de
recunostinta (multumire) pentru moartea Lui. Tocmai de aceea, la proscomidirea
darurilor aceste cuvinte se rostesc înaintea tuturor celorlalte, pentru ca moartea
Domnului a fost pentru noi pricinuitoarea tuturor bunatatilor.
Iar la urma de tot, preotul face rugaciunea de cerere, cerând iertarea
pacatelor, odihna sufletelor si altele de acest fel. Caci asa se cuvine: când ne
adresam lui Dumnezeu, sa nu vorbim numai decât despre nevoile noastre sau sa-
I cerem ceea ce ne lipseste. Ci mai degraba sa ne aducem aminte mai întâi de
cele ce am primit de la dânsul, adica sa-I multumim si sa-L slavim. Deci, înainte
de a cere cele ce ne trebuiesc, sa dam slava lui Dumnezeu.
CAPITOLUL XI
Pentru ce se acopera darurile si despre cele ce se rostesc atunci
Cele rostite si savârsite pâna acum în pâine (Agnet), prin care se închipuie
moartea Domnului, au numai valoarea de figuri si de simboluri; pâinea a ramas
tot pâine, însa a primit însusirea de a fi consfintita ca dar lui Dumnezeu si prin
aceasta ea poarta chipul trupului Domnului în prima Sa vârsta, Trup care dintru
început era harazit ca dar, dupa cum am spus mai înainte40. De aceea preotul
istoriseste si arata în chip intuitiv peste pâine, minunile întâmplate cu acel Trup
când era de curând nascut si asezat înca în iesle. Asezând deasupra pâinii asanumitul
asterisc (steluta), zice: „Si iata, venind steaua, a statut deasupra unde se
afla Pruncul”41.
40 Vazi cap. VI.
41 Matei II, 9.
15 Nicolae Cabasila
Apoi rosteste si cele ce spusesera cu mult mai înainte Proorocii despre
Prunc ca despre un Dumnezeu, pentru ca nu cumva, din pricina întruparii si a
înfatisarii omenesti, oamenii sa-si închipuie lucruri mici si nevrednice de
dumnezeirea Sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întarit...”42; „Domnul a
împartit, întru podoaba S-a îmbracat...”;43 „Bunatatea Lui a acoperit cerurile si
de întelepciunea Lui 44 este plin tot pamântul”45. Zicând acestea, preotul acopera
darurile, adica pune sfintele acoperaminte peste disc si potir si tamâiaza peste
tot; caci acoperita (necunoscuta) era atunci si puterea lui Dumnezeu întrupat,
pâna la vremea minunilor si a marturiei celei din cer46. Dar cei ce stiau ca El este
acela despre Care s-a zis: „Domnul a împaratit, întru podoaba S-a îmbracat”47 si
ca despre El vorbeau toate proorociile dumnezeiesti de mai sus Îl cunosteau si Îl
cinsteau ca pe Dumnezeu, cautând la Dânsul acoperamântul. La acestea se
gândeste preotul când zice peste darurile acoperite: „Acopere-ne pre noi cu
acoperamântul aripilor Tale”: 48 si tamâiaza peste tot.
Astfel, rostind si savârsind acestea si dupa care s-a rugat pentru împlinirea
scopului sfintei slujbe, vine la sfânta Masa si stând înaintea ei, începe Sfânta
Liturghie.
CAPITOLUL XII
Despre slavirea lui Dumnezeu
de la începutul Liturghiei (si ectenia cea mare)
Ca orice slujba sfânta, Liturghia începe cu slavirea lui Dumnezeu:
„Binecuvântata este împaratia Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh...”
Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: multumire, slavire, marturisire sau
cerere. Între acestea, locul cel dintâi îl ocupa slavirea (doxologia). Asa se cuvine
unor casnici întelepti, când se înfatiseaza înaintea stapânului lor; sa nu vorbeasca
mai întâi despre cele ce-i intereseaza pe ei însisi, ci despre cele ale stapânului.
Asa facem când slavim pe Dumnezeu. Caci cel ce cere, cere ca sa-si înmulteasca
sau sa-si îmbunatateasca propria avutie; cel ce se marturiseste, pe sine însusi se
vadeste, cautând sa scape de rele, iar cel ce multumeste, multumeste pentru
42 Ps. XXXIII, 6 (nu se mai întrebuinteaza azi la rânduiala proscomidiei)
43 Ps. XCII, 1 sq.
44 În textul grecesc din ed. Migne (col. 389 D) – suneseos (întelepciune ca si la Simeon al Tesalonicului,
Despre Sf. liturghie, c. 96 (tr. rom. p. 101). Majoritatea manuscriselor Diataxelor liturgice ale patriarhului
Filotei al Constantinopolului /sec. XIV) au însa în acest loc termenul ainesews (de lauda) varianta pe care au
adoptat-o si traducatorii liturghierului român.
45 Avacum III, 3 – Amintim – ca, în liturghierul actual (atât cel grecesc cât si cel românesc), aceasta ultima
formula a suferit o usoara modificare, pentru a fi adresata direct Mântuitorului: „Acoperit-a cerurile bunatatea
Ta, Hristoase, si de întelepciunea (lauda) Ta este plin tot pamântul.
46 Aluzie la cele petrecut la Botezul Domnului. Vezi Matei III, 17.
47 Ps. XCII, 1 sq.
48 Ps. XVI, 8.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 16
bucuria de a fi primit ceva. Însa cel ce slaveste, nu se mai gândeste la sine însusi
sau la ale sale, el preamareste pe Stapânul, puterea si slava Lui, fara sa caute
vreun folos.
Pe lânga acestea, însasi firea si logica lucrurilor impun slavirea lui
Dumnezeu la începutul Liturghiei. Caci atunci când ne îndreptam gândul spre
Dumnezeu, ne vine îndata în minte slava cea mai presus de cuget, puterea si
marirea Lui, din care decurg uimirea si admiratia noastra fata de El adica
slavirea. Mergând mai departe, cugetam la bunatatea si la iubirea Lui de oameni,
din care decurge recunostinta (multumirea) noastra fata de El. Dupa aceasta,
gândul ne duce la nemarginita Sa bunatate si la bogatia iubirii Sale de oameni,
comparata cu rautatea noastra, a oamenilor, carora El nu înceteaza de a ne face
bine. Caci cugetând la rautatea omeneasca, ne putem da seama, mai bine decât
prin alte mijloace, cât de mult iubeste Dumnezeu pe oameni, pentru ca ea e mai
aproape de noi, ba e chiar în noi însine si o avem întotdeauna în fata ochilor
nostri. Iar a pomeni pacatele noastre în fata lui Dumnezeu, este ceea ce se
cheama marturisire.
Abia `n al patrulea rând vine cererea. ~ntr-adevar, încrederea ca vom
dobândi cele ce cerem când ne rugam o capatam numai dupa ce ne-am gândit
mai întâi la bunatatea si iubirea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Caci daca
Dumnezeu e bun chiar si cu cei rai, cu atât mai mult va fi cu cei ce s-au
schimbat si cu cei ce s-au îndreptat mai dinainte prin marturisirea pacatelor dupa
cum a zis proorocul: „M\rturiseste-ti mai întâi pacatele, ca sa te îndreptezi”49.
Iata de ce slavirea, (doxologia) are cel dintâi loc în convorbirile noastre cu
Dumnezeu. De aceea, la începutul oricarei rugaciuni sau slujbe, preotul aduce,
în primul rând, slava lui Dumnezeu.
Dar pentru ce binecuvânteaza preotul treimea Dumnezeirii iar nu unitatea
Ei? Caci nu zice: binecuvântat este Dumnezeu sau binecuvântata este împaratia
lui Dumnezeu, ci pomeneste fiecare persoana a Sfintei Treimi, în parte:
„Binecuvântata este împaratia Tatalui si Fiului si a Sfântului Duh...” – Pentru ca
prin întruparea Domnului, oamenii au învatat mai întâi ca Dumnezeu e în trei
fete. Si cum Sfânta Liturghie este taina acestei întrupari a Domnului, la începutul
ei se cuvine sa fie pusa în lumina si sa fie propovaduita Treimea.
Dupa cuvântare, preotul (diaconul) începe rugaciunea50 zicând „Cu pace,
Domnului sa ne rugam!” Noi nu stim sa ne rugam cum se cuvine 51 si, pentru ca
sa nu vorbim în zadar 52, Biserica ne învata cele ce se cuvin despre rugaciune,
aratându-ne, mai întâi, cum sa ne rugam; „Cu pace”. Dar de ce îndata dupa
49 Cf. Ps. XXXII, 5 (XXX), 6.
50 Adica Ecteria cea mare. Cabasila nu întrebuinteaza acest termen tehnic uzitat azi, ci pe acela, mai general si
mai vag, de aithsis (rugaciune de cerere). (n.ed.)
51 Vezi Matei XX, 22; Luca XI, 1 si Rom. VIII si Rugaciunea a saptea de la Utrenie: „Dumnezeule, ... da-ne
dar spre deschiderea gurilor noastre... pentru ca a ne ruga precum se cuvine nu stim, de nu ne vei îndrepta Tu,
Doamne, cu Duhul Tau cel Sfânt”
52 Aluzie la Matei VI, 7.
17 Nicolae Cabasila
binecuvântare ea ne-a poruncit sa facem rugaciunea de cerere, înainte de a ne fi
marturisit si a fi multumit lui Dumnezeu?
Pentru ca, atunci când spune: „Cu pace”, ea presupune si marturisirea si
multumirea, daca privim lucrurile mai în adânc. Într-adevar, pace în suflet nu
poate avea omul care este vesnic nemultumit de cele ce i se întâmpla în viata, ci
numai acela care cu recunostinta multumeste lui Dumnezeu pentru toate, dupa
cum ne învata Sfântul apostol Pavel53. Pace nu poate avea, de asemenea, nici
acela care n-are constiint\ curata; ori constiinta curata fara marturisire e cu
neputinta. Iata de ce am spus ca cine se roaga „cu pace”, înseamna ca în sufletul
lui a multumit mai întâi si s-a marturisit.
De altfel, chiar lucrul pe care-l cerem, presupune ca am adus multumirie
si ca ne-am marturisit. Caci ce cerem? – Sa fim miluiti: („Doamne, miluiestene!”).
Dar aceasta e cererea unor vinovati, care când nu mai au nici un cuvânt de
îndreptatire, lipsiti de orice aparare, înalta acest ultim strigat catre judecatorul
lor, nadajduind sa dobândeasca ceea ce cer, nu pentru meritele lor, ci prin
milostivirea aceluia. E ruga unor oameni care recunosc cât de mare este
bunatatea Judecatorului si cât de grea este vinovatia lor. Aceasta înseamna atât
marturisire cât si recunoastere.54
Preotul îndeamna dintru început poporul la rugaciune, ca unul care e
orânduit pentru aceasta, caci de aceea si sade el în fata poporului, dar si ca un
împuternicit si mijlocitor al credinciosilor, pentru ca „rugaciunile lui staruitoare
sa aiba multa putere”, cum zice Sfântul Apostol Iacov55. Caci rugaciunea
dreptului lucreaza atunci când toti aceia pentru care se face dreptate si
rugaciunea, aduc toate cele cuvenite din partea lor: curatia faptelor, rugaciuni,
orice alta virtute care place lui Dumnezeu.
Dar care e cea dintâi cerere? – „Pentru pacea de sus si pentru mântuirea
sufletelor noastre”. Dupa ce ne-a învatat mai întâi cum trebuie sa ne rugam, ni se
spune acum si ce trebuie sa cerem în primul rând: împaratia lui Dumnezeu si
dreptatea Lui56. Caci „mântuirea sufletelor” înseamna împaratia lui Dumnezeu,
iar „pacea de sus” este tot una cu dreptatea Lui. Aceasta este „pacea lui
Dumnezeu care covârseste toata mintea”, despre care vorbeste Sfântul Apostol
Pavel57 si pe care Domnul a dat-o sfintilor Sai Apostoli, înainte de a Se sui la
Tatal, zicând: „Pace las voua, pacea Mea dau voua”58. Dupa cum în Sfânta
Evanghelie, cuvântul dreptate nu înseamna numai a da fiecaruia ce este al sau, ci
virtute în general, tot asa si aici cuvântul pace este luat în întelesul larg si
însemneaza rodul tuturor virtutilor si al unei întelepciuni desavârsite. Caci o
53 Efes. V, 20 si I Tes. V, 18.
54 Acest aliniat e reprodus si în Tipicul Sf. Sava, p. 3. (n.ed.)
55 Iacov V, 16.
56 Matei VI, 33.
57 Filipeni IV, 7.
58 Ioan XIV, 27.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 18
singura virtute de-ti va lipsi, nu poti avea pace desavârsita; cel ce vrea sa ajunga
la aceasta, trebuie sa fi atins toate virtutile.
Prin urmare, trebuie sa ne sârguim a dobândi mai întâi pacea care sta în
putinta noastra si dupa aceea sa cerem de la Dumnezeu pacea Lui; si tot asa
trebuie sa facem cu orice virtute. Caci exista o întelepciune care se capata prin
stradania noastra si alta pe care Dumnezeu o da sufletului; tot asa si cu
dragostea, rugaciunea, stiinta si toate celelalte. De aceea ne vorbeste preotul mai
întâi despre pacea care sta în putinta noastra, adica pe care o putem dobândi noi
însine, atunci când ne îndeamna sa ne rugam lui Dumnezeu „cu pace”; iar dupa
aceea pomeneste de pacea pe care ne-o daruieste Dumnezeu, îndemându-ne sa o
cerem de la El: „Pentru pacea de sus... Domnului sa ne rugam!”. Aici este vorba
nu numai despre pacea dintre noi, când adica nu ne urâm unii pe altii, ci si
despre cea din noi însine, pe care ne-o da cugetul curat. Si de cât folos ne este
aceasta pace! Sau, mai bine zis, aceasta virtute ne este neaparat trebuitoare. Caci
unui cuget tulburat, îi este absolut cu neputinta sa se apropie de Dumnezeu,
deoarece îl împiedica însasi natura tulburarii. Pe când pacea face totdeauna din
mai multi unul, tulburare dimpotriva, împarte pe unul singur în mai multi; cum
am putea atunci sa ne asemuim lui Dumnezeu, Cel unul si simplu?
Omul care se roaga fara pace în suflet, nu poate sa se roage cum se cuvine
si nici nu foloseste nimic dintr-o asemenea rugaciune. Caci ori îl tulbura mânia
si ura, care-i alunga din suflet pacea – si atunci rugaciunea nu-i va aduce nici
iertarea pacatelor si cu atât mai mult nu va dobândi nici vreun alt dar; ori îl
mustra cugetul si-l osândeste inima pentru pacatele facute si atunci aceasta
neliniste care-l framânta, îl face sa n-aiba nici o îndrazneala fata de Dumnezeu,
precum zice Scriptura59. Unul ca acesta se roaga fara îndrazneala, adica fara
încredere; dar cine se roaga fara încredere, se roaga în zadar si fara nici un folos.
Iata deci pentru ce ni se porunceste sa ne rugam lui Dumnezeu „cu pace” si sa
cerem, înainte de toate, „pacea de sus”.
Iar dupa aceasta, suntem îndemnati sa ne rugam din tot sufletul si pentru
alte lucruri: nu numai pentru Biserica si pentru stapânire, pentru cârmuitorii
bisericesti si cei lumesti, pentru cei ce sunt în primejdii, în necazuri si în nevoi,
ci pentru toti oamenii din toata lumea. Ne rugam „pentru pacea a toata
lumea...”, ca unii care stim ca Dumnezeu este stapânul obstesc al tuturor
faptuirilor Sale si ca El are grija de toate, ca un ziditor al lor; iar acela care
poarta grija acestora îl cinsteste mai bine decât daca I-ar aduce jertfa60. În al
doilea rând, ne rugam pentru ca, în pacea si linistea lor tihnita si netulburata si
noi sa putem duce o viata tihnita si netulburata în toata cucernicia si vrednicia,
dupa cum ne îndeamna sfântul Pavel 61.
59 Vezi I Ioan III, 21-22 si V, 14-15.
60 Aluzie la Osea VI, 6 si Mat. IX, 13; XII, 7 (n.ed.)
61 I Tim. II, 1-2.
19 Nicolae Cabasila
Ne rugam nu numai pentru cele sufletesti, ci si pentru bunurile materiale
de care avem nevoie: pentru bun\ întocmirea vazduhului, pentru îmbelsugarea
roadelor pamântului, ca sa ne aducem aminte ca Dumnezeu este izvorul si
datatorul a toate si ca numai spre El sa ne îndreptam privirea. Caci Mântuitorul
însusi ne-a poruncit sa cerem de la Dânsul chiar pâinea cea de toate zilele62,
odata cu celelalte lucruri.
CAPITOLUL XIII
Ce înseamna ruga „Doamne miluieste?”63
Sa vedem acum pentru ce preotul (diaconul) ne îndeamna sa ne rugam
pentru multe si felurite lucruri, pe când credinciosii din biserica se roaga numai
sa fie miluiti, înaltând catre Dumnezeu la toate cererile, una si aceeasi
rugaciune: (Doamne Miluieste!) – Mai întâi pentru ca, asa cum am spus64,
aceasta rugaciune cuprinde într-însa o multumire si o marturisire. Al doilea,
fiindca a cere de la Dumnezeu mila, însemneaza a cere împaratia Lui; iar daca o
cerem pe aceasta Hristos a fagaduit ca toate celelalte de care avem trebuinta ni
se vor adauga65. Pentru aceasta e de ajuns cererea de mai sus, ca una ce poate sa
dobândeasca toate dintr-o data66.
Dar de unde se poate vedea ca mila lui Dumnezeu e tot una cu împatatia
Lui? – Din aceea ca Hristos, vorbind despre rasplata cu care El va încununa pe
milostivi, odata spune ca acestia vor fi miluiti, iar altadata ca vor mosteni
împaratia. Astfel, într-un loc zice: „Fericiti cei milostivi, ca aceia vor fi
miluiti”67; iar în alta parte, ca si cum s-ar talmaci pe Sine Însusi si ar lamuri ce
înseamna a fi miluit spune: „Si va zice împaratul celor de-a dreapta Lui (adica
celor milostivi): Veniti, binecuvântatii Tatalui Meu si mosteniti împaratia cea
gatit\ voua de zidirea lumii”68. Asa ca a dobândi mila de la Dumnezeu e tot una
cu a primi mostenirea împaratiei ceresti.
De altfel, daca cineva ar voi sa înteleaga în ce consta mila dumnezeiasca,
prin asemanare cu mila omeneasca, va gasi ca ea nu e nimic altceva decât însasi
împaratia cerurilor. Caci sa vedem ce au facut cei milostivi? – „Flamând am fost
62 Vezi Matei VI, 11 si Luca XI, 3. ~n textul evanghelic se zice: “pâinea cea spre fiin]\”, adic\ de via]\
d\t\toare, cu referire la Sf. Euharistie, Sf. Trup [i Sf. Sânge ale Domnului nostru Iisus Hristos.
63 Cf. cu Sf. Simeon Tes., Despre Sf. Rug\ciune, cap. 321.
64 Vezi cap. precedent.
65 Matei VI, 33 Luca XII, 31.
66 Cf. Sf. Ioan Hrisostom, care referindu-se la exteniile si rugaciunile pentru energumeni pentru penitenti si
pentru credinciosi, le numeste rugaciunea cea plina de mila (euch*n th*n eleon gemousan) fiindca atât
majoritatea cererilor (care formeaza cuprinsul lor cât si invocatia cu care se asociaza la ele poporul (Doamne
miluieste), implora mila lui Dumnezeu (Omilia XVIII, 3 la II Cor. si Omilia 71, 4 la Matei, P.G. 58, 666 si 61,
527, citate la Hansseus, III, 243-45).
67 Matei V, 7.
68 Matei XXV, 34.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 20
si mi-ati dat sa manânc, însetat am fost si mi-ati dat sa beau» le va zice Domnul
69. De aceea si Hristos îi va milui, primindu-i partasi la masa Lui. Si care e acea
masa? – „... Ca sa mâncati si sa beti la masa Mea, întru împaratia Mea”70, zice
Dânsul. Iar ca sa ne dam seama de stralucirea acelei mese, care nu va fi o masa
de robi, ci una împarateasca, sa avem în vedere ca cel ce va sluji la ea va fi
însusi Stapânul a toate: „Caci se va încinge, îi va aseza la masa si, apropriinduse
va sluji lor”71.
Ori, Cel ce e din fire împarat, nu are nimic din ale robului, dupa cum noi,
care suntem robi, nu avem nimic împaratesc din fire. Tot El va îmbraca pe cei
goi, pe care îi va milui. Si prin urmare, nu le va da haina împarateasca pentru ca
de la El si din ale Sale îi va îmbraca. Aceasta este haina de nunta pe care cei ce
vor îmbraca-o trebuie sa fie primiti în aceasta împaratie. Caci împaratul
cercetându-i nu va avea nici o pricina ca sa-i alunge din camara de nunta. Ba
ceva mai mult: le va deschide casa Lui si aducându-i înlauntru, le va da loc de
odihna: „Caci strain eram si M-ati primite la voi”72. Dar cei vrednici de un
asemenea har nu mai sunt robi, ci fii: „Caci robul nu ramâne pururea în casa pe
când fiul ramâne pe veci”, zice Domnul 73. Iar fiii sunt si mostenitori, mostenind
nu numai împaratia, ci si pe Stapânitorul ei: „Caci mostenitorii lui Dumnezeu
sunt împreuna-mostenitorii lui Hristos... ”, zice Scriptura74.
Prin urmare, când cerem de la Hristos mila, înseamna ca ne rugam sa
dobândim de la El împaratia.
CAPITOLUL XIV
Despre îndemnul
„...Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!”
Dupa ce s-a rugat pentru toate preotul (diaconul) ne îndeamna sa ne dam
pe noi însine lui Dumnezeu, zicând: „Pe Prea sfânta, Curata, Prea binecuvântata,
slavita Stapâna noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria, cu
toti Sfintii pomenind-o, pe noi însine si unii pe altii si toata viata noastra lui
Hristos Dumnezeu sa o dam!”75
69 Matei XXV, 35.
70 Luca XXII, 30.
71 Luca XII, 37.
72 Matei XXV, 35.
73 Ioan VIII, 35. În textul grec din ed. Migne (col. 397 C-D), al doilea membru al citatului biblic lipseste, dar
el se afla în textul din Ms. gr. 1213 din Bibl. Nat. Paris, fiind de altfel cerut imperios de sensul logic al
contextului (vezi Salaville, tr. fr. p. 108, n. 2).
74 Rom. VIII 17.
75 În liturghierele grecesti si slavonesti, ca si în toate editiile liturghierului românesc dinainte de anul 1902,
formula „Pe Preasfânta...” este unita cu, „Pre noi însine...”, formând amândoua un singur aliniat. Raspunsul
„Prea sfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”, care desparte astazi aceste doua formule,
constituie o particularitate locala a Bisericii p. 25.
21 Nicolae Cabasila
Nu este dat oricui sa se încredinteze pe sine însusi lui Dumnezeu. Caci nu
e de ajuns sa o voim noi, ci trebuie sa avem încuviintarea lui Dumnezeu. Pentru
aceasta este însa nevoie de încredere desavârsita, iar încrederea ne-o da cugetul
curat, atunci când inima noastra nu ne osândeste76, când ne îngrijim de cele
dumnezeiesti, chiar uitând pe ale noastre însine; caci atunci ne-am eliberat cu
adevarat de grija de noi însine si am închinat fiinta noastra lui Dumnezeu, cu
toata încrederea, crezând cu tarie ca El primeste si pastreaza acest dar al nostru.
Lucrul acesta cere deci multa virtute si multa nevointa. De aceea chemam întrajutor
spre aceasta pe Prea Sfânta Maica Domnului cu toata ceata Sfintilor: caci
cuvântul „pomenind-o” înseamna a o chema, a o ruga.
Astfel, dupa ce am cerut mai întâi unitatea credintei si împartasirea
Sfântului Duh, ne încredintam lui Dumnezeu pe noi însine si unii pe altii si toata
viata noastra. Dar ce este unitatea credintei? – Zice Scriptura: „Barbatul
îndoielnic este nestatornic în toate caile sale”77, numind „îndoielnic” pe omul
nehotarât, care nu e deloc sigur. Unul ca acesta, sovaind când într-o parte, când
într-alta, nu se hotaraste niciodata pentru un singur lucru. Opusul acestei însusiri
este hotarârea, siguranta, statornicia, care se arata prin unitate. Caci cel ce crede
cu tarie, crede într-un singur fel despre orice lucru: sau ca e, sau ca nu e. Pe când
cel îndoielnic crede când una când alta, ceea ce se vede din însusi cuvântul
„îndoielnic” (care vine de la doi). Iata deci ce e unitatea credintei: o credinta
neclinitita, fara nici un pic de îndoiala.
Iar împartasirea Sfântului Duh înseamna Harul dumnezeiesc. Se numeste
împartasire, pentru ca dupa ce Hristos a surpat prin cruce zidul despartitor al
vrajbei ce era între Dumnezeu si oameni, trebuia ca acei ce odinioara erau straini
si n-aveau nimic comun, de aici înainte sa fie una si sa aiba partasie;78 acest
lucru l-a împlinit pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli. Caci de acolo a
izvorât oamenilor Harul sfântului botez si tot râul dumnezeiestilor daruri, prin
care ajungem partasi dumnezeiestii firi, precum spune Sfântul Apostol Petru79.
Cel ce vrea sa se dea pe sine, dupa cum se cuvine, lui Dumnezeu, are deci
nevoie atât de unitatea credintei cât si de împartasirea Sfântului Duh. Si ne dam
lui Dumnezeu nu numai fiecare pe noi însine, ci si unii pe altii, caci legea iubirii
ne porunceste sa ne îngrijim nu numai de noi însine, ci si de ceilalti.
76 Cf. I Ioan III, 21.
77 Iacov I, 8.
78 Cf. Efes. II, 14-16 si Colos. I. 20-22.
79 II Petru I, 4.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 22
CAPITOLUL XV
Despre asa numitele „Antifoane”
si despre rugaciunile din timpul lor
În timp ce diaconul glasuieste ectenia, iar poporul cucernic se roaga,
preotul se roaga înlauntrul altarului în taina, pentru cei de fata si pentru sfântul
lacas, ca Dumnezeu sa reverse peste ei milele si îndurarile Sale cele bogate. El
adauga explicatia ca cere acestea si ca Dumnezeu daruieste dreptatea Lui nu
pentru ca cei ce se roaga ar fi vrednici de ea sau pentru ca noi am fi îndreptatiti
sa primim, ci pentru ca „Tie se cuvine toata slava, cinstea si închinaciunea”...
Adica: Pentru slava Ta ne rugam Tie. Caci pentru slava Ta ne-ai aratat noua,
nevrednicilor, atâta iubire de oameni. Pentru aceasta se cuvine sa-ti aducem
slava, dupa cuvântul Psalmistului: „Nu noua, Doamne, nu noua, ci numelui Tau
se cuvine slava!”80.
De aceea, sfârsind rugaciunea cea tainica, preotul rosteste cu glas tare, în
auzul tuturor, – acest ecfonis, pentru ca este si o încheiere a rugaciunii si în
acelasi timp pentru ca toti cei de fata sa ia parte la cântare si Dumnezeu sa fie
slavit de toata adunarea. Si în adevar, ascultatorii se asociaza preotului la
cântarea de slava. Caci dupa ce acesta rosteste cu glas tare ecfonisul, toti
credinciosii adauga „amin”; rostind acest cuvânt, ei îsi însusesc astfel toate
spusele lui.
Apoi preotul începe sfintele cântari ale antifoanelor, iar cei de fata
continua81 cântând cuvintele, de Dumnezeu insuflate, ale sfintilor Prooroci:
„Bine este a ne marturisi Domnului si a cânta numele Tau, Prea Înalte!”82.
Aceste cuvinte sunt dintru început foarte potrivite, întrucât ele spun despre
cântarea antifonica ceea ce trebuie sa stim despre orice cântare bisericeasca, în
general: ca este buna; caci „a ne marturisi” înseamna a multumi, a cânta lui
80 Psalmul CXIII, 9 (CXV, 1).
81 Cântarea antifoanelor era deci începuta, pe vremea lui Cabasila, de preot însusi. Acest uz este confirmat si
de faptul ca unele din vechile manuscrise cu rânduiala Liturghiei, care de obicei cuprindeau numai rugaciunile
preotului (cu sau fara ectenieile diaconale) înscriau si începutul antifoanelor. Precum explica Pr. Prof.
Vintilescu (Cântarea poporului în biserica, Buc, 1945, p. 10, nota 8) inaugurarea cântarii antifoanelor de catre
preot, era o particica similara celei în uz pâna astazi, când diaconul sau, în lipsa, preotul rosteste invitatia
„Toata suflarea sa laude pe Domnul”, înainte de citirea Evangheliei de la Utrenie, sau „Sfânt este Dumnezeul
nostru”, înainte de svetealna. (n.ed.)
82 Psalmul XCI, 1 – Pe vremea lui Cabasila, la Tesalonic, se întrebuintau înca numai psalmi antifonici în
aceasta parte a Liturghiei: în loc de Slava... Si acum..., Binecuvânteaza suflete al meu pe Domnul... (Ps. CII,
1) asa cum se cânta de obicei astazi la liturghia din Duminici si sarbatori, se cânta Antifonul I, adica Ps. XCI
(Bine este a ne marturisi Domnului...) în întregime, sau un numar oarecare de versete; în loc de Unul Nascut...
se cânta Antifonul II, adica Ps XCII (Domnul a împartit...), iar în loc de tropar sau Ferici se cânta Antifonul
III, adica Ps. XCIV (Veniti sa ne bucuram de Domnul...). Vezi Pr. P. Vintilescu, Liturghiile bizantine privite
istoric în rânduiala si structura lor. Buc. 1943, pp. 51-52. Lucrul acesta trebuie avut în vedere pentru a putea
întelege partile din Erminia lui Cabasila relative la explicarea antifoanelor si anume cap. XV, XVIII-XIX.
23 Nicolae Cabasila
Dumnezeu. Dupa ce se cânta acestea si cele ce urmeaza, diaconul îndeamna pe
credinciosi la rugaciune, poruncindu-le sa ceara aceleasi ca si mai înainte.
În timp ce se cânta antifonul iar credinciosii se roaga, preotul se roaga lui
Dumnezeu înlauntrul altarului pentru plinirea Bisericii în general si îndeosebi
pentru cei ce iubesc podoaba sfântului lacas, fiind totdeauna plini de râvna
pentru stralucirea lui; se roaga ca si ei, la rândul lor sa fie slaviti de Dumnezeu,
adaugând si explicarea: „Ca a Ta este stapânirea si a Ta este împaratia...”. Adica
slava si puterea de a înalta pe oricine, sta în mâna împaratilor; iar Tu esti
Împaratul cel vesnic si a Ta este stapânirea si a Ta este împaratia. Rostind acest
ecfonis cu glas tare, în auzul tuturor credinciosilor ca pe un imn de slava, si
luând, ca si mai înainte, partasia poporului la slavirea adusa lui Dumnezeu,
preotul începe îndata al doilea psalm antifonic, pe care credinciosii îl continua.
Apoi credinciosii înalta lui Dumnezeu rugaciunile pe care le conduce
diaconul, dupa cum am spus mai înainte. În acest timp, preotul se roaga iarasi, în
taina, pentru credinciosii ce se roaga împreuna cu el, ca fiecare în parte sa
dobândeasca de la Dumnezeu cele de trebuinta, în veacul de acum, si viata
vesnica în veacul ce va sa fie. Sfârsind, adauga explicatia: „Ca bun si iubitor de
oameni Dumnezeu esti...”, pe care o rosteste în auzul tuturor ca pe o încheiere
începând îndata cântarea antifonului al treilea.
În timpul acestei cântari, se face intrarea cu sfânta Evanghelie, care este
însotita de faclii si de cadelnite, întovarasita de toti slujitorii altarului si purtata
de diacon însusi, sau de preot, daca nu este diacon. Iar preotul înainte de a intra
în altar, oprindu-se la o mica distanta înaintea sfintelor usi pâna sa se termine
cântarea psalmului antifonic, se roaga lui Dumnezeu ca intrarea lui în altar sa fie
însotita de sfintii îngeri, care sa ia parte cu el la sfânta slujba si la slavirea lui
Dumnezeu. Si adauga explicatia: ca Dumnezeu se cuvine sa fie slavit de oameni
si de îngeri. Caci aceasta însemneaza: („Ca tie se cuvine toata slava, cinstea si
închinaciunea...”, din partea tuturor celor care stiu sa slaveasca pe Dumnezeu si
sa i se închine.
Rugându-se astfel, intra în altar si pune Evanghelia pe sfânta Masa.
CAPITOLUL XVI
Simbolismul Sfintei Liturghii, pe scurt
Trebuie însa sa revenim mai târziu, cu deamanuntul. Am spus mai
dinainte ca taina iconomiei lui Hristos este simbolizata prin însasi jertfa Sfintei
Liturghii. Dar ea este simbolizata si prin cele ce se savârsesc si se rostesc atât
înainte cât si dupa Jertfa. Anume Jertfa vesteste moartea, învierea [i înaltarea
Domnului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însusi dumnezeiescul Trup, cu
care El a înviat si S-a înaltat la ceruri; cele dinainte de Jertfa închipuiesc cele
petrecute înainte de moartea Domnului, adica întruparea, iesirea la propovaduire
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 24
si aratarea cea desavârsita în lume; iar cele de dupa Jertfa amintesc „fagaduinta
Tatalui” cum am numit-o Domnul Însusi, adica pogorârea Sfântului Duh peste
Apostoli83 si aducerea neamurilor lui Dumnezeu si partasia lor cu El, printr-însii.
Astfel, întreaga slujba este ca un curs unitar de istorie (sfânta) ce pastreaza de la
început pâna la sfârsit armonia si întregimea, încât fiecare din cele ce se
savârsesc sau se rostesc aduce partea sa de împlinire la întregul slujbei. De pilda,
psalmii antofonici, care se cânta la începutul Liturghiei, închipuiesc cea dintâi
treapta a iconomiei lui Hristos; iar cele urmatoare, adica citirile din Scriptura si
celelalte, închipuiesc treapta a doua.
S-a spus desigur, ca un altul ar fi rostul cântarilor si al citirilor din Sfânta
Scriptura: ele ar fi adica mijloace de curatire si de pregatire pentru primirea
Sfintelor Taine. Dar nimic nu se opune ca ele sa poata face si una si alta, adica
pe de o parte sa sfinteasca pe credinciosi, iar pe de alta sa simbolizeze iconomia
lui Hristos. Dupa cum hainele împlinesc, în primul rând, nevoia de
îmbracaminte, acoperind trupul, dar prin felul cum sunt croite arata si
îndeletnicirea, felul de viata si rangul celor ce le poarta, tot asa si aici. Se
întelege ca, întrucât cântarile si citirile sunt, în general, scripturi dumnezeiesti si
cuvinte de Dumnezeu insuflate, ele sfintesc pe cei ce le citesc si cânta; dar
întrucât au fost alese si orânduite într-un anumit fel, au si cealalta menire, adica
închipuiesc venirea si trairea în lume a lui Hristos.
Acelasi lucru este nu numai cu cântarile si citirile, ci si cu sfintele
ceremonii: fiecare din ele se savârsesc în vederea unei anumite trebuinte dar
totodata simbolizeaza si ceva din faptele, din lucrurile sau patimile lui Hristos.
Sa luam, de pilda, intrarea cu Sfânta Evanghelie în altar sau intrarea cu
cinstitele daruri. Fiecare din acestea se savârseste cu un scop practic: cea dintâi
sa se citeasca Evanghelia, cea de a doua ca sa se savârseasca jertfa. Dar si una si
alta închipuiesc iesirea sau aratarea în lume a lui Hristos: una închipuieste
aratarea, înca nedeplin\ si nedeslusita, de la început, cealalta pe cea desavârsita
si deplina.
Ba înca, între cele ce se savârsesc în timpul Sfintei Liturghii, sunt chiar
unele lucruri care nu corespund nici unei trebuinte, ci au doar un scop simbolic.
Asa sunt, de pilda, forma de sulita a copiei, împungerea prescurei si întiparirea
crucii pe ea, precum si turnarea apei calde în sfintele Daruri. De altfel si în alte
sfinte slujbe gasim multe de acestea. Astfel, în rânduiala botezului, cei ce vor sa
se boteze trebuie sa se descalte, sa se dezbrace si stând cu fata spre apus sa-si
întinda mâinile si sa sufle. Acestea si altele de acest fel nu corespund nici unei
trebuinte în savârsirea tainei, ci învata pe cel botezat ura si dezgustul ce trebuie
sa nutreasca fata de cel rau si cum trebuie sa-l alunge cel ce va sa fie un adevarat
crestin.
Asa stând lucrurile, sa urmarim cu privirea Liturghia întreaga, parte cu
parte, ca sa vedem cum cuprinde într-însa chipul iconomiei lui Hristos.
83 Vezi Luca XXIV, 49 si Fapte I, 4.
25 Nicolae Cabasila
Sa începem cu cântarile psalmilor antifonici.
CAPITOLUL XVII
Tâlcuirea primului antifon
Asadar, cel dintâi pas, cuvenit celor ce încep (sa cânte lui Dumnezeu),
este spre slavire. „Bine este a ne marturisi Domnului...”, zice imnul catre
Dumnezeu si Tatal si despre Unul-Nascut. „Bine este a ne marturisi Domnului si
a cânta numelui Tau, Prea Înalte...”84. Prea Înalt numeste imnul acesta pe Tatal,
iar Domn pe Fiul Unul-Nascut deci, bine este a lauda pe Fiul si pe Tine Tatal.
Ce înseamna aceste cuvinte? – Ele fac introducerea la cele ce urmeaza, vrând sa
spuna ca imnul este înaltat atât lui Dumnezeu-Tatal cât si Fiului? – Cântându-se
lucrurile Fiului, prin care a fost preamarit si Tatal. Caci care e motivul
(cuprinsul) imnului? – Coborârea Fiului din slava Dumnezeirii si smerenia Sa,
faptele si patimile îndurate de El prin întrupare. Pe acestea Psalmistul le numeste
mila si adevar: („... Sa vestim dimineata mila Ta, iar noaptea adevarul Tau”)85.
Le numeste mila, pentru ca Fiul, prin multa Sa bunatate si iubire de
oameni, nu a dispretuit pe oameni, care patimeau cumplit si-i erau straini si
vrajmasi; si nu numai ca S-a milostivit de neputinta noastra, ci S-a facut partas
chiar si suferinselor noastre, stricaciunii si mortii; nu numai ca ne-a izbavit din
greaua pierzanie, ci ne-a învrednicit si de împaratia cerurilor si de cele mai mari
bunatati. De aceea zice Sfântul Apostol Pavel: „Când s-a aratat bunatatea si
iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu...”86 vrând sa spuna ca
atunci s-a vazut pentru prima oara cât e de mare aceasta bunatate. Iar Domnul
zice: „Asa a iubit Dumnezeu lumea...”87, aratând prin aceste cuvinte
nemarginirea iubirii Sale. Astfel, pe drept cuvânt imnul numeste iconomia
mântuirii „mila”.
Iar adevar o numeste, pentru ca toate cele din Legea veche erau fata de ea
ca niste umbre si preînchipuiri. De aceea zice Proorocul despre ea: „Juratu-S-a
Domnul adevarul, lui David...”88. Si ce S-a jurat? – Ca Hristos va veni si va trai
pe pamânt, în trup: „Din roada pântecelui tau voi pune pe scaunul tau...”89, zice
Domnul, prevestind pe Mântuitorul Însusi. Si de unde se vede aceasta? – A
spus-o sfântul arhanghel Gavril, când a binevestit unde se vede aceasta? – A
spus-o sfântul arhanghel Gavril, când a binevestit Fecioarei nasterea cea mai
presus de minte, aratând cât de mare va fi Cel ce avea sa se nasca: „Si-i va da
84 Psalmul XCI, 1.
85 Psalmul XCI, 2.
86 Tit. III, 4.
87 Ioan III, 16.
88 Psalmul CXXXI, 11.
89 Psalmul CXXXII, 11.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 26
Lui, Domnul Dumnezeu tronul lui David, tatal Lui, si va împarati peste casa lui
Iacov în veci si împaratia Lui nu va avea sfârsit”90.
Dar adevarul însusi este si judecata si dreptate. De ce? – Pentru ca
Mântuitorul, înlaturând pacatul si zdrobind pe diavolul n-a facut aceasta prin
forta, adica n-a biruit prin taria trupeasca, ci prin judecata si prin dreptate, dupa
cum a zis Psalmistul: „Dreptatea si judecata sunt temeliile tronului Tau”91 si
dupa cum si noi în tribunale biruim pe potrivnicii nostri prin hotarârea
judecatorilor. De aceea zice Domnul: „Acum este judecata lumii acestei, acum
stapânitorul veacului acestuia va fi aruncat afara”92. Stiind acestea, Fericitul
Dionisie (Areopagitul) zice ca netarmuita iubire de oameni a bunatatii
dumnezeiesti a nimicit puterea cetei apostatice, adica a demonilor asupra
noastra, nu pentru ca îi este superioara în putere, ci pentru judecata si dreptate,
dupa cum graieste cuvântul predat noua în chip tainic93. Asadar, noi cântam în
acest imn nu numai mila si adevarul, ci si dreptatea si judecata lui Dumnezeu.
De aceea Psalmistul continua: „Ca drept este Domnul Dumnezeul nostru si nu
este nedreptate într-Însul”94.
Iar ceea ce a spus mai înainte: „Bine este a vesti dimineata mila Ta si
noaptea adevarul Tau...”, însemneaza ca trebuie sa laudam pe Dumnezeu nu
numai ziua ci si noaptea. Caci aici dimineata si noaptea sunt tot una cu „în toata
vremea”, cum gasim în alt psalm95.
Aceasta este tâlcuirea primului antifon.
CAPITOLUL XVIII
Ce însemneaza cântarile din profeti
de la începutul Liturghiei
(explicarea antifonului al doilea)
Al doilea antifon cânta însasi împaratia, stralucirea si puterea Fiului lui
Dumnezeu, câstigata de El prin pogorârea din slava Dumnezeirii si prin umilire.
Dar care este rostul acestor cuvinte profetice care se cânta acum? Si ce
însemnare au ele în legatura cu iconomia Mântuitorului?
– Ele închipuiesc începutul venirii Mântuitorului, când Acesta venise pe
pamânt, dar înca nu se facuse cunoscut multora, când era în lume, dar lumea nu-
L cunostea pe Dânsul; cu alte cuvinte, închipuiesc vremea de dinainte de Ioan
90 Luca I, 32-33.
91 Psalmul LXXXVIII, 14.
92 Ioan XII, 31.
93 Vezi Despre Ierarhia bisericeasca, cap. III, 3 (Migne, P.G., t. III col. 441B). Cf. si traducerea româneasca de
Pr. Cic. Iordanescu (Chisinau, 1932) pp. 102-103.
94 Psalmul XCI, 15.
95 Psalmul XXXIV, 1 „Binecuvânta-voi pre Domnul în toata vremea, lauda Lui va fi pururea în gura mea”.
27 Nicolae Cabasila
Botezatorul, mai înainte de a se aprinde lumina96. În acea vreme era înca nevoie
de cuvintele Proorocilor; dar dupa aceea, aratându-Se Însusi Cel proorocit, nu
mai era trebuinta de Prooroci. Caci Ioan Botezatorul si, chiar Tatal în fata lui
Ioan, L-a marturisit pe Însusi Cel venit. De aceea zice Scriptura ca „toti
Proorocii au proorocit pâna la Ioan”97. Deci cântarile profetice închipuiesc
vremea aceea dinainte de Ioan; de aceea, si cinstitele daruri, care închipuiesc pe
Hristos, înca nu sunt aduse la aratare, ci stau puse deoparte si acoperite.
Dar sa vedem acum cuvintele psalmului profetic. – „Domnul a împaratit,
întru podoaba S-a îmbracat”98. Însusirea sub care oamenii au cunoscut pe
Dumnezeu si careia ei s-au supus, au numit-o împaratie, pentru ca L-au cunoscut
plin de stralucire, de podoaba si de putere, asa cum se si cuvenea sa-L cunoasca.
Aceasta vrea sa spuna si Mântuitorul, când zice: „Datu-mi-s-a toata puterea în
cer si pe pamânt...99 ca si pamântenii, împreuna cu puterile ceresti, au cunoscut
pe Stapânul cel adevarat. Cercetând apoi cele ce urmeaza, vom gasi acelasi
înteles. Lamurind felul împaratiei si al puterii, Profetul continua: „Ca a întarit
lumea, care nu se va clati”100. Prin întarire, trebuie sa întelegem credinta; prin ea
a întarit Dumnezeu pe oameni, care se clatinau în ratacire, si i-a unit cu El. Caci
asa e cel ce se clatina: nu poate sa se statorniceasca de fel. Iar când Domnul
zice: „Mergând, învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui si al
Fiului si al Sfântului Duh...”101, vorbeste despre propovaduirea credintei.
Dar credinta singura nu e deajuns pentru a câstiga împaratia lui Dumnezeu
si, numai prin ea, neamurile n-ar fi fost mântuite pe deplin; ci era nevoie sa se
adauge si (faptele, adica) pazirea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea continua
Proorocul: „Marturiile Tale au fost crezute foarte”102 si de aceea Domnul, pe
lânga porunca botezului, adauga si îndemnul pazirii poruncilor, zicând: „...
învatându-le pe ele sa pazeasca toate câte am poruncit voua”. Caci ceea ce
Mântuitorul numeste porunci, Proorocul numeste marturii; acest lucru se vede
pretutindeni în Sfânta Scriptura, care numeste poruncile lui Dumnezeu marturii.
Dupa aceasta, Psalmistul adauga: „Casei Tale se cuvine sfintenie
Doamne, (întru lungime de zile”)103, întelegând prin sfintenie: jertfele, darurile si
toata închinarea cuvenita lui Dumnezeu. Vorbind astfel despre casa lui
Dumnezeu, Psalmistul arata ca aceasta casa nu e goala si nici parasita de
Dumnezeu, ci ea are într-însa pe însusi Stapânul. Caci daca ar fi goala, nu i s-ar
da ei cinstea cuvenita numai lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel
numeste biserica „lacas al Dumnezeului celui viu”, când zice: „... ca sa stii cum
trebuie sa te porti în casa lui Dumnezeu, care este biserica Dumnezeului Celui
96 Ioan I, 8-1, Cf. si Ioan V, 35.
97 Matei XI, 13.
98 Ps. XCII, 1 – Vezi nota 82.
99 Matei XXVII, 18.
100 Psalmul XCII, 2.
101 Matei XXVIII, 19.
102 Psalmul XCII, 6 (7).
103 Psalmul XCII, 6 (7).
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 28
viu”104. Acest lucru l-a adaugat si Mântuitorul la cele spuse mai sus fagaduind ca
va fi deapururea cu Biserica Sa: „Iata Eu sunt cu voi...» Si ceea ce Proorocul
spusese prin cuvintele „întru lungime de zile” Mântuitorul o spune prin
cuvintele: „... în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului”105.
Iata de ce aceasta psalmodie este o proorocire exacta a celor savârsite de
Mântuitorul prin cruce si moarte.
CAPITOLUL XIX
Tâlcuirea antifonului al treilea
Antifonul al treilea este ca o întâmpinare a lui Hristos, Care Se apropie si
Se arata; tocmai de aceea este asezat si se cânta înainte de iesirea si intrarea cu
Sfânta Evanghelie, prin care e închipuit Hristos. Când a cântat acest psalm,
Proorocul a avut în fata ochilor sufletesti privelistea sosirii lui Hristos; o
dovedeste mai ales bucuria si veselia de care se vede ca e cuprins si la care
cheama si pe altii sa ia parte: „Veniti sa ne bucuram de Domnul (si sa strigam lui
Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Sa întâmpinam fata lui întru marturisire si în
psalmi sa cântam Lui, ca Dumnezeu mare este Domnul si împarat mare peste tot
pamântul)...”106.
Omul n-ar fi avut parte de bucurie daca n-ar fi venit Domnul, caci bucuria
cea adevarata numai Hristos ne-a adus-o; iar daca sunt si unii care s-au bucurat
înainte de venirea Lui pe pamânt, acestia s-au bucurat numai pentru ca li s-a
descoperit de sus despre Hristos, precum zice Mântuitorul: „Avraam a saltat de
bucurie ca va vedea ziua mea si a vazut-o si s-a bucurat”107.
Sau cum spunea David însusi: „Da-mi mie bucuria mântuirii Tale”...108,
când se ruga lui Dumnezeu sa dobândeasca iarasi bucuria, pe care o avea întru
Hristos înainte de a fi pacatuit si pe care o pierduse prin pacat. Si dupa cum daca
ar fi zis: „Veniti sa ne luminam...” ar fi vestit sosirea luminii, tot asa, atunci
când zice: „Veniti sa ne bucuram de Domnul...”, Psalmistul arata ca se va ivi
însusi Pricinuitorul bucuriei.
Dupa aceea Îl numeste si „Mântuitor” si „Domn”. Mântuitor si mântuire Îl
numeste Scriptura pe Hristos, pentru ca dintre persoanele Treimii dumnezeiesti
numai Fiul S-a facut pe Sine savârsitor al mântuirii noastre, si toate le-a facut
prin Sine Însusi, dupa cum zice sfântul apostol Pavel: „... prin Sine însusi
savârsind curatirea pacatelor noastre”.109 Acest lucru l-a si dovedit El Însusi, ca
un bun pastor, care nu a trimis sa caute oaia cea pierduta, ci a cautat-o El singur,
104 I. Tim. III, 15.
105 Matei XXVIII 20.
106 Ps. XCIV, 1-3.
107 Ioan VIII, 56.
108 Psalmul L, 12.
109 Evrei I, 8.
29 Nicolae Cabasila
a gasit-o si a adus-o pe umerii Sai110. De aceea a si primit un nume care arata
aceasta, fiind numit Iisus (care pe evreieste însemneaza mântuitor).
„...Sa întâmpinam fata lui întru marturisire...” Prin „fata” întelegem
venirea Lui în lume. Adica sa nu asteptam sa-L vedem sosit acasa, ci sa-L
întâmpinam, de departe, întru marturisire, adica în cântari de slava. „Si în psalmi
sa cântam Lui...”, adica sa-I dam cinstea cuvenita lui Dumnezeu. El, într-adevar,
a binevoit sa se arate în chip de rob; noi însa sa nu uitam ca El e Stapânul nostru,
sa nu-L nesocotim din pricina trupului omenesc, sa nu fim ispititi a gândi despre
Cel Prea-Înalt ceva nevrednic, din pricina înfatisarii. Caci Cel ce Se ascunde sub
valul acestui trup, este Domnul: „mare este Domnul si împarat mare peste tot
pamântul”. Celelalte versete ale psalmului adauga toate cele ce se cuvin lui
Dumnezeu.
Iata deci care sunt cântarile profetice si în chipul acesta ele se cânta la
timpul cuvenit.
CAPITOLUL XX
Despre iesirea cu Sfânta Evanghelie si imnul Trisaghion
Când se termina cântarea antifoanelor, preotul stând în mijloc cu fata spre
altar, ridica în sus Sfânta Evanghelie si o pune în vazul poporului, amintind
astfel iesire în lume a Domnului, când a început sa se faca cunoscut. Caci Sfânta
Evanghelie întruchipeaza pe Hristos, dupa cum si scripturile Proorocilor se
numesc Prooroci, ca în cuvântul lui Avraam catre bogatul nemilostiv: „Au pe
Moise si pe Prooroci”111, întelegând adica scrierile acestora.
Iar dupa ce Cel proorocit a venit si S-a ivit El Însusi în lume, nimeni nu
mai voieste sa ia aminte la spusele Proorocilor; de aceea, dupa ce s-a aratat
Sfânta Evanghelie, cântarile profetice înceteaza si începem a cânta din ale
Noului Asezamânt (troparele): ori laudam pe Prea Sfânta Nascatoare de
Dumnezeu sau pe vreun Sfânt, ori slavim pe Hristos Însusi, pentru salasluirea
Lui întru noi, ori pentru cele ce a facut sau a patimit pentru noi, cât a trait pe
pamânt caci pe acestea Biserica le sarbatoreste totdeuana.
Apoi cântam pe Însusi Dumnezeu Cel în Treime, asa cum am învatat din
aratarea Mântuitorului (la Botezul Domnului: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare,
Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!”). Cântarea aceasta e împrumutata
parte din cântarea îngerilor, parte din cartea sfintilor psalmi ai Proorocului si este
alcatuita de Biserica lui Hristos, fiind închinata Sfintei Treimi. Într-adevar,
cuvântul „sfinte”, cântat de trei ori, este din imnul serafimilor112; iar cuvintele
„Dumnezeule, tare, fara de moarte” sunt din acel psalm al lui David, în care el
110 Cf. Luca XV, 4-6 [i Matei XVIII, 12, 13.
111 Luca VI, 29.
112 Vezi Isaia VI, 1-3. Cf. si Aproc. IV, 8.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 30
spune: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu Cel tare, Cel viu”113. Alegerea si
împreunarea acestor cuvinte precum si adausul cererii „miluieste-ne pe noi!”
este fapta Bisericii, care cunoaste si propovaduieste pe Unul Dumnezeu în
Treimea Sa. Prin aceasta, ea vrea sa arate, pe de o parte, legatura dintre Vechiul
si Noul Testament iar, pe de alta, ca îngerii si oamenii s-au unit într-o singura
Biserica si o singura ceata, prin venirea lui Hristos114, Cel ce e mai presus de
ceruri si totodata e si pe pamânt. De aceea, dupa ce Sfânta Evanghelie a fost
aratata si apoi dusa la altar, cântam imnul acesta cu glas tare, pentru ca Cel ce Sa
salasluit între noi ne-a asezat împreuna cu îngerii, facându-ne loc în ceata
lor.115
CAPITOLUL XXI
Despre rugaciunea trisaghionului si despre sfintele îndemnuri116
Înainte de cântarea întreit-sfânta, preotul se roaga în taina lui Dumnezeu
sa primeasca aceasta cântare a noastra si sa dea har celor ce o cânta. Ce har? –
Potrivit cântarii întreit-sfinte, preotul roaga pe Dumnezeu sa ne sfinteasca
sufletele si trupurile, daruindu-ne iertare de greseli, pentru ca sa putem sluji Lui
cu sfintenie în toate zilele. Rugaciunea se sfârseste cu ecfonisul: „Ca sfânt esti
Dumnezeul nostru si întru Sfinti Te odihnesti...”117. Adica a se bucura între Sfinti
si a sfinti este dat numai Celui cu adevarat sfânt. Glasuind acest ecfonis, si
înaltând slava lui Dumnezeu, preotul da astfel poporului credincios semnalul de
începerea cântarii celei întreit-sfinte; iar aceasta, raspunzând, ca de obicei,
Amin, începe cântarea118.
Terminându-se cântarea întreit-sfânta, preotul îndeamna pe toti sa nu fie
neatenti si cu nepasare, ci sa ia aminte la cele ce se savârsesc si se cânta; aceasta
vrea sa spuna îndemnul „Sa luam aminte!”. El ureaza apoi „Pace tuturor!”, iar
dupa aceea aminteste credinciosilor de întelepciunea cu care se cuvine sa ia
aminte la Sfintele taine. Care e aceasta întelepciune? – Sunt gândurile ce se
113 Psalmul XLI, 2.
114 Cf. Efeseni I, 10.
115 Cf. Sf. Chiril al Ierusalimului cat. V. myst., 6, Quasten 33/101 si trad. rom. de D. Fecioru, p. 569 – Ideea
aceasta a unei singure bisericii sau a unui singur cor alcatuit de îngeri si de oameni datorita întruparii si
rascumpararii este foarte familiara vechilor liturgisti rasariteni. O gasim de ex. în sec. V la Pseudo Dionisie
Areopagitul, în sec. VII la Sf. Maxim Marturisitorul, apoi, mult mai bine reliefata la comentatorii nestorieni ai
Liturghiei, printre care unul din sec. IX si în Expositio liturgicae a episcopului sirian Barsalibi, în sec. XI (Cf.
S. Salaville, tr. fr. p. 128 n.1).
116 Despre îndemnuri cf. Simeon al Tesalonicului, Despre Sf. rug. cap. 322.
117 Cuvintele „si întru Te odihnesti” nu mai figureaza azi în ecfonisul rugaciunii Trisaghionului. Ele se gasesc
în multe manuscrise vechi ale Liturghiei grecesti (vezi P. Trembela, Cele trei liturghii dupa ciducuu din Atena
(în grec.) Atena 1935, pp 40-41.
118 Precum se vede, pe timpul lui Cabasila (sec. XIV), rugaciunea Trisaghionului era citita înainte de cântarea
Trisag, iar în timpul ei, ca azi. Rânduiala descrisa de Cabasila este confirmata, de altfel de multe din
manuscrisele vechi ale Liturghiei (vezi P. Trembela, op. cit., pp 41-42, nota 9) (n. ed.).
31 Nicolae Cabasila
cuvin sa le avem în timpul sfintei slujbe si cu care trebuie sa privim si sa
ascultam cele ce se savârsesc si se rostesc, gândurile cele pline de credinta, cele
ce nu au nimic omenesc într-însele. Aceasta e întelepciunea crestina si asa se
tâlcuieste îndemnul „Întelepciune!”, adresat credinciosilor de catre preot
(diacon) de mai multe ori în cursul slujbei, ca un mijloc de a le aduce aminte
despre acele gânduri. Caci cu chipul acesta ni le aducem aminte unii altora,
deoarece un singur cuvânt redesteapta adesea în sufletele celor ce-l asculta, (tot
ce au în gând).
Dar pentru ce e necesara aceasta reamintire? – Fiindca puterea uitarii e
mare si nici una dintre slabiciunile omenesti nu pune, asa de des si asa de usor,
stapânire pe om, ca aceasta. Noi însa trebuie sa stam si sa luam parte la slujba, la
cântarile si la ceremoniile ei, cu gânduri cuviincioase daca vrem sa nu luam
degeaba parte la ele si sa ne pierdem timpul în zadar. Asa ceva nu e tocmai usor.
De aceea s-ar cuveni, desigur, ca noi, prin propria noastra vointa, sa stam trezi si
cu mintea încordata; dar (fiindca nu putem), e necesara o reamintire din afara de
noi, pentru ca sa putem pune iarasi stapânire pe gândul nostru, care e necontenit
furat de uitare si ademenit spre desartele griji.
Acelasi lucru vrea sa spuna si cântarea ce se cânta atunci când cinstitele
daruri sunt gata sa fie aduse la sfânta Masa: „Toata grija lumeasca sa o
lepadam!”.
Mai este, în sfârsit, si exclamatia „Drepti!”, care cuprinde tot un îndemn.
Ce ne îndeamna? – Ne cere ca noi, care ne apropiem de Dumnezeu si de Sfintele
Taine, sa fim în stare de veghe si nu cu lenevire, ci cu înfiorare si cu toata
cucernicia sa petrecem aceasta convorbire (cu Dumnezeu), fie ca privim, fie ca
graim, fie ca ascultam ceva din cele sfinte; iar cea dintâi dovada a râvnei si a
evlaviei noastre este statura dreapta a trupului, adica sa facem aceasta nu stând
jos, ci în picioare. Aceasta e tinuta celor ce se roaga, asa se cuvine sa stea niste
robi care si-au atintit luarea-aminte la semnul stapânilor, pentru ca sa alerge cu
grabire spre a-i sluji, îndata ce li s-ar porunci119. Iar noi nu suntem decât tot niste
robi facuti pentru orice slujire si care ne rugam lui Dumnezeu pentru lucrurile
cele mai de pret.
Iata deci care este întelesul sfintelor îndemnuri.
119 Cf. Ps. CXXII, 2-4 (123,2).
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 32
CAPITOLUL XXII
Despre citirile din Sfânta Scriptura, ordinea si simbolismul lor
Dupa cântarea întreit-sfânta, se citeste Apostolul apoi si Evanghelia –
dupa ce adunarea credinciosilor a cântat, mai întâi, un imn de slava lui
Dumnezeu: („Slava Tie, Doamne, slava Tie”)
Dar de ce înainte de citirile din Scriptura laudam pe Dumnezeu? – Pentru
ca acest lucru se cuvine sa-l facem ori de câte ori El ne daruieste ceva si deci cu
atât mai mult atunci când e vorba sa dobândim un bun asa de pretios, cum este
auzirea cuvintelor dumnezeiesti. Înainte de Apostol, cântarea (întreit-sfânta) e
amestecata cu cererea, caci se termina prin cuvintele „miluieste-ne pe noi!”. Dar
înainte si dupa Evanghelie înaltam o cântare adevarata, de lauda, fara cerere, ca
unii care stim ca Sfânta Evanghelie întruchipeaza pe Hristos si ca daca L-am
aflat pe Hristos, am dobândit totul. Caci într-însa se afla Mirele si avându-L pe
el, nu mai avem nevoie sa-I cerem nimic. Caci nu se cade ca fiii Mirelui sa
posteasca, atâta vreme cât Mirele este cu dânsii, ci numai sa-l cinsteasca si sa-L
laude120. Pentru acelasi motiv, si imnul serafimilor, asa cum îl redau Proorocii
121, este tot o cântare de lauda curata, fara cerere.
Dar ce rost au citirile din Scriptura în acest moment al slujbei? – Daca
vrei sa stii folosul lor, l-am spus:122 ele ne pregatesc si curatesc mai dinainte,
pentru sfintirea cea mare a Sfintelor Taine. Iar daca vrei sa afli care este
însemnarea lor, afla ca ele închipuiesc aratarea în lume a Domnului prin care El
s-a facut cunoscut, pe încetul, dupa învierea Sa. De aceea mai întâi ni se arata
sfânta Evanghelie închisa, închipuind prima aratare123. Tatal a marturisit pe Fiul,
care era înca necunoscut124, când Fiul, negraind nimic despre Sine, avea nevoie
de glasul unui vestitor. Dupa aceea, citirile din Scriptura închipuiesc aratarea
mai vadita a Mântuitorului, când El vorbea tuturora, în public si S-a facut
cunoscut nu numai prin cele ce a grait El Însusi, ci si prin ce a învatat pe
Apostoli sa propovaduiasca, trimitându-i catre oile cele pierdute ale casei lui
Israel125. De aceea se citeste atât din cartile sfintilor Apostoli, cât si din Sfânta
Evanghelie însasi.
Dar de ce nu se citeste mai întâi Evanghelia? - Pentru ca cele graite de
Domnul Însusi ne înfatiseaza aratarea Lui mai lamurit decât cele spuse de
Apostoli. Stim însa ca Mântuitorul nu a aratat oamenilor dintr-odata si pe de-antregul
marimea puterii si a bunatatii Sale (aceasta o va face la a doua Sa
venire), ci a înaintat treptat de la ceea ce era mai nevadit la ceea ce era mai
120 Cf. Matei IX, 16.
121 Vezi Isaia VI, 1-3, Cf. si Apoc IV, 18.
122 Vezi cap. I si XVI.
123 În textul original = h& epifaneia (epifania) numele sarbatorii de la 6 Ian. (la început nasterea si Botezul,
apoi numai Botezul).
124 Aluzie la evenimentele de la Botezul Domnului. Vezi Matei III, 13-17.
125 Cf. Matei X, 6.
33 Nicolae Cabasila
vadit. De aceea este potrivit sa se citeasca Apostolul înaintea Evangheliei, vrând
sa se arate astfel ca manifestarea Domnului în lume s-a facut treptat. Tot pentru
acest motiv, lucrurile care amintesc aratarea Lui deplina, sunt pastrate pentru
partea de la urma a slujbei, dupa cum se va vedea din cele ce urmeaza.
CAPITOLUL XXIII
Despre rugaciunile de dupa Evanghelie
Dupa ce s-a citit sfânta Evanghelie, diaconul îndeamna multimea sa se
roage, iar în altar preotul se roaga si el, în taina, ca rugaciunile credinciosilor sa
fie primite de Dumnezeu; apoi, slavind cu glas mare pe Dumnezeu, îi ia si pe ei
partasi la slavire.
Dar care e rugaciunea obsteasca cea mai potrivita, îndata dupa
Evanghelie? – E rugaciunea pentru cei ce pazesc cuvântul Evangheliei, pentru
cei ce imita iubirea de oameni a lui Hristos, Cel simbolizat prin Evanghelie. Si
care sunt acestia? – Pastorii Bisericii si capeteniile popoarelor, adica cei ce
chivernisesc treburile obstesti. Caci daca acestia îsi tin fagaduiala, propovaduind
bine si pazind cele scrise în Evanghelie, împlinesc si lipsa lui Hristos, dupa cum
zice Sfântul Apostol Pavel 126, pascând turma Lui, dupa învatatura data de El. În
rândul acestora sunt trecuti apoi, ca vrednici sa fie pomeniti în rugaciunile
obstei, si ctitorii, îngrijitorii sfintelor lacasuri, învatatorii virtutii si toti cei ce, în
vreun fel oarecare, fac bine obstei bisericesti si celor sfinte.
Acum însa ne apropiem de sfânta Jertfa, la care nu se cade sa fie de fata
cei nebotezati, pe care îi numim „catehumeni” (cei chemati), întrucât ei au primit
crestinismul numai din auzite si, atât cât se poate, din învatatura. Pe acestia
preotul îi îndeparteaza acum din ceata credinciosilor crestini, citind mai întâi o
rugaciune pentru dânsii, în care se roaga ca ei sa se desavârseasca,
învrednicindu-se de botez la vremea cuvenita. Iar motivul acestei rugaciuni este
slavirea lui Dumnezeu: „Ca si acestia sa slaveasca împreuna cu noi întru tot
cinstitul si de mare cuviinta numele Tau...”
Dupa ce rosteste acest ecfonis ca pe o slavoslovie, luând astfel ca partasi
la slavire multimea credinciosilor, preotul zice în taina o alta rugaciune127, în
care mai întâi multumeste lui Dumnezeu ca l-a învrednicit pe deplin sa stea
înaintea Lui si sa-si înalte mâinile spre El, pentru sine si pentru credinciosi, iar
dupa aceea se roaga sa se învredniceasca a face acest lucru în toata vremea, cu
cuget curat. Iar încheierea acestei rugaciuni este tot slava lui Dumnezeu: „Ca tie
se cuvine toata slava...” Slavind astfel pe Dumnezeu, dupa obicei, împreuna cu
poporul, preotul se roaga din nou, în taina128, pentru sine si pentru norod, ca fara
126 Coloseni I, 24.
127 Rugaciunea întâi pentru credinciosi.
128 Rugaciunea a doua pentru credinciosi.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 34
de osânda sa stea înaintea sfântului Jertfelnic, nepatat de nici o întinaciune
trupeasca sau sufleteasca, iar pe credinciosii care se roaga împreuna cu el sa-i
învredniceasca a se împartasi cu Sfintele Taine fara vinovatie si fara osânda si,
pe lânga aceasta, sa mosteneasca împaratia cerurilor.
Si aceasta rugaciune se încheie tot prin slavirea lui Dumnezeu, spre care
ne-a îndemnat sfântul apostol Pavel, zicând: „Toate spre slava lui Dumnezeu sa
le faceti!”129. Adica preamarirea lui Dumnezeu sa fie telul nostru de totdeauna.
Agricultorii au ca scop al muncii lor produsul roadelor câmpului, pentru care se
trudesc bucurosi; negutatorii urmaresc câstigul, altii altele si asa mai departe.
Noi însa, în toate câte facem, slava lui Dumnezeu sa o cautam. Caci noi suntem
niste robi care datoram Stapânului nostru aceasta slujire, ca unii care pentru ea
am fost ziditi de Dânsul dintru început si tot pentru ea am fost rascumparati din
nou. De aceea vedem cum Biserica se îngrijeste necontenit de slava lui
Dumnezeu, propovaduind-o în toata lumea cântând-o în toate slujbele sfinte,
socotind-o totul si toate facându-le pentru ea: rugaciunile si cererile, sfintele
slujbe, îndemnurile si orice lucrare sfânta.
CAPITOLUL XXIV
Despre aducerea cinstitelor daruri la sfânta Masa
Laudând cu glas mare pe Dumnezeu, preotul merge la procomidiar si,
ridicând cu evlavie cinstitele daruri în dreptul fruntii, iese din altar; purtându-le
astfel, le duce la sfânta Masa, ocolind prin sânul bisericii, pasind încet si solemn.
iar credinciosii cânta si îngenuncheaza înaintea lui cu tot respectul si cucernicia,
rugându-se sa-i pomeneasca la aducerea darurilor, în timp ce el înainteaza însotit
de faclii si de cadelnite, intrând astfel în altar, în timp ce el înainteaza însotit de
faclii si de cadelnite, intrând astfel în altar.
Acestea se savârsesc dupa trebuinta: darurile, care vor fi în curând jerfite,
trebuiau aduse si puse pe jertfelnic. Iar acest lucru se face cu toata cinstea si
cuviinta posibile, caci asa se aduceau daruri lui Dumnezeu; chiar si împaratii,
când trebuiau sa aduca daruri lui Dumnezeu, nu încredintau altora acest lucru, ci
ei însisi, având coroana pe cap, ,mergeau si le aduceau singuri.
Acestea înfatiseaza însa si aratarea cea din urma a lui Hristos, prin care
mai ales a aprins ura iudeilor, când a facut drumul din patrie (Galileia) la
Ierusalim, unde trebuia sa se jertfeasca, intrând calare pe asin în oras, escortat si
aclamat de multimi.
În acest moment, trebuie sa îngenunchem înaintea preotului si sa-l rugam
ca sa ne pomeneasca în rugaciunile Jertfei. Caci nu exista o alta forma de
rugaciune care sa poata atât de mult si care sa ne dea nadejdi mai tari ca aceea
129 I Cor X, 31.
35 Nicolae Cabasila
adusa prin aceasta înfricosata Jertfa, care a curatit, fara nici o plata, pacatele si
faradelegile lumii. Iar daca unii dintre cei ce îngenuncheaza înaintea preotului,
când acesta intra cu cinstitele daruri, se închina darurilor purtate, socotindu-le
drept Trup si Sânge al lui Hristos, acestia fac confuzie cu Liturghia darurilor mai
înainte sfintite, nestiind deosebirea dintre aceste Liturghii. Caci Liturghia
Sfântului Ioan (si cea a Sfântului Vasile), la acest vohod, au darurile nejertfite si
înca nesfintite, pe când Liturghia darurilor celor mai înainte sfintite le are slujite
mai dinainte si prefacute în Trupul si Sângele Domnului130.
CAPITOLUL XXV
Despre rugaciunile de dupa intrarea cu cinstitele daruri
si despre îndemnurile preotului catre popor
Preotul aseaza cinstitele daruri pe sfântul Prestol. Apoi, ca unul ce e
aproape de sfintirea darurilor si e gata sa se atinga de înfricosata Jertfa, se
pregateste pe sine si se curateste prin rugaciuni, sârguindu-se sa fie destoinic
pentru lucrarea sfânta. Dar se pregateste nu numai pe sine, ci si pe poporul ce sta
înainte, cautând sa-l faca vrednic de primirea Harului, prin rugaciune, prin
iubirea dintre dânsii, si prin marturisirea credintei.
(„Sa ne iubim unii pe altii, ca într-un gând sa marturisim...”). Iar în
acestea consta toata pregatirea pe care ne-a impus-o Domnul, când a zis: „Fiti
pregatiti!...”131. Caci prin ele se exprima credinta si faptele: credinta se arata prin
marturisirea ei, iar faptele prin iubire, care este coroana oricarei fapte bune si
culmea a toata virtutea.
Dar acestea vin la urma. Ceva mai înainte, preotul îndeamna pe
credinciosii prezenti sa se roage pentru cele ce se cuvin atunci: „Pentru cinstitele
daruri ce sunt puse înainte, Domnului sa ne rugam!”. Sa rugam adica pe
Dumnezeu pentru darurile puse înainte, ca sa le sfinteasca si ca aducerea noastra
de la proscomidie sa ajunga la împlinire. Adaugând acum si celelalte lucruri
pentru care trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu, preotul ne îndeamna „pe noi
însine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”.
Apoi, rostind ca de obicei, , în auzul tuturor, sfârsitul rugaciunii rostite în taina si
slavind astfel pe Dumnezeu împreuna cu poporul, se roaga si îndeamna pe toti
credinciosii la pace între dânsii. Anume, dupa ce zice: „Pace tuturor!”, adauga:
„Sa ne iubim unii pe altii...” Iar pentru ca porunca apostolica ne îndeamna sa ne
130 Despre acest am\nunt vezi l\muriri suplimentare, `n lucrarea Explicarea Sfintei Liturghii dup\ Nicolae
Cabasila, Bucure[ti, 1943, pp. 195-197.
131 Matei XXIV, 44.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 36
rugam unii pentru altii132 poporul se roaga si el pentru pacea preotului,
raspunzându-i: „Si duhului tau”133.
Dar din iubirea noastra unii fata de altii, decurge si iubirea fata de
Dumnezeu, iar de iubirea catre Dumnezeu e strâns legata credinta desavârsita si
vie în El. De aceea, dupa ce preotul ne-a adus aminte de porunca iubirii,
îndemnându-ne sa ne iubim unii pe altii, adauga îndata datoria marturisirii
credintei: „... ca într-un gând sa marturisim...”. Iar credinciosii proclama cu glas
tare pe Dumnezeu Care se cuvine sa-L marturiseasca, adica pe Sfânta Treime:
(„Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita”).
CAPITOLUL XXVI
Despre marturisirea credintei,
despre îndemnurile si rugaciunile preotului pentru credinciosi
si despre raspunsurile acestora
Apoi preotul îndeamna pe toti sa marturiseasca ceea ce au învatat sa
creada despre Dumnezeu, adica întelepciunea cea adevarata, despre care
Apostolul zice: „Propovaduim o întelepciune celor desavârsiti...”134 Aceasta
întelepciune nu a cunoscut-o lumea, adica înteleptii lumii, care nici nu cunosc si
nici nu cred ca exista ceva mai de pret si mai presus decât cunoasterea lucrurilor
sensibile. Acestei întelepciuni ne îndeamna preotul sa-i deschidem toate usile
(„Usile, usile, cu întelepciune sa luam aminte!”), adica gurile si urechile noastre,
ca si cum ar spune: însusiti-va aceasta întelepciune, graind-o si ascultând-o
necontenit, dar nu cu lenevire, ci cu luare aminte si concentrându-va în voi
însiva. Iar credinciosii rostesc întreaga marturisire, adica simbolul credintei.
Dupa aceea, preotul zice: „Sa stam bine, sa stam cu frica...!” Adica sa
staruim cu tarie în credinta pe care am marturisit-o si sa nu ne lasam ademeniti
de vorbaria ereticilor. Sa stam cu frica, pentru ca e mare primejdia pentru cei ce
lasa sa le patrunda în suflet vreo îndoiala despre aceasta credinta. Staruind astfel
neclintiti în credinta, vom putea aduce darurile noastre, lui Dumnezeu, potrivit
cuvântului. Care cuvânt? – „În pace”. Caci preotul continua: „... sa luam aminte,
sfânta jertfa în pace sa o aducem”. Adica sa ne amintim de cuvintele
Mântuitorului: „Daca aduci darul tau la altar si-ti aduci aminte ca cineva are
ceva împotriva ta, împaca-te mai întâi cu el, apoi întorcându-te, adu darul
tau”135.
132 Vezi Efes. VI, 18; Colos IV, 3; II. Tes. V, 25; I Tim.II, 1 Iacov V, 16 etc.
133 Cf. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XVIII, 3 la II Cor. (Migne, P.G., t. LXI, col. 527): „Precum se roaga
preotul pentru popor, asa si poporul se roaga pentru preot în timpul înfricosatoarelor Taine; caci aceasta si
nimic altceva nu înseamna cuvintele: Si cu duhul tau”.
134 I Cor. II, 6 sq.
135 Citat liber dupa Matei V, 23-24.
37 Nicolae Cabasila
Iar credinciosii raspund: (Mila pacii, jertfa laudei!) adica nu numai sa
aducem Jertfa în pace, dar aducem pacea însasi în chip de dar, ca pe o a doua
jertfa. Aducem lui Dumnezeu mila, caci El a zis: „Mila voiesc, iar nu jertfa”136.
Iar mila este roada p\cii celei trainice si curate, caci daca nici o patima nu
tulbura sufletul, nimic nu-l împiedica sa fie plin de mila. Dar (poporul adauga:
aducem) si „jertfa de lauda”137.
Dupa ce s-au rostit acestea, preotul ureaza credinciosilor, lucrul cel mai
dumnezeiesc si mai mare decât toate: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si
dragostea lui Dumnezeu Tatal si împartasirea Sfântului Duh sa fie cu voi, cu
toti!”. Iar credincosii, potrivit poruncii care ne îndeamna sa ne rugam unii pentru
altii138 si ei ureaza acelasi lucru preotului, raspunzându-i: „Si cu duhul tau”.
Urarea de mai sus este luata din epistolele Sfântului Apostol Pavel 139. Printrînsa,
preotul cere pentru noi, de la Sfânta Treime, toata darea cea buna, tot darul
desavârsit140, pe care îl numeste felurit, dupa fiecare din fericitele fete treimice:
de la Fiul cere har, de la Tatal dragoste, iar de la Duhul împartasire. Caci Fiul Sa
jertfit pe Sine, ca sa mântuiasca pe oameni, care nu-i dadusera nimic în
schimb, ba erau înca si osânditi: „Ca a murit pentru noi, care eram înca
pacatosi”, zice Scriptura141; de aceea, grija aceasta a Lui fata de noi se numeste
har (dar gratuit). Iar Tatal S-a milostivit iarasi de neamul omenesc, datorita
patimilor Fiului Sau, si a iubit pe cei ce-I erau vrajmasii142; pentru aceea,
îndurarea Lui fata de noi se numeste dragoste. Apoi, fiindca se cadea ca Cel
bogat în îndurare143 sa împartaseasca din ale Sale pe vrajmasii preschimbati în
prieteni, lucrul acesta L-a îndeplinit Sfântului Duh, pogorându-Se peste sfintii
Apostoli; de aceea, bunatatea Duhului fata de oameni se numeste împartasire.
Dar va zice cineva ca toate aceste bunuri s-au dat oamenilor prin venirea
Mântuitorului; prin urmare, de ce ne mai rugam pentru niste lucruri care ni s-au
dat odata? – Pentru ca, dupa ce le-am primit, sa nu le pierdem ci sa le pastram
pâna la sfârsit. De aceea nu se zice: „sa vi se dea voua, tuturor ca unele ce v-au
si fost date”, ci: „sa fie cu voi, cu toti!”, adica sa nu se departeze de la voi Harul
care vi s-a dat.
Învrednicindu-i pe credinciosi de o asemenea urare si înaltându-le astfel
sufletele, preotul cauta sa ridice gândul lor de la cele pamântesti, zicând: „Sus sa
avem inimile!” Sa cugetam adica cele de sus, iar nu cele de pe pamânt”.144 Iar
credinciosii încredinteaza si raspund ca inimile lor sunt acolo unde este comoara
136 Osea VI, 6; Matei IX, 13 si XII, 7.
137 Vezi Ps. XLIX, 14,23; CVI (VII), 22; CXV, 8 (În Septuaginta. În celelalte editii = Ps. CXVI, 17); Evrei
XIII, 15.
138 Vezi nota 109.
139 Vezi II Cor. XIII, 14.
140 Cf. Iacov I, 17.
141 Romani V, 8.
142 Cf. Romani V. 10; Coloseni I, 20-21.
143 Cf. Efes II, 4.
144 Colos III, 6.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 38
noastra145, unde se afla Hristos sezând de-a-dreapta Tatalui: „ Avem (inimile
înaltate) cate Domnul!”.
CAPITOLUL XXVII
Despre rugaciunea de multumire
si despre sfintirea darurilor
Pregatiti astfel în chipul cel mai frumos si mai sfânt, ce ne mai ramâne
decât sa începem a multumi lui Dumnezeu, Vistierul tuturor bunatatilor? De
altfel, imitând pe Preotul Cel dintâi, care mai înainte de a ne lasa Taina, înainte
de rugaciunea sfintitoare, prin care sfinteste sfintele Daruri, înalta multumire
catre Dumnezeu si Tatal Domnului nostru Iisus Hristos: „multumim
Domnului!”. Ceea ce credinciosii încuviinteaza adaugâgând: „Cu vrednicie si cu
dreptate”...
Preotul aduce în taina multumire lui Dumnezeu, slavindu-L, laudându-L
cu îngerii, marturisind darurile tuturor bunatatilor pe care ni le-a dat noua de la
începutul veacului amintind în cele din urma, despre însasi negraita si cea mai
presus de cuvânt iconomie a Mântuitorului. Apoi sfinteste cinstitele daruri si
Jertfa este înfaptuita. Dar cum? – Preotul istoriseste acea înfricosatoare Cina:
cum, chiar înainte de patimi, Domnul a încredintat Taina sfintilor Sai ucenici,
cum a primit paharul, a luat pâinea si a sfintit Euharistia si cum a grait cuvintele
prin care a aratat Taina aceasta repetând însesi acele cuvinte ale Mântuitorului,
preotul cade apoi în genunchi, se roaga si se cucereste, aplicând acele
dumnezeiesti cuvinte ale Unuia-Nascut Fiului Sau si Mântuitorul nostru, la
darurile puse înainte, ca primind ele pe Prea sfântul si atotputernicul Sau Duh, sa
se prefaca: pâinea în însusi cinstitul si sfântul Sau Trup, iar vinul în însusi
curatul si sfântul Sau Sânge.
Rostind acestea, tot miezul sfintei slujbe s-a împlinit: darurile s-au sfintit
si Jertfa s-a savârsit, iar marea Victima, adica Mielul cel junghiat pentru lume,
se vede zacând pe Sfânta Masa. Caci acum pâinea nu mai este doar o închipuire
a trupului Domnului sau numai o icoana a adevaratului Dar, care ar avea doar o
întiparire a mântuitoarelor patimi ca pe o tablita, ci este însusi Darul cel
adevarat, însusi Trupul Stapânului Cel atotsfânt: Trupul care a primit cu adevarat
toate acele umiliri, ocari si loviri, Trupul care a fost rastignit si jertfit, care a dat
marturia cea buna înaintea lui Pilat din Pont146, Trupul care a fost biciuit si
batjocorit, care a îndurat scuipari si a gustat fiere. Asisderea si vinul este acum
însusi Sângele care a tâsnit din Trupul cel împuns cu sulita. Este Trupul si
145 Vezi Matei VI, 21.
146 Matei XXVII, 1-24.
39 Nicolae Cabasila
Sângele care s-a zamislit de la Duhul Sfânt, s-a nascut din Sfânta Fecioara, a fost
îngropat, a înviat a treia zi, s-a înaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.
CAPITOLUL XXVIII
De ce credem cu tarie în aceasta taina
Care ne este temeiul credintei?
Este ca Însusi Domnul a spus: „Acesta este trupul Meu... Acesta este
sângele Meu...”147. Apoi, El Însusi a poruncit sfintilor Apostoli, iar prin ei
Bisericii întregi, sa savârseasca aceasta taina, zicând: „Aceasta sa faceti întru
pomenirea Mea”148. Si nu le-ar fi poruncit acest lucru, daca nu le-ar fi dat si
puterea de a-l face. Care e aceasta putere? – E Sfântul Duh, puterea care a
înarmat de sus pe Sfintii Apostoli, precum le fagaduise Domnul: „Iar voi
ramâneti în cetatea Ierusalimului, pâna ce va veti îmbraca cu putere de sus”149.
Prefacerea darurilor este lucrarea acelei pogorâri a Sfântului Duh. Caci
Mângâietorul nu S-a pogorât o data pentru ca dupa aceea sa ne paraseasca, ci
este si va fi cu noi pâna la sfârsit, deoarece Mântuitorul L-a trimis ca sa ramâna
cu noi în veci: „Duhul Adevarului, pe Care lumea nu poate sa-L primeasca,
pentru ca nu-L vede si nici nu-l cunoaste; voi însa Îl cunoasteti, caci cu voi
ramâne si întru voi este”150. El savârseste tainele, prin mâinile si limba preotilor.
Dar Domnul ne-a trimis nu numai pe Sfântul Duh, ca sa ramâna cu noi, ci a
fagaduit ca si El Însusi va ramâne cu noi pâna la sfârsitul veacului151 .
Mângâietorul sta însa de fata în chip nevazut, pentru ca El nu S-a întrupat,
pe când Mântuitorul Se vede si poate fi pipait, în înfricosatele si Sfintele Taine,
ca unul Care a luat firea noastra si o poarta în veci. Aceasta e puterea preotiei, El
e Preotul (jertfei noastre). Caci nu S-a adus pe Sine si nu s-a jertfit o data, ca
apoi sa-Si lase preotia, ci necurmat îndeplineste pentru noi aceasta slujire, prin
care este si mijlocitor al nostru catre Dumnezeu, în veci152. De aceea I s-a si
spus: „Tu esti preot în veac”153.
Iata pentru ce credem, fara pic de îndoiala, ca sfintirea darurilor, ca si
celelalte taine se înfaptuiesc întocmai dupa dorinta si rugaciunile preotului.
147 Matei XXVI, 26-28; Marcu XIV, 22-24; Luca XXII, 17-20 si I Cor XI, 23-25.
148 Luca XXI, 49 si I Cor XI, 24.
149 Luca XXIV, 19 si Fapte I, 4.
150 Ioan XIV, 17.
151 Vezi Matei XXVIII, 20.
152 Cf. Evrei VII, 24-25.
153 Psalmul CX. 4 si Evrei VII, 17.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 40
CAPITOLUL XXIX
Despre cele ce ne obiecteaza unii latini cu privire la sfintirea
darurilor si raspuns la obiectiunea lor
Aici însa unii Latini resping învatatura noastra. Ei sustin ca, dupa, ce s-au
rostit cuvintele Mântuitorului: „–Luati, mâncati...” si celelalte, n-ar mai fi nevoie
de nici o rugaciune pentru sfintirea darurilor, întrucât aceasta sfintire s-ar savârsi
prin însesi cuvintele de mai sus. Prin urmare – zic ei mai departe cei care, dupa
rostirea acelor cuvinte, numesc darurile tot pâine si vin, rugându-se pentru
sfintirea lor ca si când ar fi înca nesfintite nu numai ca sunt atinsi de boala
necredintei, dar mai fac si un lucru oarecum zadarnic si de prisos. Ca darurile se
sfintesc prin cuvintele Mântuitorului – pretind ei –, o dovedeste sfântul Ioan
Gura de Aur. Acesta zice ca, asa precum cuvintele: „cresteti si va înmultiti...” au
fost rostite o singura data de catre Dumnezeu, la facerea lumii154, dar sunt de-apururea
lucratoare, tot asa si cuvintele de la instituirea Sfintei Euharistii, desi
rostite o data de catre Mântuitorul, îsi fac totdeauna efectul 155. Urmeaza de aici
ca cei ce se bizuiesc mai mult pe propria lor rugaciune decât pe cuvintele
Mântuitorului, mai întâi dispretuiesc acele cuvinte ca lipsite de orice putere; al
doilea, ei dovedesc ca se încred mai mult în ei însisi; si, al treilea, ei fac ca un
lucru asa de mare, cum este taina prefacerii, sa atârne de efectul îndoielnic al
unei rugaciuni omenesti. Astfel, unii ca acestia fac sa para plina de nesiguran]\
tocmai taina în care trebuie sa credem cu cea mai mare tarie; caci nu totdeauna
cel ce se roaga este si ascultat, chiar daca ar fi un Pavel în virtute.
Nu e greu însa sa respingem toate aceste critici ale Latinilor. Sa începem
chiar cu spusele dumnezeiescului Ioan Gur\ de Aur, pe care ei se întemeiaza atât
de mult; sa vedem daca cuvintele de la Cina ale Mântuitorului au aceeasi putere
ca si cuvintele de la creatie.
Într-adevar, Dumnezeu a zis: „Cresteti si va înmultiti!...” Dar ce? Nu
cumva dupa rostirea acestor cuvinte nu mai avem trebuinta de nimic altceva
pentru ca sa crestem si sa ne înmultim? Oare nu avem nevoie de casatorie, de
familie, si de atâtea altele, fara de care neamul omenesc nu poate dainui si
înainta? Caci pentru a naste fii, trebuie mai întâi sa ne casatorim, iar dupa
casatorie sa ne si rugam pentru acelasi lucru, fara ca prin aceasta sa credem ca
dispretuim cuvintele de la creatie: stim ca ele sunt principiul nasterii, dar îsi fac
efectul numai prin casatorie, prin hrana si celelalte.
Tot asa si la sfintirea darurilor: noi credem ca însesi cuvintele
Mântuitorului savârsesc taina prefacerii, însa numai prin mijlocirea preotului,
154 Vezi Facere I, 28.
155 Vezi Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia I despre tradarea lui Iuda. 4 (P.G., t. XLIX), col 380 si trad. Rom. din
volumul „Sasezeci si patru cuvinte sau predice ale celui dintru sfinti Parintelui nostru Ioan Hrisostomul”,
traduse de Melchisedesc, episcopul Romanului, (Buc., 1893, p. 449).
41 Nicolae Cabasila
adica la cererea si prin rugaciunea lui. Caci acele cuvinte nu lucreaza de la sine,
prin oricine sau oricum, ci sunt multe conditiuni care se cer îndeplinite si fara de
care ele nu-si fac efectul. De pilda, cine nu stie ca moartea Domnului este
singura care a adus lumii iertarea pacatelor? Dar mai stim si altceva ca, în afara
de ea, mai e nevoie si de credinta, de spovedanie si de rugaciunea preotilor; fara
acestea nimeni nu e dezlegat de pacate. Dar ce? Asta înseamna ca dispretuim noi
moartea Domnului sau o credem lipsita de orice putere, daca socotim ca la
roadele ei trebuie sa adaugam, neaparat, si conlucrarea noastra însine? –
Nicidecum!
Prin urmare, nu e deloc drept sa criticam pe cei ce se roaga pentru
sfintirea darurilor; bizuindu-se pe rugaciune, acestia nu se încred în ei însisi
(cum pretind Latinii), ci în Dumnezeu, Care a fagaduit ca ne va da156. Caci ideea
de rugaciune presupune tocmai contrariul (a ce cred Latinii): ceea ce face pe
oameni s\ se roage, este ca nu se bizuiesc pe ei însisi, ci cred ca numai
Dumnezeu ar putea sa le împlineasca ruga. Aceasta o spune cel ce se roag\,
atunci când, uitându-se pe sine, alearga la Dumnezeu, ca unul care îsi recunoaste
neputinta si de aceea îsi pune toata nadejdea în Cel de sus. „Nu-mi este dat mie
acest lucru – zice el – si nici nu sta în putinta mea, ci al Tau este si în Tine îmi
pun toata încrederea...” Deci, cu atât mai mult, atunci când ne rugam pentru
niste lucruri mai presus de fire si de orice pricepere, cum sunt Sfintele Taine,
trebuie neaparat sa ne punem încrederea numai si numai în Dumnezeu. Caci
omul n-ar fi fost nici macar sa-i treaca prin minte asemenea lucruri daca nu l-ar
fi învatat Dumnezeu, nici sa le doreasca daca nu-l îndemna El, si nici nu s-ar fi
asteptat sa le primeasca, daca Cel fara minciuna157 nu l-ar fi facut sa le
nadajduiasca. Asa încât nimeni n-ar fi cutezat macar sa se roage pentru ele, daca
n-ar fi aratat limpede El Însusi ca într-adevar voieste sa I le cerem si ca le va da
celor ce I se roaga cu staruinta.
Iata de ce rugaciunea noastra pentru sfintirea darurilor (epicleza) nu poate
fi nici îndoielnica si nici cu efect nesigur. Caci Însusi Domnul, Cel ce totdeauna
a aratat ca voieste sa dea, o împlineste. De aceea, noi credem ca sfintirea
darurilor se savârseste prin rugaciunea preotului, ca unii care ne bizuim nu pe
puterea omeneasca, ci pe puterea lui Dumnezeu. Si credem, aceasta nu pentru
omul care se roaga, ci pentru Dumnezeu, Care asculta rugaciunea si nu pentru ca
o cere omul, ci pentru ca Adevarul a fagaduit ca va da. Într-adevar, Hristos a
aratat ca voieste sa dea totdeauna acest dar, ceea ce nici nu mai e nevoie sa
dovedim. Caci pentru aceasta a venit El pe pamânt, S-a jertfit si a murit; de
aceea exista altare, preoti, atâtea mijloace de curatire si toate poruncile,
învataturile si îndemnurile: ca sa ne puna la îndemâna Masa aceasta (a Sfintelor
Taine). De aceea zicea Domnul ca dorea atâta Pastele Iudeilor158, pentru ca voia
156 Cf. Matei VII, 7: „Cereti si vi se va da...” etc.
157 Cf. Tit. I, 2.
158 Vezi Luca XXI, 15.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 42
sa întemeieze atunci si sa lase ucenicilor Sai, Pastele cel adevarat, (al nostru); de
aceea a poruncit; „Aceasta sa faceti întru pomenirea Mea!”159, ca unul Care
voieste ca noi sa savârsim totdeauna aceasta lucrare sfânta. Asadar, ce îndoiala
ar putea avea cei ce se roaga lui Dumnezeu, când, pe de o parte, ei stiu ca vor
dobândi ceea ce cer si când, pe de alta, Cel ce are puterea de a da, doreste sa
dea?
Prin urmare, cei ce cred ca sfintirea darurilor se savârseste prin rugaciunea
preotului, nu nesocotesc cuvintele Mântuitorului, nici nu se bizuiesc pe ei însisi
si nici nu fac ca aceasta taina sa atârne de efectul îndoielnic al unei rugaciuni
omenesti, cum ne învinovatesc pe nedrept latinii. Caci si prea sfântul mir, despre
care fericitul Dionisie (Areopagitul) zice ca este pe aceeasi treapta cu
dumnezeiasca Împartasanie160, se savârseste si se sfinteste tot prin rugaciune. Iar
cine are credinta nu se îndoieste câtusi de putin ca rugaciunea are putere
savârsitoare si sfintitoare. De asemenea, hirotonia preotului si a arhierelui se
savârsesc într-acelasi chip, adica tot prin rugaciune: „Sa ne rugam pentru
aceasta, ca sa se pogoare peste dânsul harul Prea Sfântului Duh...” glasuieste,
catre cler, arhiereul care hirotoneste, dupa punerea mâinilor. Chiar si în Biserica
Latinilor, la hirotonia preotului, dupa ce s-a turnat mir pe capul celui ce se
hirotoneste, arhiereul slujitor se roaga ca harul cel bogat al Sfântului Duh sa se
pogoare peste acela. La fel, iertarea pacatelor se da, celor ce se pocaiesc, tot prin
rugaciunea preotilor si tot prin ea se savârseste si taina Sfântului Maslu, care
poate sa dea, celor ce o primesc, atât tamaduirea bolilor trupesti cât si iertarea
pacatelor, precum ne spune predania apostolica: „De este cineva bolnav între
voi, sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru dânsul, ungându-l cu
untdelemn în numele Domnului; si rugaciunea credintei va mântui pe cel bolnav
si-l va ridica pe el Domnul si de va fi facut pacate, se vor ierta lui”161.
Ce vor raspunde la aceasta, aceia care resping rugaciunea pentru sfintirea
darurilor? Caci daca aceasta rugaciune ar avea efect nesigur – asa cum pretind ei
– atunci nesigura ar fi si hirotonia, îndoielnica ar si puterea sfintitoare a sfântului
mir. Fiindca altarul (sfânta Masa), pe care trebuie sa aseze pâinea euharistica, se
sinteste prin sfântul mir, care, la rândul lui, se sfinteste tot prin rugaciuni.162 Dar
daca si preotia si altarul sunt puse la îndoiala atunci nici Taina Sfintei
Împartasanii n-ar mai putea sa fiinteze. Caci nici Latinii n-ar putea spune ca
cuvintele Mântuitorului ar sfinti darurile chiar si atunci când sunt rostite de un
laic, sau fara altar. Si cum am fi siguri de iertarea pacatelor noastre, daca n-am
avea încredere în preoti si în rugaciunile lor? Atunci, celor ce dau crezare unor
astfel de nascociri, nu le-ar mai ramâne nimic altceva de facut decât sa
desfiinteze, cu totul, crestinismul. Se pare deci ca virtutea e pusa la îndoiala în
159 Luca XXII, 19 si Cor. XI, 25.
160 Vezi Despre ierarhia bisericeasca, cap. IV, 1 si 3 (Migne P.G., t. III, col 472 D., 476 C si trad. Rom. de Pr.
Cic. Iordachescu, Chisinau, pp. 107-111).
161 Iacov V, 14-15.
162 Cf. Simeon al Tesalonicului, Tâlcuirea despre Sf. lacas, p. 264.
43 Nicolae Cabasila
primul rând la aceia care gândesc astfel de lucruri; si aceasta e foarte primejdios
pentru cei ce scornesc lucruri straine de predaniile Sfintilor Parinti si zdruncina
încrederea în ele.
Cum ca Dumnzezeu asculta rugile noastre, ca El trimite Duhul Sau cel
Sfânt acelora care-l cer si ca nimic nu e cu neputinta celor ce I se roaga cu
credinta, a spus-o El Însusi163 si nimic nu ne face sa credem ca fagaduinta Lui nar
fi adevarata. Dar ca asa ceva ar dobândi si cei care recita niste cuvinte
dumnezeiesti, nu e spus nicaieri. Cum ca Sfintele Taine, adica atât Sfânta
Euharistie cât si celelalte pe care le-am pomenit, se savârsesc într-adevar prin
rugaciune, ne-au lasat-o prin traditie Sfintii Parinti, care au învatat de la Sfintii
Apostoli si de la urmasii lor; printre multi altii, (au spus-o) si Vasile cel Mare164
si Ioan Gura de Aur, marii dascali ai Bisericii. Iar pe cei ce se împotrivesc
acestora, nu trebuie sa-i învredniceasca de nici un raspuns aceia care tin sa fie
dreptcredinciosi.
Dar ca cuvintele Mântuitorului, rostite în forma de istorisire, ar fi de ajuns
pentru sfintirea darurilor, n-a spus-o nici unul dintre Apostoli sau dintre
Învatatorii Bisericii. Ca aceste cuvinte, rostite o singura data de Domnul, sunt
necurmat active, ca si cuvintele creatiunii, numai pentru ca au fost rostite de
Dânsul, o spune si Sfântul Ioan Gura de Aur;165 dar ca ele ar avea aceeasi putere
si acum când sunt rostite de preot – cum sustin Latinii – nu o aflam de nicaieri.
Caci nici cuvintele creatiunii nu-si fac efectul fiindca ar fi rostite de un om
oarecare, ori de câte ori ar fi, ci pentru ca au fost rostite odata de Dumnezeu
Însusi.
CAPITOLUL XXX
Sfintirea darurilor se savârseste si în biserica latin\ la fel ca la noi
Dar ceea ce le astupa de tot gura Latinilor, este ca si Biserica lor, pe care
s-ar parea ca se întemeiaza, nu înceteaza de a se ruga pentru cinstitele daruri,
dupa ce s-au rostit cuvintele Mântuitorului. Ei nu-si dau însa seama de acest
lucru, pentru ca nu se roaga îndata dupa aceste cuvinte si pentru ca nu cer de-adreptul
sfintirea si prefacerea darurilor în Trupul Domnului, ci întrebuinteaza
alte cuvinte, care spun acelasi lucru si care au acelasi rezultat.
163 Vezi mai ales Matei VII, 7; XXI, 22; Marcu XI, 24 etc.
164 Vezi Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, cap. 27 (Migne, P.G., t. XXXII, col. 188 ”... Care dintre Sfinti
ne-a lasat în scris cuvintele epiclezei (invocarii) la sfintirea pâinii Euharistiei si paharului binecuvântat? Ca nu
sunt suficiente cele scrise în Apostol sau în Evanghelie, ci rostim – atât înainte cât si dupa ele – si altele,
primite din învatatura nescrisa, ca unele ce au mare putere pentru savârsirea Tainei...”
165 Vezi nota 155.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 44
Dar care e rugaciunea Lor? – „Porunceste (Doamne) ca darurile acestea sa
fie duse de mâna îngerului la altarul Tau cel mai presus de ceruri”166. Ce
însemneaza oare cuvintele „sa fie duse darurile acestea? – Ori o stramutare a
darurilor dintr-un loc într-altul, adica de jos de pe pamânt la ceruri, ori o
transformare de calitate a lor, adica o prefacere, din ceva mai umil într-altceva
mai de pret.
Daca admitem primul înteles al acestor cuvinte, ce rost ar avea o
rugaciune prin care am cere sa se ia de la noi sfintele Daruri, când noi stim ca,
dimpotriva, ne rugam pentru ele si credem ca sunt ale noastre si ca ramân între
noi? (Caci doar aceasta a vrut Hristos sa spuna, când ne-a fagaduit ca va fi cu
noi pâna la sfârsitul veacului)167. Dar daca Latinii cred ca darurile sunt Trupul lui
Hristos, cum nu stiu ei ca acest Trup este si între noi, dar totodata si mai presus
de ceruri, sezând de-a dreapta Tatalui, într-un chip pe care numai El îl stie?
(Daca nu) cum ar putea fi mai presus de ceruri ceea ce înca n-a devenit însusi
Trupul, cel mai presus de ceruri, al lui Hristos? (Iar daca da, atunci) cum va fi
purtat în mâna de înger ceea ce e „mai presus de toata domnia, stapânirea si
puterea si decât tot numele ce se numeste?”168.
Daca, dimpotriva, (prin cuvintele de mai sus) Latinii s-ar ruga pentru
schimbarea darurilor în ceva mai de pret, nu stiu de nu vor cadea într-o
nelegiuire si mai mare, când ei stiu ca darurile sunt însusi Trupul lui Hristos si,
totusi, cred ca ele s-ar putea preface în altceva mai bun si mai sfânt. Deci se
vede ca ei stiu prea bine ca darurile sunt înca pâine si vin care n-au primit
sfintirea si de aceea se roaga pentru ele, ca pentru unele ce au înca nevoie de
rugaciune: numai ca ei se roaga ca „sa fie ridicate ca unele care sunt înca asezate
jos si sa fie duse pe jertfelnic, pentru ca, fiind jertfite, cer unele ce sunt înca
nejertfite. Pentru aceasta e nevoie de o mâna de înger, caci – dupa cum spune
marele Dionisie (Aeropagitul) – ierarhia secundara, adica cea omeneasca (sau
bisericeasca), e ajutata de ierarhia primara, adica a îngerilor (sau ierarhia
cereasca)169. Rugaciunea pomenita nu cuprinde deci altceva decât o cerere
pentru prefacerea darurilor în Trupul si Sângele Domnului.
Caci altarul, de care e vorba aici, nu trebuie sa ni-l închipuim ca pe un loc
asezat mai presus de ceruri, în care ar trebui sa aducem jertfe; daca am crede asa
ceva, nu ne-am deosebit prea mult de cei care pretindeau ca locul unde ar trebui
sa ne închinam lui Dumnezeu ar fi numai în Iersualim sau în muntele
Samariei170.
166 Cabasila citeaza aici, trad. exact, urmatoarea fraza din Canon missae al liturghierului romano-catolic:
„Supplices Te rogamus, omnipotens Deus, jube haec, perferii per manus sancti Angeli Tui, in sublime altare
Tuum, in conspectu divinae majestatis Tuae”. (Vezi de ex. Missale romanum... Editio Ratisbonensis septima,
Ratisbonae 1869, p. 216).
167 Matei XXVIII, 20.
168 Efeseni I, 21.
169 Vezi Despre ierarhia bisericeasca, cap. I si V (Migne, P.G., t. III, col. 369 sq., si trad. rom. citata, pp 68 sq
si 118 sq).
170 Vezi Ioan IV, 20.
45 Nicolae Cabasila
Dar care sunt cele ce mijlocesc pentru noi si pot sa ne sfinteasca? – Sunt:
preotul, victima de jertfa si altarul (caci si altarul sfinteste materia de jertfa, dupa
cuvântul Domnului: „Altarul este cel ce sfinteste darul”)171, deoarece, dupa
cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „unul este Dumnezeu, unul e si mijlocitorul
între Dumnezeu si oameni: Iisus Hristos”172 numai Mântuitorul este singurul
nostru mijlocitor si izvor de sfintire. Ori, întrucât deci Hristos este singurul
nostru sfintitor, El trebuie sa fie în acelasi timp si preot si victima de jertfa si
altar. Ca este preot si victima de jertfa, a spus-o El Însusi, zicând: „Pentru ei, eu
Ma sfintesc pe Mine Însumi...”;173 iar cum ca e si altar o marturiseste prea
sfântul Dionisie (Aeropagitul), care în cuvântul „Despre Mir”, zice „Caci daca
Iisus este altarul nostru prea dumnezeiesc care este dumnezeiasca afierosire a
sfintelor celor dumnezeiesti, întru care – dupa cuvântul Scripturii – noi cei
afierositi si adusi ca ardere-de-tot, în chip tainic, avem aducerea (apropierea) 174
cu ochi supralumesti sa contemplam acel prea dumnezeiesc altar”175. Pe acest
Altar supraceresc se roaga preotul (latin) sa fie înaltate darurile, adica nu sa-si
schimbe locul sau sa fie ridicate de pe pamânt la cer (caci dupa rugaciune le
vedem ca ne ramân tot noua si cu nimic împutinate, ci sa fie sfintite si sa se
prefaca în însusi Trupul Domnului, cel mai presus de ceruri. Caci daca altarul
sfinteste darurile puse pe el, atunci punerea darurilor pe altar însemneaza, de
fapt, a se ruga pentru sfintirea lor.
Dar care e sfintirea pe care o da altarul? – Este aceea a darurilor puse pe
el. Este cea cu care Hristos-Preotul s-a sfintit pe Sine Însusi, prin aceea ca S-a
afierosit si S-a adus jertfa lui Dumnezeu. Caci întrucât El este în acelasi timp si
preot si victima si altar, înseamna ca sfintirea darurilor de catre acel Preot, sau
prefacerea lor în acea Victima, sau înaltarea lor pe acel Altar supraceresc, este
unul si acelasi lucru. Prin urmare, daca te rogi pentru unul din aceste trei lucruri,
te rogi pentru tustrei deodata, ruga ti s-a împlinit: ai savârsit jertfa. Or preotii
vostri îl numesc pe Hristos altar,176 rugându-se pentru punerea darurilor pe
Dânsul; asadar, ei cer unul si acelasi lucru ca si noi, numai ca se roaga în cuvinte
si forme deosebite.
Despre Altarul cel mai presus de ceruri pomenesc si preotii nostri, dupa ce
s-au rugat pentru prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si Sânge. Dar ei nu
se roaga ca darurile sa fie ridicate pe acel Altar, caci sunt deja înaltate si primite
acolo (prin sfintire), ci se roaga ca sa ni se trimita de sus harul si darul Sfântului
Duh. „Pentru cinstitele daruri ce s-au adus si s-au sfintit, Domnului sa ne
171 Vezi Matei XXIII, 19.
172 I Tim, II, 5.
173 Ioan XVII, 19.
174 Cf. Romani V; Efeseni II, 18.
175 Despre ierarhia bisericeasca, cap. IV (Despre Mir), 3 (Migne, P.G. t. III, col. 484 D-475 A. Cf. si trad. rom.
citata p. 117).
176 În textul grecesc din editia Migne (P.G, t. CL, col. 437 A) - iereion (victima de Jertfa) ceea ce nu poate fi
decât o eroare de transcriere sau de tipar, caci din context reiese foarte clar ca trebuie aici qusiasthrion
(altar sau jertfelnic).
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 46
rugam!”, zicea diaconul. Ne rugam pentru sfintirea lor? – Nicidecum! Caci sunt
deja sfintite. Ci ne rugam ca sa ne fie noua sfintitoare ca Dumnezeu, Care le-a
sfintit pe dânsele, sa ne sfinteasca pe noi printr-însele.
E vadit deci ca nu însasi Biserica latina în general dispretuieste
rugaciunea pentru sfintirea darurilor de dupa cuvintele Mântuitorului, ci numai
câtiva Latini mai noi, care au pagubit acea Biserica si cu alte nascociri, ca unii
care cu nimic altceva nu-si petrec timpul decât sa scorneasca si sa mai auda câte
ceva nou, (ca atenienii de pe vremea Sfântului Apostol Pavel)177.
CAPITOLUL XXXI
Pentru ce la sfintirea darurilor
preotul invoca pe Tatal, iar nu pe Fiul?
Daca, precum am spus, Preotul si Sfintitorul (jertfei) este Fiul178, atunci de
ce preotul liturghisitor nu invoca pe Fiul ca sa sfinteasca darurile ci pe Tatal? –
Ca sa stii, ca Mântuitorul are puterea de a sfinti nu ca om, ci ca Dumnezeu: (El
sfinteste, adica) prin puterea dumnezeiasca pe care o are comuna cu Tatal.
Tocmai aceasta voia El sa arate la Cina cea de Taina, când si-a înaltat ochii spre
cer si a închinat Tatalui pâinea. De aceea, îl si vedem facând unele din minunile
Sale tot asa, în atitudinea de rugaciune catre Dumnezeu179, ca sa arate ca
asemenea puteri nu sunt date firii omenesti, dupa care El a avut Maica pe
pamânt, ci firii Sale dumnezeiesti, prin care a avut ca tata pe Dumnezeu.
De asemenea, când se apropiase vremea sa fie rastignit pe cruce, voind sa
arate cele doua vointe ale Sale, adica pe cea dumnezeiasca si pe cea omeneasca,
iar Sie[i pe cea omeneasca, zicând: „Fie nu cum voiesc eu, ci cum voiesti
Tu!”180 si „Faca-se nu voia mea, ci a Ta!”181. Dar chiar din aceste cuvinte, din
care s-ar parea ca voia Lui se deosebeste de a Tatalui, se vede ca voia Tatalui era
si a Lui, caci pe ea a împlinit-o. Într-adevar, cuvintele; „faca-se nu voia mea, ci a
Ta” sunt ale Celui ce încuviinta si voia acelasi lucru (ca si Tatal). Acest lucru l-a
dovedit lamurit când a mustrat pe Petru, care-L conjura sa nu primeasca crucea
si moartea182, precum si atunci când spunea ucenicilor Sai: „Cu dor am dorit sa
manânc Pastele acesta împreuna cu voi, înainte de patima mea!”183. Am dorit
177 Vezi Fapte XVII, 21. Adaosul dintre paranteze, luat dupa tr. fr. a lui Salaville, p. 171, care l-a gasit probabil
în textul din ms. gr. 1213 din Bilblioteca National\ din Paris.
178 Vezi cap. XXVIII si XXX.
179 Vezi de ex: saturarea multimilor (Matei XIV, 19 si Marcu VI, 41) vindecarea surdo-mutului din Decapole
(Marcu VII, 34) învierea lui Lazar (Ioan XI, 41-42) etc.
180 Matei XXVI, 39 si Marcu XIV, 36.
181 Luca XXII, 42.
182 Vezi Matei XVI, 22-23; Marcu VIII, 31-33.
183 Luca XXII, 15.
47 Nicolae Cabasila
Pastele, înainte de patima, zice. Ca si cum ar fi spus: „Cu dor am dorit sa vad
aceasta usa de intrare a patimirii mele!”.
CAPITOLUL XXXII
Despre jertfa însasi si ce se jertfeste
Merita sa ne ocupam acum si de jertfa însasi. Am vazut ca ea nu este
numai o închipuire a jertfei Domnului sau un simbol al sfântului Sânge, ci este o
junghiere si o jertfa adevarata184. Sa vedem acum ce anume se jertfeste: pâinea,
ori Trupul Domnului? Cu alte cuvinte, când se jertfesc darurile, mai înainte de a
fi sfintite, ori dupa ce s-au sfintit?
Sa zicem ca ceea ce jertfim, ar fi pâinea. Dar atunci ce valoare ar avea o
jertfa de pâine? Si apoi taina sfintei Euharistii nu consta în a vedea doar o pâine
junghiata, ci pe însusi Mielul lui Dumnezeu, Cel ce prin junghierea Sa ridica
pacatul lumii185.
Dar cu atât mai mult nu putem crede ca ceea ce se jertfeste ar fi însusi
Trupul Domnului. Caci, mai întâi, ceea ce a devenit odata nestricacios si
nemuritor, nu mai poate fi junghiat sau strapuns. Al doilea, daca ar fi vorba de
asa ceva, ar trebui sa vedem din nou pe rastignitorii lui Hristos si sa se repete
toate cele întâmplate la Jertfa de pe Golgota, deoarece Jertfa din Liturghie e
socotita ca o junghiere adevarata, iar nu ca un simbol al junghierii. Al treilea,
stim ca Hristos a murit odata, ca dupa ce a înviat nu va mai muri, ca a patimit la
plinirea vremii si S-a adus jertfa ca sa ridice pacatele multora186. Caci daca El Sar
jertfi la fiecare Liturghie, ar urma ca moare în fiecare zi. Dar atunci ce sa
credem?
Jertfa nu se savârseste nici înainte si nici dupa ce s-a sfintit pâinea, ci
chiar în clipa sfintirii. În felul acesta, nu stirbim si nu schimbam nimic din cele
ce trebuie sa credem despre Jertfa, si anume: 1) Ca ea nu este numai o închipuire
sau un simbol al jertfei Domnului, ci o Jertfa adevarata; 2) Ca ceea ce se
jertfeste nu e pâinea, ci însusi Trupul lui Hristos; 3) Ca jertfa Mielului lui
Dumnezeu e una singura, adica cea adusa o data (pe cruce).
1) Sa vedem mai întâi daca sfintirea darurilor este jertfa adevarata, iar nu
o simpla închipuire a Jertfei. Jertfa Mielului lui Dumnezeu a constat în
prefacerea din ceva neînjunghiat în ceva junghiat. Dar un act de prefacere avem
si în Liturghie. Aici, pâinea nejertfita se preface, prin sfintire, în ceea ce a fost
jertfit: adica, pâine neînjunghiata, ea se preface în însusi Trupul Domnului, Care
a fost junghiat cu adevarat. De aici urmeaza ca, precum jertfa Mielului a fost
efectuata printr-o prefacere, tot asa si aici, existând un act de prefacere, avem o
184 Vezi cap. XXVII.
185 Cf. Ioan, I, 29, 36
186 Vezi Rom. VI, 9; Evrei VII, 26-27; IX, 27-28; X, 10-14 etc.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 48
jertfa adevarata: caci pâinea se preface nu într-un simbol, ci chiar în obiectul
junghierii, adica în însusi Trupul, Cel jertfit, al Domnului.
2) Daca pâinea ar fi jertfita ramânând pâine, ar însemna ca ea este cea
care a primit junghierea si atunci Jertfa ar consta din junghierea pâinii. Am vazut
însa ca, atât pe Golgota cât si la sfintirea darurilor, materia de jertfa a suferit o
prefacere; atunci, Mielul nejertfit s-a prefacut într-unul jertfit, iar acum pâinea sa
prefacut în Trupul lui Hristos. De aceea junghierea, ca una care este socotita
nu în pâine, ci în Trupul lui Hristos, aflat într-însa, este si se numeste, pe buna
dreptate, jertfa Mielului lui Dumnezeu, iar nu a pâinii.
3) Daca asa stau lucrurile, atunci se întelege de la sine ca nimic nu ne mai
obliga sa presupunem ca ar exista mai multe jertfiri ale Trupului Domnului. Întradevar,
Jertfa însasi consta nu din junghierea Mielului în clipa sfintirii darurilor,
ci din prefacerea pâinii în Mielul cel junghiat; nu e vorba de o noua junghiere a
Mielului, ci de un act de prefacere. Prin urmare darurile ce se prefac pot fi cât de
multe, iar prefacerea se poate repeta ori de câte ori; Trupul lui Hristos, în care se
prefac darurile, ramâne totdeauna unul si acelasi. Si dupa cum exista un singur
Trup al Domnului, tot asa si o singura junghiere a Lui.
CAPITOLUL XXXIII
Despre rugaciunile de dupa jertfa
si pentru ce pomenim acum pe sfinti,
mai ales pe Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu
Dupa ce Jertfa s-a savârsit, preotul are în fata chezasia iubirii de oameni a
lui Dumnezeu, adica pe însusi Mielul cel jertfit; deci, luându-l de aici înainte ca
pe un mijlocitor si având cu sine pe Mângâietorul (Sfântul Duh), da glas
cererilor sale catre Dumnezeu cu o mai buna si o mai sigura nadejde El roaga
acum ca darurile primite sa-si faca efectul asupra celor pe care i-a pomenit la
proscomidie si pentru care a facut rugaciunile pregatitoare si a adus darurile
rugându-se ca ele sa fie primite. (Si care sunt aceste efecte? Sa se dea, în
schimbul Darurilor, de la Dumnezeu, Cel ce le-a primit pe dânsele, harul Sau
îndeobste celor vii si celor morti; si aparte (sa se dea) celor adormiti odihna
sufletelor si mostenirea împaratiei dimpreuna cu Sfintii cei desavârsiti, iar celor
vii sa se faca partasi sfintei Mese, sa se sfinteasca si sa nu cada niciunul sub
osânda; (pentru ei), preotul cere de la Dumnezeu iertarea pacatelor, pace,
îmbelsugare, dobândirea celor de trebuinta si, în sfârsit, sa se arate vrednici de
împaratia cerurilor.
Dar jertfa noastra nu este numai de cerere, ci si de multumire. Am vazut
astfel, cum la proscomidie, când preotul închina lui Dumnezeu darurile aduse de
credinciosi, exprima si multumirea si cererea. Tot asa si acum, când darurile sunt
jertfite si sfintite, prin ele preotul multumeste lui Dumnezeu, dar ~l si roaga; el
49 Nicolae Cabasila
exprima si motivele multumirii, dar adauga si obiectele cererii. Pentru cine
multumeste? – Pentru Sfinti, precum am spus si mai înainte, caci într-însii
Biserica si-a ajuns telul ei si a vazut împlinita rugaciunea pentru împaratia
cerurilor. Si pentru cine se roaga preotul? – Pentru cei înca nedesavârsiti, care au
nevoie de rugaciune.
Despre Sfinti preotul spune: „Înca aducem Tie aceasta slujba cuvântatoare
pentru cei adormiti întru credinta: parintii, stramosii, patriarhii, proorocii,
evanghelistii, apostolii, propovaduitorii, m\rturisitorii, pustnicii si pentru tot
sufletul care s-a savârsit întru buna credinta; mai ales pentru Preasfânta, Curata,
Preabinecuvântata, slavita Stapâna noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea
Fecioara Maria...”, si însira mai departe toata ceata Sfintilor. Acestia sunt
pricinuitorii multumirii pe care Biserica o aduce lui Dumnezeu. Pentru ei se
aduce aceasta „slujba cuvântatoare”, ca multumire lui Dumnezeu si în primul
rând pentru Sfânta Fecioara, ca una ce este mai presus de toata sfintenia. De
aceea, preotul nu cere nimic pentru acestia, ci mai degraba se roaga ca el însusi
sa fie ajutat de dânsii în rugaciunile sale; aceasta pentru ca – precum am spus –
jertfa adusa pentru dânsii este de multumire, iar nu de cerere.
Dupa acestea, preotul rosteste si cererea, însirând cele pentru care se
roaga. El se roaga pentru mântuirea tuturor si pentru toate cele bune si de folos
fiecaruia. În care spune si acestea: „Înca aducem Tie aceasta slujba cuvântatoare
pentru toata lumea, pentru sfânta soborniceasca si apostoleasca Biserica, pentru
cei ce în curata viata deobste petrec, pentru prea credinciosii si iubitorii de
Hristos împaratii nostri...”, si asa mai departe.
(În Liturghia sa), Sfântul Ioan Gura de Aur, voind sa arate ca scopul
acestei slujbe e îndoit, adica si de multumire si de cerere, aseaza, deosebit, de o
parte cele pentru care multumeste, iar de alta cele pentru care se roaga. Dar
dumnezeiescul Vasile cel Mare, amesteca multumirea cu cererea, lucru pe care îl
face peste tot în Liturghia sa, asa ca mai toate rugaciunile lui cuprind si una si
alta. Pomeneste si el aceia[i sfin]i ca [i Sf. Ioan, [i `n acelasi loc al Liturghiei,
dar nu `n acela[i chip. Anume, dupa ce se roaga ca toti credinciosii sa se
învredniceasca de împartasirea cu Sfintele Taine „nu spre judecata sau spre
osânda, adauga: „Ci sa aflam har dimpreuna cu toti Sfintii, care din veac ti-au
bineplacut Tie: cu stramosii, parintii, patriarhii...” etc., apoi: „Mai ales cu Prea
sfânta... Nascatoarea de Dumnezeu”. Aceste cuvinte cuprind o cerere, dar
exprima si o multumire; prin ele slavim pe Dumnezeu ca binefacator al neamului
omenesc, aducându-ne aminte de cei ce s-au savârsit si au fost sfintiti de El, ca
si cum am zice: „Ca sa ne daruiesti si noua Harul, pe care l-ai dat mai întâi
Sfintilor, ca sa ne sfintesti precum ai sfinti mai înainte pe altii de aceiasi fire cu
noi”.
Dar ajunga cât am vorbit despre aceasta.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 50
CAPITOLUL XXXIV
Despre sfârsitul anaforei si ectania urmatoare187
Dupa ce s-a rugat pentru cele de trebuinta tuturor, preotul se roaga si
pentru sine însusi sa fie sfintit de catre sfintele Daruri. Si cum sa fie sfintit? – Sa
primeasca, adica iertarea pacatelor; caci acesta este efectul de capetenie al
sfintelor Daruri. De unde se vede acest lucru? – Din cele ce a spus Domnul catre
Apostolii Sai, când le-a întins pâinea: „Acesta este trupul meu, carele pentru voi
se frânge, spre iertarea pacatelor”. Si tot asa, când le-a întins paharul. De aceea,
preotul se roaga astfel: „Adu-Ti aminte, Doamne, si de a mea nevrednicie; iartami
toata greseala cea cu voie si cea fara de voie si sa nu opresti, pentru pacatele
mele, harul Sfântului Duh de la darurile ce sunt puse înainte”188. Iertarea
pacatelor o da Sfântul Duh celor ce se împartasesc cu sfintele Daruri.
Sa nu fie oprit Harul de la sfintele Daruri, din pricina pacatelor mele se
roaga preotul. – Pentru ca se spune ca Harul lucreaza întru îndoit chip în
cinstitele daruri: într-unul prin care se sfintesc ele însele si într-altul prin care
Harul ne sfinteste pe noi, printr-însele. Când e vorba de cel dintâi chip, adica de
lucrarea darurilor, nimic din slabiciunile omenesti nu o poate împiedica; ci, asa
precum sfintirea lor de c\tre Domnul nu e opera virtutii omului, tot asa nu poate
fi întru nimic oprita din pricina pacarelor omenesti. Însa, al doilea chip de
lucrare a Harului, adica sfintirea credinciosilor, cere si neaparat râvna (sau
conducerea) noastra însine; de aceea poate sa fie împiedicata de reaua noastra
vointa. Caci Harul ne sfinteste prin sfintele Daruri, numai daca ne-a gasit
pregatiti pentru sfintire; însa daca ne-a aflat nepregatiti, nu ne aduce nici un
câstig, ci dimpotriva, ne pricinuieste o nemasurata paguba.
Pentru Harul acesta, – fie ca e numai iertarea pacatelor, fie ca e si alt dar
ce se da, odata cu ea, celor ce, cu cuget curat, se ospateaza la aceasta Cina sfânta
–, se roaga preotul ca sa nu fie oprit de la sfintele Daruri, deoarece am vazut ca
el ne poate fi refuzat, din pricina rautatii omenesti. El face aceasta rugaciune,
putin dupa aceea, si cu întreg norodul laolalta: se roaga pentru unirea tuturor,
astfel încât cu o gura si cu inima sa slavim pe Dumnezeu”, si invoca pentru
credinciosii pregatiti astfel, milele marelui Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus
Hristos.
Apoi (diaconul) porunceste sa se adreseze lui Dumnezeu rugaciunea
prescrisa pe care el însusi a rostit-o, chemând într-ajutor pe toti Sfintii; caci a
187 Am adoptat acest titlu mai simplu, în locul celui complicat, din original, care este: „Despre cele ce se roaga
preotul pentru sfintele Daruri din pricina sa (în legatura cu sine) si despre cele spre care îndeamna pe
credinciosi sa se roage”.
188 Aceasta rugaciune figureaza astazi numai în partea finala a anaforei sfântului Vasile, precum si în rânduiala
proscomidiei, la particia pe care preotul liturghisitor o scoate pentru sine. Pe vremea lui Cabasila, ea se afla
însa si în Liturghia Sf. Ioan, de unde a disparut cu vremea. – Vezi P. Trembela, op. cit., p. 124 Cf. si S.
Salaville, tr. fr. p. 195, nota 1.
51 Nicolae Cabasila
pomeni pe toti Sfintii înseamna a-i invoca, a-i ruga. Si ce zice preotul? –
„Pentru (cinstitele) daruri ce (s-au adus si) s-au sfintit, Domnului sa ne rugam!”.
Ne rugam, deci, nu pentru ca darurile sa primeasca sfintirea, (caci de aceea leam
spus: „ce s-au sfintit”, ca sa nu crezi asa ceva) ci ca sa ne împartaseasca si pe
noi dintr-însa. Caci aceasta vor sa spuna cuvintele:„Ca iubitorul de oameni
Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe dânsele... sa ne trimita harul...” etc.
Pentru (cinstitele) Daruri sa ne rugam!” zice diaconul. Adica: sa ne rugam ca ele
sa lucreze asupra noastra si sa nu li se ia puterea Harului, dupa cum atunci când
Mântuitorul traia printre oameni, erau unele cetati în care mâna Sa cea
atotputernica nu putea sa faca minuni din pricina necredintei lor.189 Astfel dupa
ce a glasuit acestea catre popor, preotul se roaga si el însusi în taina implorând
pe Dumnezeu pentru credinciosi ca acestia sa se împartaseasca din Sf. Taine cu
cugetul curat si sa se bucure de roadele sfintei mese, dobândind iertarea
pacatelor, împartasirea Sf. Duh si mostenirea împaratiei cerurilor, iar nu sa le fie
spre judecata sau spre osânda.
Dupa aceea, cerând pentru toti ajutorul si paza lui Dumnezeu, preotul
(diaconul) îi îndeamna sa se roage ca sa petreaca ziua toata desavârsita, sfânta,
cu pace si fara de pacate, având ca pazitor credincios pe îngerul pacii, care sa ne
fereasca de îngerul (cel rau) al minciunii, în care nu trebuie sa ne încredem. Ne
rugam, pentru îngerul pazitor, nu ca sa ni se dea noua acum, – caci dintru
început s-a dat fiecarui credincios câte un înger – ci ca sa vegheze si sa-si
îndeplineasca menirea lui, adica sa ne ocroteasca, sa ne îndrume pe calea cea
dreapta si sa nu ne paraseasca mâniindu-se pentru pacatele noastre. Pe lânga
acestea, cerem „iertarea pacatelor” si toate „cele bune si de folos sufletelor
noastre, pace lumii” si apoi siguranta pentru viitor, ca sa petrecem „în pace si în
pocainta restul vietii noastre, pentru ca, astfel, sfârsitul vietii sa ne fie crestinesc;
apoi cerând unitatea credintei si împartasirea Sfântului Duh, pe noi însine si unii
pe altii si toata viata noastra lui Dumnezeu sa o dam. Iar ce înseamna unitatea
credintei si împartasirea Sfântului Duh si pentru ce cerem astfel de lucruri, am
spus-o pe larg mai înainte190.
189 Vezi Matei XIII, 68 si Marcu VI, 5-6.
190 Vezi cap. XIV si XXVI – Aici s-ar încadra logic partea din cap. XIV, care începe de la semnul x, parte care
se ocupa cu explicarea formulei „Unitatea credintei si împartasirea Sfântului Duh...”
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 52
CAPITOLUL XXXV
Despre rugaciunea cea de Dumnezeu data
(rugaciunea domneasca), plecarea capetelor si despre multumirea,
cererea si slavirea aduse lui Dumnezeu, dupa aceea
Întarind astfel pe credinciosi si îndemnându-i în toate chipurile spre cele
bunem preotul roaga pe Dumnezeu sa-i `nvredniceasca a zice cu îndraznire
rugaciunea în care cutezam a-L chema pe El „Tata”, ca unii ce suntem
desavârsiti si am ajuns vrednici de înfierea cea dumnezeiasca. Rostind toti
aceasta rugaciune împreuna cu preotul acesta încheie glasuind tare sfârsitul
(ecfonisul) spre slavirea lui Dumnezeu. Dupa aceea ureaza: „Pace tuturor!”.
Astfel, dupa ce le-a adus aminte de originea lor nobila, prin rugaciunea
domneasca, în care au invocat pe Dumnezeu ca tata, preotul îi îndeamna sa-L
recunoasca si ca stapân si sa-si îndeplineasca fata de El datoria de robi,
plecându-si capetele în fata Lui si marturisindu-si astfel supunerea. Ne plecam
Lui nu numai ca Unuia ce ne este din fire Stapân, Ziditor si Dumnezeu, ci si ca
niste robi rascumparati. Celui ce ne-a rascumparat prin chiar sângele Fiului Sau
Unul-Nascut, prin care ne-a câstigat de doua ori robi si ne-a facut fii ai Sai. Caci
unul si acelasi Sânge a sporit robia noastra, facând-o mai mare, dar a înfaptuit si
înfierea noastra.
Plecându-si toti capetele, preotul aduce în taina multumiri lui Dumnezeu
pentru ridirea tuturor si se roaga pentru cele ce sunt de trebuinta fiecaruia,
pomenind pentru aceasta numele Unuia-Nascut, harul si iubirea Lui de oameni,
caci Acesta este Cel care primeste cererile, dupa cum a marturisit El însusi:
„Toate câte veti cere de la Tatal în numele Meu, va va da voua!”191
Apoi rostind ecfonisul în auzul poporului ce sta în fata, preotul slaveste Prea
Sfânta Treime, luându-i pe credinciosi partasi la slavire. Dupa aceea, preotul se
roaga iarasi, în taina, invocând pe ~nsusi Hristos, Cel ce este Victima de Jertfa,
Preot si Pâine (cereasca)192, sa se împarta El însusi pe Sine robilor Sai, prin
preot.
CAPITOLUL XXXVI
Despre înaltarea sfântului trup si despre cântarea „unul sfânt...”
Acum preotul este gata sa se apropie el însusi de Masa euharistica si sa
cheme si pe credinciosi. Dar cum împartasirea nu este îngaduita absolut tuturor,
el nu-i cheama pe toti; ci luând Pâinea cea facatoare de viata si aratând-o,
191 Ioan XIV, 13 si XIV, 23.
192 Cf. Ioan VI, 48, 51.
53 Nicolae Cabasila
cheama la împatasire numai pe cei ce sunt vrednici sa o primeasca, zicând:
„Sfintele, Sfintilor!”. Cu alte cuvinte: iata, ceea ce vedeti este Pâinea vietii193.
Veniti, deci, cei ce vreti sa va împartasiti dintr-însa, dar nu toti, ci numai cine e
sfânt. Caci lucrurile sfinte sunt îngaduite numai celor sfinti.
Însa prin „Sfinti” întelegem aici nu numai pe cei desavârsiti în virtute, ci
pe toti câti se straduiesc spre desavârsire, chiar daca n-au ajuns înca la ea; nimic
nu-i împiedica pe acestia sa se sfinteasca si ei prin împartasirea cu Sfintele Taine
si sa devina sfinti, asa precum si Biserica întreaga se numeste sfânta si cum zice
marele Apostol al neamurilor, scriind catre tot poporul: „Frati sfinti, partasi ai
chemarii celei ceresti!”194. Credinciosii se numesc sfinti din pricina sfântului
(Iisus) la care ei participa si din al carui Trup si Sânge se împartasesc. Caci ei
sunt madulare ale acelui Trup, carne din carnea Lui si oase din oasele Lui.
Deci, cât timp suntem uniti si pastram legatura cu El, traim viata sfânta,
sorbind izvor de sfintenie din Capul si din Inima aceea (Hristos), prin Sfintele
Taine; dar dupa ce ne-am despartit si ne-am rupt din întregimea prea sfântului
Trup, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, caci seva de viata nu mai curge prin
madularele moarte si taiate195. Si cine desparte pe madulare de sfântul Trup? –
„Pacatele voastre stau ca un zid despartitor între Mine si voi”, zice Domnul196.
Dar oare orice pacat ucide pe om? – Nicidecum! Ci numai pacatul de moarte.
Tocmai de aceea se numeste de moarte; caci exista si un pacat ce nu e spre
moarte, precum ne spune Sfântul Ioan (evanghelistul)197. Prin urmare,
credinciosii care n-au savârsit pacate de moarte care i-ar putea desparti de
Hristos, nu sunt întru nimic opriti sa se împartaseasca cu Sfintele Taine si sa
devina partasi la sfintire, atât cu numele cât si cu fapta, ca unii care sunt
madulare înca vii, pentru ca pastreaza unitatea cu Capul (Hristos).
De aceea, atunci când preotul striga: „Sfintele! Sfintilor!” credinciosii
raspund: – „Unul (e) sfânt, unul (e) Domn: Iisus Hristos întru slava lui
Dumnezeu Tatal”198. (Ei vor sa spuna) ca nimeni n-are de la sine însusi sfintenia,
pentru ca aceasta nu este rezultat al virtutii omenesti, ci toti o avem de la si prin
Hristos. Atunci când pui sub soare mai multe oglinzi, toate stralucesc si rasfrâng
raze de ai crede ca se vad mai multi sori, dar în realitate unul este soarele care se
rasfrânge în toate; tot asa si Cel ce singur e sfânt, rasfrângându-Se în credinciosi,
straluceste în multe suflete si pe multi îi arata sfinti, desi Cel cu adevarat sfânt
este unul si singur, întru nimic mai prejos în slava decât Tatal.
Pe Dumnezeu (iudeii) nu l-au slavit cu slava ce I se cuvine. De aceea
spunea El iudeilor, mustrându-i: „Daca Eu sunt Dumnezeu, unde este slava
193 Cf. Ioan VI 35, 48.
194 Evrei III, 1.
195 Isaia LIX, 2.
196 Cf. Ioan, XV, 1-8.
197 I. Ioan V, 17.
198 Cf. Filipeni II, 11.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 54
Mea?”199 Numai Fiul S\u Unul-Nascut I-a dat Lui slava cuvenita; pentru aceea,
atunci când era aproape de patima, graia catre Tatal: „Eu Te-am proslavit pe
Tine pe pamânt”200. Si cum L-a proslavit? – Aratând oamenilor sfintenia Tatalui,
vadindu-Se sfânt, ca si Tatal Însusi. Caci daca îl socotim pe Dumnezeu ca Tatal
acestui Sfânt (al Sfintilor), atunci stralucirea Fiului este slava Tatalui; iar daca
ni-L închipuim ca Dumnezeu, fata de omenitatea (Celui întrupat), atunci
vrednicia sau virtutea faptuirii este slava Facatorului a toate201
CAPITOLUL XXXVII
Ce înseamna apa calda care se toarna în sfintele taine
Chemând astfel pe credinciosi la Cina cea sfânta, preotul se împartaseste
el cel dintâi, împreuna cu cei care fac parte din cinul preotesc si cei ce slujesc
altarului, dupa ce a turnat mai întâi apa calda în potir, închipuind pogorârea
Sfântului Duh peste Biserica.
Odinioara, Mângâietorul S-a pogorât dupa ce toata lucrarea lui Hristos
fusese împlinita, iar acum se salasluieste în cei ce se împartasesc dupa ce cu
vrednicie Jertfa a fost adusa si darurile s-au sfintit. În rânduiala sfintei slujbe de
pâna acum, s-a înscris în pâine, ca pe o tablita, întreaga iconomie a lui Hristos:
L-am vazut pe Dânsul, ca într-o icoana, mai întâi prunc, apoi dus la moarte,
rastignit si împuns în coasta: dupa aceea am vazut cum pâinea s-a prefacut în
însusi preasfântul Trup, care a patimit cu adevarat cele de mai sus si apoi a
înviat, S-a înaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Dupa toate acestea,
trebuia sa se închipuie si sfârsitul lor, pentru ca savârsirea Tainei sa fie deplina,
adaugându-i-se aceasta încheiere a întregii lucrari si iconomii dumnezeiesti.
Caci, care este rezultatul si urmarea patimilor, învataturii si faptelor
Mântuitorului? – Nimic altceva decât venirea Sfântului Duh în Biserica, daca le
privim pe acestea în legatura cu noi. Prin urmare, dupa cele dinainte, se cuvenea
sa se înfatiseze, în Sfânta Liturghie, si aceasta venire. Ea este înfatisata prin
turnarea apei calde în Sfintele Taine. Caci aceasta apa, fiind prin firea ei apa, dar
având si caldura focului, închipuieste pe Sfântul Duh, care e numit si apa202, dar
care S-a aratat si în chip de limbi de foc când S-a revarsat peste Sfintii
Apostoli203, iar momentul acesta din Liturghie aminteste ziua pogorârii Sfântului
Duh; atunci S-a pogorât dupa ce se împlinisera toate cele privitoare la Hristos,
iar acum, apa aceasta se adauga dupa ce Darurile s-au desavârsit.
199 Maleahi I, 6.
200 Ioan XVII, 4.
201 Cf. Matei V. 16; Ioan XV, 8; Filipeni I, 11 – Vezi ideea din acest ultim aliniat, dezvoltata mai pe larg în
Despre viata în Hristos, cf. IV, col. 588 - 589.
202 Vezi Ioan VII, 38-39.
203 Vezi Fapte II, 3.
55 Nicolae Cabasila
Caci în Sfintele Taine este întruchipata Biserica, deoarece ea e trupul lui
Hristos (în parte trup si madular al lui Hristos)204. Odinioara Biserica a primit pe
Sfântul Duh dupa înaltarea lui Hristos la ceruri, iar acum ea primeste darul
Sfântului Duh, dupa ce sfintele Daruri au fost primite în altarul cel mai presus de
ceruri, deoarece ni-L trimite în schimb Dumnezeu, Care le-a primit pe dânsele
dupa cum am spus mai înainte205. Pentru ca Mijlocitorul e acelasi, atunci ca si
acum: însusi Sfântul Duh.
CAPITOLUL XXXVIII
În ce fel Sfintele Taine întruchipeaza Biserica
Biserica e întruchipata în Sfintele Taine nu în chip simbolic, ci ca
madularele în inima, ca ramurile în radacina plantei sau, precum spune
Mântuitorul, ca mladitele de vita206. Adica nu e vorba numai de o comunitate de
nume sau de o simpla asemanare între ele, ci chiar de o identitate de fapt. Caci
Sfintele Taine sunt Trupul si Sângele Domnului, dar sunt totodata hrana si
bautura cea adevarata a Bisericii lui Hristos; iar prin împartasire, nu Biserica le
preface pe ele în trup omenesc ca pe oricare alta hrana, ci Biserica se preface în
ele, deoarece cele mai tari biruiesc, precum si fierul vârât în foc se preface el în
foc, nu focul în fier, si dupa cum fierul înrosit în foc ni se arata aievea ca foc nu
ca fier, deoarece însusirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot
asa si cu Biserica lui Hristos: daca ar putea cineva sa o cuprinda cu privirea, n-ar
vedea decât însusi Trupul Domnului, prin aceea ca e unita cu El si ca se
împartaseste din Trupul Lui.
Pentru acest motiv, scrie Sfântul Apostol Pavel: „Voi sunteti Trupul lui
Hristos si fiecare în parte madularele Lui”207. Si când acelasi Sfânt Apostol Îl
numeste pe Hristos capul nostru iar pe noi trupul Lui208, oare voieste el sa arate,
(prin aceste cuvinte), simpla purtare de grija a lui Hristos pentru noi sau
învatatura Lui sau supunerea noastra fata de El, ca atunci când numim noi pe
prietenii sau pe rudele noastre madularele, vorbind la figurat? – Fereasca
Dumnezeu! Sfântul Apostol întelege întocmai ce spune: ca, adica prin
împartasirea cu sfântul Sânge, credinciosii traiesc chiar viata cea întru Hristos,
fiind cu adevarat alipiti de Capul acela (Hristos) si încorporati în Trupul Lui.
Iata de ce nu e nimic de mirare ca în Sfintele Taine este întruchipata în
acest moment Biserica (întreaga).
204 Cf. I Cor. XII, 27.
205 Vezi cap. XXXIII.
206 Vezi Ioan XV, 5 sq.
207 I Cor. XII, 27 – si Rom. XII, 5; Efes. V, 23, 30 etc.
208 Vezi Efes. I, .22; IV, 15; V, 23; Colos. I. 18. etc.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 56
CAPITOLUL XXXIX
Despre chemarea credinciosilor la împartasire si raspunsul lor
Dupa ce s-a împartasit, preotul se întoarce spre popor si aratându-i sfintele
Daruri cheama pe cei ce voiesc sa se împartaseasca, îndemnându-i sa se apropie
cu frica lui Dumnezeu si cu credinta; adica sa nu nesocoteasca sfintele Daruri,
din pricina înfatisarii lor la vedere, si sa nu se îndoiasca pentru ca taina credintei
este mai presus de minte, ci sa recunoasca maiestatea Darurilor si sa se apropie
cu credinta tare ca ele sunt izvoare de viata vesnica pentru cei ce se vor
împartasi dintr-însele.
Iar credinciosii, aratându-si evlavia si credinta, se închina, binecuvântând
si cinstind dumnezeieste pe Iisus, pe care Îl vad cu mintea, în sfintele Daruri. Si
pentru ca sa dea slavirilor mai multa stralucire, ei se folosesc de cuvintele
profetice: „Bine este cuvântat cel de vine întru numele Domnului; Dumnezeu
este Domnul si S-a aratat noua”209. A lauda pe Tatal e propriu Stapânului
Legitim, Fiului Unul-Nascut, pe când încrederea în sine si lepadarea de stapân,
robului fugar. „Eu am venit în numele Tatalui Meu si nu ma primiti; dar daca
unul vine în numele sau însusi, pe acela îl primiti”, a spus Mântuitorul210. Stiind
Proorocul aceste lucruri si cunoscând deosebirea dintre Pastorul cel Bun si lupul
rapitor, a binecuvîntat mai dinainte pe Cel ce vine întru numele Domnului,
numind Domn pe Tatal si zicând ca Cel ce S-a aratat (Hristos) este Dumnezeu
Însusi. De aceea credinciosii, repetând cuvintele Proorocului, binecuvânteaza
acum pe Hristos, ca pe Cel ce vine si Se arata lor.
CAPITOLUL XL
Despre rugaciunea preotului pentru credinciosi,
dupa împartasirea acestora
Apoi preotul cere, pentru cei ce s-au împartasit cu Sfintele Taine,
mântuirea si binecuvântarea de la Dumnezeu. Si care-i rugaciunea? –
„Mântuieste, Dumnezeule, poporul Tau si binecuvânteaza mostenirea Ta!” Si
aceasta rugaciune este împrumutata tot din cuvintele Proorocului211; iar în alt\
parte, acelasi Prooroc graieste ca din partea Tatalui catre Fiul: „Voi da Tie
neamurile mostenire si stapânirea Ta pâna la marginile pamântului212. Adica
ceea ce Fiul poseda din vesnicie ca Dumnezeu ce era, a mostenit mai pe urma,
ca om.
209 Psalmul CXVII (CXVIII), 25-26.
210 Ioan V, 43.
211 Psalm XXI, 3.
212 Psalm LXXXIX, 5.
57 Nicolae Cabasila
Daca deci El este Ziditorul nostru, de ce nu zice preotul: „Binecuvânteaza
fapturile Tale, pe care le-ai zidit”, ci: „Binecuvânteaza mostenirea Ta”? – Pentru
ca sa-L înduplece mai bine, aducându-I aminte de smerenia cu care S-a smerit
pentru noi. Preotul vrea sa spuna: „Ma rog pentru robii Tai acestia, printre care
Te-ai îndurat sa cobori si sa vietuiesti laolalta cu ei, Tu care stapânesti toate, si
sa fii numit mostenitor Tu, pentru Care nimic nu e câstigat (caci ale Tale sunt
toate, din veci)”. Când amintim de o legatura a noastra mai strânsa, cu
Dumnezeu, Îl facem pe El mai îndurator spre noi. Iar „mostenirea” este tocmai
aceasta legatura mai strânsa decât credinta: cu mult mai de aproape si mai bine
ne-a luat Fiul în stapânire ca mostenitor, decât avusese mai-nainte în calitate de
creator al nostru. Într-adevar, prin creatie El avea stapânire doar asupra firii
oamenilor; prin mostenire însa, Fiul S-a facut stapân al mintii si al vointei
oamenilor ceea ce însemneaza cu adevarat a stapâni pe oameni. Caci însusirea
de creaturi este comuna si fiintelor necuvântatoare ca si lucrurilor neînsufletite;
prin fire, toate sunt supuse lui Dumnezeu, ca niste fapturi, ziditorul lor; –
Supunând noi însine, de buna voie, mintea si vointa noastra, Celui ce S-a
pogorât pe pamânt, S-a rastignit pentru noi si a înviat; mintea I-am supus-o,
fiindca am recunoscut ca Dumnezeu adevarat si Stapân a toata faptura; iar voia,
fiindca L-am iubit si am primit cu bucurie stapânirea si jugul Lui pe umerii
nostri213.
Asa i-a mostenit Dumnezeu pe oameni, asa i-a luat cu adevarat în
stapânire. Aceasta stapânire o dorea de demult Proorocul Isaia, când se ruga:
„Doamne Dumnezeul nostru, mosteneste-ne pre noi!”214.
Iata deci ce însemneaza mostenirea despre care Psalmistul ne spune ca a
primit-o Fiul Unul-Nascut de la Tatal si de care se vorbeste în rugaciunea de mai
sus.215
CAPITOLUL XLI
Despre multumirea si slavirea urmatoare
Dupa împartasirea credinciosilor, sfânta slujba e îndeplinita în întregime si
slavirea dumnezeiestii Euharistii ia sfârsit. Acum Darurile s-au sfintit; (la rândul
lor), ele au sfintit pe preot si toata ceata slujitorilor, iar prin acestia au desavârsit
si au sfintit si pe ceilalti membri ai Bisericii. De aceea, nu numai preotul însusi,
ci si credinciosii care sunt de fata, încheie multumind lui Dumnezeu si slavindu-
L; glasuieste preotul „Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum si
pururea si în vecii vecilor”. Iar poporul cânta începutul cântarii, laudându-L din
cuvintele proorocesti: „Sa se umple gurile noastre de lauda, Doamne, ca sa
213 Cf. Matei XI, 29-30.
214 Isaia XXVI, 13 (textul citat dupa Septuaginta).
215 Vezi cap. XXXIII.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 58
laudam slava Ta...”216. Cu alte cuvinte: noi nu suntem în stare, Stapâne, nici sa-
Ti aducem cântare de multumita pentru toate bunatatile de care ne-ai învrednicit,
ci Tu da-ne putere pentru aceasta. Si cum sa ne-o dai? – Umplând gurile noastre
de lauda. Adica asa precum celor ce se roaga le insufli ce anume si cum trebuie
sa ceara, tot asa da si buzelor noastre putere pentru cântarea ce Ti se cuvine.
Mai departe, credinciosii se roaga ca, ajutati de mâna Lui, sa pastreze
sfintirea pe care au primit-o, sa nu le lepede Harul sau sa piarda darul:
„Întareste-ne pre noi întru sfintenia Ta!”. Iar cum pentru aceasta e nevoie si de
conlucrarea noastra, ce trebuie sa facem? – „Toata ziua sa ne învatam dreptatea
Ta!”. Prin dreptate întelegem întelepciunea si iubirea de oameni pe care
Dumnezeu ni le-a aratat prin Sfintele Taine, dupa cum spune Sfântul Apostol
Pavel: „Nu ma rusinez de Evanghelia lui Hristos, caci printr-însa se descopera
dreptatea, lui Dumnezeu tuturor celor ce cred...217. Învatându-ne aceasta vom
putea sa pastram în noi sfintenia. Caci ea spore[te credinta în Dumnezeu,
aprinde iubirea fata de El si nu lasa sa se furiseze în suflet nimic rau.
Iata deci pentru ce spuneam mai-nainte ca, fara gândurile cuvenite
Sfintelor Taine, nu e cu putinta ca sfintenia sa se salasluiasca sau sa ramâna în
noi.218
CAPITOLUL XLII
Cei morti sunt si ei sfintiti de catre sfintele daruri, ca si cei vii?
Pe lânga cele spuse, trebuie sa cercetam si pe aceasta:
Dumnezeieasca si Sfânta Jertfa sfinteste în doua feluri: într-un fel prin
mijlocire, deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu, prin însasi aducerea lor
sfintesc atât pe cei ce le-au adus cât si pe cei pentru care s-au adus, atragând
îndurarea lui Dumnezeu fata de ei; în al doilea fel prin împartasire, întrucât ele
sunt pentru noi adevarata hrana si bautura, potrivit cuvântului Domnului 219.
Dintre aceste doua chipuri de sfintire, cel dintâi e comun si celor vii si celor
morti, caci Jertfa se aduce si pentru unii si pentru altii; celalalt este posibil numai
pentru cei vii, deoarece mortii nu mai pot sa manânce si sa bea.
Ce urmeaza de aici? Oare cei morti n-au si ei parte de sfintirea care se
dobândeste prin împartasire si ca sunt mai prejos decât cei vii în aceasta
216 Psalmul LXX (LXXI), 8 – Imnul acesta (zis a lui Serghiu), în uz general la ortodocsi, pe vremea lui
Cabasila, astazi mai e în uz numai în unele manastiri si biserici de tara la Slavi si la Romani, unde vechiul
tipic al Liturghiei s-a pastrat mai riguros. El a devenit de altfel mai mic prin faptul ca la liturghiile din
duminici si sarbatori obisnuite, poporul nu se mai împartaseste, ca odinioara.
217 Romani I, 16 (citat liber).
218 E de mirare ca Nicolae Cabasila nu pomeneste nimic despre raspunsul poporului. „Vazut-am lumina cea
adevarata...” etc. cu un foarte accentuat caracter de evhologie trinitara si euharistica (Cf. S. Salaville, tr. fr., p.
220–221).
219 Vezi mai ales Ioan VI, 53-57.
59 Nicolae Cabasila
privinta? – Ba nicidecum! Hristos Se împarte si lor, într-un chip pe care îl stie El
însusi. Si ca sa dovedim acest lucru, sa vedem care sunt conditiile sfintirii si
daca sufletele mortilor nu le au ca si cele ale viilor.
Într-adevar, care sunt conditiile sfintirii? Oare sa ai trup? Sau sa alergi pe
picioare spre Sfânta Masa? Sa primesti Sfintele în mâini si sa le introduci în
gura? Sa manânci sau sa bei? – Nicidecum! caci la multi din cei ce îndeplinesc
aceste conditii si care sau apropiat numai cu trupul de Sfintele Taine, nu le-a fost
de nici un folos, ba dimpotriva, au plecat împovarati si de mai multe pacate. Dar
care sunt atunci cauzele sfintirii, la cei ce se sfintesc? Si care sunt conditiile pe
care Hristos le cere de la noi? – Curatia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinta,
dorirea Sfintelor Taine, râvna de a se împartasi cu Dânsele, zel fierbinte,
alergarea cu sete catre Hristos: iata virtutile care ne aduc sfintirea! Cu acestea
trebuie sa se apropie cei ce vor sa fie partasi lui Hristos; ca fara de ele e cu
neputint\! Dar toate aceste nu sunt însusiri trupesti, ci tin numai de suflet; prin
urmare nimic nu împiedica sufletele mortilor sa aiba si ele aceste virtuti, ca si ale
viilor. Daca aceste suflete sunt pregatite dupa cuviinta pentru primirea Tainelor
si daca Hristos, Sfintitorul si Savârsitorul Jertfei, voieste totdeauna sa sfinteasca
si doreste oricând sa se împarta pe Sine, atunci ce ar putea sa împiedice
împartasirea lor? – Absolut nimic!
Dar poate se va întreba cineva: daca si vreunul dintre cei vii are sufletul
împodobit cu virtutile pomenite, dar nu se apropie de Sfintele Taine dobândeste
el astfel, aceeasi sfintire? – Nu, oricine! Ci numai acela care Se gaseste, ca si
sufletele mortilor, în imposibilitatea de a se apropia cu trupurile. Asa erau, de
pilda, cei ce rataceau prin pustie, prin munti si prin pesteri sau prin vagaunile
pamântului220 si care nu puteau avea la îndemâna nici un altar si nici un preot. Pe
unii ca acestia îi sfintea Hristos Însusi, în chip nevazut. Si de unde se vede
aceasta? – Din aceea ca aveau viata într-însii; daca nu s-ar fi împartasi cu
Sfintele Taine, n-ar fi putut vietui, caci Hristos Însusi a spus: „De nu veti mânca
Trupul Fiului Omului si de nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata întru
voi!”221. Tocmai ca sa arate aceasta, multora dintre acesti Sfinti, Dumnezeu le-a
trimis îngeri care sa le aduca sfinte Daruri222.
Daca însa cineva are putinta de a se apropia de Sfânta Masa, dar nu se
apropie, nu va dobândi nicidem sfintirea sfintelor Daruri; si aceasta nu pentru ca
nu s-a apropiat, ci pentru ca i-a stat în putinta si nu s-a apropiat, de unde se vede
lamurit ca sufletul sau e lipsti de virtutile necesare pentru primirea Sfintelor
Taine. Caci ce dorinta si râvna pentru Sfânta Masa are unul care ar putea sa
alerge fara nici o greutate spre ea, dar nu voieste? Sau ce credinta în Dumnezeu
are cel ce nu se teme de amenintarea din cuvintele Domnului privitoare la cei ce
220 Cf. Evrei XI, 38.
221 Ioan VI, 53.
222 Sf. Macarie Alexandrinul (Egipteanul, sec, IV) ne informeaza ca un pustnic, cu numele de Marcu, ajunsese
la un atât de înalt grad de virtute, încât un înger îi aducea sfintele Daruri, la vremea împartasirii. – Vezi
Palladius, Istoria lausiaca, cap. 20 (Migne, P.G., t. XXXIV, col. 196-197 si 1065B).
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 60
nesocotesc Cina aceasta!223. Si cum sa credem ca iubeste Sfintele Taine cel care,
având putinta sa le primeasca, nu se osteneste sa le primeasca?
De aceea, nu-i nimic de mirare daca Hristos face parte, la Masa Sfânta, si
sufletelor eliberate de trupuri, carora El nu are sa le puna la socoteala nici o
asemenea vina. Ci mai de mirare si peste fire este când omul, supus stricaciunii,
gusta din Trupul cel fara de stricaciune; dar ca sufletul, care e substanta
nemuritoare, se împartaseste din ceea ce e nemuritor, în chipul care-i este, ce e
de mirare? Dara, deci, prin nespusa-I iubire de oameni si prin negraita-I
întelepciune, Dumnezeu a gasit cum sa se faca acel lucru minunat si peste fire
(împartasirea celor vii), de ce sa nu credem ca poate face ceea ce e firesc si
logic?
CAPITOLUIL XLIII
Sfintirea se efectueaza îndeosebi în sufletul celui ce se împartaseste
Sfintele Daruri se dau, într-adevar, prin trup, celor ce înca vietuiesc în
trup, dar ele patrund mai întâi în substanta sufletului si prin suflet trec în trup.
De aceea zice apostol Pavel: „Cel ce se lipeste de Domnul, e un singur duh cu
El”224, ca sa arate ca unirea si contopirea aceasta au loc îndeosebi în suflet. Caci
sufletul alcatuieste fiinta prin excelenta a omului; aici îsi are sfintenia dobândita
prin virtuti si prin sârguinta omeneasca, aici se afla începutul pacatului si deci
tot se simte mai întâi nevoia de vindecare prin sfintele Daruri. Toate îi vin
trupului din suflet; si cum prin gândurile cele rele, care vin din inima, se spurca
trupul225 tot de acolo i se trage sfintenia, atât cea din virtute, cât si cea din
Sfintele Taine. Unor oameni li se întâmpla boli trupesti care au la obârsie
ticalosia sufletului; tocmai aceasta voia sa arate Mântuitorul, când pentru a
vindeca pe unul care era bolnav sufleteste, adica pentru a-i libera sufletul de
pacate, i-a tamaduit trupul de neputinta226.
Prin urmare, sufletul n-are nevoie de trup pentru primirea sfintirii, ci mai
de graba trupul are nevoie de suflet. Atunci, ce câstiga în plus, din sfânta Jertfa,
sufletele care sunt în trup, fata de cele care s-au eliberat de el? – Dar si sufletele
mortilor au pe Preotul Cel Vesnic, care le da lor toate acestea si care Se împarte
si acelora dintre vii câti se împartasesc cu adevarat. Caci nu toti cei carora le da
preotul liturghisitor se împartasesc cu adevarat ci numai aceia carora le da Însusi
Hristos. Preotul împartaseste, într-adevar pe toti cei ce vin la împartasanie;
Hristos însa, numai pe cei vrednici de partasanie. De aici se vede ca savârsitorul
223 Vezi Ioan VI, 53: „Amin, amin, graiesc voua, de nu veti mânca Trupul Fiului Omului si de nu veti bea
Sângele Lui, nu veti avea viata întru voi!”
224 I Cor. VI, 17.
225 Vezi Matei XV, 11-20.
226 Vezi de ex. vindecarea slabanogului din Capernaum, Matei IX, 1 sq.: Marcu II, 3 sq. si Luca V. 17 sq.
61 Nicolae Cabasila
Tainei si sfintitorul sufletelor, atât ale viilor cât si ale mortilor, este unul si
acelasi: Mântuitorul Însusi.
Prin urmare, din cele spuse reiese ca toate câte tin de savârsirea Sfintei
Taine sunt comune si celor vii si celor morti. Caci mai întâi conditiile sfintirii
fiind virtutile sufletesti, stau în putinta si a unora si a altora; al doilea, substanta
sufletului – conditia de capentenie si proprie pentru sfintire – este identica: al
treilea, Preotul sfintitor e unul si acelasi. Un singur lucru e propriu celor ce
vietuiesc în trup si pe care cei adormiti nu-l pot face: anume, s-ar parea ca se
sfintesc si cei nevrednici de Sfintele Taine, când se împartasesc cu ele, pe când
în lumea cealalta nimeni nu poate veni la Cina daca se afla nepregatit, ci acolo
împartasirea e îngaduita numai celor vrednici. Dar aceasta putinta nu adauga
deloc celor vii la sfintire, ci dimpotriva le atrage pedeapsa cea mai grea; de
aceea e departe de a fi un avantaj pentru cei vii.
Dealtfel, pentru acelasi motiv, e vadit ca împartasirea cu sfintele Daruri a
sufletelor mortilor nu numai ca e posibil\ si ca nimic nu i se împotriveste, dar se
si impune cu necesitate. Caci daca ar exista acolo o alta desfatare si odihna
pentru suflete, ar fi o rasplata pentru cei vrednici de curatire si atunci acestia n-ar
mai avea neaparat nevoie de aceasta Masa. Acum însa, întreaga si cea mai mare
desfatare si fericire pentru cei de dincolo nu e nimic altceva decât acest potir si
aceasta Pâine, fie ca zicem rai ori sânul lui Avram, ori locuri pline de lumina si
de verdeata, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, sau chiar împaratia
cerurilor. Acestea sunt Mijlocitorul227 si Înainte-mergatorul nostru în Sfânta
Sfintelor228, singurul Conducator catre Tatal229 singurul soare al sufletelor. Este
Acela care acum se arata si se împarte celor tinuti de legaturile carnii, în felul
acesta (sacramental); precum a voit El Însusi; dar în veacul ce va sa vie va fi
vazut si se va împarti fara val, atunci când, precum zice Scriptura – Îl vom vedea
asa cum este230, când ne va strânge ca pe vulturi la stârv231, când Se va încinge
si, asezând pe ai Sai la Masa, Se va apropia si va sluji lor232, când va lumina ca
fulgerul pe norii cerului si prin El dreptii vor straluci ca soarele233. Iar cei neuniti
cu El asa cum (numai) Sfânta Masa ne poate uni, e absolut cu neputinta sa
dobândeasca odihna pe lumea cealalta sau sa primeasca acolo vreun bun oricât
de mic sau mare.
227 Evrei VI, 20.
228 Evrei VIII, 6; IX, 15; XII, 24.
229 Cf. Ioan XIV, 6; Evrei II, 10.
230 Cf. I. Cor. XIII, 12.
231 Cf. Matei XXIV, 28 si Luca XVII, 37.
232 Luca XII, 37.
233 Cf. Daniil XII, 3; Matei XIII, 43 si XXIV, 27.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 62
CAPITOLUL XLIV
Despre mijlocirea lui Hristos
Caci Hristos este Mijlocitorul prin care ne-au venit toate bunatatile date
noua de la Dumnezeu, sau, mai bine zis, pe care Dumnezeu ni le da întotdeauna.
Caci El n-a mijlocit numai o data, d\ruindu-ne toate cele pentru care a mijlocit,
pentru ca apoi sa ne paraseasca, ci mijloceste în veci, nu prin oarece cuvinte sau
prin rugaciuni, cum fac mijlocitorii (solii) de rând, ci cu fapta.
Dar cum mijloceste? – Unindu-ne cu Sine si împartasindu-ne El însusi
darurile proprii, dupa vrednicia si dupa masura curatiei fiecaruia. Si asa precum
atunci când lipseste lumina soarelui, care înlesneste vederea chiar cei care au
ochi nu pot vedea nimic, tot asa si unirea sufletelor cu Hristos trebuie sa fie
necurmata pentru ca ele sa poata trai si capata odihn\ deplina; dupa cum ochiul
nu poate sa vada fara lumina, tot asa nici sufletele nu pot vietui si nu pot avea
pace adevarata, fara Hristos. Caci El e singurul Care ne împaca cu Dumnezeu,
dându-ne pacea fara de care am ramâne tot straini lui Dumnezeu, fara de nici o
nadejde de a ne împartasi din bunatatile Lui. Asadar, daca cineva nu s-a unit
dintru început cu Hristos (prin botez), sau daca dupa ce s-a unit n-a ramas la
unire cu El, acela este tot vrajmas si nepartas la bunurile cele dumnezeiesti. Caci
ce a împacat firea omeneasca cu Dumnezeu? – Fara îndoiala, faptul ca a vazut
pe Fiul Sau facut om. Tot asa si Dumnezeu Se îndura de orice om, care poarta
chipul Unuia-Nascut si care manânca Trupul Lui si se face un duh cu El; fara de
acestea, orice om ramâne tot omul cel vechi, cel urât de Dumnezeu si neavând
nimic comun cu El.
Daca, deci, credem ca, prin rugaciunea preotilor si prin aducerea sfintelor
Daruri, se aduce sufletelor o oarecare usurare, apoi aceasta nu poate fi decât în
acelasi chip în care se poate aduce usurarea omului. Iar care e chipul de a ne
împaca cu Dumnezeu si de a nu-I fi dusmani, am spus: cum sa fim stapâniti de
Dumnezeu si sa devenim un duh cu Fiul Cel iubit, singurul întru Care Tatal a
binevoit234. Dar tocmai acesta e efectul Sfintei Împartasanii, care e comun si
celor vii si celor morti, precum am spus235.
234 Cf. Matei III, 17; Marcu 1; Luca III, 22.
235 Vezi cap. XLII.
63 Nicolae Cabasila
CAPITOLUL XLV
Sfintirea celor adormiti e mai deplina (decât a celor vii)
Ceva mai mult; sufletele dezlegate de trupuri au ceva mai prielnic pentru
sfintire decât cele ce înca traiesc în trup. Într-adevar, prin rugaciunile preotilor si
prin mijlocirea sfintelor Daruri, ele se curatesc cu adevarat si primesc iertarea
pacatelor deopotriva cu cei vii. Dar în afara de aceasta, ele nu mai pacatuiesc cu
nimic si n-adauga nici o vina noua la cele vechi, dupa cum se întâmpla cu cei
mai multi dintre vii, ci sunt fie iertate pe deplin de orice pedeapsa, fie macar
scutite pentru totdeauna de pacat. Prin urmare, ele sunt mai pregatite si mai
vrednice de partasia cu Mântuitorul, nu numai fata de cei mai multi dintre cei ce
traiesc în trup, ci si fata de ele însele dac\ ar fi în trupuri. Si tocmai faptul ca
sunt eliberate de trup, le face sa fie cu mult mai destoinice pentru împartasirea
cu Sfintele Taine, decât daca ar fi împreunate cu trupul.
Caci în cer exista locasuri multe si felurite, pentru ca sa poata fi cinstita
orice treapta de virtute si sa nu ramâna nimic nerasplatit de catre Judecatorul Cel
drept si de oameni iubitor. Astfel, Sfântul Apostol Pavel si altii ca el, care ca
niste desavârsiti, s-au învrednicit de cele mai mari cununi si au mostenit fericirea
cea mai deplina, dupa ce au fost dezlegati de trup, se bucura mult mai mult decât
în viata aceasta; tot asa si cei rânduiti într-o stare mijlocie în asemenea odihna, o
data plecati de aici, era firesc sa dobândeasca si ei ceva mai bun decât când
traiau în trup. Am aratat însa ca toata odihna sufletelor si toata rasplata virtutii
de orice treapta, nu e nimic altceva decât aceasta Pâine si acest Potir, care se
împart cu masura si unora si altora, adica si viitor si mortilor. De aceea a si
numit Domnul „cina” bucuria Sfintilor în veacul ce va sa vie236, ca sa arate ca
acolo nu e nimic altceva mai de pret decât aceasta Masa.
Iata de ce dumnezeiasca Jertfa a Euharistiei se aduce si pentru cei morti ca
si pentru cei vii; si dupa cum cei vii sunt sfintiti în doua feluri, precum am
spus237 se sfintesc si cei raposati, nefiind întru nimic mai prejos decât cei vii, ba
dimpotriva, stând oarecum chiar mai bine decât ei.
236 Vezi Luca XXII, 30.
237 Vezi cap. LXII.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 64
CAPITOLUL XLVI
Cum sunt primite sfintele daruri totdeauna de catre Dumnezeu
Mai departe, sa cercetam si aceasta.
Ca deci, dumnezeiasca Euharistie sfinteste pe toti credinciosii, se întelege
din cele spuse ca merita sa cercetam acum si daca acestia se sfintesc totdeauna
(adica la fiecare Liturghie).
Sfânta Liturghie este o aducere de daruri. Dar darurile nu sunt primite
totodeauna de catre Dumnezeu, ci sunt si unele pe care El nu le voieste ci le
refuza, din pricina pacatoseniei aducatorilor. Cazuri de acest fel sunt multe, nu
numai la cei vechi, ci si la cei ce traiesc sub Har238. De aceea sa vedem daca nu
cumva si darurile aduse la altar se slujesc uneori zadarnic si nu se sfintesc, adica
nu sunt primite dupa expresia sfintei slujbe, ca unele ce pot fi aduse câteodata si
de crestini rai, iar nu numai de buni.
Ca Dumnezeu refuza chiar darurile daca aducatorul lor e nevrednic, se
vede din predania Bisericii. Caci pe cei ce îi stie ca au savârsit pacate de moarte
ea îi opreste sa aduca daruri; chiar daca ei ar cuteza sa faca aceasta, ea nu le
primeste, ci-i respinge o data cu darurile lor. Dar Biserica nu poate cunoaste bine
pe toti cei de acest fel, caci cei mai multi sunt fatarnici; de aceea se primesc
uneori si darurile lor la Sfânta Masa. Ce se întâmpla atunci cu astfel de daruri?
Oare ramân ele neprimite de Dumnezeu si deci nesfintite deloc? – De ar fi asa,
n-am putea fi niciodata siguri daca darurile de pe Sfânta Masa sunt sfintite,
deoarece curatia celor ce le aduc este de cele mai multe ori nesigura sau cu totul
necunoscuta; prin urmare, credinciosii cuprinsi de o astfel de îndoiala,
apropiindu-se de Sfintele Taine fara nici o încredere si siguranta, nu s-ar alege
cu nici un folos. Atunci, ce sa credem?
Aducerea darurilor este îndoita: cea dintâi este când aducatorul lor le
depune în mâinile preotului, iar cea de a doua când Biserica le aduce lui
Dumnezeu. Cea dintâi e într-adevar zadarnica, daca aducatorul este pacatos,
adica nu-i aduce nici un folos pentru ca el însusi e necredincios; dar darurile prin
ele însele nu sunt neplacute lui Dumnezeu, caci orice faptura a lui Dumnezeu e
buna239. Cât despre a doua aducere, fiind savârsita de sfintii slujitori, spre slava
lui Dumnezeu si a Sfintilor, spre mântuirea a toata lumea sau pentru cerere
dreapta, nimic n-o împiedica sa fie bine primita. Caci mâinile celui ce a adus
darurile la altar n-au pângarit darurile cu nimic; în nici una din fapturile
nerationale sau dintre cele neînsufletite nu se poate încuiba necuratenia
pacatului, caci pacatul este o boala a vointei si deci pângarirea prin pacat
238 Vezi de ex. jertfa Cain (Gen. IV, 5) – Cf. si Ps. L, 8-9; Isaia I, 11-14; Amos V, 22; Mihea VI, 7; Fapte V,
10 (Anania si Safira) etc. Vezi Const. Apost. cart. IV, cap. 6-10 unde se enumera diferitele categorii de
pacatosi, ale caror daruri (ofrande) nu trebuie primite de Biserica.
239 I Tim, IV, 4.
65 Nicolae Cabasila
apartine numai fiintelor rationale. Deci, ramânând curate si fiind afierosite de
mâini curate, darurile se sfintesc si, la rândul lor, sfintesc si pe cei ce se aproprie
de ele.
Dar daca darurile aduse de cei rai sunt întotdeauna curate, pentru ce
rânduiala Bisericii nu le primeste? – Pentru ca sa faca pe aducatorii lor sa se
cutremure si sa învete mânia cea fara de margini a lui Dumnezeu pornita
împotriva lor, El care, (din pricina lor) respinge si uraste chiar si fapturile Sale
desi acestea nu sunt vinovate cu nimic; si învatând ei acestea, sa se înfricoseze si
sa se îndrepteze. Dar darurilor însesi, Dumnezeu nu le gaseste nici o vina. De
aceea, nimic nu se opune ca ele sa fie primite si sfintite, atunci când a doua
aducere e savârsita de persoane vrednice.
Si totusi, s-ar putea spune ca nu toti preotii care aduc jertfa sunt curati, ba
unii patimesc chiar de cele mai grele pacate. Iata-ne deci iarasi pusi în
încurcatura! Când se întâmpla ca amândoi aducatorii sa fie vinovati în fata lui
Dumnezeu, caci sunt si cazuri de acestea, de unde va veni puterea darurilor de a
fi sfintite si sfintitoare, placute lui Dumnezeu si primite de El? De nicaieri! Si (sar
parea), într-adevar (ca) atunci darurile nu sunt primite. Ba înca, ele sunt
totdeauna nesigure, deoarece moralitatea, atât a aducatorilor cât si a slujitorilor,
e nesigura: „Caci nimeni nu cunoaste cu adevarat cele ale omului, decât duhul
din el”240. Ar urma de aici ca nu putem avea nici o siguranta asupra sfintei Jertfe,
ci numai neîncredere si îndoiala; iar împartasirea cu Sfintele Taine nu va aduce
nici un folos credinciosilor care se împartasesc fara credinta.
Asemenea îndoieli ar putea sa aiba numai cine crede ca aducerea darurilor
depinde numai si numai de preotul liturghisitor. Dar nu e deloc asa! Ci cel ce
savârseste de fapt aceasta aducere e Harul sfintitor (caci aducerea darurilor nu
înseamna altceva decât sfintirea lor), iar preotul liturghisitor nu este decât un
slujitor al Harului. El nu aduce nimic de la sine însusi si nici nu cuteaza sa faca
sau sa rosteasca ceva din propria-i minte sau parere; ci, fie ca e vorba de gesturi,
de cuvinte sau de lucruri, el aduce înapoi lui Dumnezeu dupa rânduiala
statornicita numai ce a primit de la El. Prin urmare, darurile fiind aduse
totdeauna dupa voia lui Dumnezeu, se întelege ca Îi sunt placute si ca le
primeste totdeauna. Caci ce însemnatate are daca aducatorul (sau slujitorul) este
pacatos ca om? Pacatosenia lui nu pângareste cu nimic darurile si nici nu face
zadarnica Jertfa, asa precum nici leacul doftoricesc nu-si pierde puterea
tamaduitoare atunci când este servit de vreun profan care nu cunoaste nimic din
tainele medicinei daca acesta l-a alcatuit la porunca si întocmai dupa reteta
medicului. El vindeca nu prin nestiinta neputincioasa a celui ce administreaza, ci
prin priceprea medicului care l-a prescris. Pentru ca leacul nu primeste nimic din
nestiinta celui ce l-a servit, ci toata puterea lui se datore[te priceperii medicului.
Tot asa si aici, Harul e acela care lucreaza totul, pe când preotul este numai un
240 I. Cor. II, 11.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 66
slujitor; nici macar puterea de a sluji nu o are de la sine însusi, ci îi vine tot de la
Har. Fiindca preotia nu e altceva decât puterea de a sluji (administra) cele sfinte.
Asadar, e limpede din cele spuse, ca Darurile sfintesc toate si totdeauna
pe credinciosi, fiind totdeauna primite de Dumnezeu.
CAPITOLUL XLVII
Cât de mult (bine) sunt primite sfintele daruri
În continuare, sa vedem în ce masura sunt primite Darurile de catre
Dumnezeu.
Ce înseamna, omeneste vorbind, a primi un dar? Când zicem ca darurile
sunt primite? Oare atunci când le luam în mâini si le strângem la piept? –
Nicidecum! Caci pe multe din ele nici nu le-am putea purta sau lua în brate, ca
de pilda atunci când darul e o casa, o bucata de pamânt, sau altceva de acestea.
Atunci ce înseamna, în general, a primi daruri? – A le aseza între ale tale, a ti le
însusi: atunci se numesc ele primite. Dar Dumnezeu îsi însuseste darurile noastre
în asa fel încât le preface chiar în Trupul si Sângele Fiului Sau Unul-Nascut. Si
cum noi nu putem afla cu mintea nimic care sa fie deopotriva acestei
împroprieri, nu se poate masura nici cât de mult sunt primite sfintele Daruri de
catre Dumnezeu.
Cât de mult pretuie[te primitorul ceea ce i s-a dat, se vede si din valoarea
contradarului pe care îl da în schimb. Si care este darul pe care-l primim noi în
schimb? – Este tot Trupul si Sângele lui Hristos Însusi. Caci Dumnezeu, primind
pâinea si vinul nostru, ne da în schimb chiar pe Fiul Sau. Si de unde se vede ca
sfântul Trup si Sânge ni se dau de catre Dumnezeu, ca daruri, în schimbul celor
aduse de noi? – Din cele ce ne spune chiar Acela care a fost îmbracat cu acest
Trup si Sânge: „Luati...”241 a zis El. Asa se arata darul; cu acest cuvânt se
exprima si cine da si cine primeste si ceea ce se da. Caci mai exista un alt chip
de a primi ceva si anume atunci când primim, pentru pastrare un lucru de care navem
voie sa ne folosim. Dar pentru ca sa nu credem ca e vorba de asa ceva, ci
ca sa fim siguri ca darul e chiar al nostru, Domnul ne-a poruncit sa ne si folosim
de el, zicând: „Mâncati...».
Iata cât de bine si de mult sunt primite Darurile noastre de catre
Dumnezeu. De aceea, ele sfintesc totdeauna toate sufletele credinciosilor, atât
ale viilor si ale mortilor care sunt nedesavârsiti si mai au înca nevoie de sfintire.
Caci Sfintii, adica cei desavârsiti, cu îngerii împreuna-sezatori si trecuti de mult
în rândul ierarhiei ceresti, nu mai au nevoie de ajutorul ierahiei pamântesti.
241 Matei XXVI, 26 si locurile paralele.
67 Nicolae Cabasila
CAPITOLUL XLVIII
De ce prin aceste daruri cinstim si veneram si pe sfinti
În legatura cu aceasta, sa cercetam cele ce urmeaza.
Daca sfintele Daruri pe de o parte sunt aduse lui Dumnezeu, iar pe de alta
sfintesc pe cei ce au trebuinta de sfintire, de ce credem ca, prin aducerea lor,
cinstim si pe cei deja sfintiti si întru totul desavârsiti (adica Sfinti)? Si de ce,
atunci când îi chemam într-ajutor, rugându-ne lor pentru vreun lucru, le
fagaduim Liturghia acestor Daruri, ca si cum am vrea sa le închinam lor sau sa
le aducem pentru ei, ca sa-i îmbunam? – Pentru ca, dupa cum am spus mai
înainte, aducerea Darurilor are si alt rost, potrivit caruia Darurile devin ale
Sfintilor atunci când ele sunt aduse lui Dumnezeu ca multumire pentru slava cu
care El i-a slavit si pentru desavârsirea cu care i-a fericit. Darurile sunt întradevar,
ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt aduse Lui; ele sunt si ale
credinciosilor care au nevoie de ajutor, ca unele ce sunt ajutatoare; dar totodata
sunt si ale Sfintilor, deoarece sunt aduse lui Dumnezeu din pricina lor.
Într-adevar, darul harazit mie este al meu, oricare ar fi primitorul (chiar
daca îl primeste altul). Caci nu toate darurile le primim chiar în mâinile noastre,
ci pe unele le primim si prin prieteni, prin ai casei, sau, într-un cuvânt, prin orice
persoana careia daruitorul le încredinteaza, ca sa ne faca placere. De aceea
Mântuitorul zice ca El însusi e Acela Care primeste când dam ceva saracilor242,
pentru ca cei ce dau de pomana la sarmani, pentru Domnul fac aceasta.
Asemenea si Sfintii primesc Darurile noastre, pentru ca datorita lor se aduc lui
Dumnezeu; adica dupa cum pomana la saraci se face din iubirea pentru Hristos,
tot asa si aducerea Darurilor se face din iubirea pentru Sfinti. Deoarece îi iubim
peste masura de mult, noi socotim bunurile lor ca ale noastre si ne bucuram
împreuna cu ei de fericirea lor, ca si cum noi însine am fi partasi ai acestei
fericiri. Bucurându-ne astfel pentru bunatatile ce le-a dat lor Domnul, multumim
Datatorului sa-i aducem daruri în semn de recunostinta.
Dar Sfintii primesc Darurile, nu numai pentru ca aducerea Darurilor se
face din iubire pentru ei, ci si pentru ca ei se bucura si se veselesc foarte, când
noi aducem lui Dumnezeu multumire si slava prin aceste Daruri. Caci, dupa cum
cel mai greu pacat al nelegiuitilor e ca, din pricina lor, Dumnezeu e hulit între
neamuri243, tot asa cea mai mare bucurie si dorint\ a Sfintilor este ca, printr-însii
sa fie slavit Dumnezeu. Pentru aceasta s-au nevoit fara încetare cât au trait în
trup si tot aceasta le este îndeletnicirea necurmata, pricina de desfatare si cea
mai mare fericire dupa ce s-au mutat de pe pamânt la cer. Caci daca petrecem
multumind necontenit lui Dumnezeu si facând toate numai spre slava Lui244
chiar si atunci când abia nadajduim la aceasta fericire, cu atât mai mult acum,
242 Matei XXV, 40.
243 Vezi Iezechil XXXVI, 20-30 si Rom. II, 24.
244 Cf. I. tes. V, 18.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 68
când recunostinta le e cu mult mai mare, când sunt deja desavârsiti, când nu mai
nadajduiesc bunurile ci simt darnicia lui Dumnezeu chiar în chip nemijlocit, cînd
au ajuns luminatori ca soarele245 din simpli pamânteni ce erau, fii mariti si
mosteni ai împaratiei cerurilor din robi netrebnici, mijlocitori (ocrotitori) ai
nostri, din pârâti vinovati, prin trecerea pe care o au înaintea Judecatorului!
Asa se face ca Sfintii nu se mai satura slavind pe Dumnezeu si li se pare
ca singuri nu-I multumesc deajuns; de aceea ei doresc ca toti îngerii si oamenii
sa ia parte la imnul lor de lauda, pentru ca datoria lor de recunostinta sa fie
platit\ lui Dumnezeu într-un chip mai vrednic de maretia Lui, fiind ea sporita
prin înmultirea laudatorilor.
Marturii pentru aceasta sunt sfintii tineri cei dimpreuna cu Azaria care au
iesit nevatamati din cuptorul cel de foc246; simtindu-se datori sa aduca multumire
Izbavitorului lor si sa-L laude pentru minunea pe care o facuse cu ei, nu s-au
multumit s\ cânte numai ei singuri si au socotit ca glasul lor nu e deajuns pentru
aceasta; ei chemau într-ajutor pe îngeri, pe tot neamul omenesc si chiar cerul cu
soarele si cu stelele, pamântul, muntii si toate lucrurile necuvântatoare si
neînsufletite, cu un cuvânt toata faptura247. Iata cât de mare era râvna Sfintilor de
a lauda pe Dumnezeu înca de pe când traiau pe pamând si deci cu atât mai mult
acum, când sunt eliberati de trup.
De aceea, daca cineva, aducându-si aminte de Sfinti, de cinstea, de
fericirea si de slava lor, lauda pe Dumnezeu, Cel ce i-a încununat pe dânsii,
acela le pricinuieste bucuria si desfatarea cea mai curata decât toate bucuriile,
mai cu seama atunci când lauda pe Dumnezeu nu numai prin simple cuvinte, ci
aducându-I si daruri si multumire si înca niste daruri care-I plac asa de mult si
care sunt pretuite cu cea mai înalta cinste. Caci atunci, Mântuitorul Însusi,
primind Darurile noastre cu bunavointa, ne da în schimb mult mai mult decât se
cuvine248, adica chiar Trupul si Sângele Sau; iar Sfintii bucurându-se de Daruri
mai mult decât de orice alt lucru cu care i-am putea cinsti pe ei, se ofera cu totul
sa ne dea ajutorul lor la orice nevoie avem. Caci ei imita întru toate pe Stapânul
lor.
CAPITOLUL XLIX
Împotriva celor care pretind ca pomenirea sfintilor la liturghie ar fi o
rugaciune a preotului catre Dumnezeu, pentru dânsii
Dar în aceasta privint\ unii au cazut în ratacire, socotind ca pomenirea
Sfintilor (la Liturghie) ar însemna o rugaciune catre Dumnezeu pentru dânsii, iar
245 Cf. Daniil XII, 3; Matei XIII, 43.
246 Vezi Daniil III.
247 Vezi Cântarea (apocrifa) a celor trei tineri, 43 sq.
248 literal = peste orice cult legal (yper pasan nomikhn lateian).
69 Nicolae Cabasila
nu o aducere de multumire249. Eu nu stiu de unde au luat ei motive pentru astfel
de pareri. Caci nici logica lucrurilor si nici cuvintele din acest loc al Liturghiei
nu-i îndreptatesc sa creada asa ceva.
Ca (mai întâi, firea lucrurilor (logica) e departe de a îngadui o asemenea
parere, se vede de acolo ca, daca Biserica s-ar ruga pentru Sfinti, ar trebui sa
ceara pentru ei aceleasi lucruri pentru care se roaga de obicei. Or, ce cere ea
pentru cei adormiti? – Iertarea pacatelor, mostenirea împaratiei (cerurilor) si
odihna în sânul lui Avraam, dimpreuna cu Sfintii cei desavârsiti. Acestea
alcatuiesc obiectul rugaciunii Bisericii; în afara de acestea, ea nu cere nimic
altceva pentru cei raposati. La aceasta se margineste în general rugaciunea
noastra de cerere catre Dumnezeu. Pentru ca nu orice ar dori cineva, poate sa si
ceara în rugaciune, ci exista si o lege si o limita peste care nu putem trece. Caci
„noi nu stim sa ne rugam cum se cuvine, zice Sfânta Scriptura, ci însusi Duhul
mijloceste pentru noi...250, adica ne învata ce trebuie sa cerem când ne rugam.
Asa au înteles si Învatatorii Bisericii. Cerceteaza, deci, toate tainele si toate
sfintele slujbe si vei gasi ca Biserica nu cere nimic altceva în afara de cele de
mai sus.
Prin urmare, (daca preotii s-ar ruga pentru Sfinti), ar înseamna ca ei cer de
la Dumnezeu iertarea pacatelor pentru cei nevinovati, ca pentru niste vinovati ce
s-ar afla înca sub osânda; ar cere odihna împreuna cu Sfintii, ca pentru unii înca
nesfintiti – si desavârsirea, ca pentru unii înca nedesavârsiti, desi Sfintii sunt
desavârsiti.
Asadar, cei ce cred astfel de lucruri, gresesc si într-un caz si într-altul.
Caci ori recunosc fericirea si desavârsirea Sfintilor si atunci au pofta sa
glumeasca de buna voie cu Dumnezeu si sa însire pe nerasuflate o rugaciune
zadarnica pentru Sfinti, ceea ce s-ar ierta mai degraba unor oameni care-si bat
joc de lucrurile dumnezeiesti decât unor preoti; ori se roaga cu toata seriozitatea
crezând ca într-adevar ar aduce vreun folos Sfintilor, dar atunci tagaduiesc slava
acestora, ceea ce înseamna ca-i hulim nu numai pe dânsii ci si pe Dumnezeu
Însusi, Care nu Si-a tinut fagaduielile; caci El a fagaduit ca-i va slavi si ca le va
face parte de împaratia cerurilor251. Sau, mai bine zis, si una si alta sunt o vadit\
blasfemie: cea din urma ca a unora care se poarta ca si tagaduitorii; caci ei stiu
ca Sfintii sunt fericiti si asezati în rândul fiilor si ai mostenitorilor împaratiei,
totusi îi trateaza ca si cum ar fi nerasplatiti, lipsiti de slava si supusi osândei,
pretinzând ca se roaga pentru dânsii.
Iata, deci, cum însasi ratiunea sau firea lucrurilor ne dovedeste cât de
absurda este parerea ca Jertfa adusa de Biserica lui Dumnezeu ar fi o rugaciune
de cerere pentru Sfinti.
249 O astfel de parere exprimase, între altii, episcopul Teodor al Andidelor (sec. XI-XII), în comentariul sau
liturgic, intitulat Proqewpia kefalaiwdhs..., cap. 27-29 (Migne, 208 Romani VIII, 26).
250 Romani VIII, 26.
251 Cf. Ioan XIV, 3; XVII, 24; I Tes. IV, 17; II. Tes. II. 14 etc.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 70
(În al doilea rând), sa vedem si însesi cuvintele Sfintei Liturghii: „Înca
aducem Tie aceasta slujba cuvântatoare pentru cei adormiti întru credinta:
stramosii, patriarhii, profetii, apostolii, propovaduitorii, evanghelistii, mucenicii,
marturisitorii, pustnicii si pentru tot duhul ce s-a savârsit întru buna credinta; mai
ales pentru Preasfânta curata, preabinecuvântata, slavita Stapâna noastra de
Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioara Maria, pentru Sfântul Ioan Proorocul
si Botezatorul si Înainte-Mergatorul, pentru Sfintii si întru tot laudatii Apostoli si
pentru toti sfintii, pentru ale caror rugaciuni cerceteaza-ne pe noi, Dumnezeule.
Adu-Ti aminte de toti cei adormiti întru n\dejdea învierii si a vietii celei de veci
si-i odihneste acolo unde straluceste lumina fetei Tale”.
Acestea sunt cuvintele (prin care pomenim pe Sfinti); în ele nu se
cuprinde nici o cerere catre Dumnezeu pentru dânsii, iar preotul nu se roaga
pentru nimic din cele obisnuite. Când pomeneste pe ceilalti credinciosi adormiti,
el adauga îndata rugaciunea de cerere pentru ei, zicând: „... Odihneste-i acolo
unde straluceste lumina fetei Tale!”. Cu totul dimpotriva este însa cu Sfintii:
pentru dânsii preotul nu face nici o mijlocire, ci mai degraba îi înfatiseaza ca
mijlocitori ai nostri. Caci dupa ce îi pomeneste, însirându-i pe cete, adauga: „Cu
(pentru) ale caror rugaciuni (mijlociri), cerceteaza-ne pe noi Dumnezeule!”. Dar
ceea ce dovedeste, mai degraba decât orice, ca aceste cuvinte nu trebuie întelese
ca o rugaciune sau o cerere pentru Sfinti, ci ca o multumire, e faptul ca, în
aceasta lista, este asezata si Maica Domnului; or, aceea care este mai presus de
orice mijlocire nu numai a ierarhiei omenesti, ci si a celei îngeresti – ca una ce
este fara de asemanare mai sfânta decât netrupestile puteri de sus, – n-ar fi fost
numarat\ `n ceata celor care au nevoie de mijlocirea noastra.
Dar – vor raspunde potrivnicii nostri – savârsitorul acestei sfinte
Jertfe este Hristos Însusi: ce ar fi deci de mirare daca El ar mijloci si
pentru Sfinti si chiar pentru Maica Sa?
Însa acest raspuns n-are nici un temei. Caci nu acesta e chipul în
care mijloceste Hristos. El S-a facut, într-adevar, mijlocitor între
Dumnezeu si oameni, dar nu prin cuvinte sau prin rugaciuni, ci prin
propria Sa persoana: ca unul Care a fost si Dumnezeu si om, El a unit pe
Dumnezeu cu oamenii facându-Se pe Sine Însusi hotar comun între cele
doua firi252.
A socoti însa ca Hristos mijloceste totdeauna prin rugaciunile Sfintei
Liturghii, este un lucru plin de toata hula si nebunia. Caci desi El Însusi e
savârsitorul sfintei Jertfe, totusi nu trebuie sa punem în seama Lui toate cele ce
se fac si se rostesc într-însa. E adevarat ca El însusi este Acela Care împlineste
obiectul principal cât si scopul Liturghiei, adica sfintirea darurilor si sfintirea
credinciosilor: dar rugaciunile, invocatiile si cererile pentru acestea sunt ale
preotului. Cele dintâi apartin Stapânului, celelalte sunt ale robului. Preotul se
252 Cf. „Despre viata în Hristos”, cartea III, col. 572 AB, unde aceasta idee e dezvoltata mai pe larg.
71 Nicolae Cabasila
roaga, iar Hristos împlineste rugaciunile; Mântuitorul da, iar preotul multumeste
pentru cele date; preotul ofera darurile noastre, iar Domnul le primeste. Si
Domnul aduce daruri lui Dumnezeu Tatal, dar El se aduce pe Sine, odata cu
darurile noastre, când acestea au devenit El Însusi, adica atunci când s-au
prefacut în Trupul si Sângele Lui. iar pentru ca Se ofera pe Sine, pentru aceasta
zicem ca El este Cel ce aduce, si Cel ce Se aduce si Cel ce primeste253: aduce si
primeste ca Dumnezeu si Se aduce ca om. Preotul aduce darurile, iar Domnul
primeste, pe când ele sunt înca pâine si vin. Si cum le primeste? – Sfintindu-le,
prefacându-le în Trupul si Sângele Sau; caci a primi înseamna a-si însusi (a-si
împropria), dupa cum am spus254. Acesta e chipul în care Hristos savârseste
aceasta sfânta slujba; în aceasta consta sacerdotiul Lui.
Iar cine îsi închipuie ca nu numai cele spuse pâna aici, ci si toate cuvintele
rugaciunilor din Sfânta Liturghie – sau macar o parte din ele – ar fi tot ale lui
Hristos, unul ca acela nu se deosebeste prin nimic de nelegiuitii care au cutezat
sa înjoseasca slava Mântuitorului. Sa citim în întregime si vom vedea ca absolut
toate cuvintele din ele sunt graiuri ale unor robi; sa citim si cuvintele în care sunt
pomeniti Sfintii si pe care potrivnicii nostri cuteaza sa le atribuie lui Hristos, si
vom vedea ca ele nu cuprind nimic care ne-ar face sa credem ca vorbeste Fiul
Cel de o slava cu Tatal, ci toate sunt rugi ale unor servi. Caci, mai întâi, nu se
aduce multumire ca din partea unui singur ins, ci din partea a tot poporul;
credinciosii multumesc ca niste pacatosi pe care Dumnezeu, cu a Sa iubire de
oameni, nu-i trece cu vederea. Iar multumirea e adusa nu numai Tatalui, ci si
Fiului si Sfântului Duh. Ei pomenesc si pe Maica Domnului – ca niste robi pe o
stapâna – rugându-se ca, prin mijlocirea ei si a Sfintilor, sa dobândeasca
cercetarea si purtarea de grija a lui Dumnezeu. Dar ce au acestea comun cu Unul
Domn, Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu, Cel ce este fara de pacat si Stapân al
tuturor?
„Multumim Tie si Unuia-Nascut Fiului Tau...”, zice preotul. (Daca
acestea ar fi cuvintele lui Hristos), ar însemna ca Hristos multume[te Fiului
Unul-Nascut, al lui Dumnezeu! Si iata, ar fi atunci doi dumnezei, ca în eresul lui
Nestorie. Asa ca ar fi o nelegiuire si o nebunie sa credem ca Hristos mijloceste
pentru Sfinti si sa-I punem în seama o astfel de interventie si mijlocire. Am
aratat însa ca nici preotii255 nu fac asa ceva. Ramâne deci stabilit ca aceste
cuvinte nu trebuiesc întelese ca o cerere, ci ca o multumire.
253 „... Caci Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te împarti, Hristoase, Dumnezeul
nostru...” (vezi Rugaciunea din timpul Heruvicului, în Liturghier).
254 Vezi cap. XLVII.
255 În textul original din ed. Migne (col. 480A) = twn ierwn, în loc de ierewn (probabil greseala de tipar, sau
chiar de transcriere, daca exista si în ms.). Salacille, în trad. sa fr. (p. 270) luând de buna deductia din col.
grec. de mai sus, traduce fortat: „... telle n’est point la penseé des formules sacrées ...” Noi am preferat trad.
lui Hevet din col. latina paralela la locul respectiv (haec ne esse uidem sacerdotum) care ni se pare mai logica
si mai în concordanta cu textul.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 72
Bine! – raspund potrivnicii nostri – dar nu ne lasa forma (expresia) care
indica limpede cererea. Caci prepozitia pentru (uper) aceasta vrea sa însemne.
Ba nicidecum! Aceasta prepozitie nu arata totdeauna numai rugaciunea de
cerere; caci de ea ne folosim nu numai când ne rugam, ci si când multumim.
Lucrul acesta se vede în multe cazuri si chiar în rugaciunea amintita care spune:
„Pentru (uper) toate acestea, multumim Tie si Unuia-Nascut Fiului Tau si
Duhului Tau Celui Sfânt, pentru toate câte stim si câte nu stim... si pentru slujba
aceasta pe care ai binevoit sa o primesti din mâinile noastre...” Vezi ca „pentru”
(uper) se întrebuinteaza si când aducem multumire?
Si iata ca n-a mai ramas în picioare nici o dovada în sprijinul acestei
rataciri. Prin urmare, pomenirea Sfintilor nu poate fi înteleasa nicidecum ca o
rugaciune de cerere. Iar daca nu este de cerere, trebuie sa fie euharistica, adica
de multumire. Caci nu poate fi decât una din doua: ori de cerere, ori de
multumire, deoarece numai în aceste doua feluri amintim lui Dumnezeu de
bunurile ce primim de la Dânsul: ori ca sa le primim, ori pentru ca le-am primit.
În primul caz îl rugam sa ni le dea, în al doilea îi multumim ca ni le-a dat.
O dovada este si faptul ca desavârsirea Sfintilor este cel mai mare dintre
darurile facute de Dumnezeu oamenilor; de aceea nu e nepotrivit ca Biserica sa-I
aduca multumiri pentru dânsii. Dar ce zic eu ca desavârsirea Sfintilor este cel
mai de pret dintre darurile lui Dumnezeu? Ci, mai bine zis, este tot darul lui
Dumnezeu. Caci cetele Sfintilor alcatuiesc culmea si cununa tuturor bunatatilor
harazite neamului nostru. De aceea s-a zidit cerul si pamântul si toata lumea
vazuta: de aceea exista raiul, de aceea au trait Proorocii, de aceea S-a întrupat
Însusi Dumnezeu si de aceea Cuvântul lui Dumnezeu, faptele, patimile si
moartea Lui: pentru ca oamenii sa fie trecuti de pe pamânt la cer256 si sa ajunga
mostenitori ai împaratiei celei de acolo.
Daca deci în Liturghie exista cu adevarat o euharistie (multumire) si daca
sfintele Daruri sunt deopotriva de multumire ca si de cerere, înseamna – negresit
– ca obârsia si motivul de capetenie al mul]umirii noastre sunt însisi Sfintii cei
desavârsiti. Caci în general, care este cauza multumirii noastre? Nu faptul ca am
dobândit ceea ce am cerut? Si ce cere Biserica de la Dumnezeu? – Ceea ce i s-a
poruncit sa ceara, adica împaratia Lui257, ca s-o mosteneasca credinciosii si sa
ajunga sfinti, dupa cum sfânt e Cel Care i-a chemat258. Dar daca pe acestea le
cere lui Dumnezeu când se roaga, urmeaza ca tot pentru ele îi si multumeste.
Astfel, daca se roaga ca fiii ei sa se desavârseasca în sfintenie, trebuie ca, pentru
Sfintii care s-au desavârsit, sa multumeasca Celui ce i-a desavârsit.
Din pricina multumirii pe care o aducem pentru Sfinti, aceasta slujba se si
numeste Euharistie (multumire). Caci cu toate ca în cursul ei pomenim si de alte
256 Cf. Sfântul Ioan Damaschinul, Canonul Pastilor, peasna I, irmos: „... Ca din moarte la viata si de pe pamânt
la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi”.
257 Vezi Matei VI, 33.
258 Cf. mai ales I Petru I, 15-16.
73 Nicolae Cabasila
multe lucruri, totusi, Sfintii sunt cununa tuturora si pentru ei le cerem pe toate;
de aceea, atunci când multumim pentru ele, multumim pentru desavârsirea
Sfintilor. Dupa cum tot ce a facut Mântuitorul a avut ca scop ultim sa întemeieze
ceata Sfintilor, tot asa si Biserica, atunci când Îl lauda pe Dânsul pentru tot ce a
facut, Îl lauda având în vedere ceata Sfintilor. Pentru aceasta atunci când
Mântuitorul a întemeiat aceasta taina, a întemeiat-o multumind Tatalui, pentru
ca printr-însa El trebuia sa ne deschida cerul si sa strânga acolo aceasta adunare
a celor întâi nascuti.
Imitând pe Domnul, Biserica aduce Jertfa nu numai pentru a cere ci si
pentru a multumi, ceea ce se vede din multe locuri, dar mai ales din rugaciunea
în care se exprima oarecum scopul sfintei slujbe. Anume, dupa ce istoriseste
toate câte a facut Dumnezeu pentru noi, multumind pentru ele, si dupa ce la
urma aminteste de întruparea Domnului, de întemeierea Tainei si cum ne-a
poruncit ca si noi sa facem aceasta (întru pomenirea Sa), adauga: „Aducându-ne
aminte, asadar, de aceasta porunca mântuitoare si de toate cele ce s-au facut
pentru noi: de Cruce...” si de celelalte, pe care le enumeram, apoi continua: „Ale
Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate”. Vezi? Zice ca aducem
aceste daruri pentru ca ne aducem aminte de binefacerile primite. Dar a cinsti cu
daruri pe un binefacator, pentru cele ce el ne-a dat, înseamna a-i multumi.
Apoi, talmacind si mai lamurit multumirea, (poporul) cânta: Aducând
Jertfa aceasta, „pre Tine Te laudam, pre Tine Te binecuvântam, Tie-Ti
multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeul nostru!” Cu alte cuvinte,
scopul Jertfei este: a lauda pe Dumnezeu sau a-I multumi si în acelasi timp a-L
ruga, adica ea este si de multumire si de cerere, precum am spus de la început259.
Facem aceasta – vrea sa spuna Biserica – pentru ca ne aducem aminte de doua
lucruri: întâi de porunca pe care ne-a dat-o când a zis: „Aceasta sa faceti întru
pomenirea Mea”, si al doilea, de toate cele ce a facut pentru noi. Într-adevar,
amintirea binefacerilor primite ne îndeamna în chip firesc sa fim recunoscatori si
sa dam si noi ceva în întregime; celui ce ni s-a facut noua astfel pricina a
nenumarate daruri. Iar amintirea poruncii, pe care ne-a dat-o Mântuitorul, ne
învata chiar si cum sa ne aratam recunostinta, adica ce anume daruri trebuie sa
aducem.
Îti aducem aceeasi jertfa pe care Ti-a adus-o si Fiul Tau Unul-Nascut, ca
unui Dumnezeu si Parinte; iar aducând-o, Îti multumim, pentru ca si El Ti-a
multumit când Ti-a adus jertfa si pentru ca nimic din cele ce-Ti aducem nu e al
nostru. Caci (mai întâi), darurile nu sunt lucrurile noastre – ci ale Tale, Facatorul
tuturor; si (al doilea), nici aceasta forma de adorare nu e o nascocire a noastra;
noi n-am dorit-o si n-am fost împinsi spre ea din propriul nostru îndemn, ci tot
Tu, prin Fiul Tau Unul-Nascut, ne-ai insuflat-o si ne-ai îndemnat sa o savârsim.
De aceea, darurile pe care Ti le aducem, dintr-ale Tale ni le-ai dat noua, ale Tale
sunt întru toate si pentru toate (câte ai facut noua).
259 Vezi cap. X [i XXXIII.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 74
Prin urmare, chiar si pentru Jertfa de multumire datoram, înca o data,
multumire lui Dumnezeu, fiindca nimic din ea nu e al nostru, ci e pe de-a-ntregul
un dar al Lui; însusi faptul ca o voim si ca o savârsim, tot El îl lucreaza în noi,
precum zice dumnezeiescul Apostol260. De aceea se si afla scris în Sfânta
Liturghie: „Multumim Tie si pentru slujba aceasta, pe care ai binevoit a o primi
din mâinile noastre...”
Iata deci dovezile care ne arata ca pomenirea Sfintilor la Liturghie nu este
o cerere catre Dumnezeu pentru dânsii, ci o multumire.
CAPITOLUL L
De câte ori se face pomenirea sfintilor în liturghie
si care e deosebirea dintre ele
Sa vedem acum de câte ori si unde anume se face aceasta pomenire în
Liturghie.
Ea are loc de doua ori: odata la proscomidie, când se afierosesc darurile,
si a doua oara când acestea sunt jertfite. Caci, dupa cum am spus mai-nainte261,
aducerea darurilor e îndoita: întâi ca o simpla aducere de daruri si de prinoase,
apoi ca o aducere de jertfa. De aceea trebuia ca si cei pentru care se aduc
darurile sa fie pomeniti atât la cea dintâi cât si la cea de a doua aducere.
Astfel, la cea dintâi, preotul zice: „Întru pomenirea (amintirea) Domnului
si Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos”; iar a doua: „Aducându-ne
deci aminte de cele ce s-au facut pentru noi, de Cruce...” si de celelalte, pe care
Hristos le-a îndurat pentru noi. Caci pomenirea Domnului de la proscomidie
corespunde cu amintirea Crucii si a celorlalte fapte care au urmat Crucii, de la
sfintirea darurilor. Adica aici preotul pomeneste pe Mântuitorul nu ca pe un
facator de minuni, ci ca pe Cel rastignit si mort, asa precum s-a aratat pe larg, în
acel loc262.
Apoi, la cea dintâi aducere, preotul zice: „Întru slava Preasfintei
Nascatoare de Dumnezeu, întru cinstea sfintilor...” etc.; iar la a doua: „Pentru
toti sfintii..., mai ales pentru Preasfânta... etc.”. Deci, dupa cum la proscomidie a
aratat întâietatea Maicii Domnului, asezând-o înaintea tuturor celorlalti sfinti, tot
asa si la sfintirea Darurilor, desi o pomeneste în urma altor sfinti, totusi pune
înainte cuvintele „mai ales”. De asemenea, atât la prima cât si la a doua aducere,
dupa ce a pomenit, Biserica pomeneste si pe credinciosii vii si morti, pentru care
ea se roaga si care au trebuinta de îndurare dumnezeiasca.
Este însa o deosebire între cele doua pomeniri. Anume, la sfintirea
Darurilor, preotul arata, prin cuvinte, actul de aducere, zicând: „Aducem Tie
260 Filip II, 13.
261 Vezi cap. XLVI.
262 Vezi cap. VII.
75 Nicolae Cabasila
aceasta slujba cuvântatoare...”. La care cuvinte adauga motivele aducerii,
asezând înaintea lor pomenirea patimilor Mântuitorului, iar dupa ele pomenirea
sfintilor. La prima aducere, dimpotriva, preotul arata doar pentru cine se aduce,
zicând: „Întru pomenirea Domnului, întru slava Preasfintei Nascatoare...” etc.,
adica pomenind atât pe sfintii pentru care aduce multumiri, cât si pe credinciosii
pentru care se roaga. Si care e motivul (pentru care nu spune ca aduce)? – Pentru
ca aici liturghisitorul arata chiar în fapt (prin act) ca aduce daruri. – Caci el
afieroseste lui Dumnezeu (Agnetul si miridele) chiar taindu-le din pâine si, de
aceea, nu mai e nevoie s-o arate si prin cuvinte. Dar la cea de a doua aducere,
noi nu-l vedem pe preot facând ceva. Aducerea se savârseste, într-adevar, dar se
savârseste în chip nevazut, caci Harul efectueaza Jertfa în chip tainic, prin
rugaciunile sfintitoare ale preotului.
De aceea era nevoie de cuvinte care sa exprime aducerea cea nevazuta.
CAPITOLUL LI
Pentru ce preotul numeste jertfa „slujba cuvântatoare”
De aceea se si numeste Jertfa si „slujba cuvântatoare”, pentru ca preotul
nu face nici o lucrare fizica, ci desavârseste aducerea darurilor slujindu-se numai
de cuvinte sfintitoare. Cea dintâi aducere este un lucru posibil omului si, de
aceea, fiind savârsita de preot, ea s-ar putea numi o „slujba lucratoare” (activa),
însa pe cea de a doua, adica prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si Sânge
– care constituie Jertfa si care este mai presus de puterea omeneasca – o
împlineste Harul, pe când preotul doar se roaga. Deci, cu toate ca Jertfa este,
într-adevar, o lucrare reala dar, cum preotul conlucreaza la împlinirea ei nu prin
fapta, ci numai prin cuvintele rugaciunii, pe drept cuvânt zice el ca nu aduce
darurile în chip activ, ci ca savârseste o „slujba cuvântatoare”.
CAPITOLUL LII
Pentru ce sfânta jertfa se numeste numai „Euharistie”?
Si întrebarea aceasta e vrednica de cercetare. Anume, daca sfânta Jertfa se
aduce si ca multumire si în chip de cerere, atunci de ce se numeste Euharistie
(adica multumire), iar nu si una si alta?
(Se numeste asa) dupa ceea ce e mai mult, adica: sunt mai multe motivele
de multumire decât cele de cerere. Caci, lucrurile pe care le-am primit de la
Dumnezeu, sunt mai multe decât cele ce ne lipsesc. Aceste din urma sunt o
parte, pe când celelalte sunt totul; adica, cele ce ne rugam sa primim nu sunt
decât o parte din cele ce am primit. Caci din partea Sa, Dumnezeu ne-a dat totul,
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 76
încât n-a ramas nici un lucru pe care sa nu ni-l fi dat. Numai ca, pe unele nu mai
avem timpul sa le dobândim, cum sunt: nestricaciunea trupului, nemurirea
sufletului sau împaratia cerurilor; pe altele, desi le primim, nu le pastram, ca, de
pilda, iertarea pacatelor si celelalte daruri harazite noua prin Sfintele Taine; iar
pe altele, ca pacea, sanatatea si avutia, pentru ca le-am folosit rau, le-am pierdut,
ca sa nu devenim si mai rai, facând din ele mijloace de desfatare si de
stricaciune; sau uneori ni se iau, pentru ca sa ni se dea înapoi, ca lui Iov, bunuri
mai mari si mai de pret (în locul celor trecatoare)263. Prin urmare, Dumnezeu nu
ne-a lasat nici un motiv ca sa-I mai cerem ceva, pe când pentru a-I multumi
avem toate motivele; noi însa ne pricinuim singuri lipsa, prin nesocotinta noastra
si (de aceea) avem nevoie sa cerem.
Într-adevar, sa vedem ce lucruri cerem când ne rugam? Iertarea pacatelor?
Dar am primit-o cu prisosinta si înca fara nici o osteneala din partea noastra, prin
Sfântul Botez. Atunci, de ce o mai cerem din nou? – Fiindca din pricina
pacatelor, ne-am facut din nou vinovati. Si a cui e vina? A noastra însine. Prin
urmare, noi singuri suntem pricina cererii (pentru iertarea pacatelor).
Ne rugam apoi sa mostenim împaratia cerurilor? Dar si aceasta mostenire
ni s-a dat o data, pentru ca am ajuns fii ai lui Dumnezeu Însusi, Cel ce
stapâneste împaratia. Caci cine e mostenitor, daca nu fiul? Si e ceva din bunurile
pamântesti, care sa nu ramâna mostenitorului?264 – Nimic! Atunci, de ce mai
cerem ceea ce ni s-a dat o data? – Pentru ca am facut lucruri neîngaduite unor fii,
dupa ce fuseseram nascuti din Dumnezeu si înaltati la acea vrednicie: din fii, am
redevenit robi nemernici si, de aceea, ne rugam ca pentru un lucru pe care nu lam
mai fi avut si care n-ar sta deloc în putinta noastra. Prin urmare, tot noi
însine ne suntem pricina si a acestei cereri.
Cât despre bunurile materiale, Domnul a poruncit: „Cereti mai întâi
împaratia lui Dumnezeu si toate acestea se vor adauga voua”265, sau: „Nu va
îngrijiti de hrana si de îmbracaminte, caci Tatal vostru Cel ceresc va va îndestula
toata trebuinta”266. Daca se întâmpla însa sa nu le avem totodeauna din destul,
lipsa se datoreste fie nechibzuintei si necredintei noastre, pentru ca n-am
respectat porunca dumnezeiasca privitoare la ele – si atunci lipsa e opera
noastra, ca si cererea pricinuita de ea, fie providentei lui Dumnezeu si iubirii
Sale de oameni ca sa dobândim ca Iov, alte bunuri mai mari si mai de pret; în
acest caz, lipsa aceea se datoreste, într-adevar, lui Dumnezeu, dar este un motiv
nu de rugaciune sau de cerere, ci de slavire si de multumire, precum zicea Iov:
„Fie numele Domnului binecuvântat, de acum si pâna-n veac”267.
Iata deci ca toate cele ce face Dumnezeu pentru noi ne duc numai spre
slavire si spre multumire, iar cât priveste cererile si rugaciunile noi le suntem
263 Vezi Iov XLII, 10.
264 Cf. Galateni IV, 1-7.
265 Luca XII, 31 Cf. si Matei VI, 33.
266 Matei VI, 25-32 si Luca XII, 22-31 (citat liber).
267 Iov I, 21; Cf. si Ps. CXII (CXIII), 2 si Daniil II, 20.
77 Nicolae Cabasila
cauza. De aceea, când pomenim de orice fel de bunuri – fie din cele trupesti, fie
din cele sufletesti – în rugaciunile adresate lui Dumnezeu le pomenim pe toate
numai multumind, fie ca le-am dobândit pe toate, fie ca nu, caci Dumnezeu ni
le-a dat o data pe toate si cât despre El n-a lasat nimic la o parte. Stiind acestea,
Sfântul Apostol (Pavel) ne îndeamna sa multumim pentru toate, scriind:
„Bucurati-va pururea... si multumiti întru toate!”268.
Pentru aceste motive era drept ca taina Împartasaniei – cel mai desavârsit
si cel mai intim mijloc de legatura cu Dumnezeu, în care amintim nu de cutare
sau cutare dar, ci, în general, de toate bunurile, atât cele pe care le avem în fapt
cât si cele pe care le vom avea de la Dumnezeu – sa se numeasca Euharistie
(multumire) capatându-si numele nu de la cele ce cerem noi cei strâmtorati, ci de
la binefacerile pe care ni le face Dumnezeu, deci nu de la saracia sau lipsa
noastra, ci de la bogatia bunatatii Lui. Caci cu toate ca, prin ea, ne si rugam lui
Dumnezeu si Îi si multumim, totusi – precum am spus – multumirea se datoreste
lui Dumnezeu, pe când cererea, neputintei omenesti. Si înca multumirea I se
aduce pentru mai multe, pe când cererea pentru mai putine; caci cea dintâi se
aduce în general pentru toate bunurile, pe când cealalta numai pentru unele.
Iata de ce se cuvenea ca Jertfa sa fie numita Euharistie (multumire)
luându-si numele de la menirea ei de capetenie (asa cum si omul se numeste)
fiinta rationala, dupa partea cea mai de frunte si mai de pret a fiintei lui, desi are
ceva comun si cu cele nerationale). De altfel, (se numeste asa) si pentru faptul ca
Domnul nostru Iisus Hristos, Care a savârsit-o cel dintâi, si ne-a predat
savârsirea ei nu cerând, ci numai multumind Tatalui269. De aceea, numind-o
Euharistie, Biserica exprima întocmai ceea ce a primit (de la Domnul) ca este ea.
CAPITOLUL LIII
Despre obsteasca multumire pentru împartasirea cu sfintele taine si
despre rugaciunile de la sfârsitul liturghiei270
(Dupa împartasire), preotul îndeamna pe credinciosii care s-au împartasit
cu Sfintele Taine, sa multumeasca lui Dumnezeu Cel ce i-a împartasit, iar lucrul
acesta sa-l faca nu cu lenevie sau cu nepasare, ci din toata inima. Caci aceasta
vrea sa spuna cuvântul „drepti”: adica nu culcati sau sezând jos, ci si având
trupul si sufletul atintite spre Dumnezeu. Apoi, dupa ce ne îndeamna sa ne
rugam lui Dumnezeu si pentru celelalte lucruri obisnuite, iese din altar si, stând
înaintea usilor, citeste rugaciunea cea pentru toti271.
268 I Tes. V, 16-18.
269 Vezi Matei XXVI, 26-27; Marcu XIV, 22-23; Luca XXI, 17, 19; I. Cor XI, 24.
270 În ordinea rânduielii liturghiei, acest capitol ar trebui sa urmeze imediat dupa cap. XLI.
271 Adica Rugaciunea Amvonului.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 78
Se cuvine sa luam acum seama cum, la sfârsitul sfintei slujbe si al slavirii
de încheiere, – când, prin urmare, s-au îndeplinit toate cele cuvenite fata de
Dumnezeu – preotul se desface oarecum din acea împreuna-petrecere cu
Dumnezeu si parca se coboara, putin câte putin, în mijlocul oamenilor, din
înaltimea (la care se suise). Iar aceasta o face asa cum se cade preotului, adica
rugându-se. Nu numai felul, ci si locul rugaciunii arata ca el coboara. Caci pâna
acum s-a rugat înlauntrul altarului, în taina, fara sa-l auda nimeni adresându-se
numai lui Dumnezeu; acum însa, rosteste rugaciunea obsteasca pentru Biserica
si pentru toti credinciosii, iesind din altar, stând în mijlocul poporului si în auzul
tuturora.
Apoi, taind în multe bucatele pâinea proscomidita, din care s-a scos
Sfântul Agnet, preotul o împarte credinciosilor, ca pe una ce e sfânta, prin faptul
ca a fost slujita si închinata lui Dumnezeu; iar ei o primesc cu toata evlavia,
sarutând dreapta preotului, care, cu putin mai-nainte, s-a atins de Preasfântul
Trup al Mântuitorului Hristos si pe care o credem ca a si primit de acolo sfintire
si ca o împarte celor ce se ating de ea.
În acest timp, credinciosii slavesc pe Princinuitorul si Datatorul acestor
bunuri, cu cuvinte luate din Sfânta Scriptura: „Fie numele Domnului
binecuvântat...” si celelalte272. Dupa ce cânta astfel de mai multe ori, rostesc
apoi un psalm plin de slava si de multumire. Care este acel psalm?
„Binecuvânta-voi pre Domnul în toata vremea...”
Iar dupa ce s-a împartit anafura si s-a terminat psalmul de mai sus, preotul
înalta cea din urma rugaciunea pentru popor, (de asta data) nu numai stând în
afara altarului si în auzul tuturor, ci si rostind cuvintele rugaciunii chiar cu fata
spre popor, aratând astfel – si mai bine decât înainte – comuniunea sa cu
multimea. Ce cere el în aceasta rugaciune? – Sa fim mântuiti noi cei miluiti ca
unii care, de la noi însine, nu putem aduce nimic vrednic de mântuire, ci ne
întoarcem privirea numai spre iubirea de oameni a Celui ce, singur poate sa
mântuiasca. De aceea pomeneste acum preotul pe multi sfinti, care ne stau întrajutor
mijlocind pentru noi înaintea tuturor, Preasfânta Nascatoare de
Dumnezeu, prin care am dobândit începutul milostivirii. Iar începutul rugaciunii
este: „Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru...”; adica nu unul dintre dumnezeii
cei multi, mincinosi si închipuiti, pe care i-am cinstit oarecând, ci „adevaratul
nostru Dumnezeu”, pe care L-am aflat abia mai la urma.
Pentru aceea, se si cuvine Lui singur, ca unul Dumnezeu, toata slava,
cinstea si închinaciunea, dimpreuna cu Tatal Cel fara de început si cu
Preasfântul si bunul si de viata facatorul Sau Duh, acum si pururea si în vecii
vecilor, Amin!
272 Ps. CXII (CXIII), 2 si Daniil II, 20.
79 Nicolae Cabasila
Nicolae Cabasila
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii
Traducere din limba greac\
de Pr. Prof. Ene Brani[te
***************************************
FOLOSITI TEXTUL DOAR DACA AVETI CERTITUDINEA CA ESTE CONFORM CU
ORIGINALUL ROMANESC EDITAT DE EDITURA ARHIEPISCOPIEI
BUCURESTILOR, IN ANUL 1989. PENTRU ACEASTA PROCURATI-VA LUCRAREA
DOAR DE LA PERSOANE DE INCREDERE CARE AU VERIFICAT INTEGRITATEA
TEXTULUI, SAU DESCARCATI-O DE PE SITEUL
http://www.angelfire.com/space2/carti/
sau
http://www.megaone.com/patristica/
LA CORECTAREA TEXTULUI S-A URMARIT SI TEXTUL EDITIEI
DIN ANUL 1997
Rugati-va pentru cei ce au trudit la realizarea
acestei versiuni digitale.
**************
APOLOGETICUM
2004
**************
Tâlcuirea dumnezeiestii liturghii
Traducere din limba greac\ de
Pr. Prof. Dr. Ene Brani[te
Edi]ia I: 1946
Edi]ia II: 1989
Edi]ia III: 1997
iar acum pentru intâia oară în format digital
dupa editia din 1997
Editura Arhiepiscopiei Bucure[tilor
1989
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 2
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii1
CAPITOLUL I
Despre scopul Sfintei Liturghii în general
Savârsirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în
dumnezeiescul Trup si Sânge, iar ca scop sfintirea credinciosilor, care, prin
acestea, dobândesc si înlesnesc împlinirea acelui efect si acelui scop, sunt
rugaciunile, cântarile, citirile din Sfânta Scriptura si, în general, toate cele ce se
savârsesc si se rostesc, cu Sfânta rânduiala, înainte si dupa sfintirea darurilor.
Este adevarat ca Dumnezeu ne da în dar toate cele sfinte, fara ca noi sa-i
dam nimic în schimb; totusi, El ne cere neaparat sa ne facem vrednici de a le
primi si a le pastra, caci nu face parte de sfintire decât celor ce s-au pregatit în
felul acesta. Asa se cuvine sa primim botezul si ungerea cu sfântul mir, așa să
gustâm din ospâț ul infricoșatei Cine. Acest lucru l-a arătat Domnul în pilda
semanatorului, când a spus: „Iesit-a semanatorul” nu ca sa are tarina, ci ca sa
„semene”2, dându-ne sa întelegem ca aratura si toata pregatirea trebuie facute
mai dinainte.
Se cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine, sa ne înfatisam pregatiti si
cu vrednicie. De aceea, trebuie sa existe si în slujba Sfintei Liturghii mijloace de
pregatire în acest scop: sunt rugaciunile, cântarile si tot ce se savârseste sau se
rosteste într-însa, dupa rînduiala sfânta. Acestea ne sfintesc si ne fac în stare, pe
de o parte ca sa primim cu vrednicie sfintirea, iar pe de alta ca sa o putem pastra
si sa ramânem cu ea.
Ele ne sfintesc într-un îndoit schip.
~n primul rând ne sfintesc prin însasi puterea pe care o au rugaciunile,
cântarile si citirile. Astfel, rugaciunile ne întorc gândul catre Dumnezeu,
mijlocindu-ne iertarea pacatelor; cântarile, de asemenea, îl fac sa Se
milostiveasca si sa Se îndure de noi, precum ne spune Psalmistul: „~nalta lui
Dumnezeu jertfa de lauda (cântare)... si te voi izbavi si Ma vei preamari”;3 în
sfârsit, citirile din Sfânta Scriptura, care ne învata atât bunatatea si iubirea de
oameni a lui Dumnezeu cât si dreptatea si judecata Lui, sadesc si aprind în
sufletele noastre nu numai iubirea ci si teama fata de El, facându-ne astfel mai
zelosi întru pazirea poruncilor Sale. Iar toate la un loc, îmbunatatesc sufletul si
1 Migne, P.G., t. 150, col. 368 – 492.
2 Matei XIII, 3; Marcu IV, 3 [i Luca VIII, 5
3 Psalmul XLIX, 14-15
3 Nicolae Cabasila
apropie de Dumnezeu atât pe preot cât si pe popor, facând si pe unul si pe
celalalt destoinici pentru primirea si pastrarea cinstitelor daruri care este scopul
Sfintei Liturghii. Dar ele pregatesc îndeosebi pe preot sa savârseasca cu
vrednicie Jertfa (sfintirea darurilor), care este efectul Sfintei Liturghii, dupa cum
am spus; de aceea vedem, în multe din rugaciunile sfintei slujbe, cum preotul se
roaga în taina ca sa nu fie socotit nevrednic de a aduce Jertfa ci sa slujeasca
Tainei cu suflet curat, cu limba si mâini curate. Iata deci cum suntem pregatiti
pentru lucrarea sfânta de însasi puterea cuvintelor rostite si cântate.
~n al doilea rând, cântarile si toate cele ce se savârsesc în sfânta slujba,
lucrarea si patimile Lui pentru noi. ~ntr-adevar, atât în cântari si în citire, cât si în
toate cele savârsite de sfintii liturghisitori în cursul întregii slujbe, este
simbolizata lucrarea izbavitoare a Mântuitorului: partea întâi a sfintei slujbe ne
arata începutul acelei lucrari, cea de a doua pe cele urmatoare, iar cea de la
sfârsit pe cele de dupa aceea. Asa încât, urmarind cu privirea aceste parti ale
slujbei, putem avea în fata ochilor toata lucrarea mântuirii. Caci sfintirea
darurilor — adica Jertfa însasi — aminteste moartea, învierea si înaltarea
Mântuitorului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însusi dumnezeiescul Trup,
cu care El a fost rastignit, a înviat si S-a înalta la cer; cele dinainte de Jertfa
închipuiesc cele petrecute înainte de moartea Domnului, adica întruparea, iesirea
la propovaduirea si aratarea cea deplina în lume; iar cele de dupa Jertfa arata
„fagaduinta Tatalui”, cum a numit-o Domnul ~nsusi4, adica pogorârea Sfântului
Duh peste sfintii Apostoli si întoarcerea neamurilor la Dumnezeu si partasia lor
cu El, printr-însii.
Astfel, întreaga slujba este ca o icoana care ar înfatisa un singur trup al
lucrarii Mântuitorului în lume, facând sa se perinde pe dinaintea privirilor
noastre toate partile ei, de la început pâna la sfârsit, dupa rânduiala si urmarea
lor fireasca. Asa de pilda, antifoanele care se cânta la începutul sfintei Liturghii,
precum si cele ce se savârsesc si se rostesc mai înainte, la proscomidie,
închipuiesc cea dintâi treapta din lucrarea mântuitoare a lui Hristos; iar cele de
dupa antifoane, adica citirile din Sfânta Scriptura si celelalte, închipuiesc treapta
urmatoare.
Dar s-ar putea sa spuna cineva ca aceste citiri si cântari ar avea un alt rost
si anume ca au fost alese ca sa ne îndemne spre virtute sau ca sa faca pe
Dumnezeu îndurator spre noi. Totusi, nu le împiedica sa poata face si una si alta,
adica pe de o parte s\ îndemne pe credinciosi spre virtute, iar pe de alta sa
închipuie lucrarea mântuitoare a lui Hristos. E ca si cu hainele: acestea satisfac
în primul rând nevoia de îmbracaminte, acoperind trupul; dar, fiind croite într-un
fel sau altul, ele oglindesc adesea si îndeletnicirea, felul de viata sau rangul celor
ce le poarta. Tot asa si cu rânduiala Sfinte Liturghii: fireste ca Sfintele Scripturi,
cuprinzând cuvinte de Dumnezeu insuflate si laude pentru Dumnezeu, îndeamna
la virtute si sfintesc pe cei ce le citesc si le cânta; dar fiind alese si orânduite
4 Vezi Luca XXIV, 49 [i Fapte I, 4
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 4
într-anumit fel, ele au si un alt rost, adica pot sa închipuiasca întruparea si
lucrarea pamânteasca a lui Hristos.
Acelasi lucru se poate spune nu numai despre cântari si citiri, ci si despre
sfintele ceremonii: fiecare din ele se savârseste în vederea unei anumite
trebuinte, dar în acelasi timp simbolizeaza si ceva din lucrarile, faptele sau
patimile lui Hristos. Sa luam, de pilda, intrarea cu sfânta Evanghelie în altar sau
intrarea cu cinstitele daruri. Fiecare din acestea se savârseste cu un scop practic:
una ca sa citeasca Evanghelia, cealalta ca sa se savârseasca Jertfa. Amândoua
închipuiesc însa iesirea si aratarea Mântuitorului în lume: cea dintâi, aratarea
înca nedeslusita si nedeplina de la început, cea de a doua pe cea desavârsita si
deplina.
Ceva mai mult: între cele ce sa savârsesc la Liturghie sunt chiar unele
lucrari care nu îndeplinesc nici o trebuinta, ci au numai un rost simbolic. Asa
sunt, de pilda: junghierea prescurei si întiparirea crucii pe ea, forma de sulita în
care e facuta copia, sau turnarea apei calde în Sfintele Daruri. Chiar si în
celelalte Sfinte Taine putem gasi multe de acest fel. Asa de pilda, în rânduiala
botezului, cei ce vin la botez trebuie sa se descalte, sa se dezbrace si, stând cu
fata spre Apus, sa-si întinda mâinile si sa sufle; aceasta ne învata aici cât de mult
trebuie sa urâm pe diavolul si cum trebuie sa-l alunge cel ce va sa fie un
adevarat crestin. Si toate cele de acelasi fel din rânduiala Sfintelor Taine au
fiecare însemnarea lor.
Dar când este vorba de cele ce se savârsesc la Sfânta Liturghie toate ne
duc cu gândul la lucrarea mântuitoare a lui Hristos, pentru ca privelistea ei fiind
în fata ochilor nostri, sa ne sfinteasca sufletele si astfel sa devenim vrednici de
primirea sfintelor Daruri. Caci dupa cum odinioara aceasta lucrare a izbavit
lumea de moarte, tot asa si acum, fiind mereu contemplata, ea îmbunatateste si
apropie de Dumnezeu sufletele celor ce o au în fata ochilor. Sau, mai bine zis,
nici odinioara ea n-ar fi folosit nimic, daca n-ar fi fost vazuta si crezuta. De
aceea a si fost propovaduita si de aceea a facut Dumnezeu mii de semne, pentru
ca sa fie crezuta; caci n-ar fi putut sa-si îndeplineasca rostul, adica sa mântuiasca
pe oameni, daca odata savârsita, ar fi ramas necunoscuta de cei ce trebuiau sa se
mântuiasca printr-însa. Numai ca, atunci când era propovaduita, ea sadea în
sufletele celor ce nu o cunoscusera, cinstirea lui Hristos, credinta si iubirea, pe
care aceia nu le avusesera mai înainte; pe când acum, fiind contemplata, cu toata
osârdia, de catre cei ce deja au crezut, nu creeaza în suflet acele frumoase
simtiri, ci numai pastreaza pe cele existente, le împrospateaza si le sporeste,
facându-ne mai tari în credinta si mai fierbinti în evlavie si iubire. Caci daca a
facut sa rasara simtaminte noi, cu mult mai usor poate sa le pastreze, sa le
întretina si sa le învioreze pe cele vechi.
Dar tocmai acestea sunt simtamintele cu care se cuvine sa ne apropiem de
cele sfinte cu evlavie, credinta si dragoste fierbinte fata de Dumnezeu si fara de
care ar fi o nelegiuire chiar si numai sa le privim. De aceea, trebuia sa se
5 Nicolae Cabasila
înfatiseze în rânduiala sfintei Liturghii o astfel de contemplatie, care sa poata sa
sadeasca în noi aceste simtiri, încât sa ne faca nu numai sa ne închipuim cu
mintea, ci oarecum sa vedem cu ochii saracia Celui ce stapâneste, pribegia pe
pamânt a Celui ce este în tot locul, ocarile îndurat de Cel binecuvântat, patimile
Celui fara patima; sa vedem cât de mult ne-a iubit Cel care a fost rasplatit cu
atâta ura, cât S-a smerit pe Sine Cel ce este necuprins de fire, câte a patimit si
câte a facut, pentru ca sa ne pregateasca noua Masa dumnezeiestilor Daruri. Si
astfel, cutremurati de maretia mântuirii noastre, patrunsi de marea îndurare a lui
Dumnezeu fata de noi, sa veneram pe Cel ce S-a milostivit si ne-a mântuit în
acest chip, sa-i încredintam sufletele, sa-i daruim viata si sa ne înflacaram
inimile cu focul iubirii Lui; si asa pregatiti sa ne apropiem cu credinta si cu
dragoste de focul Sfintelor Taine.
Iar pentru aceasta nu e deajuns numai sa înveti o data si apoi sa cunosti
cele ce a facut Hristos, ci trebuie ca în timpul sfintei Liturghii sa ne atintim spre
ele ochii cugetului si sa le contemplam, alungând cu tarie orice gând strain, daca
vrem sa dobândim pregatirea sufleteasca despre care am vorbit, în vederea
sfintirii. Caci chiar daca am cunoaste asa de bine dreapta credinta încât sa putem
raspunde cu siguranta la orice întrebare, însa atunci când luam parte la sfânta
slujba nu le contemplam pe toate dupa cuviinta, ci gândul ne zboara spre alte
lucruri, cunoasterea ceea nu ne este de nici un folos întrucât ea nu este în stare s\
ne insufle nici una din starile sufletesti despre care am vorbit. Pentru ca noi
suntem înrâuriti de gândurile ce ne stapânesc si traim acele stari sufletesti pe
care le pot naste acele gânduri.
De aceea s-a si izvodit o astfel de reprezentare simbolica (a faptelor
Mântuitorului), care pe de o parte sa ni le aminteasca nu numai prin cuvinte, ci
sa ni le aduca pe toate sub ochi, iar pe de alta sa se vada de-a-lungul întregii
slujbe; pentru ca, prin ea, sa se lucreze mai usor asupra sufletelor si sa ni se
ofere nu numai o simpla priveliste, ci sa ne insufle si o simtire, deoarece acea
vedere se întipareste mai adânc în noi datorita ochilor, dar în acelasi timp sa nu
se dea loc uitarii si nici mintea sa nu fie lasata sa alerge spre alte lucruri, pâna
ce ne vom apropia de dumnezeiasca Masa. Si astfel, cu sufletele pline de aceste
gânduri si având amintirea vie (a faptelor Mântuitorului), sa ne împartasim cu
Sfintele Taine, adaugând sfintirea Tainelor la cea dobândita prin contemplatie si
„preschimbându-ne din slava în slava”5, adica dintr-una mai mica în cea mai
mare decât toate.
Iata deci care este, pe scurt, scopul sfintei Liturghii în general. Iar acum sa
o luam de la început, pe cât e cu putinta, cu deamanuntul: mai întâi rugaciunile,
binecuvântarile, sfintele cântari si citiri dinainte de sfintirea darurilor; apoi chiar
lucrarea sfânta adica Jertfa însasi, iar dupa aceasta, sfintirea pe care o capata
prin ea, sufletele credinciosilor vii si morti; în sfârsit, cântarile si rugaciunilor
poporului si ale preotului din cursul Sfintei Liturghii, într-atâta cât au nevoie de
5 Cf. II Cor. III, 18
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 6
vreo cercetare sau lamurire. Dar mai înainte de toate, sa urmarim iconomia
Mântuitorului, care se vede în întreaga slujba: sa vedem anume cum este ea
înfatisata prin cele ce se savârsesc la sfânta Liturghie.
CAPITOLUL II
Pentru ce cinstitele daruri nu se pun de la început pe Sfânta Masa
Sa începem cu cercetarea celor ce se savârsesc si se rostesc la
proscomidie si anume cu însasi aducerea si oferirea darurilor. De ce, oare,
pâinea si vinul nu se duc pe sfânta Masa si nu se jertfesc îndata ce sunt aduse de
credinciosi, ci mai întâi sunt închinate lui Dumnezeu ca daruri?
Pentru ca în vechime se aduceau lui Dumnezeu nu numai jertfe
sângeroase, adica junghieri de vietati necuvântatoare, ci si daruri, ca de pilda
vase de aur sau de argint. Dar trupul lui Hristos a fost jertfa si dar. Într-adevar, la
sfârsit el a fost jertfa, jertfindu-Se pentru slava Tatalui; dar chiar dintru început
era închinat lui Dumnezeu ca un dar de pret, atât ca pârga a neamului omenesc
cât si dupa Lege, pentru ca era un întâi-nascut6. Ori, darurile aduse la
proscomidie închipuiesc Trupul Domnului. De aceea ele nu se aduc si nu se
jertfesc de la început pe sfânta Masa, ci mai târziu; mai întâi se afierosesc, adica
se numesc si devin „cinstite daruri” închinate lui Dumnezeu.
Asa a facut si Mântuitorul (la Cina cea de taina). Luând în mâini pâinea si
vinul, El le-a aratat mai întâi lui Dumnezeu-Tatal, închinându-I-le ca daruri. De
unde se vede aceasta? – Din însusi faptul ca Biserica le face si le numeste pe
dânsele daruri. Ceea ce n-ar fi facut, daca n-ar fi stiut ca Hristos însusi a facut
acest lucru. Dar Ea L-a auzit poruncind: „Aceasta sa faceti (întru pomenirea
Mea)”7. Si L-a imitat, facând la fel.
CAPITOLUL III
Darurile sunt închinate lui Dumnezeu ca o pârga a vietii omenesti
Dar care este forma (materia) darururilor?
Cei vechi aduceau ca jertfa pârga roadelor si a turmelor lor, sau din alte
lucruri. Noi însa aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine si vin, ca pe o pârga a
vietii noastre însine. Caci pâinea si vinul alcatuiesc hrana omului, prin care se
`ntre]ine via]a trupeasc\. Iar via]a nu numai c\ se sus]ine prin hrana, dar e si
simbolizata prin ea. Astfel, ca sa arate ca L-au vazut pe Hristos viu, sfintii
Apostoli ziceau despre Dânsul: „Ca mâncam si beam împreuna cu Dânsul, dupa
6 Cf. Luca II, 22-24
7 Luca XXII, 19 si I Cor. XI 24, 25
7 Nicolae Cabasila
înviere...”8. De asemenea, Domnul a poruncit sa se dea de mâncare unui mort pe
care-l înviase9, ca sa arate viata prin hrana. Asa încât nu e nimic nefiresc daca,
aducând prinos din hrana, socotim ca aducem ca prinos însasi viata noastra.
Dar poate ar zice ca si jertfele aduse de cei vechi lui Dumnezeu mai toate
alcatuiau hrana omului, caci erau fie roade sau fructe cu care se ostenesc
agricultorii, fie animale din cele care se manânca. – Da! Însa toate acelea erau
prinoase ale vietii omenesti? – Nicidecum! Nimic din toate acelea nu era o hrana
proprie numai omului, ci erau comune si celorlalte vietuitoare. Astfel, fructele si
roadele sunt hrana zburatoarelor si a ierbivorelor, iar carnea de animale este
hrana carnivorelor. Prin „omeneasca” întelegem însa ceea ce apartine numai
omului; ori nevoia de a-si pregati pâinea pentru mâncare si vinul pentru baut,
este ceva propriu numai omului. Aceasta este explicatia formei (materiei)
darurilor noastre.
CAPITOLUL IV
De ce se cuvine ca darurile sa fie o pârga a vietii omenesti?
Dar din ce pricina si pentru care motiv trebuie sa aducem lui Dumnezeu
darurile acestea tocmai ca pe o pârga a vietii noastre?
Pentru ca Dumnezeu ne da viata în schimbul lor. Se cuvine deci ca darul
nostru sa nu fie de tot nepotrivit cu darul care ni se da în schimb, ci sa fie macar
în parte înrudit cu el. Prin urmare, darul ce ni se da în schimb fiind viata, atunci
si darul nostru trebuie sa fie oarecum viata, mai ales ca Cel ce a stabilit darul si
împarte contradarul, este Unul si Acelasi: Dreptul Judecator, Care pe toate le
pune în cumpana si în cântar. El Însusi ne-a poruncit sa aducem ca dar pâine si
vin si tot El ne daruieste, în schimbul acestora, Pâinea cea vie10 si Paharul vietii
celei vesnice. În locul menirii de pescari, Domnul le-a dat Apostolilor pe aceea
de a fi pescari de oameni11, iar bogatului care-l întrebase despre împaratia
cerurilor, i-a recomandat bogatia cereasca în locul celei pamântesti12. Tot asa si
aici, în schimbul vietii celei vesnice, adica al sfântului Sau Trup si Sânge de
viata facator pe care ni-l da, El ne-a poruncit sa-I aducem hrana producatoare a
vietii celei trecatoare, ca sa primim viata pentru viata: sa dobândim pe cea
vesnica în schimbul celei vremelnice, iar Harul pe care ni-l daruieste sa para o
rasplata, pentru ca astfel milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu sa
satisfaca întrucâtva si dreptatea si sa se împlineasca cuvântul Scripturii: „Punevoi
milostivirea mea în cumpana”13.
8 Fapte X, 41
9 E vorba de fiica lui Iair (Luca VIII, 55)
10 Cf. Ioan VI, 51
11 Cf. Luca V, 10
12 Matei XIX, 16 sq
13 Isaia XXVIII, 17 (dupa Septuaginta)
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 8
Lucrul acesta se întâmpla nu numai în Sfânta Liturghie ci si la botez unde
schimbam o viata cu alta: pe una o dam, pe cealalta o dobândim în schimb. Însa,
daruirea vietii noastre este o moarte numai în simbol si în întruchipare, pe când
renasterea (prin botez) este o viata adevarata. Caci murind si înviind din morti,
Mântuitorul a binevoit sa ne faca si pe noi partasi la viata lui cea noua, cu
conditia sa-I aducem si noi ceva în schimbul acestui nepretuit dar.
Si ce anume? – Sa imitam moartea Lui. Cum? – Afundându-ne trupul în
apa, ca într-un mormânt si scotându-l, de trei ori. Pentru ca, primindu-ne astfel
ca partasi ai mortii si ai îngroparii Sale, sa ne faca vrednici de viata Lui cea
noua14.
CAPITOLUL V
De ce nu se afieroseste o pâine (prescura) întreaga ci numai o parte?
Sa vedem acum pentru ce nu se afierosesc toate prescurile aduse ci numai
o parte, pe care, taind-o preotul însusi dintr-una din ele, o face dar [i o închina
lui Dumnezeu, apoi ducând-o la jertfelnic o sfintise.
(Înainte de Hristos), darurile de jertfa erau alese chiar de aducatorii lor: ei
le aduceau la altar si le puneau în mâinile preotilor, iar acestia le primeau, le
binecuvântau, le jertfeau sau faceau ceea ce se cuvenea, cu fiecare din cele
aduse. Jertfa lui Hristos se deosebeste însa prin aceea c\ (materia de jertfa),
adica trupul Domnului, a fost ales, adus si închinat lui Dumnezeu, iar în cele din
urma jertfit, de catre El însusi ca preot. Fiul lui Dumnezeu Si-a ales singur trupul
din mijlocul firii omenesti, El l-a dar ca dar lui Dumnezeu care punându-l în
sânurile Tatalui ca unul care, nefiind despartit niciodata de acele sânuri, Si-a
creat si a îmbracat acest trup acolo, încât odata zamislit, era si daruit lui
Dumnezeu. Si în cele din urma tot El însusi l-a dus si l-a jertfit pe cruce.
De aceea, pâinea (Agnetul) care se va preface în sfântul Trup15 este aleasa
si taiata din prescurile aduse, de catre preotul însusi, care o afieroseste lui
Dumnezeu punând-o pe sfântul disc, iar mai apoi o duce la sfânta Masa si o
jertfeste.
14 Cf. Romani VI, 3 sq – Vezi o dezvoltare mai pe larg a acestei idei, în Despre viata lui Hristos, cartea II (col.
532 si trad. rom. pag. 532). Cabasila nu întrebuinteaza, însa niciodata acest termen, ci pe acela, mai vag, de
pâine (artos) sau sfânta pâine.
15 Adica agnetul, sau Mielul (o Amnos), cum i se spune în limbajul liturgic actual.
9 Nicolae Cabasila
CAPITOLUL VI
Pentru ce preotul înscrie (întipareste) parima lui Hristos în pâine
Atâta timp cât sta la proscomidiar, pâinea taiata este simpla pâine, numai
ca a primit însusirea de a fi închinata si facuta dar lui Dumnezeu; în acest timp,
ea închipuie pe Hristos din vremea cât El era dar. Si dupa cum am spus16, era
harazit ca dar chiar de la nastere, potrivit Legii, întrucât era un întâi-nascut17.
Dar patimile, pe care Domnul le-a îndurat mai pe urma în sfântul Sau
Trup pentru mântuirea noastra, adica crucea si moartea¸ fusesera preînchipuite
cu mult mai înainte, în Legea Vechea. De aceea, mai înainte de a duce pâinea la
sfânta Masa si a o jertfi, preotul se sileste sa arate într-însa mai întâi acele
preînchipuiri. Cum? – Scotând din prescura întreaga partea pe care o face dar,
înscrie pe ea patima si moartea, ca pe o tablita. Toate cât savârseste preotul
atunci – unele dupa trebuinta, altele într-adins –, au aceasta semnificatie. Ele
alcatuiesc o istorisire, prin acte simbolice, a patimilor si a mortii lui Hristos.
E vechi obiceiul de a istorisi, a povatui sau a prooroci prin acte simbolice.
Bunaoara, profetul (Ieremia), voind sa vesteasca robia Evreilor, s-a legat singur
cu lanturi;18 acelasi lucru a facut mai târziu Agav, prevestind închisoarea
sfântului apostol Pavel19. Se povesteste, de asemenea, ca unul dintre de
Dumnezeu purtatorii Parinti, fiind întrebat ce este un calugar, n-ar fi raspuns
nimic, ci scotându-si haina, si-a calcat-o în picioare20. Tot asa si moartea
Domnului, ca si întreaga Sa lucrare mântuitoare, era proorocita si aratata de catre
Dumnezeu, celor de demult, nu numai prin cuvinte ci si prin preînchipuiri; asa
au fost de pilda, despartirea Marii Rosii cu toiagul21, rugul cel de foc22 sau
aducerea la junghiere a lui Isac de catre tatal sau23, precum si altele, prin care se
închipuiau dintru început taina mântuirii.
Tot asa închipuieste si preotul jertfa Mântuitorului, istorisind-o prin
cuvinte si înfatisând-o prin acte simbolice, atâta cât se poate înfatisa asa ceva
într-o astfel de materie. Parca ar spune: astfel venit-a Domnul spre patima, astfel
a murit, asa a fost împuns în coasta, asa a curs sânge si apa din coasta cea
însulitata. Precum am spus, el face acestea mai întâi ca sa arate ca adevarul si
realitatile acestor lucrari au fost precedate si preînchipuite oamenilor mai
dinainte prin simboluri si figuri, tot asa cum si el (preotul), mai înainte de a duce
pâinea pe sfânta Masa si a o jertfi, întipareste într-însa Jertfa. În al doilea rând, le
16 Vezi cap. II.
17 Vezi Exod XIII, 2; Luca II, 22-24.
18 Ieremia XXVII, 1 sq
19 Fapte XXI, 10-14
20 E vorba de Avva Zaharia, Vezi Patericul, ed. Râmnic 1930, p. 79.
21 Exod XIV, 16 sq.
22 Exod III.
23 Geneza XXII.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 10
face ca sa arate ca pâinea aceea se va preface în curând în Pâinea cea adevarata,
adica în Trupul cel rastignit si jertfit.
Pe lânga toate acestea, preotul trebuie sa vesteasca însasi moartea
Domnului, lucru pentru care ne-ar trebui mii de guri; de aceea, ca sa nu-i ramâna
nefolosit nici un chip de vestire si istorisire, o exprima si prin grai si prin acte
amintitoare.
CAPITOLUL VII
Ce întelegem prin „pomenirea Domnului”
Mai întâi, luând preotul prescura, din care trebuie sa scoata Sfânta Pâine
zice: „Întru pomenirea Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus
Hristos” împlinind astfel porunca Mântuitorului: „Aceasta sa faceti întru
pomenirea Mea”24. El rosteste aceste cuvinte nu numai pentru pâinea de la
proscomidie, ci pentru toata Sfânta Liturghie, începând slujba sfânta ca si cum ar
fi la sfârsitul ei. Caci si Domnul, numai dupa ce plinise toata taina, a adaugat
porunca: „Aceasta faceti întru pomenirea mea”.
Dar în ce consta aceasta „pomenire”? Cum pomenim adica pe Domnul în
Liturghie? Ce Îl vedem facând si cum? Vreau sa spun, cu alte cuvinte, ce fapte
pomenim, ce lucruri istorisim despre El? Oare ca a înviat din morti si ca a dat
vedere orbilor? Ca a certat cânturile si ca din putine pâini a hranit mutimile pâna
la îndestulare? Povestim adica minunile, care Îl aratau pe El Dumnezeu
atotputernic? – Nicidecum! Ci, dimpotriva, amintim lucrurile care par ca arata
slabiciunea Lui: crucea, patima si moartea. Într-acestea ne-a poruncit El sa-I
savârsim pomenirea.
Si de unde se vede aceasta? – Din aceea ca asa a înteles Sfântul Apostol
Pavel, care a cunoscut bine învatatura lui Hristos. Anume, scriind el Corintenilor
despre taina sfintei Euharistii, dupa ce le aminteste porunca Domnului: „Aceasta
sa faceti întru pomenirea Mea”, adauga: „Caci ori de câte ori mâncati pâinea
aceasta si beti paharul acesta, moartea Lui vestiti”25. Acelasi lucru l-a aratat
Domnul însusi, atunci când a întemeiat taina sfintei Euharistii. Caci zicând
ucenicilor Sai: „Acesta este trupul Meu... acesta este sângele Meu...” n-a
adaugat minunile, adica n-a spus ca a înviat morti sau ca a curatit leprosi, si asa
mai departe. Ci a amintit numai patimile si moartea Sa: „... care pentru voi se
frânge... care pentru voi se varsa”26.
Dar de ce sa pomenit nu de minuni, ci de patimi? – Pentru ca patimile
erau mai necesare decât minunile; prin ele s-a savârsit mântuirea noastra si fara
ele omul n-ar fi dobândit izbavirea. Minunile însa sunt numai semne
24 Luca XXII, 19 si I Cor. XI, 25.
25 I Cor. XI, 26.
26 Matei XXVI, 26, 28; Marcu XIV, 22, 24; Luca XXII, 19-20; I Cor. XI, 24
11 Nicolae Cabasila
doveditoare; ele au fost facute pentru ca oamenii sa creada ca Domnul era cu
adevarat Mântuitorul fagaduit.
CAPITOLUL VIII
Despre cele ce se savârsesc în pâinea de la proscomidie
Asadar, în felul acesta trebuie sa facem „pomenirea Domnului”. De aceea,
dupa ce zice: „Întru pomenirea Domnului...”, preotul adauga cele ce închipuiesc
crucea si moartea. Taind prescura, el rosteste proorocia de demult despre patima
Mântuitorului: „Ca o oaie spre junghiere S-a adus...”27 si celelalte, istorisind
patima Domnului atât prin acte amintitoare, pe cât e cu putinta. Caci taierea
prescurii e facuta în vederea unei anumite trebuinte, adica pentru a se scoate
Agnetul; dar totodata ea este si o preînchipuire si pregatire a Jertfei, închipuind
plecarea Domnului din lume, calea Sa catre Tatal, prin moarte, pe care a robit-o,
dupa cum a zis chiar El: „Las lumea si la Tatal Ma duc”28.
De aceea, înfigând de mai multe ori copia, preotul taie astfel pâinea si
împarte cuvintele profetice în tot atâtea parti, potrivind fiecare parte a lor în
fiecare taietura, ca sa arate ca actul simbolic nu este decât traducerea în fapta a
acelor cuvinte. Vrea sa spuna ca, dupa cum acest Agnet, pentru a fi afierosit lui
Dumnezeu si sfintit, a fost mai întâi despartit de restul prescurii, tot asa si
Domnul S-a osebit de oameni, la a caror fire S-a facut partas prin iubirea Sa de
oameni si „ca o oaie spre junghiere S-a adus” si ca „a[a s-a luat de pe pamânt
viata Lui”29.
Adaugind apoi si restul proorociei si asezând Agnetul pe sfântul disc,
preotul savârseste si rosteste cele prin care se vestesc însasi jertfa si moartea
Domnului: „Junghie-se Mielul30 Cel ce ridica pacatul lumii...”31. Rostind si
savârsind acestea, preotul arata felul mortii Mântuitorului: el întipareste în pâine
crucea, aratând astfel ca Jertfa s-a savârsit prin cruce. Dupa aceea `mpunge
Agnetul în partea dreapta, amintind în chipul acesta împungerea sfintei coaste;
de aceea, cutitul cu care se face împungerea, se numeste sulita (copie) si e facut
chiar în forma de sulita, aducându-ne aminte de sulita de la rastignire. Înfatisând
împungerea prin acte amintitoare preotul citeste si cuvintele istorisirii: „Iar unul
din ostasi cu sulita a împuns coasta Lui”32. De asemenea, istoriseste prin grai
despre sângele si apa care au curs din rana, aratându-le si prin acte simbolice:
27 Isaia LIII, 7
28 Ioan XVI, 28
29 Isaia LIII, 7-8.
30 În textul grec din ed. Migne (P.G., t. CL, col., 385A) e scris gresit: o agios (Sfântul), în loc de o Amnos
(Mielul).
31 Ioan I, 29.
32 Ioan XIX, 34.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 12
toarna adica vin si apa în sfântul potir, zicând: „Si îndata a iesit sânge si
apa...”33.
Caci si acestea sunt tot o „pomenire a Domnului”.
CAPITOLUL IX
Pentru ce a poruncit Domnul sa facem acestea întru pomenirea Lui
Dar pentru ce ne-a poruncit Domnul sa facem acestea si la ce S-a gândit
El când ne-a obligat sa-I savârsim pomenirea?
Pentru ca sa ne aratam recunostinta. Caci pomenirea binefacatorilor nostri,
adica aducerea aminte de ei si de binefacerile lor, este un fel de rasplatire fata de
ei. De aceea au nascocit oamenii multe mijloace de a pomeni pe binefacatori:
mausolee, statui, columne, sarbatori, cuvântari de lauda, lupte (jocuri) si altele.
Rostul tuturor acestora e unul singur: sa nu lase în întunericul uitarii, faptele
bune (marete) ale oamenilor.
Acelasi scop îl are si porunca Mântuitorului. E ca si cum ne-ar fi spus:
unul cauta una, altul alta, ca leacuri împotriva uitarii, pentru ca sa-si poata aduce
mereu aminte de binefacatorii lor. Voi însa, „aceasta sa faceti întru pomenirea
Mea”34. Si dupa cum cetatile învesnicesc prin inscriptii biruintele eroilor care leau
salvat din primejdii sau care au lucrat spre mai binele lor, tot asa si noi
înscriem pe darurile proscomidiei moartea lui Hristos, prin care s-a câstigat
biruinta deplina împotriva celui rau. Ba înca, în statui, cetatile au numai chipul
trupesc al eroilor lor; noi însa, prin aceasta aducere de daruri nu avem numai
imaginea trupului, ci pe Însusi Binefacatorul nostru, însusi trupul Sau.
Si în Legea Veche Dumnezeu poruncise sa se faca, prin preînchipuiri,
acelasi lucru care acum se face în realitate. Caci ce altceva era Pastele evreesc
cu junghierea mielului pascal, decât o aducere aminte de junghierea mielului si
de sângele care ferise de moarte pe cei întâi-nascuti ai Evreilor, în Egipt?
Acesta este rostul pomenirii Domnului.
CAPITOLUL X
Despre cele ce se rostesc (la) proscomidie, dupa pomenirea Domnului
Aducerea darurilor este de multumire si totodata de cerere
Continuând proscomidirea, preotul scoate câte o mirida (particica) din
celelalte prescuri aduse si o face dar sfânt. El nu mai savârseste si nu mai
rosteste însa aceleasi de pâna aici, prin care se închipuiau moartea Domnului:
acelea au fost spuse odata despre toata slujba, întrucât toata aducerea darurilor
33 Ioan XIX, 34.
34 Luca XXIII, 19 si I Cor, XI, 24.
13 Nicolae Cabasila
se savârseste spre pomenirea lui Hristos si în tot cursul ei se vesteste moartea
Lui.
Dar ce zice acum preotul? – „Întru slava Prea sfintei Maici a Domnului”,
spre mijlocirea35 unuia sau altuia dintre Sfinti”, sau, „spre iertarea pacatelor
sufletelor celor vii sau ale celor morti”...
Ce însemneaza aceste cuvinte? – Însemneaza ca pricina si motivele
aducerii darurilor sunt: recunostinta (multumirea) fata de Dumnezeu si cererea
(rugaciunea). Caci asa e. Nici un dar nu se da fara rost, fie ca îl aducem lui
Dumnezeu fie ca îl dam oamenilor, ci se da pentru un lucru pe care ori l-am
dobândit, ori îl nadajduim. Cu alte cuvinte, prin daruri ori rasplatim unui
binefacator pentru cele ce am primit de la el, ori cinstim pe cineva care are
puterea sa ne dea, ca sa dobândim astfel un lucru pe care are puterea sa ne dea,
ca sa dobândim astfel un lucru pe care nu-l avem. Darurile de la proscomidie
sunt aduse lui Dumnezeu si pentru una si pentru alta, adica atât pentru cele ce
am primit de la Dânsul cât si pentru ca sa mai primim. Printr-însele multumim
lui Dumnezeu si totodata îl imploram: îi multumim pentru cele ce am dobândit
si Îl rugam sa ne mai dea si altele. Asa încât aceleasi daruri sunt atât de
multumire cât si de ruga.
Dar care sunt bunatatile pe care le-am primit? Si care sunt cele pe care le
cerem – Într-un cuvânt, sunt unele si aceleasi: iertarea pacatelor si mostenirea
împaratiei cerurilor. Pe acestea ne-a poruncit Domnul Însusi sa le cautam înainte
de toate 36, pe acestea le-a primit Biserica si tot pentru ele se si roaga.
Dar cum le-a dobândit? Si cum, pe de alta parte, cum nu le-a dobândit, de
se roaga lui Dumnezeu ca sa le dobândeasca. – A dobândit pe cel dintâi dintre
ele, prin aceea ca a primit împuternicire pentru ele. Într-adevar, Biserica a primit
puterea de a ne face fii ai lui Dumnezeu: 37 e un dar obstesc facut noua, tuturor
crestinilor, prin moartea Mântuitorului si îl capatam prin mijlocirea botezului si
a celorlalte Sfinte Taine, prin care suntem înfiati de Dumnezeu, devenind
mostenitori ai împaratiei cerurilor. În al doilea rând Biserica a si mostenit aievea
împaratia cerurilor, prin nenumaratii ei fii pe care i-a trimis ca pe o colonie în
cer si pe care dumnzeiescul Pavel i-a numit „Biserica celor întâi-nascuti, care
sunt înscrisi în ceruri”38. Iata cum a dobândit Biserica aceste mari bunuri.
Însa Biserica pomeneste pe Domnul si pentru fiii ei care alearga si acum
dupa cununa39, care se afla în viata si al caror sfârsit e înca necunoscut, ca si
pentru cei care au raposat fara prea multa siguranta si nadejde de mântuire. Ea
pomeneste pe Sfintii cei savârsiti din viata, ca si pe credinciosii înca
35 Eis presbeian . Cabasila citeaza probabil din memorie, caci de fapt formula exacta din Liturghier este: eis
timhn kai mnhmhn („Întru cinstea si pomenirea...”), atât la mirida Sfintei Fecioare cât si la cele ale celorlalti
sfinti pomeniti la proscomidie.
36 Vezi Matei VI, 33.
37 Cf. Ioan I, 12 si I Ioan III, 1.
38 Vezi Matei VI, 33.
39 Cf. I. Cor IX, 24-25 si Iacov I, 12.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 14
nedesavârsiti; pentru cei dintâi multumeste, pentru ceilalti se roaga. Asa încât
primele particele ale proscomidiei precum si cele de al doilea sunt de multumire,
iar cele urmatoare sunt de cerere. „Întru pomenirea Domnului”, „întru slava
cinstitei lui Maici”, sau „spre mijlocirea Sfintilor”. E ca si cum am spune:
„Multumimu-ti Tie ca prin moartea Ta usile vietii ne-ai deschis, ca Ti-ai ales
Maica dintre noi, ca noi oamenii am dobândit atâta marire încât avem mijlocitori
pe Sfintii cei de aceeasi fire cu noi si ca ai daruit atâta trecere celor de acelasi
neam cu noi”. Caci acel „spre slava” si „spre mijlocirea” e tot una cu „pentru
slava si mijlocirea”, dupa cum si „spre iertarea pacatelor” e acelasi lucru cu
„pentru iertarea pacatelor”, Aceste cuvinte au adica o îndoita însemnare,
exprimând si ceea ce avem si ceea ce nadajduim. Si cine nu stie ca slava Prea
Sfintei Fecioare precum si mijlocirea, trecerea de care se bucura Sfintii în cer,
sunt bunuri dobândite de noi? Si ca a aduce daruri pentru cele ce am dobândit nu
e nimic altceva decât o dovada de recunostinta?
Din cele spuse pâna acum reiese si mai limpede ca spusele „Întru (spre
pomenirea Domnului” însemneaza un fel de rasplata adusa Lui, sau un act de
recunostinta (multumire) pentru moartea Lui. Tocmai de aceea, la proscomidirea
darurilor aceste cuvinte se rostesc înaintea tuturor celorlalte, pentru ca moartea
Domnului a fost pentru noi pricinuitoarea tuturor bunatatilor.
Iar la urma de tot, preotul face rugaciunea de cerere, cerând iertarea
pacatelor, odihna sufletelor si altele de acest fel. Caci asa se cuvine: când ne
adresam lui Dumnezeu, sa nu vorbim numai decât despre nevoile noastre sau sa-
I cerem ceea ce ne lipseste. Ci mai degraba sa ne aducem aminte mai întâi de
cele ce am primit de la dânsul, adica sa-I multumim si sa-L slavim. Deci, înainte
de a cere cele ce ne trebuiesc, sa dam slava lui Dumnezeu.
CAPITOLUL XI
Pentru ce se acopera darurile si despre cele ce se rostesc atunci
Cele rostite si savârsite pâna acum în pâine (Agnet), prin care se închipuie
moartea Domnului, au numai valoarea de figuri si de simboluri; pâinea a ramas
tot pâine, însa a primit însusirea de a fi consfintita ca dar lui Dumnezeu si prin
aceasta ea poarta chipul trupului Domnului în prima Sa vârsta, Trup care dintru
început era harazit ca dar, dupa cum am spus mai înainte40. De aceea preotul
istoriseste si arata în chip intuitiv peste pâine, minunile întâmplate cu acel Trup
când era de curând nascut si asezat înca în iesle. Asezând deasupra pâinii asanumitul
asterisc (steluta), zice: „Si iata, venind steaua, a statut deasupra unde se
afla Pruncul”41.
40 Vazi cap. VI.
41 Matei II, 9.
15 Nicolae Cabasila
Apoi rosteste si cele ce spusesera cu mult mai înainte Proorocii despre
Prunc ca despre un Dumnezeu, pentru ca nu cumva, din pricina întruparii si a
înfatisarii omenesti, oamenii sa-si închipuie lucruri mici si nevrednice de
dumnezeirea Sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întarit...”42; „Domnul a
împartit, întru podoaba S-a îmbracat...”;43 „Bunatatea Lui a acoperit cerurile si
de întelepciunea Lui 44 este plin tot pamântul”45. Zicând acestea, preotul acopera
darurile, adica pune sfintele acoperaminte peste disc si potir si tamâiaza peste
tot; caci acoperita (necunoscuta) era atunci si puterea lui Dumnezeu întrupat,
pâna la vremea minunilor si a marturiei celei din cer46. Dar cei ce stiau ca El este
acela despre Care s-a zis: „Domnul a împaratit, întru podoaba S-a îmbracat”47 si
ca despre El vorbeau toate proorociile dumnezeiesti de mai sus Îl cunosteau si Îl
cinsteau ca pe Dumnezeu, cautând la Dânsul acoperamântul. La acestea se
gândeste preotul când zice peste darurile acoperite: „Acopere-ne pre noi cu
acoperamântul aripilor Tale”: 48 si tamâiaza peste tot.
Astfel, rostind si savârsind acestea si dupa care s-a rugat pentru împlinirea
scopului sfintei slujbe, vine la sfânta Masa si stând înaintea ei, începe Sfânta
Liturghie.
CAPITOLUL XII
Despre slavirea lui Dumnezeu
de la începutul Liturghiei (si ectenia cea mare)
Ca orice slujba sfânta, Liturghia începe cu slavirea lui Dumnezeu:
„Binecuvântata este împaratia Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh...”
Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: multumire, slavire, marturisire sau
cerere. Între acestea, locul cel dintâi îl ocupa slavirea (doxologia). Asa se cuvine
unor casnici întelepti, când se înfatiseaza înaintea stapânului lor; sa nu vorbeasca
mai întâi despre cele ce-i intereseaza pe ei însisi, ci despre cele ale stapânului.
Asa facem când slavim pe Dumnezeu. Caci cel ce cere, cere ca sa-si înmulteasca
sau sa-si îmbunatateasca propria avutie; cel ce se marturiseste, pe sine însusi se
vadeste, cautând sa scape de rele, iar cel ce multumeste, multumeste pentru
42 Ps. XXXIII, 6 (nu se mai întrebuinteaza azi la rânduiala proscomidiei)
43 Ps. XCII, 1 sq.
44 În textul grecesc din ed. Migne (col. 389 D) – suneseos (întelepciune ca si la Simeon al Tesalonicului,
Despre Sf. liturghie, c. 96 (tr. rom. p. 101). Majoritatea manuscriselor Diataxelor liturgice ale patriarhului
Filotei al Constantinopolului /sec. XIV) au însa în acest loc termenul ainesews (de lauda) varianta pe care au
adoptat-o si traducatorii liturghierului român.
45 Avacum III, 3 – Amintim – ca, în liturghierul actual (atât cel grecesc cât si cel românesc), aceasta ultima
formula a suferit o usoara modificare, pentru a fi adresata direct Mântuitorului: „Acoperit-a cerurile bunatatea
Ta, Hristoase, si de întelepciunea (lauda) Ta este plin tot pamântul.
46 Aluzie la cele petrecut la Botezul Domnului. Vezi Matei III, 17.
47 Ps. XCII, 1 sq.
48 Ps. XVI, 8.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 16
bucuria de a fi primit ceva. Însa cel ce slaveste, nu se mai gândeste la sine însusi
sau la ale sale, el preamareste pe Stapânul, puterea si slava Lui, fara sa caute
vreun folos.
Pe lânga acestea, însasi firea si logica lucrurilor impun slavirea lui
Dumnezeu la începutul Liturghiei. Caci atunci când ne îndreptam gândul spre
Dumnezeu, ne vine îndata în minte slava cea mai presus de cuget, puterea si
marirea Lui, din care decurg uimirea si admiratia noastra fata de El adica
slavirea. Mergând mai departe, cugetam la bunatatea si la iubirea Lui de oameni,
din care decurge recunostinta (multumirea) noastra fata de El. Dupa aceasta,
gândul ne duce la nemarginita Sa bunatate si la bogatia iubirii Sale de oameni,
comparata cu rautatea noastra, a oamenilor, carora El nu înceteaza de a ne face
bine. Caci cugetând la rautatea omeneasca, ne putem da seama, mai bine decât
prin alte mijloace, cât de mult iubeste Dumnezeu pe oameni, pentru ca ea e mai
aproape de noi, ba e chiar în noi însine si o avem întotdeauna în fata ochilor
nostri. Iar a pomeni pacatele noastre în fata lui Dumnezeu, este ceea ce se
cheama marturisire.
Abia `n al patrulea rând vine cererea. ~ntr-adevar, încrederea ca vom
dobândi cele ce cerem când ne rugam o capatam numai dupa ce ne-am gândit
mai întâi la bunatatea si iubirea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Caci daca
Dumnezeu e bun chiar si cu cei rai, cu atât mai mult va fi cu cei ce s-au
schimbat si cu cei ce s-au îndreptat mai dinainte prin marturisirea pacatelor dupa
cum a zis proorocul: „M\rturiseste-ti mai întâi pacatele, ca sa te îndreptezi”49.
Iata de ce slavirea, (doxologia) are cel dintâi loc în convorbirile noastre cu
Dumnezeu. De aceea, la începutul oricarei rugaciuni sau slujbe, preotul aduce,
în primul rând, slava lui Dumnezeu.
Dar pentru ce binecuvânteaza preotul treimea Dumnezeirii iar nu unitatea
Ei? Caci nu zice: binecuvântat este Dumnezeu sau binecuvântata este împaratia
lui Dumnezeu, ci pomeneste fiecare persoana a Sfintei Treimi, în parte:
„Binecuvântata este împaratia Tatalui si Fiului si a Sfântului Duh...” – Pentru ca
prin întruparea Domnului, oamenii au învatat mai întâi ca Dumnezeu e în trei
fete. Si cum Sfânta Liturghie este taina acestei întrupari a Domnului, la începutul
ei se cuvine sa fie pusa în lumina si sa fie propovaduita Treimea.
Dupa cuvântare, preotul (diaconul) începe rugaciunea50 zicând „Cu pace,
Domnului sa ne rugam!” Noi nu stim sa ne rugam cum se cuvine 51 si, pentru ca
sa nu vorbim în zadar 52, Biserica ne învata cele ce se cuvin despre rugaciune,
aratându-ne, mai întâi, cum sa ne rugam; „Cu pace”. Dar de ce îndata dupa
49 Cf. Ps. XXXII, 5 (XXX), 6.
50 Adica Ecteria cea mare. Cabasila nu întrebuinteaza acest termen tehnic uzitat azi, ci pe acela, mai general si
mai vag, de aithsis (rugaciune de cerere). (n.ed.)
51 Vezi Matei XX, 22; Luca XI, 1 si Rom. VIII si Rugaciunea a saptea de la Utrenie: „Dumnezeule, ... da-ne
dar spre deschiderea gurilor noastre... pentru ca a ne ruga precum se cuvine nu stim, de nu ne vei îndrepta Tu,
Doamne, cu Duhul Tau cel Sfânt”
52 Aluzie la Matei VI, 7.
17 Nicolae Cabasila
binecuvântare ea ne-a poruncit sa facem rugaciunea de cerere, înainte de a ne fi
marturisit si a fi multumit lui Dumnezeu?
Pentru ca, atunci când spune: „Cu pace”, ea presupune si marturisirea si
multumirea, daca privim lucrurile mai în adânc. Într-adevar, pace în suflet nu
poate avea omul care este vesnic nemultumit de cele ce i se întâmpla în viata, ci
numai acela care cu recunostinta multumeste lui Dumnezeu pentru toate, dupa
cum ne învata Sfântul apostol Pavel53. Pace nu poate avea, de asemenea, nici
acela care n-are constiint\ curata; ori constiinta curata fara marturisire e cu
neputinta. Iata de ce am spus ca cine se roaga „cu pace”, înseamna ca în sufletul
lui a multumit mai întâi si s-a marturisit.
De altfel, chiar lucrul pe care-l cerem, presupune ca am adus multumirie
si ca ne-am marturisit. Caci ce cerem? – Sa fim miluiti: („Doamne, miluiestene!”).
Dar aceasta e cererea unor vinovati, care când nu mai au nici un cuvânt de
îndreptatire, lipsiti de orice aparare, înalta acest ultim strigat catre judecatorul
lor, nadajduind sa dobândeasca ceea ce cer, nu pentru meritele lor, ci prin
milostivirea aceluia. E ruga unor oameni care recunosc cât de mare este
bunatatea Judecatorului si cât de grea este vinovatia lor. Aceasta înseamna atât
marturisire cât si recunoastere.54
Preotul îndeamna dintru început poporul la rugaciune, ca unul care e
orânduit pentru aceasta, caci de aceea si sade el în fata poporului, dar si ca un
împuternicit si mijlocitor al credinciosilor, pentru ca „rugaciunile lui staruitoare
sa aiba multa putere”, cum zice Sfântul Apostol Iacov55. Caci rugaciunea
dreptului lucreaza atunci când toti aceia pentru care se face dreptate si
rugaciunea, aduc toate cele cuvenite din partea lor: curatia faptelor, rugaciuni,
orice alta virtute care place lui Dumnezeu.
Dar care e cea dintâi cerere? – „Pentru pacea de sus si pentru mântuirea
sufletelor noastre”. Dupa ce ne-a învatat mai întâi cum trebuie sa ne rugam, ni se
spune acum si ce trebuie sa cerem în primul rând: împaratia lui Dumnezeu si
dreptatea Lui56. Caci „mântuirea sufletelor” înseamna împaratia lui Dumnezeu,
iar „pacea de sus” este tot una cu dreptatea Lui. Aceasta este „pacea lui
Dumnezeu care covârseste toata mintea”, despre care vorbeste Sfântul Apostol
Pavel57 si pe care Domnul a dat-o sfintilor Sai Apostoli, înainte de a Se sui la
Tatal, zicând: „Pace las voua, pacea Mea dau voua”58. Dupa cum în Sfânta
Evanghelie, cuvântul dreptate nu înseamna numai a da fiecaruia ce este al sau, ci
virtute în general, tot asa si aici cuvântul pace este luat în întelesul larg si
însemneaza rodul tuturor virtutilor si al unei întelepciuni desavârsite. Caci o
53 Efes. V, 20 si I Tes. V, 18.
54 Acest aliniat e reprodus si în Tipicul Sf. Sava, p. 3. (n.ed.)
55 Iacov V, 16.
56 Matei VI, 33.
57 Filipeni IV, 7.
58 Ioan XIV, 27.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 18
singura virtute de-ti va lipsi, nu poti avea pace desavârsita; cel ce vrea sa ajunga
la aceasta, trebuie sa fi atins toate virtutile.
Prin urmare, trebuie sa ne sârguim a dobândi mai întâi pacea care sta în
putinta noastra si dupa aceea sa cerem de la Dumnezeu pacea Lui; si tot asa
trebuie sa facem cu orice virtute. Caci exista o întelepciune care se capata prin
stradania noastra si alta pe care Dumnezeu o da sufletului; tot asa si cu
dragostea, rugaciunea, stiinta si toate celelalte. De aceea ne vorbeste preotul mai
întâi despre pacea care sta în putinta noastra, adica pe care o putem dobândi noi
însine, atunci când ne îndeamna sa ne rugam lui Dumnezeu „cu pace”; iar dupa
aceea pomeneste de pacea pe care ne-o daruieste Dumnezeu, îndemându-ne sa o
cerem de la El: „Pentru pacea de sus... Domnului sa ne rugam!”. Aici este vorba
nu numai despre pacea dintre noi, când adica nu ne urâm unii pe altii, ci si
despre cea din noi însine, pe care ne-o da cugetul curat. Si de cât folos ne este
aceasta pace! Sau, mai bine zis, aceasta virtute ne este neaparat trebuitoare. Caci
unui cuget tulburat, îi este absolut cu neputinta sa se apropie de Dumnezeu,
deoarece îl împiedica însasi natura tulburarii. Pe când pacea face totdeauna din
mai multi unul, tulburare dimpotriva, împarte pe unul singur în mai multi; cum
am putea atunci sa ne asemuim lui Dumnezeu, Cel unul si simplu?
Omul care se roaga fara pace în suflet, nu poate sa se roage cum se cuvine
si nici nu foloseste nimic dintr-o asemenea rugaciune. Caci ori îl tulbura mânia
si ura, care-i alunga din suflet pacea – si atunci rugaciunea nu-i va aduce nici
iertarea pacatelor si cu atât mai mult nu va dobândi nici vreun alt dar; ori îl
mustra cugetul si-l osândeste inima pentru pacatele facute si atunci aceasta
neliniste care-l framânta, îl face sa n-aiba nici o îndrazneala fata de Dumnezeu,
precum zice Scriptura59. Unul ca acesta se roaga fara îndrazneala, adica fara
încredere; dar cine se roaga fara încredere, se roaga în zadar si fara nici un folos.
Iata deci pentru ce ni se porunceste sa ne rugam lui Dumnezeu „cu pace” si sa
cerem, înainte de toate, „pacea de sus”.
Iar dupa aceasta, suntem îndemnati sa ne rugam din tot sufletul si pentru
alte lucruri: nu numai pentru Biserica si pentru stapânire, pentru cârmuitorii
bisericesti si cei lumesti, pentru cei ce sunt în primejdii, în necazuri si în nevoi,
ci pentru toti oamenii din toata lumea. Ne rugam „pentru pacea a toata
lumea...”, ca unii care stim ca Dumnezeu este stapânul obstesc al tuturor
faptuirilor Sale si ca El are grija de toate, ca un ziditor al lor; iar acela care
poarta grija acestora îl cinsteste mai bine decât daca I-ar aduce jertfa60. În al
doilea rând, ne rugam pentru ca, în pacea si linistea lor tihnita si netulburata si
noi sa putem duce o viata tihnita si netulburata în toata cucernicia si vrednicia,
dupa cum ne îndeamna sfântul Pavel 61.
59 Vezi I Ioan III, 21-22 si V, 14-15.
60 Aluzie la Osea VI, 6 si Mat. IX, 13; XII, 7 (n.ed.)
61 I Tim. II, 1-2.
19 Nicolae Cabasila
Ne rugam nu numai pentru cele sufletesti, ci si pentru bunurile materiale
de care avem nevoie: pentru bun\ întocmirea vazduhului, pentru îmbelsugarea
roadelor pamântului, ca sa ne aducem aminte ca Dumnezeu este izvorul si
datatorul a toate si ca numai spre El sa ne îndreptam privirea. Caci Mântuitorul
însusi ne-a poruncit sa cerem de la Dânsul chiar pâinea cea de toate zilele62,
odata cu celelalte lucruri.
CAPITOLUL XIII
Ce înseamna ruga „Doamne miluieste?”63
Sa vedem acum pentru ce preotul (diaconul) ne îndeamna sa ne rugam
pentru multe si felurite lucruri, pe când credinciosii din biserica se roaga numai
sa fie miluiti, înaltând catre Dumnezeu la toate cererile, una si aceeasi
rugaciune: (Doamne Miluieste!) – Mai întâi pentru ca, asa cum am spus64,
aceasta rugaciune cuprinde într-însa o multumire si o marturisire. Al doilea,
fiindca a cere de la Dumnezeu mila, însemneaza a cere împaratia Lui; iar daca o
cerem pe aceasta Hristos a fagaduit ca toate celelalte de care avem trebuinta ni
se vor adauga65. Pentru aceasta e de ajuns cererea de mai sus, ca una ce poate sa
dobândeasca toate dintr-o data66.
Dar de unde se poate vedea ca mila lui Dumnezeu e tot una cu împatatia
Lui? – Din aceea ca Hristos, vorbind despre rasplata cu care El va încununa pe
milostivi, odata spune ca acestia vor fi miluiti, iar altadata ca vor mosteni
împaratia. Astfel, într-un loc zice: „Fericiti cei milostivi, ca aceia vor fi
miluiti”67; iar în alta parte, ca si cum s-ar talmaci pe Sine Însusi si ar lamuri ce
înseamna a fi miluit spune: „Si va zice împaratul celor de-a dreapta Lui (adica
celor milostivi): Veniti, binecuvântatii Tatalui Meu si mosteniti împaratia cea
gatit\ voua de zidirea lumii”68. Asa ca a dobândi mila de la Dumnezeu e tot una
cu a primi mostenirea împaratiei ceresti.
De altfel, daca cineva ar voi sa înteleaga în ce consta mila dumnezeiasca,
prin asemanare cu mila omeneasca, va gasi ca ea nu e nimic altceva decât însasi
împaratia cerurilor. Caci sa vedem ce au facut cei milostivi? – „Flamând am fost
62 Vezi Matei VI, 11 si Luca XI, 3. ~n textul evanghelic se zice: “pâinea cea spre fiin]\”, adic\ de via]\
d\t\toare, cu referire la Sf. Euharistie, Sf. Trup [i Sf. Sânge ale Domnului nostru Iisus Hristos.
63 Cf. cu Sf. Simeon Tes., Despre Sf. Rug\ciune, cap. 321.
64 Vezi cap. precedent.
65 Matei VI, 33 Luca XII, 31.
66 Cf. Sf. Ioan Hrisostom, care referindu-se la exteniile si rugaciunile pentru energumeni pentru penitenti si
pentru credinciosi, le numeste rugaciunea cea plina de mila (euch*n th*n eleon gemousan) fiindca atât
majoritatea cererilor (care formeaza cuprinsul lor cât si invocatia cu care se asociaza la ele poporul (Doamne
miluieste), implora mila lui Dumnezeu (Omilia XVIII, 3 la II Cor. si Omilia 71, 4 la Matei, P.G. 58, 666 si 61,
527, citate la Hansseus, III, 243-45).
67 Matei V, 7.
68 Matei XXV, 34.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 20
si mi-ati dat sa manânc, însetat am fost si mi-ati dat sa beau» le va zice Domnul
69. De aceea si Hristos îi va milui, primindu-i partasi la masa Lui. Si care e acea
masa? – „... Ca sa mâncati si sa beti la masa Mea, întru împaratia Mea”70, zice
Dânsul. Iar ca sa ne dam seama de stralucirea acelei mese, care nu va fi o masa
de robi, ci una împarateasca, sa avem în vedere ca cel ce va sluji la ea va fi
însusi Stapânul a toate: „Caci se va încinge, îi va aseza la masa si, apropriinduse
va sluji lor”71.
Ori, Cel ce e din fire împarat, nu are nimic din ale robului, dupa cum noi,
care suntem robi, nu avem nimic împaratesc din fire. Tot El va îmbraca pe cei
goi, pe care îi va milui. Si prin urmare, nu le va da haina împarateasca pentru ca
de la El si din ale Sale îi va îmbraca. Aceasta este haina de nunta pe care cei ce
vor îmbraca-o trebuie sa fie primiti în aceasta împaratie. Caci împaratul
cercetându-i nu va avea nici o pricina ca sa-i alunge din camara de nunta. Ba
ceva mai mult: le va deschide casa Lui si aducându-i înlauntru, le va da loc de
odihna: „Caci strain eram si M-ati primite la voi”72. Dar cei vrednici de un
asemenea har nu mai sunt robi, ci fii: „Caci robul nu ramâne pururea în casa pe
când fiul ramâne pe veci”, zice Domnul 73. Iar fiii sunt si mostenitori, mostenind
nu numai împaratia, ci si pe Stapânitorul ei: „Caci mostenitorii lui Dumnezeu
sunt împreuna-mostenitorii lui Hristos... ”, zice Scriptura74.
Prin urmare, când cerem de la Hristos mila, înseamna ca ne rugam sa
dobândim de la El împaratia.
CAPITOLUL XIV
Despre îndemnul
„...Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!”
Dupa ce s-a rugat pentru toate preotul (diaconul) ne îndeamna sa ne dam
pe noi însine lui Dumnezeu, zicând: „Pe Prea sfânta, Curata, Prea binecuvântata,
slavita Stapâna noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria, cu
toti Sfintii pomenind-o, pe noi însine si unii pe altii si toata viata noastra lui
Hristos Dumnezeu sa o dam!”75
69 Matei XXV, 35.
70 Luca XXII, 30.
71 Luca XII, 37.
72 Matei XXV, 35.
73 Ioan VIII, 35. În textul grec din ed. Migne (col. 397 C-D), al doilea membru al citatului biblic lipseste, dar
el se afla în textul din Ms. gr. 1213 din Bibl. Nat. Paris, fiind de altfel cerut imperios de sensul logic al
contextului (vezi Salaville, tr. fr. p. 108, n. 2).
74 Rom. VIII 17.
75 În liturghierele grecesti si slavonesti, ca si în toate editiile liturghierului românesc dinainte de anul 1902,
formula „Pe Preasfânta...” este unita cu, „Pre noi însine...”, formând amândoua un singur aliniat. Raspunsul
„Prea sfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”, care desparte astazi aceste doua formule,
constituie o particularitate locala a Bisericii p. 25.
21 Nicolae Cabasila
Nu este dat oricui sa se încredinteze pe sine însusi lui Dumnezeu. Caci nu
e de ajuns sa o voim noi, ci trebuie sa avem încuviintarea lui Dumnezeu. Pentru
aceasta este însa nevoie de încredere desavârsita, iar încrederea ne-o da cugetul
curat, atunci când inima noastra nu ne osândeste76, când ne îngrijim de cele
dumnezeiesti, chiar uitând pe ale noastre însine; caci atunci ne-am eliberat cu
adevarat de grija de noi însine si am închinat fiinta noastra lui Dumnezeu, cu
toata încrederea, crezând cu tarie ca El primeste si pastreaza acest dar al nostru.
Lucrul acesta cere deci multa virtute si multa nevointa. De aceea chemam întrajutor
spre aceasta pe Prea Sfânta Maica Domnului cu toata ceata Sfintilor: caci
cuvântul „pomenind-o” înseamna a o chema, a o ruga.
Astfel, dupa ce am cerut mai întâi unitatea credintei si împartasirea
Sfântului Duh, ne încredintam lui Dumnezeu pe noi însine si unii pe altii si toata
viata noastra. Dar ce este unitatea credintei? – Zice Scriptura: „Barbatul
îndoielnic este nestatornic în toate caile sale”77, numind „îndoielnic” pe omul
nehotarât, care nu e deloc sigur. Unul ca acesta, sovaind când într-o parte, când
într-alta, nu se hotaraste niciodata pentru un singur lucru. Opusul acestei însusiri
este hotarârea, siguranta, statornicia, care se arata prin unitate. Caci cel ce crede
cu tarie, crede într-un singur fel despre orice lucru: sau ca e, sau ca nu e. Pe când
cel îndoielnic crede când una când alta, ceea ce se vede din însusi cuvântul
„îndoielnic” (care vine de la doi). Iata deci ce e unitatea credintei: o credinta
neclinitita, fara nici un pic de îndoiala.
Iar împartasirea Sfântului Duh înseamna Harul dumnezeiesc. Se numeste
împartasire, pentru ca dupa ce Hristos a surpat prin cruce zidul despartitor al
vrajbei ce era între Dumnezeu si oameni, trebuia ca acei ce odinioara erau straini
si n-aveau nimic comun, de aici înainte sa fie una si sa aiba partasie;78 acest
lucru l-a împlinit pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli. Caci de acolo a
izvorât oamenilor Harul sfântului botez si tot râul dumnezeiestilor daruri, prin
care ajungem partasi dumnezeiestii firi, precum spune Sfântul Apostol Petru79.
Cel ce vrea sa se dea pe sine, dupa cum se cuvine, lui Dumnezeu, are deci
nevoie atât de unitatea credintei cât si de împartasirea Sfântului Duh. Si ne dam
lui Dumnezeu nu numai fiecare pe noi însine, ci si unii pe altii, caci legea iubirii
ne porunceste sa ne îngrijim nu numai de noi însine, ci si de ceilalti.
76 Cf. I Ioan III, 21.
77 Iacov I, 8.
78 Cf. Efes. II, 14-16 si Colos. I. 20-22.
79 II Petru I, 4.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 22
CAPITOLUL XV
Despre asa numitele „Antifoane”
si despre rugaciunile din timpul lor
În timp ce diaconul glasuieste ectenia, iar poporul cucernic se roaga,
preotul se roaga înlauntrul altarului în taina, pentru cei de fata si pentru sfântul
lacas, ca Dumnezeu sa reverse peste ei milele si îndurarile Sale cele bogate. El
adauga explicatia ca cere acestea si ca Dumnezeu daruieste dreptatea Lui nu
pentru ca cei ce se roaga ar fi vrednici de ea sau pentru ca noi am fi îndreptatiti
sa primim, ci pentru ca „Tie se cuvine toata slava, cinstea si închinaciunea”...
Adica: Pentru slava Ta ne rugam Tie. Caci pentru slava Ta ne-ai aratat noua,
nevrednicilor, atâta iubire de oameni. Pentru aceasta se cuvine sa-ti aducem
slava, dupa cuvântul Psalmistului: „Nu noua, Doamne, nu noua, ci numelui Tau
se cuvine slava!”80.
De aceea, sfârsind rugaciunea cea tainica, preotul rosteste cu glas tare, în
auzul tuturor, – acest ecfonis, pentru ca este si o încheiere a rugaciunii si în
acelasi timp pentru ca toti cei de fata sa ia parte la cântare si Dumnezeu sa fie
slavit de toata adunarea. Si în adevar, ascultatorii se asociaza preotului la
cântarea de slava. Caci dupa ce acesta rosteste cu glas tare ecfonisul, toti
credinciosii adauga „amin”; rostind acest cuvânt, ei îsi însusesc astfel toate
spusele lui.
Apoi preotul începe sfintele cântari ale antifoanelor, iar cei de fata
continua81 cântând cuvintele, de Dumnezeu insuflate, ale sfintilor Prooroci:
„Bine este a ne marturisi Domnului si a cânta numele Tau, Prea Înalte!”82.
Aceste cuvinte sunt dintru început foarte potrivite, întrucât ele spun despre
cântarea antifonica ceea ce trebuie sa stim despre orice cântare bisericeasca, în
general: ca este buna; caci „a ne marturisi” înseamna a multumi, a cânta lui
80 Psalmul CXIII, 9 (CXV, 1).
81 Cântarea antifoanelor era deci începuta, pe vremea lui Cabasila, de preot însusi. Acest uz este confirmat si
de faptul ca unele din vechile manuscrise cu rânduiala Liturghiei, care de obicei cuprindeau numai rugaciunile
preotului (cu sau fara ectenieile diaconale) înscriau si începutul antifoanelor. Precum explica Pr. Prof.
Vintilescu (Cântarea poporului în biserica, Buc, 1945, p. 10, nota 8) inaugurarea cântarii antifoanelor de catre
preot, era o particica similara celei în uz pâna astazi, când diaconul sau, în lipsa, preotul rosteste invitatia
„Toata suflarea sa laude pe Domnul”, înainte de citirea Evangheliei de la Utrenie, sau „Sfânt este Dumnezeul
nostru”, înainte de svetealna. (n.ed.)
82 Psalmul XCI, 1 – Pe vremea lui Cabasila, la Tesalonic, se întrebuintau înca numai psalmi antifonici în
aceasta parte a Liturghiei: în loc de Slava... Si acum..., Binecuvânteaza suflete al meu pe Domnul... (Ps. CII,
1) asa cum se cânta de obicei astazi la liturghia din Duminici si sarbatori, se cânta Antifonul I, adica Ps. XCI
(Bine este a ne marturisi Domnului...) în întregime, sau un numar oarecare de versete; în loc de Unul Nascut...
se cânta Antifonul II, adica Ps XCII (Domnul a împartit...), iar în loc de tropar sau Ferici se cânta Antifonul
III, adica Ps. XCIV (Veniti sa ne bucuram de Domnul...). Vezi Pr. P. Vintilescu, Liturghiile bizantine privite
istoric în rânduiala si structura lor. Buc. 1943, pp. 51-52. Lucrul acesta trebuie avut în vedere pentru a putea
întelege partile din Erminia lui Cabasila relative la explicarea antifoanelor si anume cap. XV, XVIII-XIX.
23 Nicolae Cabasila
Dumnezeu. Dupa ce se cânta acestea si cele ce urmeaza, diaconul îndeamna pe
credinciosi la rugaciune, poruncindu-le sa ceara aceleasi ca si mai înainte.
În timp ce se cânta antifonul iar credinciosii se roaga, preotul se roaga lui
Dumnezeu înlauntrul altarului pentru plinirea Bisericii în general si îndeosebi
pentru cei ce iubesc podoaba sfântului lacas, fiind totdeauna plini de râvna
pentru stralucirea lui; se roaga ca si ei, la rândul lor sa fie slaviti de Dumnezeu,
adaugând si explicarea: „Ca a Ta este stapânirea si a Ta este împaratia...”. Adica
slava si puterea de a înalta pe oricine, sta în mâna împaratilor; iar Tu esti
Împaratul cel vesnic si a Ta este stapânirea si a Ta este împaratia. Rostind acest
ecfonis cu glas tare, în auzul tuturor credinciosilor ca pe un imn de slava, si
luând, ca si mai înainte, partasia poporului la slavirea adusa lui Dumnezeu,
preotul începe îndata al doilea psalm antifonic, pe care credinciosii îl continua.
Apoi credinciosii înalta lui Dumnezeu rugaciunile pe care le conduce
diaconul, dupa cum am spus mai înainte. În acest timp, preotul se roaga iarasi, în
taina, pentru credinciosii ce se roaga împreuna cu el, ca fiecare în parte sa
dobândeasca de la Dumnezeu cele de trebuinta, în veacul de acum, si viata
vesnica în veacul ce va sa fie. Sfârsind, adauga explicatia: „Ca bun si iubitor de
oameni Dumnezeu esti...”, pe care o rosteste în auzul tuturor ca pe o încheiere
începând îndata cântarea antifonului al treilea.
În timpul acestei cântari, se face intrarea cu sfânta Evanghelie, care este
însotita de faclii si de cadelnite, întovarasita de toti slujitorii altarului si purtata
de diacon însusi, sau de preot, daca nu este diacon. Iar preotul înainte de a intra
în altar, oprindu-se la o mica distanta înaintea sfintelor usi pâna sa se termine
cântarea psalmului antifonic, se roaga lui Dumnezeu ca intrarea lui în altar sa fie
însotita de sfintii îngeri, care sa ia parte cu el la sfânta slujba si la slavirea lui
Dumnezeu. Si adauga explicatia: ca Dumnezeu se cuvine sa fie slavit de oameni
si de îngeri. Caci aceasta însemneaza: („Ca tie se cuvine toata slava, cinstea si
închinaciunea...”, din partea tuturor celor care stiu sa slaveasca pe Dumnezeu si
sa i se închine.
Rugându-se astfel, intra în altar si pune Evanghelia pe sfânta Masa.
CAPITOLUL XVI
Simbolismul Sfintei Liturghii, pe scurt
Trebuie însa sa revenim mai târziu, cu deamanuntul. Am spus mai
dinainte ca taina iconomiei lui Hristos este simbolizata prin însasi jertfa Sfintei
Liturghii. Dar ea este simbolizata si prin cele ce se savârsesc si se rostesc atât
înainte cât si dupa Jertfa. Anume Jertfa vesteste moartea, învierea [i înaltarea
Domnului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însusi dumnezeiescul Trup, cu
care El a înviat si S-a înaltat la ceruri; cele dinainte de Jertfa închipuiesc cele
petrecute înainte de moartea Domnului, adica întruparea, iesirea la propovaduire
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 24
si aratarea cea desavârsita în lume; iar cele de dupa Jertfa amintesc „fagaduinta
Tatalui” cum am numit-o Domnul Însusi, adica pogorârea Sfântului Duh peste
Apostoli83 si aducerea neamurilor lui Dumnezeu si partasia lor cu El, printr-însii.
Astfel, întreaga slujba este ca un curs unitar de istorie (sfânta) ce pastreaza de la
început pâna la sfârsit armonia si întregimea, încât fiecare din cele ce se
savârsesc sau se rostesc aduce partea sa de împlinire la întregul slujbei. De pilda,
psalmii antofonici, care se cânta la începutul Liturghiei, închipuiesc cea dintâi
treapta a iconomiei lui Hristos; iar cele urmatoare, adica citirile din Scriptura si
celelalte, închipuiesc treapta a doua.
S-a spus desigur, ca un altul ar fi rostul cântarilor si al citirilor din Sfânta
Scriptura: ele ar fi adica mijloace de curatire si de pregatire pentru primirea
Sfintelor Taine. Dar nimic nu se opune ca ele sa poata face si una si alta, adica
pe de o parte sa sfinteasca pe credinciosi, iar pe de alta sa simbolizeze iconomia
lui Hristos. Dupa cum hainele împlinesc, în primul rând, nevoia de
îmbracaminte, acoperind trupul, dar prin felul cum sunt croite arata si
îndeletnicirea, felul de viata si rangul celor ce le poarta, tot asa si aici. Se
întelege ca, întrucât cântarile si citirile sunt, în general, scripturi dumnezeiesti si
cuvinte de Dumnezeu insuflate, ele sfintesc pe cei ce le citesc si cânta; dar
întrucât au fost alese si orânduite într-un anumit fel, au si cealalta menire, adica
închipuiesc venirea si trairea în lume a lui Hristos.
Acelasi lucru este nu numai cu cântarile si citirile, ci si cu sfintele
ceremonii: fiecare din ele se savârsesc în vederea unei anumite trebuinte dar
totodata simbolizeaza si ceva din faptele, din lucrurile sau patimile lui Hristos.
Sa luam, de pilda, intrarea cu Sfânta Evanghelie în altar sau intrarea cu
cinstitele daruri. Fiecare din acestea se savârseste cu un scop practic: cea dintâi
sa se citeasca Evanghelia, cea de a doua ca sa se savârseasca jertfa. Dar si una si
alta închipuiesc iesirea sau aratarea în lume a lui Hristos: una închipuieste
aratarea, înca nedeplin\ si nedeslusita, de la început, cealalta pe cea desavârsita
si deplina.
Ba înca, între cele ce se savârsesc în timpul Sfintei Liturghii, sunt chiar
unele lucruri care nu corespund nici unei trebuinte, ci au doar un scop simbolic.
Asa sunt, de pilda, forma de sulita a copiei, împungerea prescurei si întiparirea
crucii pe ea, precum si turnarea apei calde în sfintele Daruri. De altfel si în alte
sfinte slujbe gasim multe de acestea. Astfel, în rânduiala botezului, cei ce vor sa
se boteze trebuie sa se descalte, sa se dezbrace si stând cu fata spre apus sa-si
întinda mâinile si sa sufle. Acestea si altele de acest fel nu corespund nici unei
trebuinte în savârsirea tainei, ci învata pe cel botezat ura si dezgustul ce trebuie
sa nutreasca fata de cel rau si cum trebuie sa-l alunge cel ce va sa fie un adevarat
crestin.
Asa stând lucrurile, sa urmarim cu privirea Liturghia întreaga, parte cu
parte, ca sa vedem cum cuprinde într-însa chipul iconomiei lui Hristos.
83 Vezi Luca XXIV, 49 si Fapte I, 4.
25 Nicolae Cabasila
Sa începem cu cântarile psalmilor antifonici.
CAPITOLUL XVII
Tâlcuirea primului antifon
Asadar, cel dintâi pas, cuvenit celor ce încep (sa cânte lui Dumnezeu),
este spre slavire. „Bine este a ne marturisi Domnului...”, zice imnul catre
Dumnezeu si Tatal si despre Unul-Nascut. „Bine este a ne marturisi Domnului si
a cânta numelui Tau, Prea Înalte...”84. Prea Înalt numeste imnul acesta pe Tatal,
iar Domn pe Fiul Unul-Nascut deci, bine este a lauda pe Fiul si pe Tine Tatal.
Ce înseamna aceste cuvinte? – Ele fac introducerea la cele ce urmeaza, vrând sa
spuna ca imnul este înaltat atât lui Dumnezeu-Tatal cât si Fiului? – Cântându-se
lucrurile Fiului, prin care a fost preamarit si Tatal. Caci care e motivul
(cuprinsul) imnului? – Coborârea Fiului din slava Dumnezeirii si smerenia Sa,
faptele si patimile îndurate de El prin întrupare. Pe acestea Psalmistul le numeste
mila si adevar: („... Sa vestim dimineata mila Ta, iar noaptea adevarul Tau”)85.
Le numeste mila, pentru ca Fiul, prin multa Sa bunatate si iubire de
oameni, nu a dispretuit pe oameni, care patimeau cumplit si-i erau straini si
vrajmasi; si nu numai ca S-a milostivit de neputinta noastra, ci S-a facut partas
chiar si suferinselor noastre, stricaciunii si mortii; nu numai ca ne-a izbavit din
greaua pierzanie, ci ne-a învrednicit si de împaratia cerurilor si de cele mai mari
bunatati. De aceea zice Sfântul Apostol Pavel: „Când s-a aratat bunatatea si
iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu...”86 vrând sa spuna ca
atunci s-a vazut pentru prima oara cât e de mare aceasta bunatate. Iar Domnul
zice: „Asa a iubit Dumnezeu lumea...”87, aratând prin aceste cuvinte
nemarginirea iubirii Sale. Astfel, pe drept cuvânt imnul numeste iconomia
mântuirii „mila”.
Iar adevar o numeste, pentru ca toate cele din Legea veche erau fata de ea
ca niste umbre si preînchipuiri. De aceea zice Proorocul despre ea: „Juratu-S-a
Domnul adevarul, lui David...”88. Si ce S-a jurat? – Ca Hristos va veni si va trai
pe pamânt, în trup: „Din roada pântecelui tau voi pune pe scaunul tau...”89, zice
Domnul, prevestind pe Mântuitorul Însusi. Si de unde se vede aceasta? – A
spus-o sfântul arhanghel Gavril, când a binevestit unde se vede aceasta? – A
spus-o sfântul arhanghel Gavril, când a binevestit Fecioarei nasterea cea mai
presus de minte, aratând cât de mare va fi Cel ce avea sa se nasca: „Si-i va da
84 Psalmul XCI, 1.
85 Psalmul XCI, 2.
86 Tit. III, 4.
87 Ioan III, 16.
88 Psalmul CXXXI, 11.
89 Psalmul CXXXII, 11.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 26
Lui, Domnul Dumnezeu tronul lui David, tatal Lui, si va împarati peste casa lui
Iacov în veci si împaratia Lui nu va avea sfârsit”90.
Dar adevarul însusi este si judecata si dreptate. De ce? – Pentru ca
Mântuitorul, înlaturând pacatul si zdrobind pe diavolul n-a facut aceasta prin
forta, adica n-a biruit prin taria trupeasca, ci prin judecata si prin dreptate, dupa
cum a zis Psalmistul: „Dreptatea si judecata sunt temeliile tronului Tau”91 si
dupa cum si noi în tribunale biruim pe potrivnicii nostri prin hotarârea
judecatorilor. De aceea zice Domnul: „Acum este judecata lumii acestei, acum
stapânitorul veacului acestuia va fi aruncat afara”92. Stiind acestea, Fericitul
Dionisie (Areopagitul) zice ca netarmuita iubire de oameni a bunatatii
dumnezeiesti a nimicit puterea cetei apostatice, adica a demonilor asupra
noastra, nu pentru ca îi este superioara în putere, ci pentru judecata si dreptate,
dupa cum graieste cuvântul predat noua în chip tainic93. Asadar, noi cântam în
acest imn nu numai mila si adevarul, ci si dreptatea si judecata lui Dumnezeu.
De aceea Psalmistul continua: „Ca drept este Domnul Dumnezeul nostru si nu
este nedreptate într-Însul”94.
Iar ceea ce a spus mai înainte: „Bine este a vesti dimineata mila Ta si
noaptea adevarul Tau...”, însemneaza ca trebuie sa laudam pe Dumnezeu nu
numai ziua ci si noaptea. Caci aici dimineata si noaptea sunt tot una cu „în toata
vremea”, cum gasim în alt psalm95.
Aceasta este tâlcuirea primului antifon.
CAPITOLUL XVIII
Ce însemneaza cântarile din profeti
de la începutul Liturghiei
(explicarea antifonului al doilea)
Al doilea antifon cânta însasi împaratia, stralucirea si puterea Fiului lui
Dumnezeu, câstigata de El prin pogorârea din slava Dumnezeirii si prin umilire.
Dar care este rostul acestor cuvinte profetice care se cânta acum? Si ce
însemnare au ele în legatura cu iconomia Mântuitorului?
– Ele închipuiesc începutul venirii Mântuitorului, când Acesta venise pe
pamânt, dar înca nu se facuse cunoscut multora, când era în lume, dar lumea nu-
L cunostea pe Dânsul; cu alte cuvinte, închipuiesc vremea de dinainte de Ioan
90 Luca I, 32-33.
91 Psalmul LXXXVIII, 14.
92 Ioan XII, 31.
93 Vezi Despre Ierarhia bisericeasca, cap. III, 3 (Migne, P.G., t. III col. 441B). Cf. si traducerea româneasca de
Pr. Cic. Iordanescu (Chisinau, 1932) pp. 102-103.
94 Psalmul XCI, 15.
95 Psalmul XXXIV, 1 „Binecuvânta-voi pre Domnul în toata vremea, lauda Lui va fi pururea în gura mea”.
27 Nicolae Cabasila
Botezatorul, mai înainte de a se aprinde lumina96. În acea vreme era înca nevoie
de cuvintele Proorocilor; dar dupa aceea, aratându-Se Însusi Cel proorocit, nu
mai era trebuinta de Prooroci. Caci Ioan Botezatorul si, chiar Tatal în fata lui
Ioan, L-a marturisit pe Însusi Cel venit. De aceea zice Scriptura ca „toti
Proorocii au proorocit pâna la Ioan”97. Deci cântarile profetice închipuiesc
vremea aceea dinainte de Ioan; de aceea, si cinstitele daruri, care închipuiesc pe
Hristos, înca nu sunt aduse la aratare, ci stau puse deoparte si acoperite.
Dar sa vedem acum cuvintele psalmului profetic. – „Domnul a împaratit,
întru podoaba S-a îmbracat”98. Însusirea sub care oamenii au cunoscut pe
Dumnezeu si careia ei s-au supus, au numit-o împaratie, pentru ca L-au cunoscut
plin de stralucire, de podoaba si de putere, asa cum se si cuvenea sa-L cunoasca.
Aceasta vrea sa spuna si Mântuitorul, când zice: „Datu-mi-s-a toata puterea în
cer si pe pamânt...99 ca si pamântenii, împreuna cu puterile ceresti, au cunoscut
pe Stapânul cel adevarat. Cercetând apoi cele ce urmeaza, vom gasi acelasi
înteles. Lamurind felul împaratiei si al puterii, Profetul continua: „Ca a întarit
lumea, care nu se va clati”100. Prin întarire, trebuie sa întelegem credinta; prin ea
a întarit Dumnezeu pe oameni, care se clatinau în ratacire, si i-a unit cu El. Caci
asa e cel ce se clatina: nu poate sa se statorniceasca de fel. Iar când Domnul
zice: „Mergând, învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui si al
Fiului si al Sfântului Duh...”101, vorbeste despre propovaduirea credintei.
Dar credinta singura nu e deajuns pentru a câstiga împaratia lui Dumnezeu
si, numai prin ea, neamurile n-ar fi fost mântuite pe deplin; ci era nevoie sa se
adauge si (faptele, adica) pazirea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea continua
Proorocul: „Marturiile Tale au fost crezute foarte”102 si de aceea Domnul, pe
lânga porunca botezului, adauga si îndemnul pazirii poruncilor, zicând: „...
învatându-le pe ele sa pazeasca toate câte am poruncit voua”. Caci ceea ce
Mântuitorul numeste porunci, Proorocul numeste marturii; acest lucru se vede
pretutindeni în Sfânta Scriptura, care numeste poruncile lui Dumnezeu marturii.
Dupa aceasta, Psalmistul adauga: „Casei Tale se cuvine sfintenie
Doamne, (întru lungime de zile”)103, întelegând prin sfintenie: jertfele, darurile si
toata închinarea cuvenita lui Dumnezeu. Vorbind astfel despre casa lui
Dumnezeu, Psalmistul arata ca aceasta casa nu e goala si nici parasita de
Dumnezeu, ci ea are într-însa pe însusi Stapânul. Caci daca ar fi goala, nu i s-ar
da ei cinstea cuvenita numai lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel
numeste biserica „lacas al Dumnezeului celui viu”, când zice: „... ca sa stii cum
trebuie sa te porti în casa lui Dumnezeu, care este biserica Dumnezeului Celui
96 Ioan I, 8-1, Cf. si Ioan V, 35.
97 Matei XI, 13.
98 Ps. XCII, 1 – Vezi nota 82.
99 Matei XXVII, 18.
100 Psalmul XCII, 2.
101 Matei XXVIII, 19.
102 Psalmul XCII, 6 (7).
103 Psalmul XCII, 6 (7).
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 28
viu”104. Acest lucru l-a adaugat si Mântuitorul la cele spuse mai sus fagaduind ca
va fi deapururea cu Biserica Sa: „Iata Eu sunt cu voi...» Si ceea ce Proorocul
spusese prin cuvintele „întru lungime de zile” Mântuitorul o spune prin
cuvintele: „... în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului”105.
Iata de ce aceasta psalmodie este o proorocire exacta a celor savârsite de
Mântuitorul prin cruce si moarte.
CAPITOLUL XIX
Tâlcuirea antifonului al treilea
Antifonul al treilea este ca o întâmpinare a lui Hristos, Care Se apropie si
Se arata; tocmai de aceea este asezat si se cânta înainte de iesirea si intrarea cu
Sfânta Evanghelie, prin care e închipuit Hristos. Când a cântat acest psalm,
Proorocul a avut în fata ochilor sufletesti privelistea sosirii lui Hristos; o
dovedeste mai ales bucuria si veselia de care se vede ca e cuprins si la care
cheama si pe altii sa ia parte: „Veniti sa ne bucuram de Domnul (si sa strigam lui
Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Sa întâmpinam fata lui întru marturisire si în
psalmi sa cântam Lui, ca Dumnezeu mare este Domnul si împarat mare peste tot
pamântul)...”106.
Omul n-ar fi avut parte de bucurie daca n-ar fi venit Domnul, caci bucuria
cea adevarata numai Hristos ne-a adus-o; iar daca sunt si unii care s-au bucurat
înainte de venirea Lui pe pamânt, acestia s-au bucurat numai pentru ca li s-a
descoperit de sus despre Hristos, precum zice Mântuitorul: „Avraam a saltat de
bucurie ca va vedea ziua mea si a vazut-o si s-a bucurat”107.
Sau cum spunea David însusi: „Da-mi mie bucuria mântuirii Tale”...108,
când se ruga lui Dumnezeu sa dobândeasca iarasi bucuria, pe care o avea întru
Hristos înainte de a fi pacatuit si pe care o pierduse prin pacat. Si dupa cum daca
ar fi zis: „Veniti sa ne luminam...” ar fi vestit sosirea luminii, tot asa, atunci
când zice: „Veniti sa ne bucuram de Domnul...”, Psalmistul arata ca se va ivi
însusi Pricinuitorul bucuriei.
Dupa aceea Îl numeste si „Mântuitor” si „Domn”. Mântuitor si mântuire Îl
numeste Scriptura pe Hristos, pentru ca dintre persoanele Treimii dumnezeiesti
numai Fiul S-a facut pe Sine savârsitor al mântuirii noastre, si toate le-a facut
prin Sine Însusi, dupa cum zice sfântul apostol Pavel: „... prin Sine însusi
savârsind curatirea pacatelor noastre”.109 Acest lucru l-a si dovedit El Însusi, ca
un bun pastor, care nu a trimis sa caute oaia cea pierduta, ci a cautat-o El singur,
104 I. Tim. III, 15.
105 Matei XXVIII 20.
106 Ps. XCIV, 1-3.
107 Ioan VIII, 56.
108 Psalmul L, 12.
109 Evrei I, 8.
29 Nicolae Cabasila
a gasit-o si a adus-o pe umerii Sai110. De aceea a si primit un nume care arata
aceasta, fiind numit Iisus (care pe evreieste însemneaza mântuitor).
„...Sa întâmpinam fata lui întru marturisire...” Prin „fata” întelegem
venirea Lui în lume. Adica sa nu asteptam sa-L vedem sosit acasa, ci sa-L
întâmpinam, de departe, întru marturisire, adica în cântari de slava. „Si în psalmi
sa cântam Lui...”, adica sa-I dam cinstea cuvenita lui Dumnezeu. El, într-adevar,
a binevoit sa se arate în chip de rob; noi însa sa nu uitam ca El e Stapânul nostru,
sa nu-L nesocotim din pricina trupului omenesc, sa nu fim ispititi a gândi despre
Cel Prea-Înalt ceva nevrednic, din pricina înfatisarii. Caci Cel ce Se ascunde sub
valul acestui trup, este Domnul: „mare este Domnul si împarat mare peste tot
pamântul”. Celelalte versete ale psalmului adauga toate cele ce se cuvin lui
Dumnezeu.
Iata deci care sunt cântarile profetice si în chipul acesta ele se cânta la
timpul cuvenit.
CAPITOLUL XX
Despre iesirea cu Sfânta Evanghelie si imnul Trisaghion
Când se termina cântarea antifoanelor, preotul stând în mijloc cu fata spre
altar, ridica în sus Sfânta Evanghelie si o pune în vazul poporului, amintind
astfel iesire în lume a Domnului, când a început sa se faca cunoscut. Caci Sfânta
Evanghelie întruchipeaza pe Hristos, dupa cum si scripturile Proorocilor se
numesc Prooroci, ca în cuvântul lui Avraam catre bogatul nemilostiv: „Au pe
Moise si pe Prooroci”111, întelegând adica scrierile acestora.
Iar dupa ce Cel proorocit a venit si S-a ivit El Însusi în lume, nimeni nu
mai voieste sa ia aminte la spusele Proorocilor; de aceea, dupa ce s-a aratat
Sfânta Evanghelie, cântarile profetice înceteaza si începem a cânta din ale
Noului Asezamânt (troparele): ori laudam pe Prea Sfânta Nascatoare de
Dumnezeu sau pe vreun Sfânt, ori slavim pe Hristos Însusi, pentru salasluirea
Lui întru noi, ori pentru cele ce a facut sau a patimit pentru noi, cât a trait pe
pamânt caci pe acestea Biserica le sarbatoreste totdeuana.
Apoi cântam pe Însusi Dumnezeu Cel în Treime, asa cum am învatat din
aratarea Mântuitorului (la Botezul Domnului: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare,
Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!”). Cântarea aceasta e împrumutata
parte din cântarea îngerilor, parte din cartea sfintilor psalmi ai Proorocului si este
alcatuita de Biserica lui Hristos, fiind închinata Sfintei Treimi. Într-adevar,
cuvântul „sfinte”, cântat de trei ori, este din imnul serafimilor112; iar cuvintele
„Dumnezeule, tare, fara de moarte” sunt din acel psalm al lui David, în care el
110 Cf. Luca XV, 4-6 [i Matei XVIII, 12, 13.
111 Luca VI, 29.
112 Vezi Isaia VI, 1-3. Cf. si Aproc. IV, 8.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 30
spune: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu Cel tare, Cel viu”113. Alegerea si
împreunarea acestor cuvinte precum si adausul cererii „miluieste-ne pe noi!”
este fapta Bisericii, care cunoaste si propovaduieste pe Unul Dumnezeu în
Treimea Sa. Prin aceasta, ea vrea sa arate, pe de o parte, legatura dintre Vechiul
si Noul Testament iar, pe de alta, ca îngerii si oamenii s-au unit într-o singura
Biserica si o singura ceata, prin venirea lui Hristos114, Cel ce e mai presus de
ceruri si totodata e si pe pamânt. De aceea, dupa ce Sfânta Evanghelie a fost
aratata si apoi dusa la altar, cântam imnul acesta cu glas tare, pentru ca Cel ce Sa
salasluit între noi ne-a asezat împreuna cu îngerii, facându-ne loc în ceata
lor.115
CAPITOLUL XXI
Despre rugaciunea trisaghionului si despre sfintele îndemnuri116
Înainte de cântarea întreit-sfânta, preotul se roaga în taina lui Dumnezeu
sa primeasca aceasta cântare a noastra si sa dea har celor ce o cânta. Ce har? –
Potrivit cântarii întreit-sfinte, preotul roaga pe Dumnezeu sa ne sfinteasca
sufletele si trupurile, daruindu-ne iertare de greseli, pentru ca sa putem sluji Lui
cu sfintenie în toate zilele. Rugaciunea se sfârseste cu ecfonisul: „Ca sfânt esti
Dumnezeul nostru si întru Sfinti Te odihnesti...”117. Adica a se bucura între Sfinti
si a sfinti este dat numai Celui cu adevarat sfânt. Glasuind acest ecfonis, si
înaltând slava lui Dumnezeu, preotul da astfel poporului credincios semnalul de
începerea cântarii celei întreit-sfinte; iar aceasta, raspunzând, ca de obicei,
Amin, începe cântarea118.
Terminându-se cântarea întreit-sfânta, preotul îndeamna pe toti sa nu fie
neatenti si cu nepasare, ci sa ia aminte la cele ce se savârsesc si se cânta; aceasta
vrea sa spuna îndemnul „Sa luam aminte!”. El ureaza apoi „Pace tuturor!”, iar
dupa aceea aminteste credinciosilor de întelepciunea cu care se cuvine sa ia
aminte la Sfintele taine. Care e aceasta întelepciune? – Sunt gândurile ce se
113 Psalmul XLI, 2.
114 Cf. Efeseni I, 10.
115 Cf. Sf. Chiril al Ierusalimului cat. V. myst., 6, Quasten 33/101 si trad. rom. de D. Fecioru, p. 569 – Ideea
aceasta a unei singure bisericii sau a unui singur cor alcatuit de îngeri si de oameni datorita întruparii si
rascumpararii este foarte familiara vechilor liturgisti rasariteni. O gasim de ex. în sec. V la Pseudo Dionisie
Areopagitul, în sec. VII la Sf. Maxim Marturisitorul, apoi, mult mai bine reliefata la comentatorii nestorieni ai
Liturghiei, printre care unul din sec. IX si în Expositio liturgicae a episcopului sirian Barsalibi, în sec. XI (Cf.
S. Salaville, tr. fr. p. 128 n.1).
116 Despre îndemnuri cf. Simeon al Tesalonicului, Despre Sf. rug. cap. 322.
117 Cuvintele „si întru Te odihnesti” nu mai figureaza azi în ecfonisul rugaciunii Trisaghionului. Ele se gasesc
în multe manuscrise vechi ale Liturghiei grecesti (vezi P. Trembela, Cele trei liturghii dupa ciducuu din Atena
(în grec.) Atena 1935, pp 40-41.
118 Precum se vede, pe timpul lui Cabasila (sec. XIV), rugaciunea Trisaghionului era citita înainte de cântarea
Trisag, iar în timpul ei, ca azi. Rânduiala descrisa de Cabasila este confirmata, de altfel de multe din
manuscrisele vechi ale Liturghiei (vezi P. Trembela, op. cit., pp 41-42, nota 9) (n. ed.).
31 Nicolae Cabasila
cuvin sa le avem în timpul sfintei slujbe si cu care trebuie sa privim si sa
ascultam cele ce se savârsesc si se rostesc, gândurile cele pline de credinta, cele
ce nu au nimic omenesc într-însele. Aceasta e întelepciunea crestina si asa se
tâlcuieste îndemnul „Întelepciune!”, adresat credinciosilor de catre preot
(diacon) de mai multe ori în cursul slujbei, ca un mijloc de a le aduce aminte
despre acele gânduri. Caci cu chipul acesta ni le aducem aminte unii altora,
deoarece un singur cuvânt redesteapta adesea în sufletele celor ce-l asculta, (tot
ce au în gând).
Dar pentru ce e necesara aceasta reamintire? – Fiindca puterea uitarii e
mare si nici una dintre slabiciunile omenesti nu pune, asa de des si asa de usor,
stapânire pe om, ca aceasta. Noi însa trebuie sa stam si sa luam parte la slujba, la
cântarile si la ceremoniile ei, cu gânduri cuviincioase daca vrem sa nu luam
degeaba parte la ele si sa ne pierdem timpul în zadar. Asa ceva nu e tocmai usor.
De aceea s-ar cuveni, desigur, ca noi, prin propria noastra vointa, sa stam trezi si
cu mintea încordata; dar (fiindca nu putem), e necesara o reamintire din afara de
noi, pentru ca sa putem pune iarasi stapânire pe gândul nostru, care e necontenit
furat de uitare si ademenit spre desartele griji.
Acelasi lucru vrea sa spuna si cântarea ce se cânta atunci când cinstitele
daruri sunt gata sa fie aduse la sfânta Masa: „Toata grija lumeasca sa o
lepadam!”.
Mai este, în sfârsit, si exclamatia „Drepti!”, care cuprinde tot un îndemn.
Ce ne îndeamna? – Ne cere ca noi, care ne apropiem de Dumnezeu si de Sfintele
Taine, sa fim în stare de veghe si nu cu lenevire, ci cu înfiorare si cu toata
cucernicia sa petrecem aceasta convorbire (cu Dumnezeu), fie ca privim, fie ca
graim, fie ca ascultam ceva din cele sfinte; iar cea dintâi dovada a râvnei si a
evlaviei noastre este statura dreapta a trupului, adica sa facem aceasta nu stând
jos, ci în picioare. Aceasta e tinuta celor ce se roaga, asa se cuvine sa stea niste
robi care si-au atintit luarea-aminte la semnul stapânilor, pentru ca sa alerge cu
grabire spre a-i sluji, îndata ce li s-ar porunci119. Iar noi nu suntem decât tot niste
robi facuti pentru orice slujire si care ne rugam lui Dumnezeu pentru lucrurile
cele mai de pret.
Iata deci care este întelesul sfintelor îndemnuri.
119 Cf. Ps. CXXII, 2-4 (123,2).
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 32
CAPITOLUL XXII
Despre citirile din Sfânta Scriptura, ordinea si simbolismul lor
Dupa cântarea întreit-sfânta, se citeste Apostolul apoi si Evanghelia –
dupa ce adunarea credinciosilor a cântat, mai întâi, un imn de slava lui
Dumnezeu: („Slava Tie, Doamne, slava Tie”)
Dar de ce înainte de citirile din Scriptura laudam pe Dumnezeu? – Pentru
ca acest lucru se cuvine sa-l facem ori de câte ori El ne daruieste ceva si deci cu
atât mai mult atunci când e vorba sa dobândim un bun asa de pretios, cum este
auzirea cuvintelor dumnezeiesti. Înainte de Apostol, cântarea (întreit-sfânta) e
amestecata cu cererea, caci se termina prin cuvintele „miluieste-ne pe noi!”. Dar
înainte si dupa Evanghelie înaltam o cântare adevarata, de lauda, fara cerere, ca
unii care stim ca Sfânta Evanghelie întruchipeaza pe Hristos si ca daca L-am
aflat pe Hristos, am dobândit totul. Caci într-însa se afla Mirele si avându-L pe
el, nu mai avem nevoie sa-I cerem nimic. Caci nu se cade ca fiii Mirelui sa
posteasca, atâta vreme cât Mirele este cu dânsii, ci numai sa-l cinsteasca si sa-L
laude120. Pentru acelasi motiv, si imnul serafimilor, asa cum îl redau Proorocii
121, este tot o cântare de lauda curata, fara cerere.
Dar ce rost au citirile din Scriptura în acest moment al slujbei? – Daca
vrei sa stii folosul lor, l-am spus:122 ele ne pregatesc si curatesc mai dinainte,
pentru sfintirea cea mare a Sfintelor Taine. Iar daca vrei sa afli care este
însemnarea lor, afla ca ele închipuiesc aratarea în lume a Domnului prin care El
s-a facut cunoscut, pe încetul, dupa învierea Sa. De aceea mai întâi ni se arata
sfânta Evanghelie închisa, închipuind prima aratare123. Tatal a marturisit pe Fiul,
care era înca necunoscut124, când Fiul, negraind nimic despre Sine, avea nevoie
de glasul unui vestitor. Dupa aceea, citirile din Scriptura închipuiesc aratarea
mai vadita a Mântuitorului, când El vorbea tuturora, în public si S-a facut
cunoscut nu numai prin cele ce a grait El Însusi, ci si prin ce a învatat pe
Apostoli sa propovaduiasca, trimitându-i catre oile cele pierdute ale casei lui
Israel125. De aceea se citeste atât din cartile sfintilor Apostoli, cât si din Sfânta
Evanghelie însasi.
Dar de ce nu se citeste mai întâi Evanghelia? - Pentru ca cele graite de
Domnul Însusi ne înfatiseaza aratarea Lui mai lamurit decât cele spuse de
Apostoli. Stim însa ca Mântuitorul nu a aratat oamenilor dintr-odata si pe de-antregul
marimea puterii si a bunatatii Sale (aceasta o va face la a doua Sa
venire), ci a înaintat treptat de la ceea ce era mai nevadit la ceea ce era mai
120 Cf. Matei IX, 16.
121 Vezi Isaia VI, 1-3, Cf. si Apoc IV, 18.
122 Vezi cap. I si XVI.
123 În textul original = h& epifaneia (epifania) numele sarbatorii de la 6 Ian. (la început nasterea si Botezul,
apoi numai Botezul).
124 Aluzie la evenimentele de la Botezul Domnului. Vezi Matei III, 13-17.
125 Cf. Matei X, 6.
33 Nicolae Cabasila
vadit. De aceea este potrivit sa se citeasca Apostolul înaintea Evangheliei, vrând
sa se arate astfel ca manifestarea Domnului în lume s-a facut treptat. Tot pentru
acest motiv, lucrurile care amintesc aratarea Lui deplina, sunt pastrate pentru
partea de la urma a slujbei, dupa cum se va vedea din cele ce urmeaza.
CAPITOLUL XXIII
Despre rugaciunile de dupa Evanghelie
Dupa ce s-a citit sfânta Evanghelie, diaconul îndeamna multimea sa se
roage, iar în altar preotul se roaga si el, în taina, ca rugaciunile credinciosilor sa
fie primite de Dumnezeu; apoi, slavind cu glas mare pe Dumnezeu, îi ia si pe ei
partasi la slavire.
Dar care e rugaciunea obsteasca cea mai potrivita, îndata dupa
Evanghelie? – E rugaciunea pentru cei ce pazesc cuvântul Evangheliei, pentru
cei ce imita iubirea de oameni a lui Hristos, Cel simbolizat prin Evanghelie. Si
care sunt acestia? – Pastorii Bisericii si capeteniile popoarelor, adica cei ce
chivernisesc treburile obstesti. Caci daca acestia îsi tin fagaduiala, propovaduind
bine si pazind cele scrise în Evanghelie, împlinesc si lipsa lui Hristos, dupa cum
zice Sfântul Apostol Pavel 126, pascând turma Lui, dupa învatatura data de El. În
rândul acestora sunt trecuti apoi, ca vrednici sa fie pomeniti în rugaciunile
obstei, si ctitorii, îngrijitorii sfintelor lacasuri, învatatorii virtutii si toti cei ce, în
vreun fel oarecare, fac bine obstei bisericesti si celor sfinte.
Acum însa ne apropiem de sfânta Jertfa, la care nu se cade sa fie de fata
cei nebotezati, pe care îi numim „catehumeni” (cei chemati), întrucât ei au primit
crestinismul numai din auzite si, atât cât se poate, din învatatura. Pe acestia
preotul îi îndeparteaza acum din ceata credinciosilor crestini, citind mai întâi o
rugaciune pentru dânsii, în care se roaga ca ei sa se desavârseasca,
învrednicindu-se de botez la vremea cuvenita. Iar motivul acestei rugaciuni este
slavirea lui Dumnezeu: „Ca si acestia sa slaveasca împreuna cu noi întru tot
cinstitul si de mare cuviinta numele Tau...”
Dupa ce rosteste acest ecfonis ca pe o slavoslovie, luând astfel ca partasi
la slavire multimea credinciosilor, preotul zice în taina o alta rugaciune127, în
care mai întâi multumeste lui Dumnezeu ca l-a învrednicit pe deplin sa stea
înaintea Lui si sa-si înalte mâinile spre El, pentru sine si pentru credinciosi, iar
dupa aceea se roaga sa se învredniceasca a face acest lucru în toata vremea, cu
cuget curat. Iar încheierea acestei rugaciuni este tot slava lui Dumnezeu: „Ca tie
se cuvine toata slava...” Slavind astfel pe Dumnezeu, dupa obicei, împreuna cu
poporul, preotul se roaga din nou, în taina128, pentru sine si pentru norod, ca fara
126 Coloseni I, 24.
127 Rugaciunea întâi pentru credinciosi.
128 Rugaciunea a doua pentru credinciosi.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 34
de osânda sa stea înaintea sfântului Jertfelnic, nepatat de nici o întinaciune
trupeasca sau sufleteasca, iar pe credinciosii care se roaga împreuna cu el sa-i
învredniceasca a se împartasi cu Sfintele Taine fara vinovatie si fara osânda si,
pe lânga aceasta, sa mosteneasca împaratia cerurilor.
Si aceasta rugaciune se încheie tot prin slavirea lui Dumnezeu, spre care
ne-a îndemnat sfântul apostol Pavel, zicând: „Toate spre slava lui Dumnezeu sa
le faceti!”129. Adica preamarirea lui Dumnezeu sa fie telul nostru de totdeauna.
Agricultorii au ca scop al muncii lor produsul roadelor câmpului, pentru care se
trudesc bucurosi; negutatorii urmaresc câstigul, altii altele si asa mai departe.
Noi însa, în toate câte facem, slava lui Dumnezeu sa o cautam. Caci noi suntem
niste robi care datoram Stapânului nostru aceasta slujire, ca unii care pentru ea
am fost ziditi de Dânsul dintru început si tot pentru ea am fost rascumparati din
nou. De aceea vedem cum Biserica se îngrijeste necontenit de slava lui
Dumnezeu, propovaduind-o în toata lumea cântând-o în toate slujbele sfinte,
socotind-o totul si toate facându-le pentru ea: rugaciunile si cererile, sfintele
slujbe, îndemnurile si orice lucrare sfânta.
CAPITOLUL XXIV
Despre aducerea cinstitelor daruri la sfânta Masa
Laudând cu glas mare pe Dumnezeu, preotul merge la procomidiar si,
ridicând cu evlavie cinstitele daruri în dreptul fruntii, iese din altar; purtându-le
astfel, le duce la sfânta Masa, ocolind prin sânul bisericii, pasind încet si solemn.
iar credinciosii cânta si îngenuncheaza înaintea lui cu tot respectul si cucernicia,
rugându-se sa-i pomeneasca la aducerea darurilor, în timp ce el înainteaza însotit
de faclii si de cadelnite, intrând astfel în altar, în timp ce el înainteaza însotit de
faclii si de cadelnite, intrând astfel în altar.
Acestea se savârsesc dupa trebuinta: darurile, care vor fi în curând jerfite,
trebuiau aduse si puse pe jertfelnic. Iar acest lucru se face cu toata cinstea si
cuviinta posibile, caci asa se aduceau daruri lui Dumnezeu; chiar si împaratii,
când trebuiau sa aduca daruri lui Dumnezeu, nu încredintau altora acest lucru, ci
ei însisi, având coroana pe cap, ,mergeau si le aduceau singuri.
Acestea înfatiseaza însa si aratarea cea din urma a lui Hristos, prin care
mai ales a aprins ura iudeilor, când a facut drumul din patrie (Galileia) la
Ierusalim, unde trebuia sa se jertfeasca, intrând calare pe asin în oras, escortat si
aclamat de multimi.
În acest moment, trebuie sa îngenunchem înaintea preotului si sa-l rugam
ca sa ne pomeneasca în rugaciunile Jertfei. Caci nu exista o alta forma de
rugaciune care sa poata atât de mult si care sa ne dea nadejdi mai tari ca aceea
129 I Cor X, 31.
35 Nicolae Cabasila
adusa prin aceasta înfricosata Jertfa, care a curatit, fara nici o plata, pacatele si
faradelegile lumii. Iar daca unii dintre cei ce îngenuncheaza înaintea preotului,
când acesta intra cu cinstitele daruri, se închina darurilor purtate, socotindu-le
drept Trup si Sânge al lui Hristos, acestia fac confuzie cu Liturghia darurilor mai
înainte sfintite, nestiind deosebirea dintre aceste Liturghii. Caci Liturghia
Sfântului Ioan (si cea a Sfântului Vasile), la acest vohod, au darurile nejertfite si
înca nesfintite, pe când Liturghia darurilor celor mai înainte sfintite le are slujite
mai dinainte si prefacute în Trupul si Sângele Domnului130.
CAPITOLUL XXV
Despre rugaciunile de dupa intrarea cu cinstitele daruri
si despre îndemnurile preotului catre popor
Preotul aseaza cinstitele daruri pe sfântul Prestol. Apoi, ca unul ce e
aproape de sfintirea darurilor si e gata sa se atinga de înfricosata Jertfa, se
pregateste pe sine si se curateste prin rugaciuni, sârguindu-se sa fie destoinic
pentru lucrarea sfânta. Dar se pregateste nu numai pe sine, ci si pe poporul ce sta
înainte, cautând sa-l faca vrednic de primirea Harului, prin rugaciune, prin
iubirea dintre dânsii, si prin marturisirea credintei.
(„Sa ne iubim unii pe altii, ca într-un gând sa marturisim...”). Iar în
acestea consta toata pregatirea pe care ne-a impus-o Domnul, când a zis: „Fiti
pregatiti!...”131. Caci prin ele se exprima credinta si faptele: credinta se arata prin
marturisirea ei, iar faptele prin iubire, care este coroana oricarei fapte bune si
culmea a toata virtutea.
Dar acestea vin la urma. Ceva mai înainte, preotul îndeamna pe
credinciosii prezenti sa se roage pentru cele ce se cuvin atunci: „Pentru cinstitele
daruri ce sunt puse înainte, Domnului sa ne rugam!”. Sa rugam adica pe
Dumnezeu pentru darurile puse înainte, ca sa le sfinteasca si ca aducerea noastra
de la proscomidie sa ajunga la împlinire. Adaugând acum si celelalte lucruri
pentru care trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu, preotul ne îndeamna „pe noi
însine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”.
Apoi, rostind ca de obicei, , în auzul tuturor, sfârsitul rugaciunii rostite în taina si
slavind astfel pe Dumnezeu împreuna cu poporul, se roaga si îndeamna pe toti
credinciosii la pace între dânsii. Anume, dupa ce zice: „Pace tuturor!”, adauga:
„Sa ne iubim unii pe altii...” Iar pentru ca porunca apostolica ne îndeamna sa ne
130 Despre acest am\nunt vezi l\muriri suplimentare, `n lucrarea Explicarea Sfintei Liturghii dup\ Nicolae
Cabasila, Bucure[ti, 1943, pp. 195-197.
131 Matei XXIV, 44.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 36
rugam unii pentru altii132 poporul se roaga si el pentru pacea preotului,
raspunzându-i: „Si duhului tau”133.
Dar din iubirea noastra unii fata de altii, decurge si iubirea fata de
Dumnezeu, iar de iubirea catre Dumnezeu e strâns legata credinta desavârsita si
vie în El. De aceea, dupa ce preotul ne-a adus aminte de porunca iubirii,
îndemnându-ne sa ne iubim unii pe altii, adauga îndata datoria marturisirii
credintei: „... ca într-un gând sa marturisim...”. Iar credinciosii proclama cu glas
tare pe Dumnezeu Care se cuvine sa-L marturiseasca, adica pe Sfânta Treime:
(„Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita”).
CAPITOLUL XXVI
Despre marturisirea credintei,
despre îndemnurile si rugaciunile preotului pentru credinciosi
si despre raspunsurile acestora
Apoi preotul îndeamna pe toti sa marturiseasca ceea ce au învatat sa
creada despre Dumnezeu, adica întelepciunea cea adevarata, despre care
Apostolul zice: „Propovaduim o întelepciune celor desavârsiti...”134 Aceasta
întelepciune nu a cunoscut-o lumea, adica înteleptii lumii, care nici nu cunosc si
nici nu cred ca exista ceva mai de pret si mai presus decât cunoasterea lucrurilor
sensibile. Acestei întelepciuni ne îndeamna preotul sa-i deschidem toate usile
(„Usile, usile, cu întelepciune sa luam aminte!”), adica gurile si urechile noastre,
ca si cum ar spune: însusiti-va aceasta întelepciune, graind-o si ascultând-o
necontenit, dar nu cu lenevire, ci cu luare aminte si concentrându-va în voi
însiva. Iar credinciosii rostesc întreaga marturisire, adica simbolul credintei.
Dupa aceea, preotul zice: „Sa stam bine, sa stam cu frica...!” Adica sa
staruim cu tarie în credinta pe care am marturisit-o si sa nu ne lasam ademeniti
de vorbaria ereticilor. Sa stam cu frica, pentru ca e mare primejdia pentru cei ce
lasa sa le patrunda în suflet vreo îndoiala despre aceasta credinta. Staruind astfel
neclintiti în credinta, vom putea aduce darurile noastre, lui Dumnezeu, potrivit
cuvântului. Care cuvânt? – „În pace”. Caci preotul continua: „... sa luam aminte,
sfânta jertfa în pace sa o aducem”. Adica sa ne amintim de cuvintele
Mântuitorului: „Daca aduci darul tau la altar si-ti aduci aminte ca cineva are
ceva împotriva ta, împaca-te mai întâi cu el, apoi întorcându-te, adu darul
tau”135.
132 Vezi Efes. VI, 18; Colos IV, 3; II. Tes. V, 25; I Tim.II, 1 Iacov V, 16 etc.
133 Cf. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XVIII, 3 la II Cor. (Migne, P.G., t. LXI, col. 527): „Precum se roaga
preotul pentru popor, asa si poporul se roaga pentru preot în timpul înfricosatoarelor Taine; caci aceasta si
nimic altceva nu înseamna cuvintele: Si cu duhul tau”.
134 I Cor. II, 6 sq.
135 Citat liber dupa Matei V, 23-24.
37 Nicolae Cabasila
Iar credinciosii raspund: (Mila pacii, jertfa laudei!) adica nu numai sa
aducem Jertfa în pace, dar aducem pacea însasi în chip de dar, ca pe o a doua
jertfa. Aducem lui Dumnezeu mila, caci El a zis: „Mila voiesc, iar nu jertfa”136.
Iar mila este roada p\cii celei trainice si curate, caci daca nici o patima nu
tulbura sufletul, nimic nu-l împiedica sa fie plin de mila. Dar (poporul adauga:
aducem) si „jertfa de lauda”137.
Dupa ce s-au rostit acestea, preotul ureaza credinciosilor, lucrul cel mai
dumnezeiesc si mai mare decât toate: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si
dragostea lui Dumnezeu Tatal si împartasirea Sfântului Duh sa fie cu voi, cu
toti!”. Iar credincosii, potrivit poruncii care ne îndeamna sa ne rugam unii pentru
altii138 si ei ureaza acelasi lucru preotului, raspunzându-i: „Si cu duhul tau”.
Urarea de mai sus este luata din epistolele Sfântului Apostol Pavel 139. Printrînsa,
preotul cere pentru noi, de la Sfânta Treime, toata darea cea buna, tot darul
desavârsit140, pe care îl numeste felurit, dupa fiecare din fericitele fete treimice:
de la Fiul cere har, de la Tatal dragoste, iar de la Duhul împartasire. Caci Fiul Sa
jertfit pe Sine, ca sa mântuiasca pe oameni, care nu-i dadusera nimic în
schimb, ba erau înca si osânditi: „Ca a murit pentru noi, care eram înca
pacatosi”, zice Scriptura141; de aceea, grija aceasta a Lui fata de noi se numeste
har (dar gratuit). Iar Tatal S-a milostivit iarasi de neamul omenesc, datorita
patimilor Fiului Sau, si a iubit pe cei ce-I erau vrajmasii142; pentru aceea,
îndurarea Lui fata de noi se numeste dragoste. Apoi, fiindca se cadea ca Cel
bogat în îndurare143 sa împartaseasca din ale Sale pe vrajmasii preschimbati în
prieteni, lucrul acesta L-a îndeplinit Sfântului Duh, pogorându-Se peste sfintii
Apostoli; de aceea, bunatatea Duhului fata de oameni se numeste împartasire.
Dar va zice cineva ca toate aceste bunuri s-au dat oamenilor prin venirea
Mântuitorului; prin urmare, de ce ne mai rugam pentru niste lucruri care ni s-au
dat odata? – Pentru ca, dupa ce le-am primit, sa nu le pierdem ci sa le pastram
pâna la sfârsit. De aceea nu se zice: „sa vi se dea voua, tuturor ca unele ce v-au
si fost date”, ci: „sa fie cu voi, cu toti!”, adica sa nu se departeze de la voi Harul
care vi s-a dat.
Învrednicindu-i pe credinciosi de o asemenea urare si înaltându-le astfel
sufletele, preotul cauta sa ridice gândul lor de la cele pamântesti, zicând: „Sus sa
avem inimile!” Sa cugetam adica cele de sus, iar nu cele de pe pamânt”.144 Iar
credinciosii încredinteaza si raspund ca inimile lor sunt acolo unde este comoara
136 Osea VI, 6; Matei IX, 13 si XII, 7.
137 Vezi Ps. XLIX, 14,23; CVI (VII), 22; CXV, 8 (În Septuaginta. În celelalte editii = Ps. CXVI, 17); Evrei
XIII, 15.
138 Vezi nota 109.
139 Vezi II Cor. XIII, 14.
140 Cf. Iacov I, 17.
141 Romani V, 8.
142 Cf. Romani V. 10; Coloseni I, 20-21.
143 Cf. Efes II, 4.
144 Colos III, 6.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 38
noastra145, unde se afla Hristos sezând de-a-dreapta Tatalui: „ Avem (inimile
înaltate) cate Domnul!”.
CAPITOLUL XXVII
Despre rugaciunea de multumire
si despre sfintirea darurilor
Pregatiti astfel în chipul cel mai frumos si mai sfânt, ce ne mai ramâne
decât sa începem a multumi lui Dumnezeu, Vistierul tuturor bunatatilor? De
altfel, imitând pe Preotul Cel dintâi, care mai înainte de a ne lasa Taina, înainte
de rugaciunea sfintitoare, prin care sfinteste sfintele Daruri, înalta multumire
catre Dumnezeu si Tatal Domnului nostru Iisus Hristos: „multumim
Domnului!”. Ceea ce credinciosii încuviinteaza adaugâgând: „Cu vrednicie si cu
dreptate”...
Preotul aduce în taina multumire lui Dumnezeu, slavindu-L, laudându-L
cu îngerii, marturisind darurile tuturor bunatatilor pe care ni le-a dat noua de la
începutul veacului amintind în cele din urma, despre însasi negraita si cea mai
presus de cuvânt iconomie a Mântuitorului. Apoi sfinteste cinstitele daruri si
Jertfa este înfaptuita. Dar cum? – Preotul istoriseste acea înfricosatoare Cina:
cum, chiar înainte de patimi, Domnul a încredintat Taina sfintilor Sai ucenici,
cum a primit paharul, a luat pâinea si a sfintit Euharistia si cum a grait cuvintele
prin care a aratat Taina aceasta repetând însesi acele cuvinte ale Mântuitorului,
preotul cade apoi în genunchi, se roaga si se cucereste, aplicând acele
dumnezeiesti cuvinte ale Unuia-Nascut Fiului Sau si Mântuitorul nostru, la
darurile puse înainte, ca primind ele pe Prea sfântul si atotputernicul Sau Duh, sa
se prefaca: pâinea în însusi cinstitul si sfântul Sau Trup, iar vinul în însusi
curatul si sfântul Sau Sânge.
Rostind acestea, tot miezul sfintei slujbe s-a împlinit: darurile s-au sfintit
si Jertfa s-a savârsit, iar marea Victima, adica Mielul cel junghiat pentru lume,
se vede zacând pe Sfânta Masa. Caci acum pâinea nu mai este doar o închipuire
a trupului Domnului sau numai o icoana a adevaratului Dar, care ar avea doar o
întiparire a mântuitoarelor patimi ca pe o tablita, ci este însusi Darul cel
adevarat, însusi Trupul Stapânului Cel atotsfânt: Trupul care a primit cu adevarat
toate acele umiliri, ocari si loviri, Trupul care a fost rastignit si jertfit, care a dat
marturia cea buna înaintea lui Pilat din Pont146, Trupul care a fost biciuit si
batjocorit, care a îndurat scuipari si a gustat fiere. Asisderea si vinul este acum
însusi Sângele care a tâsnit din Trupul cel împuns cu sulita. Este Trupul si
145 Vezi Matei VI, 21.
146 Matei XXVII, 1-24.
39 Nicolae Cabasila
Sângele care s-a zamislit de la Duhul Sfânt, s-a nascut din Sfânta Fecioara, a fost
îngropat, a înviat a treia zi, s-a înaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.
CAPITOLUL XXVIII
De ce credem cu tarie în aceasta taina
Care ne este temeiul credintei?
Este ca Însusi Domnul a spus: „Acesta este trupul Meu... Acesta este
sângele Meu...”147. Apoi, El Însusi a poruncit sfintilor Apostoli, iar prin ei
Bisericii întregi, sa savârseasca aceasta taina, zicând: „Aceasta sa faceti întru
pomenirea Mea”148. Si nu le-ar fi poruncit acest lucru, daca nu le-ar fi dat si
puterea de a-l face. Care e aceasta putere? – E Sfântul Duh, puterea care a
înarmat de sus pe Sfintii Apostoli, precum le fagaduise Domnul: „Iar voi
ramâneti în cetatea Ierusalimului, pâna ce va veti îmbraca cu putere de sus”149.
Prefacerea darurilor este lucrarea acelei pogorâri a Sfântului Duh. Caci
Mângâietorul nu S-a pogorât o data pentru ca dupa aceea sa ne paraseasca, ci
este si va fi cu noi pâna la sfârsit, deoarece Mântuitorul L-a trimis ca sa ramâna
cu noi în veci: „Duhul Adevarului, pe Care lumea nu poate sa-L primeasca,
pentru ca nu-L vede si nici nu-l cunoaste; voi însa Îl cunoasteti, caci cu voi
ramâne si întru voi este”150. El savârseste tainele, prin mâinile si limba preotilor.
Dar Domnul ne-a trimis nu numai pe Sfântul Duh, ca sa ramâna cu noi, ci a
fagaduit ca si El Însusi va ramâne cu noi pâna la sfârsitul veacului151 .
Mângâietorul sta însa de fata în chip nevazut, pentru ca El nu S-a întrupat,
pe când Mântuitorul Se vede si poate fi pipait, în înfricosatele si Sfintele Taine,
ca unul Care a luat firea noastra si o poarta în veci. Aceasta e puterea preotiei, El
e Preotul (jertfei noastre). Caci nu S-a adus pe Sine si nu s-a jertfit o data, ca
apoi sa-Si lase preotia, ci necurmat îndeplineste pentru noi aceasta slujire, prin
care este si mijlocitor al nostru catre Dumnezeu, în veci152. De aceea I s-a si
spus: „Tu esti preot în veac”153.
Iata pentru ce credem, fara pic de îndoiala, ca sfintirea darurilor, ca si
celelalte taine se înfaptuiesc întocmai dupa dorinta si rugaciunile preotului.
147 Matei XXVI, 26-28; Marcu XIV, 22-24; Luca XXII, 17-20 si I Cor XI, 23-25.
148 Luca XXI, 49 si I Cor XI, 24.
149 Luca XXIV, 19 si Fapte I, 4.
150 Ioan XIV, 17.
151 Vezi Matei XXVIII, 20.
152 Cf. Evrei VII, 24-25.
153 Psalmul CX. 4 si Evrei VII, 17.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 40
CAPITOLUL XXIX
Despre cele ce ne obiecteaza unii latini cu privire la sfintirea
darurilor si raspuns la obiectiunea lor
Aici însa unii Latini resping învatatura noastra. Ei sustin ca, dupa, ce s-au
rostit cuvintele Mântuitorului: „–Luati, mâncati...” si celelalte, n-ar mai fi nevoie
de nici o rugaciune pentru sfintirea darurilor, întrucât aceasta sfintire s-ar savârsi
prin însesi cuvintele de mai sus. Prin urmare – zic ei mai departe cei care, dupa
rostirea acelor cuvinte, numesc darurile tot pâine si vin, rugându-se pentru
sfintirea lor ca si când ar fi înca nesfintite nu numai ca sunt atinsi de boala
necredintei, dar mai fac si un lucru oarecum zadarnic si de prisos. Ca darurile se
sfintesc prin cuvintele Mântuitorului – pretind ei –, o dovedeste sfântul Ioan
Gura de Aur. Acesta zice ca, asa precum cuvintele: „cresteti si va înmultiti...” au
fost rostite o singura data de catre Dumnezeu, la facerea lumii154, dar sunt de-apururea
lucratoare, tot asa si cuvintele de la instituirea Sfintei Euharistii, desi
rostite o data de catre Mântuitorul, îsi fac totdeauna efectul 155. Urmeaza de aici
ca cei ce se bizuiesc mai mult pe propria lor rugaciune decât pe cuvintele
Mântuitorului, mai întâi dispretuiesc acele cuvinte ca lipsite de orice putere; al
doilea, ei dovedesc ca se încred mai mult în ei însisi; si, al treilea, ei fac ca un
lucru asa de mare, cum este taina prefacerii, sa atârne de efectul îndoielnic al
unei rugaciuni omenesti. Astfel, unii ca acestia fac sa para plina de nesiguran]\
tocmai taina în care trebuie sa credem cu cea mai mare tarie; caci nu totdeauna
cel ce se roaga este si ascultat, chiar daca ar fi un Pavel în virtute.
Nu e greu însa sa respingem toate aceste critici ale Latinilor. Sa începem
chiar cu spusele dumnezeiescului Ioan Gur\ de Aur, pe care ei se întemeiaza atât
de mult; sa vedem daca cuvintele de la Cina ale Mântuitorului au aceeasi putere
ca si cuvintele de la creatie.
Într-adevar, Dumnezeu a zis: „Cresteti si va înmultiti!...” Dar ce? Nu
cumva dupa rostirea acestor cuvinte nu mai avem trebuinta de nimic altceva
pentru ca sa crestem si sa ne înmultim? Oare nu avem nevoie de casatorie, de
familie, si de atâtea altele, fara de care neamul omenesc nu poate dainui si
înainta? Caci pentru a naste fii, trebuie mai întâi sa ne casatorim, iar dupa
casatorie sa ne si rugam pentru acelasi lucru, fara ca prin aceasta sa credem ca
dispretuim cuvintele de la creatie: stim ca ele sunt principiul nasterii, dar îsi fac
efectul numai prin casatorie, prin hrana si celelalte.
Tot asa si la sfintirea darurilor: noi credem ca însesi cuvintele
Mântuitorului savârsesc taina prefacerii, însa numai prin mijlocirea preotului,
154 Vezi Facere I, 28.
155 Vezi Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia I despre tradarea lui Iuda. 4 (P.G., t. XLIX), col 380 si trad. Rom. din
volumul „Sasezeci si patru cuvinte sau predice ale celui dintru sfinti Parintelui nostru Ioan Hrisostomul”,
traduse de Melchisedesc, episcopul Romanului, (Buc., 1893, p. 449).
41 Nicolae Cabasila
adica la cererea si prin rugaciunea lui. Caci acele cuvinte nu lucreaza de la sine,
prin oricine sau oricum, ci sunt multe conditiuni care se cer îndeplinite si fara de
care ele nu-si fac efectul. De pilda, cine nu stie ca moartea Domnului este
singura care a adus lumii iertarea pacatelor? Dar mai stim si altceva ca, în afara
de ea, mai e nevoie si de credinta, de spovedanie si de rugaciunea preotilor; fara
acestea nimeni nu e dezlegat de pacate. Dar ce? Asta înseamna ca dispretuim noi
moartea Domnului sau o credem lipsita de orice putere, daca socotim ca la
roadele ei trebuie sa adaugam, neaparat, si conlucrarea noastra însine? –
Nicidecum!
Prin urmare, nu e deloc drept sa criticam pe cei ce se roaga pentru
sfintirea darurilor; bizuindu-se pe rugaciune, acestia nu se încred în ei însisi
(cum pretind Latinii), ci în Dumnezeu, Care a fagaduit ca ne va da156. Caci ideea
de rugaciune presupune tocmai contrariul (a ce cred Latinii): ceea ce face pe
oameni s\ se roage, este ca nu se bizuiesc pe ei însisi, ci cred ca numai
Dumnezeu ar putea sa le împlineasca ruga. Aceasta o spune cel ce se roag\,
atunci când, uitându-se pe sine, alearga la Dumnezeu, ca unul care îsi recunoaste
neputinta si de aceea îsi pune toata nadejdea în Cel de sus. „Nu-mi este dat mie
acest lucru – zice el – si nici nu sta în putinta mea, ci al Tau este si în Tine îmi
pun toata încrederea...” Deci, cu atât mai mult, atunci când ne rugam pentru
niste lucruri mai presus de fire si de orice pricepere, cum sunt Sfintele Taine,
trebuie neaparat sa ne punem încrederea numai si numai în Dumnezeu. Caci
omul n-ar fi fost nici macar sa-i treaca prin minte asemenea lucruri daca nu l-ar
fi învatat Dumnezeu, nici sa le doreasca daca nu-l îndemna El, si nici nu s-ar fi
asteptat sa le primeasca, daca Cel fara minciuna157 nu l-ar fi facut sa le
nadajduiasca. Asa încât nimeni n-ar fi cutezat macar sa se roage pentru ele, daca
n-ar fi aratat limpede El Însusi ca într-adevar voieste sa I le cerem si ca le va da
celor ce I se roaga cu staruinta.
Iata de ce rugaciunea noastra pentru sfintirea darurilor (epicleza) nu poate
fi nici îndoielnica si nici cu efect nesigur. Caci Însusi Domnul, Cel ce totdeauna
a aratat ca voieste sa dea, o împlineste. De aceea, noi credem ca sfintirea
darurilor se savârseste prin rugaciunea preotului, ca unii care ne bizuim nu pe
puterea omeneasca, ci pe puterea lui Dumnezeu. Si credem, aceasta nu pentru
omul care se roaga, ci pentru Dumnezeu, Care asculta rugaciunea si nu pentru ca
o cere omul, ci pentru ca Adevarul a fagaduit ca va da. Într-adevar, Hristos a
aratat ca voieste sa dea totdeauna acest dar, ceea ce nici nu mai e nevoie sa
dovedim. Caci pentru aceasta a venit El pe pamânt, S-a jertfit si a murit; de
aceea exista altare, preoti, atâtea mijloace de curatire si toate poruncile,
învataturile si îndemnurile: ca sa ne puna la îndemâna Masa aceasta (a Sfintelor
Taine). De aceea zicea Domnul ca dorea atâta Pastele Iudeilor158, pentru ca voia
156 Cf. Matei VII, 7: „Cereti si vi se va da...” etc.
157 Cf. Tit. I, 2.
158 Vezi Luca XXI, 15.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 42
sa întemeieze atunci si sa lase ucenicilor Sai, Pastele cel adevarat, (al nostru); de
aceea a poruncit; „Aceasta sa faceti întru pomenirea Mea!”159, ca unul Care
voieste ca noi sa savârsim totdeauna aceasta lucrare sfânta. Asadar, ce îndoiala
ar putea avea cei ce se roaga lui Dumnezeu, când, pe de o parte, ei stiu ca vor
dobândi ceea ce cer si când, pe de alta, Cel ce are puterea de a da, doreste sa
dea?
Prin urmare, cei ce cred ca sfintirea darurilor se savârseste prin rugaciunea
preotului, nu nesocotesc cuvintele Mântuitorului, nici nu se bizuiesc pe ei însisi
si nici nu fac ca aceasta taina sa atârne de efectul îndoielnic al unei rugaciuni
omenesti, cum ne învinovatesc pe nedrept latinii. Caci si prea sfântul mir, despre
care fericitul Dionisie (Areopagitul) zice ca este pe aceeasi treapta cu
dumnezeiasca Împartasanie160, se savârseste si se sfinteste tot prin rugaciune. Iar
cine are credinta nu se îndoieste câtusi de putin ca rugaciunea are putere
savârsitoare si sfintitoare. De asemenea, hirotonia preotului si a arhierelui se
savârsesc într-acelasi chip, adica tot prin rugaciune: „Sa ne rugam pentru
aceasta, ca sa se pogoare peste dânsul harul Prea Sfântului Duh...” glasuieste,
catre cler, arhiereul care hirotoneste, dupa punerea mâinilor. Chiar si în Biserica
Latinilor, la hirotonia preotului, dupa ce s-a turnat mir pe capul celui ce se
hirotoneste, arhiereul slujitor se roaga ca harul cel bogat al Sfântului Duh sa se
pogoare peste acela. La fel, iertarea pacatelor se da, celor ce se pocaiesc, tot prin
rugaciunea preotilor si tot prin ea se savârseste si taina Sfântului Maslu, care
poate sa dea, celor ce o primesc, atât tamaduirea bolilor trupesti cât si iertarea
pacatelor, precum ne spune predania apostolica: „De este cineva bolnav între
voi, sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru dânsul, ungându-l cu
untdelemn în numele Domnului; si rugaciunea credintei va mântui pe cel bolnav
si-l va ridica pe el Domnul si de va fi facut pacate, se vor ierta lui”161.
Ce vor raspunde la aceasta, aceia care resping rugaciunea pentru sfintirea
darurilor? Caci daca aceasta rugaciune ar avea efect nesigur – asa cum pretind ei
– atunci nesigura ar fi si hirotonia, îndoielnica ar si puterea sfintitoare a sfântului
mir. Fiindca altarul (sfânta Masa), pe care trebuie sa aseze pâinea euharistica, se
sinteste prin sfântul mir, care, la rândul lui, se sfinteste tot prin rugaciuni.162 Dar
daca si preotia si altarul sunt puse la îndoiala atunci nici Taina Sfintei
Împartasanii n-ar mai putea sa fiinteze. Caci nici Latinii n-ar putea spune ca
cuvintele Mântuitorului ar sfinti darurile chiar si atunci când sunt rostite de un
laic, sau fara altar. Si cum am fi siguri de iertarea pacatelor noastre, daca n-am
avea încredere în preoti si în rugaciunile lor? Atunci, celor ce dau crezare unor
astfel de nascociri, nu le-ar mai ramâne nimic altceva de facut decât sa
desfiinteze, cu totul, crestinismul. Se pare deci ca virtutea e pusa la îndoiala în
159 Luca XXII, 19 si Cor. XI, 25.
160 Vezi Despre ierarhia bisericeasca, cap. IV, 1 si 3 (Migne P.G., t. III, col 472 D., 476 C si trad. Rom. de Pr.
Cic. Iordachescu, Chisinau, pp. 107-111).
161 Iacov V, 14-15.
162 Cf. Simeon al Tesalonicului, Tâlcuirea despre Sf. lacas, p. 264.
43 Nicolae Cabasila
primul rând la aceia care gândesc astfel de lucruri; si aceasta e foarte primejdios
pentru cei ce scornesc lucruri straine de predaniile Sfintilor Parinti si zdruncina
încrederea în ele.
Cum ca Dumnzezeu asculta rugile noastre, ca El trimite Duhul Sau cel
Sfânt acelora care-l cer si ca nimic nu e cu neputinta celor ce I se roaga cu
credinta, a spus-o El Însusi163 si nimic nu ne face sa credem ca fagaduinta Lui nar
fi adevarata. Dar ca asa ceva ar dobândi si cei care recita niste cuvinte
dumnezeiesti, nu e spus nicaieri. Cum ca Sfintele Taine, adica atât Sfânta
Euharistie cât si celelalte pe care le-am pomenit, se savârsesc într-adevar prin
rugaciune, ne-au lasat-o prin traditie Sfintii Parinti, care au învatat de la Sfintii
Apostoli si de la urmasii lor; printre multi altii, (au spus-o) si Vasile cel Mare164
si Ioan Gura de Aur, marii dascali ai Bisericii. Iar pe cei ce se împotrivesc
acestora, nu trebuie sa-i învredniceasca de nici un raspuns aceia care tin sa fie
dreptcredinciosi.
Dar ca cuvintele Mântuitorului, rostite în forma de istorisire, ar fi de ajuns
pentru sfintirea darurilor, n-a spus-o nici unul dintre Apostoli sau dintre
Învatatorii Bisericii. Ca aceste cuvinte, rostite o singura data de Domnul, sunt
necurmat active, ca si cuvintele creatiunii, numai pentru ca au fost rostite de
Dânsul, o spune si Sfântul Ioan Gura de Aur;165 dar ca ele ar avea aceeasi putere
si acum când sunt rostite de preot – cum sustin Latinii – nu o aflam de nicaieri.
Caci nici cuvintele creatiunii nu-si fac efectul fiindca ar fi rostite de un om
oarecare, ori de câte ori ar fi, ci pentru ca au fost rostite odata de Dumnezeu
Însusi.
CAPITOLUL XXX
Sfintirea darurilor se savârseste si în biserica latin\ la fel ca la noi
Dar ceea ce le astupa de tot gura Latinilor, este ca si Biserica lor, pe care
s-ar parea ca se întemeiaza, nu înceteaza de a se ruga pentru cinstitele daruri,
dupa ce s-au rostit cuvintele Mântuitorului. Ei nu-si dau însa seama de acest
lucru, pentru ca nu se roaga îndata dupa aceste cuvinte si pentru ca nu cer de-adreptul
sfintirea si prefacerea darurilor în Trupul Domnului, ci întrebuinteaza
alte cuvinte, care spun acelasi lucru si care au acelasi rezultat.
163 Vezi mai ales Matei VII, 7; XXI, 22; Marcu XI, 24 etc.
164 Vezi Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, cap. 27 (Migne, P.G., t. XXXII, col. 188 ”... Care dintre Sfinti
ne-a lasat în scris cuvintele epiclezei (invocarii) la sfintirea pâinii Euharistiei si paharului binecuvântat? Ca nu
sunt suficiente cele scrise în Apostol sau în Evanghelie, ci rostim – atât înainte cât si dupa ele – si altele,
primite din învatatura nescrisa, ca unele ce au mare putere pentru savârsirea Tainei...”
165 Vezi nota 155.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 44
Dar care e rugaciunea Lor? – „Porunceste (Doamne) ca darurile acestea sa
fie duse de mâna îngerului la altarul Tau cel mai presus de ceruri”166. Ce
însemneaza oare cuvintele „sa fie duse darurile acestea? – Ori o stramutare a
darurilor dintr-un loc într-altul, adica de jos de pe pamânt la ceruri, ori o
transformare de calitate a lor, adica o prefacere, din ceva mai umil într-altceva
mai de pret.
Daca admitem primul înteles al acestor cuvinte, ce rost ar avea o
rugaciune prin care am cere sa se ia de la noi sfintele Daruri, când noi stim ca,
dimpotriva, ne rugam pentru ele si credem ca sunt ale noastre si ca ramân între
noi? (Caci doar aceasta a vrut Hristos sa spuna, când ne-a fagaduit ca va fi cu
noi pâna la sfârsitul veacului)167. Dar daca Latinii cred ca darurile sunt Trupul lui
Hristos, cum nu stiu ei ca acest Trup este si între noi, dar totodata si mai presus
de ceruri, sezând de-a dreapta Tatalui, într-un chip pe care numai El îl stie?
(Daca nu) cum ar putea fi mai presus de ceruri ceea ce înca n-a devenit însusi
Trupul, cel mai presus de ceruri, al lui Hristos? (Iar daca da, atunci) cum va fi
purtat în mâna de înger ceea ce e „mai presus de toata domnia, stapânirea si
puterea si decât tot numele ce se numeste?”168.
Daca, dimpotriva, (prin cuvintele de mai sus) Latinii s-ar ruga pentru
schimbarea darurilor în ceva mai de pret, nu stiu de nu vor cadea într-o
nelegiuire si mai mare, când ei stiu ca darurile sunt însusi Trupul lui Hristos si,
totusi, cred ca ele s-ar putea preface în altceva mai bun si mai sfânt. Deci se
vede ca ei stiu prea bine ca darurile sunt înca pâine si vin care n-au primit
sfintirea si de aceea se roaga pentru ele, ca pentru unele ce au înca nevoie de
rugaciune: numai ca ei se roaga ca „sa fie ridicate ca unele care sunt înca asezate
jos si sa fie duse pe jertfelnic, pentru ca, fiind jertfite, cer unele ce sunt înca
nejertfite. Pentru aceasta e nevoie de o mâna de înger, caci – dupa cum spune
marele Dionisie (Aeropagitul) – ierarhia secundara, adica cea omeneasca (sau
bisericeasca), e ajutata de ierarhia primara, adica a îngerilor (sau ierarhia
cereasca)169. Rugaciunea pomenita nu cuprinde deci altceva decât o cerere
pentru prefacerea darurilor în Trupul si Sângele Domnului.
Caci altarul, de care e vorba aici, nu trebuie sa ni-l închipuim ca pe un loc
asezat mai presus de ceruri, în care ar trebui sa aducem jertfe; daca am crede asa
ceva, nu ne-am deosebit prea mult de cei care pretindeau ca locul unde ar trebui
sa ne închinam lui Dumnezeu ar fi numai în Iersualim sau în muntele
Samariei170.
166 Cabasila citeaza aici, trad. exact, urmatoarea fraza din Canon missae al liturghierului romano-catolic:
„Supplices Te rogamus, omnipotens Deus, jube haec, perferii per manus sancti Angeli Tui, in sublime altare
Tuum, in conspectu divinae majestatis Tuae”. (Vezi de ex. Missale romanum... Editio Ratisbonensis septima,
Ratisbonae 1869, p. 216).
167 Matei XXVIII, 20.
168 Efeseni I, 21.
169 Vezi Despre ierarhia bisericeasca, cap. I si V (Migne, P.G., t. III, col. 369 sq., si trad. rom. citata, pp 68 sq
si 118 sq).
170 Vezi Ioan IV, 20.
45 Nicolae Cabasila
Dar care sunt cele ce mijlocesc pentru noi si pot sa ne sfinteasca? – Sunt:
preotul, victima de jertfa si altarul (caci si altarul sfinteste materia de jertfa, dupa
cuvântul Domnului: „Altarul este cel ce sfinteste darul”)171, deoarece, dupa
cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „unul este Dumnezeu, unul e si mijlocitorul
între Dumnezeu si oameni: Iisus Hristos”172 numai Mântuitorul este singurul
nostru mijlocitor si izvor de sfintire. Ori, întrucât deci Hristos este singurul
nostru sfintitor, El trebuie sa fie în acelasi timp si preot si victima de jertfa si
altar. Ca este preot si victima de jertfa, a spus-o El Însusi, zicând: „Pentru ei, eu
Ma sfintesc pe Mine Însumi...”;173 iar cum ca e si altar o marturiseste prea
sfântul Dionisie (Aeropagitul), care în cuvântul „Despre Mir”, zice „Caci daca
Iisus este altarul nostru prea dumnezeiesc care este dumnezeiasca afierosire a
sfintelor celor dumnezeiesti, întru care – dupa cuvântul Scripturii – noi cei
afierositi si adusi ca ardere-de-tot, în chip tainic, avem aducerea (apropierea) 174
cu ochi supralumesti sa contemplam acel prea dumnezeiesc altar”175. Pe acest
Altar supraceresc se roaga preotul (latin) sa fie înaltate darurile, adica nu sa-si
schimbe locul sau sa fie ridicate de pe pamânt la cer (caci dupa rugaciune le
vedem ca ne ramân tot noua si cu nimic împutinate, ci sa fie sfintite si sa se
prefaca în însusi Trupul Domnului, cel mai presus de ceruri. Caci daca altarul
sfinteste darurile puse pe el, atunci punerea darurilor pe altar însemneaza, de
fapt, a se ruga pentru sfintirea lor.
Dar care e sfintirea pe care o da altarul? – Este aceea a darurilor puse pe
el. Este cea cu care Hristos-Preotul s-a sfintit pe Sine Însusi, prin aceea ca S-a
afierosit si S-a adus jertfa lui Dumnezeu. Caci întrucât El este în acelasi timp si
preot si victima si altar, înseamna ca sfintirea darurilor de catre acel Preot, sau
prefacerea lor în acea Victima, sau înaltarea lor pe acel Altar supraceresc, este
unul si acelasi lucru. Prin urmare, daca te rogi pentru unul din aceste trei lucruri,
te rogi pentru tustrei deodata, ruga ti s-a împlinit: ai savârsit jertfa. Or preotii
vostri îl numesc pe Hristos altar,176 rugându-se pentru punerea darurilor pe
Dânsul; asadar, ei cer unul si acelasi lucru ca si noi, numai ca se roaga în cuvinte
si forme deosebite.
Despre Altarul cel mai presus de ceruri pomenesc si preotii nostri, dupa ce
s-au rugat pentru prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si Sânge. Dar ei nu
se roaga ca darurile sa fie ridicate pe acel Altar, caci sunt deja înaltate si primite
acolo (prin sfintire), ci se roaga ca sa ni se trimita de sus harul si darul Sfântului
Duh. „Pentru cinstitele daruri ce s-au adus si s-au sfintit, Domnului sa ne
171 Vezi Matei XXIII, 19.
172 I Tim, II, 5.
173 Ioan XVII, 19.
174 Cf. Romani V; Efeseni II, 18.
175 Despre ierarhia bisericeasca, cap. IV (Despre Mir), 3 (Migne, P.G. t. III, col. 484 D-475 A. Cf. si trad. rom.
citata p. 117).
176 În textul grecesc din editia Migne (P.G, t. CL, col. 437 A) - iereion (victima de Jertfa) ceea ce nu poate fi
decât o eroare de transcriere sau de tipar, caci din context reiese foarte clar ca trebuie aici qusiasthrion
(altar sau jertfelnic).
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 46
rugam!”, zicea diaconul. Ne rugam pentru sfintirea lor? – Nicidecum! Caci sunt
deja sfintite. Ci ne rugam ca sa ne fie noua sfintitoare ca Dumnezeu, Care le-a
sfintit pe dânsele, sa ne sfinteasca pe noi printr-însele.
E vadit deci ca nu însasi Biserica latina în general dispretuieste
rugaciunea pentru sfintirea darurilor de dupa cuvintele Mântuitorului, ci numai
câtiva Latini mai noi, care au pagubit acea Biserica si cu alte nascociri, ca unii
care cu nimic altceva nu-si petrec timpul decât sa scorneasca si sa mai auda câte
ceva nou, (ca atenienii de pe vremea Sfântului Apostol Pavel)177.
CAPITOLUL XXXI
Pentru ce la sfintirea darurilor
preotul invoca pe Tatal, iar nu pe Fiul?
Daca, precum am spus, Preotul si Sfintitorul (jertfei) este Fiul178, atunci de
ce preotul liturghisitor nu invoca pe Fiul ca sa sfinteasca darurile ci pe Tatal? –
Ca sa stii, ca Mântuitorul are puterea de a sfinti nu ca om, ci ca Dumnezeu: (El
sfinteste, adica) prin puterea dumnezeiasca pe care o are comuna cu Tatal.
Tocmai aceasta voia El sa arate la Cina cea de Taina, când si-a înaltat ochii spre
cer si a închinat Tatalui pâinea. De aceea, îl si vedem facând unele din minunile
Sale tot asa, în atitudinea de rugaciune catre Dumnezeu179, ca sa arate ca
asemenea puteri nu sunt date firii omenesti, dupa care El a avut Maica pe
pamânt, ci firii Sale dumnezeiesti, prin care a avut ca tata pe Dumnezeu.
De asemenea, când se apropiase vremea sa fie rastignit pe cruce, voind sa
arate cele doua vointe ale Sale, adica pe cea dumnezeiasca si pe cea omeneasca,
iar Sie[i pe cea omeneasca, zicând: „Fie nu cum voiesc eu, ci cum voiesti
Tu!”180 si „Faca-se nu voia mea, ci a Ta!”181. Dar chiar din aceste cuvinte, din
care s-ar parea ca voia Lui se deosebeste de a Tatalui, se vede ca voia Tatalui era
si a Lui, caci pe ea a împlinit-o. Într-adevar, cuvintele; „faca-se nu voia mea, ci a
Ta” sunt ale Celui ce încuviinta si voia acelasi lucru (ca si Tatal). Acest lucru l-a
dovedit lamurit când a mustrat pe Petru, care-L conjura sa nu primeasca crucea
si moartea182, precum si atunci când spunea ucenicilor Sai: „Cu dor am dorit sa
manânc Pastele acesta împreuna cu voi, înainte de patima mea!”183. Am dorit
177 Vezi Fapte XVII, 21. Adaosul dintre paranteze, luat dupa tr. fr. a lui Salaville, p. 171, care l-a gasit probabil
în textul din ms. gr. 1213 din Bilblioteca National\ din Paris.
178 Vezi cap. XXVIII si XXX.
179 Vezi de ex: saturarea multimilor (Matei XIV, 19 si Marcu VI, 41) vindecarea surdo-mutului din Decapole
(Marcu VII, 34) învierea lui Lazar (Ioan XI, 41-42) etc.
180 Matei XXVI, 39 si Marcu XIV, 36.
181 Luca XXII, 42.
182 Vezi Matei XVI, 22-23; Marcu VIII, 31-33.
183 Luca XXII, 15.
47 Nicolae Cabasila
Pastele, înainte de patima, zice. Ca si cum ar fi spus: „Cu dor am dorit sa vad
aceasta usa de intrare a patimirii mele!”.
CAPITOLUL XXXII
Despre jertfa însasi si ce se jertfeste
Merita sa ne ocupam acum si de jertfa însasi. Am vazut ca ea nu este
numai o închipuire a jertfei Domnului sau un simbol al sfântului Sânge, ci este o
junghiere si o jertfa adevarata184. Sa vedem acum ce anume se jertfeste: pâinea,
ori Trupul Domnului? Cu alte cuvinte, când se jertfesc darurile, mai înainte de a
fi sfintite, ori dupa ce s-au sfintit?
Sa zicem ca ceea ce jertfim, ar fi pâinea. Dar atunci ce valoare ar avea o
jertfa de pâine? Si apoi taina sfintei Euharistii nu consta în a vedea doar o pâine
junghiata, ci pe însusi Mielul lui Dumnezeu, Cel ce prin junghierea Sa ridica
pacatul lumii185.
Dar cu atât mai mult nu putem crede ca ceea ce se jertfeste ar fi însusi
Trupul Domnului. Caci, mai întâi, ceea ce a devenit odata nestricacios si
nemuritor, nu mai poate fi junghiat sau strapuns. Al doilea, daca ar fi vorba de
asa ceva, ar trebui sa vedem din nou pe rastignitorii lui Hristos si sa se repete
toate cele întâmplate la Jertfa de pe Golgota, deoarece Jertfa din Liturghie e
socotita ca o junghiere adevarata, iar nu ca un simbol al junghierii. Al treilea,
stim ca Hristos a murit odata, ca dupa ce a înviat nu va mai muri, ca a patimit la
plinirea vremii si S-a adus jertfa ca sa ridice pacatele multora186. Caci daca El Sar
jertfi la fiecare Liturghie, ar urma ca moare în fiecare zi. Dar atunci ce sa
credem?
Jertfa nu se savârseste nici înainte si nici dupa ce s-a sfintit pâinea, ci
chiar în clipa sfintirii. În felul acesta, nu stirbim si nu schimbam nimic din cele
ce trebuie sa credem despre Jertfa, si anume: 1) Ca ea nu este numai o închipuire
sau un simbol al jertfei Domnului, ci o Jertfa adevarata; 2) Ca ceea ce se
jertfeste nu e pâinea, ci însusi Trupul lui Hristos; 3) Ca jertfa Mielului lui
Dumnezeu e una singura, adica cea adusa o data (pe cruce).
1) Sa vedem mai întâi daca sfintirea darurilor este jertfa adevarata, iar nu
o simpla închipuire a Jertfei. Jertfa Mielului lui Dumnezeu a constat în
prefacerea din ceva neînjunghiat în ceva junghiat. Dar un act de prefacere avem
si în Liturghie. Aici, pâinea nejertfita se preface, prin sfintire, în ceea ce a fost
jertfit: adica, pâine neînjunghiata, ea se preface în însusi Trupul Domnului, Care
a fost junghiat cu adevarat. De aici urmeaza ca, precum jertfa Mielului a fost
efectuata printr-o prefacere, tot asa si aici, existând un act de prefacere, avem o
184 Vezi cap. XXVII.
185 Cf. Ioan, I, 29, 36
186 Vezi Rom. VI, 9; Evrei VII, 26-27; IX, 27-28; X, 10-14 etc.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 48
jertfa adevarata: caci pâinea se preface nu într-un simbol, ci chiar în obiectul
junghierii, adica în însusi Trupul, Cel jertfit, al Domnului.
2) Daca pâinea ar fi jertfita ramânând pâine, ar însemna ca ea este cea
care a primit junghierea si atunci Jertfa ar consta din junghierea pâinii. Am vazut
însa ca, atât pe Golgota cât si la sfintirea darurilor, materia de jertfa a suferit o
prefacere; atunci, Mielul nejertfit s-a prefacut într-unul jertfit, iar acum pâinea sa
prefacut în Trupul lui Hristos. De aceea junghierea, ca una care este socotita
nu în pâine, ci în Trupul lui Hristos, aflat într-însa, este si se numeste, pe buna
dreptate, jertfa Mielului lui Dumnezeu, iar nu a pâinii.
3) Daca asa stau lucrurile, atunci se întelege de la sine ca nimic nu ne mai
obliga sa presupunem ca ar exista mai multe jertfiri ale Trupului Domnului. Întradevar,
Jertfa însasi consta nu din junghierea Mielului în clipa sfintirii darurilor,
ci din prefacerea pâinii în Mielul cel junghiat; nu e vorba de o noua junghiere a
Mielului, ci de un act de prefacere. Prin urmare darurile ce se prefac pot fi cât de
multe, iar prefacerea se poate repeta ori de câte ori; Trupul lui Hristos, în care se
prefac darurile, ramâne totdeauna unul si acelasi. Si dupa cum exista un singur
Trup al Domnului, tot asa si o singura junghiere a Lui.
CAPITOLUL XXXIII
Despre rugaciunile de dupa jertfa
si pentru ce pomenim acum pe sfinti,
mai ales pe Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu
Dupa ce Jertfa s-a savârsit, preotul are în fata chezasia iubirii de oameni a
lui Dumnezeu, adica pe însusi Mielul cel jertfit; deci, luându-l de aici înainte ca
pe un mijlocitor si având cu sine pe Mângâietorul (Sfântul Duh), da glas
cererilor sale catre Dumnezeu cu o mai buna si o mai sigura nadejde El roaga
acum ca darurile primite sa-si faca efectul asupra celor pe care i-a pomenit la
proscomidie si pentru care a facut rugaciunile pregatitoare si a adus darurile
rugându-se ca ele sa fie primite. (Si care sunt aceste efecte? Sa se dea, în
schimbul Darurilor, de la Dumnezeu, Cel ce le-a primit pe dânsele, harul Sau
îndeobste celor vii si celor morti; si aparte (sa se dea) celor adormiti odihna
sufletelor si mostenirea împaratiei dimpreuna cu Sfintii cei desavârsiti, iar celor
vii sa se faca partasi sfintei Mese, sa se sfinteasca si sa nu cada niciunul sub
osânda; (pentru ei), preotul cere de la Dumnezeu iertarea pacatelor, pace,
îmbelsugare, dobândirea celor de trebuinta si, în sfârsit, sa se arate vrednici de
împaratia cerurilor.
Dar jertfa noastra nu este numai de cerere, ci si de multumire. Am vazut
astfel, cum la proscomidie, când preotul închina lui Dumnezeu darurile aduse de
credinciosi, exprima si multumirea si cererea. Tot asa si acum, când darurile sunt
jertfite si sfintite, prin ele preotul multumeste lui Dumnezeu, dar ~l si roaga; el
49 Nicolae Cabasila
exprima si motivele multumirii, dar adauga si obiectele cererii. Pentru cine
multumeste? – Pentru Sfinti, precum am spus si mai înainte, caci într-însii
Biserica si-a ajuns telul ei si a vazut împlinita rugaciunea pentru împaratia
cerurilor. Si pentru cine se roaga preotul? – Pentru cei înca nedesavârsiti, care au
nevoie de rugaciune.
Despre Sfinti preotul spune: „Înca aducem Tie aceasta slujba cuvântatoare
pentru cei adormiti întru credinta: parintii, stramosii, patriarhii, proorocii,
evanghelistii, apostolii, propovaduitorii, m\rturisitorii, pustnicii si pentru tot
sufletul care s-a savârsit întru buna credinta; mai ales pentru Preasfânta, Curata,
Preabinecuvântata, slavita Stapâna noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea
Fecioara Maria...”, si însira mai departe toata ceata Sfintilor. Acestia sunt
pricinuitorii multumirii pe care Biserica o aduce lui Dumnezeu. Pentru ei se
aduce aceasta „slujba cuvântatoare”, ca multumire lui Dumnezeu si în primul
rând pentru Sfânta Fecioara, ca una ce este mai presus de toata sfintenia. De
aceea, preotul nu cere nimic pentru acestia, ci mai degraba se roaga ca el însusi
sa fie ajutat de dânsii în rugaciunile sale; aceasta pentru ca – precum am spus –
jertfa adusa pentru dânsii este de multumire, iar nu de cerere.
Dupa acestea, preotul rosteste si cererea, însirând cele pentru care se
roaga. El se roaga pentru mântuirea tuturor si pentru toate cele bune si de folos
fiecaruia. În care spune si acestea: „Înca aducem Tie aceasta slujba cuvântatoare
pentru toata lumea, pentru sfânta soborniceasca si apostoleasca Biserica, pentru
cei ce în curata viata deobste petrec, pentru prea credinciosii si iubitorii de
Hristos împaratii nostri...”, si asa mai departe.
(În Liturghia sa), Sfântul Ioan Gura de Aur, voind sa arate ca scopul
acestei slujbe e îndoit, adica si de multumire si de cerere, aseaza, deosebit, de o
parte cele pentru care multumeste, iar de alta cele pentru care se roaga. Dar
dumnezeiescul Vasile cel Mare, amesteca multumirea cu cererea, lucru pe care îl
face peste tot în Liturghia sa, asa ca mai toate rugaciunile lui cuprind si una si
alta. Pomeneste si el aceia[i sfin]i ca [i Sf. Ioan, [i `n acelasi loc al Liturghiei,
dar nu `n acela[i chip. Anume, dupa ce se roaga ca toti credinciosii sa se
învredniceasca de împartasirea cu Sfintele Taine „nu spre judecata sau spre
osânda, adauga: „Ci sa aflam har dimpreuna cu toti Sfintii, care din veac ti-au
bineplacut Tie: cu stramosii, parintii, patriarhii...” etc., apoi: „Mai ales cu Prea
sfânta... Nascatoarea de Dumnezeu”. Aceste cuvinte cuprind o cerere, dar
exprima si o multumire; prin ele slavim pe Dumnezeu ca binefacator al neamului
omenesc, aducându-ne aminte de cei ce s-au savârsit si au fost sfintiti de El, ca
si cum am zice: „Ca sa ne daruiesti si noua Harul, pe care l-ai dat mai întâi
Sfintilor, ca sa ne sfintesti precum ai sfinti mai înainte pe altii de aceiasi fire cu
noi”.
Dar ajunga cât am vorbit despre aceasta.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 50
CAPITOLUL XXXIV
Despre sfârsitul anaforei si ectania urmatoare187
Dupa ce s-a rugat pentru cele de trebuinta tuturor, preotul se roaga si
pentru sine însusi sa fie sfintit de catre sfintele Daruri. Si cum sa fie sfintit? – Sa
primeasca, adica iertarea pacatelor; caci acesta este efectul de capetenie al
sfintelor Daruri. De unde se vede acest lucru? – Din cele ce a spus Domnul catre
Apostolii Sai, când le-a întins pâinea: „Acesta este trupul meu, carele pentru voi
se frânge, spre iertarea pacatelor”. Si tot asa, când le-a întins paharul. De aceea,
preotul se roaga astfel: „Adu-Ti aminte, Doamne, si de a mea nevrednicie; iartami
toata greseala cea cu voie si cea fara de voie si sa nu opresti, pentru pacatele
mele, harul Sfântului Duh de la darurile ce sunt puse înainte”188. Iertarea
pacatelor o da Sfântul Duh celor ce se împartasesc cu sfintele Daruri.
Sa nu fie oprit Harul de la sfintele Daruri, din pricina pacatelor mele se
roaga preotul. – Pentru ca se spune ca Harul lucreaza întru îndoit chip în
cinstitele daruri: într-unul prin care se sfintesc ele însele si într-altul prin care
Harul ne sfinteste pe noi, printr-însele. Când e vorba de cel dintâi chip, adica de
lucrarea darurilor, nimic din slabiciunile omenesti nu o poate împiedica; ci, asa
precum sfintirea lor de c\tre Domnul nu e opera virtutii omului, tot asa nu poate
fi întru nimic oprita din pricina pacarelor omenesti. Însa, al doilea chip de
lucrare a Harului, adica sfintirea credinciosilor, cere si neaparat râvna (sau
conducerea) noastra însine; de aceea poate sa fie împiedicata de reaua noastra
vointa. Caci Harul ne sfinteste prin sfintele Daruri, numai daca ne-a gasit
pregatiti pentru sfintire; însa daca ne-a aflat nepregatiti, nu ne aduce nici un
câstig, ci dimpotriva, ne pricinuieste o nemasurata paguba.
Pentru Harul acesta, – fie ca e numai iertarea pacatelor, fie ca e si alt dar
ce se da, odata cu ea, celor ce, cu cuget curat, se ospateaza la aceasta Cina sfânta
–, se roaga preotul ca sa nu fie oprit de la sfintele Daruri, deoarece am vazut ca
el ne poate fi refuzat, din pricina rautatii omenesti. El face aceasta rugaciune,
putin dupa aceea, si cu întreg norodul laolalta: se roaga pentru unirea tuturor,
astfel încât cu o gura si cu inima sa slavim pe Dumnezeu”, si invoca pentru
credinciosii pregatiti astfel, milele marelui Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus
Hristos.
Apoi (diaconul) porunceste sa se adreseze lui Dumnezeu rugaciunea
prescrisa pe care el însusi a rostit-o, chemând într-ajutor pe toti Sfintii; caci a
187 Am adoptat acest titlu mai simplu, în locul celui complicat, din original, care este: „Despre cele ce se roaga
preotul pentru sfintele Daruri din pricina sa (în legatura cu sine) si despre cele spre care îndeamna pe
credinciosi sa se roage”.
188 Aceasta rugaciune figureaza astazi numai în partea finala a anaforei sfântului Vasile, precum si în rânduiala
proscomidiei, la particia pe care preotul liturghisitor o scoate pentru sine. Pe vremea lui Cabasila, ea se afla
însa si în Liturghia Sf. Ioan, de unde a disparut cu vremea. – Vezi P. Trembela, op. cit., p. 124 Cf. si S.
Salaville, tr. fr. p. 195, nota 1.
51 Nicolae Cabasila
pomeni pe toti Sfintii înseamna a-i invoca, a-i ruga. Si ce zice preotul? –
„Pentru (cinstitele) daruri ce (s-au adus si) s-au sfintit, Domnului sa ne rugam!”.
Ne rugam, deci, nu pentru ca darurile sa primeasca sfintirea, (caci de aceea leam
spus: „ce s-au sfintit”, ca sa nu crezi asa ceva) ci ca sa ne împartaseasca si pe
noi dintr-însa. Caci aceasta vor sa spuna cuvintele:„Ca iubitorul de oameni
Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe dânsele... sa ne trimita harul...” etc.
Pentru (cinstitele) Daruri sa ne rugam!” zice diaconul. Adica: sa ne rugam ca ele
sa lucreze asupra noastra si sa nu li se ia puterea Harului, dupa cum atunci când
Mântuitorul traia printre oameni, erau unele cetati în care mâna Sa cea
atotputernica nu putea sa faca minuni din pricina necredintei lor.189 Astfel dupa
ce a glasuit acestea catre popor, preotul se roaga si el însusi în taina implorând
pe Dumnezeu pentru credinciosi ca acestia sa se împartaseasca din Sf. Taine cu
cugetul curat si sa se bucure de roadele sfintei mese, dobândind iertarea
pacatelor, împartasirea Sf. Duh si mostenirea împaratiei cerurilor, iar nu sa le fie
spre judecata sau spre osânda.
Dupa aceea, cerând pentru toti ajutorul si paza lui Dumnezeu, preotul
(diaconul) îi îndeamna sa se roage ca sa petreaca ziua toata desavârsita, sfânta,
cu pace si fara de pacate, având ca pazitor credincios pe îngerul pacii, care sa ne
fereasca de îngerul (cel rau) al minciunii, în care nu trebuie sa ne încredem. Ne
rugam, pentru îngerul pazitor, nu ca sa ni se dea noua acum, – caci dintru
început s-a dat fiecarui credincios câte un înger – ci ca sa vegheze si sa-si
îndeplineasca menirea lui, adica sa ne ocroteasca, sa ne îndrume pe calea cea
dreapta si sa nu ne paraseasca mâniindu-se pentru pacatele noastre. Pe lânga
acestea, cerem „iertarea pacatelor” si toate „cele bune si de folos sufletelor
noastre, pace lumii” si apoi siguranta pentru viitor, ca sa petrecem „în pace si în
pocainta restul vietii noastre, pentru ca, astfel, sfârsitul vietii sa ne fie crestinesc;
apoi cerând unitatea credintei si împartasirea Sfântului Duh, pe noi însine si unii
pe altii si toata viata noastra lui Dumnezeu sa o dam. Iar ce înseamna unitatea
credintei si împartasirea Sfântului Duh si pentru ce cerem astfel de lucruri, am
spus-o pe larg mai înainte190.
189 Vezi Matei XIII, 68 si Marcu VI, 5-6.
190 Vezi cap. XIV si XXVI – Aici s-ar încadra logic partea din cap. XIV, care începe de la semnul x, parte care
se ocupa cu explicarea formulei „Unitatea credintei si împartasirea Sfântului Duh...”
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 52
CAPITOLUL XXXV
Despre rugaciunea cea de Dumnezeu data
(rugaciunea domneasca), plecarea capetelor si despre multumirea,
cererea si slavirea aduse lui Dumnezeu, dupa aceea
Întarind astfel pe credinciosi si îndemnându-i în toate chipurile spre cele
bunem preotul roaga pe Dumnezeu sa-i `nvredniceasca a zice cu îndraznire
rugaciunea în care cutezam a-L chema pe El „Tata”, ca unii ce suntem
desavârsiti si am ajuns vrednici de înfierea cea dumnezeiasca. Rostind toti
aceasta rugaciune împreuna cu preotul acesta încheie glasuind tare sfârsitul
(ecfonisul) spre slavirea lui Dumnezeu. Dupa aceea ureaza: „Pace tuturor!”.
Astfel, dupa ce le-a adus aminte de originea lor nobila, prin rugaciunea
domneasca, în care au invocat pe Dumnezeu ca tata, preotul îi îndeamna sa-L
recunoasca si ca stapân si sa-si îndeplineasca fata de El datoria de robi,
plecându-si capetele în fata Lui si marturisindu-si astfel supunerea. Ne plecam
Lui nu numai ca Unuia ce ne este din fire Stapân, Ziditor si Dumnezeu, ci si ca
niste robi rascumparati. Celui ce ne-a rascumparat prin chiar sângele Fiului Sau
Unul-Nascut, prin care ne-a câstigat de doua ori robi si ne-a facut fii ai Sai. Caci
unul si acelasi Sânge a sporit robia noastra, facând-o mai mare, dar a înfaptuit si
înfierea noastra.
Plecându-si toti capetele, preotul aduce în taina multumiri lui Dumnezeu
pentru ridirea tuturor si se roaga pentru cele ce sunt de trebuinta fiecaruia,
pomenind pentru aceasta numele Unuia-Nascut, harul si iubirea Lui de oameni,
caci Acesta este Cel care primeste cererile, dupa cum a marturisit El însusi:
„Toate câte veti cere de la Tatal în numele Meu, va va da voua!”191
Apoi rostind ecfonisul în auzul poporului ce sta în fata, preotul slaveste Prea
Sfânta Treime, luându-i pe credinciosi partasi la slavire. Dupa aceea, preotul se
roaga iarasi, în taina, invocând pe ~nsusi Hristos, Cel ce este Victima de Jertfa,
Preot si Pâine (cereasca)192, sa se împarta El însusi pe Sine robilor Sai, prin
preot.
CAPITOLUL XXXVI
Despre înaltarea sfântului trup si despre cântarea „unul sfânt...”
Acum preotul este gata sa se apropie el însusi de Masa euharistica si sa
cheme si pe credinciosi. Dar cum împartasirea nu este îngaduita absolut tuturor,
el nu-i cheama pe toti; ci luând Pâinea cea facatoare de viata si aratând-o,
191 Ioan XIV, 13 si XIV, 23.
192 Cf. Ioan VI, 48, 51.
53 Nicolae Cabasila
cheama la împatasire numai pe cei ce sunt vrednici sa o primeasca, zicând:
„Sfintele, Sfintilor!”. Cu alte cuvinte: iata, ceea ce vedeti este Pâinea vietii193.
Veniti, deci, cei ce vreti sa va împartasiti dintr-însa, dar nu toti, ci numai cine e
sfânt. Caci lucrurile sfinte sunt îngaduite numai celor sfinti.
Însa prin „Sfinti” întelegem aici nu numai pe cei desavârsiti în virtute, ci
pe toti câti se straduiesc spre desavârsire, chiar daca n-au ajuns înca la ea; nimic
nu-i împiedica pe acestia sa se sfinteasca si ei prin împartasirea cu Sfintele Taine
si sa devina sfinti, asa precum si Biserica întreaga se numeste sfânta si cum zice
marele Apostol al neamurilor, scriind catre tot poporul: „Frati sfinti, partasi ai
chemarii celei ceresti!”194. Credinciosii se numesc sfinti din pricina sfântului
(Iisus) la care ei participa si din al carui Trup si Sânge se împartasesc. Caci ei
sunt madulare ale acelui Trup, carne din carnea Lui si oase din oasele Lui.
Deci, cât timp suntem uniti si pastram legatura cu El, traim viata sfânta,
sorbind izvor de sfintenie din Capul si din Inima aceea (Hristos), prin Sfintele
Taine; dar dupa ce ne-am despartit si ne-am rupt din întregimea prea sfântului
Trup, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, caci seva de viata nu mai curge prin
madularele moarte si taiate195. Si cine desparte pe madulare de sfântul Trup? –
„Pacatele voastre stau ca un zid despartitor între Mine si voi”, zice Domnul196.
Dar oare orice pacat ucide pe om? – Nicidecum! Ci numai pacatul de moarte.
Tocmai de aceea se numeste de moarte; caci exista si un pacat ce nu e spre
moarte, precum ne spune Sfântul Ioan (evanghelistul)197. Prin urmare,
credinciosii care n-au savârsit pacate de moarte care i-ar putea desparti de
Hristos, nu sunt întru nimic opriti sa se împartaseasca cu Sfintele Taine si sa
devina partasi la sfintire, atât cu numele cât si cu fapta, ca unii care sunt
madulare înca vii, pentru ca pastreaza unitatea cu Capul (Hristos).
De aceea, atunci când preotul striga: „Sfintele! Sfintilor!” credinciosii
raspund: – „Unul (e) sfânt, unul (e) Domn: Iisus Hristos întru slava lui
Dumnezeu Tatal”198. (Ei vor sa spuna) ca nimeni n-are de la sine însusi sfintenia,
pentru ca aceasta nu este rezultat al virtutii omenesti, ci toti o avem de la si prin
Hristos. Atunci când pui sub soare mai multe oglinzi, toate stralucesc si rasfrâng
raze de ai crede ca se vad mai multi sori, dar în realitate unul este soarele care se
rasfrânge în toate; tot asa si Cel ce singur e sfânt, rasfrângându-Se în credinciosi,
straluceste în multe suflete si pe multi îi arata sfinti, desi Cel cu adevarat sfânt
este unul si singur, întru nimic mai prejos în slava decât Tatal.
Pe Dumnezeu (iudeii) nu l-au slavit cu slava ce I se cuvine. De aceea
spunea El iudeilor, mustrându-i: „Daca Eu sunt Dumnezeu, unde este slava
193 Cf. Ioan VI 35, 48.
194 Evrei III, 1.
195 Isaia LIX, 2.
196 Cf. Ioan, XV, 1-8.
197 I. Ioan V, 17.
198 Cf. Filipeni II, 11.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 54
Mea?”199 Numai Fiul S\u Unul-Nascut I-a dat Lui slava cuvenita; pentru aceea,
atunci când era aproape de patima, graia catre Tatal: „Eu Te-am proslavit pe
Tine pe pamânt”200. Si cum L-a proslavit? – Aratând oamenilor sfintenia Tatalui,
vadindu-Se sfânt, ca si Tatal Însusi. Caci daca îl socotim pe Dumnezeu ca Tatal
acestui Sfânt (al Sfintilor), atunci stralucirea Fiului este slava Tatalui; iar daca
ni-L închipuim ca Dumnezeu, fata de omenitatea (Celui întrupat), atunci
vrednicia sau virtutea faptuirii este slava Facatorului a toate201
CAPITOLUL XXXVII
Ce înseamna apa calda care se toarna în sfintele taine
Chemând astfel pe credinciosi la Cina cea sfânta, preotul se împartaseste
el cel dintâi, împreuna cu cei care fac parte din cinul preotesc si cei ce slujesc
altarului, dupa ce a turnat mai întâi apa calda în potir, închipuind pogorârea
Sfântului Duh peste Biserica.
Odinioara, Mângâietorul S-a pogorât dupa ce toata lucrarea lui Hristos
fusese împlinita, iar acum se salasluieste în cei ce se împartasesc dupa ce cu
vrednicie Jertfa a fost adusa si darurile s-au sfintit. În rânduiala sfintei slujbe de
pâna acum, s-a înscris în pâine, ca pe o tablita, întreaga iconomie a lui Hristos:
L-am vazut pe Dânsul, ca într-o icoana, mai întâi prunc, apoi dus la moarte,
rastignit si împuns în coasta: dupa aceea am vazut cum pâinea s-a prefacut în
însusi preasfântul Trup, care a patimit cu adevarat cele de mai sus si apoi a
înviat, S-a înaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Dupa toate acestea,
trebuia sa se închipuie si sfârsitul lor, pentru ca savârsirea Tainei sa fie deplina,
adaugându-i-se aceasta încheiere a întregii lucrari si iconomii dumnezeiesti.
Caci, care este rezultatul si urmarea patimilor, învataturii si faptelor
Mântuitorului? – Nimic altceva decât venirea Sfântului Duh în Biserica, daca le
privim pe acestea în legatura cu noi. Prin urmare, dupa cele dinainte, se cuvenea
sa se înfatiseze, în Sfânta Liturghie, si aceasta venire. Ea este înfatisata prin
turnarea apei calde în Sfintele Taine. Caci aceasta apa, fiind prin firea ei apa, dar
având si caldura focului, închipuieste pe Sfântul Duh, care e numit si apa202, dar
care S-a aratat si în chip de limbi de foc când S-a revarsat peste Sfintii
Apostoli203, iar momentul acesta din Liturghie aminteste ziua pogorârii Sfântului
Duh; atunci S-a pogorât dupa ce se împlinisera toate cele privitoare la Hristos,
iar acum, apa aceasta se adauga dupa ce Darurile s-au desavârsit.
199 Maleahi I, 6.
200 Ioan XVII, 4.
201 Cf. Matei V. 16; Ioan XV, 8; Filipeni I, 11 – Vezi ideea din acest ultim aliniat, dezvoltata mai pe larg în
Despre viata în Hristos, cf. IV, col. 588 - 589.
202 Vezi Ioan VII, 38-39.
203 Vezi Fapte II, 3.
55 Nicolae Cabasila
Caci în Sfintele Taine este întruchipata Biserica, deoarece ea e trupul lui
Hristos (în parte trup si madular al lui Hristos)204. Odinioara Biserica a primit pe
Sfântul Duh dupa înaltarea lui Hristos la ceruri, iar acum ea primeste darul
Sfântului Duh, dupa ce sfintele Daruri au fost primite în altarul cel mai presus de
ceruri, deoarece ni-L trimite în schimb Dumnezeu, Care le-a primit pe dânsele
dupa cum am spus mai înainte205. Pentru ca Mijlocitorul e acelasi, atunci ca si
acum: însusi Sfântul Duh.
CAPITOLUL XXXVIII
În ce fel Sfintele Taine întruchipeaza Biserica
Biserica e întruchipata în Sfintele Taine nu în chip simbolic, ci ca
madularele în inima, ca ramurile în radacina plantei sau, precum spune
Mântuitorul, ca mladitele de vita206. Adica nu e vorba numai de o comunitate de
nume sau de o simpla asemanare între ele, ci chiar de o identitate de fapt. Caci
Sfintele Taine sunt Trupul si Sângele Domnului, dar sunt totodata hrana si
bautura cea adevarata a Bisericii lui Hristos; iar prin împartasire, nu Biserica le
preface pe ele în trup omenesc ca pe oricare alta hrana, ci Biserica se preface în
ele, deoarece cele mai tari biruiesc, precum si fierul vârât în foc se preface el în
foc, nu focul în fier, si dupa cum fierul înrosit în foc ni se arata aievea ca foc nu
ca fier, deoarece însusirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot
asa si cu Biserica lui Hristos: daca ar putea cineva sa o cuprinda cu privirea, n-ar
vedea decât însusi Trupul Domnului, prin aceea ca e unita cu El si ca se
împartaseste din Trupul Lui.
Pentru acest motiv, scrie Sfântul Apostol Pavel: „Voi sunteti Trupul lui
Hristos si fiecare în parte madularele Lui”207. Si când acelasi Sfânt Apostol Îl
numeste pe Hristos capul nostru iar pe noi trupul Lui208, oare voieste el sa arate,
(prin aceste cuvinte), simpla purtare de grija a lui Hristos pentru noi sau
învatatura Lui sau supunerea noastra fata de El, ca atunci când numim noi pe
prietenii sau pe rudele noastre madularele, vorbind la figurat? – Fereasca
Dumnezeu! Sfântul Apostol întelege întocmai ce spune: ca, adica prin
împartasirea cu sfântul Sânge, credinciosii traiesc chiar viata cea întru Hristos,
fiind cu adevarat alipiti de Capul acela (Hristos) si încorporati în Trupul Lui.
Iata de ce nu e nimic de mirare ca în Sfintele Taine este întruchipata în
acest moment Biserica (întreaga).
204 Cf. I Cor. XII, 27.
205 Vezi cap. XXXIII.
206 Vezi Ioan XV, 5 sq.
207 I Cor. XII, 27 – si Rom. XII, 5; Efes. V, 23, 30 etc.
208 Vezi Efes. I, .22; IV, 15; V, 23; Colos. I. 18. etc.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 56
CAPITOLUL XXXIX
Despre chemarea credinciosilor la împartasire si raspunsul lor
Dupa ce s-a împartasit, preotul se întoarce spre popor si aratându-i sfintele
Daruri cheama pe cei ce voiesc sa se împartaseasca, îndemnându-i sa se apropie
cu frica lui Dumnezeu si cu credinta; adica sa nu nesocoteasca sfintele Daruri,
din pricina înfatisarii lor la vedere, si sa nu se îndoiasca pentru ca taina credintei
este mai presus de minte, ci sa recunoasca maiestatea Darurilor si sa se apropie
cu credinta tare ca ele sunt izvoare de viata vesnica pentru cei ce se vor
împartasi dintr-însele.
Iar credinciosii, aratându-si evlavia si credinta, se închina, binecuvântând
si cinstind dumnezeieste pe Iisus, pe care Îl vad cu mintea, în sfintele Daruri. Si
pentru ca sa dea slavirilor mai multa stralucire, ei se folosesc de cuvintele
profetice: „Bine este cuvântat cel de vine întru numele Domnului; Dumnezeu
este Domnul si S-a aratat noua”209. A lauda pe Tatal e propriu Stapânului
Legitim, Fiului Unul-Nascut, pe când încrederea în sine si lepadarea de stapân,
robului fugar. „Eu am venit în numele Tatalui Meu si nu ma primiti; dar daca
unul vine în numele sau însusi, pe acela îl primiti”, a spus Mântuitorul210. Stiind
Proorocul aceste lucruri si cunoscând deosebirea dintre Pastorul cel Bun si lupul
rapitor, a binecuvîntat mai dinainte pe Cel ce vine întru numele Domnului,
numind Domn pe Tatal si zicând ca Cel ce S-a aratat (Hristos) este Dumnezeu
Însusi. De aceea credinciosii, repetând cuvintele Proorocului, binecuvânteaza
acum pe Hristos, ca pe Cel ce vine si Se arata lor.
CAPITOLUL XL
Despre rugaciunea preotului pentru credinciosi,
dupa împartasirea acestora
Apoi preotul cere, pentru cei ce s-au împartasit cu Sfintele Taine,
mântuirea si binecuvântarea de la Dumnezeu. Si care-i rugaciunea? –
„Mântuieste, Dumnezeule, poporul Tau si binecuvânteaza mostenirea Ta!” Si
aceasta rugaciune este împrumutata tot din cuvintele Proorocului211; iar în alt\
parte, acelasi Prooroc graieste ca din partea Tatalui catre Fiul: „Voi da Tie
neamurile mostenire si stapânirea Ta pâna la marginile pamântului212. Adica
ceea ce Fiul poseda din vesnicie ca Dumnezeu ce era, a mostenit mai pe urma,
ca om.
209 Psalmul CXVII (CXVIII), 25-26.
210 Ioan V, 43.
211 Psalm XXI, 3.
212 Psalm LXXXIX, 5.
57 Nicolae Cabasila
Daca deci El este Ziditorul nostru, de ce nu zice preotul: „Binecuvânteaza
fapturile Tale, pe care le-ai zidit”, ci: „Binecuvânteaza mostenirea Ta”? – Pentru
ca sa-L înduplece mai bine, aducându-I aminte de smerenia cu care S-a smerit
pentru noi. Preotul vrea sa spuna: „Ma rog pentru robii Tai acestia, printre care
Te-ai îndurat sa cobori si sa vietuiesti laolalta cu ei, Tu care stapânesti toate, si
sa fii numit mostenitor Tu, pentru Care nimic nu e câstigat (caci ale Tale sunt
toate, din veci)”. Când amintim de o legatura a noastra mai strânsa, cu
Dumnezeu, Îl facem pe El mai îndurator spre noi. Iar „mostenirea” este tocmai
aceasta legatura mai strânsa decât credinta: cu mult mai de aproape si mai bine
ne-a luat Fiul în stapânire ca mostenitor, decât avusese mai-nainte în calitate de
creator al nostru. Într-adevar, prin creatie El avea stapânire doar asupra firii
oamenilor; prin mostenire însa, Fiul S-a facut stapân al mintii si al vointei
oamenilor ceea ce însemneaza cu adevarat a stapâni pe oameni. Caci însusirea
de creaturi este comuna si fiintelor necuvântatoare ca si lucrurilor neînsufletite;
prin fire, toate sunt supuse lui Dumnezeu, ca niste fapturi, ziditorul lor; –
Supunând noi însine, de buna voie, mintea si vointa noastra, Celui ce S-a
pogorât pe pamânt, S-a rastignit pentru noi si a înviat; mintea I-am supus-o,
fiindca am recunoscut ca Dumnezeu adevarat si Stapân a toata faptura; iar voia,
fiindca L-am iubit si am primit cu bucurie stapânirea si jugul Lui pe umerii
nostri213.
Asa i-a mostenit Dumnezeu pe oameni, asa i-a luat cu adevarat în
stapânire. Aceasta stapânire o dorea de demult Proorocul Isaia, când se ruga:
„Doamne Dumnezeul nostru, mosteneste-ne pre noi!”214.
Iata deci ce însemneaza mostenirea despre care Psalmistul ne spune ca a
primit-o Fiul Unul-Nascut de la Tatal si de care se vorbeste în rugaciunea de mai
sus.215
CAPITOLUL XLI
Despre multumirea si slavirea urmatoare
Dupa împartasirea credinciosilor, sfânta slujba e îndeplinita în întregime si
slavirea dumnezeiestii Euharistii ia sfârsit. Acum Darurile s-au sfintit; (la rândul
lor), ele au sfintit pe preot si toata ceata slujitorilor, iar prin acestia au desavârsit
si au sfintit si pe ceilalti membri ai Bisericii. De aceea, nu numai preotul însusi,
ci si credinciosii care sunt de fata, încheie multumind lui Dumnezeu si slavindu-
L; glasuieste preotul „Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum si
pururea si în vecii vecilor”. Iar poporul cânta începutul cântarii, laudându-L din
cuvintele proorocesti: „Sa se umple gurile noastre de lauda, Doamne, ca sa
213 Cf. Matei XI, 29-30.
214 Isaia XXVI, 13 (textul citat dupa Septuaginta).
215 Vezi cap. XXXIII.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 58
laudam slava Ta...”216. Cu alte cuvinte: noi nu suntem în stare, Stapâne, nici sa-
Ti aducem cântare de multumita pentru toate bunatatile de care ne-ai învrednicit,
ci Tu da-ne putere pentru aceasta. Si cum sa ne-o dai? – Umplând gurile noastre
de lauda. Adica asa precum celor ce se roaga le insufli ce anume si cum trebuie
sa ceara, tot asa da si buzelor noastre putere pentru cântarea ce Ti se cuvine.
Mai departe, credinciosii se roaga ca, ajutati de mâna Lui, sa pastreze
sfintirea pe care au primit-o, sa nu le lepede Harul sau sa piarda darul:
„Întareste-ne pre noi întru sfintenia Ta!”. Iar cum pentru aceasta e nevoie si de
conlucrarea noastra, ce trebuie sa facem? – „Toata ziua sa ne învatam dreptatea
Ta!”. Prin dreptate întelegem întelepciunea si iubirea de oameni pe care
Dumnezeu ni le-a aratat prin Sfintele Taine, dupa cum spune Sfântul Apostol
Pavel: „Nu ma rusinez de Evanghelia lui Hristos, caci printr-însa se descopera
dreptatea, lui Dumnezeu tuturor celor ce cred...217. Învatându-ne aceasta vom
putea sa pastram în noi sfintenia. Caci ea spore[te credinta în Dumnezeu,
aprinde iubirea fata de El si nu lasa sa se furiseze în suflet nimic rau.
Iata deci pentru ce spuneam mai-nainte ca, fara gândurile cuvenite
Sfintelor Taine, nu e cu putinta ca sfintenia sa se salasluiasca sau sa ramâna în
noi.218
CAPITOLUL XLII
Cei morti sunt si ei sfintiti de catre sfintele daruri, ca si cei vii?
Pe lânga cele spuse, trebuie sa cercetam si pe aceasta:
Dumnezeieasca si Sfânta Jertfa sfinteste în doua feluri: într-un fel prin
mijlocire, deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu, prin însasi aducerea lor
sfintesc atât pe cei ce le-au adus cât si pe cei pentru care s-au adus, atragând
îndurarea lui Dumnezeu fata de ei; în al doilea fel prin împartasire, întrucât ele
sunt pentru noi adevarata hrana si bautura, potrivit cuvântului Domnului 219.
Dintre aceste doua chipuri de sfintire, cel dintâi e comun si celor vii si celor
morti, caci Jertfa se aduce si pentru unii si pentru altii; celalalt este posibil numai
pentru cei vii, deoarece mortii nu mai pot sa manânce si sa bea.
Ce urmeaza de aici? Oare cei morti n-au si ei parte de sfintirea care se
dobândeste prin împartasire si ca sunt mai prejos decât cei vii în aceasta
216 Psalmul LXX (LXXI), 8 – Imnul acesta (zis a lui Serghiu), în uz general la ortodocsi, pe vremea lui
Cabasila, astazi mai e în uz numai în unele manastiri si biserici de tara la Slavi si la Romani, unde vechiul
tipic al Liturghiei s-a pastrat mai riguros. El a devenit de altfel mai mic prin faptul ca la liturghiile din
duminici si sarbatori obisnuite, poporul nu se mai împartaseste, ca odinioara.
217 Romani I, 16 (citat liber).
218 E de mirare ca Nicolae Cabasila nu pomeneste nimic despre raspunsul poporului. „Vazut-am lumina cea
adevarata...” etc. cu un foarte accentuat caracter de evhologie trinitara si euharistica (Cf. S. Salaville, tr. fr., p.
220–221).
219 Vezi mai ales Ioan VI, 53-57.
59 Nicolae Cabasila
privinta? – Ba nicidecum! Hristos Se împarte si lor, într-un chip pe care îl stie El
însusi. Si ca sa dovedim acest lucru, sa vedem care sunt conditiile sfintirii si
daca sufletele mortilor nu le au ca si cele ale viilor.
Într-adevar, care sunt conditiile sfintirii? Oare sa ai trup? Sau sa alergi pe
picioare spre Sfânta Masa? Sa primesti Sfintele în mâini si sa le introduci în
gura? Sa manânci sau sa bei? – Nicidecum! caci la multi din cei ce îndeplinesc
aceste conditii si care sau apropiat numai cu trupul de Sfintele Taine, nu le-a fost
de nici un folos, ba dimpotriva, au plecat împovarati si de mai multe pacate. Dar
care sunt atunci cauzele sfintirii, la cei ce se sfintesc? Si care sunt conditiile pe
care Hristos le cere de la noi? – Curatia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinta,
dorirea Sfintelor Taine, râvna de a se împartasi cu Dânsele, zel fierbinte,
alergarea cu sete catre Hristos: iata virtutile care ne aduc sfintirea! Cu acestea
trebuie sa se apropie cei ce vor sa fie partasi lui Hristos; ca fara de ele e cu
neputint\! Dar toate aceste nu sunt însusiri trupesti, ci tin numai de suflet; prin
urmare nimic nu împiedica sufletele mortilor sa aiba si ele aceste virtuti, ca si ale
viilor. Daca aceste suflete sunt pregatite dupa cuviinta pentru primirea Tainelor
si daca Hristos, Sfintitorul si Savârsitorul Jertfei, voieste totdeauna sa sfinteasca
si doreste oricând sa se împarta pe Sine, atunci ce ar putea sa împiedice
împartasirea lor? – Absolut nimic!
Dar poate se va întreba cineva: daca si vreunul dintre cei vii are sufletul
împodobit cu virtutile pomenite, dar nu se apropie de Sfintele Taine dobândeste
el astfel, aceeasi sfintire? – Nu, oricine! Ci numai acela care Se gaseste, ca si
sufletele mortilor, în imposibilitatea de a se apropia cu trupurile. Asa erau, de
pilda, cei ce rataceau prin pustie, prin munti si prin pesteri sau prin vagaunile
pamântului220 si care nu puteau avea la îndemâna nici un altar si nici un preot. Pe
unii ca acestia îi sfintea Hristos Însusi, în chip nevazut. Si de unde se vede
aceasta? – Din aceea ca aveau viata într-însii; daca nu s-ar fi împartasi cu
Sfintele Taine, n-ar fi putut vietui, caci Hristos Însusi a spus: „De nu veti mânca
Trupul Fiului Omului si de nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata întru
voi!”221. Tocmai ca sa arate aceasta, multora dintre acesti Sfinti, Dumnezeu le-a
trimis îngeri care sa le aduca sfinte Daruri222.
Daca însa cineva are putinta de a se apropia de Sfânta Masa, dar nu se
apropie, nu va dobândi nicidem sfintirea sfintelor Daruri; si aceasta nu pentru ca
nu s-a apropiat, ci pentru ca i-a stat în putinta si nu s-a apropiat, de unde se vede
lamurit ca sufletul sau e lipsti de virtutile necesare pentru primirea Sfintelor
Taine. Caci ce dorinta si râvna pentru Sfânta Masa are unul care ar putea sa
alerge fara nici o greutate spre ea, dar nu voieste? Sau ce credinta în Dumnezeu
are cel ce nu se teme de amenintarea din cuvintele Domnului privitoare la cei ce
220 Cf. Evrei XI, 38.
221 Ioan VI, 53.
222 Sf. Macarie Alexandrinul (Egipteanul, sec, IV) ne informeaza ca un pustnic, cu numele de Marcu, ajunsese
la un atât de înalt grad de virtute, încât un înger îi aducea sfintele Daruri, la vremea împartasirii. – Vezi
Palladius, Istoria lausiaca, cap. 20 (Migne, P.G., t. XXXIV, col. 196-197 si 1065B).
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 60
nesocotesc Cina aceasta!223. Si cum sa credem ca iubeste Sfintele Taine cel care,
având putinta sa le primeasca, nu se osteneste sa le primeasca?
De aceea, nu-i nimic de mirare daca Hristos face parte, la Masa Sfânta, si
sufletelor eliberate de trupuri, carora El nu are sa le puna la socoteala nici o
asemenea vina. Ci mai de mirare si peste fire este când omul, supus stricaciunii,
gusta din Trupul cel fara de stricaciune; dar ca sufletul, care e substanta
nemuritoare, se împartaseste din ceea ce e nemuritor, în chipul care-i este, ce e
de mirare? Dara, deci, prin nespusa-I iubire de oameni si prin negraita-I
întelepciune, Dumnezeu a gasit cum sa se faca acel lucru minunat si peste fire
(împartasirea celor vii), de ce sa nu credem ca poate face ceea ce e firesc si
logic?
CAPITOLUIL XLIII
Sfintirea se efectueaza îndeosebi în sufletul celui ce se împartaseste
Sfintele Daruri se dau, într-adevar, prin trup, celor ce înca vietuiesc în
trup, dar ele patrund mai întâi în substanta sufletului si prin suflet trec în trup.
De aceea zice apostol Pavel: „Cel ce se lipeste de Domnul, e un singur duh cu
El”224, ca sa arate ca unirea si contopirea aceasta au loc îndeosebi în suflet. Caci
sufletul alcatuieste fiinta prin excelenta a omului; aici îsi are sfintenia dobândita
prin virtuti si prin sârguinta omeneasca, aici se afla începutul pacatului si deci
tot se simte mai întâi nevoia de vindecare prin sfintele Daruri. Toate îi vin
trupului din suflet; si cum prin gândurile cele rele, care vin din inima, se spurca
trupul225 tot de acolo i se trage sfintenia, atât cea din virtute, cât si cea din
Sfintele Taine. Unor oameni li se întâmpla boli trupesti care au la obârsie
ticalosia sufletului; tocmai aceasta voia sa arate Mântuitorul, când pentru a
vindeca pe unul care era bolnav sufleteste, adica pentru a-i libera sufletul de
pacate, i-a tamaduit trupul de neputinta226.
Prin urmare, sufletul n-are nevoie de trup pentru primirea sfintirii, ci mai
de graba trupul are nevoie de suflet. Atunci, ce câstiga în plus, din sfânta Jertfa,
sufletele care sunt în trup, fata de cele care s-au eliberat de el? – Dar si sufletele
mortilor au pe Preotul Cel Vesnic, care le da lor toate acestea si care Se împarte
si acelora dintre vii câti se împartasesc cu adevarat. Caci nu toti cei carora le da
preotul liturghisitor se împartasesc cu adevarat ci numai aceia carora le da Însusi
Hristos. Preotul împartaseste, într-adevar pe toti cei ce vin la împartasanie;
Hristos însa, numai pe cei vrednici de partasanie. De aici se vede ca savârsitorul
223 Vezi Ioan VI, 53: „Amin, amin, graiesc voua, de nu veti mânca Trupul Fiului Omului si de nu veti bea
Sângele Lui, nu veti avea viata întru voi!”
224 I Cor. VI, 17.
225 Vezi Matei XV, 11-20.
226 Vezi de ex. vindecarea slabanogului din Capernaum, Matei IX, 1 sq.: Marcu II, 3 sq. si Luca V. 17 sq.
61 Nicolae Cabasila
Tainei si sfintitorul sufletelor, atât ale viilor cât si ale mortilor, este unul si
acelasi: Mântuitorul Însusi.
Prin urmare, din cele spuse reiese ca toate câte tin de savârsirea Sfintei
Taine sunt comune si celor vii si celor morti. Caci mai întâi conditiile sfintirii
fiind virtutile sufletesti, stau în putinta si a unora si a altora; al doilea, substanta
sufletului – conditia de capentenie si proprie pentru sfintire – este identica: al
treilea, Preotul sfintitor e unul si acelasi. Un singur lucru e propriu celor ce
vietuiesc în trup si pe care cei adormiti nu-l pot face: anume, s-ar parea ca se
sfintesc si cei nevrednici de Sfintele Taine, când se împartasesc cu ele, pe când
în lumea cealalta nimeni nu poate veni la Cina daca se afla nepregatit, ci acolo
împartasirea e îngaduita numai celor vrednici. Dar aceasta putinta nu adauga
deloc celor vii la sfintire, ci dimpotriva le atrage pedeapsa cea mai grea; de
aceea e departe de a fi un avantaj pentru cei vii.
Dealtfel, pentru acelasi motiv, e vadit ca împartasirea cu sfintele Daruri a
sufletelor mortilor nu numai ca e posibil\ si ca nimic nu i se împotriveste, dar se
si impune cu necesitate. Caci daca ar exista acolo o alta desfatare si odihna
pentru suflete, ar fi o rasplata pentru cei vrednici de curatire si atunci acestia n-ar
mai avea neaparat nevoie de aceasta Masa. Acum însa, întreaga si cea mai mare
desfatare si fericire pentru cei de dincolo nu e nimic altceva decât acest potir si
aceasta Pâine, fie ca zicem rai ori sânul lui Avram, ori locuri pline de lumina si
de verdeata, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, sau chiar împaratia
cerurilor. Acestea sunt Mijlocitorul227 si Înainte-mergatorul nostru în Sfânta
Sfintelor228, singurul Conducator catre Tatal229 singurul soare al sufletelor. Este
Acela care acum se arata si se împarte celor tinuti de legaturile carnii, în felul
acesta (sacramental); precum a voit El Însusi; dar în veacul ce va sa vie va fi
vazut si se va împarti fara val, atunci când, precum zice Scriptura – Îl vom vedea
asa cum este230, când ne va strânge ca pe vulturi la stârv231, când Se va încinge
si, asezând pe ai Sai la Masa, Se va apropia si va sluji lor232, când va lumina ca
fulgerul pe norii cerului si prin El dreptii vor straluci ca soarele233. Iar cei neuniti
cu El asa cum (numai) Sfânta Masa ne poate uni, e absolut cu neputinta sa
dobândeasca odihna pe lumea cealalta sau sa primeasca acolo vreun bun oricât
de mic sau mare.
227 Evrei VI, 20.
228 Evrei VIII, 6; IX, 15; XII, 24.
229 Cf. Ioan XIV, 6; Evrei II, 10.
230 Cf. I. Cor. XIII, 12.
231 Cf. Matei XXIV, 28 si Luca XVII, 37.
232 Luca XII, 37.
233 Cf. Daniil XII, 3; Matei XIII, 43 si XXIV, 27.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 62
CAPITOLUL XLIV
Despre mijlocirea lui Hristos
Caci Hristos este Mijlocitorul prin care ne-au venit toate bunatatile date
noua de la Dumnezeu, sau, mai bine zis, pe care Dumnezeu ni le da întotdeauna.
Caci El n-a mijlocit numai o data, d\ruindu-ne toate cele pentru care a mijlocit,
pentru ca apoi sa ne paraseasca, ci mijloceste în veci, nu prin oarece cuvinte sau
prin rugaciuni, cum fac mijlocitorii (solii) de rând, ci cu fapta.
Dar cum mijloceste? – Unindu-ne cu Sine si împartasindu-ne El însusi
darurile proprii, dupa vrednicia si dupa masura curatiei fiecaruia. Si asa precum
atunci când lipseste lumina soarelui, care înlesneste vederea chiar cei care au
ochi nu pot vedea nimic, tot asa si unirea sufletelor cu Hristos trebuie sa fie
necurmata pentru ca ele sa poata trai si capata odihn\ deplina; dupa cum ochiul
nu poate sa vada fara lumina, tot asa nici sufletele nu pot vietui si nu pot avea
pace adevarata, fara Hristos. Caci El e singurul Care ne împaca cu Dumnezeu,
dându-ne pacea fara de care am ramâne tot straini lui Dumnezeu, fara de nici o
nadejde de a ne împartasi din bunatatile Lui. Asadar, daca cineva nu s-a unit
dintru început cu Hristos (prin botez), sau daca dupa ce s-a unit n-a ramas la
unire cu El, acela este tot vrajmas si nepartas la bunurile cele dumnezeiesti. Caci
ce a împacat firea omeneasca cu Dumnezeu? – Fara îndoiala, faptul ca a vazut
pe Fiul Sau facut om. Tot asa si Dumnezeu Se îndura de orice om, care poarta
chipul Unuia-Nascut si care manânca Trupul Lui si se face un duh cu El; fara de
acestea, orice om ramâne tot omul cel vechi, cel urât de Dumnezeu si neavând
nimic comun cu El.
Daca, deci, credem ca, prin rugaciunea preotilor si prin aducerea sfintelor
Daruri, se aduce sufletelor o oarecare usurare, apoi aceasta nu poate fi decât în
acelasi chip în care se poate aduce usurarea omului. Iar care e chipul de a ne
împaca cu Dumnezeu si de a nu-I fi dusmani, am spus: cum sa fim stapâniti de
Dumnezeu si sa devenim un duh cu Fiul Cel iubit, singurul întru Care Tatal a
binevoit234. Dar tocmai acesta e efectul Sfintei Împartasanii, care e comun si
celor vii si celor morti, precum am spus235.
234 Cf. Matei III, 17; Marcu 1; Luca III, 22.
235 Vezi cap. XLII.
63 Nicolae Cabasila
CAPITOLUL XLV
Sfintirea celor adormiti e mai deplina (decât a celor vii)
Ceva mai mult; sufletele dezlegate de trupuri au ceva mai prielnic pentru
sfintire decât cele ce înca traiesc în trup. Într-adevar, prin rugaciunile preotilor si
prin mijlocirea sfintelor Daruri, ele se curatesc cu adevarat si primesc iertarea
pacatelor deopotriva cu cei vii. Dar în afara de aceasta, ele nu mai pacatuiesc cu
nimic si n-adauga nici o vina noua la cele vechi, dupa cum se întâmpla cu cei
mai multi dintre vii, ci sunt fie iertate pe deplin de orice pedeapsa, fie macar
scutite pentru totdeauna de pacat. Prin urmare, ele sunt mai pregatite si mai
vrednice de partasia cu Mântuitorul, nu numai fata de cei mai multi dintre cei ce
traiesc în trup, ci si fata de ele însele dac\ ar fi în trupuri. Si tocmai faptul ca
sunt eliberate de trup, le face sa fie cu mult mai destoinice pentru împartasirea
cu Sfintele Taine, decât daca ar fi împreunate cu trupul.
Caci în cer exista locasuri multe si felurite, pentru ca sa poata fi cinstita
orice treapta de virtute si sa nu ramâna nimic nerasplatit de catre Judecatorul Cel
drept si de oameni iubitor. Astfel, Sfântul Apostol Pavel si altii ca el, care ca
niste desavârsiti, s-au învrednicit de cele mai mari cununi si au mostenit fericirea
cea mai deplina, dupa ce au fost dezlegati de trup, se bucura mult mai mult decât
în viata aceasta; tot asa si cei rânduiti într-o stare mijlocie în asemenea odihna, o
data plecati de aici, era firesc sa dobândeasca si ei ceva mai bun decât când
traiau în trup. Am aratat însa ca toata odihna sufletelor si toata rasplata virtutii
de orice treapta, nu e nimic altceva decât aceasta Pâine si acest Potir, care se
împart cu masura si unora si altora, adica si viitor si mortilor. De aceea a si
numit Domnul „cina” bucuria Sfintilor în veacul ce va sa vie236, ca sa arate ca
acolo nu e nimic altceva mai de pret decât aceasta Masa.
Iata de ce dumnezeiasca Jertfa a Euharistiei se aduce si pentru cei morti ca
si pentru cei vii; si dupa cum cei vii sunt sfintiti în doua feluri, precum am
spus237 se sfintesc si cei raposati, nefiind întru nimic mai prejos decât cei vii, ba
dimpotriva, stând oarecum chiar mai bine decât ei.
236 Vezi Luca XXII, 30.
237 Vezi cap. LXII.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 64
CAPITOLUL XLVI
Cum sunt primite sfintele daruri totdeauna de catre Dumnezeu
Mai departe, sa cercetam si aceasta.
Ca deci, dumnezeiasca Euharistie sfinteste pe toti credinciosii, se întelege
din cele spuse ca merita sa cercetam acum si daca acestia se sfintesc totdeauna
(adica la fiecare Liturghie).
Sfânta Liturghie este o aducere de daruri. Dar darurile nu sunt primite
totodeauna de catre Dumnezeu, ci sunt si unele pe care El nu le voieste ci le
refuza, din pricina pacatoseniei aducatorilor. Cazuri de acest fel sunt multe, nu
numai la cei vechi, ci si la cei ce traiesc sub Har238. De aceea sa vedem daca nu
cumva si darurile aduse la altar se slujesc uneori zadarnic si nu se sfintesc, adica
nu sunt primite dupa expresia sfintei slujbe, ca unele ce pot fi aduse câteodata si
de crestini rai, iar nu numai de buni.
Ca Dumnezeu refuza chiar darurile daca aducatorul lor e nevrednic, se
vede din predania Bisericii. Caci pe cei ce îi stie ca au savârsit pacate de moarte
ea îi opreste sa aduca daruri; chiar daca ei ar cuteza sa faca aceasta, ea nu le
primeste, ci-i respinge o data cu darurile lor. Dar Biserica nu poate cunoaste bine
pe toti cei de acest fel, caci cei mai multi sunt fatarnici; de aceea se primesc
uneori si darurile lor la Sfânta Masa. Ce se întâmpla atunci cu astfel de daruri?
Oare ramân ele neprimite de Dumnezeu si deci nesfintite deloc? – De ar fi asa,
n-am putea fi niciodata siguri daca darurile de pe Sfânta Masa sunt sfintite,
deoarece curatia celor ce le aduc este de cele mai multe ori nesigura sau cu totul
necunoscuta; prin urmare, credinciosii cuprinsi de o astfel de îndoiala,
apropiindu-se de Sfintele Taine fara nici o încredere si siguranta, nu s-ar alege
cu nici un folos. Atunci, ce sa credem?
Aducerea darurilor este îndoita: cea dintâi este când aducatorul lor le
depune în mâinile preotului, iar cea de a doua când Biserica le aduce lui
Dumnezeu. Cea dintâi e într-adevar zadarnica, daca aducatorul este pacatos,
adica nu-i aduce nici un folos pentru ca el însusi e necredincios; dar darurile prin
ele însele nu sunt neplacute lui Dumnezeu, caci orice faptura a lui Dumnezeu e
buna239. Cât despre a doua aducere, fiind savârsita de sfintii slujitori, spre slava
lui Dumnezeu si a Sfintilor, spre mântuirea a toata lumea sau pentru cerere
dreapta, nimic n-o împiedica sa fie bine primita. Caci mâinile celui ce a adus
darurile la altar n-au pângarit darurile cu nimic; în nici una din fapturile
nerationale sau dintre cele neînsufletite nu se poate încuiba necuratenia
pacatului, caci pacatul este o boala a vointei si deci pângarirea prin pacat
238 Vezi de ex. jertfa Cain (Gen. IV, 5) – Cf. si Ps. L, 8-9; Isaia I, 11-14; Amos V, 22; Mihea VI, 7; Fapte V,
10 (Anania si Safira) etc. Vezi Const. Apost. cart. IV, cap. 6-10 unde se enumera diferitele categorii de
pacatosi, ale caror daruri (ofrande) nu trebuie primite de Biserica.
239 I Tim, IV, 4.
65 Nicolae Cabasila
apartine numai fiintelor rationale. Deci, ramânând curate si fiind afierosite de
mâini curate, darurile se sfintesc si, la rândul lor, sfintesc si pe cei ce se aproprie
de ele.
Dar daca darurile aduse de cei rai sunt întotdeauna curate, pentru ce
rânduiala Bisericii nu le primeste? – Pentru ca sa faca pe aducatorii lor sa se
cutremure si sa învete mânia cea fara de margini a lui Dumnezeu pornita
împotriva lor, El care, (din pricina lor) respinge si uraste chiar si fapturile Sale
desi acestea nu sunt vinovate cu nimic; si învatând ei acestea, sa se înfricoseze si
sa se îndrepteze. Dar darurilor însesi, Dumnezeu nu le gaseste nici o vina. De
aceea, nimic nu se opune ca ele sa fie primite si sfintite, atunci când a doua
aducere e savârsita de persoane vrednice.
Si totusi, s-ar putea spune ca nu toti preotii care aduc jertfa sunt curati, ba
unii patimesc chiar de cele mai grele pacate. Iata-ne deci iarasi pusi în
încurcatura! Când se întâmpla ca amândoi aducatorii sa fie vinovati în fata lui
Dumnezeu, caci sunt si cazuri de acestea, de unde va veni puterea darurilor de a
fi sfintite si sfintitoare, placute lui Dumnezeu si primite de El? De nicaieri! Si (sar
parea), într-adevar (ca) atunci darurile nu sunt primite. Ba înca, ele sunt
totdeauna nesigure, deoarece moralitatea, atât a aducatorilor cât si a slujitorilor,
e nesigura: „Caci nimeni nu cunoaste cu adevarat cele ale omului, decât duhul
din el”240. Ar urma de aici ca nu putem avea nici o siguranta asupra sfintei Jertfe,
ci numai neîncredere si îndoiala; iar împartasirea cu Sfintele Taine nu va aduce
nici un folos credinciosilor care se împartasesc fara credinta.
Asemenea îndoieli ar putea sa aiba numai cine crede ca aducerea darurilor
depinde numai si numai de preotul liturghisitor. Dar nu e deloc asa! Ci cel ce
savârseste de fapt aceasta aducere e Harul sfintitor (caci aducerea darurilor nu
înseamna altceva decât sfintirea lor), iar preotul liturghisitor nu este decât un
slujitor al Harului. El nu aduce nimic de la sine însusi si nici nu cuteaza sa faca
sau sa rosteasca ceva din propria-i minte sau parere; ci, fie ca e vorba de gesturi,
de cuvinte sau de lucruri, el aduce înapoi lui Dumnezeu dupa rânduiala
statornicita numai ce a primit de la El. Prin urmare, darurile fiind aduse
totdeauna dupa voia lui Dumnezeu, se întelege ca Îi sunt placute si ca le
primeste totdeauna. Caci ce însemnatate are daca aducatorul (sau slujitorul) este
pacatos ca om? Pacatosenia lui nu pângareste cu nimic darurile si nici nu face
zadarnica Jertfa, asa precum nici leacul doftoricesc nu-si pierde puterea
tamaduitoare atunci când este servit de vreun profan care nu cunoaste nimic din
tainele medicinei daca acesta l-a alcatuit la porunca si întocmai dupa reteta
medicului. El vindeca nu prin nestiinta neputincioasa a celui ce administreaza, ci
prin priceprea medicului care l-a prescris. Pentru ca leacul nu primeste nimic din
nestiinta celui ce l-a servit, ci toata puterea lui se datore[te priceperii medicului.
Tot asa si aici, Harul e acela care lucreaza totul, pe când preotul este numai un
240 I. Cor. II, 11.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 66
slujitor; nici macar puterea de a sluji nu o are de la sine însusi, ci îi vine tot de la
Har. Fiindca preotia nu e altceva decât puterea de a sluji (administra) cele sfinte.
Asadar, e limpede din cele spuse, ca Darurile sfintesc toate si totdeauna
pe credinciosi, fiind totdeauna primite de Dumnezeu.
CAPITOLUL XLVII
Cât de mult (bine) sunt primite sfintele daruri
În continuare, sa vedem în ce masura sunt primite Darurile de catre
Dumnezeu.
Ce înseamna, omeneste vorbind, a primi un dar? Când zicem ca darurile
sunt primite? Oare atunci când le luam în mâini si le strângem la piept? –
Nicidecum! Caci pe multe din ele nici nu le-am putea purta sau lua în brate, ca
de pilda atunci când darul e o casa, o bucata de pamânt, sau altceva de acestea.
Atunci ce înseamna, în general, a primi daruri? – A le aseza între ale tale, a ti le
însusi: atunci se numesc ele primite. Dar Dumnezeu îsi însuseste darurile noastre
în asa fel încât le preface chiar în Trupul si Sângele Fiului Sau Unul-Nascut. Si
cum noi nu putem afla cu mintea nimic care sa fie deopotriva acestei
împroprieri, nu se poate masura nici cât de mult sunt primite sfintele Daruri de
catre Dumnezeu.
Cât de mult pretuie[te primitorul ceea ce i s-a dat, se vede si din valoarea
contradarului pe care îl da în schimb. Si care este darul pe care-l primim noi în
schimb? – Este tot Trupul si Sângele lui Hristos Însusi. Caci Dumnezeu, primind
pâinea si vinul nostru, ne da în schimb chiar pe Fiul Sau. Si de unde se vede ca
sfântul Trup si Sânge ni se dau de catre Dumnezeu, ca daruri, în schimbul celor
aduse de noi? – Din cele ce ne spune chiar Acela care a fost îmbracat cu acest
Trup si Sânge: „Luati...”241 a zis El. Asa se arata darul; cu acest cuvânt se
exprima si cine da si cine primeste si ceea ce se da. Caci mai exista un alt chip
de a primi ceva si anume atunci când primim, pentru pastrare un lucru de care navem
voie sa ne folosim. Dar pentru ca sa nu credem ca e vorba de asa ceva, ci
ca sa fim siguri ca darul e chiar al nostru, Domnul ne-a poruncit sa ne si folosim
de el, zicând: „Mâncati...».
Iata cât de bine si de mult sunt primite Darurile noastre de catre
Dumnezeu. De aceea, ele sfintesc totdeauna toate sufletele credinciosilor, atât
ale viilor si ale mortilor care sunt nedesavârsiti si mai au înca nevoie de sfintire.
Caci Sfintii, adica cei desavârsiti, cu îngerii împreuna-sezatori si trecuti de mult
în rândul ierarhiei ceresti, nu mai au nevoie de ajutorul ierahiei pamântesti.
241 Matei XXVI, 26 si locurile paralele.
67 Nicolae Cabasila
CAPITOLUL XLVIII
De ce prin aceste daruri cinstim si veneram si pe sfinti
În legatura cu aceasta, sa cercetam cele ce urmeaza.
Daca sfintele Daruri pe de o parte sunt aduse lui Dumnezeu, iar pe de alta
sfintesc pe cei ce au trebuinta de sfintire, de ce credem ca, prin aducerea lor,
cinstim si pe cei deja sfintiti si întru totul desavârsiti (adica Sfinti)? Si de ce,
atunci când îi chemam într-ajutor, rugându-ne lor pentru vreun lucru, le
fagaduim Liturghia acestor Daruri, ca si cum am vrea sa le închinam lor sau sa
le aducem pentru ei, ca sa-i îmbunam? – Pentru ca, dupa cum am spus mai
înainte, aducerea Darurilor are si alt rost, potrivit caruia Darurile devin ale
Sfintilor atunci când ele sunt aduse lui Dumnezeu ca multumire pentru slava cu
care El i-a slavit si pentru desavârsirea cu care i-a fericit. Darurile sunt întradevar,
ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt aduse Lui; ele sunt si ale
credinciosilor care au nevoie de ajutor, ca unele ce sunt ajutatoare; dar totodata
sunt si ale Sfintilor, deoarece sunt aduse lui Dumnezeu din pricina lor.
Într-adevar, darul harazit mie este al meu, oricare ar fi primitorul (chiar
daca îl primeste altul). Caci nu toate darurile le primim chiar în mâinile noastre,
ci pe unele le primim si prin prieteni, prin ai casei, sau, într-un cuvânt, prin orice
persoana careia daruitorul le încredinteaza, ca sa ne faca placere. De aceea
Mântuitorul zice ca El însusi e Acela Care primeste când dam ceva saracilor242,
pentru ca cei ce dau de pomana la sarmani, pentru Domnul fac aceasta.
Asemenea si Sfintii primesc Darurile noastre, pentru ca datorita lor se aduc lui
Dumnezeu; adica dupa cum pomana la saraci se face din iubirea pentru Hristos,
tot asa si aducerea Darurilor se face din iubirea pentru Sfinti. Deoarece îi iubim
peste masura de mult, noi socotim bunurile lor ca ale noastre si ne bucuram
împreuna cu ei de fericirea lor, ca si cum noi însine am fi partasi ai acestei
fericiri. Bucurându-ne astfel pentru bunatatile ce le-a dat lor Domnul, multumim
Datatorului sa-i aducem daruri în semn de recunostinta.
Dar Sfintii primesc Darurile, nu numai pentru ca aducerea Darurilor se
face din iubire pentru ei, ci si pentru ca ei se bucura si se veselesc foarte, când
noi aducem lui Dumnezeu multumire si slava prin aceste Daruri. Caci, dupa cum
cel mai greu pacat al nelegiuitilor e ca, din pricina lor, Dumnezeu e hulit între
neamuri243, tot asa cea mai mare bucurie si dorint\ a Sfintilor este ca, printr-însii
sa fie slavit Dumnezeu. Pentru aceasta s-au nevoit fara încetare cât au trait în
trup si tot aceasta le este îndeletnicirea necurmata, pricina de desfatare si cea
mai mare fericire dupa ce s-au mutat de pe pamânt la cer. Caci daca petrecem
multumind necontenit lui Dumnezeu si facând toate numai spre slava Lui244
chiar si atunci când abia nadajduim la aceasta fericire, cu atât mai mult acum,
242 Matei XXV, 40.
243 Vezi Iezechil XXXVI, 20-30 si Rom. II, 24.
244 Cf. I. tes. V, 18.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 68
când recunostinta le e cu mult mai mare, când sunt deja desavârsiti, când nu mai
nadajduiesc bunurile ci simt darnicia lui Dumnezeu chiar în chip nemijlocit, cînd
au ajuns luminatori ca soarele245 din simpli pamânteni ce erau, fii mariti si
mosteni ai împaratiei cerurilor din robi netrebnici, mijlocitori (ocrotitori) ai
nostri, din pârâti vinovati, prin trecerea pe care o au înaintea Judecatorului!
Asa se face ca Sfintii nu se mai satura slavind pe Dumnezeu si li se pare
ca singuri nu-I multumesc deajuns; de aceea ei doresc ca toti îngerii si oamenii
sa ia parte la imnul lor de lauda, pentru ca datoria lor de recunostinta sa fie
platit\ lui Dumnezeu într-un chip mai vrednic de maretia Lui, fiind ea sporita
prin înmultirea laudatorilor.
Marturii pentru aceasta sunt sfintii tineri cei dimpreuna cu Azaria care au
iesit nevatamati din cuptorul cel de foc246; simtindu-se datori sa aduca multumire
Izbavitorului lor si sa-L laude pentru minunea pe care o facuse cu ei, nu s-au
multumit s\ cânte numai ei singuri si au socotit ca glasul lor nu e deajuns pentru
aceasta; ei chemau într-ajutor pe îngeri, pe tot neamul omenesc si chiar cerul cu
soarele si cu stelele, pamântul, muntii si toate lucrurile necuvântatoare si
neînsufletite, cu un cuvânt toata faptura247. Iata cât de mare era râvna Sfintilor de
a lauda pe Dumnezeu înca de pe când traiau pe pamând si deci cu atât mai mult
acum, când sunt eliberati de trup.
De aceea, daca cineva, aducându-si aminte de Sfinti, de cinstea, de
fericirea si de slava lor, lauda pe Dumnezeu, Cel ce i-a încununat pe dânsii,
acela le pricinuieste bucuria si desfatarea cea mai curata decât toate bucuriile,
mai cu seama atunci când lauda pe Dumnezeu nu numai prin simple cuvinte, ci
aducându-I si daruri si multumire si înca niste daruri care-I plac asa de mult si
care sunt pretuite cu cea mai înalta cinste. Caci atunci, Mântuitorul Însusi,
primind Darurile noastre cu bunavointa, ne da în schimb mult mai mult decât se
cuvine248, adica chiar Trupul si Sângele Sau; iar Sfintii bucurându-se de Daruri
mai mult decât de orice alt lucru cu care i-am putea cinsti pe ei, se ofera cu totul
sa ne dea ajutorul lor la orice nevoie avem. Caci ei imita întru toate pe Stapânul
lor.
CAPITOLUL XLIX
Împotriva celor care pretind ca pomenirea sfintilor la liturghie ar fi o
rugaciune a preotului catre Dumnezeu, pentru dânsii
Dar în aceasta privint\ unii au cazut în ratacire, socotind ca pomenirea
Sfintilor (la Liturghie) ar însemna o rugaciune catre Dumnezeu pentru dânsii, iar
245 Cf. Daniil XII, 3; Matei XIII, 43.
246 Vezi Daniil III.
247 Vezi Cântarea (apocrifa) a celor trei tineri, 43 sq.
248 literal = peste orice cult legal (yper pasan nomikhn lateian).
69 Nicolae Cabasila
nu o aducere de multumire249. Eu nu stiu de unde au luat ei motive pentru astfel
de pareri. Caci nici logica lucrurilor si nici cuvintele din acest loc al Liturghiei
nu-i îndreptatesc sa creada asa ceva.
Ca (mai întâi, firea lucrurilor (logica) e departe de a îngadui o asemenea
parere, se vede de acolo ca, daca Biserica s-ar ruga pentru Sfinti, ar trebui sa
ceara pentru ei aceleasi lucruri pentru care se roaga de obicei. Or, ce cere ea
pentru cei adormiti? – Iertarea pacatelor, mostenirea împaratiei (cerurilor) si
odihna în sânul lui Avraam, dimpreuna cu Sfintii cei desavârsiti. Acestea
alcatuiesc obiectul rugaciunii Bisericii; în afara de acestea, ea nu cere nimic
altceva pentru cei raposati. La aceasta se margineste în general rugaciunea
noastra de cerere catre Dumnezeu. Pentru ca nu orice ar dori cineva, poate sa si
ceara în rugaciune, ci exista si o lege si o limita peste care nu putem trece. Caci
„noi nu stim sa ne rugam cum se cuvine, zice Sfânta Scriptura, ci însusi Duhul
mijloceste pentru noi...250, adica ne învata ce trebuie sa cerem când ne rugam.
Asa au înteles si Învatatorii Bisericii. Cerceteaza, deci, toate tainele si toate
sfintele slujbe si vei gasi ca Biserica nu cere nimic altceva în afara de cele de
mai sus.
Prin urmare, (daca preotii s-ar ruga pentru Sfinti), ar înseamna ca ei cer de
la Dumnezeu iertarea pacatelor pentru cei nevinovati, ca pentru niste vinovati ce
s-ar afla înca sub osânda; ar cere odihna împreuna cu Sfintii, ca pentru unii înca
nesfintiti – si desavârsirea, ca pentru unii înca nedesavârsiti, desi Sfintii sunt
desavârsiti.
Asadar, cei ce cred astfel de lucruri, gresesc si într-un caz si într-altul.
Caci ori recunosc fericirea si desavârsirea Sfintilor si atunci au pofta sa
glumeasca de buna voie cu Dumnezeu si sa însire pe nerasuflate o rugaciune
zadarnica pentru Sfinti, ceea ce s-ar ierta mai degraba unor oameni care-si bat
joc de lucrurile dumnezeiesti decât unor preoti; ori se roaga cu toata seriozitatea
crezând ca într-adevar ar aduce vreun folos Sfintilor, dar atunci tagaduiesc slava
acestora, ceea ce înseamna ca-i hulim nu numai pe dânsii ci si pe Dumnezeu
Însusi, Care nu Si-a tinut fagaduielile; caci El a fagaduit ca-i va slavi si ca le va
face parte de împaratia cerurilor251. Sau, mai bine zis, si una si alta sunt o vadit\
blasfemie: cea din urma ca a unora care se poarta ca si tagaduitorii; caci ei stiu
ca Sfintii sunt fericiti si asezati în rândul fiilor si ai mostenitorilor împaratiei,
totusi îi trateaza ca si cum ar fi nerasplatiti, lipsiti de slava si supusi osândei,
pretinzând ca se roaga pentru dânsii.
Iata, deci, cum însasi ratiunea sau firea lucrurilor ne dovedeste cât de
absurda este parerea ca Jertfa adusa de Biserica lui Dumnezeu ar fi o rugaciune
de cerere pentru Sfinti.
249 O astfel de parere exprimase, între altii, episcopul Teodor al Andidelor (sec. XI-XII), în comentariul sau
liturgic, intitulat Proqewpia kefalaiwdhs..., cap. 27-29 (Migne, 208 Romani VIII, 26).
250 Romani VIII, 26.
251 Cf. Ioan XIV, 3; XVII, 24; I Tes. IV, 17; II. Tes. II. 14 etc.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 70
(În al doilea rând), sa vedem si însesi cuvintele Sfintei Liturghii: „Înca
aducem Tie aceasta slujba cuvântatoare pentru cei adormiti întru credinta:
stramosii, patriarhii, profetii, apostolii, propovaduitorii, evanghelistii, mucenicii,
marturisitorii, pustnicii si pentru tot duhul ce s-a savârsit întru buna credinta; mai
ales pentru Preasfânta curata, preabinecuvântata, slavita Stapâna noastra de
Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioara Maria, pentru Sfântul Ioan Proorocul
si Botezatorul si Înainte-Mergatorul, pentru Sfintii si întru tot laudatii Apostoli si
pentru toti sfintii, pentru ale caror rugaciuni cerceteaza-ne pe noi, Dumnezeule.
Adu-Ti aminte de toti cei adormiti întru n\dejdea învierii si a vietii celei de veci
si-i odihneste acolo unde straluceste lumina fetei Tale”.
Acestea sunt cuvintele (prin care pomenim pe Sfinti); în ele nu se
cuprinde nici o cerere catre Dumnezeu pentru dânsii, iar preotul nu se roaga
pentru nimic din cele obisnuite. Când pomeneste pe ceilalti credinciosi adormiti,
el adauga îndata rugaciunea de cerere pentru ei, zicând: „... Odihneste-i acolo
unde straluceste lumina fetei Tale!”. Cu totul dimpotriva este însa cu Sfintii:
pentru dânsii preotul nu face nici o mijlocire, ci mai degraba îi înfatiseaza ca
mijlocitori ai nostri. Caci dupa ce îi pomeneste, însirându-i pe cete, adauga: „Cu
(pentru) ale caror rugaciuni (mijlociri), cerceteaza-ne pe noi Dumnezeule!”. Dar
ceea ce dovedeste, mai degraba decât orice, ca aceste cuvinte nu trebuie întelese
ca o rugaciune sau o cerere pentru Sfinti, ci ca o multumire, e faptul ca, în
aceasta lista, este asezata si Maica Domnului; or, aceea care este mai presus de
orice mijlocire nu numai a ierarhiei omenesti, ci si a celei îngeresti – ca una ce
este fara de asemanare mai sfânta decât netrupestile puteri de sus, – n-ar fi fost
numarat\ `n ceata celor care au nevoie de mijlocirea noastra.
Dar – vor raspunde potrivnicii nostri – savârsitorul acestei sfinte
Jertfe este Hristos Însusi: ce ar fi deci de mirare daca El ar mijloci si
pentru Sfinti si chiar pentru Maica Sa?
Însa acest raspuns n-are nici un temei. Caci nu acesta e chipul în
care mijloceste Hristos. El S-a facut, într-adevar, mijlocitor între
Dumnezeu si oameni, dar nu prin cuvinte sau prin rugaciuni, ci prin
propria Sa persoana: ca unul Care a fost si Dumnezeu si om, El a unit pe
Dumnezeu cu oamenii facându-Se pe Sine Însusi hotar comun între cele
doua firi252.
A socoti însa ca Hristos mijloceste totdeauna prin rugaciunile Sfintei
Liturghii, este un lucru plin de toata hula si nebunia. Caci desi El Însusi e
savârsitorul sfintei Jertfe, totusi nu trebuie sa punem în seama Lui toate cele ce
se fac si se rostesc într-însa. E adevarat ca El însusi este Acela Care împlineste
obiectul principal cât si scopul Liturghiei, adica sfintirea darurilor si sfintirea
credinciosilor: dar rugaciunile, invocatiile si cererile pentru acestea sunt ale
preotului. Cele dintâi apartin Stapânului, celelalte sunt ale robului. Preotul se
252 Cf. „Despre viata în Hristos”, cartea III, col. 572 AB, unde aceasta idee e dezvoltata mai pe larg.
71 Nicolae Cabasila
roaga, iar Hristos împlineste rugaciunile; Mântuitorul da, iar preotul multumeste
pentru cele date; preotul ofera darurile noastre, iar Domnul le primeste. Si
Domnul aduce daruri lui Dumnezeu Tatal, dar El se aduce pe Sine, odata cu
darurile noastre, când acestea au devenit El Însusi, adica atunci când s-au
prefacut în Trupul si Sângele Lui. iar pentru ca Se ofera pe Sine, pentru aceasta
zicem ca El este Cel ce aduce, si Cel ce Se aduce si Cel ce primeste253: aduce si
primeste ca Dumnezeu si Se aduce ca om. Preotul aduce darurile, iar Domnul
primeste, pe când ele sunt înca pâine si vin. Si cum le primeste? – Sfintindu-le,
prefacându-le în Trupul si Sângele Sau; caci a primi înseamna a-si însusi (a-si
împropria), dupa cum am spus254. Acesta e chipul în care Hristos savârseste
aceasta sfânta slujba; în aceasta consta sacerdotiul Lui.
Iar cine îsi închipuie ca nu numai cele spuse pâna aici, ci si toate cuvintele
rugaciunilor din Sfânta Liturghie – sau macar o parte din ele – ar fi tot ale lui
Hristos, unul ca acela nu se deosebeste prin nimic de nelegiuitii care au cutezat
sa înjoseasca slava Mântuitorului. Sa citim în întregime si vom vedea ca absolut
toate cuvintele din ele sunt graiuri ale unor robi; sa citim si cuvintele în care sunt
pomeniti Sfintii si pe care potrivnicii nostri cuteaza sa le atribuie lui Hristos, si
vom vedea ca ele nu cuprind nimic care ne-ar face sa credem ca vorbeste Fiul
Cel de o slava cu Tatal, ci toate sunt rugi ale unor servi. Caci, mai întâi, nu se
aduce multumire ca din partea unui singur ins, ci din partea a tot poporul;
credinciosii multumesc ca niste pacatosi pe care Dumnezeu, cu a Sa iubire de
oameni, nu-i trece cu vederea. Iar multumirea e adusa nu numai Tatalui, ci si
Fiului si Sfântului Duh. Ei pomenesc si pe Maica Domnului – ca niste robi pe o
stapâna – rugându-se ca, prin mijlocirea ei si a Sfintilor, sa dobândeasca
cercetarea si purtarea de grija a lui Dumnezeu. Dar ce au acestea comun cu Unul
Domn, Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu, Cel ce este fara de pacat si Stapân al
tuturor?
„Multumim Tie si Unuia-Nascut Fiului Tau...”, zice preotul. (Daca
acestea ar fi cuvintele lui Hristos), ar însemna ca Hristos multume[te Fiului
Unul-Nascut, al lui Dumnezeu! Si iata, ar fi atunci doi dumnezei, ca în eresul lui
Nestorie. Asa ca ar fi o nelegiuire si o nebunie sa credem ca Hristos mijloceste
pentru Sfinti si sa-I punem în seama o astfel de interventie si mijlocire. Am
aratat însa ca nici preotii255 nu fac asa ceva. Ramâne deci stabilit ca aceste
cuvinte nu trebuiesc întelese ca o cerere, ci ca o multumire.
253 „... Caci Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te împarti, Hristoase, Dumnezeul
nostru...” (vezi Rugaciunea din timpul Heruvicului, în Liturghier).
254 Vezi cap. XLVII.
255 În textul original din ed. Migne (col. 480A) = twn ierwn, în loc de ierewn (probabil greseala de tipar, sau
chiar de transcriere, daca exista si în ms.). Salacille, în trad. sa fr. (p. 270) luând de buna deductia din col.
grec. de mai sus, traduce fortat: „... telle n’est point la penseé des formules sacrées ...” Noi am preferat trad.
lui Hevet din col. latina paralela la locul respectiv (haec ne esse uidem sacerdotum) care ni se pare mai logica
si mai în concordanta cu textul.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 72
Bine! – raspund potrivnicii nostri – dar nu ne lasa forma (expresia) care
indica limpede cererea. Caci prepozitia pentru (uper) aceasta vrea sa însemne.
Ba nicidecum! Aceasta prepozitie nu arata totdeauna numai rugaciunea de
cerere; caci de ea ne folosim nu numai când ne rugam, ci si când multumim.
Lucrul acesta se vede în multe cazuri si chiar în rugaciunea amintita care spune:
„Pentru (uper) toate acestea, multumim Tie si Unuia-Nascut Fiului Tau si
Duhului Tau Celui Sfânt, pentru toate câte stim si câte nu stim... si pentru slujba
aceasta pe care ai binevoit sa o primesti din mâinile noastre...” Vezi ca „pentru”
(uper) se întrebuinteaza si când aducem multumire?
Si iata ca n-a mai ramas în picioare nici o dovada în sprijinul acestei
rataciri. Prin urmare, pomenirea Sfintilor nu poate fi înteleasa nicidecum ca o
rugaciune de cerere. Iar daca nu este de cerere, trebuie sa fie euharistica, adica
de multumire. Caci nu poate fi decât una din doua: ori de cerere, ori de
multumire, deoarece numai în aceste doua feluri amintim lui Dumnezeu de
bunurile ce primim de la Dânsul: ori ca sa le primim, ori pentru ca le-am primit.
În primul caz îl rugam sa ni le dea, în al doilea îi multumim ca ni le-a dat.
O dovada este si faptul ca desavârsirea Sfintilor este cel mai mare dintre
darurile facute de Dumnezeu oamenilor; de aceea nu e nepotrivit ca Biserica sa-I
aduca multumiri pentru dânsii. Dar ce zic eu ca desavârsirea Sfintilor este cel
mai de pret dintre darurile lui Dumnezeu? Ci, mai bine zis, este tot darul lui
Dumnezeu. Caci cetele Sfintilor alcatuiesc culmea si cununa tuturor bunatatilor
harazite neamului nostru. De aceea s-a zidit cerul si pamântul si toata lumea
vazuta: de aceea exista raiul, de aceea au trait Proorocii, de aceea S-a întrupat
Însusi Dumnezeu si de aceea Cuvântul lui Dumnezeu, faptele, patimile si
moartea Lui: pentru ca oamenii sa fie trecuti de pe pamânt la cer256 si sa ajunga
mostenitori ai împaratiei celei de acolo.
Daca deci în Liturghie exista cu adevarat o euharistie (multumire) si daca
sfintele Daruri sunt deopotriva de multumire ca si de cerere, înseamna – negresit
– ca obârsia si motivul de capetenie al mul]umirii noastre sunt însisi Sfintii cei
desavârsiti. Caci în general, care este cauza multumirii noastre? Nu faptul ca am
dobândit ceea ce am cerut? Si ce cere Biserica de la Dumnezeu? – Ceea ce i s-a
poruncit sa ceara, adica împaratia Lui257, ca s-o mosteneasca credinciosii si sa
ajunga sfinti, dupa cum sfânt e Cel Care i-a chemat258. Dar daca pe acestea le
cere lui Dumnezeu când se roaga, urmeaza ca tot pentru ele îi si multumeste.
Astfel, daca se roaga ca fiii ei sa se desavârseasca în sfintenie, trebuie ca, pentru
Sfintii care s-au desavârsit, sa multumeasca Celui ce i-a desavârsit.
Din pricina multumirii pe care o aducem pentru Sfinti, aceasta slujba se si
numeste Euharistie (multumire). Caci cu toate ca în cursul ei pomenim si de alte
256 Cf. Sfântul Ioan Damaschinul, Canonul Pastilor, peasna I, irmos: „... Ca din moarte la viata si de pe pamânt
la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi”.
257 Vezi Matei VI, 33.
258 Cf. mai ales I Petru I, 15-16.
73 Nicolae Cabasila
multe lucruri, totusi, Sfintii sunt cununa tuturora si pentru ei le cerem pe toate;
de aceea, atunci când multumim pentru ele, multumim pentru desavârsirea
Sfintilor. Dupa cum tot ce a facut Mântuitorul a avut ca scop ultim sa întemeieze
ceata Sfintilor, tot asa si Biserica, atunci când Îl lauda pe Dânsul pentru tot ce a
facut, Îl lauda având în vedere ceata Sfintilor. Pentru aceasta atunci când
Mântuitorul a întemeiat aceasta taina, a întemeiat-o multumind Tatalui, pentru
ca printr-însa El trebuia sa ne deschida cerul si sa strânga acolo aceasta adunare
a celor întâi nascuti.
Imitând pe Domnul, Biserica aduce Jertfa nu numai pentru a cere ci si
pentru a multumi, ceea ce se vede din multe locuri, dar mai ales din rugaciunea
în care se exprima oarecum scopul sfintei slujbe. Anume, dupa ce istoriseste
toate câte a facut Dumnezeu pentru noi, multumind pentru ele, si dupa ce la
urma aminteste de întruparea Domnului, de întemeierea Tainei si cum ne-a
poruncit ca si noi sa facem aceasta (întru pomenirea Sa), adauga: „Aducându-ne
aminte, asadar, de aceasta porunca mântuitoare si de toate cele ce s-au facut
pentru noi: de Cruce...” si de celelalte, pe care le enumeram, apoi continua: „Ale
Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate”. Vezi? Zice ca aducem
aceste daruri pentru ca ne aducem aminte de binefacerile primite. Dar a cinsti cu
daruri pe un binefacator, pentru cele ce el ne-a dat, înseamna a-i multumi.
Apoi, talmacind si mai lamurit multumirea, (poporul) cânta: Aducând
Jertfa aceasta, „pre Tine Te laudam, pre Tine Te binecuvântam, Tie-Ti
multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeul nostru!” Cu alte cuvinte,
scopul Jertfei este: a lauda pe Dumnezeu sau a-I multumi si în acelasi timp a-L
ruga, adica ea este si de multumire si de cerere, precum am spus de la început259.
Facem aceasta – vrea sa spuna Biserica – pentru ca ne aducem aminte de doua
lucruri: întâi de porunca pe care ne-a dat-o când a zis: „Aceasta sa faceti întru
pomenirea Mea”, si al doilea, de toate cele ce a facut pentru noi. Într-adevar,
amintirea binefacerilor primite ne îndeamna în chip firesc sa fim recunoscatori si
sa dam si noi ceva în întregime; celui ce ni s-a facut noua astfel pricina a
nenumarate daruri. Iar amintirea poruncii, pe care ne-a dat-o Mântuitorul, ne
învata chiar si cum sa ne aratam recunostinta, adica ce anume daruri trebuie sa
aducem.
Îti aducem aceeasi jertfa pe care Ti-a adus-o si Fiul Tau Unul-Nascut, ca
unui Dumnezeu si Parinte; iar aducând-o, Îti multumim, pentru ca si El Ti-a
multumit când Ti-a adus jertfa si pentru ca nimic din cele ce-Ti aducem nu e al
nostru. Caci (mai întâi), darurile nu sunt lucrurile noastre – ci ale Tale, Facatorul
tuturor; si (al doilea), nici aceasta forma de adorare nu e o nascocire a noastra;
noi n-am dorit-o si n-am fost împinsi spre ea din propriul nostru îndemn, ci tot
Tu, prin Fiul Tau Unul-Nascut, ne-ai insuflat-o si ne-ai îndemnat sa o savârsim.
De aceea, darurile pe care Ti le aducem, dintr-ale Tale ni le-ai dat noua, ale Tale
sunt întru toate si pentru toate (câte ai facut noua).
259 Vezi cap. X [i XXXIII.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 74
Prin urmare, chiar si pentru Jertfa de multumire datoram, înca o data,
multumire lui Dumnezeu, fiindca nimic din ea nu e al nostru, ci e pe de-a-ntregul
un dar al Lui; însusi faptul ca o voim si ca o savârsim, tot El îl lucreaza în noi,
precum zice dumnezeiescul Apostol260. De aceea se si afla scris în Sfânta
Liturghie: „Multumim Tie si pentru slujba aceasta, pe care ai binevoit a o primi
din mâinile noastre...”
Iata deci dovezile care ne arata ca pomenirea Sfintilor la Liturghie nu este
o cerere catre Dumnezeu pentru dânsii, ci o multumire.
CAPITOLUL L
De câte ori se face pomenirea sfintilor în liturghie
si care e deosebirea dintre ele
Sa vedem acum de câte ori si unde anume se face aceasta pomenire în
Liturghie.
Ea are loc de doua ori: odata la proscomidie, când se afierosesc darurile,
si a doua oara când acestea sunt jertfite. Caci, dupa cum am spus mai-nainte261,
aducerea darurilor e îndoita: întâi ca o simpla aducere de daruri si de prinoase,
apoi ca o aducere de jertfa. De aceea trebuia ca si cei pentru care se aduc
darurile sa fie pomeniti atât la cea dintâi cât si la cea de a doua aducere.
Astfel, la cea dintâi, preotul zice: „Întru pomenirea (amintirea) Domnului
si Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos”; iar a doua: „Aducându-ne
deci aminte de cele ce s-au facut pentru noi, de Cruce...” si de celelalte, pe care
Hristos le-a îndurat pentru noi. Caci pomenirea Domnului de la proscomidie
corespunde cu amintirea Crucii si a celorlalte fapte care au urmat Crucii, de la
sfintirea darurilor. Adica aici preotul pomeneste pe Mântuitorul nu ca pe un
facator de minuni, ci ca pe Cel rastignit si mort, asa precum s-a aratat pe larg, în
acel loc262.
Apoi, la cea dintâi aducere, preotul zice: „Întru slava Preasfintei
Nascatoare de Dumnezeu, întru cinstea sfintilor...” etc.; iar la a doua: „Pentru
toti sfintii..., mai ales pentru Preasfânta... etc.”. Deci, dupa cum la proscomidie a
aratat întâietatea Maicii Domnului, asezând-o înaintea tuturor celorlalti sfinti, tot
asa si la sfintirea Darurilor, desi o pomeneste în urma altor sfinti, totusi pune
înainte cuvintele „mai ales”. De asemenea, atât la prima cât si la a doua aducere,
dupa ce a pomenit, Biserica pomeneste si pe credinciosii vii si morti, pentru care
ea se roaga si care au trebuinta de îndurare dumnezeiasca.
Este însa o deosebire între cele doua pomeniri. Anume, la sfintirea
Darurilor, preotul arata, prin cuvinte, actul de aducere, zicând: „Aducem Tie
260 Filip II, 13.
261 Vezi cap. XLVI.
262 Vezi cap. VII.
75 Nicolae Cabasila
aceasta slujba cuvântatoare...”. La care cuvinte adauga motivele aducerii,
asezând înaintea lor pomenirea patimilor Mântuitorului, iar dupa ele pomenirea
sfintilor. La prima aducere, dimpotriva, preotul arata doar pentru cine se aduce,
zicând: „Întru pomenirea Domnului, întru slava Preasfintei Nascatoare...” etc.,
adica pomenind atât pe sfintii pentru care aduce multumiri, cât si pe credinciosii
pentru care se roaga. Si care e motivul (pentru care nu spune ca aduce)? – Pentru
ca aici liturghisitorul arata chiar în fapt (prin act) ca aduce daruri. – Caci el
afieroseste lui Dumnezeu (Agnetul si miridele) chiar taindu-le din pâine si, de
aceea, nu mai e nevoie s-o arate si prin cuvinte. Dar la cea de a doua aducere,
noi nu-l vedem pe preot facând ceva. Aducerea se savârseste, într-adevar, dar se
savârseste în chip nevazut, caci Harul efectueaza Jertfa în chip tainic, prin
rugaciunile sfintitoare ale preotului.
De aceea era nevoie de cuvinte care sa exprime aducerea cea nevazuta.
CAPITOLUL LI
Pentru ce preotul numeste jertfa „slujba cuvântatoare”
De aceea se si numeste Jertfa si „slujba cuvântatoare”, pentru ca preotul
nu face nici o lucrare fizica, ci desavârseste aducerea darurilor slujindu-se numai
de cuvinte sfintitoare. Cea dintâi aducere este un lucru posibil omului si, de
aceea, fiind savârsita de preot, ea s-ar putea numi o „slujba lucratoare” (activa),
însa pe cea de a doua, adica prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si Sânge
– care constituie Jertfa si care este mai presus de puterea omeneasca – o
împlineste Harul, pe când preotul doar se roaga. Deci, cu toate ca Jertfa este,
într-adevar, o lucrare reala dar, cum preotul conlucreaza la împlinirea ei nu prin
fapta, ci numai prin cuvintele rugaciunii, pe drept cuvânt zice el ca nu aduce
darurile în chip activ, ci ca savârseste o „slujba cuvântatoare”.
CAPITOLUL LII
Pentru ce sfânta jertfa se numeste numai „Euharistie”?
Si întrebarea aceasta e vrednica de cercetare. Anume, daca sfânta Jertfa se
aduce si ca multumire si în chip de cerere, atunci de ce se numeste Euharistie
(adica multumire), iar nu si una si alta?
(Se numeste asa) dupa ceea ce e mai mult, adica: sunt mai multe motivele
de multumire decât cele de cerere. Caci, lucrurile pe care le-am primit de la
Dumnezeu, sunt mai multe decât cele ce ne lipsesc. Aceste din urma sunt o
parte, pe când celelalte sunt totul; adica, cele ce ne rugam sa primim nu sunt
decât o parte din cele ce am primit. Caci din partea Sa, Dumnezeu ne-a dat totul,
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 76
încât n-a ramas nici un lucru pe care sa nu ni-l fi dat. Numai ca, pe unele nu mai
avem timpul sa le dobândim, cum sunt: nestricaciunea trupului, nemurirea
sufletului sau împaratia cerurilor; pe altele, desi le primim, nu le pastram, ca, de
pilda, iertarea pacatelor si celelalte daruri harazite noua prin Sfintele Taine; iar
pe altele, ca pacea, sanatatea si avutia, pentru ca le-am folosit rau, le-am pierdut,
ca sa nu devenim si mai rai, facând din ele mijloace de desfatare si de
stricaciune; sau uneori ni se iau, pentru ca sa ni se dea înapoi, ca lui Iov, bunuri
mai mari si mai de pret (în locul celor trecatoare)263. Prin urmare, Dumnezeu nu
ne-a lasat nici un motiv ca sa-I mai cerem ceva, pe când pentru a-I multumi
avem toate motivele; noi însa ne pricinuim singuri lipsa, prin nesocotinta noastra
si (de aceea) avem nevoie sa cerem.
Într-adevar, sa vedem ce lucruri cerem când ne rugam? Iertarea pacatelor?
Dar am primit-o cu prisosinta si înca fara nici o osteneala din partea noastra, prin
Sfântul Botez. Atunci, de ce o mai cerem din nou? – Fiindca din pricina
pacatelor, ne-am facut din nou vinovati. Si a cui e vina? A noastra însine. Prin
urmare, noi singuri suntem pricina cererii (pentru iertarea pacatelor).
Ne rugam apoi sa mostenim împaratia cerurilor? Dar si aceasta mostenire
ni s-a dat o data, pentru ca am ajuns fii ai lui Dumnezeu Însusi, Cel ce
stapâneste împaratia. Caci cine e mostenitor, daca nu fiul? Si e ceva din bunurile
pamântesti, care sa nu ramâna mostenitorului?264 – Nimic! Atunci, de ce mai
cerem ceea ce ni s-a dat o data? – Pentru ca am facut lucruri neîngaduite unor fii,
dupa ce fuseseram nascuti din Dumnezeu si înaltati la acea vrednicie: din fii, am
redevenit robi nemernici si, de aceea, ne rugam ca pentru un lucru pe care nu lam
mai fi avut si care n-ar sta deloc în putinta noastra. Prin urmare, tot noi
însine ne suntem pricina si a acestei cereri.
Cât despre bunurile materiale, Domnul a poruncit: „Cereti mai întâi
împaratia lui Dumnezeu si toate acestea se vor adauga voua”265, sau: „Nu va
îngrijiti de hrana si de îmbracaminte, caci Tatal vostru Cel ceresc va va îndestula
toata trebuinta”266. Daca se întâmpla însa sa nu le avem totodeauna din destul,
lipsa se datoreste fie nechibzuintei si necredintei noastre, pentru ca n-am
respectat porunca dumnezeiasca privitoare la ele – si atunci lipsa e opera
noastra, ca si cererea pricinuita de ea, fie providentei lui Dumnezeu si iubirii
Sale de oameni ca sa dobândim ca Iov, alte bunuri mai mari si mai de pret; în
acest caz, lipsa aceea se datoreste, într-adevar, lui Dumnezeu, dar este un motiv
nu de rugaciune sau de cerere, ci de slavire si de multumire, precum zicea Iov:
„Fie numele Domnului binecuvântat, de acum si pâna-n veac”267.
Iata deci ca toate cele ce face Dumnezeu pentru noi ne duc numai spre
slavire si spre multumire, iar cât priveste cererile si rugaciunile noi le suntem
263 Vezi Iov XLII, 10.
264 Cf. Galateni IV, 1-7.
265 Luca XII, 31 Cf. si Matei VI, 33.
266 Matei VI, 25-32 si Luca XII, 22-31 (citat liber).
267 Iov I, 21; Cf. si Ps. CXII (CXIII), 2 si Daniil II, 20.
77 Nicolae Cabasila
cauza. De aceea, când pomenim de orice fel de bunuri – fie din cele trupesti, fie
din cele sufletesti – în rugaciunile adresate lui Dumnezeu le pomenim pe toate
numai multumind, fie ca le-am dobândit pe toate, fie ca nu, caci Dumnezeu ni
le-a dat o data pe toate si cât despre El n-a lasat nimic la o parte. Stiind acestea,
Sfântul Apostol (Pavel) ne îndeamna sa multumim pentru toate, scriind:
„Bucurati-va pururea... si multumiti întru toate!”268.
Pentru aceste motive era drept ca taina Împartasaniei – cel mai desavârsit
si cel mai intim mijloc de legatura cu Dumnezeu, în care amintim nu de cutare
sau cutare dar, ci, în general, de toate bunurile, atât cele pe care le avem în fapt
cât si cele pe care le vom avea de la Dumnezeu – sa se numeasca Euharistie
(multumire) capatându-si numele nu de la cele ce cerem noi cei strâmtorati, ci de
la binefacerile pe care ni le face Dumnezeu, deci nu de la saracia sau lipsa
noastra, ci de la bogatia bunatatii Lui. Caci cu toate ca, prin ea, ne si rugam lui
Dumnezeu si Îi si multumim, totusi – precum am spus – multumirea se datoreste
lui Dumnezeu, pe când cererea, neputintei omenesti. Si înca multumirea I se
aduce pentru mai multe, pe când cererea pentru mai putine; caci cea dintâi se
aduce în general pentru toate bunurile, pe când cealalta numai pentru unele.
Iata de ce se cuvenea ca Jertfa sa fie numita Euharistie (multumire)
luându-si numele de la menirea ei de capetenie (asa cum si omul se numeste)
fiinta rationala, dupa partea cea mai de frunte si mai de pret a fiintei lui, desi are
ceva comun si cu cele nerationale). De altfel, (se numeste asa) si pentru faptul ca
Domnul nostru Iisus Hristos, Care a savârsit-o cel dintâi, si ne-a predat
savârsirea ei nu cerând, ci numai multumind Tatalui269. De aceea, numind-o
Euharistie, Biserica exprima întocmai ceea ce a primit (de la Domnul) ca este ea.
CAPITOLUL LIII
Despre obsteasca multumire pentru împartasirea cu sfintele taine si
despre rugaciunile de la sfârsitul liturghiei270
(Dupa împartasire), preotul îndeamna pe credinciosii care s-au împartasit
cu Sfintele Taine, sa multumeasca lui Dumnezeu Cel ce i-a împartasit, iar lucrul
acesta sa-l faca nu cu lenevie sau cu nepasare, ci din toata inima. Caci aceasta
vrea sa spuna cuvântul „drepti”: adica nu culcati sau sezând jos, ci si având
trupul si sufletul atintite spre Dumnezeu. Apoi, dupa ce ne îndeamna sa ne
rugam lui Dumnezeu si pentru celelalte lucruri obisnuite, iese din altar si, stând
înaintea usilor, citeste rugaciunea cea pentru toti271.
268 I Tes. V, 16-18.
269 Vezi Matei XXVI, 26-27; Marcu XIV, 22-23; Luca XXI, 17, 19; I. Cor XI, 24.
270 În ordinea rânduielii liturghiei, acest capitol ar trebui sa urmeze imediat dupa cap. XLI.
271 Adica Rugaciunea Amvonului.
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii 78
Se cuvine sa luam acum seama cum, la sfârsitul sfintei slujbe si al slavirii
de încheiere, – când, prin urmare, s-au îndeplinit toate cele cuvenite fata de
Dumnezeu – preotul se desface oarecum din acea împreuna-petrecere cu
Dumnezeu si parca se coboara, putin câte putin, în mijlocul oamenilor, din
înaltimea (la care se suise). Iar aceasta o face asa cum se cade preotului, adica
rugându-se. Nu numai felul, ci si locul rugaciunii arata ca el coboara. Caci pâna
acum s-a rugat înlauntrul altarului, în taina, fara sa-l auda nimeni adresându-se
numai lui Dumnezeu; acum însa, rosteste rugaciunea obsteasca pentru Biserica
si pentru toti credinciosii, iesind din altar, stând în mijlocul poporului si în auzul
tuturora.
Apoi, taind în multe bucatele pâinea proscomidita, din care s-a scos
Sfântul Agnet, preotul o împarte credinciosilor, ca pe una ce e sfânta, prin faptul
ca a fost slujita si închinata lui Dumnezeu; iar ei o primesc cu toata evlavia,
sarutând dreapta preotului, care, cu putin mai-nainte, s-a atins de Preasfântul
Trup al Mântuitorului Hristos si pe care o credem ca a si primit de acolo sfintire
si ca o împarte celor ce se ating de ea.
În acest timp, credinciosii slavesc pe Princinuitorul si Datatorul acestor
bunuri, cu cuvinte luate din Sfânta Scriptura: „Fie numele Domnului
binecuvântat...” si celelalte272. Dupa ce cânta astfel de mai multe ori, rostesc
apoi un psalm plin de slava si de multumire. Care este acel psalm?
„Binecuvânta-voi pre Domnul în toata vremea...”
Iar dupa ce s-a împartit anafura si s-a terminat psalmul de mai sus, preotul
înalta cea din urma rugaciunea pentru popor, (de asta data) nu numai stând în
afara altarului si în auzul tuturor, ci si rostind cuvintele rugaciunii chiar cu fata
spre popor, aratând astfel – si mai bine decât înainte – comuniunea sa cu
multimea. Ce cere el în aceasta rugaciune? – Sa fim mântuiti noi cei miluiti ca
unii care, de la noi însine, nu putem aduce nimic vrednic de mântuire, ci ne
întoarcem privirea numai spre iubirea de oameni a Celui ce, singur poate sa
mântuiasca. De aceea pomeneste acum preotul pe multi sfinti, care ne stau întrajutor
mijlocind pentru noi înaintea tuturor, Preasfânta Nascatoare de
Dumnezeu, prin care am dobândit începutul milostivirii. Iar începutul rugaciunii
este: „Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru...”; adica nu unul dintre dumnezeii
cei multi, mincinosi si închipuiti, pe care i-am cinstit oarecând, ci „adevaratul
nostru Dumnezeu”, pe care L-am aflat abia mai la urma.
Pentru aceea, se si cuvine Lui singur, ca unul Dumnezeu, toata slava,
cinstea si închinaciunea, dimpreuna cu Tatal Cel fara de început si cu
Preasfântul si bunul si de viata facatorul Sau Duh, acum si pururea si în vecii
vecilor, Amin!
272 Ps. CXII (CXIII), 2 si Daniil II, 20.
79 Nicolae Cabasila
Nicolae Cabasila
Tâlcuirea dumnezeie[tii Liturghii
Traducere din limba greac\
de Pr. Prof. Ene Brani[te
***************************************
FOLOSITI TEXTUL DOAR DACA AVETI CERTITUDINEA CA ESTE CONFORM CU
ORIGINALUL ROMANESC EDITAT DE EDITURA ARHIEPISCOPIEI
BUCURESTILOR, IN ANUL 1989. PENTRU ACEASTA PROCURATI-VA LUCRAREA
DOAR DE LA PERSOANE DE INCREDERE CARE AU VERIFICAT INTEGRITATEA
TEXTULUI, SAU DESCARCATI-O DE PE SITEUL
http://www.angelfire.com/space2/carti/
sau
http://www.megaone.com/patristica/
LA CORECTAREA TEXTULUI S-A URMARIT SI TEXTUL EDITIEI
DIN ANUL 1997
Rugati-va pentru cei ce au trudit la realizarea
acestei versiuni digitale.
**************
APOLOGETICUM
2004
**************
Nessun commento:
Posta un commento