HRANĂ PENTRU SUFLET : SCRISORI MISIONARE Serafim Rose

1
Pe prima pagină doar motto, nu şi titlu:
Poate că aceştia sunt ultimii câţiva ani în care
mai putem continua să răspândim liberi cuvântul.
Părintele Serafim Rose
2
©2001 NIKODEMOS ORTHODOX PUBLICATION SOCIETY
P.O. Box 383, Richfield Springs, NY 13439
(Folosirea prezentei versiuni româneşti pentru
traducere într-o altă limbă este interzisă.)
© Holy Trinity Monastery, Jordanville, NY 13361
© Pentru această ediţie, Editura Bunavestire, 2003
3
NE VORBEŞTE PĂRINTELE
SERAFIM ROSE
*
SCRISORI MISIONARE
4
5
Predoslovie la ediţia românească
“Ceea ce m-a surprins cel mai mult la părintele Serafim a fost faptul că în faţa mea se afla un om care se jertfea pe deplin pentru Dumnezeu, pentru Adevăr. Nu era vreun profesor universitar ce primea un salariu confortabil pentru a fi un răspânditor al cunoaşterii, nici nu era vreun conducător religios ce tânjea să îi fie aşezate la picioare putere, influenţă sau măcar un vas cu fructe, precum făceau maeştrii spirituali care aveau, pe atunci, discipoli prin zonă. El nu trăia în religie pentru avantajele pe care le-ar fi putut obţine de acolo; nu căuta un sprijin, nici să se bucure de o viaţă spirituală. Era doar un călugăr simplu ce căuta Adevărul mai presus de toate”, scria părintele Damaschin Christensen, autorul biografiei Cuviosului de la Platina.
Considerăm că volumul de faţă va fi mai bine înţeles de către cititori dacă aceştia vor afla câte ceva despre marile frământări spirituale prin care a trecut Eugene (viitorul părinte Serafim) Rose. Ne putem regăsi în ele, în măsură mai mică sau mai mare, tot aşa cum în răspunsurile la care a ajuns părintele Serafim – şi în cele pe care le dă în scrisori lui Alexie Young - putem regăsi răspunsuri la unele dintre întrebările pe care ni le punem.
“În copilărie - scrie părintele Damaschin despre părintele Serafim - era copilul proverbial, ascultător şi dornic de învăţătură. După liceu, însă, a început să caute, plin de pasiune, răspunsul la întrebarea «De ce?» – şi, neaflându-l în societatea în care a fost crescut, a început să se revolte. A refuzat să accepte răspunsurile acceptate de
6
ceilalţi. Aceasta se petrecea la începuturile timpurii ale culturii moderne, în anii 1950. Părintele Serafim a devenit student al unuia dintre primii pionieri ai acestei culturi - Alan Watts (despre care a realizat mai târziu că este un maestru al imposturii) şi, apoi, un budist boem, în San Francisco. A învăţat chineza veche pentru a studia Tao Te Ching şi alte texte orientale în original, nădăjduind că astfel va pătrunde în inima înţelepciunii lor. Până la această dată, respinsese pe de-a-ntregul creştinismul protestant al copilăriei sale, pe care îl privea ca fiind lumesc, slab şi fals; a ridiculizat conceptul protestant despre Dumnezeu, zicând că «Îl aşează pe Dumnezeu într-o cutie». L-a citit pe Nietzsche până ce cuvintele profetului au început a-i răsuna în suflet cu o putere electrizantă, infernală.
În tot acest timp, el căuta Adevărul cu mintea sa, dar Adevărul îl evita. A căzut într-o stare de deznădejde, descrisă în anii de mai apoi ca un iad viu. A simţit că nu se potriveşte în lumea modernă, nici chiar în familia sa, care nu l-a înţeles. Era ca şi când s-ar fi născut fără de loc, în afara timpului. Îi plăcea să hoinărească sub cerul înstelat, dar simţea că nu e nimic acolo care să îl cuprindă – nici un Dumnezeu, nimic. Neantul budist l-a lăsat gol, precum păţise şi întemeietorul mişcării beat, Jack Kerouac; şi, precum Kerouac, părintele Serafim s-a apucat de băutură. A început să bea vin cu voracitate, iar apoi cădea epuizat la podea, strigând către Dumnezeu să îl lase în pace. Odată, pe când era beat, a înălţat pumnul către ceruri, din vârful unui munte, blestemându-L pe Dumnezeu şi provocându-L să îl osândească iadului. În deznădejdea sa, i se părea că merită să fie osândit pe vecie de mânia lui Dumnezeu, numai să fi putut şti, în mod empiric, că Dumnezeu există – şi să nu rămână într-o stare de nepăsare. Dacă Dumnezeu l-ar condamna la iad, atunci cel
7
puţin ar simţi, pentru o clipă plină de fericire atingerea lui Dumnezeu şi ar şti cu siguranţă că El putea fi ajuns. (...) În căutarea sa prin diferitele tradiţii religioase străvechi, părintele Serafim s-a dus odată să viziteze o biserică Ortodoxa Rusă. Mai târziu, a scris despre această experienţă:
«Vreme de ani am fost satisfăcut în studiile mele de faptul că eram deasupra tuturor tradiţiilor, dar cumva şi credincios lor... Când am vizitat o biserica ortodoxă, a fost doar ca să vad o alta tradiţie. Însă, când am intrat pentru prima dată într-o biserică ortodoxă (una rusească, în San Francisco), ceva mi s-a întâmplat, ceva ce nu mai trăisem într-un templu budist sau în alt templu oriental; ceva îmi rostea în inimă că sunt acasă, că întreaga mea căutare luase sfârşit. Nu am ştiut cu adevărat ce însemnă aceasta, căci slujba mi-a fost destul de inaccesibilă, fiind într-o limbă străină. Am început să particip la slujbele ortodoxe mai des, învăţând treptat limba si obiceiurile... Prin expunerea mea la Ortodoxie şi la ortodocşi, am început să conştientizez o idee nouă: Adevărul nu era doar o idee abstractă, căutată şi cunoscută de către minte, ci era ceva personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită de către inimă. Şi astfel L-am întâlnit pe Hristos»”.
La ce măsură duhovnicească a ajuns părintele Serafim mergând pe calea predanisită de mărturisitorii Tradiţiei Ortodoxe putem înţelege citind câteva fragmente din jurnalul său:
“Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri şi în oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Viaţa Sa este model - şi avertisment - pentru noi toţi. Trebuie să fim răstigniţi individual, mistic, căci răstignirea deplină este singura cale către înviere. Dacă vom învia cu Hristos,
8
trebuie mai întâi să ne smerim împreună cu El - chiar până la umilinţa cea din urmă, cea de a fi devoraţi şi scuipaţi afară de lumea care nu ne înţelege. (...) Şi trebuie să fim răstigniţi la vedere, în ochii lumii, căci Împărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi lumea nu o poate primi, şi nu o poate primi nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singură clipă. Lumea aceasta îl poate primi doar pe Antihrist, acum sau în oricare altă vreme. (...) Nu-i de mirare, atunci, că este dificil să fii creştin - nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu bună-ştiinţă un mod de viaţă care, cu cât este trăit mai autentic, cu atât mai mult duce spre auto-distrugere. Şi din această cauză ne răzvrătim mereu, încercăm să ne uşurăm viaţa, încercăm să fim creştini pe jumătate, încercăm să dobândim ce-i mai bun din ambele lumi. Până la urmă trebuie să alegem - fericirea noastră stă într-una dintre cele două lumi, nu în amândouă. (...) Dumnezeu ne dă tărie să urmăm calea răstignirii; nu există altă cale de a fi creştin.”
Cuvântul Mântuitorului, care ne-a învăţat că nu există dragoste mai mare decât aceea de a ne pune viaţa pentru cel pe care îl iubim, ne arată că de fapt această înţelegere jertfelnică a credinţei creştine ne oferă cea mai bună dovadă a sfinţeniei pe care a dobândit-o părintele Serafim. Suntem creştini în măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu, şi Îl iubim în măsura în care ne purtăm crucea şi ne lăsăm răstigniţi de lumea care L-a răstignit şi pe Hristos.
Părintele Damaschin mărturiseşte ce anume l-a impresionat la întâlnirea cu părintele Serafim1: „am ştiut
1 Datorită impactului pe care l-a avut asupra sa întâlnirea cu părintele Serafim, în tinereţea sa părintele Damaschin a părăsit practica Zen şi a trecut la Ortodoxie.
9
dincolo de orice umbră de îndoială că ar şi muri pentru acel Adevăr, căci puteam simţi că deja murea pentru El”2.
Prima parte a acestui volum - Ne vorbeşte părintele Serafim Rose3, ne oferă o prezentare generală a personalităţii autorului şi a valorii scrierilor sale. Esenţa acestui volum o constituie corespondenţa adresată de către părintele Serafim părintelui Alexie Young, un romano-catolic convertit la Ortodoxie.
Nu este o noutate faptul că tipărirea corespondenţei unor anumiţi stareţi sau sfinţi a fost primită cu multă deschidere de către cititori. În astfel de scrisori cititorii au găsit sfaturi de care aveau nevoie ei înşişi. În fond, problemele, frământările şi durerile oamenilor au anumite elemente comune. Citind despre sfaturile date de un sfânt ucenicului său, regăsim sfaturile pe care le căutam.
Cu cât asemenea scrisori au fost scrise în vremuri mai apropiate de ale noastre, cu atât ne este mai uşor să facem paralele între ceea ce citim şi vremurile noastre.
Scrisorile pe care le veţi citi vă vor surprinde prin prospeţimea, prin delicateţea şi prin căldura lor. Dar mai mult decât orice ele impresionează prin cugetul ortodox pe care îl emană.
Scrisorile din acest volum ar fi putut fi tipărite sub titlul Scrisori către tine4. Pentru că ţie îţi scrie părintele Serafim, cititorule. Părintele Alexie? Poate că nu te
2 Toate citatele de mai sus au fost preluate din articolul părintelui Damaschin Christensen – Ultima răzvrătire adevărată, traducere (în manuscris) de Radu Hagiu.
3 În America a fost tipărită separat, de către aceeaşi editură.
4 Tot aşa cum ar fi putut fi tipărite sub titlul Manual pentru lupta duhovnicească. Cei care au citit până acum ediţia americană a cărţii au considerat că aceasta este o lucrare fundamentală, de mare folos pentru fiecare dintre cei care vor să meargă pe calea mântuirii şi să reziste ispitelor din ce în ce mai mari ale lumii înconjurătoare.
10
interesează cine este. Dar tu trăieşti în aceeaşi lume în care trăieşte şi el. O lume care respinge valorile creştine pentru a primi idolii patimilor şi apostaziei.
Ţie îţi scrie părintele Serafim, frate cititorule. Dacă eşti sincer cu tine, vei recunoaşte cât de greu îţi este să supravieţuieşti în această lume fără să pactizezi cu duhul ei. Această carte, fără să fie o colecţie de sfaturi duhovniceşti, conţine o sumedenie de elemente de mare valoare pentru toţi cei care vor să ţină aprinsă candela ortodoxă.
Şi pentru că tot ţi-a scris, ar trebui să ştii că nici acum nu încetează să vrea mântuirea ta. Înainte de a muri, Sfântul Ambrozie de la Optina le-a spus surorilor de la Mănăstirea Şamordino – care se frământau la gândul morţii stareţului - următoarele cuvinte: „Dacă şi aici mi-am bătut capul cu voi, pesemne că acolo nu voi mai scăpa de voi...”
Dacă în timpul vieţii sale pământeşti părintele Serafim s-a luptat atât de mult pentru a-i învăţa pe oameni să meargă pe calea cea împărătească şi să respingă atât modernismul cât şi falsul tradiţionalism îmbibat cu făţărnicie şi egoism, îndrăznim să credem că şi după adormirea sa se roagă neîncetat pentru ca fiii Bisericii să meargă pe drumul cel drept.
Şi dacă e foarte firesc ca la citirea unui număr atât de mare de scrisori pe care ţi le-a scris să simţi nevoia de a-i răspunde, să nu eziţi să o faci. Pentru asta nu e nevoie nici de hârtie, nici de stilou (şi nici de calculator şi imprimantă).
E nevoie de câteva clipe trăite altfel. Puţin altfel. De câteva clipe în care să se vadă că prin întâlnirea cu părintele Serafim ceva în inima ta s-a mişcat. Nu cred că dacă părintele Serafim ar fi trăit i-ar fi părut bine ca
11
scrierile sau scrisorile sale să fie citite de către oameni prea iubitori de sine ca să îşi schimbe vieţile.
Amorţeala duhovnicească, pe care părintele Serafim a arătat-o cu degetul în piaţa lumii nu îşi are locul în viaţa duhovnicească. Citeşte, frate cititorule, şi trăieşte puţin altfel.
Ceea ce învaţă părintele Serafim nu e nici propria sa filosofie, şi nici măcar filosofia pe care a învăţat-o de la dascălul său făcător de minuni, Sfântul ierarh Ioan Maximovici. Este învăţătura pe care şi el, şi dascălul său, au aflat-o în Biserica Ortodoxă, care este cu adevărat singurul Trup al lui Hristos.
Dacă stilul părintelui Serafim nu este exact ca al Sfinţilor Părinţi, acest lucru se datorează faptului că a trăit în vremuri diferite faţă de cele în care au trăit aceştia. Totuşi, dacă Sfinţii Părinţi ar fi trăit astăzi, poate că scrierile lor ar fi semănat cu cele ale părintelui Serafim. Şi cine ştie cum am mai fi putut să îl deosebim pe părintele Serafim între ceilalţi...
12
NE VORBEŞTE
PĂRINTELE SERAFIM ROSE
Să vieţuieşti potrivit unei concepţii ortodoxe
Ortodoxia înseamnă viaţă. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur şi simplu nu suntem ortodocşi, indiferent de credinţele formale pe care le susţinem.
Dar viaţa în lumea noastră contemporană a devenit foarte artificială, foarte nesigură şi confuză. Şi este inevitabil să nu fim afectaţi de acest lucru. Cum este posibil pentru noi, creştinii ortodocşi, să ducem o viaţă duhovnicească autentică în aceste vremuri cumplite? Cum putem dezvolta astăzi o viziune ortodoxă asupra întregii vieţi care să ne ajute să supravieţuim cu credinţa intactă?
Nu este nici o exagerare să afirmăm că, din perspectiva unei vieţi considerate normale acum 50 de ani, viaţa de astăzi a devenit anormală. Valorile fundamentale şi concepţiile asupra comportamentului au fost răsturnate. Generaţiile stricate de astăzi, care nu au cunoscut decât traiul uşor, nu au altă lege decât satisfacerea fericirii personale în momentul prezent. Părinţii se supun capriciilor fiilor, care, ajunşi la vârsta maturităţii, nu fac decât să schimbe jucăriile şi jocurile copilăriei cu distracţii pentru adulţi. Viaţa devine pentru ei o goană permanentă după „amuzament”, atât de lipsit de sens, încât un vizitator din secolul XIX, din orice ţară, care s-ar uita la programele noastre de televiziune, la parcurile de distracţii, la reclame, la filme, la muzică – de altfel, la toate formele culturii
13
noastre curente – ar crede că a nimerit într-o ţară de imbecili care au pierdut orice contact cu realitatea normală.
Această cultură „consumeristă”, care a fost creată de o generaţie egolatră, nu poate susţine dezvoltarea unei vieţi umane normale, cu atât mai puţin să inspire o căutare veritabilă a adevărului. Când această generaţie egolatră („me generation”) se întoarce către religie – lucru care se petrece foarte frecvent în ultimele câteva decenii – o face de regulă către o formă de religie „consumeristă”, centrată pe sine, plină de fanteziile unui program de televiziune. În câţiva ani, această ţară a fost inundată de o varietate şocantă de culte care spală creierul şi strică mintea, de guru divinizaţi, de swami şi de alţi autoproclamaţi „oameni sfinţi”. Şi aceştia nu sunt singurii care se întrec între ei pentru supunerea totală a sufletelor. Lumea secularizată de astăzi întreţine o stare constantă de ispitire care exercită de asemenea presiuni asupra sufletului. Ne confruntăm permanent cu această situaţie – fie în muzica de fundal pe care o ascultăm pretutindeni în magazine, fie în reclamele şi afişele publice şi chiar în casele noastre, unde televizorul devine adesea conducătorul secret al gospodăriei, dictând valorile moderne, opiniile şi gesturile.
În diferitele ei forme, această cultură transmite acelaşi mesaj: trăieşte pentru prezent, distrează-te, relaxează-te. În spatele acestui mesaj se află altul, de o subtilitate sinistră, care se exprimă deschis astăzi numai în ţările oficial comuniste, care în această privinţă sunt cu un pas înainte faţă de ţările libere: uită-L pe Dumnezeu şi viaţa de dincolo pentru prezent. Această filosofie a dat naştere sclaviei din lagărele de concentrare din Uniunea Sovietică, cunoscută sub numele de Gulag. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni au fost subjugaţi de mentalitatea de tip Disneyland american, Dumnezeul cel adevărat a fost
14
împins în afara societăţii şi în mod inconştient am fost aduşi mai aproape de propriul nostru Gulag.
Dar se poate întreba cineva: ce are de-a face acest lucru cu noi, care încercăm să ducem, după putinţe, o viaţă creştin-ortodoxă sinceră? Acest lucru ne afectează în multe privinţe, dacă suntem suficient de smeriţi să vedem că mediul nostru, prin faptul că este anormal, ne perturbă indiscutabil viaţa. Întrebarea care se pune este: ce putem face?
Există două atitudini greşite faţă de viaţa din jurul nostru pe care le adoptă mulţi ortodocşi din zilele noastre. Cea mai răspândită este adaptarea la spiritul veacului. Lipsindu-le un exemplu puternic în părinţii lor, mulţii tineri ortodocşi nu sunt nici măcar conştienţi că trebuie să lupte împotriva acestei ispite universale a acestei epoci „narcisiste”. Ei se amestecă bucuros cu lumea anticreştină din jurul lor. Iar aceasta înseamnă moartea sufletului. În calitate de creştini trebuie să fim diferiţi de lume şi să-i învăţăm pe copiii noştri să observe această diferenţă. Altfel, nu ne putem numi creştini, şi chiar creştini ortodocşi.
Cealaltă atitudine eronată aflată la extrema opusă este ceea ce s-ar putea numi falsa spiritualitate sau „super-spiritualitate”, manifestată de cei care au râvnă, dar nu potrivit cunoaşterii (Rom. 10, 2). Pe măsură ce textele ortodoxe despre viaţa duhovnicească au devenit accesibile, creşte numărul oamenilor care vorbesc despre „isihasm”, despre rugăciunea lui Iisus, despre stări duhovniceşti exaltate etc. Este minunat să fii inspirat şi să-ţi împlineşti înalta chemare, dar fără o conştiinţă foarte realistă şi foarte smerită a faptului că suntem foarte departe de aceste înălţimi duhovniceşti, interesul nostru se va dezvolta într-un nou joc care nu este decât o altă expresie a universului nostru marcat de consumerism şi centrat pe noi înşine.
15
Şi nu consider că exagerez importanţa evitării acestor două extreme – a deşertăciunii lumeşti şi a super-spiritualităţii. Asta nu înseamnă că nu trebuie să avem o conştiinţă realistă a solicitărilor legitime pe care lumea le exercită asupra noastră sau că nu ar trebui să respectăm şi să luăm aminte la învăţătura marilor părinţi isihaşti, să lucrăm noi înşine rugăciunea lui Iisus potrivit circumstanţelor şi puterilor noastre. Problema este că trebuie să înţelegem profund ce vremuri trăim, cât de puţin cunoaştem credinţa noastră ortodoxă şi cât de mult trebuie să ne smerim tocmai pentru a supravieţui astăzi ca şi creştini ortodocşi.
Ce putem face?
Ce putem face pentru a evita extremele mai sus menţionate şi pentru a duce o viaţă cu adevărat rodnică în aceste vremuri primejdioase? Pentru că perioadele copilăriei şi tinereţii sunt critice pentru formarea sufletului, răspunsul la această întrebare se va adresa în primul rând părinţilor. Aceştia trebuie să fie conştienţi de faptul că duhul lumii rareori ajută şi de cele mai multe ori împiedică creşterea copiilor într-un duh ortodox autentic. Chiar şi ceea ce învaţă un copil astăzi în şcoală este rareori pătruns de atitudini şi filosofii eronate. De aceea părinţii au o mare responsabilitate, pe de o parte de a fi atenţi la ceea ce este expus copilul lor – programele TV, orele de educaţie sexuală la şcoală, filme, muzică –, iar pe de altă parte, să-şi educe copilul într-o înţelegere creştină adecvată situaţiilor concrete. Un copil căruia i se formează gustul pentru muzica clasică bună, pentru literatură, istorie şi artă, chiar şi pentru ştiinţă, este cel puţin parţial vaccinat împotriva culturii consumeriste şi a ispitelor acesteia.
16
Dar nu numai copiii, ci noi toţi ducem o luptă pe viaţă şi pe moarte cu lumea anticreştină, care într-adevăr „este mult prea prezentă în vieţile noastre” astăzi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct de la cultura rock are un drum greu de urmat înainte de a deveni un adevărat creştin ortodox. Pe de altă parte, o persoană familiarizată cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care în Occident prezintă aproape întotdeauna conotaţii religioase şi creştine bine definite – are o şansă mult mai mare de a duce o viaţă ortodoxă normală şi rodnică. Nu trebuie să ne izolăm artificial de realitatea lumii de azi; ci mai degrabă trebuie să învăţăm să folosim cele mai bune lucruri pe care lumea poate să ni le ofere, pentru că orice lucru bun din lume – dacă suntem suficient de înţelepţi ca să-l vedem – Îl arată pe Dumnezeu şi trebuie să-l folosim. Prea mulţi oameni fac greşeala de a limita Ortodoxia la slujbele Bisericii, la canonul de rugăciuni şi la lectura ocazională a cărţilor duhovniceşti. Adevărata Ortodoxie presupune însă un angajament care implică toate aspectele vieţii noastre. Fie eşti ortodox permanent şi în fiecare zi, în orice situaţie a vieţii – fie nu eşti cu adevărat ortodox. De aceea trebuie să ne formăm o concepţie de viaţă ortodoxă şi să o asumăm existenţial.
Cum putem dezvolta şi susţine această concepţie de viaţă ortodoxă în viaţa noastră zilnică?
Prima cale prin care putem dezvolta şi susţine această concepţie ortodoxă despre lume este de a fi în contact permanent cu sursele hranei creştine, cu tot ce ne dă Biserica pentru luminarea şi mântuirea noastră: slujbele Bisericii şi Sfintele Taine, Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Şi dacă toate acestea ne aduc foloase, trebuie să avem o atitudine corectă faţă de ele. Să nu le
17
folosim pentru a dobândi o cunoaştere intelectuală sau pentru a îndeplini o obligaţie religioasă. Aceste lucruri trebuie să atingă direct vieţile noastre şi să le schimbe. Educaţia noastră ortodoxă trebuie să ne dea un simţ pentru ceea ce este autentic creştin; trebuie să pătrundă în inimile noastre şi să poată atinge şi alte inimi.
Trebuie să avem o atitudine normală, să fim cu picioarele pe pământ, să nu alunecăm în stări de exaltare şi nici să nu fim cu capul în nori. De asemenea, atitudinea noastră nu trebuie să fie centrată pe noi înşine, ci să se extindă cu dragoste şi înţelegere creştină asupra celor care Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu – altfel, suntem morţi care îşi îngroapă morţii, sarea care şi-a pierdut gustul. Trebuie să evităm atitudinile lumeşti. O anumită rigiditate s-a strecurat în viaţa ortodoxă de astăzi. Prea adesea, în locul iubirii şi iertării întâlneşti neîncredere, criticism şi judecată; bârfa se face ecoul unor cuvinte precum „fanatic”, „eretic”, „spion”. Fără a fi excesiv de naivi, în calitate de creştini trebuie să fim iubitori şi deschişi. Şi ar trebui să nu ne grăbim să judecăm, dacă avem puţină smerenie, uitându-ne la noi înşine. În sfârşit, atitudinea noastră creştină trebuie să fie una nevinovată. Să ne străduim să evităm alunecarea într-o latură lumească, exterioară Bisericii; mai degrabă trebuie să ne concentrăm asupra „unicului necesar”: Hristos şi mântuirea sufletelor noastre.
Pentru orice creştin ortodox care este conştient de ceea ce se petrece în jurul lui astăzi, este evident că lumea se îndreaptă către sfârşitul ei. Sunt războaie şi zvonuri de războaie, dezastre naturale de mari proporţii, se înmulţesc falşii hristoşi, centralizarea crescândă a informaţiei pregăteşte instaurarea guvernului unic mondial. Vremurile sunt mai avansate decât credem; Apocalipsa este acum.
18
Atât timp cât mai este linişte să ieşim din acest „paradis al nebunilor” şi să începem să-L chemăm pe Hristos.
Apartenenţa exterioară la Biserica Ortodoxă nu este suficientă. În acest sens, cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu, un preot ortodox închis dincolo de Cortina de Fier, sunt edificatoare: „Să construim biserici cu credinţa noastră, biserici pe care nici o putere umană să nu le poată dărâma, o biserică a cărei temelie să fie Hristos”. Acest lucru este posibil dacă avem curajul să fim altfel decât lumea din jurul nostru, dacă ne formăm şi hrănim o concepţie ortodoxă despre lume, străbătută de o atitudine vie, normală, iubind şi iertând, nu centraţi pe noi înşine, ci păstrându-ne nevinovăţia şi candoarea. Apoi, în ciuda păcătoşeniei şi insuficienţei noastre, credinţa noastră va supravieţui şocurilor la care va fi supusă şi va fi o sursă de inspiraţie şi de mântuire pentru cei care Îl caută încă pe Hristos chiar în toiul naufragiului umanităţii care a început deja în zilele noastre.5
5 Traducerea acestei prelegeri: Tatiana Petrache [n. ed.].
19
Despre viitorul lumii
Comunismul nu are răspunsul ultim, fiindcă este ceva foarte negativ. De fapt, dacă vă uitaţi la ceea ce se întâmplă în Rusia în ultimii zece sau douăzeci de ani, puteţi vedea că există o revoltă totală, cel puţin în ceea ce priveşte mentalitatea oamenilor. Deşi dictatura a rămas la fel de dură ca întotdeauna, mai ales în ultimii doi ani, băgând iarăşi mai mulţi oameni în închisori, oamenii se ridică din ce în ce mai mult, nu printr-o revoltă armată, ci în minţile lor, şi devin independenţi. Ceea ce înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, întregul sistem se va prăbuşi. Deci comunismul nu are răspunsul; nu va putea cuceri întreaga lume pentru a aduce fericirea de care pretinde că este capabil. Dar în acelaşi timp el pregăteşte terenul pentru ceva foarte important ce trebuie să se întâmple înainte să poată veni sfârşitul lumii: faptul că trebuie să existe o guvernare mondială unică, din care creştinismul să fie cumva dat afară. Iar în această privinţă comunismul a făcut treabă bună.
Dar pentru a furniza oamenilor un temei spiritual pentru un guvern mondial unic, trebuie să existe ceva mai înalt: iar în ideile Naţiunilor Unite, de exemplu, putem vedea ceva ce seamănă cu un răspuns spiritual. ONU se proclamă în favoarea întemeierii unei guvernări mondiale unice, ce nu va fi o tiranie, nefiind bazată pe nici o idee particulară precum comunismul, ci pe ceva foarte vag, fără temeiuri creştine. De fapt, în urmă cu vreo douăzeci de ani, au amenajat o capelă de meditaţie în sediul ONU, şi a avut loc o mare dispută asupra obiectului de închinare din ea.. Nu poţi pune o cruce, căci vei fi îndată stigmatizat
20
drept creştin, nu poţi pune nici ceva musulman sau hindus, fiindcă din nou ţi se pune o etichetă; trebuie ceva aflat deasupra religiilor. În final s-au oprit la un bloc de piatră neagră. Oamenii au un simţământ de veneraţie în faţa ei, ca în faţa unui idol: un foarte vag tip de interes religios. Evident, fiecare are un anume interes religios: acesta nu se poate ascunde, iar comunismul va cădea din acest motiv. Dar tocmai pe un astfel de lucru vag doreşte diavolul să pună gheara. Poţi fi înşelat în oricare credinţă particulară, dar cel puţin pui suflet în ea şi Dumnezeu poate ierta orice fel de greşeli. Dar dacă nu ai nici o credinţă anume şi te laşi în seama unor idei atât de vagi, atunci demonii pătrund şi încep să lucreze.6
6 Din Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, traducere de Constantin Făgeţan, Editura Sophia, 2001, p. 377 [n. ed.].
21
Răspuns la o întrebare despre
îndrumarea duhovnicească
Iubite frate în Hristos,
Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos! Îţi mulţumesc pentru scrisoare. Apreciez seriozitatea celor scrise şi de aceea îţi voi răspunde cu aceeaşi seriozitate.
Înainte de toate vreau să-ţi spun că, după ştiinţa noastră, astăzi nu mai sunt „stareţi” – cum s-ar spune, adevăraţi bătrâni purtători de Dumnezeu (în duhul bătrânilor de la Optina), care să te îndrume nu prin înţelepciunea proprie sau prin modul în care ei îi înţelege pe Sfinţii Părinţi, ci prin luminarea Sfântului Duh. Acest tip de luminare nu se dă unor vremuri ca ale noastre – şi, să fim sinceri, noi, în neputinţa, stricăciunea noastră şi păcatele noastre, nici nu o merităm.
Vremurilor noastre li se dă un fel mai smerit de viaţă duhovnicească, pe care Episcopul Ignatie Briancianinov, în excelenta lui carte Arena7 numeşte „viaţă prin sfat” – adică viaţă conformă poruncilor lui Dumnezeu aşa cum le aflăm în Sfintele Scripturi şi la Sfinţii Părinţi, alături de ajutorul celor mai bătrâni şi mai experimentaţi. Un „stareţ” poate da porunci; dar un „îndrumător” dă sfat, pe care trebuie să-l probezi prin experienţă.
Nu cunoaştem pe cineva anume care ar putea fi în stare să-ţi dea sfat în limba engleză. Dacă într-adevăr acest
7 Tradusă în româneşte sub titlul Ofrandă monahilor contemporani, Fundaţia Dosoftei, ,Bucureşti 2002. [n. tr.].
22
lucru îţi este de mare trebuinţă, Dumnezeu ţi-l va trimite când va crede El de cuviinţă, după credinţa şi nevoia ta, fără a-l căuta cu tot dinadinsul.
Dar fiindcă tot mi-ai scris, pornind de la ceea ce ai scris voi încerca să-ţi spun un cuvânt sau două din sfaturi mai generale, provenite din experienţa micii noastre comunităţi monahale şi lectura Sfinţilor Părinţi.
a) În primul rând deprinde-te să fii împăcat cu situaţia duhovnicească în care te afli, folosindu-ţi toate resursele. Dacă starea ta duhovnicească este aridă, nu lăsa ca acest lucru să te descurajeze, ci lucrează din toate puterile la ceea ce crezi că poţi să faci pentru viaţa ta duhovnicească. Este foarte important ca încă de la început să primeşti Tainele Bisericii şi să mergi regulat la slujbele ei. Pe lângă aceasta, trebuie să te rogi în mod regulat, dimineaţa şi seara, împreună cu familia, şi să citeşti cărţi duhovniceşti – toate după puterea şi posibilităţile oferite de condiţiile în care trăieşti.
b) Printre scrierile duhovniceşti, să citeşti în mod special dintre cele adresate celor ce locuiesc în lume, sau care oferă ABC-ul vieţii duhovniceşti – precum Viaţa mea în Hristos de Sfântul Ioan din Kronstadt, Războiul Nevăzut de Sfântul Nicodim, Vieţile Sfinţilor în general, Arena de Episcopul Ignatie Briancianinov (această carte, deşi este adresată novicilor [candidaţilor la călugărie - n. tr.], atâta timp cât oferă în general ABC-ul vieţii duhovniceşti aplicabil vremurilor moderne, este potrivită şi pentru mireni).
c) Pentru a te ajuta în sporirea vieţii duhovniceşti, şi a-ţi reaminti de adevărurile duhovniceşti, ar fi bine să ţii un jurnal (te poţi folosi de „agendele” cartonate care se vând la papetărie) care să includă fragmente din scrieri duhovniceşti care crezi că ar avea vreo valoare pentru tine
23
sau care se pot aplica şi la starea ta, de asemenea şi scurte comentarii personale făcute în urma lecturii şi reflecţiei, incluzând şi scurte comentarii asupra lipsurilor tale pe care trebuie să ţi le corectezi. Sfântul Ioan din Kronstadt găsea foarte utilă această practică, aşa cum se poate vedea în [jurnalul lui] Viaţa mea în Hristos.
d) Nu-i critica şi nu-i judeca pe ceilalţi oameni – priveşte-l pe fiecare ca pe un înger, îndreptăţeşte-le greşelile şi slăbiciunile lor şi osândeşte-te numai pe tine ca pe cel mai rău păcătos. Acesta este primul pas în orice fel de viaţă duhovnicească.
Îţi spun toate acestea, nădăjduind că-ţi vor fi de vreun ajutor. Aş fi foarte bucuros să încerc să-ţi răspund la orice întrebare pe care ai pune-o, în special despre învăţătura Sfinţilor Părinţi, dintre care cea mai mare parte ne este accesibilă în ediţii în limba rusă.
Cerându-ţi rugăciunile,
Cu dragoste în Hristos,
Serafim, monahul
(Din Ortodoxia trăită, Ian./Feb., 1984)
***
Creştinii vremurilor din urmă sunt efectiv adormiţi duhovniceşte şi au nevoie disperată să fie treziţi de o trâmbiţă a Duhului precum cea a Sfântului Simeon [Noul Teolog]. Nu cei care sunt ortodocşi prin naştere şi obiceiuri vor moşteni Împărăţia Cerurilor; aceştia trebuie treziţi la împlinirea conştientă a poruncilor lui Hristos şi la primirea conştientă a Duhului Celui Sfânt al lui
24
Dumnezeu, aşa cum cu prisosinţă a învăţat Sfântul Simeon.
…Pentru Sfântul Simeon, ca şi pentru toţi creştinii ortodocşi adevăraţi, teologia este viaţă; adevăratele „cuvinte ale lui Dumnezeu”, care vorbesc inimii creştine, o ridică pe aceasta din lenevie şi ignoranţă, insuflând-o să lupte pentru Împărăţia cea veşnică, care poate fi pregustată încă de aici, în viaţa harului pe care Dumnezeu îl trimite peste credincioşii Săi prin Duhul Său Cel Sfânt care sfinţeşte.
(Prefaţă la Păcatul lui Adam şi mântuirea noastră:
Şapte Omilii ale Sfântului Simeon Noul Teolog;
Frăţia Sfântul Herman de Alaska, Platina, CA, 1979)
Nu trebuie să ne amăgim: viaţa locuitorilor deşertului Tebaidei Nordului este mult prea departe de noi cei din aceste vremuri de vid spiritual fără precedent în istorie. În orice epocă, viaţa monahală este limitată de un tip de viaţă trăit de cei din lume. Într-o vreme când viaţa ortodoxă din Rusia era deosebit de grea şi foarte sobră, monahismul putea înflori în voie; dar în vremea noastră, când viaţa obişnuită a devenit anormal de „confortabilă”, când până şi viziunea celor mai importante personalităţi spirituale şi intelectuale este cutremurător de frivolă, la ce altceva ne putem aştepta dacă nu la o „spiritualitate confortabilă” şi căldicică, faţă de care voci îndrăzneţe din interiorul Rusiei Sovietice fac şi acum reproşuri Apusului liber?
Peste tot astăzi, boala necredinţei a pătruns adânc în minţile şi mai ales inimile celor mai mulţi oameni.
25
Ortodoxia noastră, chiar şi acum, când la exterior este încă corectă, este cea mai săracă, cea mai slabă Creştinătate care a fost vreodată… Dar vocea Tebaidei Nordului continuă să ne cheme – nu cum s-ar putea înţelege în pripă, pentru a merge în pustie…, ci măcar să ţinem vie în inimile noastre mireasma deşertului: să îi avem în minte şi în inimă pe aceşti îngeri în trup, bărbaţi şi femei, şi să-i privim ca pe cei mai adevăraţi prieteni, vorbind cu ei prin rugăciune; să stăm întotdeauna departe de legăturile şi patimile acestei vieţi, chiar atunci când ele se concentrează asupra unei instituţii anume sau unui lider al vreunei organizaţii bisericeşti; înainte de toate, trebuie să fii locuitor al Ierusalimului Ceresc, Cetatea din înălţime către care se îndreaptă toate ostenelile creştinului şi abia în al doilea rând să te consideri un membru al acestei lumi pieritoare.
(Epilog la Tebaida Nordului, St. Herman
de Alaska Brotherhood, Platina, CA, 1975)
Vremea sfârşitului nu o ştie nimeni, chiar dacă pare aproape, nu o ştim; oricât de aproape ar fi, el rămâne totuşi viitor. În prezent avem aceeaşi străveche luptă împotriva puterilor nevăzute, împotriva lumii şi împotriva propriilor patimi, de rezultatul căreia depinde soarta noastră veşnică. Să ne luptăm cât mai e încă ziuă, folosind timpul şi armele date de Atotmilostivul nostru Dumnezeu!
Într-adevăr, astăzi avem mai multă nevoie decât avea Cuviosul Paisie de o întoarcere la izvoarele Ortodoxiei autentice! Situaţia noastră e disperată! Şi, totuşi, mila lui Dumnezeu nu ne părăseşte, şi chiar şi astăzi putem spune
26
că există o mişcare spre Ortodoxia autentică care respinge conştient indiferenţa, modernismul sau chiar apostazia care sunt predicate de teologi şi ierarhi ortodocşi de faimă mondială, mişcare care flămânzeşte după ceva mai mult decât Ortodoxia „îndătinată”, lipsită de putere în faţa asalturilor unei lumi rafinate, pricepute în distrugerea sufletelor. E adevărat, desigur, că lumea saturată de Sfânta Ortodoxie care l-a dat pe Cuviosul Paisie nu mai există, şi e de asemenea adevărat că glasul „bătrânilor de-Dumnezeu-purtători” pe care i-a întâlnit sau i-a format pe calea sa Paisie, chiar şi într-o epocă de declin spiritual, e pur şi simplu de neauzit în zilele noastre care sunt cu siguranţă zilele creştinilor de pe urmă. Şi, totuşi, nu se poate ca flacăra zelului cu adevărat ortodox să moară înaintea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos şi nici, dacă această flacără există, Hristos Dumnezeul nostru să nu arate chiar şi acum râvnitorilor Săi cum să ducă o viaţă ortodoxă adevărată şi inspirată. În realitate, mesajul Cuviosului Paisie se adresează tocmai şi direct nouă, creştinilor de pe urmă: în „sulul” său despre „rugăciunea minţii” el spune că Sfinţii Părinţi au scris cărţile lor „prin purtarea de grijă deosebită a lui Dumnezeu ca în vremurile de pe urmă această lucrare dumnezeiască să nu cadă în uitare”.
Mulţi tineri din ziua de astăzi sunt în căutarea unui guru, fiind gata de a deveni sclavii oricărui astfel de candidat ce s-ar ivi; dar vai de aceia care se folosesc de climatul acestor vremi pentru a se proclama pe ei însuşi „bătrâni purtători-de-Dumnezeu” din vechea tradiţie – astfel aceştia se amăgesc pe ei înşişi şi îi amăgesc şi pe alţii.
27
Mai presus de orice, vremurile noastre cheamă la osteneli smerite şi tăcute, cu dragoste şi admiraţie faţă de ceilalţi nevoitori pe calea vieţii duhovniceşti ortodoxe şi o hotărâre fermă ce nu se descurajează din pricina atmosferei nefavorabile. Noi, creştinii vremurilor de pe urmă, suntem în permanenţă chemaţi să lucrăm asupra noastră înşine, să fim supuşi părinţilor şi autorităţilor duhovniceşti, să ducem o viaţă cuviincioasă cu cel puţin un minimum de disciplină duhovnicească şi cu o lectură regulată a literaturii duhovniceşti ortodoxe pe care Cuviosul Paisie a transmis-o şi nouă, celor de astăzi, să veghem asupra păcatelor şi căderilor noastre fără a-i judeca pe alţii. Dacă vom face aşa, chiar în aceste vremuri teribile, putem avea nădejde – cu mila lui Dumnezeu – de mântuire a sufletelor noastre.
(Introducere la Viaţa Cuviosului Paisie Velicikovski de Schimonahul Mitrofan;
St. Herman de Alaska Brotherhood, Platina, CA, 1976)
Cât despre fatalismul celor care cred că omul trebuie să fie sclav al „spiritului vremii”, acest lucru este dezminţit de experienţa oricărui creştin vrednic de acest nume, deoarece viaţa creştină nu reprezintă nimic dacă nu este o luptă împotriva duhului fiecărei epoci de dragul veşniciei.
Libertatea i-a fost dată omului pentru a alege între adevăratul Dumnezeu şi el însuşi, între calea adevărată a îndumnezeirii, prin care sufletul se răstigneşte şi se smereşte în această viaţă pentru a învia şi a fi slăvit în Dumnezeu şi veşnicie, şi falsa cale a auto-îndumnezeirii
28
care promite slăvire în această viaţă, dar care sfârşeşte în întuneric. Acestea sunt, în ultimă instanţă, singurele două căi deschise libertăţii omului; iar pe ele s-au întemeiat şi cele două Împărăţii, Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia Omului, care în această viaţă, nu pot fi distinse decât de ochiul credinţei, dar care în viaţa viitoare vor fi separate în Iad şi Rai. E limpede căruia dintre ele îi aparţine civilizaţia modernă… Vechea poruncă „Să nu [faceţi rele]”, spune Zarathustra [lui Nietzsche], a devenit demodată; noua poruncă este „Eu voi [face]”.
În viaţa creştină, omul cel vechi, cu permanentul său „Eu voi”, trebuie înlocuit cu omul nou, născut din Hristos şi centrat pe El şi voia Sa.
Compromisul creştin în cugetare, în cuvânt şi negrijă a deschis într-adevăr calea către triumful forţelor absurdului, ale Satanei, ale Antihristului. Epoca actuală a absurdului este dreapta răsplată a creştinilor care au renunţat să mai fie creştini.
Este inutil, de fapt e chiar absurd să vorbeşti de o societate în reformă, de schimbarea cursului istoriei, de intrarea într-o epocă dincolo de absurditate, dacă nu Îl avem pe Hristos în inimile noastre; iar dacă chiar Îl avem pe Hristos în inimi, nimic nu mai contează.
(„Sub-umanitatea: Filosofia Absurdului” în
The Orthodox Word, Platina, Sept./Oct 1982)
Privind la Ortodoxie, la starea ei actuală şi la perspectivele perioadei care ne aşteaptă, putem vedea două
29
aspecte opuse. În primul rând, este spiritul lumesc care e foarte prezent în Bisericile ortodoxe de astăzi şi care duce la o slăbire a Ortodoxiei, la o pierdere a diferenţei dintre Ortodoxie şi heterodoxie. Acest duh lumesc a dat naştere Mişcării Ecumenice, mişcare care ne poate conduce spre o unire cu Roma şi cu confesiunile din Apus, fapt care poate avea loc chiar în anii 1980. În sine, acesta nu va fi chiar un eveniment spectaculos: mare parte dintre ortodocşi au devenit atât de inconştienţi faţă de credinţa lor, atât de indiferenţi faţă de ea, încât nu vor ezita să primească Împărtăşania într-o biserică catolică sau anglicană. Acest duh lumesc este ceea ce „pluteşte în aer”, devenind astăzi foarte firesc: este echivalentul religios al atmosferei ateist-agnostice care predomină în lume.
Care ar trebuie să fie răspunsul nostru la această lumească Mişcare „Ecumenică”? Din fericire, episcopii noştri din Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei ne-au lăsat o politică înţeleaptă de urmat: noi nu participăm la Mişcarea ecumenică, iar Mitropolitul nostru [Filaret] i-a avertizat, în caz că vor continua, şi pe alţi creştini ortodocşi de rezultatele dezastruoase ale demersului lor ecumenic; dar, în acelaşi timp, episcopii noştri au refuzat să întrerupă orice contact şi comuniune cu Bisericile ortodoxe implicate în Mişcarea Ecumenică, recunoscând că încă mai există o tendinţă care nu şi-a atins scopul (Unirea cu Roma) şi că (cel puţin în cazul Patriarhatului de Moscova şi a altor Biserici din spatele Cortinei de fier) există o strategie politică a autorităţilor seculare prin care se fac presiuni8 asupra Bisericii. Iar din pricina acestei
8 Nici România nu scăpat de aceste presiuni din partea autorităţilor politice sau de altă natură. Exemplele sunt de prisos [n. tr.].
30
strategii, Biserica noastră suferă atacuri atât din partea stângă (din partea ecumeniştilor care ne acuză de „rigiditate”, numindu-ne “retrograzi” şi alte asemenea) cât şi din partea dreaptă (de la unele grupuri din Grecia care pretind ca noi să rupem comuniunea cu toate Bisericile ortodoxe, pe care le declară lipsite de har).
Într-adevăr, dacă privim la starea Bisericii Ortodoxe din Grecia, putem vedea că Mişcarea Ecumenică a dat naştere unei reacţii care adesea a devenit exagerată şi câteodată aproape la fel de negativă ca şi boala pe care caută să o vindece. Cele mai moderate dintre grupurile pe Stil Vechi din Grecia au o poziţie similară cu cea a Bisericii noastre Ruse din Diaspora; dar printre cei pe Stil Vechi au avut loc schisme după schisme asupra chestiunii „stricteţii”. Acum câţiva ani unul dintre aceste grupuri a întrerupt comuniunea cu Biserica noastră din Diaspora din cauză că episcopii noştri au refuzat să declare că toate celelalte Biserici Ortodoxe sunt fără har; iar acum, acest grup declară că numai el singur posedă harul, doar pentru faptul că sunt ortodocşi. Recent, acest grup a atras la ei un număr de convertiţi din Biserica noastră din Diaspora; de aici trebuie să conştientizăm faptul că această atitudine constituie un pericol pentru unii dintre convertiţii noştri americani sau europeni: cu minţile noastre raţionaliste, prevăzătoare, este foarte uşor să considerăm că suntem râvnitori şi stricţi, când de fapt noi doar ne complăcem în pasiunea noastră pentru îndreptăţirea de sine.
Un episcop pe Stil Vechi din Grecia ne-a scris cât de multă vătămare a fost adusă Bisericii Ortodoxe din Grecia de către ceea ce el numeşte „boala corectitudinii”, atunci când oamenii citează canoanele, Părinţii sau tipicul pentru
31
a dovedi că sunt „corecţi”, şi că toţi ceilalţi sunt în eroare. Corectitudinea poate deveni realmente o „boală” atunci când este administrată fără dragoste, fără toleranţă şi fără conştiinţa propriilor defecte de percepţie. O asemenea „corectitudine” nu poate produce decât schisme continue, iar în cele din urmă nu va face decât să ajute Mişcarea Ecumenică prin slăbirea mărturiei Ortodoxiei sănătoase.
Ceea ce e izbitor printre ortodocşii de azi – fapt care ne va urmări şi în anii 1980 – este duhul lumesc prin care Ortodoxia îşi pierde savoarea, duh care se manifestă în Mişcarea ecumenică, împreună cu reacţia împotriva ei, care adesea este exagerată, numai din pricină că acelaşi duh lumesc este prezent în ea. …
Cu siguranţă că în deceniul următor numărul de convertiţi ortodocşi din America şi Europa va creşte semnificativ, iar noi trebuie să ne străduim ca mărturia noastră misionară faţă de ei să nu contribuie la naşterea unor specialişti reci, calculaţi, „corecţi” în litera legii, ci a unor creştini simpli, calzi şi iubitori – atâta cât va permite semeţul temperament apusean.
Părintele Dimitrie [Dudko] a fost întrebat odată dacă religia este mai avantajată într-o lume liberă decât în Rusia, iar el a răspuns: „E adevărat, ei au libertate şi multe biserici, dar spiritualitatea lor este una a confortului. Noi cei din Rusia avem o cale diferită, o cale a suferinţei care poate produce roade adevărate.”
Atunci când privim la fragila noastră Ortodoxie din lumea liberă, trebuie să ne amintim de această afirmaţie: suntem mulţumiţi că avem biserici şi cântări frumoase;
32
oare nu ne lăudăm că ţinem posturile şi sărbătorile din calendar, că avem icoane frumoase şi cântare comună, că dăm milostenii săracilor şi, probabil, zeciuială Bisericii? Nu ne veselim de învăţături patristice înalte şi conferinţe teologice fără a avea în inimă simplitatea lui Hristos? Dacă da, atunci “spiritualitatea confortului” e aceea în care trăim; drept care nu vom da nici un rod duhovnicesc asemănător cu rodul celor lipsiţi de acest confort, care suferă adânc şi se luptă pentru Hristos. În acest sens, trebuie să luăm putere din suferinţa Bisericii din Rusia şi să acordăm locul care se cuvine elementelor exterioare ale cultului Bisericii.
Poate că cea mai mare datorie a noastră este aceea de a ne lumina pe noi înşine şi pe ceilalţi. Trebuie să ne adâncim în credinţă – nu prin studierea canoanelor Sinoadelor Ecumenice şi a tipicului (deşi îşi au şi ele locul lor), ci prin cunoaşterea modului cum lucrează Dumnezeu în viaţa noastră; prin citirea Vieţilor de Drepţi din Vechiul şi Noul Testament (citim prea puţin Vechiul Testament – care e foarte instructiv), a Vieţilor de Sfinţi, a scrierilor Sfinţilor Părinţi despre viaţa practică şi duhovnicească, despre suferinţele creştinilor de astăzi şi din vremurile de pe urmă. În toată această cunoaştere, ochii noştri trebuie să fie aţintiţi spre cer, către scopul după care tânjim, nu către problemele şi dezastrele de jos de pe pământ.
Învăţătura şi viaţa noastră creştină trebuie să fie de aşa natură încât să ne permită cunoaşterea adevăratului Hristos şi recunoaşterea falsului Hristos (Antihristul) în momentul când acesta va veni. Nu cunoaşterea teoretică sau „corectitudinea” ne vor oferi această înţelepciune. Vladimir Soloviov, în parabola lui despre Antihrist, a avut
33
o viziune extraordinară atunci când nota faptul că Antihristul va construi pentru ortodocşi un muzeu cu toate antichităţile bizantine posibile, numai pentru a fi acceptat. Deci, tot astfel, simpla „corectitudine” din Ortodoxie fără o inimă creştină iubitoare nu va putea rezista Antihristului; dacă îl vom recunoaşte, opunându-i-ne ferm, o vom face mai ales cu inima şi mai puţin cu mintea. Trebuie să ne dezvoltăm în interiorul nostru simţăminte şi instincte creştine drepte şi să lăsăm deoparte fascinaţia „elementelor confortabile” ale modului de viaţă ortodox, altfel vom fi – aşa cum a observat un distins analist al convertiţilor din ziua de astăzi – ortodocşi, dar nu creştini.
(„Creştini ortodocşi înfruntând anii ‘80”
- o prelegere ţinută pe 9 august 1979
la Pelerinajul de Vară Sfântul Herman, Platina, CA)
Importanţa Bisericii din Catacombe nu stă în „corectitudinea” ei; stă în păstrarea adevăratului duh al Ortodoxiei, duhul libertăţii în Hristos. Serghianismul nu doar „a greşit” pur şi simplu în aceea că a preferat politica bisericească, ci a făcut ceva mult mai rău: a avut loc o trădare a lui Hristos întemeiată pe un acord cu duhul acestei lumi. Este o consecinţă inevitabilă atunci când politica bisericească este călăuzită de către logica lumească şi nu de către cugetul lui Hristos.
(Introducere la Sfinţii din Catacombele
Rusiei de I.M. Andreyev, Platina, 1982)
34
Creştinul ortodox de astăzi arde să deschidă Cartea despre minuni a Sfântului Grigorie şi să găsească acolo exact lucrul după care sufletul lui tânjeşte în această lume modernă, mecanicistă şi fără suflet; el va afla că însăşi calea creştină de mântuire pe care o cunoaşte din slujbele ortodoxe, Vieţile Sfinţilor şi scrierile patristice, lipseşte atât de mult astăzi chiar şi de la unii dintre cei mai „buni creştini” moderni, încât cineva s-ar putea întreba dacă nu cumva este nebun de-a binelea sau, literalmente, vreun vestigiu al istoriei, dacă el continuă să creadă şi să simtă aşa cum Biserica a simţit şi a crezut dintotdeauna. Nu e greu să recunoşti adevărul teoretic al creştinismului ortodox; dar cum poate cineva să-l trăiască când se află într-un aşa de mare dezacord cu vremurile? Dar dacă îl citeşte pe Sfântul Grigorie şi află că tot acest adevăr ortodox este foarte normal, că odinioară toate societăţile s-au întemeiat pe el, că este o dovadă de necredinţă şi de creştinism modernizat – foarte anormale şi despărţite de creştinismul ortodox, că aceasta este moştenirea şi dreptul din naştere a Vestului însuşi, care s-a pustiit cu mult timp în urmă, atunci când s-a despărţit una şi singura Biserică a lui Hristos, pierzând astfel cheia către „taina” care încurcă aşa de mult cărturarul modern - „taina” adevăratului creştinism, de care trebuie să ne apropiem cu inimă încrezătoare şi fierbinte, iar nu cu distanţa rece a necredinţei moderne, care nu îi este proprie omului, fiind o anomalie a istoriei.
(Introducere la Vita Patrum
de Sfântul Grigorie de Tours, Platina, 1988)
35
CALEA ÎMPĂRĂTEASCĂ
Mary Mansur
După cum zic Părinţii, extremele de ambele părţi sunt la fel de vătămătoare. (Trebuie) să mergem pe calea împărătească, evitând extremele de ambele părţi.
Sfântul Ioan Cassian - Convorbiri 11
Scrierile teologice ale părintelui Serafim au în centrul lor învăţătura patristică despre “calea împărătească”. El a observat faptul că cei convertiţi din rândul americanilor erau înclinaţi să caute o “formulă” de viaţă spirituală, care prea adesea îi ducea la o “corectitudine” fariseică. Pe de altă parte, cei “născuţi” ortodocşi, devin foarte uşor căldicei şi ecumenişti. Următorul fragment este un extras din articolul părintelui Serafim - “Calea Împărătească” (The Orthodox Word, Sept./Oct. 1976), scris tocmai pentru a combate aceste două tendinţe.
Creştinii ortodocşi trăiesc astăzi într-una din marile perioade decisive din istoria Bisericii lui Hristos. Duşmanul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se străduieşte din toate puterile să-i abată pe credincioşi de la calea mântuirii arătată de Biserică, încercând chiar, în ciuda profeţiei Mântuitorului (Mat. 16, 18), să cucerească însăşi Biserica, să convertească însăşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie “ecumenică” care să se pregătească pentru venirea alesului său, Antihristul, marele conducător mondial al zilelor de pe urmă.
Ceea ce ştim e că această încercare a lui Satan va eşua; Biserica va fi Mireasa lui Hristos până la sfârşitul
36
lumii, întâmpinându-L pe Hristos, Mirele său, la a Doua Sa Venire, curată, neîntinată de vreo unire adulteră cu apostazia acestor vremi. Dar marea problemă a vremurilor noastre, a tuturor creştinilor ortodocşi, este una de importanţă capitală: Biserica va rămâne, dar câţi dintre noi vor rămâne în ea şi cum, cum vom reuşi să nu ne lăsăm vătămaţi de violentele încercări ale diavolului de a ne depărta din ea?
Vremurile noastre se aseamănă foarte mult cu cele din secolul XV, din vremea Sfântului Marcu al Efesului, când Biserica tindea să se dizolve într-o unire necuvenită cu latinii. Ba mai rău, vremurile noastre sunt chiar mai rele şi mai periculoase decât acele vremuri; din pricină că atunci Unirea a fost un act impus din afară prin forţă, în vreme ce acum poporul ortodox este de multă vreme pregătit pentru participarea la fuziunea tuturor bisericilor şi religiilor, prin trepte precum laxitatea, indiferenţa, lumescul şi îngăduinţa faţă de groaznica înşelare conform căreia “nimic nu se separă cu adevărat” de toţi cei care se numesc pe ei înşişi creştini. Biserica Ortodoxă a supravieţuit falsei uniri de la Florenţa şi chiar a cunoscut după aceea o perioadă de sporire lăuntrică şi de prosperitate materială; dar după noua şi falsa unire, care acum a primit un impuls ce sporeşte neîncetat, va mai exista vreo Ortodoxie, în afara catacombelor şi pustiei? (…)
Astăzi, mai mult ca în orice moment din cei cincizeci de ani de luptă de păstrare a tradiţiei Ortodoxe într-o epocă a apostaziei, vocea adevăratei şi implacabilei Ortodoxii poate fi auzită pe tot întinsul pământului, având efecte importante asupra viitorului curs al Bisericilor Ortodoxe. (…) De aceea, este de o importanţă decisivă ca această voce să fie una a adevărului, adică a Ortodoxiei patristice.
37
Din nefericire, se întâmplă câteodată, în special în clocotul controverselor, ca poziţiile autentic ortodoxe să fie privite ca exagerate sau să fie greşit înţelese, creându-se astfel în unele minţi o întreagă impresie înşelătoare conform căreia scopul adevăratei Ortodoxii de astăzi este un fel de extremism, un fel de reacţie de dreapta faţă de Bisericile Ortodoxe “oficiale”. O asemene viziune politică a luptei pentru adevărata Ortodoxie de astăzi este cu totul eronată. Dimpotrivă, această luptă a luat o formă ce se regăseşte la cei mai importanţi reprezentanţi contemporani – fie din Rusia, Grecia sau din Diasporă – a unei întoarceri către calea patristică a dreptei socoteli, un mijloc între extreme, ceea ce Sfinţii Părinţi numesc calea împărătească.
Învăţătura despre această cale împărătească este expusă, de exemplu, în a zecea dintre Învăţăturile de suflet folositoare ale Avvei Dorotei, unde citează cu deosebire din Cartea Deuteronomului: Să nu vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga, ci mergeţi pe calea împărătească (Deut. 5, 32; 17, 13 şi Num. 20, 17). Iar Sfântul Vasile zice: “Drept cu inima este cel ce nu-şi are gândul aplecat nici la prisosinţă, nici la lipsă, ci e îndreptat spre locul de mijloc al virtuţii”.9 Dar poate că această învăţătură este expusă cel mai clar de marele Părinte Ortodox din secolul V, Sfântul Ioan Cassian, care a avut de îndeplinit o sarcină nu foarte diferită de cea a Ortodoxiei de astăzi: să prezinte lumii occidentale autentica învăţătură a Părinţilor Răsăriteni, anume unor oameni imaturi din punct de vedere spiritual şi care nu înţeleseseră adâncimea şi subtilitatea învăţăturii duhovniceşti răsăritene şi care, din această pricină, erau înclinaţi să tindă către extreme, fie
9 Avva Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, în Filocalia, vol. X, E.I.B.M.B.O.R., 1980, cap. 10. 3, p. 577.
38
către cea a laxismului sau fie către cea a super-stricteţii, pe care încercau să o aplice în viaţă. Sfântul Ioan Cassian stabileşte învăţătura ortodoxă despre calea împărătească în Convorbirea lui despre “dreaptă-socoteală”– o Convorbire foarte lăudată de Sfântul Ioan Scărarul pentru “frumoasa şi sublima ei filosofie”:
„Suntem datori deci să dobândim cu toată puterea şi cu toată sârguinţa noastră darul deosebirii, care ne va putea păzi nevătămaţi de întinderea peste măsură spre amândouă părţile. Căci despre amândouă zic Părinţii că sunt la fel de vătămătoare: atât întinderea fără măsură a postului, cât şi săturarea pântecelui; atât privegherea peste măsură, cât şi săturarea de somn; şi la fel toate trecerile peste măsură. [Dreapta socoteală] îl învaţă pe om să meargă pe calea împărătească, evitând extremele de alăturea: de la dreapta nu-l lasă să fie amăgit de înfrânarea peste măsură, iar de la stânga să nu fie atras de negrijă şi lene.”10
Iar ispita de-a dreapta este chiar mai vătămătoare decât cea de-a stânga: înfrânarea peste măsură este mult mai vătămătoare decât săturarea, de aceea, cu ajutorul pocăinţei, prin prima ne putem îndrepta către o înţelegere dreaptă, iar prin cea din urmă nu putem (adică, din pricina faptului că mândria care umbreşte “virtutea” stă în calea pocăinţei smerite care este mântuitoare).
Aplicând această învăţătură în contextul actual, putem spune: calea împărătească a adevăratei Ortodoxii de astăzi este o mediere între extremele ecumenismului şi ale reformismului, pe de-o parte, şi a râvnei fără cunoştinţă (Rom. 10, 2), pe de altă parte. Pe de-o parte, adevărata Ortodoxie nu merge “în pas cu vremurile”, pe de altă parte
10 Filocalia, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 151 [n. tr.].
39
nici face din “stricteţe”, “corectitudine” sau “canonicitate” (bune în sine) o scuză pentru vreo fariseică mulţumire de sine, pentru exclusivism şi neîncredere. Această autentică moderaţie ortodoxă nu trebuie confundată cu lâncezeala şi indiferenţa, sau cu vreun fel de compromis între extreme politice. Duhul “reformei” este aşa de popular astăzi încât oricine se formează după duhul acestor vremuri va privi la adevărata moderaţie ortodoxă ca la un tip de fanatism, dar dacă cineva ar privi mai atent problema având în vedere standardul patristic, va găsi calea împărătească departe de orice fel extremism.
Biserica Rusă din afara Rusiei a fost situată, prin pronia lui Dumnezeu, într-o poziţie foarte favorabilă, de unde poate păstra mai departe calea împărătească în mijlocul confuziei în care se află o mare parte din Ortodoxia secolului XX. Trăind în exil şi sărăcie, într-o lume care nu a înţeles suferinţa poporului ei, ea şi-a îndreptat atenţia către păstrarea neschimbată a Credinţei care uneşte poporul şi, în consecinţă, se simte deodată străină de întreaga mentalitate ecumenistă, bazată pe indiferenţa religioasă şi mulţumirea de sine, bogăţia materială şi un mondialism rece. Pe de altă parte, ea s-a ţinut departe de a cădea într-un extremism “de dreapta” (cum ar fi o declaraţie conform căreia Tainele săvârşite în Patriarhia Moscovei nu sunt valide), având o conştiinţă vie a faptului că Biserica serghianistă din Rusia nu este liberă; nu se poate intra în comuniune cu un asemenea trup, dominat de atei, dar oricum cel mai bine ar fi să lăsăm unei Biserici Ruse a viitorului sarcina de a da nişte definiţii exacte a statutului ei.
Conştiinţa din ce în ce mai mare din ultimi ani a unităţii de bază a cauzei Adevăratei Ortodoxii din toată lumea, a celor din Biserica din Catacombe din Rusia, a
40
celor pe Stil Vechi din Grecia sau din Biserica Rusă din afara Rusiei i-a făcut pe unii să gândească în termenii unui “front comun” de Biserici mărturisitoare, care să se opună mişcării ecumenice care a pus stăpânire pe Ortodoxia “oficială”. Cu toate acestea, în condiţiile actuale, se pare că acest fapt nu va trece neobservat; în orice caz, avea de-a face cu o perspectivă politică a situaţiei care vede sensul misiunii adevăratei Ortodoxii într-un mod prea exterior. Toate implicaţiile protestului autentic-ortodox împotriva “Ortodoxiei ecumeniste”, împotriva paralizatei, căldicelei Ortodoxii a apostaziei, trebuie scoase mai mult în evidenţă, şi mai presus de toate în Rusia. Nu se poate ca mărturia atât de multor mucenici şi mărturisitori şi atleţi ai adevăratei Ortodoxii din secolul XX să fie făcută deşartă. Dumnezeu să-Şi păstreze râvnitorii Lui pe calea împărătească a adevăratei Ortodoxii, credincioşi Lui şi Sfintei Sale Biserici până la sfârşitul veacurilor.
E mai târziu decât crezi!
“Cu cât eşti mai conştient de duhul acestor vremuri, cu atât eşti mai capabil să faci faţă problemei vieţuirii ca şi creştin ortodox în astfel de vremuri”.
Cu aceste cuvinte şi-a început părintele Serafim prelegerea “Creştinii ortodocşi faţă în faţă cu anii ’80” ţinută la Pelerinajul de vară Sfântul Herman din anul 1979. Aceeaşi temă de bază – a dezvoltării conştiinţei autenticei Ortodoxii şi a păstrării acesteia în aceste vremuri de pe urmă – poate fi găsită în multe scrieri ale părintelui Serafim, în mod special în prelegerile din ultimii 5 ani. El însuşi un convertit american, părintele Serafim era conştient nu numai de greutăţile dobândirii unui mod de viaţă ortodox, ci, cu mult mai mult, de dezvoltarea unei
41
adevărate înţelegeri a Ortodoxiei într-o ţară căreia îi lipsesc rădăcinile Ortodoxiei tradiţionale. Nu era o chestiune de cultură, ci de esenţă a Creştinismului şi a “singurului lucru trebuincios”.
În momentul convertirii sale, părintele Serafim tocmai începuse ceea ce promitea a fi o strălucită carieră academică. Ştia mai multe limbi, era din fire un filosof şi începuse lucrul la o carte majoră despre propria lui filosofie de viaţă. Setea lui de “a cunoaşte” adevărul îl dusese dincolo de Protestantismul copilăriei sale, trecând printr-o scurtă dar serioasă confruntare cu Zen-budismul, până la filosofii europeni şi Dostoievski. În Dostoievski a descoperit atât un filosof profund cât şi un om religios cu o trăire adâncă, a cărui credinţă era Ortodoxia. Această căutare îi satisfăcea nu numai cele mai înalte aspiraţii ale minţii sale, dar şi cele mai mistuitoare dorinţe ale inimii. Cu toată erudiţia sa, nu a pierdut niciodată din vedere că Ortodoxia este în primul şi în primul rând o lucrare a inimii.
Nu a trecut multă vreme până ce părintele Serafim s-a dăruit pe sine cu toată inima pentru a dobândi această comoară nou-descoperită şi, la fel ca omul din parabola evanghelică, a renunţat la tot ce avea pentru acest “mărgăritar de mare preţ”. Având o înclinaţie către comuniunea cu alţii, talanţii părintelui Serafim au fost folosiţi pentru a-i face să-şi dea seama de această comoară prin intermediul cuvântului tipărit.
Anii care au urmat au cunoscut o creştere semnificativă a numărului de americani convertiţi. Dar, aşa cum observă părintele Serafim, duhul acestor vremi era atât de nefavorabil formării unui suflet ortodox, încât mulţi dintre aceşti convertiţi au căzut fie într-o extremă, fie în alta, pierzând cu desăvârşire din vedere sensul
42
adevăratei Ortodoxii. Părintele Serafim s-a preocupat îndeosebi de problema modului de comunicare a “simţirii” autenticei Ortodoxii către americanii contemporani cu el, respectiv către cei născuţi ortodocşi care se zbat în marea vieţii. “Cum - întreba el - să deosebim şi să intrăm în contact cu adevărata Ortodoxie a Sfinţilor Părinţi şi să evităm părerile eronate despre religie şi Ortodoxie care plutesc acum în aer? Primul pas, zicea el, constă în conştientizare – să fii conştient de propria-ţi credinţă, să fii conştient de duhul acestei lumi.
Un număr important din articolele şi prelegerile părintelui Serafim au ca scop precis să-l facă pe om să conştientizeze aceste lucruri. Ele oferă o valoroasă cheie de înţelegere a Ortodoxiei şi a mijloacelor de dobândire a ceea ce este cu adevărat “mărgăritarul de mult preţ”.
Am redat mai jos nişte fragmente din scrierile şi prelegerile părintelui Serafim care tratează această temă foarte importantă a Ortodoxiei şi a lumii contemporane. Să cugetăm cu atenţie asupra cuvintelor sale, sădindu-le adânc în inimile noastre şi nădăjduind că odată ce le vom pune în lucrare, vom putea da rod din eforturile sale, spre mântuirea sufletelor noastre.
Înfruntând anii ’80
După ce a zugrăvit o imagine cam sumbră a situaţiei în care se află omenirea astăzi, părintele Serafim a dat o înţeleaptă prognoză a ceea ce ne-ar putea aştepta în anii ’80, cum ne va afecta duhovniceşte şi ce trebuie să facem în consecinţă. El a pus accentul pe trei mişcări: răspândirea comunismului în lumea liberă, răspândirea ideilor religioase din Orient, [dez]amăgirea spirituală şi renaşterea religioasă din Rusia. Răspândirea
43
comunismului, spunea el, trebuie să o înţelegem dintr-un punct de vedere spiritual. Apoi a pus întrebarea: Cum să ne pregătim pentru a rezista greutăţilor ce ne aşteaptă?
„În primul rând, trebuie să înţelegem că libertatea pe care o avem în America este un dar preţios pe care aproape jumătate din populaţia lumii l-a pierdut şi puţini sunt cei care îl au în măsura în care îl avem noi; suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru folosirea cu chibzuinţă a acestei libertăţi.
În al doilea rând, trebuie să ne dăm seama de realitatea comunismului (sau, mai degrabă, ateismului) - această plagă a vremurilor noastre, şi să avem în vedere posibilitatea că şi noi am fi putut foarte bine să trăim sub el sau sub altceva asemănător. Pregătirea noastră duhovnicească pentru aceasta va adânci în acelaşi timp conştiinţa noastră spirituală şi viaţa duhovnicească.
În al treilea rând, trebuie fim nişte oameni informaţi. Trebuie să avem cunoştinţă de credinţa noastră ortodoxă. Trebuie să citim în permanenţă cărţi duhovniceşti – Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, Sfinţii Părinţi – dar să nu o facem pentru o cunoaştere abstractă, ci pentru a ne ajuta în viaţa noastră creştinească de zi cu zi. Dacă va veni un regim ateu, e posibil să fim cu totul lipsiţi de cărţi şi să nu avem multă vreme legături cu preoţimea ortodoxă – atunci va trebui să trăim prin ceea ce am dobândit în libertate: nu doar ceea ce am citit sau ni s-a spus, ci ceea ce impropriat şi am trăit din învăţătura creştină. Ni se va cere apoi să spunem altora un cuvânt – dar nu trebuie să fie doar ceva pe care l-am memorat, ci un cuvânt viu care face parte din noi. (…) Existenţa comunismului (…) trebuie să ne facă cu atât mai conştienţi de motivul pentru care credem ceea ce credem. De ce credem în Dumnezeu? De ce-L acceptăm pe Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor? De ce
44
facem parte din Biserică şi primim Sfintele Taine? Aceste întrebări devin foarte stringente sub comunism, iar dacă credinţa şi angajarea noastră în Ortodoxie nu sunt foarte adânci, ele vor slăbi sub persecuţie…”
Părintele Serafim privea pozitiv renaşterea religioasă din Rusia:
„Recuperarea credinţei din Rusia este probabil faptul cel mai dătător de viaţă din lumea ortodoxă de astăzi, ceea ce ne face cu atât mai mult să preţuim credinţa noastră şi să sporească harul pe care ni l-a dat Dumnezeu pentru a grăi în libertate adevărul Ortodoxiei.”
Şi a mai spus:
„Luminarea creştină trebuie să înflorească într-o conştientă filosofie ortodoxă a vieţii. Aceasta înseamnă să ştim în ceea ce credem şi ce înseamnă acest lucru pentru viaţa noastră. Tradiţia noastră creştin-ortodoxă deţine răspunsuri la toate aceste întrebări legitime şi căutări ale minţii umane…”
Religia viitorului
Fiind pătruns de o înţelegere exactă a Ortodoxiei patristice, părintele Serafim era foarte conştient de nenumăratele forme de înşelare spirituală şi de falsificări creştine pregătite să-i ademenească pe aceia care nu sunt bine înrădăcinaţi în adevărata Credinţă. Atracţia lui către Budism din tinereţe i-a permis mai departe să facă nişte observaţii foarte pertinente legate de climatul spiritual al vremurilor noastre. Toate acestea au format baza cărţii sale - Ortodoxia şi religia viitorului [Orthodoxy and the Religion of the Future] din care redăm aici câteva fragmente:
„Pentru starea spirituală a umanităţii contemporane
45
este profund semnificativ faptul că experienţele «harismatice» şi de «meditaţie» prind din ce în ce mai mult teren printre «creştini». Aceşti aşa-zişi creştini sunt indubitabil sub influenţe religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului şi trăirii adevăratului Creştinism. (…)
Existenţa centrată pe sine, care nu urmăreşte altceva decât auto-satisfacţia, este atât de generalizată în viaţa «creştinilor» zilelor noastre, încât aceştia practic nu mai au acces la înţelegerea unei spiritualităţi autentice. Iar când astfel de oameni întreprind totuşi acţiuni în vederea unei «vieţi spirituale», o fac ca pe o altă formă de auto-satisfacţie. Aceasta se vede clar dintr-un ideal religios în întregime fals, urmărit atât de mişcarea «harismatică», cât şi de diferitele forme de «meditaţie creştină»: toate promit (şi oferă rapid) experienţe şi «simţiri de mulţumire» şi «pace».
Dar acesta nu este câtuşi de puţin idealul creştin, a cărui definiţie esenţială este tocmai războiul neîncetat împotriva diavolului şi a patimilor. «Mulţumirea» şi «pacea» propovăduite de mişcările «spirituale» contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înşelăciunii diavoleşti, al mulţumirii de sine, ceea ce înseamnă moarte pentru o viaţă duhovnicească orientată spre Dumnezeu. Toate formele de «meditaţie creştină», majoritatea de provenienţă păgână orientală, operează exclusiv la nivelul psihic şi nu au absolut nimic în comun cu spiritualitatea creştină. Aceasta din urmă constă în lupta până la sânge împotriva patimilor, pentru dobândirea veşnicei Împărăţii cereşti, care nu se va putea instaura desăvârşit decât la sfârşitul chipului actual al lumii. Iar adevăratul luptător creştin nu-şi slăbeşte vigilenţa şi nu-şi află liniştea nici măcar atunci când gustă cu anticipare din
46
binecuvântările veşnice, care i-ar putea fi dăruite încă din această viaţă…, pe când religiile orientale, cărora Împărăţia Cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă pentru a obţine simple stări psihice, care încep şi sfârşesc în viaţa de aici.
În epoca noastră de apostazie care precede venirea lui Antihrist, Satana a fost dezlegat pentru o vreme (Apoc. 20, 7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au fost îngăduite în timpul “miilor de ani” de har în Biserica lui Hristos (Apoc. 20, 3) şi pentru a câştiga pentru sine, în recolta drăcească, acele suflete care n-au primit iubirea adevărului (II Tes. 2, 10). Putem spune că venirea lui Antihrist este cu adevărat aproape, prin chiar faptul că această “recoltă” satanică strânge acum nu atât din rândurile popoarelor păgâne, cât din rândurile “creştinilor” care au pierdut dulceaţa Creştinismului. Ţine chiar de natura Antihristului să prezinte împărăţia diavolului ca şi cum ar fi a lui Hristos. Mişcarea «harismatică contemporană» şi «meditaţia creştină», ca şi «noua conştiinţă religioasă», cu care formează corp comun, sunt înainte-mergătoare ale religiei viitorului, religia umanităţii de pe urmă, religia lui Antihrist. Iar scopul lor «spiritual» de căpetenie este să facă accesibile tuturor creştinilor iniţieri satanice, care până acum erau restrânse doar în lumea păgână. (…)
Dar cum a ajuns umanitatea – şi fireşte Creştinătatea – la o asemenea stare disperată? Desigur, nu din cauza închinării pe faţă la satana, care este întotdeauna limitată la un număr de oameni. Este vorba mai curând de ceva mult mai subtil, dar cu atât mai înspăimântător pentru creştinul ortodox conştient: este pierderea harului lui Dumnezeu ca o consecinţă imediată care e urmarea pierderii gustului Creştinismului. (...)
47
Deci, cu atât mai mult creştinul ortodox trebuie să umble în faţa lui Dumnezeu cu frică şi cutremur, din grija de a nu pierde harul Său, care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci numai celor care ţin dreapta credinţă, care duc o viaţă de luptă duhovnicească cu păcatul şi care păzesc cu tărie comoara harului dumnezeiesc care îi duce către cer. Cu atât mai mult trebuie să lupte astfel creştinii din lumea de azi, care sunt înconjuraţi din toate părţile de un creştinism fals, care are propriul său arsenal de experienţe ale «harului» şi «Duhului Sfânt», putând cita pe de rost din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi pentru a-şi argumenta propriile rătăciri! Cu siguranţă că trăim vremurile de pe urmă, când înşelăciunea este cu atât mai subtilă încât va încerca, de este cu putinţă, să-i amăgească şi pe cei aleşi (Mt. 24, 24).
Împotriva acestei “experienţe religioase” de mare forţă, adevăraţii creştini ortodocşi trebuie să se trezească, înarmându-se din timp, şi să devină conştienţi de ceea ce înseamnă Ortodoxia creştină şi în ce chip scopurile sale sunt diferite de cele ale tuturor celorlalte religii, fie ele «creştine» sau necreştine.
Creştini ortodocşi! Păstraţi cu sfinţenie harul pe care-l aveţi! Nu îngăduiţi ca el să devină o chestiune de obişnuinţă. Nu-l măsuraţi după măsura omenească şi nu vă aşteptaţi ca el să pară logic sau pe înţelesul celor a căror înţelegere nu depăşeşte nivelul uman… sau al celor care cred că îl pot obţine altfel decât arată dintotdeauna Predania Sfintei Biserici a lui Hristos. Fie ca toţi creştinii ortodocşi să se întărească pentru bătălia care îi aşteaptă, neuitând niciodată că în Hristos victoria este deja a
48
noastră.”11
Din problemele ecumenismului12
Groapa aceasta în care cad cei mai superficiali dintre cei interesaţi de teologia sau spiritualitatea ortodoxă se găseşte în special în adunările “ecumenice” şi în tot soiul de conferinţe, “refugii” şi alte asemenea. Întâlniri ca acestea sunt specifice Frăţiei englezeşti a Sfinţilor Alban şi Serghie, aşa cum reiese din periodicul lor, Sobornost. Spre pildă, putem citi textul unui discurs al unui presupus cleric despre Părinţii Deşertului: “Părinţii Deşertului pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi pentru noi toţi un loc minunat pentru o întâlnire ecumenică”13. Cum se poate ca vorbitorul să fie atât de naiv încât să nu ştie că Părintele pe care el doreşte să-l studieze va fi, ca şi ceilalţi Părinţi, îngrozit să afle că cuvintele lui sunt folosite pentru a învăţa arta rugăciunii pentru heterodocşi? La asemenea întâlniri “ecumenice” una dintre regulile de politeţe despre care heterodocşii nu au cunoştinţă este că prima condiţie pentru studierea Părinţilor este aceea de a avea aceeaşi credinţă ca şi Părinţii Ortodoxiei. Fără această condiţie prealabilă, toată învăţătura despre rugăciune şi dogme rămâne doar o amăgire, un mijloc pentru o altă scufundare a ascultătorului heterodox în propriile-i erori. Acest lucru nu este corect faţă de ascultător; nu este nici o dovadă de seriozitate din partea vorbitorului; este exact modul cum
11 Textul a fost preluat, cu mici modificări, din traducerea Mihaelei Grosu - Ortodoxia şi religia viitorului, FEP-Tipografia Centrală Cartea Moldovei, Chişinău, 1995, pp. 231-237.
12 Cum nu trebuie citiţi Sfinţii Părinţi
13Arhimandritul Demetrius Trakatelis, Sfântul Nil despre Rugăciune, Sobornost, 1966, Iarnă/Primăvară, p. 84.
49
nu trebuie să începem studiul sau să-i învăţăm pe alţii despre Sfinţii Părinţi.
În acelaşi periodic mai putem citi despre un “pelerinaj în Marea Britanie” unde un grup de protestanţi au participat la slujbele diferitelor secte iar apoi la o Liturghie ortodoxă, în care “Părintele a ţinut un cuvânt foarte clar şi edificator despre tema Euharistiei” (Sobornost, Vară, 1969, p. 680). Fără îndoială că, în cuvântul său, Părintele i-a citat şi pe Sfinţii Părinţi – dar nici în acest fel nu a reuşit să-i facă pe ascultători să înţeleagă ceva, ci doar i-a aruncat într-o şi mai mare confuzie dându-le de înţeles că Ortodoxia este doar una dintre sectele pe care ei le vizitau şi că învăţătura ortodoxă despre Euharistie îi poate face să înţeleagă mai bine slujbele lor anglicane sau luterane. Într-o relatare despre un “refugiu ecumenist” din acelaşi număr (p. 684), găsim o urmare a predicii despre “teologia ortodoxă” ţinută în condiţii asemănătoare. După ce au participat la o Liturghie Ortodoxă, refugiaţii au luat parte la un “serviciu Comunitar Baptist”, care a fost ca o respiraţie de aer proaspăt. Deosebit de înviorătoare a fost mica predică pe tema bucuriei Învierii. „Cei dintre noi care cunosc Biserica Ortodoxă au descoperit faptul că şi în cadrul unui serviciu Baptist a fost exprimat acelaşi adevăr”. Acei ortodocşi care încurajează un astfel de diletantism indiferent au uitat fără îndoială avertismentul scripturistic: Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (cf. Mt. 7,6) .
În ultima vreme, aceeaşi Frăţie şi-a dezvoltat diletantismul, adoptând ultima modă culturală, anume aceea de a include lecturi despre Sufism şi despre alte tradiţii religioase necreştine, care probabil că îmbogăţesc
50
“spiritualitatea” ascultătorilor într-o măsură mai mare decât a făcut-o până acum pentru ei Ortodoxia.
Aceeaşi atitudine coruptă poate fi văzută la un nivel şi mai complex în “declaraţiile de acord” care se publică din când în când în urma “consultărilor dintre teologi”, fie între Ortodocşi şi Romano-catolici, Ortodocşi şi Anglicani, sau alte combinaţii. Aceste “declaraţii de acord” pe teme precum “Euharistia” sau “natura Bisericii” sunt, din nou, un exerciţiu de politeţe “ecumenică” care nici măcar nu fac vreo aluzie la ideea de heterodoxie (numai dacă nu cumva “teologii ortodocşi” prezenţi nu ştiu ce vrea să spună acest cuvânt) încât, indiferent de definiţia dată unor asemenea realităţi la care se ajunge prin “acord”, heterodocşii vor rămâne aceeaşi “creştini” fără experienţa vieţii în Biserica lui Hristos, fiind lipsiţi deci de realitatea din ea. Asemenea “teologi” nu se dau înapoi nici de la a căuta vreun “acord” chiar asupra spiritualităţii însăşi, dacă există cumva vreuna, dar imposibilitatea unui asemenea acord se arată foarte evidentă… Cei ce pot crede, cum declară “Mesajul” oficial al “Simpozionului ortodocşilor şi cistercienilor” (Oxford, 1973), că monahii romano-catolici, ortodocşi şi anglicani simt o “unitate adâncă între ei, ca membrii ai unor comunităţi monastice cu diferite tradiţii bisericeşti”, în mod sigur se gândesc conform cu stricăcioasa înţelepciune a acestei lumi şi a modelor sale “ecumenice”, şi nu în acord cu tradiţia monahal-duhovnicească care insistă pe curăţia credinţei. Scopul lumesc şi tonul unor asemenea “dialoguri” este prezentat foarte clar într-un raport al aceluiaşi Simpozion, care indică faptul că acest “dialog” are de gând să se lărgească, pentru a include astfel şi monahismul necreştin, fapt care va permite “monahismului nostru de toate zilele
51
să se identifice, într-un fel, realmente cu monahismul budist şi hinduist”14. Oricât de sofisticaţi s-ar putea considera participanţii la Simpozion, diletantismul lor este cu siguranţă superior celui afişat de laicii protestanţi care se înfioară în egală măsură atât de serviciul comunităţii baptiste, cât şi de Liturghia ortodoxă.
Şi iarăşi, într-un periodic “ortodox”, găsim o relatare despre un “Institut Ecumenic pentru Spiritualitate” (Catolico-Protestanto-Ortodox) expusă la St. Vladimir’s Seminary din New York, unde a avut loc o conferinţă ţinută de iluminatul profesor ortodox Nicolae Arseniev, teolog cu vederi largi, asupra spiritualităţii creştine din Răsărit şi din Apus. Un preot ortodox a notat câteva impresii: “Una dintre cele mai izbitoare aserţiuni a fost aceea conform căreia există deja o unitate creştină în sfinţii tuturor tradiţiilor creştine. Ar fi interesant să încercăm să determinăm implicaţiile acestui lucru pentru o tratare a diviziunilor doctrinale şi instituţionale care, în mod clar, continuă să existe”15. Devierile doctrinale ale ecumeniştilor “ortodocşi” sunt destul de grave, dar, când se trece la spiritualitate, se pare că nu mai se ţine cont de nici o limită, manifestându-se o indiferenţă faţă de orice se spune sau se crede – un semn care arată cât de depărtată şi vagă a devenit tradiţia şi experienţa adevăratei spiritualităţi ortodoxe pentru “teologii ortodocşi” de astăzi. S-ar putea face foarte bine un studiu serios de “spiritualitate comparată”, dar acesta nu va duce niciodată la o “declaraţie de acord”. Să dăm doar un singur
14 Diakonia, 1974, nr. 4, pp. 380, 392.
15 Păr. Thomas Hopko, în St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, nr. 4, pp. 225, 231.
52
exemplu: primul exemplu de “spiritualitate Apuseană”, citat de Dr. Arseniev şi de aproape toţi ceilalţi, este Francisc din Assisi care, conform spiritualităţii ortodoxe, este un exemplu clasic de monah care a căzut în rătăcire duhovnicească şi în înşelare, fiind venerat ca sfânt numai pentru motivul că Apusul căzuse deja în apostazie pierzând criteriile ortodoxe ale vieţii duhovniceşti. În studiul nostru despre tradiţia duhovnicească ortodoxă16 va fi necesar să explicăm prin (intermediul contrastului) unde au rătăcit Francisc şi sfinţii din Apus de mai târziu; deocamdată, este suficient să arătăm că atitudinea de pe care se produc asemenea “institute ecumenice” şi “declaraţii de acord” este de fapt aceeaşi cu cea a diletantismului frivol, pe care l-am examinat mai sus, la un nivel mai popular.
Cea dintâi cauză pentru această atitudine spirituală patologică nu este probabil atât de mult aceeaşi cu atitudinea intelectualistă a relativismului teologic răspândit în cercurile “ecumenice”, cât este una mai gravă, ceva ce cuprinde întreaga personalitate şi modul de viaţă a celor mai mulţi “creştini” de azi. Se mai poate vedea o licărire a acestei atitudini în comentariul unui student ortodox de la “Institutul Ecumenic”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor [C.M.B], Elveţia. Vorbind despre valoarea “conflictului personal cu mulţimea de perspective pe care nu le-am experimentat niciodată”, el notează că “cele mai interesante discuţii (ce aveau ca temă
16 Deşi părintele Serafim şi-ar fi dorit ca acest text să fie o parte a unei cărţi despre studiul Sfinţilor Părinţi, al unei Patrologii, nu a mai apucat să finalizeze acest proiect. De aceea în text, acolo unde se referea la Patrologia sa, am folosit termenul studiu şi nu carte.
53
“Evanghelismul”) nu au avut loc în timpul sesiunii plenare, ci mai degrabă atunci când stăteau în faţa şemineului la un pahar de vin”17. Aceste remarci necugetate scot în evidenţă mai mult decât “delăsarea” vieţii contemporane; indică o întreagă atitudine modernă faţă de Biserică, de teologia şi practica sa. Dar aceasta ne aduce în faţă a doua cursă fundamentală pe care trebuie să o evităm în studiul Sfinţilor Părinţi.
17 St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, nr. 3, p. 164.
54
UN MĂREŢ CONDEI
A FOST OPRIT
Atunci când trăia, ieromonahul Serafim Rose nu a fost cunoscut în mod personal decât de câteva sute de persoane – cei care l-au cunoscut în San Francisco înainte de mutarea Frăţiei Sfântul Herman pe îndepărtatul şi împăduritul vârf de munte al schitului, cei care au făcut lungul şi uneori dificilul pelerinaj la Mănăstire precum şi alţii care au slujit pe teritoriul nostru misionar. Totuşi, mai multe mii de oameni l-au cunoscut prin cărţile şi articolele sale – un torent care, în ultimii săi nouăsprezece ani, se revărsa atât în limba engleză cât şi în limba rusă.
Aceste scrieri pot fi împărţite în două categorii majore: traduceri şi comentarii teologice. Dar înainte să le discutăm, este necesar să înţelegem câte ceva din duhul care le-a inspirat.
Deşi părintele Serafim şi-a pus mintea, sufletul şi inima în tot ce a scris, într-o o prelegere ţinută la Pelerinajul de iarnă Sfântul Herman de la Mănăstirea Sfânta Treime din New York în 1979 (publicată sub titlul “Ortodoxia în USA” în The OrthodoxWord, nr. 91, 1980) am găsit exprimată grija lui de căpetenie din toate cărţile sale: “Cum mai putem rămâne ortodocşi, dezvoltându-ne Ortodoxia împotriva duhului acestei lumi care ne atacă din toate părţile?” El se temea că “Ortodoxia din America, dacă e lăsată în voia ei, s-ar transforma pur şi simplu într-un «protestantism de rit răsăritean» – cu alte cuvinte ar păstra câte ceva din aspectele exterioare ale Ortodoxiei,
55
dar lăuntric nu ar fi foarte diferită de lumescul protestantism.”
Cum putem contracara influenţa lumescului în încercarea noastră de a-I urma lui Hristos? “Ducând o luptă duhovnicească interioară împotriva lumescului. (…) [Ortodoxia] este în primul rând a inimii, nu numai a minţii, ceva viu şi cald, nu abstract şi rece. (…) O persoană care ia în serios Ortodoxia, care începe cu adevărat să lucreze cu inima la înţelegerea ei, încercând să afle un nou de mod viaţă, dobândeşte cel puţin o parte din calitatea a ceea ce am putea numi mireasma adevăratului creştinism. (…) Acest tip de Ortodoxie nu poate fi dobândit peste noapte; e nevoie de suferinţă, experienţă, cercare. Dar înainte de toate, necesită hotărâre.”
El însuşi a recunoscut acest tip de “hotărâre” în vieţile sfinţilor; el credea că “dragostea pentru sfinţii lui Hristos e unul din criteriile adevăratei Ortodoxii” şi, din această pricină, a început să traducă numeroase astfel de vieţi de la care cititorii vorbitori de limba engleză să se inspire la fel ca şi el. În acest sens, printre eforturile sale e de remarcat Tebaida Nordului - o colecţie impresionantă de vieţi de sfinţi ai nordului Rusiei. A tradus de asemenea şi Vita Patrum de Sfântul Grigorie de Tours, făcând accesibilă pentru prima dată în limba engleză puţin cunoscutele vieţi de sfinţi din Galia secolelor V şi VI. Multe dintre acestea au apărut deja în The Orthodox Word şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, întreaga colecţie va fi curând gata de publicare în volum.
Un alt grup de sfinţi, care pentru noi sunt poate cele mai puternice exemple de astăzi ale creştinismului autentic născut din pătimire, este acela al Noilor Martiri ai Rusiei. Opus magnum-ul mănăstirii (650 de pagini) - Sfinţii Ruşi ai catacombelor - se compune în mare parte din materiale
56
traduse şi editate de părintele Serafim, care întotdeauna s-a inspirat în mare măsură din arzătoarea Ortodoxie a persecutatei Biserici din spatele Cortinei de Fier. În momentul morţii părintelui Serafim tocmai se finalizase tipărirea acestei cărţi, putând fi în scurt timp disponibilă.
În preocuparea sa pentru Ortodoxia autentică, părintele Serafim a accentuat importanţa de a fi “în acord” cu Sfinţii Părinţi. Acum câţiva ani, mănăstirea a publicat o foarte importantă carte, Sfântul Paisie Velicikovski – o cheie către o legătură cu Sfinţii Părinţii. Nefăcând chiar pură hagiografie, cartea descrie setea duhovnicească pentru o călăuzire practică care, spunea adesea părintele Serafim, trebuie să constituie pentru noi şi o motivare pentru citirea Sfinţilor Părinţi. Din această pricină, el era foarte doritor să facă disponibile scrierile unor Sfinţi Părinţi mai “moderni”. Cu câteva zile înainte de a merge la spital, terminase ultima secţiune a primei părţi a cărţii Episcopului Teofan - Calea spre mântuire18, care va fi şi ea disponibilă într-un format de buzunar. O altă serie la care lucrase părintele Serafim se numeşte “Legăturile noastre vii cu Sfinţii Părinţi” – relatări ale unor scriitori şi personalităţi ortodocse contemporane care pot fi numiţi “eroi duhovniceşti” ai zilelor noastre.
De asemenea, părintele Serafim a tradus şi a scris articole despre Părinţii Bisericii primului mileniu, în special despre Sfântul Simeon Noul Teolog (publicată de Frăţie sub titlul Păcatul lui Adam), Fericitul Augustin şi alţii. Totuşi, cea mai importantă contribuţie a sa, din demersul său de a face disponibile în limba engleză texte teologice ortodoxe, este traducerea cărţii părintelui Mihail
18 Carte tradusă şi în limba română de Arhim. Paulin Lecca, Editura Regia Autonomă, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999.
57
Pomazanski - Teologia Dogmatică Ortodoxă. Părintele Serafim o privea ca pe o capodoperă; este în întregime neacademică, oferind o indispensabilă explicaţie a Credinţei Ortodoxe. Prin pronia divină, părintele Serafim a reuşit să facă pe perioada verii corecturile finale, rămânând doar să fie publicată.
Era conştient şi de nevoia unor comentarii ortodoxe la Scriptură. Comentariile Arhiepiscopului Averchie la Apocalipsă, traduse tot de el, sunt publicate acum în serial în The Orthodox Word. Nădăjduim că va putea fi publicată şi seria de prelegeri despre Cărţile lui Daniel şi Geneza, ţinute la Pelerinajele de vară Sfântul Herman. Prelegerile despre Cartea Genezei constituie rezultatul unor cercetări pregătitoare pentru o carte despre viziunea ortodoxă asupra creaţiei. Şi aceasta, cu voia lui Dumnezeu, va fi tipărită în viitorul apropiat.
Alte două cărţi semnate de părintele Serafim au o importanţă specială pentru vremurile noastre: Ortodoxia şi religia viitorului şi Sufletul după moarte19. Prima este o colecţie impresionantă de eseuri care analizează întregul fenomen modern al anti-Creştinismului – proliferarea religiilor orientale şi a duhului vremii, care şi-au pregătit terenul pentru o acceptare pe scară largă. Această carte este o sărbătoare atât pentru intelect cât şi pentru suflet, provocând şi stimulând gândirea, înfricoşătoare uneori şi în permanenţă apocaliptică, inspirată în acest sens dintr-un pasaj scripturistic: Copii, este ceasul de pe urmă (I Ioan 2, 18).
Sufletul după moarte a fost scrisă la cererea mai multor oameni din Biserică - preoţi, ierarhi şi alţii, care doreau să vadă o prezentare concisă a învăţăturii
19 Ambele traduse şi în româneşte.
58
tradiţionale a Bisericii legată de ceea ce se întâmplă după moarte. În această lucrare, părintele Serafim a inclus şi o fascinantă interpretare ortodoxă a concepţiilor moderne despre “perioada de după moarte”, “ieşirea din trup”, respectiv diferitele experienţe oculte şi paranormale. Scrisă într-o manieră sobru-academică, această carte a răspuns la întrebările mai multor oameni, chiar şi din rândul heterodocşilor interesaţi de o învăţătură autentic-creştină despre acest subiect. (...)
În acest deceniu, al optulea din cel de-al doilea mileniu după Hristos, Ortodoxia a pierdut o puternică voce. Dar această pierdere nu este definitivă, deoarece, atâta timp cât scrierile sale vor continua să fie publicate, părintele Serafim poate atinge şi acum sufletele multora…
Părintele Alexie Young
59
SCRISORI MISIONARE
Corespondenţa de 12 ani dintre
ieromonahul Serafim Rose şi părintele Alexie Young
Prezentare
Cu publicarea acestui volum de scrisori adresate între 1970 şi 1982 de către regretatul ieromonah Serafim (Rose) părintelui Alexie Young, cititorului i se dă ocazia de a intra puţin în atmosfera relaţiilor dintre un părinte duhovnicesc şi un fiu al său şi, de asemenea, poate cunoaşte, prin intermediul materialului epistolar, cum a decurs o împreună-lucrare dintre doi oameni implicaţi activ într-o lucrare misionară a Bisericii Ortodoxe pe tărâm american.
Dacă aceste scrisori nu ar fi decât o reamintire a unor timpuri trecute, un memento al unei relaţii care, indiferent de semnificaţia ei pentru cei pomeniţi în ele, nu ar avea relevanţă decât pentru aceştia, şi nu pentru toţi ceilalţi care i-au cunoscut fie pe unul fie pe celălalt, atunci nu ar avea nici un sens ca aceste scrisori să fie publicate. De fapt, aceste scrisori ne ajută să discernem şi să aplicăm o serie de principii ale modului de viaţă creştin-ortodox. Ele ne arată, de asemenea, că misiunea ortodoxă nu este rodul unei teoretizări abstracte, ci al unei lupte duhovniceşti, prin urmare, al unei învăţături puse în practică. Scrise de-a lungul unui deceniu şi ceva şi acoperind o mare varietate
60
de subiecte, aceste scrisori oferă o adevărată relatare a unei atente şi înţelepte lucrări de “îndrumare” a unui de curând-convertit la Ortodoxie, de la primele mişcări “cu paşi de copil” în viaţa în Hristos, până la sporirea în credinţă şi maturitate duhovnicească spre o mai mare statornicie a sufletului şi o dorinţă de împreună-împărtăşire cu ceilalţi de comorile Credinţei.
Aceste scrisori nu încetează să aibă o relevanţă chiar şi astăzi, părând a fi scrise în zilele noastre. Deşi părintele Serafim abordează teme şi evenimente care au avut loc în viaţa Bisericii de acum mai bine douăzeci ani, el face acest lucru într-un mod de natură să îi ofere cititorului o perspectivă clară şi matură – o cale cu adevărat creştină de a aprecia oamenii şi evenimentele dintr-un punct de vedere obiectiv al istoriei şi al principiilor duhovniceşti, şi nu din acela al unor cercuri bisericeşti ce adesea doar pălăvrăgesc cu pasiune. Valoarea nepreţuită a acestor scrisori le face să nu-şi piardă astăzi din caracterul lor instructiv din vremea scrierii lor.
Născut în 1934 şi crescut într-o familie protestantă, Eugene Rose, viitorul părinte Serafim, a fost încă din tinereţe dăruit cu calităţi intelectuale deosebite, în vremea aceea fiind înclinat către filosofie. În momentul când a ajuns la Colegiu, tânărul Eugene Rose deja respinsese Creştinismul pe care, într-un fel sau altul, îl cunoscuse încă din copilărie, îndreptându-se către ştiinţă şi filosofie. În vremea studenţiei, ca mulţi alţi tineri, a continuat să caute sensul vieţii – o căutare plină de pasiune şi chiar de chinuri sufleteşti. Dorinţa lui fierbinte de a şti pentru ce ne-am născut l-a dus spre multe căi dintre care cele mai multe s-au sfârşit în dezamăgiri dureroase: raţionalism ştiinţific, tradiţii chinezeşti, Budismul Zen, nihilism, ateism, estetism, hedonism.
61
După ce a absolvit Colegiul, s-a înscris la secţia de limbi orientale din California University-Berkley, absolvind-o în 1961.
La începutul anilor ’60 a început să frecventeze slujbele Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei. Nu după mult timp a început să înţeleagă că se află pe calea găsirii limanului duhovnicesc pe care îl căuta cu disperare de atâta vreme. Găsirea lui Hristos şi convertirea la Ortodoxie a fost făcută din toată fiinţa, desăvârşit. Sinceritatea pocăinţei sale a fost marcată în primul rând de puterea hotărârii de a-şi supune întreaga fiinţă voinţei lui Dumnezeu şi cugetului Bisericii.
Astfel s-a pus început unei extraordinare demonstraţii de putere a lucrării harului dumnezeiesc în viaţa umană. Mândria intelectuală şi intoleranţa, mânia şi nerăbdarea, complicaţiile psihologice şi sentimentale, care mergeau adesea mână în mână cu darurile pe care le avea tânărul Eugene Rose, au fost de cele mai multe ori înfrânate, domolite şi vindecate. Maica Domnului, la care avea o mare evlavie, l-a ajutat să-şi întărească duhul de pocăinţă pe care-l dobândise, încurajându-l în lupta sa. La puţin timp după convertire, el i se ruga fierbinte să-l ajute să-I slujească lui Dumnezeu. Nimeni, uitându-se la mulţimea faptelor sale lăsate în urmă după moartea sa, nu se poate îndoi de faptul că Maica Domnului i-a ascultat rugăciunea.
Ca unul ce încă era nou-convertit, Eugene s-a înscris la cursurile de teologie pe care Sfântul Ioan Maximovici le ţinea în San Francisco. Ca citeţ la Catedrală, evlavia sa a sporit în cadrul ciclului dumnezeieştilor slujbe cărora li s-a dăruit din tot sufletul, din toată inima şi din tot cugetul, având marea cinste să se afle adesea în prezenţa Sfântului Ioan pe care l-a avut şi ca pildă de urmat, până ce sfântul
62
arhiereu a trecut la Domnul în 1966. În acel an, Eugene vindea cărţi şi icoane ortodoxe într-un mic magazin de lângă Catedrală. Alături de Gleb Podmoşenski (ulterior - după tunderea în monahism - cunoscut sub numele de părintele Herman), au fost primii membrii ai frăţiei Sfântul Herman. Ei au început prin a edita o revistă misionară de limbă engleză, The Orthodox Word [Cuvântul Ortodox], prin care au tipărit vieţi de sfinţi, texte patristice şi articole sau comentarii asupra unor teme duhovniceşti contemporane. Dorinţa lor de a se muta din San Francisco cu scopul de a trăi o viaţă liniştită, “pustnicească”, de rugăciune şi muncă, s-a împlinit chiar o dată cu prima scrisoare publicată în acest volum.
Odată stabiliţi în îndepărtatele păduri din Nordul Californiei, aproape de micul cătun Platina, părintele Serafim a dus o viaţă de rugăciune stăruitoare, care îl hrănea în munca sa de autor şi traducător – o muncă desfăşurată în mijlocul celorlalţi care lucrau alături de el. Trăind fără electricitate, apă curentă sau telefon, chiar cele mai simple sarcini cereau mult timp şi efort, dar, cu toate acestea, asprimea unei astfel de vieţi îi dădea realităţii imediate a vieţii de zi cu zi un caracter urgent.20
Deşi fraţii se mutaseră din oraş în căutarea liniştii şi a singurătăţii, cu trecerea timpului, s-au trezit sub ochii credincioşilor într-o măsură pe care nici nu o anticipaseră, nici nu o doriseră. După ce părintele Herman şi părintele Serafim au fost hirotoniţi preoţi, ei au devenit mai cunoscuţi ca niciodată. Oamenii veneau din ce în ce mai
20 Adică părintele Serafim se folosea aproape numai de ceea ce venea din ‘mâna’ lui Dumnezeu, trăind mai mult din darurile Lui, fapt care conferea vieţii sale şi mediului în care trăia un caracter genuin, autentic, necontrafăcut.
63
mult la ei, le răpeau tot mai mult timp, iar părintele Serafim mai era implicat şi în viaţa bisericească precum şi în diferite activităţi din afara mult-doritei sale pustii a liniştei. De atunci şi până la moartea sa în 1982, munca de scriere şi de traducere şi-a continuat-o în mijlocul responsabilităţilor din ce în ce mai mari din interiorul mănăstirii, în misionarismul de pe tărâm american, care izvorau din jurul ei şi sub presiunile din ce în ce mai mari venite din partea unor grupări nesănătoase din interiorul vieţii Bisericii americane.
Sub nici o formă nu se poate spune că părintele Serafim a fost un renegat care se credea deasupra oricăror legături, acţiuni sau obligaţii ale vieţii bisericeşti. De la convertire şi până la moartea sa, a fost un susţinător credincios al Bisericii Ruse din Diaspora. Nu s-a putut observa la el vreo urmă de fanatism, din contră, întotdeauna se arăta deschis tuturor creştinilor ortodocşi care veneau la el cu bună-credinţă şi cu inima deschisă; fanatismul unora i se părea lamentabil şi plictisitor. Calea sa se lega foarte strâns de aceea a primilor săi dascăli într-ale Credinţei, printre care se aflau: Sfântul Ioan Maximovici, Schimonahia şi Stareţa Ariadna (de la Mănăstirea Maicii Domnului a Vladimirului din San Francisco) şi alţii. Ca şi Sfântul Ioan, părintele Serafim era un ortodox adevărat şi un credincios universal cu suflet sobornicesc, iubind tot ce găsea bun în fiecare Biserică naţională, fără să-şi fabrice un amestec pe gustul său.
Supus autorităţii bisericeşti reprezentate de arhipăstorii şi dascălii săi întru Credinţă (incluzând pe unul dintre apropiaţii săi cei mai importanţi, răposatul Arhiepiscop Antonie de San Francisco), părintele Serafim s-a opus întotdeauna oricărei intenţii de a crea în viaţa Bisericii vreo partidă de vreun fel sau vreun duh
64
schismatic. Era foarte conştient de mulţimea pericolelor ce puteau veni de oriunde - fie din stânga, fie din dreapta nevoitorului creştin, în acest veac de slăbire şi dezorientare duhovnicească – îndemnând în permanenţă pe ceilalţi să ţină în toate lucrurile calea de mijloc sau cea “împărătească” şi să încerce întotdeauna să ţină linia trasată de îndrumătorii mai bătrâni şi mai înţelepţi, punând accent pe răbdare, echilibru, sobrietate, tărie, smerenie şi ascultarea de sfatul unor oameni de încredere.
În vremea primilor ani de viaţă ortodoxă, părintele Serafim a avut deosebitul prilej să vadă ce înseamnă a te supune cu totul lui Hristos. În Ioan Maximovici vedea o persoană despre care efectiv se poate spune că nu mai era el cel care trăia, ci Hristos era Cel Ce trăia în el. În Stareţa Ariadna, Arhiepiscopul Averchie (din Mănăstirea Sfânta Treime), Protoprezbiterul Mihail Pomazansky şi în alţii, el a văzut bărbaţi şi femei care s-au pătruns cu adevărat de o vie tradiţie duhovnicească care le pătrundea fiinţa, precum şi tot ceea ce lucrau. El şi-a dat seama foarte clar că cel ce doreşte să meargă pe calea lui Hristos nu poate să o facă având vreun duh de revoltă care implică, desigur, impunerea propriei voinţe, a “opiniei” personale, cârtirea, condamnarea celorlalţi ori altă patimă de care sufletul se leagă mai mult decât de Hristos. Unitatea lui de măsură în asemenea cazuri era una simplă: orice tendinţă sau acţiune care putea da naştere vreunui duh de cârteală, de învârtoşare a inimii sau de îndreptăţire de sine care slăbea pocăinţa şi ocara de sine, este de la bun început greşită, indiferent cât de dreaptă sau raţională ar părea în ochii altora.
Cu siguranţă că în timpul ultimilor ani ai vieţii părintelui Serafim, ispitele de-a dreapta se înmulţiseră în viaţa bisericească mai mult ca oricând, astfel că el
65
începuse să vorbească despre “boala corectitudinii”, care ataca o mulţime de oameni şi care îi transforma în specialişti în teologie, eclesiologie, drept canonic şi alte discipline zise “fundamentale”.
Cu mult înaintea altora, părintele Serafim semnalase o problemă foarte dificilă şi foarte periculoasă, pe care el a numit-o “marele conflict al vremilor noastre - Ortodoxia minţii versus Ortodoxia inimii”. El nu negase niciodată existenţa unor probleme serioase în viaţa bisericească, dar simţea, cu o îngrijorare crescândă, că ceva nu mergea în mulţimea “răspunsurilor” la această problemă, aşa cum vedem şi în Scrisorile sale.
În acelaşi timp, “râvna fără cunoştinţă” nu era singura cursă care ameninţa Ortodoxia în America. În vremea aceea, Creştinismul Ortodox era, ca şi acum, o prezenţă discretă în viaţa americană, înconjurată la rândul ei de alte credinţe şi filosofii adesea indiferente sau chiar vădit ostile Ortodoxiei tradiţionale. Emigranţii ortodocşi care au venit în America în prima jumătate a secolului XX erau în cea mai mare parte ţărani săraci din Rusia, Europa de Est şi Grecia, nerăbdători să-şi găsească cât mai repede un nou adăpost. Câţiva dintre ei erau capabili să le explice credinţa lor prietenilor americani; dar şi mai puţini erau aceia care realizau faptul că dorinţa lor de a se potrivi culturii americane îi expunea unor pericole foarte grave. Tradiţia ortodoxă era [pentru cei ce veneau în America - n. tr.] din ce în ce mai puţin înţeleasă.
În timpul vieţii părintelui Serafim, această pierdere a “miresmei Ortodoxiei” a afectat inevitabil şi într-o măsură destul de mare viaţa bisericească, iar el pe bună dreptate a avertizat asupra periculoaselor relativizări a nepreţuitei moşteniri a Credinţei ortodoxe. În arhitectura bisericească, băncile, orga şi dulamele coriştilor au înlocuit tradiţionala
66
atmosferă a cultului ortodox, înlocuind-o cu moda amestecurilor hibride protestante şi catolice. În studiile de seminar, hiper-criticismul la modă şi inovaţiile liturgice au înlocuit “demodatele” metode ale învăţământului ortodox tradiţional, atâta timp cât profesorii şi studenţii au fost prinşi în modele deja depăşite din teologia heterodoxă. Veşmintele clerului, obişnuite în Lumea Veche, au fost înlocuite şi ele, fiind considerate nepotrivite pentru scena americană, de aceea în locul lor au apărut gulerele romane ale preoţilor fără barbă. Printre mulţi dintre ierarhi şi clerici, în general, a existat un vădit duh anti-monahal. Iar lista poate continua. Aceste ispite de-a stânga – venite din duhul acestei lumi şi al prinţului acesteia – s-au proliferat alături de cele de-a dreapta – adică cele ale falsei evlavii şi ale „corectitudinii”.
Împreună, toţi aceşti factori au dat naştere unei vieţi bisericeşti de cele mai multe ori nestatornice care se expunea cu uşurinţă la influenţa nefastă şi modele spiritualităţii heterodoxe, ale sociologiei şi psihologiei, nefiind în general înclinată să-şi afle remediile în ethosul monastic, ascetic şi patristic care de secole a ancorat viaţa ortodoxă în Lumea Veche.
De aceea, în aceste scrisori, ca şi în celelalte cărţi ale sale, părintele Serafim nu avertiza numai asupra “râvnei fără cunoştinţă”. El vorbeşte, adesea pe un ton destul de aspru, împotriva falsului liberalism, la fel de periculos în lupta pentru mântuire.
Nu putem nega faptul că în anii ce au trecut de la moartea părintelui Serafim s-au văzut unele tendinţe polarizante, fragmentare şi schismatice care se înrăutăţeau tot mai mult atât în America cât şi peste graniţele ei. Citind aceste scrisori nu putem să nu simţim avertismentul său şi să fim sensibilizaţi de el.
67
În tot cuprinsul scrisorilor, părintele Serafim accentuează mai multe teme pe care el le credea a fi esenţiale pentru oricine doreşte să înveţe să trăiască în Hristos, indispensabile unui început în Hristos, care se vrea să fie roditor. De asemenea, acestea sunt şi indicatoare indispensabile pe “calea cea împărătească”, a echilibrului dintre diferitele extreme – spirituale, personale sau istorice.
El vorbea adesea de nevoia de “mai multă inimă şi mai puţină minte”. Viaţa în Hristos nu este un demers intelectual, ci un proces profund, de multe ori dureros, de pocăinţă şi înnoire. Părintele Serafim însuşi era un bun exemplu de intelectual dificil care găsise în Ortodoxie cheia deschiderii unei inimi arzătoare şi adesea chinuite, cheia unirii puterilor minţii şi ale inimii într-o lucrare duhovnicească plină de roade, întâi asupra lui însuşi şi apoi asupra celorlalţi.
Creştinismul ortodox trebuie să fie un mod de viaţă. El nu este o religie de duminică dimineaţă, pe care o putem pune într-un colţ în timp ce ieşim pe porţile bisericii la sfârşitul slujbelor. Ea trebuie să cuprindă întreaga noastră concepţie de viaţă asupra propriei persoane, asupra fraţilor noştri şi a lumii în general, într-un cuvânt, să afecteze radical viaţa de zi cu zi.
Viaţa în Hristos poate fi adesea una dificilă, dar nu complicată. O smerită autocritică21, o atenţie la propriile păcate fără a judeca pe fratele nostru, participarea la dumnezeieştile slujbe, rugăciunea regulată, deasa mărturisire şi primirea Sfintei Împărtăşanii, citirea Sfintelor Scripturi şi a cărţilor duhovniceşti – aceste mici osteneli, practicate frecvent, toate parte integrantă a vieţii
21 Sau, în perspectiva Părinţilor Filocalici: osândirea de sine [n. tr.].
68
tradiţionale ortodoxe, vor aduce treptat schimbări profunde în minte şi inimă.
Nu există scurtături. Nu există “îndumnezeire pe moment - scrie el. Trebuie să avem hotărâre”.
Viaţa în Hristos este un proces de schimbare şi sporire în acelaşi timp, hrănit de harul dumnezeiesc şi întemeiat pe pocăinţă. Trebuie să ajungem la măsura lui Hristos devenind fii responsabili ai Bisericii, nu numai primind în dar, ci şi fiind capabili şi doritori să dăruim.
Părintele Serafim înţelegea foarte bine problemele omului contemporan. Dar vedea foarte clar că răspunsurile la problemele respective se găsesc la Dumnezeu şi că nici o piedică nu-i atât de mare pentru a afla mila şi harul Tatălui nostru Cel iubitor din Ceruri.
Rugăciunea, nevoinţele şi experienţa duhovnicească l-au înzestrat pe părintele Serafim cu o credinţă puternică în Pronia lui Dumnezeu; el niciodată nu s-a lăsat atras prea mult de lucrurile trecătoare. El reamintea în permanenţă tuturor că viaţa e grabnic trecătoare, că nimic din cele lumeşti nu dăinuie după moarte şi că întotdeauna trebuie să cugetăm la scopul principal al vieţii – dobândirea Împărăţiei Cerurilor – fără să ne abatem nici la stânga, nici la dreapta. Viaţa sa pământească a fost scurtă – numai 48 de ani – dar de îndată ce şi-a oferit inima sa lui Dumnezeu, el a trăit numai şi numai pentru El, lucrând neobosit ca ceilalţi să poată găsi acelaşi Adevăr pe Care el a ajuns să-L iubească.
Nădejdea şi rugăciunea părintelui Serafim pentru toţi cei ce vor citi această carte poate fi exprimată în cuvintele pe care el le-a scris cândva unei mici şi aproape necunoscute misiuni din Nordul Californiei, unde o mână de oameni se adunau zilnic într-o capelă improvizată în casa cuiva, loc în care se săvârşeau slujbele dumnezeieşti:
69
„Fie ca bucuria Mântuitorului nostru cel Înviat să se reverse peste voi în aceste luminate şi strălucitoare zile ale Paştelui, iar harul pe care l-aţi primit ca pe un dar de la El, să-l păstraţi pentru totdeauna! Să nu vă biruiască nici o ispită, nici întunericul să nu vă umbrească calea şi nici ispita să nu vină asupra voastră fără ca voi să vă întoarceţi faţa către Atotmilostivul Hristos, Care a călcat moartea şi a biruit puterea diavolului. Rămâneţi în harul lui Hristos şi El vă va călăuzi pe toţi la mântuire. Amintiţi-vă de sfârşitul vieţii voastre, de Ziua neînserată a Împărăţiei lui Hristos, şi veţi cunoaşte pentru ce trăiţi şi pentru ce vă osteniţi. Hristos a înviat!”
Schimonahia Teadelfia,
Sfânta Mănăstire Apostolul Pavel
70
CUM A ÎNCEPUT TOTUL…
Părintele Alexie Young
CALEA PE CARE EU ŞI FAMILIA MEA am urmat-o intrând în Biserica Ortodoxă a coincis cu o perioadă de timp când părintele Serafim şi părintele Herman începuseră cu multe eforturi să-şi împlinească visul – o mănăstire în genul schiturilor ruseşti din secolul XIX. În momentul în care această corespondenţă a început, părinţii deja aveau câteva luni de retragere în rugăciune pe vârfurile munţilor împăduriţi de lângă Redding, California.
Pe părinţii Herman şi Serafim i-am întâlnit prima dată în 1966, când ţineau un magazin cu cărţi şi icoane în apropierea Catedralei Doamnei Noastre “Bucuria Celor Necăjiţi” din San Francisco (o biserică a Diasporei ruseşti). Cu toate că nu erau tunşi în monahism, ei primiseră binecuvântare de la Arhiepiscopul Ioan Maximovici (canonizat în 1994) pentru a forma o frăţie laică sub patronajul Cuviosului Herman de Alaska, un simplu monah rus care a trăit în insula Spruce cu 150 de ani în urmă; Sfântul Herman a fost canonizat în vara anului 1970. În acest timp, părinţii publicau The Orthodox Word într-o cămăruţă din spatele magazinului. Era evident pentru orice vizitator care trecea pe acolo (eu eram unul dintre ei) că acest magazin devenise deja un centru liber, deschis atât bărbaţilor cât şi femeilor care erau de acelaşi cuget, atât convertiţi cât şi ruşi, însufleţiţi de o atitudine
71
mult mai serioasă faţă de o Ortodoxie înţeleasă ca mod de viaţă.
Mi-amintesc de prima dată când am intrat în magazin. Cărţi şi icoane aşezate pe rafturi umpleau tejghelele acoperite cu sticlă. Am mirosit imediat o combinaţie curioasă, dar plăcută, de mirosuri: cerneala tiparniţei, supa de varză şi urmele de fum de tămâie. În spatele tejghelei stătea un tânăr înalt, subţirel, mergând pe treizeci de ani, bine ras, îmbrăcat în haine lumeşti, palid, puţin murdar, cu ochi adânci şi profunzi. De îndată ce a aflat că sunt romano-catolic a început la modul cel mai direct şi serios să-mi vorbească despre Ortodoxie. Mi-amintesc cu deosebire cum îmi vorbea, plin de o simţire a cuvintelor sale, dar şi cu severitate, de adevărata atitudine pe care trebuie să o avem faţă de Maica Domnului, şi despre cum Biserica Romano-catolică a stricat adevărata ei imagine, atribuindu-i Fecioarei mai mult decât trebuie. Am fost puţin surprins, dar nu ofensat totuşi, fiindcă sinceritatea omului era evidentă. Niciodată nu auzisem că Maica Domnului e văzută diferit de ortodocşi şi de catolici. Şi nici nu am auzit pe cineva vreodată vorbind cu o asemenea autoritate despre erorile Bisericii Romei. Nu eram fericit în Romano-catolicism şi căutam cu tot dinadinsul o expresie “mai adevărată” a Creştinismului, dar nimeni, niciodată, n-a vorbit cu mine aşa de serios despre ceea ce nu e în regulă cu Biserica Romano-catolică.
Acest om era Eugene (ieromonahul Serafim de mai târziu) Rose. În timp ce vorbea cu mine, se auzeau zgomote şi cuvinte înăbuşite din camera din spate, separată de magazin printr-o perdea improvizată. Deodată, se arătă un cap din spatele perdelei – un om cu ochelari şi cu o barbă subţire şi înmănuncheată, care îi spunea lui Eugene ceva în limba rusă.
72
Acesta era Gleb (ieromonahul Herman de mai târziu) Podmoşenski.
În camera de dincolo am reuşit să disting o presă, iar într-un colţ o icoană cu o candelă arzând deasupra ei.
Întâlnisem atunci doi oameni care aveau să exercite cea mai mare influenţă asupra vieţii mele, fiecare în modul său personal.
Când am părăsit magazinul, m-am gândit: am dat peste ceva, nu alta! Acest mic magazin şi aceşti doi oameni, rupţi din altă lume - de modă veche, viguroşi şi autentici – neinteresaţi în mod deosebit de lumea de lângă ei… Voiam să ştiu mai multe despre lumea lor, dar cu excepţia câtorva lecturi ocazionale, a unor reviste şi cărţi ortodoxe, nu m-am apropiat cu seriozitate de Ortodoxie decât abia peste patru ani.
În Marea Sâmbătă din anul 1970, i-am întâlnit din nou pe Gleb şi Eugene. După multe frământări, eu şi soţia mea ne-am hotărât să ne convertim la Ortodoxie. În dimineaţa următoare am participat la Sfânta Liturghie de la Catedrală, iar la sfârşit, ne-am dus să-l întâlnim pe Arhiepiscopul Antonie de San Francisco. Când i-am spus că vrem să devenim ortodocşi a chemat doi oameni pentru a vorbi cu noi, Eugene şi Gleb!
Un subdiacon care ni i-a prezentat, ne-a şoptit la ureche cu asprime, spunându-ne să nu vorbim cu ei prea mult, pentru că postesc încă din Marea Vineri şi că există un obicei monahal conform căruia nu trebuie să întrerupi acel post până la Împărtăşania din Marea Sâmbătă, astfel că erau pe deasupra flămânzi şi însetaţi.
Părinţii ne-au dus pe o bancă în aripa dreaptă a bisericii, aproape de partea altarului unde era şi icoana Sfântului Nicolae. În ciuda faptului că maniera de a vorbi a părintelui Serafim nu mai era atât de severă ca atunci când l-am întâlnit prima dată, el încă îşi păstra o vigoare
73
nelipsită de o anume discreţie. Cei doi oameni au început să ne pună o ploaie de întrebări: “Aşa, de ce vreţi să deveniţi ortodocşi? Ştiţi ce înseamnă asta? Care e diferenţa dintre Ortodoxie şi Romano-catolicism? De ce vreţi să vă alăturaţi Bisericii Ruse din Diaspora şi nu altei Biserici? Nu ştiţi că noi suntem o Biserică mică şi prigonită a exilului? Toţi ne urăsc şi râd de noi. De ce vreţi să vă alăturaţi unei Biserici ca aceasta? Oare ştiţi voi cu adevărat ce se întâmplă în timpul Sfintei Liturghii?” şi aşa mai departe. Aproape că ne descurajam. Ne gândeam că, într-un fel sau altul, vom fi întâmpinaţi cu braţele deschise, ca şi când Biserica ne-ar fi aşteptat de secole; în schimb, ne-am trezit la interogatoriu! A fi ortodox, începeam eu să înţeleg, nu era un lucru uşor. În această Biserică trebuia neapărat să înţelegi cu adevărat şi să crezi unele lucruri. Nu puteai să crezi aşa o sumă de învăţături care ţi se propuneau. Aceasta era spiritualitate adevărată. Am fost impresionat, dar mi-a fost şi un pic teamă, simţind că sunt provocat.
Cred că trecusem testul, deoarece părinţii ne-au spus că-i vor comunica Arhiepiscopului situaţia noastră şi vor obţine binecuvântarea sa pentru ca noi să fim primiţi în Biserică.
Cred că nu e de puţin folos să precizez cititorului faptul că eu şi soţia mea, Susan, aveam amândoi în acea vreme douăzeci şi nouă de ani şi eram căsătoriţi de cinci ani. Eu am fost crescut în Romano-catolicism, iar Susan era membră a bisericii Episcopale, iar în anii de facultate s-a convertit la Catolicism. Până atunci, dăduse naştere unui singur copil, Ian, care împlinise patru ani. Eu eram profesor într-o şcoală primară, având în spate studii de jurnalistică.
În acea Sâmbătă Mare, acum treizeci de ani, părinţii mi-au sugerat să corespondăm cu ei, la schitul lor din munţi, pentru a ne pregăti să intrăm în Sfânta Ortodoxie. Voiau în special să le punem întrebări despre Credinţă.
74
Părintele Serafim ne-a îndemnat să citim cartea Războiul nevăzut care, spunea el, ne va ajuta să venim cumva cu picioarele pe pământ. Ne-a mai îndemnat în special să nu ne minunăm prea mult de bogăţia şi frumuseţile exterioare ale Credinţei – oricât de frumoase şi de importante ar fi ele – ci să purcedem imediat la lucrarea de sporire duhovnicească, care înseamnă luptă, disciplină şi suferinţă… care vine dintr-o lucrare sinceră pe care o realizăm cu noi înşine.
Corespondenţa a început. Urma să dureze doisprezece ani frumoşi, până la moartea prematură a părintelui Serafim în 1982. Scrisorile, scrise la modul foarte sincer, au o prospeţime remarcabilă, pentru faptul că nefiind scrise pentru publicare, reprezintă răspunsuri relativ spontane şi directe la întrebările mele sau, după caz, răspunsuri la unele provocări contemporane din Biserică. Astfel că aceste scrisori nu se înscriu în categoria scrierilor bine lucrate ale părintelui Serafim. Cu toate acestea, ele constituie o contribuţie importantă la înţelegerea creştinismului ortodox, a Ortodoxiei ca mod de viaţă, şi pot fi citite pur şi simplu ca un comentariu la anumite evenimente din scena istoriei Bisericii Ortodoxe contemporane.
În ciuda avertismentelor părintelui Serafim legate de chestiunea apropierii excesive de elemente exterioare, cele mai multe din întrebările noastre au avut de-a face într-o măsură oarecare cu lucrurile exterioare. Oricum, am vrut să tragem un real folos sufletesc, şi să arătăm că aparţinem şi noi de o Biserică. Din fericire, părintele Serafim a înţeles că acesta era un pas de copil în Credinţă, astfel că a fost foarte răbdător cu nesfârşitele noastre nelămuriri legate de practicile elementare. Prima lui scrisoare a sosit chiar cu o săptămână şi ceva înainte ca noi să fim primiţi
75
în Biserica Ortodoxă, la Catedrala din San Francisco. Această scrisoare e un exemplu al dorinţei sale de a ne ajuta să înţelegem duhul din spatele literei şi al legii. L-am întrebat în special despre Taina Mărturisirii, despre post, despre controlul naşterilor. Cum nu se putea mai bine, legat de ultima temă, părintele Serafim ne-a dat cel mai strict şi cel mai înalt standard de urmat. Dar în conversaţia care a urmat, el ne-a mai îndemnat să consultăm un preot căsătorit pentru a afla dacă există şi unele pogorăminte. Ne-a explicat că, fiind monah, el nu ştia aproape nimic despre viaţa de familie – sau despre relaţiile dintre bărbat şi femeie în general – şi, oricum, nici nu prea a avut ocazia.
L-am întrebat de asemenea despre modul cum înţeleg eu atitudinea Bisericii din Diaspora care, ziceam eu, este uneori neînţelegătoare cu alte Biserici Ortodoxe (o problemă care nelipsită de importanţă pentru un nou-convertit, ridicată adesea într-o societate atoate-tolerantă unde se consideră nepoliticos să critici credinţa religioasă a celui de altă religie, indiferent de persoana sa sau de cât este de bizară sau neobişnuită aceasta). Nădăjduiesc că înţeleptele răspunsuri ale părintelui Serafim vor rezista în timp; este o atitudine echilibrată şi bine gândită a unei probleme care din 1970 a devenit din ce în ce mai dramatică…, este vorba de acele dioceze care s-au înscris în cursa modernismului, inovaţiilor şi reformei.
În aceasta, ca şi în multe alte scrisori de-ale lui, părintele Serafim nu dădea niciodată ordine, nu insista niciodată pe supunerea oarbă şi, cu deosebire, nu mi-a sugerat niciodată că aş fi cumva naiv sau stupid (cu toate că adesea am fost). El îmi arăta pur şi simplu învăţătura Bisericii, crezând că aceasta, în sine, este destul convingătoare. Mai scrisese că, în tinereţe, fusese cucerit
76
de Arhiepiscopul Ioan Maximovici, nu pentru că a văzut în el un “specialist infailibil - pentru că Biserica nu cunoaşte aşa ceva - ci pentru că am văzut în acest sfânt arhipăstor un model de Ortodoxie, un teolog adevărat, a cărui teologie venea dintr-o viaţă sfântă şi dintr-o înrădăcinare desăvârşită în tradiţia Ortodoxă. Când vorbea, cuvintele lui erau demne de încredere…”22. Chiar fără să-mi dau seama, părintele Serafim mi-a devenit şi mie un astfel de model.
Nota editorului: Numele unor persoane particulare au fost redate cu iniţiale, din respect pentru intimitatea lor.
22 Cultul Maicii Domnului în Ortodoxie [The Orthodox Veneration of the Mother of God], de Arhiepiscopul Ioan Maximovici, St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina, CA 1978, p. 9.
77
SCRISORI
[1970]
5/18 Mai 197023
Te rog să mă ierţi pentru întârzierea cu care îţi scriu – am avut foarte mult de lucru! Acum legat de întrebările tale: fiul tău va fi primit prin Mirungere, iar apoi poate primi (şi este chiar de dorit, cât de des posibil) Sfânta Împărtăşanie fără a se mărturisi, până la şapte ani după care trebuie să se mărturisească de fiecare dată – o practică foarte obişnuită la o vârstă ca aceasta şi care, dacă se va întipări foarte bine încă de acum, îi va deveni mai târziu ca un principiu de nezdruncinat. Încă de la şapte ani copilul trebuie să ţină şi posturile bisericeşti, în mod special cel dinainte de Împărtăşanie - e recomandabil să începi să-l pregăteşti încă din fragedă copilărie pentru aceasta, etc. Poţi judeca tu însuţi la cât te poţi aştepta de la fiul tău.
În general, obiceiul mărturisirii în Ortodoxie este diferit, cred eu, de practica catolică prin faptul că este mai puţin legalist şi formal. Avem în comun aceleaşi şapte păcate capitale, dar spre deosebire de acestea, se pune un accent sporit pe starea de păcătoşenie continuă chiar în
23 Aproape întotdeauna, părintele Serafim îşi data scrisorile folosind în primul rând calendarul iulian, urmat de data calendarului nou sau gregorian, iar în partea de sus a primei pagini a fiecărei scrisori desena o cruce simplă.
78
lucruri mărunte, fie în cuvânt, faptă, sau gând. Trebuie de asemenea să conştientizăm aceste lucruri şi să le mărturisim astfel încât să nu se atrofieze sau să se înmulţească. Nu e nevoie să intrăm în detalii sau circumstanţe nesemnificative etc., doar dacă nu ai vreo nelămurire în privinţa aceasta; vei vedea că preoţii din bisericile de mir sunt obişnuiţi cu spovedanii destul de generale, important e să mărturiseşti mai ales păcatele mai mari, să te pocăieşti pentru toate păcatele şi greşelile înaintea lui Dumnezeu, fie ele mari sau mici, şi să nu laşi nimic să-ţi îngreuieze sufletul.
Este foarte important să nu rămâi cu vreo duşmănie faţă de cineva şi se cuvine să existe până la Împărtăşanie, o iertare reciprocă între tine (mai ales din partea ta) şi cei de-aproape ai tăi (de obicei în familie). (Obişnuita replică este următoarea: “Dumnezeu va ierta; iartă-mă şi tu”).
În privinţa primei mărturisiri, cred că va fi suficient să mărturiseşti pe scurt sau în linii mari păcatele mai mari din trecut.
Despre controlul naşterilor, Biserica Ortodoxă sigur nu este aşa de “liberală” ca cea Catolică, astfel că orice fel de interferenţă în procesele naturale de reproducere, adică în zămislirea copiilor, este condamnată ca fiind păcat grav. “Pilula anticoncepţională” intră şi ea în aceeaşi categorie. Înţelepciunea omului e una, iar legea lui Dumnezeu e alta. Cât despre înfrânarea (de la împreunare) în zilele de post, aceasta face parte din acelaşi ascetism sau lepădare de sine care deosebeşte postul de mâncarea de dulce. Dragostea întru căsătorie spre naşterea de prunci nu este privită ca ceva mai rău decât ouăle sau carnea, ci viaţa pământească a omului este o pregătire pentru cea veşnică - fie ea o viaţă în căsătorie, fie prin renunţarea la aceasta – unde vom avea parte de sărbătoare veşnică, fără
79
mâncare pământească, iar o parte a nevoinţei pe calea spre Împărăţie presupune supunerea cărnii de către duh. Sfântul Pavel vorbeşte despre soţul şi soţia care se lipsesc unul de altul (I Cor. 7, 5), iar acest fapt este tâlcuit ca referindu-se cu deosebire la pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie dar şi la alte perioade de post.
Nădăjduiesc că toate acestea nu te vor descuraja. Cred că vei înţelege că nu vin dintr-o încercare oarecare de a impune sarcini imposibile asupra oamenilor ci mai degrabă dintr-o mare evlavie pentru cele dumnezeieşti şi din necesitatea curăţiei indispensabilă înţelegerii acestor lucruri.
Cât despre atitudinea “intolerantă” a Sinodului nostru faţă de alte Biserici Ortodoxe vreau să spun următoarele: cu mulţi ani în urmă, o fată de confesiune catolică care a fost primită în Biserica noastră mi-a spus că una dintre primele ei nedumeriri a fost cea referitoare la presupusul mare contrast dintre înfricoşătoarele afirmaţii la adresa ereticilor, apostaţilor, etc. şi abordarea înţelegătoare şi iubitoare pe care a întâlnit-o adesea în convorbirile cu preoţii sau credincioşii noştri. Eu nu văd aici nici un conflict. Pentru a păzi adevărul trebuie să vorbim la modul cel direct despre cei ce se depărtează de el pentru a păzi astfel turma şi, dacă e posibil, a-i călăuzi pe cei rătăciţi. Dar Biserica îşi deschide comorile pentru fiecare suflet – cu condiţia ca el să asculte de adevăr şi să primească învăţăturile ei – iar aceste comori nu pot veni decât de la Sfântul Duh şi nu din “reinterpretarea” unora sau altora. Referitor la acele Biserici Ortodoxe care se depărtează de adevăr, trebuie să fim foarte bine înţeleşi, problema stă mai mult în atitudinea păstorilor respectivi care, cunoscând Ortodoxia, se depărtează în mod conştient de ea (de învăţătura ei) trăgând şi turma după ei. Dar, în
80
toate legăturile pe care le am cu susţinătorii fermi ai Ortodoxiei din Biserica noastră, pot spune cu mâna pe inimă că nu am întâlnit nici unul dintre ei care să nu manifeste o iubire creştinească pentru cei rătăciţi; dacă Patriarhul Athenagora s-ar fi pocăit de rătăcirea sa şi s-ar fi întors la Ortodoxie, cred că ar fi fost primii care l-ar fi îmbrăţişat24. Cred că impresia contrară vine în special din partea criticii acelora a căror idee despre Biserică este foarte vagă şi care acuză râvnitorii noştri de “lipsă de iubire”, pe când ei, de fapt, se împotrivesc cu toată dreptatea apostaziei25. Din păcate situaţia Bisericii Ortodoxe nu pare să se îmbunătăţească, iar poziţia Mitropoliei26, care pare-se că s-a rupt de Biserica Sovietică, e în continuare fermă. Nu putem decât să-i
24Athenagora - patriarhul grec-ortodox al Constantinopolului din vremea aceea – era primul iniţiator al mişcării ecumenice; el a căutat unitatea cu Biserica Romano-catolică fără să rezolve problema serioaselor diferenţe doctrinare.
25 “Eugen şi Gleb au publicat mai multe articole prin care arătau cum Patriarhul (Athenagora) o apucase pe căi greşite, încercând să-l aducă la adevărata Ortodoxie” [Not of This World, The Life and Teachings of FR. SERAPHIM ROSE, by Monk Damascene Christensen, Second Edition, FR. SERAPHIM ROSE FOUNDATION, 1993, p. 374 - n. tr.].
26 Mitropolia este o schismă americană ivită în Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora care a început să se manifeste începând cu anul 1946, reuşind să dobândească recunoaşterea oficială şi statutul de Biserică autocefală, despărţindu-se în acest fel de Patriarhia Moscovei în 1974 – an în care părintele Serafim scria această scrisoare. După îndelungi negocieri cu reprezentanţii Patriarhului din Moscova, o marionetă a Guvernului Sovietic, Mitropolia s-a autointitulat “Biserica Ortodoxă a Americii” (The Orthodox Church of America), cunoscută astăzi sub numele de O.C.A.. Această autocefalie a stârnit controverse nu numai în Biserica Ortodoxă din Diaspora, ci şi în toată lumea Ortodoxă.
81
compătimim pe cei în suferinţă din Biserica Ortodoxă din Rusia, dar faptul că conducătorii acestei Biserici încearcă, dacă nu să distrugă, cel puţin să discrediteze Biserica Ortodoxă, pentru interesele şi triumful Comunismului, nu se poate să ne lase indiferenţi. Dar, chiar şi aici, noi nu încercăm să emitem judecăţi asupra lor, ci doar să le respingem minciunile şi să încercăm să-i ajutăm pe cei din URSS, pe care ei îi persecută şi îi aruncă după gratii.
Sper că nu v-am pricinuit o tulburare prea mare în “meditaţiile”27 voastre.
Bineînţeles că nu e nimic rău în a citi Scriptura şi a cugeta asupra ei. Ar fi şi mai bine dacă aţi citi şi un comentariu asupra versetelor Scripturii – ca cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se găsesc traduse complet în limba engleză.
Mă rog cu tot dinadinsul ca să izbândeşti în lupta împotriva ispitei Uniate28. Am auzit de un număr atât de
27 Într-o discuţie la magazin l-am întrebat pe părintele Serafim despre meditaţie, la care eu şi soţia mea, încă sub influenţa trecutului nostru romano-catolic, luam parte în cadrul ciclului de rugăciuni de dimineaţă. Noi nu ne dăduserăm seama de faptul că viziunea Ortodoxă asupra meditaţiei este diferită faţă de cea a Bisericii Apusene. În convorbirea pe care am avut-o, părintele Serafim ne explicase că utilizarea imaginaţiei în sistemul spiritual vest-european de meditaţie (şi anume, în timpul rostirii Rozariului, a recitării drumului Crucii, or în cadrul exerciţiilor spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola etc.) nu era compatibilă cu spiritualitatea Ortodoxă, fiind interzisă din pricina faptului că imaginaţia, care a apărut după căderea lui Adam şi a Evei, este una dintre cele mai nesemnificative funcţii ale sufletului, respectiv terenul de joacă preferat al diavolului prin care acesta înşeală (sau duce în eroare) chiar pe oamenii bine-intenţionaţi.
28 În cele câteva săptămâni ce au precedat momentul intrării noastre în Biserică, eu şi soţia mea am fost puţin ispitiţi să intrăm în Ritul de Răsărit al Bisericii Catolice Bizantine – cunoscute şi sub numele de Uniaţie – care nu este altceva decât una dintre multele părţi sau
82
mare de catolici care au cunoscut acolo un eşec spiritual încât, chiar dacă n-aş fi ortodox, te-aş sfătui să stai departe de ea. Tragedia acestor catolici e sinonimă cu conştientizarea faptului că ei, în fond şi la urma urmei, “joacă un fel de teatru”, în sensul că au de-a face cu unele elemente ortodoxe fără a fi ortodocşi şi, în acelaşi timp, îşi pierd şi identitatea de catolici, ajungând să simtă că nu sunt nici catolici nici ortodocşi, ci un amestec straniu – sfârşind prin a deveni ortodocşi întorcându-se la Catolicismul “Vestic” sau chiar mai rău.
Sper ca acestea să-ţi răspundă pentru o vreme la întrebările tale, şi nu te teme a întreba şi altele. A învăţa (despre) credinţa ortodoxă este o sarcină de-o viaţă, iar atunci când eşti primit în Biserică poţi spune că abia ai atins marginea. Dar cred că până acum ai agonisit cele esenţiale, cu acestea putând deja naviga pe curentul de har al Bisericii.
Împreună cu soţia şi fiul meu am fost primiţi în Biserică de Ziua Eroilor29 în 1970. În luna septembrie a aceluiaşi an am făcut primul meu pelerinaj la schit, aflat cam la trei ore de locuinţa noastră din nordul îndepărtat al Californiei. În privinţa drumului, părintele Serafim îmi dăduse indicaţii foarte precise, deoarece ultimele patruzeci şi ceva de mile erau drumuri de ţară prost marcate. Ultimele două mile le-am făcut - până la locul numit de părinţi Muntele Sfântul Herman - pe un drum accidentat, mocirlos, inutilizabil iarna şi foarte periculos după ploi abundente, aşa cum am aflat mai târziu.
Pe la jumătatea drumului către munte am luat-o
“departamente” ale Bisericii Romano-catolice. Cu ajutorul părintelui Serafim am reuşit să trecem şi peste această ispită.
29 30 Mai - n. tr..
83
greşit, împotmolindu-ne în noroi. Nu ştiu dacă mersesem prea sus sau eram în urmă, aşa că m-am întors în micul sat Platina de la poalele muntelui. Vânzătorul de la băcănie mi-a dat unele îndrumări, după care m-am întors pe jos spre pădurea de pe munte. Era abrupt, locul nu dădea semne că ar fi locuit, drept care mă hotărâsem să renunţ când, deodată, la stânga, cu greu se puteau vedea câteva barăci, dacă le pot numi aşa. Apoi, cotind puţin, am văzut o enormă cruce cu trei braţe. Găsisem în sfârşit schitul.
Una dintre barăci se dovedea a fi o capelă cu un acoperiş neterminat care încă mai era deschis către cer, o casă veche şi deteriorată şi o casă mai mică. Părinţii m-au primit cu cea mai mare căldură într-o cameră încăpătoare care funcţiona ca arhondaric, cameră de zi şi capelă de ocazie. Au adus apă rece şi câteva felii de pepene, mi-au oferit un scaun, după care au început imediat să vorbească despre vieţile sfinţilor sau “bătrânii” din pustie – aşa cum obişnuiau să facă cu toţi pelerinii. Nu aveau loc convorbiri pe teme seculare, excepţie făcând cazul când exista ceva ce avea de-a face cu obiceiul vieţuirii în singurătate într-o sălbăticie împădurită. Totul părea destul de bine chibzuit şi foarte inspirat. Chiar şi pentru un începător ca mine, atmosfera nelumească a schitului era palpabilă.
Pe la sfârşitul toamnei a fost terminat acoperişul capelei de la schit, iar apoi, câţiva ani mai târziu, i s-a adăugat o mică tindă. Din câte am aflat, în deceniul ce a urmat casa a fost remodelată şi îmbunătăţită de cel puţin trei ori. Căsuţa adăpostea şi o mică tipografie, îmbunătăţită şi ea de mai multe ori în anii următori. După moartea părintelui Serafim în 1982, alte patru sau cinci dependinţe au fost de asemenea construite de către frăţie, având a adăposti chilii monahale aflate puţin mai departe de complexul principal de clădiri. Cu vremea, toate aceste dependinţe au fost pictate şi decorate destul de drăguţ
84
într-un fel de stil rural rusesc. O serie de camere şi clădiri au primit nume speciale: avem Camera Ţarului (cea mai frumoasă şi mai oficială dintre camere, folosită în special pentru primirea episcopilor), Arhondaricul Roz (numit aşa pentru faptul că cineva îi aplicase vopsea roz), Sala Gregoriană (construită de un vizitator oarecare numit Gregory şi folosită pentru prelegeri) şi aşa mai departe. Pe toată suprafaţa aşezământului monahal se găseau plante şi flori de toate felurile – unele în diferite recipiente, altele în ghivece de flori – iar părintele Serafim obişnuia să planteze în fiecare an o mică dar productivă grădină de legume, de care se bucura şi se mândrea foarte mult. Acestea nu erau nişte realizări oarecare: în primii ani, lipsa unei fântâni necesita ca apa să fie cărată la fiecare plantă. Pe de altă parte, părintele Serafim a trebuit să împrejmuiască cu gard grădina de legume din cauza căprioarelor care veneau la ea ca la vasul cu salată!
În prima mea vizită, după câteva ore de convorbiri, părintele Serafim ne-a asigurat că va merge cu mine să vadă ce se poate face cu maşina blocată în noroi, dacă o putem scoate cumva de acolo. Pe cale, cânta laude şi tropare la diferiţi sfinţi, ale căror ecouri se strecurau uşor prin pădure amestecându-se cu sunetele păsărilor. Odată ajunşi la maşină, a trebuit să împingem, ca s-o urnim din loc, şi asta nu fără unele exclamaţii de neputinţă, dar maşina nu se mişca din loc. În cele din urmă am mers în oraş să căutăm un camion care s-o tracteze. În timp ce aşteptam în spatele maşinii, părintele Serafim observă cât de supărat, cât de nerăbdător eram ca să se isprăvească odată cu maşina asta. Deodată, arătând către splendoarea munţilor şi a pădurilor din jurul nostru, spuse: “Vezi toată această frumuseţe? Şi acei munţi de acolo – au fost aici de atât de mult vreme…, şi se pare că vor fi aici pentru totdeauna, nu-i aşa? Dar nu este adevărat. Chiar acei munţi vor trece într-o zi”. Era clar ce voia să spună: de ce
85
să te enervezi de la o problemă trecătoare, de la o maşină împotmolită, care până la urmă va fi urnită, când chiar aceşti munţi impunători se vor duce într-o zi? A fost primul din numeroasele momente când liniştea inimii părintelui Serafim se revărsa şi către mine. M-am simţit deodată împăciuit, odihnit, toată agitaţia dispăruse, aşa cum urma să se întâmple de multe ori în prezenţa lui de-a lungul anilor ce au urmat.
86
[1971]
16 Martie 1971
Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos. Vom fi foarte bucuroşi să te vedem împreună cu familia la schitul nostru ori de câte ori puteţi veni. Pe vizitatorii de parte femeiască încercăm să-i descurajăm pentru o vreme deoarece nu suntem pregătiţi pentru ei. Dar acele câteva femei care vor reuşi să treacă peste orice piedică şi să ajungă aici sunt binevenite pentru o scurtă vizită. De fapt, unele doamne din oraşul din apropiere deja au venit pe aici cu maşina, aşa că nu avem nici un motiv să le refuzăm femeilor de confesiune ortodoxă acelaşi privilegiu, cel puţin din când în când!
Alexie, îţi urez toate cele bune cu ocazia primei voastre aniversări a intrării în Biserică. Fie ca Dumnezeu şi Sfântul vostru patron să vă călăuzească în toată viaţa, pe strâmta, îngusta cale a Ortodoxiei!
15/28 Mai 1971
Bucuraţi-vă întru Domnul! Îmi face plăcere să aud din nou de voi. Ne vom bucura dacă vă vom putea vedea Miercuri, 9 Iunie, ori în altă zi din săptămâna aceea, atunci când vă va conveni cel mai bine.
87
În Biserica Ortodoxă nu este interzis să te rogi la Sfinţi “necanonizaţi”30. De fapt, canonizarea oferă doar un statut oficial la ceea ce deja există neoficial: oamenii se roagă unui sfânt înainte ca Biserica, în cele din urmă, să-i stabilească un cult general, moment în care i se stabileşte o slujbă, o icoană etc. Tot astfel, în mod particular, putem cere să se roage pentru noi oricărui creştin plecat dintre noi, aşa cum obişnuim să cerem rugăciunea creştinilor ortodocşi în viaţă – pentru că toţi sunt vii în Hristos; cu atât mai mult cineva a cărui viaţă sfântă sau mucenicie au fost bine-primite de Hristos Domnul nostru, astfel că el poate auzi rugăciunile noastre, mijlocind pentru noi. De aceea, dacă eşti inspirat să faci aşa, roagă-te cu toată încrederea Ieromartirului Serafim. De fapt, nu e nimic rău în a decupa fotografia lui şi a o pune între icoanele tale – dar nu într-un loc central, ci undeva deoparte, pe la marginea colţişorului tău de rugăciune, cum s-ar spune. Au fost mulţi oameni care au făcut astfel cu imagini reprezentând pe Sfântul Ioan de Kronstadt şi Sfântul Herman cu mult înainte ca ei să fie canonizaţi.
Cât despre Biserica din Catacombe şi “cultul membrilor Familiei Imperiale”31 – nu ştiu cu câtă seriozitate trebuie să privesc acest fapt, având în vedere că sovieticii sunt foarte cunoscuţi pentru abilitatea cu care descoperă peste tot “comploturi monarhiste”, respectiv “practici religioase” dintre cele mai bizare, care se
30 Eu întrebasem dacă e bine să mă rog noului mucenic rus - Arhiepiscopul Serafim din Uglich, care în acea vreme nu era încă canonizat; portretul său fusese tipărit pe coperta revistei The Orthodox Word, Nov./Dec. 1971.
31 Îl întrebasem de asemenea câte ceva în legătură cu ceea ce citisem despre cultul Familiei Imperiale Ruse, familie care a fost martirizată – o idee destul de nouă şi surprinzătoare pentru mine.
88
întemeiază pe o gândire rătăcită. Dacă totuşi această declaraţie se bazează pe fapte, chestiunea devine interesantă dacă ar fi să o alăturăm următoarei afirmaţii: “ipoteza numelor ţarilor…” care la început ne-a pus pe gânduri. Se poate ca Biserica din Catacombe să fi canonizat (oficial sau neoficial) ca martiri Familia Imperială şi astfel să fie veneraţi ca sfinţi şi să li se preia numele la botezuri şi în monahism. Dar aceasta e numai o speculaţie. Fără îndoială că ţarul şi familia sa trebuie văzuţi ca martiri ai Credinţei Ortodoxe, fapt care nu are nici o legătură cu chestiunea monarhiei; din nefericire, există oameni din afară care îi numesc “monarhişti” pe cei care îi venerează pe aceşti martiri, ceea nu poate stârni decât confuzie. Întreaga chestiune a “monarhismului” sinodal a stârnit deja destulă confuzie. Există un număr de fire care trebuie descurcate pentru a obţine o imagine clară – m-aş bucura să o discut cu tine odată; fiind amândoi americani, probabil că nu vom suferi tot felul de reacţii emoţionale care ar putea cumva să-i tulbure pe ruşi!
Pe scurt, este foarte adevărat că mulţi emigranţi ruşi, în special cei evlavioşi şi cei din rândul clerului, vor pleda pentru vechea ordine din Rusia şi cu siguranţă că o vor prefera oricărei alte ordini din zilele noastre (pentru Rusia); dar în America, aceiaşi oameni vor trebui să fie consideraţi ca democraţi, deoarece participă la alegerile noastre şi nu au de gând să-l “reabiliteze” (aici) pe George III!32 Dar să numeşti Sinodul însuşi “monarhist” este lipsit de orice logică, cel puţin irelevant, pentru că nu afectează în nici un fel (din câte mi-aş putea imagina) credinciosul simplu. Nu e nici un “păcat” să speri ca în Rusia să se
32 George III (1738-1820) - rege al Marii Britanii şi al Irlandei (1760-1820), nepotul lui George II [n. tr.].
89
instaureze o democraţie, cu toate că, personal, cred că destinul istoric al naţiunii ruse este strâns legat de cel al Ţarilor şi tot ce a urmat [de la ultimul Ţar - n. tr.] şi va mai urma, va fi doar o idee impusă cu forţa, spre marea pagubă a poporului rus. Cred că cei care vorbesc despre “monarhismul” Sinodului exprimă de fapt propriul dezgust faţă de poziţia în general tradiţionalistă a Sinodului care înainte de toate este o poziţie bisericească. Aşa cum am spus, dacă vă interesează toate acestea, le putem discuta cândva, dar nu cred că este o chestiune atât de importantă!
Aşteptăm cu nerăbdare să vă vedem. Acum două zile districtul nostru a început obişnuita reparare anuală a mocirlosului nostru drum – ieri şi astăzi a plouat şi drumul este deja o mocirlă totală, spre paguba pescarilor care deja au început să sosească pentru week-end (la pârâu)! De îndată ce ploaia se va opri, se va usca repede, dar toată lucrarea va trebui cândva refăcută.
În vara anului 1971, începusem să scriu câte ceva despre noua mea viaţă de creştin-ortodox. Am scris un scurt articol şi l-am trimis părintelui Serafim pentru a-şi exprima o părere - în scrisoarea care urmează, părintele şi-a exprimat câteva comentarii asupra articolului.
“Arhiepiscopul Ioan”, pe care părintele Serafim îl menţionează în următoarea scrisoare, este acelaşi cu Arhiepiscopul Ioan Maximovici din San Francisco, care a murit în 1966, fiind înmormântat în Catedrala din acelaşi oraş. Arhiepiscopul sau “Vlădica” Ioan, aşa cum preferă ruşii să-l numească (vlădica este termenul rusesc ce denotă afecţiune, dragoste, însemnând “micul stăpân”), a dus o viaţă foarte ascetică şi sfântă. Părinţii l-au cunoscut, numărându-se printre slujitorii lui. În ultimele decenii, cultul său s-a răspândit în toată lumea ortodoxă, chiar şi dincolo de limitele jurisdicţionale. Trupul său a fost găsit neputrezit după douăzeci şi opt de ani de la moartea sa,
90
iar în 1994 a fost canonizat de către Biserica Rusă din Diaspora.
16/29 August 1971
Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos. După ce în cele din urmă m-am hotărât să nu mai preget a-ţi scrie, mi-am zis s-o fac neîntârziat chiar astăzi – am constatat totodată că sărbătoarea de astăzi este închinată acelei icoane la care tu ai o mare evlavie33. Aşa că, de această sărbătoare, îţi doresc toate cele bune; conform ruşilor, icoana aceasta poartă numele de “Al Treilea Mântuitor” – adică a treia sărbătoare a Mântuitorului din această vară34.
Iartă-mă, te rog, pentru îndelunga-mi tăcere dar, pe lângă munca la tipografie (care include un Orthodox Word rusesc, dedicat vieţii Arhiepiscopului Ioan, pe care am şi terminat-o în ziua anterioară celei de-a cincea aniversări a trecerii sale din această viaţă), am cam avut de lucru cu vizitatorii care pentru noi nu erau puţini. Şapte oameni într-o săptămână sunt o companie destul de mare pentru standardele noastre din sălbăticie!
Am citit cu mare interes articolul pe care l-ai trimis; de fapt l-am citit de câteva ori, tocmai l-am terminat de citit ultima oară. N-am găsit nimic în neregulă în el, m-am
33 Când eram elev la liceu în Europa mi-am cumpărat prima mea icoană, o simplă reproducere pe hârtie a “Chipului Nefăcut de Mână”. În vremea aceea nu ştiam nimic despre Ortodoxie, iar despre iconografie nici atât, dar am fost atras în mod deosebit de această icoană a lui Hristos, cu totul specială pentru mine, drept care i-am vorbit despre ea şi Părintelui Serafim.
34 Celelalte două sărbători sunt Scoaterea Sfintei Cruci pe 1/14 August şi Schimbarea la Faţă pe 6/19 August.
91
gândit doar la o eventuală schimbare în text, pe care am şi notat-o. Punctul tău de vedere are importanţa lui, e confirmat atât de Sfânta Scriptură, de Părinţii din vechime cât şi de cei mai noi, ba mai mult, este scris cu simţire şi nu ca un exerciţiu academic de rutină. Nu este inutil şi nici o “dovadă de pedanterie” să scrii un asemenea articol, pentru că te ajută să-ţi clarifici şi să-ţi dezvolţi propriile idei şi simţăminte, comparându-le cu izvoarele – atât cu Scriptura cât şi cu aceia care au trăit credinţa pe care noi o propovăduim şi încercăm să o trăim. Îmi vine în gând chiar un loc unde s-ar cuveni să fie publicat: într-un ziar numit Orthodox America [America Ortodoxă], care, pe lângă ştirile pe teme ortodoxe, cuvinte de folos, şi obişnuitul punct de vedere asupra problemelor contemporane, să aibă şi o secţiune în care cei convertiţi la Ortodoxie ca şi toţi ceilalţi copii ai Americii ortodoxe răspândiţi peste tot împărtăşesc câte ceva din părerile, ideile, speranţele lor, etc. Din nefericire, un asemenea ziar nu există! Poate într-o zi va exista. Cu toate acestea, chiar şi fără un ziar, nu e rău ca cei convertiţi să comunice între ei.
Am scris acum câţiva ani câteva scurte articole cam pe aceeaşi linie la insistenţele Arhiepiscopului Ioan, care voia cel puţin o pagină sau două de material în limba engleză în buletinul diocezei din San Francisco (a cărui apariţie a încetat)35. Nu ştiu dacă le-o fi citit cineva, dar uitându-mă acum înapoi la ele le găsesc, în ciuda “simţirii” ce le-o port, cumva “abstracte”, un rod al gândirii care nu avea în spate destulă experienţă, fie în
35 Aceste prime articole ale părintelui Serafim au fost culese şi publicate după moartea sa sub titlul Tărâmul ceresc (Platina, CA 1984).
92
literatura sau în viaţa ortodoxă. Totuşi, ele au avut o funcţie importantă în modul meu de înţelegere şi de exprimare a diferitelor probleme din Ortodoxie şi chiar în “dezvoltarea” mea ortodoxă, iar Vlădica Ioan are şi el contribuţia lui.
De aceea, dacă te simţi înclinat să scrii articole asemănătoare, fă-o cu tot dinadinsul. Ai pomenit de un lucru important: marele folos al citării din operele Părinţilor. Aici aş mai adăuga: marele folos al citării unor întâmplări din viaţa lor, atunci când e cazul. Dar, cu deosebire în zilele noastre, isteţii “teologi” au capacitatea de a-i cita pe Părinţi şi să-i răstălmăcească spre sminteala credincioşilor. Însă ceea ce au făcut Părinţii este adesea aşa de limpede şi neechivoc încât nu se poate răstălmăci. Spre exemplu: se vorbeşte mult în zilele noastre despre înţelegerea celor “Şapte Sinoade Ecumenice”, cât de obligatorii sunt, dacă sunt valabile pentru toţi creştinii ortodocşii şi dacă sunt ultima autoritate în Biserică, etc. - şi apoi începi să-ţi aminteşti că ortodocşii au avut şi un al “Optulea Sinod Ecumenic” – deoarece toţi reprezentanţii Patriarhatelor au semnat convenţia Sinodului de la Florenţa.
Cu toate acestea, din pricina unui singur episcop, Sfântul Marcu al Efesului, care s-a împotrivit întregului Sinod ţinând mai mult la adevăr decât la niscaiva “interese bisericeşti”, respingând hotărârea (unirea cu Roma) din cauză că era în contradicţie cu tradiţia ortodoxă, întreaga Biserică Ortodoxă a respins-o. Chiar şi astăzi, susţinătorii uniaţiei (unirii cu Roma), vor fi având multe şi subtile argumente, dar noi ne vom împotrivi nu numai cu argumente şi citate din Părinţi, ci chiar cu exemplul Sfântului Marcu al Efesului.
Dacă aş avea vreo sugestie pentru viitoarele tale
93
articole, ar fi aceea să ai totdeauna în minte Vieţile Sfinţilor. De fapt, chiar în articolul acesta sunt cel puţin două puncte care ar suna şi mai sugestiv dacă ar fi întărite prin referinţe la vieţile autorilor citaţi (un sfânt şi un duhovnic al zilelor noastre). Când ai scris despre “dragoste” ai citat pe Sfântul Ioan de Kronstadt – dar este nu numai un mare Sfânt ortodox al acestui secol, ci el este chiar întruparea dragostei de care vorbeşte, şi cu greu putem găsi un exemplu asemănător în viaţa altor sfinţi pentru a ilustra desăvârşita sa dragoste ce se răstigneşte pe sine în slujba altora, binecuvântat de Dumnezeu prin mulţimea de minuni care nu pot fi comparate decât cu cele ale Sfântului Nicolae.
Şi iarăşi, când îl citezi pe I. M. Andreiev în legătură cu Creştinismul ca un “nou principiu de viaţă, capabil să îmbrăţişeze totul”, acest fapt devine cu atât mai percutant când ştii că această afirmaţie vine din teribila experienţă a realităţii sovietice care s-a născut în puşcării şi catacombe, având conştiinţa că toate au venit asupra lui prin forţă, încât astăzi nu mai poţi [pur şi simplu] să fii un creştin cu inima împărţită36, ci unul cu toată inima sau deloc; Creştinismul fie este totul pentru cineva, or pur şi simplu nu va rezista testului realităţii sovietice.
De altfel, pe aceeaşi linie de gândire este şi interesanta cărticică37 pe care ţi-am trimis-o, o mărturie ortodoxă contemporană în faţa aceleiaşi inflexibile realităţi sovietice. Poţi păstra cartea deoarece ni s-au trimis mai
36 Căldicel [n. tr.].
37 Noii martiri ai Rusiei, de Pr. Mihail Polsky, adăugită şi republicată de Monastery Press, Wildwood, Alberta, Canada, 2000 [cartea a fost tradusă şi în româneşte, în două volume, de către Schitul românesc Prodromu, 2002, sub titlul Noii martiri ai pământului rus - n. tr.].
94
multe.
Acum că am început în acest ritm, pot să dau alte exemple. Din rânduială dumnezeiască, Sfântul Paisie cel Mare nu a reuşit să-şi recunoască propriul ucenic după ce s-a întors dintr-o scurtă călătorie în Alexandria. Pentru că s-a întâmplat ca ucenicul să întâlnească pe cale un eretic cu care s-a pus de acord în privinţa faptului că, “probabil”, unele dogme ortodoxe nu sunt chiar aşa de adevărate în cele din urmă, şi astfel harul l-a părăsit, iar lipsa aceasta a fost imediat observată de bătrânul său; deci iată cât de real se manifesta harul şi de cât de multă grijă e nevoie pentru a-l păstra.
E destul pentru acum. Transmite-le lui Ian şi Susanei salutările mele. Spune-i lui Ian că avem doi pui de căprioară cu pete. Sperăm să te vedem din nou înainte de venirea iernii. Se spune că iarna va veni devreme anul acesta şi va fi aspră. Nu-i de mirare că vara aceasta, cu excepţia unei scurte perioade, a fost neobişnuit de rece, iar astăzi este tot aşa. Am avut şi trei furtuni cu trăsnete.
Părintele Serafim avea toate calităţile unei pregătiri academice şi o bogată experienţă în lumea editorială unde a scris şi publicat printre cercurile bisericeşti, alături de o intensă experienţă duhovnicească – nu doar spiritualitate abstractă, ci una concretă, practică. Pe de altă parte, eu nu aveam nici una din aceste calificări. Dar totuşi aveam o diplomă în jurnalism, iar acum eram creştin ortodox; aveam o foame crescândă de tot mai multă cunoaştere şi experienţă, având pe deasupra şi ceva talent pentru scris. Eram astfel un teren disponibil pentru acest grădinar cu totul special, părintele Serafim – un grădinar în căutarea unui petic de pământ pentru semănat şi cultivat. Şi astfel, din acest moment al corespondenţei noastre el şi-a început munca de grădinar punând seminţe după cum eram pregătit să le primesc, altoind şi curăţind ori de câte
95
ori era necesar.
În această scrisoare, părintele Serafim scria de asemenea şi despre visul său privitor la un nou şi original tip de publicaţie de limbă engleză - Orthodox America. A trebuit să treacă mulţi ani de atunci pentru ca acel vis să se împlinească. Încă nu eram nici pregătit nici în stare să ajut în vreun fel la crearea unei asemenea publicaţii. Între timp, părintele Serafim m-a stimulat să încep a mă gândi la ceva mult mai simplu şi mai smerit, un fel de buletin informativ mai extins prin care puteam împărtăşi altora propriile mele experienţe şi puncte de vedere către alţi convertiţi şi, în acelaşi timp, să-mi dezvolt talentul scriitoricesc sau editorial pentru a mă pregăti pentru ceva mai consistent în viitor.
Vedeam clar entuziasmul părintelui Serafim - ceva ce arareori putea fi văzut la el - dorinţa lui ca eu să continui să scriu. Dorinţa lui fierbinte ca eu să folosesc anumite întâmplări din vieţile sfinţilor pentru a ilustra unele puncte mai abstracte era foarte importantă pentru mine. De fapt, aceasta era introducerea mea în ideea că spiritualitatea ortodoxă nu este deloc abstractă sau teoretică, ci întotdeauna are o aplicaţie practică la viaţa de zi cu zi.
Ca în multe alte scrisori ale sale, părintele Serafim sfârşea cu un comentariu legat de vreme. Acesta este încă un exemplu al aspectului concret versus abstract din viaţa lui, şi nu doar un obicei convenţional şi “reconfortant” pentru scris. Părintele Serafim nu se deda la asemenea obiceiuri şi convenţii şi nu obişnuia aproape niciodată să spună vrute şi nevrute sau să se amestece în discuţii inutile. Pentru el, vremea era o parte din mediul în care Dumnezeu l-a rânduit. Aşa că se pricepea bine la ea, îi admira capriciile, multiplele sale manifestări, asprimea ei…, adeseori scria şi vorbea despre ea, în special în primii ani; indiferent ce formă lua, el se bucura de ea.
Pe măsură ce anii treceau şi numărul de vizitatori şi
96
pelerini creştea, părintele Serafim trebuia să-şi impună restricţii pentru rugăciune, lectură şi scris, ajungând să-şi dorească venirea unor ierni aspre care efectiv l-ar izola de lumea din afară săptămâni întregi. Din nefericire, aceasta nu se întâmpla prea des, fiind nevoit, ocazional, să se pună la discreţia cuiva care se întâmpla să treacă pe acolo. Cu timpul, deprinse obiceiul să se retragă tot mai mult în chilia sa, departe de complexul principal. Stătea în chilie zile întregi, coborând doar pentru slujbe şi la mese, putând în acest fel să finalizeze proiecte de traducere sau scrieri. Dar către sfârşitul vieţii, după ce sănătatea i se şubrezise puţin, îmi spunea de repetate ori, pe măsură ce se apropia o nouă iarnă: “Nu cred să mai pot îndura aceste ierni. Devine din ce în ce mai greu”.
8/21 Octombrie 1971
Iartă-mă te rog pentru cererea mea fără rost, dar dacă vii sâmbătă, ai putea să ne aduci câte ceva. Mergând spre Redding săptămâna asta am uitat să luăm geamurile pentru a repara uşa de la arhondaric; recent am spart două geamuri în clădire aşa că, dacă poţi, adu două geamuri de mărimea 19x24 inci38. Magazinul de unde poţi lua geamurile e chiar pe drumul principal care trece prin Redding. Dacă cumva e închis, lasă totul în seama noastră, vom merge în oraş într-o săptămână sau două. Toată cheltuiala intră în socotelile de întreţinere ale clădirii, drept care îţi vom înapoia toţi banii.
A plouat puţin în ultimele zile, dar astăzi e cald şi frumos, iar drumul este destul de uscat. Nădăjduim că această vreme va dura până sâmbătă.
38 1 inch = 2,54 cm [n. tr.]
97
Dacă poşta nu va aduce scrisoare până vineri, nu te îngrijora, ne vom vedea noi până atunci. Roagă-te pentru noi.
Pentru noi, cei din vremea aceea, cea mai apropiată parohie a Bisericii Ruse din Diaspora era fie Sacramento, fie San Francisco – ambele cam la 350 de mile depărtare, sau la vreo şapte ore de mers cu maşina. Deşi schitul era la trei ore depărtare, nici unul din părinţi nu fusese hirotonit preot, astfel că pentru Dumnezeiasca Liturghie mergeam în San Francisco o dată pe lună. La fiecare vizită de acest fel, obişnuiam să ne adunăm cu noii noştri prieteni din comunitatea Ortodoxă de acolo – atât dintre convertiţi cât şi ruşi – şi să ne punem la curent cu ultimele evenimente din viaţa parohială.
Într-o astfel de vizită în San Francisco, eu şi soţia mea ne-am arătat interesaţi de eventuala înfiinţare a unei publicaţii bisericeşti. Deja stabilisem cu părintele Serafim detaliile legate de format şi de conţinutul general, iar acum încercam să-i găsim un nume potrivit. Auzind despre acest proiect, cineva din San Francisco ne-a spus că în curând urma să aibă loc în Montreal o conferinţă misionară oficială ce avea ca scop şi elaborarea unui nou periodic de limbă engleză şi, deci, aveam de aşteptat hotărârile şi perspectivele oferite de acea conferinţă înainte de a ne lansa în vreo iniţiativă, or poate că trebuia deja să o abandonăm de pe-acum. Aceasta a fost prima dată dintr-o serie de ocazii când diferiţi indivizi au încercat – adesea, fireşte, cu sinceritate – să ne descurajeze or să ne tragă înapoi de la încercarea de a ne duce la împlinire visele şi idealurile pe care părinţii Serafim şi Herman le nutreau cu noi. Pe de altă parte simţeam că în jurul nostru se seamănă confuzia, de care, în parte, eram şi noi responsabili; despre ea va vorbi părintele Serafim în următoarea scrisoare.
Acest incident l-a făcut pe părintele Serafim să-şi dea
98
seama de faptul că fenomenul convertirii îşi avea propriile probleme şi nevoi, destul de diferite de acelea ale generaţiei emigrării. El observă că dacă aceşti noi convertiţi ar trebui să supravieţuiască în Biserică, va trebui să li se facă un oarecare loc, deschis căilor de comunicare cu diferitele autorităţi bisericeşti, iar el şi părintele Herman erau chiar foarte potriviţi pentru această treabă. Pentru cei mai mulţi dintre cei ce veneau la Ortodoxie pe Coasta de Vest în anii 1970, părinţii Herman şi Serafim se dovedeau a fi un adevărat pod între noi şi Biserică.
16/29 Noiembrie 1971
Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos. Multe mulţumiri pentru scrisoarea ta. Aceasta va fi doar o scurtă notă pentru a uşura unele griji de-ale tale. Pe lângă obişnuitele probleme, nu cu multă vreme în urmă m-am rănit la un deget (din fericire la mâna stângă) la linotip, când lucram cu acul, iar apoi s-a infectat etc.39 Acum începe să se vindece dar toată infecţia şi perioada de
39 Atât părintele Serafim cât şi părintele Herman au suferit de-a lungul anilor tot felul de răni lucrând la mica lor tipografie. Pe munte viaţa era în general foarte grea. Nu numai că trebuiau să se lupte cu o tiparniţă antică (pe care o puneau în funcţiune cu ajutorul unui generator cu gaz – din altă parte neavând de unde să obţină energie electrică), chiar şi maşina trebuiau să şi-o repare singuri – şi alte treburi pe care, efectiv, numai ei trebuiau să le facă, precum tăiatul lemnelor pentru foc, construirea clădirilor, aducerea apei (până ce, în 1977, s-a săpat în cele din urmă o fântână). Ca o consecinţă, cu toate rănile de la mâini, care îşi aveau locul lor în viaţa trăită aproape de pământ, ei şi-au dezvoltat nişte mâini adevărate de ţărani-agricultori.
99
vindecare m-au costat mai multe săptămâni. Iată ce înseamnă să înveţi să te încrezi mai mult în Dumnezeu decât în propriile planuri.
Sper ca în curând să-ţi scriu câte ceva despre Glastonbury etc.40
Noi înţelegem foarte bine tulburarea din sufletul tău, venită cu ocazia conferinţei despre misiunea creştină etc. Dar să ştii că nu e normal să ai o astfel de tulburare; pentru că atunci când începi ceva cu scopul de a-i plăcea lui Dumnezeu, diavolul nu va întârzia să te ispitească şi să te dezorienteze prin toate mijloacele, chiar prin cele mai neruşinate. Chiar noi am auzit recent despre noul periodic de limbă engleză din Montreal, şi am înţeles că A. era implicat în afacere; părea să fie vorba de o publicaţie sinodală “oficială” şi, prin urmare, nu trebuie să te temi că cineva, conştient sau inconştient, ar vrea să-ţi zădărnicească planurile. De această publicaţie se va ocupa o nouă “Comisie Misionară” sinodală, dar nu ştim dacă ea se va întruni în Ianuarie. Este un proiect oficial, şi nu prea cred că va putea reuşi să descurajeze mica lucrare misionară “neoficială” prin care Ortodoxia este cu adevărat propovăduită.
De aceea, noi te sfătuim să mergi drept înainte cu planurile tale, făcând tot ce este omeneşte posibil şi lăsând rezultatul în seama lui Dumnezeu. Este de aşteptat să întâmpini dificultăţi pe cale, pentru că diavolul nu doarme niciodată; dar dacă cumva vei da de nişte piedici care ar putea să-ţi lase fără rod toate eforturile tale, zădărnicindu-le cu totul, nu deznădăjdui, ci mergi drept înainte
40 Mă gândisem la o serie de articole despre Ortodoxia din Vest înainte de Schismă – în special în Britania timpurie – aceasta fiind o zonă neexplorată de alte publicaţii în acea vreme.
100
bizuindu-te atât pe propria-ţi ştiinţă cât şi pe sfatul altora. Chiar înainte să ne-o ceri tu, noi deja ne hotărâsem să-i scriem Vlădicăi Antonie pentru a ridica într-un fel bariera dintre convertiţi şi episcopi. Una peste alta, am vrea întâi să vedem macheta primului număr, să putem să ne bazăm pe ceva concret atunci când îi scriem. Te vom anunţa cumva în ziua când îi vom trimite scrisoarea, ca să fii sigur că n-am uitat! Nu putem şti cum va reacţiona, atâta timp cât (…) Comisia Misionară l-ar putea face să şovăie în privinţa binecuvântării oarecum îndrăzneţe pe care o va da în propria-i dioceză. Aşa că pregăteşte-te! Fă-ţi treaba şi apoi înarmează-te cu rugăciune. Înainte să-l vizitezi pe Arhiepiscop, du-te neîntârziat la Vlădica Ioan şi imploră-i ajutorul, chiar la mormântul său, şi întreabă-l dacă ceea ce vrei să întreprinzi este bine-plăcut lui Dumnezeu, ca să te binecuvânteze.41 Dacă Vlădica Ioan va binecuvânta, se va împlini, indiferent de dificultăţile care pot apărea! Presupun că ştii ce vreau să spun atunci când afirm că “comisia noastră misionară” are doar un singur membru – Vlădica Ioan.
Cât despre titlul (noii noastre publicaţii) - Nikodemos, mi se pare un nume potrivit, care nu sună mai puţin “oficial”, deoarece nu conţine în titlu, “Ortodoxia”, iar implicaţiile sunt dintre cele mai potrivite (sete de cunoaştere, ignoranţă desăvârşită în faţa puternicei presiuni venite din partea noii revelaţii, probabil că până şi vizitele nocturne de taină sugerează un timp al catacombelor, al exilului etc.). Te avertizez de pe acum, că
41 Părintele Serafim se referea la evlaviosul obicei de a te ruga la mormântul Sfântului Ioan, în cripta Catedralei din San Francisco, chiar dacă în vremea aceea el nu era canonizat, fapt pe care l-a săvârşit mai târziu Biserica prin Arhiepiscopul Antonie.
101
dacă vei folosi titlul de Nikodemos, vei primi cel puţin o scrisoare furioasă care-ţi va cere să foloseşti transcrierea standard, Nicodemos, acuzându-te de încercare de grecizare a limbii engleze. Se înţelege că e o chestiune de gust şi te-aş sfătui să fii conştient de ceea ce faci, astfel încât să poţi răspunde mai târziu pentru ortografia aleasă!
Vom încerca să-ţi trimitem săptămâna asta lista adreselor poştale.42
Roagă-te pentru noi şi, mai presus de toate, sprijină-te pe Arhiepiscopul Ioan.
P.S. Încă nu ne-am acoperit de zăpadă – doar ploaie cât cuprinde.
În cele din urmă ne-am decis să-i punem titlul Nikodemos, sub care să punem, cu litere mici, un fel de motto: “dacă un om nu se va naşte din nou”. Am pus la cale o machetă de probă pentru primul număr, cu o copertă cam neinspirată ce ilustrează nişte turle în stilul bulbilor de ceapă ruseşti. Totuşi, periodicul nu a ajuns să fie tipărit aşa. Părintele Serafim ştia că noi doream în mod deosebit să-i “atingem” cumva pe Romano-catolicii conservatori, dintre care cea mai mare parte erau cuprinşi de o deznădejde din pricina “înnoirilor” din Biserica lor; în timp, am încercat în mod deschis să intrăm în sufletul catolicilor. Aşa cum reiese din reacţia părintelui Serafim la machetă, încă mai aveam mult de învăţat!
30 Noiembrie/13 Decembrie 1971
42 Părinţii se oferiseră să ne ajute să punem început periodicului nostru prin oferirea listei cu adrese [a celor ce vor primi revista - n. tr.].
102
Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos. Am citit cu interes primul număr din Nikodemos şi avem câteva comentarii.
Articolul final nu este semnat, chiar dacă începe cu “Eu”. S-ar putea crede că întreaga publicaţie este rodul eforturilor unui singur om – dar acest fapt nu pare să reiasă din pagina de titlu. Unui articol scris pe un ton personal s-ar cuveni să-i pui nişte iniţiale sau un pseudonim.
Acum ajungem la punctul cel mai important. Începând cu pagina 2 până la 9 totul e în regulă, totul e la locul lui; dar pagina 1, care trebuie să dea tonul întregului demers, are o slăbiciune, şi asta din mai multe motive:
(a) Introducerea trebuie să conţină o “lovitură”, ceva percutant, care să se facă vizibil chiar din primul rând. Dar în loc de aceasta tu ne spui că: “Biserica… e bine, e în viaţă”. Prea prozaic! Bine…, e surprinzător, e uimitor, Biserica este nu numai în viaţă, dar înfloreşte pe seama sângelui martirilor, pe viaţa ascetică etc. Această lovitură poate fi dată doar prin reformularea primei propoziţii, poate cu un citat evanghelic, ca de pildă cuvântul Mântuitorului: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea împărăţia (Luca 12, 32). În ciuda aspectului său teribil, Biserica nici nu a murit, nici nu s-a predat satanei, şi cei ce vor şti să o găsească (aici făcându-se o aluzie: unde este Biserica?) vor moşteni slăvita şi nesfârşita Împărăţie a Cerurilor! Gândeşte-te la situaţia Romano-catolicilor de astăzi: spune-le că Biserica e “în viaţă şi bine” şi nu vor citi mai departe – pentru că pentru ei, porţile iadului par să aibă întâietate asupra Bisericii. Sigur că prima ta propoziţie este corectă în sine, dar nu i se dă importanţa cuvenită. Pune ceva acolo, astfel încât să-l determine pe catolicul deznădăjduit (de pildă) să
103
citească mai departe.
(b) Cine este Fericitul Ioan Maximovici şi de ce faci pomenire de el? Crezi că lumea îi cunoaşte deja toată povestea? Nu, nu o cunosc. Din nou, ceva mai percutant! Un Sfânt ancorat cu totul în tradiţia ortodoxă, prin preocupările şi pilda sa de viaţă, a inspirat un avânt misionar către Vest, iar acum cinci ani el a păşit chiar pe acest pământ californian!
(c) Cui aparţine această publicaţie? Nu trebuie să-ţi dai numele, dar aşa un cuvânt, o aluzie, poate limpezi lucrurile - măcar titulatura mirean (or, familie laică, indiferent), ar ajuta într-un fel la împrăştierea suspiciunilor că tu a-i fi cineva “oficial” şi lucrezi pentru dioceză. Apropo, cred că ar fi înţelept să se scrie la început (dacă şi Vlădica îţi dă binecuvântare): “Apărută cu binecuvântarea Arhiepiscopului Americii de Vest şi San Francisco”, etc. Dacă Vlădica îşi vede numele acolo s-ar putea ca aceasta să-l facă să se simtă destul de responsabil pentru tot ce se spune acolo. Vlădica Ioan nu era aşa de strict în chestiunea aceasta. Poate că Vlădica Antonie îţi va comunica dacă doreşte sau nu ca numele să apară.
În fine, legat de copertă: nu cumva turlele accentuează prea mult aspectul exterior al Ortodoxiei (fie el “rusesc” sau de altă origine), în contrast cu mesajul mult mai spiritual pe care vrei să-l exprimi? Ce fel de litere vrei să foloseşti în alcătuirea titlului? Părintele Herman ţi-ar putea face un desen – dar va trebui să vedem dacă găseşte timp şi inspiraţie. Noi apreciem afirmaţiile tale “discrete”, care dau publicaţiei un ton potrivit de sobrietate, dar totuşi pagina s-ar putea îmbogăţi în câteva locuri dacă i-ai mai adăuga puţină forţă. Dar acum nu încerca să te forţezi a spune ceva doar pentru că ţi-am zis noi – ci, după ce citeşti comentariile noastre, uită-te din nou în pagină şi vezi cum
104
arată. Aşa cum este, nu arată rău – noi vrem doar mai mulă forţă în afirmaţii!
O dată cu scrisoarea ta trimitem şi mesajul nostru către Vlădica Antonie, prin care vrem să-l convingem că publicaţia ta e una “modestă”, cu scopul înlesnirii de contacte între cei convertiţi. Fie ca acest bun “modest” început să dea roade! Dar dacă Vlădica Antonie nu-şi dă binecuvântarea? Ei, acum aşteaptă! Roagă-te mult, şi cere-i Vlădicăi Ioan să binecuvânteze.
Roagă-te pentru noi. Aici suntem sub zăpadă, în sălbăticia nordului. Superb!
P:S: Nu am uitat de lista cu adrese43 – dă-ne câteva zile!
Unul din aspectele cele mai izbitore ale modului prin care părintele Serafim îi îndruma pe cei care-l căutau era, înainte de toate, renunţarea la orice metodă prin care ar putea manipula (fie pe mine sau pe altcineva). Spre deosebire de alţii, el nu făcea pe guru-ul şi nu dădea ordine (avea fii duhovniceşti, nu discipoli). Îi ceream părerea şi el mi-o dădea – sincer – dar întotdeauna lăsa pe seama mea hotărârea finală. Aceasta însemna că eu puteam oricând face greşeli, dar el ştia că voi învăţa din urmările acelor greşeli. De asemenea, ori de câte ori simţea nevoia să critice câte ceva, făcea acest lucru echilibrând lucrurile cu ceva pozitiv, astfel încât nimeni să nu se simtă cumva jignit ori descurajat în lucrarea sa. Acesta este un indiciu de sănătate duhovnicească opus comportamentului egocentric al unora care îşi închipuie întotdeauna că ei ştiu “mai bine”.
Această scrisoare ne-a mai arătat două lucruri: primul, părintele Serafim simţea că era esenţial ca noua
43 Lista posibililor abonaţi [n. tr.].
105
noastră publicaţie să-şi dezvolte o direcţie proprie, propria personalitate dacă vreţi. Asupra acestui lucru el a insistat în mod deosebit. Nu voia să vadă o copie servilă a propriei publicaţii sau a alteia, nici un efort inutil, fără un scop special. Al doilea, ca şi de la bun început, voia să mă convingă să nu-mi îndrept prea mult atenţia către elementele exterioare ale Credinţei, încurajându-mă să mă concentrez spre interior, spre cele duhovniceşti.
L-am întâlnit între timp pe Arhiepiscopul Antonie care s-a arătat entuziasmat de proiectul nostru, drept care ne-a dat cu toată bunăvoinţa binecuvântarea sa, adăugând faptul că s-ar bucura chiar să-şi vadă numele tipărit alături de numele editorilor şi ale colaboratorilor. Pe părinţii Serafim şi Herman i-a numit “îndrumătorii” mei. Astfel, în primul număr am încorporat sugestiile părintelui Serafim, l-am tipărit şi am început să-l trimitem.
106
[1972]
2/15 Ianuarie 1972
Felicitări pentru un bun început! Nu te îngriji de micile detalii – impresia generală nu poate fi decât una bună. Voi scrie mâine câteva comentarii. Acum lucrăm la Calendar44, care deja a întârziat cu o zi.
Am inclus şi restul primei jumătăţi din lista cu adrese poştale din U.S. Poţi să-mi păstrezi zece sau douăzeci de exemplare?
Roagă-te pentru noi!
11/24 Ianuarie 1972
Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos. Iată şi cealaltă jumătate a listei cu adrese – iartă-mă, te rog, din nou pentru întârziere, dar a plouat o săptămână întreagă iar astăzi este prima zi după puţină zăpadă şi un ger bun care ne-a lăsat camionul în drum.
Ai început bine cu Nikodemos. Primul articol
44 Ei au fost primii părinţi din Biserica Diasporei care au publicat un calendar al Bisericii Ortodoxe în limba engleză pentru fiecare an. Cea mai mare parte din lucru a fost făcută cu ajutorul părintelui Laurence Campbell, o persoană foarte apropiată părinţilor, care locuia de câtva timp la schit, urmând ca apoi să se mute la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York.
107
reuşeşte binişor să comunice foarte clar nişte idei, iar “identitatea” ta e bine aleasă. Dar acum, când deja ai început, ţi se va cere mult! Fie ca Dumnezeu să te ajute şi să te inspire.
Avem un tânăr vizitator, un nou-convertit din L.A., căruia i-am dat să citească Nikodemos cerându-i apoi părerea. Primul lucru: e o uşurare atât de mare să vezi pe cineva că face efectiv ceva şi nu doar vorbeşte. Nădăjduia să vadă în viitor mai multă corespondenţă şi probleme etc. Cât despre Glastonbury45, nu avem cine ştie ce comentarii de făcut, dar cred că ar fi cel mai înţelept să ataci subiecte ce au vreo legătură cu acele scrieri ortodoxe serioase şi necontroversate din Vestul de dinainte de Schismă, scrise de autori ortodocşi. Dovezile arheologice sau alte dovezi de acest tip pot asigura un suport secundar fără a ocupa primul rând. Dintr-o lectură fugitivă a articolului Glastonbury din Enciclopedia Catolică [The Catholic Encyclopedia] pur şi simplu nu ştim ce să recomandăm. Articolul îl menţionează pe Iosif din Arimatea – în izvoarele ruseşti de care dispunem n-am putut găsi nimic despre el decât că e în calendar (31 iulie) şi că “s-a săvârşit în pace”. Este foarte probabil să fi fost în Anglia, dar pentru asta avem nevoie de dovezi solide, texte pe care să ne bizuim pentru a reuşi să convingem. Tu ce ai găsit?
Iartă-mi graba – tocmai am terminat lucru la Calendar şi suntem cam grăbiţi.
După ce ieşise primul număr din Nikodemos şi reacţiile au început să apară, nici întrebările nu au întârziat să sosească. Oare să tipărim şi articole oferite de membrii altor dioceze ortodoxe, şi dacă da, în ce condiţii?
45 Plănuiam o serie de numere despre Ortodoxia Britanică.
108
Şi care trebuie să fie atitudinea noastră practică faţă alte dioceze? Răspunsul părintelui Serafim la aceste întrebări a arătat faptul că el cugetase foarte mult la aceste probleme. De fapt, începuse să se gândească foarte adânc la ce caracter ar putea sau ar trebui să ia o misiune ortodoxă în America. El simţea foarte tare că acest caracter trebuie dezvoltat în armonie cu toţi ceilalţi episcopi şi cu restul clerului în general şi nu ceva pe care el şi părintele Herman să-l impună cu forţa asupra cuiva. Niciodată nu simţea că ştie mai bine decât alţii cum ar trebui să arate acest caracter, cu toate că avea şi el propriile lui idei şi păreri asupra acestuia.
24 Ianuarie/6 Februarie 1972
Ne-am bucurat auzind de primele reacţii la Nikodemos. Legat de articolele ne-sinodale, în principiu zicem că, pe lângă conţinutul articolului propriu-zis, trebuie luată în considerare posibilitatea apariţiei unor neînţelegeri sau chiar a unor scandaluri (depinzând şi de cine e implicat). Noi credem încă în Ortodoxia celor mai multe dintre principalele dioceze din America, dar totuşi le privim ca aflându-se în diferite trepte de cădere de la Ortodoxie, şi că diferiţii preoţi sau laici din fiecare dioceză încearcă, mai mult sau mai puţin insistent (sau chiar deloc), să rămână ortodocşi. Ca să putem rămâne în contact cu cei din afară care încearcă să-şi păstreze acelaşi duh, şi de teamă ca nu cumva poziţia noastră să se transforme într-una de partid, noi am încercat să nu “forţăm” prea mult asupra Sinodului. Fiecare caz trebuie
109
cântărit separat.46
[Cartea] Mănăstirea Optina va apărea în ruseşte…, am promis puţin în pripă că o mare parte din material va apărea, începând cu acest an, şi în Orthodox Word. Este un subiect mare şi important, pe care am ezitat de multe ori să-l abordăm, deoarece necesită o prezentare foarte atentă într-un mod cât mai sobru, astfel încât să putem evita căderile duhovniceşti. Cartea va apărea într-o lună sau două şi va cuprinde viaţa celui mai cunoscut dintre Stareţi – Ambrozie – scris de John Dunlop de la Sinod; din nefericire nu e lipsit de unele scăderi, una dintre ele fiind luarea în discuţie a Stareţului “Zosima” (din Fraţii Karamazov) - existent numai în imaginaţia lui Dostoievski şi care e nu e altceva decât un fals stareţ care duce poporul în rătăcire. Vezi cât de complicate pot ajunge lucrurile? Suntem fericiţi că ne-am putut folosi din plin de tradiţia duhovnicească a autorului47 Mănăstirii Optina, bucurându-ne de preţioasele lui materiale folosite la alcătuirea cărţii şi, ceea ce e mai important, satisfacţia de avea binecuvântarea sa pentru continuarea lucrului – de asemenea şi sfatul permanent al văduvei sale48, care de fapt a şi scris jumătate din carte. Cu toate acestea, tremurăm la gândul începerii unei asemenea lucrări despre care credem că va avea o deosebită valoare pentru Ortodoxia Americană. Roagă-te pentru noi, ca Dumnezeu
46 Într-o discuţie particulară mi-a spus că aceasta era şi părerea Sfântului Ioan (Maximovici) referitoare la alte dioceze.
47 Profesorul Ivan M. Konţevici († 1965), pe care părinţii îl cunoscuseră personal destul de bine şi pe care l-au admirat şi respectat.
48 Elena Konţevici († 1989) a fost un mare cărturar. A contribuit în decursul anilor cu numeroase articole pentru Orthodox Word şi pentru alte publicaţii.
110
să ne lumineze şi să ne călăuzească neputincioasele noastre cugete şi inimi pentru a săvârşi această lucrare.
Aşteptăm cu nerăbdare articolele pentru următorul număr din Nikodemos. Salută-i pe Susan şi Ian.
Căderile duhovniceşti pomenite de părintele Serafim mai devreme sunt experiate de mai toţi cei de curând convertiţi la Ortodoxie: ei obişnuiesc să sară de la ABC-ul învăţăturii şi spiritualităţii ortodoxe – cel pe care îl găsim în textele clasice, ca de pildă Războiul Nevăzut şi Pelerinul Rus - la ceea ce el numea “nivelul academic” al Filocaliei şi al altor scrieri mistice sau foarte profunde. Pentru începători, spunea părintele Serafim, pericolul mândriei şi al înşelării este foarte mare. Ortodoxia nefiind un simplu exerciţiu intelectual, el simţea că cei de curând veniţi la credinţă trebuie să înceapă cu ceea ce el numea “laptele copilului” înainte de trece la un “vin tare”.
Părintele Serafim era deranjat şi de faptul că multe din scrierile mai “mistice”, deja pe cale de a fi traduse, erau citite de cei din afara Credinţei. Acest lucru era foarte periculos, spunea el, pentru faptul că ei citeau fără a fi iluminaţi de har. Chiar şi textele cele mai elementare precum Pelerinul, spunea el, trebuie citite de către creştinii ortodocşi sub supravegherea unui părinte duhovnic, pentru evitarea ispitei asemănării noastre cu pelerinul şi că am avea “Rugăciunea lui Iisus”.
Până acum i-am trimis părintelui Serafim articolele pentru numărul doi din Nikodemos, care urma să includă şi un articol despre Nebunul pentru Hristos - Teofil din Rusia, scris de soţia mea. Din răspunsul său reieşea faptul că noi încă “pierdeam rostul” unor lucruri, cum obişnuia el să spună.
10/23 Februarie 1972
111
Iartă-mi te rog întârzierea trimiterii comentariilor la Nikodemus nr. 2 – dar cred că înţelegi! Părintele Herman a insistat de asemenea să citesc întâi viaţa Fericitului Teofil – pe care, până acum, nu am citit-o pe toată.
Am citit cu grijă articolele şi amândoi ne-am gândit exact la acelaşi lucru: primul articol e bun, scrisorile [către editor] sunt pline de viaţă şi interesante, iar celelalte articole sunt mai slabe. Cred că slăbiciunea vine în principal de la un singur lucru: lipsa unor imagini concrete sau exemple pentru a reţine atenţia sau a produce o impresie puternică. În absenţa acestora, pericolul stă în faptul că articolul devine oarecum abstract, lăsându-l pe cititor puţin în aer, fără să-i fie pusă în faţă o chestiune definitivă sau, dacă este vreuna, îi este prezentată atât de vag încât nu-l loveşte.
Articolul tău, “Sfinţenia Sfântului Nectarie”, este destul de bun; “corectitudinea” vine din însăşi lectura vieţii Sfântului Nectarie. Totuşi, un exemplu sau două ar întări-o. De pildă, la sfârşit spui că iradierea Sfântului Nectarie “continuă să-i lumineze pe creştinii secolului XX”. Ai vreo dovadă în sensul acesta? Da – sutele de minuni (el este replica grecească a Sfântului Ioan de Kronstadt) şi faptul că o mulţime de mişcări misionare şi l-au luat ca şi patron: părintele Nichita din Seattle; misiunea ortodoxă elveţiană din Geneva (părintele Vasile Sakkos); parohia grecească din Toronto, înfiinţată de un tânăr preot (părintele Peter Carras), care a părăsit Arhidioceza grecească acum doi ani – s-a dezvoltat spectaculos şi cuprinde în ea peste o mie de familii: misiunea ortodoxă franceză din Paris; parohia grecească pe stil vechi din Montreal.
Scrisorile [către editor] vor fi bineînţeles partea cea mai interesantă din Nikodemos, mai ales atunci când atacă
112
unele chestiuni elementare, care-i deranjează pe convertiţii noştri. Susan, să ştii că ceea ce afirmi tu în prezentarea vieţii Fericitului Teofil49 este cu siguranţă ceea ce mulţi cititori ai publicaţiei Nikodemos vor simţi pe măsură ce vor citi, dar tu trebuie să-i transpui dincolo de experienţa lor americană, într-o experienţă ortodoxă mai universală. Citatul cu care începi este bine ales, dar trebuie să mergi pe linia lui. Fericitul Teofil nu era cineva cu niscai obiceiuri ciudate sau cu o cultură aparte; ceea ce-l distinge nu e faptul că impresiona oamenii, ori că stătea departe de mulţime, ori că avea un “stil de viaţă” anormal (e chiar aşa de necesară expresia “stil de viaţă”? a devenit aşa de uzuală în cercurile academice?) – mai degrabă toate acestea sunt rezultatul faptului că el “Îl avea pe Dumnezeu ca şi Tată al său” şi trăia deplin viaţa harului în Duhul Sfânt şi de aceea logica umană nu-l poate înţelege cu nici un chip. În relaţiile cu oamenii, nu dădea nici o atenţie obişnuitei politeţi specifice societăţii – deoarece se comporta aşa cum îl călăuzea Dumnezeu pentru folosul şi mântuirea acelor oameni. În cele mai multe cazuri se poate vedea că folosul pe care-l trăgeau oamenii din neobişnuitele lui acţiuni era real. Iar aceasta, cred eu, este ceea ce se numeşte o Ortodoxie universală, nu numai o caracteristică culturală sau locală. Iar pricina pentru care nu am văzut-o încă în America este aceea că acolo avem de-a face cu un exemplu de înaltă trăire ortodoxă, pe când America – care abia a început să cunoască Ortodoxia, cu un monahism în faşă şi cu o mulţime de texte de temelie
49 Ieroschimonahul Teofil – nevoitor şi văzător cu duhul al Lavrei Pecerska din Kiev, monografie de Vladimir Znosko, Jordanville, 1970. O importantă monografie despre Fericitul Teofil s-a publicat şi în româneşte [n. tr.].
113
pentru trăirea ortodoxă încă netraduse – nu este încă coaptă pentru ea. Chiar şi aşa, al nostru Vlădică Ioan, avea unele din aceste caracteristici, astfel că pământul american nu a fost văduvit în întregime de “sfânta nebunie”. (O să-ţi povestesc odată despre “ciudăţeniile sale” la care am fost martor şi care pur şi simplu îi exasperau pe preoţii săi – dar chiar dacă nu le înţelegeam, am găsit ceva mai adânc în ele… care mă învăţa să nu fiu mulţumit numai cu împlinirea părţilor exterioare ale slujbelor, etc.) De fapt, pentru a-l înţelege pe Teofil, cred că ar trebui să-l comparăm cu Profetul Moise – cineva destul de “nebun” în aparenţă (era gângav), a cărui viaţă se întemeia pe faptul că L-a văzut pe Dumnezeu, iar Dumnezeu a vorbit cu el şi, sfidând toată logica umană, El i-a călăuzit pe izraeliţi într-o călătorie pe care nici o logică umană nu o putea înţelege, însoţită pe deasupra şi de o mulţime de minuni. În ambele cazuri, “logica” dumnezeiască iese biruitoare.
Aici afirmi ceva interesant: astăzi, să posteşti, să ţii calendarul50, etc. – cu alte cuvinte, să fii un creştin ortodox în sensul deplin al cuvântului – deja ne face cumva “nebuni” în ochii lumii, din pricină că lumea a “progresat” atât de mult în propria ei înţelepciune încât Creştinătatea Ortodoxă face notă discordantă. Totuşi, nebunia lui Teofil aparţine unei spaţiu deosebit; noi suntem nebuni pentru că încercăm să urmăm un standard dumnezeiesc, dar el (era nebun) pentru că îl urma chiar, şi nu numai exterior ci şi interior. Roagă-te fericitului Teofil să te povăţuiască.
Mai bine mă opresc, altfel nu voi isprăvi niciodată. Alexie, află că părintele Nichita (din Seattle) a pomenit Nikodemos “cu laude” [în buletinul său parohial], iar mulţi
50 Calendarul Iulian.
114
oameni îl au deja în vedere. Şi iată că deja ai o mare responsabilitate în a da mărturie – de acolo de unde te afli - despre Sfânta Ortodoxie ajutând la creşterea acestor muguri ai Ortodoxiei americane. Fie ca Dumnezeu să-ţi fie un ajutor continuu! Cere ajutorul Fericitului Teofil. El ne ajută tot timpul; fă trei metanii!
Roagă-te pentru noi. Îţi doresc să treci cu cât mai mult folos prin Marele Post – şi fie ca toţi să fim socotiţi vrednici să întâmpinăm luminata Înviere a lui Hristos!
Cu blândeţe, dar cu fermitate, părintele Serafim ne-a călăuzit către o altă direcţie, astfel că nu mai puteam să vedem lucrurile decât într-o nouă lumină, dar şi lucruri noi. Acest lucru se făcea vădit în comentariile lui asupra Fericitului Teofil şi a nebuniei sale pentru Hristos, pe care o vedea ca pe ceva oarecum diferit de orice altceva ne-am fi închipuit, sau dincolo de ceea ce înţelegem de obicei cu uşurinţă noi, cei ce ne-am “trezit” cu un background occidental de clasă mijlocie. Dar acum, uitându-mă înapoi la acei ani, observ că o parte din comentariile sale la adresa Fericitului Teofil se potriveau de fapt părintelui Serafim însuşi. Nu era un nebun pentru Hristos în sensul strict al cuvântului, dar nici el nu era scutit de ironiile unor creştini-ortodocşi mai lumeşti, mai sofisticaţi, care obişnuiau să-l ia în batjocură şi să râdă de el pe la spate. Cu adevărat şi el “Îl avea pe Dumnezeu ca şi Tată al său” şi trăia atât cât era cu putinţă “viaţa harului în Duhul Sfânt”, la fel ca şi Fericitul Teofil. Pe măsură ce treceau anii, acest fapt devenea tot mai evident.
Dar el n-a încetat niciodată a rămâne acelaşi practic părinte Serafim, atât de ataşat pământului, încât îşi exprima îngrijorarea până şi de cheltuielile noastre poştale, noi fiind cei care suportam toate costurile pentru Nikodemos.
115
3/16 Martie 1972
Ca să nu uit…, chestiunea taxelor poştale începe să ne îngrijoreze din cauză că, realmente, poate deveni o povară, mai ales dacă continui să adaugi la listă tot mai multe nume. Nu merită trimiterea cu clasa a III-a deoarece se percep taxe anuale foarte mari. Totuşi, nouă ni se pare că la clasa a II-a sunt alte preţuri care ar fi pe potriva posibilităţilor noastre.
Aşteptăm noul număr [din Nikodemos]. Dacă vei ieşi cu revista în jurul datei de 15 [ale lunii], te vei alinia la o tradiţie sănătoasă: Vlădica Ioan, atunci când edita în San Francisco buletinul diocezei sale, ţinea foarte mult ca acesta să iasă pe întâi ale lunii respective după Vechiul Calendar – adică pe 14. Tot materialul era adunat până pe întâi ale lunii, după noul calendar.
Aşteptăm cu nerăbdare să vii cât mai curând. Zăpada a dispărut de mult, iar drumul este uscat, cu toate că este puţin accidentat pe alocuri, iar călduroasa primăvară este deja printre noi. Vom fi aici în fiecare week-end. În Duminica Floriilor se poate să avem chiar aici Liturghie, dar încă nu ştim sigur.51 Nădăjduiesc ca într-o săptămână şi ceva să termin de făcut un nou teanc de matriţe
51 Părinţii citeau şi cântau zilnic toate slujbele din ciclul obişnuit, dar fiindcă nici unul dintre ei nu era încă hirotonit, nu puteau săvârşi Dumnezeiasca Liturghie. Când se întâmpla să vină vreun preot să slujească, de obicei anunţa acele suflete ortodoxe mai izolate de prin părţile Californiei că se pot alătura şi ele slujbelor fără să mai fie nevoie să conducă câteva ore până în San Francisco.
116
(schimbări de adresă şi noi abonaţi – peste o sută de nume) şi apoi să-ţi trimit copia de îndată ce va fi corectată.
Iartă-mi aceste notiţe în grabă şi roagă-te pentru noi.
11/24 Martie 1972
Bucură-te în Domnul nostru Iisus Hristos! Ne-am bucurat foarte mult de primirea noului Nikodemos [nr. 2] şi de scrisoarea ta. Noul număr e bun şi pare că are mai multă “carne” ca primul – dar cred că-ţi dai seama că cititorii aşteaptă ca fiecare nou număr să fie mai bun ca cel anterior! Numai într-un loc cred că ar fi trebuit să fie mai multă carne, din cauză că sunt nişte lucruri despre Pelerin (noi scrisesem o recenzie la Pelerinul Rus) care nu sunt în general cunoscute în engleză – de pildă, că prima parte a fost tipărită în Rusia cu recomandarea Stareţului Ambrozie de la Optina, iar partea a doua (din câte mi-amintesc) a fost găsită în chilia lui după moartea sa. De aceea, pecetea patristică a lucrării e destul de evidentă, deoarece Optina este centrul patristic a Sfintei Rusii, continuând tradiţia Stareţului Paisie [Velicikovski] şi a scrierilor ascetice majore ale Părinţilor, care au fost tipărite în secolul XIX tot la Optina. De asemenea, toate ediţiile ruseşti ale Pelerinului conţin o parte importantă care nu a fost tradusă: cele “Trei Căi” care cuprinde selecţii din scrierile Părinţilor asupra rugăciunii lui Iisus, pentru a se asigura că cititorul înţelege cartea în adevărata tradiţie patristică. Dar poate că într-o zi se vor găsi materiale pentru un alt articol!
Ne vom bucura să te vedem în Duminica Floriilor. De obicei nu ajungem niciodată să ştim sigur, până în
117
ultimul moment, dacă vine părintele Spiridon52, aşa că trebuie doar să aşteptăm şi vom vedea.
Dacă nu vom avea Liturghie, vom avea totuşi Utrenie dimineaţa, aşa că oricum va fi o slujbă lungă. Astăzi plouă, dar dacă nu va continua prea mult, drumul nu va avea de suferit. Dacă vremea va deveni imposibilă vom încerca să te anunţăm din timp. Părintele Spiridon nu ştie prea multă engleză, dar pentru mărturisire poţi cel puţin să citeşti spovedania generală a Sfântului Dimitrie al Rostovului.53 Putem citi rugăciunile de dinainte de Împărtăşanie în limba engleză între slujbe. Nu, nu ne deranjează casetofonul54, atâta timp cât nu-l foloseşti pentru a ne da în direct! Dacă vrei, poţi aduce câte ceva – poate o bucată de pâine de casă sau nişte peşte pentru sărbătoare!
Urmează să apară a treia secţiune [din Orthodox Word]: “Dialog cu religiile necreştine”55, în ciuda faptului
52 Arhimandritul Spiridon a fost părintele duhovnic al schitului până la moartea sa, în 1984. Sănătatea îi era şubredă, dar reuşea cu mari eforturi să vină la schit de câteva ori pe an pentru a sluji Dumnezeiasca Liturghie. Era foarte apropiat de Sfântul Ioan şi avea o fire foarte simplă şi dulce – copilărească.
53 Spovedania Sfântului Dimitrie al Rostovului – o înşiruire sumară de diferite păcate – este binecunoscută clerului rusesc. Dacă un convertit foloseşte această mărturisire cu un preot care nu ştie engleză, preotul îşi va face o idee aproximativă despre ceea ce se mărturiseşte.
54 Întrebasem dacă pot aduce un casetofon la Schit. În izolarea noastră ne-a fost de real folos, pentru că astfel puteam asculta casete cu slujbe înregistrate.
55 Acest articol a fost prezentat în serial în Orthodox Word şi inclus în cele din urmă în cartea părintelui Serafim - Ortodoxia şi religia viitorului [trad. rom. de Mihaela Grosu, Chişinău, 1995]. “A venit timpul ca astfel de lucruri să fie spuse” era o afirmaţie recurentă în conversaţiile sale. Pe măsură ce treceau anii, el vorbea tot mai deschis. În mod deosebit se lua de faptul că foarte multe publicaţii bisericeşti,
118
că concluziile se prelungesc foarte mult fiind nevoie de un nou număr care va apărea în curând. Concluzia e atât de înfricoşătoare încât ne întrebăm dacă cititorii o vor putea suporta. Dar e timpul ca astfel de lucruri să fie spuse.
Necazurile tale cu Nikodemos nr. 2 sunt nimic în comparaţie cu ce te mai aşteaptă. Oricât de modest ai crede tu că este Nikodemos, cu el ai păşit mai departe în lupta din arena duhovnicească, iar vrăjmaşul nu va şovăi să accepte provocarea. Va ataca acolo unde te aştepţi cel mai puţin. Probabil că după ceva vreme vei începe să primeşti unele scrisori şocante – oameni spunându-ţi că greşeşti sută în sută, cu ceva sau cu altceva, că aperi cauza Ortodoxiei etc. Dar nu te aprinde, nu-ţi lăsa duhul să meargă prea departe sau să coboare! Roagă-te şi încearcă cu seriozitate să afli ce şi cum. Cu rugăciunile Vlădicăi Ioan nu vei fi biruit. Şi prin harul lui Dumnezeu îţi vei aduce contribuţia personală la zidirea unei autentice Ortodoxii americane în tradiţia pe care Vlădica Ioan şi alţii ne-au transmis-o.
Roagă-te pentru noi. Te aşteptăm în Duminica Floriilor.
Afirmaţia părintelui Serafim conform căreia nu trebuie să-ţi laşi duhul să meargă prea departe sau să coboare era un sfat deosebit de înţelept, perfect racordat la spiritualitatea ortodoxă în general. Era o luptă pe care o ducea şi el, aşa cum ne arată încă de la început următoarea scrisoare.
De îndată ce pregătisem materialul pentru numărul 3, începusem să mă întreb dacă nu ar trebui să extind puţin,
în loc să se ocupe de problemele sau poverile ce apasă sufletele multora, se concentrau pe “anti-teme”, precum activităţile parohiale locale sau nostalgii istorice.
119
inserând nişte recenzii la vreun film sau o carte, ca un ghid pentru cititorii noştri. Părintele Serafim a primit şi el această idee.
18 Aprilie/1 Mai 1972
Adevărat a înviat! Iartă-mă din nou pentru întârzierea cu care îţi înapoiez manuscrisele [pentru Nikodemos nr. 3], dar între prima şi a doua lectură a lor, am trecut prin atât de multe aventuri şi încercări încât nu am mai găsit timp! Câteodată, aceste încercări ni se adună pe cap chiar când încercăm să finalizăm un număr, astfel că ne facem o idee destul de bună despre originea lor! (Acest lucru se adeverea în chestiunea Calendarului, dar şi în cea a canonizării de anul trecut [a Sfântului Herman de Alaska]). Săptămâna trecută, după ce camionul nostru a luat foc (!), eram gata să mă scufund într-un întuneric groaznic; dar am reuşit totuşi să scoatem numărul (am împins camionul pe stradă, apoi am continuat drumul fără motor – ca unul care e obişnuit cu ciudatele noastre sosiri, dirigintele poştei nu ne-a pus nici o întrebare, á la the Lone Ranger!) şi se pare că stricăciunile nu sunt în definitiv aşa de mari. Şi iată cum Dumnezeu ne învaţă cu credincioşie răbdarea şi încrederea în El şi nu în puterile noastre care de fapt nu pot face nimic!
Tot materialul pe care l-ai trimis arată bine, avem de făcut doar un comentariu sau două.
În răspunsul la scrisoarea lui H. către editor [despre modurile de fi un mărturisitor ortodox] nu credem că el face referire la faptul că modurile de mărturisire nu sunt
120
realizate pentru a “dovedi” unora ceva, ci mai degrabă la faptul că a mărturisi înseamnă să fii ortodox până în măduva oaselor, arătând aceasta şi altora. Poate că ar fi bine să adaugi sau să revizuieşti vreo propoziţie pentru a arăta limpede acest lucru, pentru a evita astfel impresia unora cum că creştinii ortodocşi ies în public pentru a-şi “etala” credinţa, ca şi protestanţii.
Legat de acest lucru, săptămâna trecută am dat peste un pasaj interesant din viaţa martirilor lituanieni din secolul XIV - Antonie, Ioan şi Eustaţie (14 aprilie): “Aflându-se în slujba prinţului lituanian Olgerd, Antonie şi Ioan au încercat să-i ascundă că sunt creştini, dar nu au reuşit, deoarece comportamentul şi obiceiurile creştine i-au deosebit net de păgâni”. În final au fost întemniţaţi şi ucişi pentru refuzul de a mânca carne într-o zi de post.
Sigur că C.D. are binecuvântarea noastră pentru a scrie o recenzie la [filmul] Nicholas şi Alexandra. Mi-e teamă că odată l-am descurajat cumva prin lipsa noastră de interes – dar noi suntem monahi şi se presupune că nu trebuie să mergem la asemenea spectacole, în vreme ce pentru cititorii voştri filmele fac parte din viaţă şi bineînţeles că e bine ca ei să fie informaţi atunci când acolo sunt prezentate unele denaturări de vreun fel.
Vlădica Nectarie56 ne-a vizitat la întoarcerea din
56 Episcopul Nectarie (Konţevici; el şi profesorul I.M. Kotzevitch erau fraţi) era un prieten şi un susţinător apropiat al schitului. În ultima decadă a vieţii sale a avut probleme cu inima, fapt care i-a slăbit mult puterile. Catedrala sa era în Seattle, dar cea mai mare parte a anului şi-o petrecea în San Francisco. Ori de câte ori călătorea la Seattle (pentru marile praznice) de obicei venea cu maşina, astfel că se putea opri şi pe la schit, fie la dus ori la întors. Adesea se oprea şi prin Etna, pentru a ne vizita. La începutul anilor ’70 încă mai arăta ca un om cu o prezenţă fizică impunătoare – înalt şi solid, cu barbă, păr alb şi lung –
121
Seattle – era destul de slăbit, dar încă putea face o călătorie atât de epuizantă. Întotdeauna a fost pentru noi o pildă de curaj şi o mină de sfaturi. Sper ca acest răspuns cam întârziat să nu amâne apariţia lui Nikodemos. Iartă-ne şi roagă-te pentru noi. Salutările noastre lui Ian şi Susan.
5/18 Iunie 1972
Voi începe chiar cu comentariile noastre la materialul pentru Nikodemos nr. 4.
Editorialul [care trata despre a doua arătare a lui Hristos]: până acum trebuie să fi primit numărul nostru “harismaric”, unde în partea a şasea spunem câte ceva despre semnele sfârşitului lumii, accentuând marea dezamăgire care va fi atunci. Cercetând alte “profeţii” penticostale, aş putea spune că această înşelare va fi mai teribilă decât ne-am putea imagina… şi vor fi “minuni” care îi vor determina pe cei mai mulţi “creştini” să creadă că Antihristul chiar se va coborî din cer, alături de Semnul Crucii – pe scurt, această imitaţie va fi aproape “perfectă”. De aceea, întreaga chestiune e una care ne cheamă să fim extrem de prevăzători.
Dincolo de aceasta, atunci când te referi la tema “privegherii”, se pare că pierzi din vedere un lucru important. În miezul capitolului apocaliptic de la Matei (24, 32; dar şi Mc. 13, 28), Mântuitorul, zicând parabola smochinului, spune: Tot aşa şi voi, când le veţi vedea pe
dar foarte tăcut şi blând. Vorbea puţin engleza; de obicei ne traducea şoferul. Vorbea adesea despre amintirile sale din copilărie de la Optina. Vlădica Nectarie a mai trăit câteva luni după moartea părintelui Serafim.
122
toate acestea, să ştiţi că El este aproape… Cu alte cuvinte, trebuie să fim prevăzători cu semnele vremilor ca să nu fim înşelaţi. Dar nu trebuie să înţelegem la modul simplist că “Împăratul Slavei poate veni în orice moment” – numai cei care nu au deosebit semnele vremilor vor fi luaţi prin surprindere; dar creştinii care priveghează vor şti dinainte că “este aproape”, recunoscând semnele şi dându-şi seama de amăgirea lui Antihrist, cu a cărui venire momentul sfârşitului va mai întârzia câţiva ani – nu vom cunoaşte data precisă a acelui moment decât atunci când va veni, dar apropierea lui devine din ce în mai evidentă – aşa cum ne uităm cum cad frunzele smochinului.
Întreaga misiune a revistei Nikodemos devine evidentă. Ne bucurăm să vedem sămânţa adevăratei Ortodoxii prinzând rădăcină, dând muguri şi exprimând o “dimensiune” a vieţii ortodoxe care nu prea s-a văzut în America: ortodoxia laică, care nu este “lumească”, caută rădăcini mai adânci şi simte că nu se poate “potrivi” lumii; nu se poate mulţumi ca oricine altcineva care susţine “un punct de vedere ortodox” pentru orice, ci caută răspunsuri la Părinţi, neocupându-se cu chestiuni academice sau teologice, ci cu un mod de viaţă. Avem de-a face aici cu o viziune ortodoxă “neadăugată” pur şi simplu la modul viaţă american, iertată ulterior şi făcută accesibilă heterodocşilor, “potrivindu-se” ca o a patra Credinţă majoră – ci ceva ce mai degrabă ţinteşte la transformarea vieţii, care transformă poporul ortodox într-un scandal pentru lume, care se dezvoltă pe propriile principii destul de diferite de lumea din jur, dar care este în sine foarte normală şi sănătoasă. Articolele şi citatele tale din Părinţi se concentrează foarte mult pe acest lucru. Dacă poţi continua pe aceeaşi linie, ţi-ai justificat existenţa ei.
Încă nu am auzit nimic de la părintele Nichita în
123
legătură cu propunerea ce ţi-a făcut-o57 şi nu prea înţelegem ce avea de gând. Sigur, câteodată dăm de unele condiţii speciale care fac ca un asemenea amalgam să fie logic şi să rodească, dar în lipsa unor astfel de condiţii credem că e mai bine să continui să lucrezi independent. Ai un punct de vedere şi o abordare personale care se hrănesc mai bine în mod “autonom”.
Sezonul nostru de vară începe în curând, iar acum două zile “puiul” nostru de căprioară a dat naştere la doi pui gemeni, se pare chiar în faţa bisericii! Când i-am văzut prima dată aveau doisprezece ore, dar deja alergau (şi se împiedicau) prin jur. Spre surprinderea noastră, am observat că Baby nu are nici o odihnă sau ceva asemănător, ci doar îi mută din loc în loc, lăsându-i să doarmă acolo unde nimeresc apoi găsindu-şi şi ea vreun loc prin apropiere. Aceasta este a treia zi şi încă nu s-au depărtat de zona mănăstirii – ceea ce dovedeşte că suntem de “încredere”. Câteodată, uitându-ne prin jur, găsim pe vreunul dintre pui ghemuindu-se sub “copacul Sfântului Gherasim”, având o icoană deasupra. O privelişte deosebit de mişcătoare.
Rogu-te, fă rugăciune pentru noi.
Până acum trecuseră deja doi ani de stat sub oblăduirea Părinţilor – în special cu părintele Serafim. Părinţii lucrau ca o echipă, fiecare caracter echilibrându-l şi completându-l pe celălalt. Părintele Herman era cel al cărui entuziasm ne inspira şi ne stârnea la acţiune; părintele Serafim era cel care ne arăta, pas cu pas, cum să punem în funcţiune ideile pe care părintele Herman ni le dădea.
57 Părintele Nichita Palassis se oferise să tipărească Nikodemos pentru noi în Seattle.
124
Prin desele mele vizite la schit şi prin intermediul unor lecturi şi studii făcute sub călăuzirea lor, fusesem pătruns de o anumită viziune ortodoxă, una pe care adesea am ridicat-o la un standard tot mai înalt şi pe care acum o puteam cel puţin recunoaşte, şi deci puteam deosebi între ea şi contrafacerea ei. Chiar mai mult decât atât, am fost condus către bogatul râu al spiritualităţii ortodoxe ruseşti şi încurajat să beau de acolo. Întreaga lume a bătrânilor de la Optina şi a renaşterii patristice din secolul XIX mi se deschidea în faţă. Zilele “copilăriei” mele într-ale credinţei se apropiau acum de sfârşit, acum urma să-mi fac un drum prin necazurile pe care părintele Serafim le prevăzuse că vor veni negreşit.
Aşa cum arată şi scrisoare anterioară, părintele Nichita mă anunţase că tipografia parohiei sale va tipări şi distribui Nikodemos în schimbul oferirii unor cenzuri editoriale asupra conţinutului. Din pricină că părinţii erau deja “cenzorii” mei, acest lucru nu mi se părea nici drept, nici necesar. Consultându-mă în această privinţă cu prieteni din San Francisco, auzisem câte ceva despre părintele duhovnic al părintelui Nichita, stareţ al mănăstirii Schimbarea la Faţă din Boston (pomenită adeseori ca “mănăstirea Boston”), arhimandritul Pantelimon, care se bucura de multă atenţie în cercurile convertiţilor. Părintele Pantelimon şi mănăstirea sa veniseră din Arhidioceza grecească şi se îndreptau către Biserica Rusă din Diaspora din motive de conştiinţă şi împotrivire la modernism şi inovaţionism. Dar celelalte lucruri pe care le-am auzit despre el nu au putut decât să mă îngrijoreze. Cel mai tulburător era un zvon conform căruia episcopii noştri urmează să-i încredinţeze pentru “supraveghere” părintelui Pantelimon şi adepţilor săi greco-americani pe toţi convertiţii. Dacă acest lucru este adevărat, nu am vrut să am de-a face deloc cu el, deoarece eu am proprii mei ghizi duhovniceşti şi nici nu am fost interesat în ceea ce se numeşte expresia “grecească” a
125
Ortodoxiei promovată de părintele Pantelimon şi adepţii săi, care afişau o atitudine generală pe care o simţeam ca diferită de tradiţia rusească pe care am ajuns s-o cunosc şi s-o iubesc. Auzisem de asemenea că grupul părintelui Pantelimon l-a canonizat în particular pe Vlădica Ioan. Într-o vizită la schit, am discutat cu părinţii despre consternarea mea, scriindu-i apoi o scrisoare părintelui Serafim. În cele ce urmează avem răspunsul lui.
18/31 Octombrie 1972
Am primit ieri scrisoarea ta şi ne-am grăbit să-ţi răspundem. Aseară, la Parabolele privegherii de la Luca, am citit din Iacov 1, 1-12, unde se pare că găsim răspunsul cel mai bun la toate întrebările tale: Toată bucuria să v-o puneţi în seamă, fraţilor, când daţi de felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre naşte răbdarea; dar răbdarea să-şi aibă lucrare desăvârşită, pentru ca voi să fiţi desăvârşiţi şi întregi, întru nimic ştirbiţi. Şi dacă cineva dintre voi e lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu Cel ce tuturor le dă cu simplitate şi fără înfruntare, şi i se va da. Să ceară încă cu credinţă, întru nimic îndoindu-se, pentru că cel ce se îndoieşte e asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo…
Judecând după scrisoarea ta, se pare că această consternare în care te afli acum nu merge spre rău, ci e în firea “durerilor naşterii”, e ceva pentru care te-ai tot pregătit de o vreme încoace. Este bine că ţi-ai exprimat sincer “consternarea” – cel puţin acum te-ai liniştit cumva: ai aflat pentru ce eşti tulburat (ceea ce e o realizare)!
126
Vom încerca să-ţi răspundem la fiecare punct, luându-le pe rând; printre ele sunt mai multe chestiuni de care nu trebuie să te alarmezi, asupra cărora ţi-ai format unele păreri greşite, altele, în schimb, sunt de domeniul opiniei, şi pur şi simplu nu necesită un “răspuns” (necesitatea discernământului, împotrivirea la ispita judecării, dar în acelaşi timp păstrându-ţi bunul simţ şi raţiunea), pe altele nu le putem comenta deloc pentru că nu cunoaştem problematica. Apoi vom purcede la observaţii generale sugerate de scrisoarea ta. Dacă am afirmat cumva că părintele Pantelimon reprezintă un grup “izolat” în Biserica din Diaspora, cu siguranţă că nu am vrut să spunem chiar acest lucru. După câte îmi amintesc, ai întrebat: “oare toţi convertiţii sunt predaţi grecilor?” şi eu am încercat să-ţi răspund: „nu, părintele Pantelimon şi cei ce se identifică cu el nu reprezintă tot tabloul problemei convertiţilor sau al celor ce nu vorbesc ruseşte în Biserica Diasporei, ci numai o parte din el; nu trebuie ca cineva să fie neapărat de acord cu toate punctele sale pentru a fi integrat”. Pe de altă parte, legat de “influenţa” părintelui P. în Biserica Diasporei, nu putem nega faptul că aceasta e una relativ mare. Totuşi, se pot desprinde două aspecte din această “influenţă”, din care tu ai menţionat doar una; mă voi referi la ea mai jos.
Părintele P. e foarte sever cu monahii săi: tot ceea ce ei scriu o fac numai cu binecuvântarea lui. Dar ar fi cel mai necugetat lucru să crezi că orice vine din acea mănăstire sau din jurul ei reflectă opiniile sale. Ştim că monahiile sale nu se află sub o supraveghere aşa de strictă şi nici nu credem că s-ar afla mulţi laici. Se-ntâmplă ca părintele P. să fie acum “în pas cu moda”, astfel că atrage nu numai oameni de bună credinţă, ci încorporează şi elemente marginale dubioase. Aşa că, păzea, şi nu crede
127
tot ce auzi!
Nu, “grecii”58 nu l-au canonizat pe Vlădica Ioan. Canonizarea este treaba episcopilor, care dau pecetea ultimă şi oficială pentru o venerare locală a unui om sfânt. Ceea ce a făcut mănăstirea [Boston] a fost să scrie (sau probabil să traducă dintr-o lucrare a vreunei mănăstiri pe stil vechi care obişnuia să-l numească Sfânt pe Vlădica Ioan) o Vecernie pentru Vlădica Ioan (noi avem o copie şi arată destul de bine), o practică foarte normală obişnuită de ruşi atât pentru Sfântul Ioan de Kronstadt cât şi pentru Fericita Xenia, cu mulţi ani înainte de canonizarea lor. Aceste slujbe ale Sfinţilor necanonizaţi sunt săvârşite în particular (de către o persoană particulară sau o mănăstire) până ce episcopii permit ca întreaga Biserică să le săvârşească public. Rugăciunile oricărui sfânt trecut din această viaţă trebuie oricum făcute în particular, iar în unele cazuri, sfinţenia unui sfânt este aşa de evidentă încât i se adresează rugăciuni mai mult sau mai puţin public, cu mult înainte ca acesta să fie canonizat. În cazul Vlădicăi Ioan, episcopii care au slujit la înmormântarea lui, deja ceruseră deschis rugăciunile lui inserând în mod deliberat în anumite părţi din slujba înmormântării sau din panihidă sintagma, “cu ale lui sfinte rugăciuni”. Dacă părintele Nichita [din Seattle] are într-adevăr o icoană cu Vlădica Ioan, nu face rău că o foloseşte pentru sine şi nu în public, şi aici nu trebuie ca nimeni să se simtă câtuşi de puţin ofensat, pentru că aceasta e o practică normală şi de asemenea pentru faptul că duşmanii Vlădicăi Ioan vor pricinui niscai probleme din această cauză. Cu toate acestea, o mulţime de ruşi vor fi fericiţi să o vadă, fără să
58 Acesta era un termen generic pentru părintele Pantelimon şi mulţimea de adepţi ai săi din Biserica Rusă din Diaspora.
128
viseze măcar a o face public, adică oficială. Un episcop rus pe care-l cunoaştem s-a umplut de bucurie auzind că există o slujbă grecească închinată Vlădicăi Ioan, drept care a cerut să fie tradusă imediat în slavonă! Nu cred că “grecii” în general sunt mai preocupaţi decât alţii de chestiunea cinstirii deschise a unui sfânt necanonizat; mai degrabă din pricina mai multor râvnitori atât dintre greci cât şi dintre ruşi care fac acest lucru; şi deci din pricina lor au hotărât episcopii ca în cele din urmă să-l canonizeze. În cazul Vlădicăi Ioan, atât ruşii cât şi grecii (slavă lui Dumnezeu!) au fost găsiţi “vinovaţi” în această chestiune, fapt foarte normal în istoria Bisericii. (O călugăriţă rusoaică foarte aşezată ne-a implorat să scriem noi o slujbă pentru Vlădica Ioan imediat după moartea lui!) Cu toate acestea, este limpede că o astfel de cinstire nu trebuie “forţată”, ci trebuie lăsată să crească şi să se manifeste firesc până ce în cele din urmă se coace întru ziua cea mare a canonizării. Nu am simţit că cineva l-ar “forţa” pe Vlădica Ioan. Dacă Vlădica e într-adevăr “la modă” acum, nu va dura mult, credem mai degrabă că cei care-l cinstesc cu adevărat pe Vlădica Ioan trebuie să se pregătească cu seriozitate să pătimească pentru aceasta în viitor.
Din câte cunoaştem, Vlădica Ioan nu şi-a exprimat niciodată vreun dubiu în privinţa “poziţiei” sau “legitimităţii” Bisericii din Diaspora.59 Ceea ce voia să exprime de fapt era interesul său pentru existenţa continuă
59 Auzisem un zvon conform căruia Sfântul Ioan ar fi negat legitimitatea Bisericii din Diaspora. Ispita de a asculta zvonuri sau palavre şi a le transmite mai departe era pentru mine o problemă serioasă. Pentru a mă feri de căderea în nisipurile mişcătoare ale zvonurilor, părintele Serafim m-a descurajat chiar de la a învăţa rusa. “În acest fel - îmi spunea - nu vei fi în stare să înţelegi pălăvrăgeala, cu atât mai mult să o pasezi şi altora”.
129
a Bisericii ca entitate unitară.
Acum să trecem la unele observaţii generale: ca să încep direct, o bună parte din ceea ce ţi-a pricinuit tulburare sunt zvonul, pălăvrăgeala şi poveştile de tot felul. Ruşine să-ţi fie! Nu trebuie să te laşi copleşit de toate aceste zvonuri “care circulă nestingherite”. E totul numai fum dar fără nici o substanţă. Ţi-am putea spune poveşti fantastice care ni s-au încredinţat în forma unor certitudini. Dacă ai de gând să te necăjeşti, să fie de la ceva ce te priveşte sau de la ceva ce auzi la prima mână. Iar celelalte lucruri ignoră-le, cel puţin 99%, sau uită-le complet, altfel nu vei avea niciodată pace în cuget. Nu există nimic în scrisoare, din câte îmi amintesc din conversaţia noastră, pentru care tu sau noi să nu putem face ceva – adică nimic de acolo nu are de-a face cu noi. Este adevărat, unele lucruri care nu ne privesc în mod direct trebuie să ne frământe puţin, ca să nu ne mirăm apoi de ce sunt folosite pentru a ne scandaliza (incluzând exagerări şi jumătăţi de adevăr de care am putea fi înşelaţi). Dar această cunoaştere nu ne foloseşte decât pentru a fi prevăzători şi cumpătaţi, nu pentru a le răspândi, scriind episcopilor despre ele60, umplându-le cu plângeri sau altceva de acest fel. Dacă am face acest lucru, am fi catalogaţi ca scandalagii care-şi bagă nasul peste tot.
Dacă crezi cumva că încercăm doar să îndreptăţim ceea ce face părintele Pantelimon sau “grecii”, te înşeli. Noi (prin mila lui Dumnezeu), nu cunoaştem toate
60 Părintele Serafim se referea aici la faptul că unii prieteni comuni scriseseră cu puţină vreme în urmă o scrisoare deschisă tuturor episcopilor noştri, prin care îşi exprimau unele griji în privinţa părintelui Pantelimon şi a presupuselor sale intenţii faţă de Sinodul nostru.
130
zvonurile “care circulă nestingherite”, dar stăm în permanenţă cu ochii deschişi. Astăzi, părintele P. îşi are “influenţa” sa. Aceasta înseamnă două lucruri:
(a) În mod superficial, el este “la modă”, ceea ce presupune paraziţi, zvonuri, adepţi fanatici, duşmani, etc. Orice lucru pe care-l face poate fi subiect de aprobare sălbatică sau respingere oarbă ori numai o simplă exagerare. La acest nivel noi nu ştim prea mult, dar multe din punctele ridicate de tine nu i se potrivesc, sau exagerează ceea ce a făcut.
(b) Mai mult, din punct de vedere ideologic şi spiritual, părintele P. se înscrie pe linia celei mai sănătoase Ortodoxii, atât în teorie cât şi în practică, iar atunci când şi-a început construcţia mănăstirii a fost ceva despre care nu mai auzise nimeni în America.
Ceea ce s-a întâmplat pozitiv în Ortodoxia americană în ultimii doisprezece sau treisprezece ani, în mod sigur nu e numai contribuţia lui, el a avut o influenţă considerabilă asupra ei şi s-a mişcat în aceeaşi direcţie cu dreapta tradiţie a Ortodoxiei. Comparat cu mari luminători ai unei pseudo-ortodoxii, el este o minune şi o binecuvântare care a făcut mult bine. El a fost unul din primii susţinători ai demersului nostru, nedându-ne altceva decât încurajări. În câteva puncte el şi-a exprimat dezacordul faţă de noi, dar nu am simţit niciodată nici cea mai mică “presiune” legat de ceea ce trebuie tipărit sau nu. Mănăstirea lui este astăzi unul din puţinele locuri care se ocupă cu traducerea (sau care accentuează importanţa traducerilor) izvoarelor ortodoxe de bază precum Vieţile Sfinţilor şi slujbele bisericeşti (contrastând puţin cu “respectabilele” locuri care răspândesc astăzi înţelepciunea ortodoxă, precum următoarea despre Vieţile Sfinţilor: “de îndată ce vei fi citit una, le-ai citit pe toate”, fără să mai menţionăm şi mai
131
spectaculosul modernism care se instalează astăzi în toată lumea ortodoxă61). Chiar dacă cineva ar avea opinii foarte diferite de cele ale părintelui P. (ereziile sau ceva asemănător ieşind din calcul) trebuie în primul rând să recunoască contribuţia lui fundamentală faţă de propovăduirea adevăratei Ortodoxii, în special Ortodoxiei americane. Nu e nevoie să fii un adept orb al său pentru a aprecia acest lucru! Dacă ar fi vreun indiciu clar că el ar învăţa ori ar susţine erori, cu siguranţă că i-am spune direct, şi credem că ne va şi asculta62.
În general, contrastul “greci” versus “ruşi” ne pare destul de artificial şi nu se face decât din pricina unor certuri şi tensiuni inutile. Evident că “grecii” care folosesc “rus” ca un termen de dezaprobare se gândesc la un anumit soi de atitudine a ruşilor care este într-adevăr regretabilă; evident că cealaltă parte are şi ea în minte unele însuşiri neplăcute ale unor “greci”. Dar aceasta dovedeşte faptul că suntem toţi oameni, iar adevărul nu e de găsit în nici o “partidă” de acest fel. Ar fi mult mai bine şi mai înţelept să avem cele mai bune gânduri atât pentru “greci” cât şi pentru “ruşi”, ca unii care vrem să ne găsim într-o armonie mai înaltă a Ortodoxiei, care e dincolo de orice naţionalitate. Vlădica Ioan se gândea întotdeauna în acest fel la “greci” şi din acest motiv a adoptat multe obiceiuri greceşti care acum sunt practicate de ruşi – prin obiceiuri greceşti mă refer la acele practici care sunt mai aproape de tradiţia autentică a Ortodoxiei, şi cu siguranţă
61 Printre acestea se numără introducerea băncilor şi a orgilor, scurtarea slujbelor, renunţarea la practica mărturisirii, eliminarea sau relativizarea nevoinţei duhovniceşti a postului.
62 După cum vom vedea mai departe, speranţa părintelui Serafim se va dovedi deşartă [n. tr.].
132
le-a adoptat nu pentru că sunt pur şi simplu “greceşti”!
Dacă, cu toate acestea, există într-adevăr o “partidă grecească” în Biserica din Diaspora – să fie pe pace şi ne lase pe noi, restul, să ne vedem cu frică şi cutremur de mântuirea noastră şi de smeritele noastre munci, fără a intra în luptă până ce nu apare o pricină reală pentru a lupta pentru sau împotrivă. Până acum nu am primit destule indicii care să ne convingă că părintele P. pledează pentru ceva împotriva căruia să luptăm63.
E adevărat că scrisoarea părintelui Efrem64 către tine a fost dezamăgitoare pentru noi din mai multe motive, în special pentru faptul că nu se referea la nici un lucru din cele care te frământau şi, de fapt, nici nu părea că recunoaşte că există o întreagă filosofie religioasă anticreştină care se centrează în jurul ideii de “evoluţie” specifică secolului XIX, al cărei propovăduitor la modă astăzi este Teilhard de Chardin65.
Sigur, nici unul dintre noi nu e perfect şi deci nu poate şti totul, suntem cu toţii atraşi de ispita ghicirii a ceea ce este în mintea cuiva, noi fiind cei ce “ştim mai bine” ce să-i răspundem. N-ar avea nici un rost să răspunzi la o asemenea scrisoare şi, până ce unele din posibilele idei problematice exprimate aici nu vor fi mai bine dezvoltate şi prezentate, nu vedem de ce i-am mai acorda atenţie.
63 Indiciile vor veni! [n. tr.].
64 Părintele Efrem era un călugăr sub ascultarea părintelui Pantelimon care criticase cu toată asprimea articolul meu din Nikodemos despre evoluţie.
65 Propovăduit la rândul lui de unele cercuri academice [aşa-zis teologice] din România, care spun că se situează (în anumite puncte […]) pe linia patristică a Sfântului Maxim Mărturisitorul [n. tr.].
133
În privinţa canoanelor66: avem de-a face cu o sminteală întâlnită adesea la cei convertiţi, o dată pentru că suntem toţi stăpâniţi de fariseism, a doua din cauza canoanelor care, ca unele ce formează “legea” Bisericii, nu pot fi înţelese şi aplicate decât în interiorul tradiţiei bisericeşti şi în Duhul acesteia care o şi călăuzeşte. O mare parte a tradiţiei bisericeşti este “necodificată”, fiind conţinută în Vieţile Sfinţilor, în scrierile patristice (cărora nu li s-a întocmit nici un index general, mulţumită lui Dumnezeu – altfel nici un convertit n-ar mai supravieţui!)67 şi în tradiţia orală a Bisericii. Canoanele sunt partea cea mai vizibilă a tradiţiei bisericeşti, de aceea, atunci când le cercetează, unii convertiţi au parte de un naufragiu încercând să le aplice, fără să-şi dea seama de întreaga tradiţie din care ele constituie doar o parte.
Canoanele au fost făcute pentru oameni, şi nu oamenii pentru canoane. Unele canoane nu pot ori nu ar trebui, în anumite vremi sau circumstanţe, să fie aplicate cu stricteţe; de aici şi “iconomia” Bisericii. De asemenea, ca o regulă, aplicarea canoanelor (şi “iconomia” lor) este treaba episcopilor, şi ei se ocupă de ele atât cât este posibil, prin consultare reciprocă. În acest caz, cu atât mai mult noi ceilalţi trebuie să ne abţinem a ne încrede în judecata noastră atunci când ne referim la ei. Sigur, unii care au de-a face cu noi în mod direct, trebuie cunoscuţi şi, dacă se poate, să fim povăţuiţi de ei sau să ne consultăm
66 Ascultând palavrele celor loiali “grecilor” din Biserica Diasporei, descoperisem şi canoanele Sinoadelor bisericeşti, asupra cărora am manifestat un interes deosebit, spunându-mi-se în acest sens că canoanele erau mult mai importante decât alte aspecte ale Creştinismului Ortodox.
67 Oare la ce s-ar putea referi aici părintele Serafim? Oare la acei teologi care pun Tradiţia şi sfinţii ei la index? [n. tr.].
134
cu alţii mai înţelepţi în Credinţă, pentru a fi pregătiţi pentru apărarea – de pildă, a canoanelor legate de rugăciunea împreună cu ereticii, a căror încălcare nu înseamnă altceva decât însăşi trădarea ideii de Biserică a lui Hristos.68 Alte canoane, precum cele legate de vârsta la care este permisă hirotonirea diaconilor şi preoţilor, nu implică o asemenea trădare şi deci nu e treaba noastră, iar dacă ar fi să le cerem episcopilor să ne dea (nouă!) socoteală, pentru ei ar însemna acelaşi lucru cu a începe să se amestece în treburile casnice sau de serviciu ale enoriaşilor obişnuiţi. Cu toate acestea, în general, canoanele sunt accentuate cu deosebire în polemici, iar dacă noi vrem într-adevăr să rămânem în Biserică în aceste vremuri dificile, în primul rând trebuie să o facem în virtutea faptului că suntem credincioşi Duhului Bisericii şi nu canoanelor69.
Cât despre chestiuni mai subtile precum ascultarea şi autoritatea în Biserică, există “legi” asemănătoare pe care fiecare trebuie să ştie cum să le aplice în interiorul tradiţiei şi a Duhului Bisericii.
Cu lucrurile acestea nu putem “negocia” aşa cum încerci tu să faci în scrisoarea ta la pagina şase (“Lepădăm oare regulile doar pentru faptul că lucrurile nu pot fi
68 Rugăciunea împreună cu ereticii este o practică destul de răspândită şi pentru o parte a clerului român, iar unii credincioşi “simpli” consideră că este un lucru “firesc” – doar e acelaşi Dumnezeu (!). Exemplele sunt de prisos [n. tr.].
69 Aici, părintele Serafim se dovedea a fi înainte-văzător. Ulterior, în 1986, părintele Pantelimon şi adepţii lui începeau să se înstrăineze puţin de duhul Bisericii, îndreptându-se către un adevărat sectarism, printr-o obsesivă atenţie acordată canoanelor - “literei legii” - mai mult decât duhului ei.
135
împlinite şi, prin urmare, nu putem merge spre mai bine?” etc.); nu putem decât să le experiem suferind până la capăt (dacă e nevoie), cu credinţă în Dumnezeu şi cu cercetarea celor sporiţi în credinţă. Este pur şi simplu un fapt de viaţă duhovnicească şi bisericească, pentru dragostea lui Hristos: canoanele trebuie uneori încălcate formal, iar o autoritate duhovnicească trebuie şi ea uneori “ignorată”; avem exemple în vieţile sfinţilor. Dacă vreuna din aceste “legi” este absolutizată, Ortodoxia devine Fariseism. Dar nu are nici un rost să scriem un tratat pe această temă, iar a pomeni de vreun punct dintr-un articol, s-ar pricinui numai neînţelegeri.
Apropo, sunt mai multe tipuri distincte de ”ascultare” şi “autoritate” în Biserică şi confundarea lor poate aduce multă vătămare duhovnicească. Bătrân - ucenic, părinte duhovnic - ucenic, preot - turmă, episcop - preot, episcop - credincioşi, bătrâni – tineri, etc. – toate aceste relaţii implică diferite feluri de trepte de ascultare şi autoritate, nu pot fi “codificate”, ci se pot învăţa numai prin experienţă.
Legat de cruciala problemă a Bisericii, înţeleasă fie ca “organizaţie” sau ca “organism”, la care duceau punctele anterioare, nu putem decât să te trimitem la eseurile scrise cu sânge despre Biserica din Catacombe din Orthodox Word numărul pe mai/iunie70; respectiv [trimitem n. tr.] la chestiunea aceasta a “serghianismului”71, din vremea când torţionarii de la GPU
70 Documente ale Bisericii din Catacombe: Rusia şi Biserica zilelor noastre, în Orthodox Word, Mai/Iunie 1972.
71 De la Mitropolitul (ulterior pseudo-patriarhul) Serghie Stragorodski, care în 1972 a publicat o declaraţie de susţinere a guvernului sovietic prin care încercase să asigure structurii exterioare a Bisericii Ruse de sub stăpânirea sovietică o existenţă neîntreruptă. (În acea vreme o
136
ajungeau să le “dovedească” unor episcopi ortodocşi că Mitropolitul Serghie [din Patriarhia Moscovei] “nu a încălcat nici o dogmă şi nici un canon”. Probabil că nu a făcut-o, dar oare noi trebuie să ne luăm după “canoanele” lui până în iad, ori trebuie să-L urmăm pe Hristos pe calea cea strâmtă până în rai, împreună cu eventualii Săi mucenici “necanonici”72ai ultimelor vremuri?
Motivul principal pentru care ţi-am ridicat chestiunea părţii “realiste” a episcopilor73 este acela că tu însuţi te faci responsabil nu numai pentru oferirea de “teorii” cititorilor tăi, dar într-o oarecare măsură şi pentru că tu îi călăuzeşti la modul practic. Principiile rămân aceleaşi; dar firea este aceea care ataşează acestora anumite preconcepţii pur idealiste despre persoane, iar acest lucru nu poate duce decât la eşec. Dincolo de toate acesta e adevărul despre episcopi, conducătorii Bisericii. În zilele noastre, zilele decăderii generale din Biserică, nu
mare parte din Biserica Rusiei se afla fie în lagărele de concentrare, fie în clandestinitate. Astăzi, termenul “serghianism” este folosit pentru a numi orice politică sau ideologie din Ortodoxie prin intermediul căreia structurii unei Biserici locale i se asigură mai multă încredere şi susţinere decât trupului organic al lui Hristos.
72 Părintele Serafim vorbea aici despre Biserica Rusă din Diaspora, considerată necanonică de anumite dioceze pentru că refuza să recunoască “autoritatea” Patriarhiei de Moscova, care era dominată şi controlată de comunism. De asemenea, Biserica Diasporei refuzase să intre în comuniune cu acele dioceze ne-ruseşti care au rămas în comuniune cu Moscova.
73 Începusem o nouă serie de articole în Nikodemos, având ca subiect general episcopii în Biserica Ortodoxă. În general, tonul meu era idealist şi pe alocuri nerealist, chiar ignorant. Părintele Serafim era neliniştit de faptul că susţinusem un punct de vedere catolic asupra episcopilor (şi anume că ei nu pot greşi) şi că dacă nu am grijă, aş putea fi în mod inutil părăsit sau dezamăgit de latura mai „omenească” a unor membri ai ierarhiei bisericeşti.
137
trebuie ca nimeni să se aştepte la prea mult de la ei. În vreme ce le dăm cinstea cuvenită, respectul şi supunerea, trebuie să fim realişti şi să recunoaştem că (cu excepţia unor cazuri rare) ei nu se află într-o postură de slujire ca îndrumători personali, cu atât mai puţin a convertiţilor. O remarcabilă excepţie de la această “regulă” generală, Vlădica Ioan, despre care credem că oricine şi-ar fi putut pune încrederea în el cu desăvârşire – hotărâse ferm ca să nu accepte ucenici, ci mai degrabă să inspire şi să încurajeze lucrul independent în interiorul Bisericii, cu condiţia ca toţi să urmărească progresul şi consultarea reciprocă în interiorul tradiţiei ortodoxe. De nenumărate ori noi înşine am fost la el pentru a-i cere binecuvântarea pentru diferite lucruri – de pildă, pentru cumpărarea unei noi piese pentru tipografie – iar răspunsul său era întotdeauna acelaşi: ”Nu mă pricep la tipografie. Judecă singur ceea ce ai nevoie, cumpăr-o dacă poţi şi Dumnezeu îţi va binecuvânta lucrarea. Dacă ceea ce faci este plăcut lui Dumnezeu, va da roade, dacă nu, Dumnezeu îţi va pune astfel de piedici în cale încât să nu mai poţi continua”.
Dacă ţi-am sugerat cumva că starea generală a ierarhiei sinodale nu este una bună – atunci cred că am comis o eroare. Per total, episcopii noştri sunt mai buni ca oricare alţii de care am cunoştinţă, şi probabil nu mai diferiţi decât episcopii din ultimii 2000 de ani prin care Sfântul Duh a călăuzit Biserica. Din fericire, cei mai mulţi dintre credincioşi văd puţin sau nu văd nimic în partea umană, politică, “realistă”, a conducerii Bisericii. Prin faptul că ţi-ai luat asupra ta Nikodemos, ai devenit în oarecare măsură un “dascăl” în Biserică – aceasta se numeşte că “ai vrut-o cu tot dinadinsul”. Cu deosebire atunci când ai de-a face cu probleme bisericeşti despre
138
care nu ştii chiar totul, de dragul adevărului trebuie să fii bine informat astfel încât să nu răneşti pe nimeni cu o jumătate de adevăr.
În general, episcopii noştri nu sunt cunoscuţi ca fiind administratori slabi, din contră (de obicei, cu cât e mai sfânt un episcop, cu atât e mai slab ca administrator!). La drept vorbind, marea lor ispită e aceea de a-şi lua prea în serios partea “organizatorică” a Bisericii, astfel că uneori ajung să “stingă Duhul” unora din mădularele organismului Bisericii. Cei dintre noi care pot, trebuie pur şi simplu să ţină în viaţă acest duh – aşa cum ai scris foarte clar: “a-ţi întoarce încrederea în «organizaţie» şi întorcându-te la «organism»”. În acest fel, nu numai că putem rămâne în slujba Bisericii, dar devenim chiar cel mai bun sprijin al episcopilor, deoarece noi lucrăm împreună cu ei în adevărata slujire a “organismului” Bisericii, Trupul lui Hristos. Dacă în felul acesta suferim din cauza neînţelegerilor dintre noi sau a calomniilor (şi toţi suntem vinovaţi pentru acestea, nu numai episcopii!), Biserica ne oferă mijloacele duhovniceşti pentru a trece peste sau a uita de ele.
Ne întristăm foarte mult văzându-te cum te mânii pe părintele E.74, care, după câte cunoaştem, este chiar o persoană “liniştită, ascultătoare şi înţeleaptă”, de aceea nu avem nici un motiv pentru a-i purta pică. Dacă el s-a plasat cumva pe o poziţie greşită, aceasta s-a întâmplat cu siguranţă datorită unor motive întemeiate, puteau fi
74 Îl întrebasem pe părintele Serafim de un preot rus despre care se zvonea că afişase o atitudine foarte critică la adresa Vlădicăi Ioan în vremea când acesta trăia, desconsiderându-i de asemenea pe mulţi dintre episcopii noştri şi căutând cu tot dinadinsul să-i controleze şi să-i manipuleze din umbră. Aceasta era poziţiei părintelui Serafim.
139
vătămătoare din cauza caracterului lor politic, cu alte cuvinte, se îndreptau către partea “organizatorică” Bisericii în detrimentul organismului. Ca să fim cinstiţi, în timpul vieţii sale, Vlădica Ioan a fost înţeles de prea puţini episcopi, şi aceasta pentru că el era în primul şi în primul rând un organism viu în Biserică şi nu lăsa cu nici un chip ca organizarea să aibă întâietate. Acesta este de fapt şi testamentul său către noi toţi, dar tu nu-ţi face griji dacă acum nu înţelegi acest lucru. Nu putem înţelege mare lucru, ci numai prin experiere şi prin suferinţă până la capăt, pe măsură ce creştem în Biserică şi în tradiţia ei. Dumnezeu îţi va trimite pricini pentru a înţelege cu inima.
Nu te încrede prea mult în inima ta; gândirea trebuie filtrată prin suferinţă, altfel nu va trece proba acestor vremuri vitrege. Nu cred că cei “raţionalişti” vor fi cu Hristos şi Biserica Sa în zilele ce vor veni peste noi; vor exista prea multe “raţiuni” împotriva lor75, iar cei ce se vor încrede în cugetele lor se vor lepăda de Biserică. Nu-ţi este străină această ispită, dar primul an al lui Nikodemos dovedeşte şi el că ai prins gustul unei dimensiuni mai profunde, a “treia dimensiune” de gândire în Biserică. Poţi obţine mult prin cărţi… (să nu te laşi influenţat de nimeni şi să renunţi la ele!), din ce în ce mai multe cărţi de bună calitate sunt acum pe cale să apară (fără îndoială că anii pe care-i trăim acum reprezintă Epoca de Aur a cuvântului tipărit în Ortodoxia americană). Dar a treia şi deplina dimensiune se va apropia de tine numai pe măsură ce o experiezi continuând să păstrezi legătura cu şi să iei sfat de
75 Părintele Serafim vrea să spună despre cugetarea raţionalistă a acestora că va fi atât de raţională (fie ea şi în „limitele” dogmatice sau canonice ale Bisericii) încât Duhul Cel Sfânt al comuniunii cu Hristos nu va mai încăpea în acele suflete.
140
la cei înrădăcinaţi mai mult în tradiţia Bisericii. Dacă părintele Pantelimon, părintele Nichita ori altcineva nu vor fi “pe potriva sufletului tău” (cum zic ruşii), nimeni nu te va forţa să le primeşti sfatul. Dar nu cădea totuşi în ispita de a te încrede numai în tine însuţi sau în convertiţii cu cuget asemănător. Noi, americanii, trebuie să ne aflăm în viitorul anticipabil într-o oarecare măsură de dependenţă practică atât faţă de greci cât şi de ruşi, de preferat în ambele izvoare şi într-o cât mai bună măsură. Aceasta este calea care a existat din vechime în Biserică şi astfel tradiţia va putea fi sădită într-un nou pământ. Depinde de noi ca să mergem (sau nu) şi să lucrăm la ţarină!
Iartă-mă dacă am scris prea mult ori prea puţin ori am înţeles ceva greşit. Dă-ne de ştire dacă şi de ce eşti tulburat, şi fie ca prin rugăciunile Fericitului Vlădică Ioan tulburarea ta să devină limpede şi roditoare. Roagă-te pentru noi.
Ca o concluzie finală şi practică: mergi drept înainte pe aceeaşi cale pe care ai pornit, având mintea şi inima deschise şi încrezătoare în rugăciunile Vlădicăi Ioan. Aşteptăm cu nerăbdare articolele tale despre modernism, care ar putea îndeplini cu succes o funcţie pe care odinioară am dorit (şi chiar am început) să o îndeplinim, dar din varii pricini am ajuns să ne împotmolim serios. Avem nevoie disperată de ele. Fie ca rugăciunile Vlădicăi să te lumineze!
De doi ani de zile unul dintre copiii naşilor noştri trăgea să moară de o boală foarte rară. În cele din urmă fetiţa a murit acasă. Am luat parte la înmormântarea ei la o “mănăstioară” din San Francisco – metoc al mănăstirii ruseşti închinată Maicii Domnului din Vladimir – unde ea şi familia ei obişnuiau să participe la Dumnezeiasca Liturghie. După aceasta, a fost dusă la schitul Sfântul
141
Herman pentru înmormântare.
Cam tot în acea vreme, o laică convertită scrisese episcopilor o scrisoare având ca temă evoluţionismul. Ca membră a Societăţii Antropologice din Londra, avea cunoştinţă directă de activităţile murdare ale unor oameni de ştiinţă preocupaţi de evoluţie. Auzise de curând că “grecii” din Biserica Rusă din Diaspora erau pe cale de a publica un studiu ce favoriza evoluţionismul. Acest lucru nu a făcut decât să o alarmeze, în ciuda faptului că ulterior se dovedise că nu s-a publicat nici un studiu de acest fel.
6/19 Noiembrie 1972
Mulţumită lui Dumnezeu, am îngropat luni dimineaţă rămăşiţele pământeşti ale lui M. de sărbătoarea Maicii Domnului - Bucuria Celor Necăjiţi. De îndată ce se stabilise totul în privinţa locului unde urma să fie îngropată, toată întristarea părea să fie înghiţită de bucurie, încât tot acel timp părea rupt din perioada pascală. Copiii radiau de bucurie! Cât de nepătrunse sunt căile lui Dumnezeu către noi şi cât este de milostiv!
Am fost bucuroşi să primim scrisoarea şi să aflăm că în mare parte tulburările tale au trecut. În aceeaşi scrisoare am primit şi o copie a scrisorii lui E. către episcopi şi, spre marea noastră surprindere, era scrisă în rusă! Cunoscând-o pe E. din scrisoare, totul a devenit limpede în privinţa necazului ei, punctele ei de vedere legate de evoluţie păreau bine întemeiate. Cu toate acestea, din nefericire, ea îşi îndreaptă un întreg arsenal către ceva care este (cel puţin până acum) foarte mic şi întrucâtva neclar. Cu siguranţă, cele trei surse din care citează nu reprezintă o încercare conjugată de a propovădui o erezie.
142
Cred că este o greşeală regretabilă să încerci să-i alarmezi pe episcopi având la mână nişte dovezi atât de slabe ca acestea – cel puţin ar trebui ca cineva să citească în primul rând controversatul articol astfel încât să aibă în minte ceva bine definit pentru a putea continua. Aşa cum este, episcopii vor lepăda scrisoarea, considerând-o neserioasă (doar dacă nu cumva articolul se va dovedi totuşi unul şocant), iar dacă cumva mai târziu chestiunea evoluţionismului se va ridica din nou, nu vor mai fi tentaţi să ia în serios ceva din ce-ar mai putea spune E. Va fi trist, deoarece ea pare că se informează destul de bine asupra subiectului şi ar putea da o mărturie importantă, pe care sper din toată inima că va continua să o împărtăşească cu noi în viitor. De fapt, o parte din informaţiile ei – dat fiind şi experienţele sale cu unii oameni responsabili pentru fabricarea unor lucruri de acest fel, ca “dovezi ale evoluţiei” – ar fi fost cu greu obţinute din altă parte. Dar, între timp, se creează atitudini ostile şi toată lumea începe să creadă că ceilalţi oameni sunt pe punctul de a-i “ataca” – iar climatul de încredere reciprocă şi deschidere, atât de favorabil pentru rodirea Bisericii, se dizolvă într-o atmosferă de neîncredere şi suspiciune.
Părinţii (de la Mănăstirea Schimbarea la Faţă) din Boston sunt şi ei oameni şi cel mai probabil e că reacţia lor în viitor la orice ar putea E. să scrie va fi negativă şi se vor da peste cap pentru a găsi argumente împotriva ei. Totuşi, sunt căi mai simple şi mai eficiente pentru a rezolva lucrurile în Biserică, pentru a obţine simpatia oamenilor de bună credinţă, dintre care una din primele etape ar fi consultarea reciprocă [sfatul] şi neîncrederea prea mare în sine. Dacă într-adevăr cineva încearcă să înveţe învăţături greşite, e bine ca primul nostru pas să fie mustrarea frăţească de care vorbeşte Sfântul Pavel, şi numai dacă
143
acest lucru nu va fi de nici un folos, să aducem problema înaintea Bisericii.
Între timp, bineînţeles că problema “evoluţiei” a fost adusă în prim-planul discuţiilor şi mai devreme sau mai târziu se va tipări câte ceva. Să ne rugăm ca să nu fie ceva pripit şi plin de îndărătnicie ori mai degrabă înclinat spre stârnirea unor controverse decât spre isprăvirea lor. Deocamdată haidem să stăm liniştiţi şi să privim ce se întâmplă!
Cu toate acestea, fiind eu mai îndrăzneţ din fire, nu am reuşit să “stau liniştit şi să privesc”. Luând pricină din controversa asupra evoluţiei şi inspirat de multe discuţii avute cu alţii despre acest subiect, am lansat o serie de articole despre Freud, Darwin etc. – cei pe care-i consideram a fi “părinţii modernismului” din lumea seculară. Această întreprindere a ajuns să reprezinte pentru mine deschiderea unui nou univers al ideilor – văzut într-o viziune ortodoxă. Aceste articole noi au stârnit şi interesul părintelui Serafim. Dar cel mai important lucru legat de dificultăţile şi controversele pe cale să-mi copleşească capul era modul foarte direct prin care părintele Serafim încerca în permanenţă să-mi reţină atenţia nu pe niscai controverse ci pe principii. El credea că temele în sine nu erau aşa de importante pe cât era modul cum trebuie privite asemenea probleme – cu alte cuvinte, că trebuie să privim controversele cu detaşare, de pe o poziţie detaşată de această lume, nu cu patimă şi îndreptăţire de sine.
30 Noiembrie/13 Decembrie 1972
Iartă-ne întârzierea şi mâzgăleala de faţă – dar aşa cum ai observat fără îndoială, a venit iarna, de câteva zile
144
suntem paralizaţi, iar drumurile în afară ni s-au redus considerabil.
Avem câteva comentarii la articolul despre Freud [pentru Nikodemos ], vom încerca să ţi le trimitem în acest week-end. Cu voia lui Dumnezeu, Calendarul va fi gata într-o săptămână. Ce lucrare! Roagă-te pentru noi.
13/26 Decembrie 1972
Iartă-ne te rog pentru noua întârziere. Am vrut să zăbovim şi să cugetăm mai mult la ultimele două articole, dar au existat atât de multe probleme şi eşecuri încât pur şi simplu nu am avut nici un moment liber. Mulţumită lui Dumnezeu, Calendarul este terminat – cel mai mare proiect şi cea mai mare încercare de până acum!
Din fericire, iarna noastră ne-a părăsit la mijlocul lui decembrie, iar de Ziua Sfântului Herman (25 decembrie, pe stil nou) zăpada se topise, iar soarele primăverii deja îşi arăta razele sale. Superb!
Legat de articolul despre Freud: intenţia generală şi modul de exprimare par să fie gata pentru începerea unui război cu el, dar cineva se poate întreba dacă nu cumva duşmanul nu este slobozit prea uşor, fiind vorba de cineva care ar putea fi ispitit să creadă că vreo şcoală sau alta de psihologie sau de psihiatrie adoptă doar o perspectivă “parţială”. Scrii, de pildă, că: “Dacă se întâmplă ca o concluzie să fie adevărată, aceasta se întâmplă datorită hazardului…” Dar de aici se poate trage concluzia că în psihologie există unele “adevăruri”, drept pentru care se poate acorda o oarecare încredere psihologilor sau altor specialişti. Fireşte că există unele adevăruri…, chiar şi gânditorii moderni nu pot scăpa de bunul simţ şi de firea
145
umană – dar poate că trebuie scos mai mult în evidenţă faptul că adevărurile întâmplătoare ale unor sisteme de psihologie au prea puţină valoare, deoarece fac parte dintr-un sistem mai complex, întemeiat pe premise false, din cauză că e racordat la întreaga perspectivă anti-creştină asupra omului.
În plus, mă întreb dacă se accentuează îndeajuns faptul că diferitele curente ale “modernismului” nu numai că nu sunt în stare să reziste vreunei analize, dar, în intenţiile lor fundamentale, nu sunt deloc ştiinţifice – cu alte cuvinte, predispoziţia anticreştină domină deja în mare măsură descoperirile de tot felul. (Oare acest lucru va fi mai evident atunci când darwinismul se va instaura oficial? – spun asta deoarece e clar că evoluţia constituie “răspunsul” cel mai la îndemână pentru cei ce caută cu disperare să explice natura lucrurilor fără Dumnezeu.)
Din nou, nu cumva Marx - alături de Freud şi Darwin – face parte dintr-un trio care formează adevăratele rădăcini ale războiului împotriva adevărului revelat? Influenţa lui a fost canalizată către Răsărit, iar Vestul a fost realmente lăsat în primul rând în voia lui Darwin şi Freud; dar în peisajul general cu siguranţă că el ocupă un loc al său. Mai e de remarcat faptul că freudieni precum Erich Fromm ar trebui să facă un efort deosebit pentru a-l reabilita în Vest pe Marx ca “umanist”.
Am mai fi avut şi alte lucruri de spus, fără legătură cu materialul pe care l-ai trimis, dar camionul care va duce scrisoarea pleacă în cinci minute, aşa că va trebui să revin mai târziu. Iartă-mi graba! Transmite-le lui Ian şi Susan salutările noastre. Am avut o zi foarte bună de Praznicul Sfântului Herman. Roagă-te pentru noi!
146
[1973]
31 Ianuarie/13Februarie 1973
Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos. Iartă-ne te rog obişnuita şi lunga tăcere, dar efectiv în ultima vreme am fost copleşiţi de evenimente. Tocmai m-am întors din Seattle unde, la cererea părintelui Nichita, am stat trei zile pentru a purta o discuţie serioasă cu părintele Pantelimon – asupra căruia voi reveni mai jos.
Noul Nikodemos a sosit şi arată bine; articolul despre Freud ar trebui să stârnească o reacţie interesantă.
Articolul “Evoluţia” pentru numărul următor ni se pare bun şi el, destul de cuprinzător şi la obiect şi cred că nu există ceva la care părintele Pantelimon şi alţii să ridice obiecţii (Îţi voi spune mai jos ce am adunat de la ei). Totuşi articolul ar putea fi îmbunătăţit prin lărgirea mai multor puncte:
Menţionezi “orice formă de evoluţie”, şi precizezi: “evoluţie fizică atee sau evoluţie spirituală”. Cu toate acestea, articolul tău este efectiv îndreptat aproape în întregime împotriva evoluţiei fizice ateiste şi a absurdităţilor sale, iar unii oameni ar putea găsi prilej şi să spună că nu te-ai apropiat mai mult de formele mai “rafinate” ale evoluţiei spirituale sau teiste. Desigur, într-un articol aşa de scurt, temele nu pot fi dezvoltate prea mult, nu le poţi adânci îndeajuns, dar poate că o propoziţie sau două adăugate la el va arăta de ce nu pot fi luate în serios şi de ce nu sunt ceva mai “rafinate” (adică atât de
147
neclare şi confuze!). Astfel, “evoluţia teistă”, aşa cum îi înţeleg eu raţiunile, este invenţia unor oameni care, de teamă ca evoluţia fizică să nu fie de fapt una “ştiinţifică”, Îl ignoră pe Dumnezeu în diferite etape ale procesului evolutiv, pentru a nu fi daţi de-o parte, pentru a conforma “teologia” cu “cele mai noi descoperiri”. Dar acest fel de inteligenţă artificială este numai pe gustul celor mai vagi şi mai confuze minţi: nu mulţumeşte nici ştiinţa, nici teologia, ci doar amestecă cele două domenii.76
Din nou, evoluţia “spirituală” aplică “concluziile” evoluţiei fizice atee la tărâmurile “spirituale” şi ajunge la rezultate îngrozitoare, inacceptabile din punct de vedere ştiinţific şi teologic; o amestecătură şi o confuzie ce nu se poate ascunde decât după un jargon fantastic á la Teilhard de Chardin. Ambele tipuri de evoluţie depind în întregime de acceptarea evoluţiei fizice, iar dacă aceasta se dovedeşte a fi greşit concepută, ele vor cădea; pe deasupra se şi contrazic pe sine, deoarece toată intenţia şi întregul scop al teoriei evoluţiei fizice este să găsească o explicaţie a lumii, dar fără Dumnezeu; altfel spus, evoluţia fizică este atee prin natura ei şi devine ridicolă atunci când “teologii” aleargă după cea mai nouă teorie “ştiinţifică” pentru a nu rămâne în urmă timpului. Mai mult, “dumnezeul” evoluţiei teiste sau spirituale nu este Dumnezeul Creştinismului Ortodox!
Mă tem că irosesc prea multe cuvinte pe această temă, dar tu ar trebui să-i spui cititorului ceva mai mult legat de celelalte feluri de evoluţie, anume de ce nu pot fi
76 S-a dovedit că aceasta era chiar poziţia adoptată de părintele Pantelimon şi de alţii care i s-au alăturat prin scrierile lor.
148
acceptabile. Desigur că punctul central e acela după care evoluţia nu este de loc “ştiinţifică”, ci mai degrabă un soi de teologie science-fiction, produs al unei credinţe (o credinţă atee, dar totuşi credinţă). Că acest fapt este încă aşa de larg acceptat ne dovedeşte clar cât de jos a căzut astăzi nu numai teologia, ci şi simpla, sănătoasa percepere a realităţii. (Încă mi-l mai amintesc pe profesorul meu de zoologie din anul întâi dezvoltând la infinit “marile idei despre om”: pentru el, cea mai mare idee pe care a inventat-o omul vreodată a fost ideea de evoluţie…, cu mult mai mare, credea el, decât “ideea de Dumnezeu”.)
Termini apoi cu o referinţă la “Evanghelia nebuniei” – care ar putea, în mod necugetat, să-i facă pe unii cititori să creadă că, în definitiv, tu admiţi faptul că, într-un fel, evoluţia nu e chiar lipsită de noimă şi că trebuie să ai o gândire superioară, mai spirituală pentru a-ţi da seama că nu are noimă. Nu. La orice nivel, de la bunul simţ în sus, evoluţia e lipsită de orice noimă. Iată în ce nebunie evidentă şi iremediabilă cad cei ce vor să cugete fără Dumnezeu!
Deşi scurt, articolul este excelent, folosind cu înţelepciune citate din Darwin şi alţii. Probabil că vei stârni numeroase discuţii în acest sens. Poate că într-o zi vei reuşi să concepi un articol mai detaliat asupra evoluţiei, cu numeroase citate adunate atât din tabăra evoluţionistă (arătând credinţa lor naivă şi gândirea lor contradictorie) cât şi din cea a criticii sănătoase, pentru a oferi o sursă de referinţă pentru cei care vor să se gândească serios la subiect. În general, oamenilor le este atât de teamă să-i provoace pe oamenii de ştiinţă pe “teren propriu”, încât se tem să intre în acest subiect; puţină gândire limpede, aşa cum arată micul tău articol, poate dispersa mult din această frică şi ceaţă care copleşeşte
149
problema.
Apropo, în articolul despre Marx ar fi bine să aduci nişte exemple din sistematica cruzime sovietică, pentru a arăta partea practică a marxismului: ceea ce reprezintă “omul nou” a lui Marx, imediat după ce toate “superstiţiile” creştine şi religioase au fost abolite. Ai cumva citate din Marx referitoare la ideea lui despre “violenţă” şi rolul ei în formarea “omului nou”? Ori ceva din afirmaţia lui Lenin conform căreia întreaga lume ar trebuie să devină o unică fabrică fără scăpare, unde toţi dizidenţii vor fi zdrobiţi ca nişte viermi? Ai de gând să pomeneşti ceva şi despre hiliasm, de care e pătruns de fapt marxismul? Marxismul e altceva decât ceea ce afirmi în primele două secţiuni. În el putem vedea clar semnificaţia “ideilor moderne”, “lupii” de care vorbeşti, ceea ce produc ele atunci când sunt aplicate sistematic.
Am fost trei zile în Seattle unde am purtat discuţii utile şi deschise cu părinţii Pantelimon, Efrem şi Nichita. Am plecat foarte liniştit, deoarece am constatat că ne aflăm cu toţii pe aceeaşi cale a marii bătălii a vremurilor noastre, că duhul şi preocupările noastre sunt esenţialmente aceleaşi şi că ocazionalele diferenţe dintre noi, în atitudini sau abordări a unor probleme, nu ating deloc acordul spiritual77. Părintele P. este o personalitate foarte puternică: are abordări foarte serioase chiar şi în cazul unor lucruri ce par de o importanţă secundară (de pildă, giulgiul din Torino78) care, se înţelege, ar putea
77 Încrederea părintelui Serafim în acest “acord spiritual” nu va corespunde realităţii (vezi mai departe) [n. tr.].
78 Giulgiul din Torino este o relicvă despre care se crede că este pânza cu care a fost învelit Iisus Hristos la moartea Sa. Este cunoscut încă
150
pricinui neînţelegeri şi conflicte. Dar ar fi o crimă dacă cineva dintre noi ar permite ca asemenea diferenţe secundare să distrugă înţelegerea noastră în punctele esenţiale, în special marile armate ale pseudo şi anti-Ortodoxiei care ne înconjoară, dar şi obositoarea inerţie şi ignoranţă care există chiar în interiorul Bisericii din Diaspora. Părintele P. era acelaşi ca şi cel de acum mai mulţi ani, şi credem că ne-ar putea sugera ceva pe care l-am fi putut gândi sau tipări altfel de cum o facem acum. Atunci când el sau părintele Nichita îţi fac sugestii, sunt sigur că nu simt nici cel mai mic îndemn de a te presa în vreun fel, ci doar oferă nişte sfaturi sincere şi cu bună intenţie, pe care trebuie să le iei ca atare şi nu ca o pe încercare de a te presa sau a-ţi porunci.
Părintele P. a pomenit câte ceva despre chestiunea evoluţiei (nu i-am spus nimic despre viitorul tău articol despre acest subiect), ceea ce mi-a fost îndeajuns pentru a afla, cred, atitudinea şi temerile lui personale.79
din secolul XIV şi păstrat în catedrala din Torino din 1578. Înfăţişează o imagine (ce se distinge mai clar atunci când este folosit un negativ fotografic) ce reprezintă faţa şi spatele unui trup uman rănit care par să corespundă stigmatelor lui Iisus. Controversa asupra autenticităţii vine din folosirea independentă (în 1988) a testelor cu radio-carbon de către trei centre de cercetare la care au fost supuse părticele din pânza respectivă. Rezultatele au indicat faptul că giulgiul a fost făcut cu mult timp după Hristos (aceste teste au fost contestate de unii oameni de ştiinţă). Chestiunea modului cum a fost imprimată imaginea trupului pe giulgiu rămâne deschisă [n. tr. - după The Wordsworth Dictionary of Beliefs and Religions, Wordsworth Editions Ltd. 1995, p. 539].
79 Părintelui Pantelimon îi era teamă că dacă noi, ortodocşii, am fi devenit critici în oarecare fel la adresa teoriei evoluţiei, alţii ar fi crezut că avem o mentalitate fundamentalist-protestantă şi, din acest motiv, nu ne-ar mai fi luat în serios nici în cazul altor subiecte. Auzind că mă gândeam la un articol pe acest subiect, părintele Pantelimon i-a
151
Îngrijorarea lui asupra “fundamentalismului” pare să-şi aibă originea în temerea că, în lupta împotriva evoluţionismului, ortodocşii s-ar putea coborî la acelaşi nivel al presupuselor argumente “ştiinţifice” pro-evoluţioniste şi, astfel, de aici ar putea urma polemici nesfârşite asupra dovezilor oferite de fosile, asupra înţelesului exact al celor şase zile etc. Desigur că el are dreptate când spune că punctul de vedere ortodox asupra subiectului nu trebuie să se situeze la nivel ştiinţific, ci teologic; dar am înţeles şi că el nu este deplin conştient de netemeinicia dovezilor “ştiinţifice” care favorizează evoluţionismul, fapt care-l face să se teamă foarte mult, devenind circumspect asupra întregului subiect. Da, trebuie să ne menţinem punctul de vedere la un nivel superior sau teologic; dar putem de asemenea dinamita acele dovezi ştiinţifice care nu au nici un sens, fiind efectiv doar rezultatul unor prejudecăţi oarbe şi al unor teologhisiri sub acoperirea ştiinţei80.
Părintele Nichita a anunţat într-o publicaţie recentă că va tipări o scrisoare despre “evoluţie”, ce va cuprinde o parte din scrisoarea părintelui Efrem către tine! Mi se pare un lucru nechibzuit, iar părintele P., auzind de această intenţie, i-a pus capăt imediat. În general, am observat că părintele Pantelimon este destul de dispus să se intereseze de subiecte asupra cărora nu e bine informat, gata să-şi schimbe oricând părerile.
Cred că până acum ai devenit iar tată! Fie ca
cerut unuia dintre monahii săi, părintele Efrem, să-mi scrie o scrisoare prin care să-mi explice că viziunea ortodoxă asupra creaţiei, aşa cum o găsim în Geneză, nu contrazice teoriile evoluţioniste.
80 Asemenea “teologhisiri” pline de prejudecăţi se întâlnesc şi în spaţiul teologic (ortodox) românesc. Vezi mai departe [n. tr.].
152
Dumnezeu să binecuvânteze primele zile ale copilului şi să-l (o) ajute în toate zilele vieţii lui!
Cel de-al doilea copil al nostru, Felicity, s-a născut pe 8 februarie.
În legătură cu părintele Pantelimon şi chestiunea evoluţiei, am observat că întregul ton [al discuţiilor - n. tr.] care venea de la părintele Pantelimon şi adepţii lui avea mai puţin de-a face cu evoluţia, cât cu ceea ce eu am numit atitudinea unui “om influent”, izvorând dintr-o dorinţă sau nevoie de a-i controla şi manipula pe ceilalţi. Cât despre reacţiile părintelui Serafim de după călătoria sa: părintele Serafim nu era un om naiv, dar el efectiv, şi adesea eroic, practica virtuţile evanghelice voind întotdeauna să gândească bine despre alţii în toată vremea şi în toate circumstanţele. În cele din urmă, el şi-a revizuit – ce-i drept, nu foarte repede sau uşor - considerabil părerile sale despre părintele Pantelimon şi ceilalţi.
13/26 Februarie 1973
Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos. Doar o mică notă – fiindcă ai zis că s-ar putea să tipăreşti separat articolul lui E. despre Giulgiul din Torino, am reuşit în sfârşit să-l citesc ieri, aşa repejor, dar destul pentru a-mi da seama că nu trebuie tipărit aşa cum este, pentru mai multe motive:
(a) Motivul cel mai convingător: este evident că a fost scris pentru Romano-catolici81 şi conţine un număr de
81 De fapt, acest eseu despre Giulgiu nu a fost scris pentru romano-catolici, dar totuşi conţinea referinţe latine împotriva cărora obiecta părintele Serafim – fiind un bun exemplu al faptului că nu am reuşit să mă lepăd de “bagajul” exterior romano-catolic, aşa cum îl numea
153
fenomene şi expresii latine. În forma aceasta de acum ar stârni mânie printre mulţi ortodocşi, făcându-i să creadă că orice posibilitate ca Giulgiul să fie ortodox este exclusă!
(b) În al doilea rând, cred că se pune un accent prea mare pe dovezile ştiinţifice [ale Învierii] în favoarea Giulgiului. Cum poate ştiinţa stabili un adevăr aşa de non-ştiinţific?! E adevărat, cu ajutorul unor dovezi secundare se poate întări cumva faptul Învierii lui Hristos – dar cu condiţia să avem şi alte temeiuri decât cele ştiinţifice pentru a accepta Giulgiul. Cunoaşterea “ştiinţifică” este prin natura ei o formă a cunoaşterii umane pe care te poţi bizui cel mai puţin, un veritabil subiect de revizuire şi decepţie, fără a mai menţiona posibilitatea reală a unor falsificări demonice.
(c) În articol se acordă o atenţie foarte scăzută pentru ceea ce este crucial din punct de vedere ortodox, identificând efectiv Giulgiul cu un odor sfânt ortodox. Este deosebit de important ca punctul de vedere ortodox asupra Giulgiului să fie unul clar şi definitiv; abia după aceea putem afirma că devine impresionantă confirmarea ştiinţifică. Dar a întemeia întreaga argumentaţie pe dovezile ştiinţifice mi se pare foarte riscant.
Am spus toate acestea nu pentru a tăia aripile cuiva! – ci doar am vrut să accentuez faptul că pentru a intenţiona să faci Giulgiul convingător pentru mulţi ortodocşi, mai mult decât o face dovada ştiinţifică, trebuie să ai în vedere tot contextul ortodox. Trebuie găsit, de exemplu, un răspuns satisfăcător pentru cei ce cred că nu poate fi autentic deoarece nu există vreo sărbătoare ortodoxă sau vreo slujbă consacrată acestuia. Toate acestea necesită
părintele Serafim, şi să dobândesc un mod ortodox mai desăvârşit de privire a lucrurilor.
154
chibzuinţă şi cercetare, iar o prezentare prematură a problemei nu va face decât să afecteze încercarea de a-l face acceptat.
Roagă-te pentru noi – suntem încă pe ultima sută de metri cu Orthodox Word; Oficiul Poştal ne-a dat termen până la 1 iulie (…).
Din păcate, înainte să apuc să transmit toate aceste informaţii autorului/oarei articolului, ea deja îl tipărise şi îl trimise tuturor celor din lista noastră de abonaţi! Am fost foarte mâhnit să aflu acest lucru, deoarece obiecţiile părintelui Serafim erau potrivite şi bine gândite şi ar fi putut fi încorporate în articol fără nici o problemă. Cu toate acestea, acum eram deja amestecaţi în publicarea a ceva ce nu putea face decât să aducă mai multă vătămare cauzei Giulgiului decât îmbunătăţire. Mă supărasem atât pe autor cât şi pe mine, dar nu am stat degeaba şi i-am spus şi părintelui Serafim.
25 Februarie /10 Martie 1973
Doamne Sfinte, cred că te simţi groaznic! Deci aşa, Cel Rău te-a împresurat. Pentru o aşa încercare, acum nu mai foloseşte la nimic să descoperim toate cauzele care au pricinuit-o, atât demonice cât şi umane; ceea ce e esenţial e să supravieţuieşti şi să fii în stare să mergi mai departe, trecând în siguranţă prin toată depresia şi tristeţea şi încrezându-te în Dumnezeu, Care ne poate trece de orice necaz.
Ce să mai zic de articolul despre Giulgiu? Din fericire, în ultimele câteva zile, am avut un vizitator, un tânăr convertit, care a venit de la Mitropolie acum mai mulţi ani şi e foarte sensibil la misiunea de astăzi a
155
adevăratei Ortodoxii (apropo, îi place foarte mult Nikodemos). I-am “pus la încercare” concepţiile sale:
Prima - Giulgiul însuşi, despre care a citit una sau două cărţi, îl acceptă ca autentic.
A doua - legat de ce crede el despre respingerea făţişă Giulgiului de către părintele Pantelimon: cu toate că-l respectă foarte mult pe părintele P., bănuieşte că această atitudine ar putea reflecta mai mult decât orice altceva puternicul său sentiment anti-latin. El ar vrea să vadă ce argumente are împotriva lui.
A treia - ce crede el despre manuscrisul lui E., pe care l-a citit aici pentru prima dată: spunea că articolul şi maniera sa de abordare i-a făcut o impresie destul de plăcută, deşi ar prefera să vadă totul prin documente. În general, spunea că ar saluta totuşi publicarea lui de către un editor ortodox, în forma unor preliminarii sau a unui studiu experimental. Când i s-a spus că deja se tipărise, se întreba dacă n-ar fi posibil să se retipărească cel puţin pagina 12, lăsând de-o parte referinţele romano-catolice.
Ei bine, iată opinia unui om, şi ti-am redat-o şi ţie deoarece este opinia tipică a unui cititor conştiincios al lui Nikodemos. Ideile lui sunt relativ aproape de ale noastre. Voi adăuga doar câteva remarci.
De ce referinţele romano-catolice sunt aşa de criticabile? Zic aceasta nu atât din pricina faptului că unii oameni se vor “plictisi” la acest capitol (e o chestiune secundară), cât pentru aceea că aceste referinţe contribuie la “poluarea” atmosferei ortodoxe de care e înconjurat cititorul, făcându-l să se jeneze şi chiar să se îndoiască din cauza lor ori făcându-l chiar să accepte unele tradiţii pur romano-catolice ca şi cum ar fi autentice – ceea ce e foarte grav, şi aşa bietul nostru popor ortodox este deja destul de latinizat.
156
În concluzie: orice ai alege să faci, problema Giulgiului şi a acceptării lui printre creştinii ortodocşi rămâne, desigur, una deschisă. Indiferent de ce ai putea să scrii, nu cred că-l va convinge cu nimic pe părintele Pantelimon (deşi este de presupus că o investigaţie completă a slujbelor bisericeşti şi a istoriei lor l-ar putea convinge – în chestiuni ca acestea el şi-a mai schimbat şi altădată părerile). Articolul lui E. are unele puncte bune, altele mai puţin bune; foloseşte-l aşa cum te îndeamnă conştiinţa. Nu fă nimic în privinţa lui atâta timp cât conştiinţa ţi-e tulburată sau ai dubii care te chinuie într-un fel sau altul – lasă întâi ca lucrurile să se liniştească astfel încât să poţi gândi şi acţiona cu limpezime. Desigur că oricine poate acţiona “greşit” chiar având un cuget limpede! Dar chiar şi aşa, nu e o greşeală fatală atâta timp cât inima şi mintea rămân deschise şi au în vedere în primul rând lucrurile esenţiale. Nu-ţi fă nici o grijă, vei fi binevenit la smeritul nostru schit indiferent de atitudinea ta faţă de Giulgiu sau de argumentele tale în favoarea lui. Suntem cu toţii oameni supuşi greşelilor, iar aici avem de-a face cu chestiuni supuse interpretării personale. Înclinăm a fi de acord cu tine în privinţa autenticităţii lui, dar dacă cumva nu ne vom potrivi, nu te vom excomunica de la noi, ci doar vom aduna cele mai puternice dovezi pe care ţi le vom prezenta la momentul potrivit.
Mâine este Duminica Iertării şi începutul nevoinţelor Postului. Eu şi părintele Herman ne plecăm în faţa ta şi a Suzanei şi te rugăm să ne ierţi dacă v-am greşit în vreun fel cu ceva, în cuvânt, în faptă sau în gând. Să ne ierte Dumnezeu şi să ne miluiască pe toţi!
Fără să-l cunosc prea bine în acea vreme, părintele Serafim a devenit atât de intrigat de problema Giulgiului încât a început să citească unele cărţi legate de acest
157
subiect. La începutul anilor ’80, după ce finalizase deja mai multe proiecte editoriale, s-a reîntors la problema Giulgiului scriind un articol de sinteză destul de bogat asupra subiectului sau, mai degrabă, un şir de articole pentru viitoarele numere ale revistei The Orthodox Word. Am văzut această sinteză, era remarcabilă. Din nefericire a murit înainte de a o dezvolta mai mult.
20 Martie/2 Aprilie 1973
Ne-am bucurat mult la auzirea veştii Botezului lui Felicity. Dumnezeu să vă ţină totdeauna în starea de trezvie şi mulţumire pentru Darurile Sale! Cu toate acestea, cât de puţin suntem conştienţi de uriaşele Sale binefaceri faţă de noi! Aşteptăm cu nerăbdare să te vedem în această sâmbătă, de Bunavestire. Duhovnicul nostru, arhimandritul Spiridon, s-ar putea să vină aici pentru a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, cu toate că cel mai adesea, la asemenea sărbători, trebuie să slujească în Palo Alto, aşa că nu contăm prea mult pe venirea lui.
Suntem de asemenea nerăbdători s-o vedem pe E. şi pe copiii ei. Ce zi frumoasă pentru creştinii ortodocşi pentru a fi împreună! (Este şi ziua când Vlădica Ioan m-a hirotonit citeţ pe mine, iar pe părintele Spiridon, arhimandrit).
31 Martie/13 Aprilie 1973
Am inclus materialul pentru lunile mai şi iunie pentru Nikodemos. Chiar nu avem nici un comentariu. Totul arată bine – proaspăt şi de folos. Privind fugitiv la articolul despre evoluţie, în forma lui tipărită, înţeleg ce
158
vrei să spui prin “oboseala” de a scrie asemenea articole “controversate”. Câteodată am avut simţăminte asemănătoare. Cu toate acestea, este nevoie de unele articole ca acestea, iar articolul despre evoluţie are cu siguranţă un rol important mai ales pentru că puţini oameni se aventurează să scrie ceva direct despre asemenea subiecte. Poate că articolul suferă pe alocuri de o concizie prea mare (fapt care reclamă nevoia unui articol mai lung pentru viitor), dar, cu toate acestea, aceste lucruri trebuie spuse!82
În weekend-ul trecut (Bunavestire) o stare de bucurie ne-a cuprins pe toţi. Fie ca Dumnezeu să facă să răsară roade duhovniceşti din aceste vlăstare ortodoxe (poporul), fiecăruia după cum îi arată Dumnezeu!
Reacţiile adepţilor părintelui Pantelimon la broşura noastră despre Giulgiu şi la articolele noastre despre evoluţie continuă să apară şi acum. Reacţiile nu erau de apreciere. Reuşisem într-un fel să punem degetul pe rană. Această reacţie nestăpânită îi revela părintelui Serafim ceva despre “grecii” noştri. Era primul indiciu că ceva
82 Mai târziu, părintele Serafim a propus scrierea unei cărţi întregi despre aceste subiect. Sinteza am făcut-o împreună, am împărţit-o şi am început să scriem nişte preliminarii, fiecare în secţiuni separate. El se ocupa de contribuţia patristică, eu de cea ştiinţifică. Din nefericire el a murit înainte de finalizarea cărţii. Unele dintre materialele şi notele părintelui Serafim legate de acest subiect au fost în cele din urmă culese şi publicate de St. Herman of Alaska Press sub titlul - Genesis, Creation and Early Man, Platina 1999, [ed. rom. Ieromonah Serafim Rose Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul Începuturilor, traducere Constantin Făgeţan – Editura Sophia, Bucureşti, 2001]. Asupra acestui subiect, ca şi în cazul Giulgiului şi a altor subiecte care i-au atras atenţia, părintele Serafim s-a aplecat cu minuţiozitate şi spirit academic, citind tot ce-i cădea în mână, oricât de controversată ar fi fost tema.
159
“nu era în regulă”, aşa cum ar fi spus el.
Miercurea Luminată, 1973
Hristos a Înviat! Suntem încredinţaţi că tu şi familia ta aţi petrecut un Paşte binecuvântat. Aici am întâmpinat o zi liniştită şi cu pace după ce mai înainte am fost în “lume” pentru a primi Sfânta Împărtăşanie; acolo am fost foarte impresionaţi de profunda legătură duhovnicească care ne unea pe noi, aşa-zişii “locuitori ai pustiei”, cu simpli credincioşi ruşi, cu cei convertiţi care sunt sinceri şi râvnitori şi cu întregul şi adevăratul popor ortodox de astăzi.
Am primit de la părintele Nichita copiile celor două scrisori pe care ţi le-a trimis şi care pentru noi au fost foarte dezamăgitoare; în mod sigur pe-a doua a scris-o după ce a primit detaliata noastră pledoarie în favoarea ta. Aşa cum bine ştii, noi i-am privit întotdeauna pe părinţii Nichita şi Pantelimon şi opiniile lor cu toată admiraţia. Dar credem că trebuie să-i privim pe toţi creştinii ortodocşi sinceri şi râvnitori cu aceeaşi admiraţie fără a ne alătura vreunei tabere sau partide. Iar ceea ce e foarte clar, aşa cum îl vedem noi, e faptul că, spre deosebire de tipărirea unui text nelipsit de referinţe latine, tu nu ai făcut nimic vrednic de o aşa ocară, al cărei efect, indiferent de intenţie, nu poate decât să-ţi pricinuiască o mare descurajare.
Lasă-i pe aceia care doresc să primească orice părere a părintelui Pantelimon…, este dreptul lor în care noi nu vrem să ne amestecăm. Dar a accepta aceste păreri (atât chestiunea evoluţiei cât şi cea a Giulgiului ridică desigur multe întrebări, în care caz părerea deţine un loc destul de
160
mare unde să se manifeste, respectiv perspectiva asupra lor, etc.) şi a bătea pe cineva la cap cu ele doar pentru că nu e de acord – ni se pare un lucru nepotrivit.
Legat de evoluţie: ei o privesc ca pe ceva neimportant, şi e evident că nu se frământă prea mult asupra ei. Indiferent de vederile lor asupra evoluţiei înţeleasă ca “ipoteză” ştiinţifică, acestea sunt fără îndoială nişte opinii vagi, ei necrezând că ar exista vreo legătură între aceasta şi ceva teologic. Pe de altă parte, tu crezi că întreaga chestiune a evoluţiei este destul de adâncă - având importanţa ei, fapt ce poate avea implicaţii periculoase pentru curăţia credinţei, chiar dacă acum nimeni din Biserica Ortodoxă nu încearcă în mod deschis să răstoarne vreo dogmă anume pe baza evoluţiei. Credem că ai dreptate, iar întreaga chestiune este una în mare parte filosofică (cu implicaţii teologice). Dar chiar presupunând că ai accentuat peste măsură importanţa evoluţiei – chiar şi atunci noi vom rămâne pur şi simplu şocaţi de usturătoarea replică a părintelui Nichita (al cărui discurs implică în permanenţă o ameninţare cu “demascarea” ta scrisă pentru niscai păcate viitoare!) care pare lipsită de orice măsură, indiferent de vreo posibilă scăpare a articolului tău.
Legat de Giulgiu: din nou ne aflăm în faţa unei chestiuni deschise diferitelor accente, evaluări etc. Părintele Nichita a pus câteva întrebări cărora trebuie să li se răspundă de-a dreptul printr-o apologie extinsă a Giulgiului (cu toate acestea, încă sunt unele întrebări ridicate de bunul simţ şi logică şi nu de “revelaţie”), dar totuşi nu se poate spune că a afişat o atitudine negativă asupra Giulgiului. Sunt într-adevăr multe alte probleme ce vin din cealaltă tabără, cărora nu ştiu dacă le pot da vreun
161
răspuns. Aşa cum ştii, suntem adesea înclinaţi să ne bizuim mai mult pe dovada ştiinţifică; cu toate acestea, dovada ştiinţifică în cazul Giulgiului este atât de puternică încât nu poate fi evitată, drept care nu e recomandat să respingem pur şi simplu Giulgiul fără a avea o dovadă mai bună împotriva lui decât cea a părintelui Nichita (care, ca şi toate dovezile negative, este destul de neconcludentă) fără măcar a examina acea dovadă ştiinţifică. Conform unei abordări ca aceasta, ar trebui ca toţi să încetăm cu totul să mai gândim şi să urmăm tot ceea ce spune “şeful” – singura problemă fiind aceea că, indiferent de cine este acest “şef”, este şi el om, cu patimi şi prejudecăţi foarte asemănătoare cu acelea pe care şi noi, ceilalţi, le avem!
Dar dă-mi voie acum să trec direct la subiect. Este evident că violenţa cu care a reacţionat părintele Nichita arată faptul că ceva mai adânc decât evoluţia sau Giulgiul e implicat aici, şi credem că ştim despre ce e vorba: autoritatea. Evident, pentru părintele Nichita, părintele Pantelimon este autoritatea şi, de aici, observăm că el aşteaptă ca toţi ceilalţi să fie de acord cu el. Anul trecut ai fost foarte îngrijorat în privinţa aceasta, iar noi încercasem să-ţi spulberăm temerile întemeindu-ne pe propria experienţă, deoarece aşa cum spuneam atunci, părintele Pantelimon nu a încercat niciodată să ne influenţeze opiniile în vreun fel oarecare pe care l-am fi putut observa. Bineînţeles, este de asemenea adevărat că atunci când Frăţia noastră se întemeiase, iar Orthodox Word se tipărea, el încă nu se alăturase Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, drept pentru care ne putem considera superiorii lui. De asemenea, părintele Herman îl cunoştea cu mulţi ani înainte de aceasta, încă de când era tânăr şi necercat (ca să nu spunem mai mult) în chestiuni legate de dioceze, etc.
162
Din păcate, e trist să vezi cum reiese foarte clar pricina pentru care părintele Nichita a vrut să facă cu ceva vreme în urmă o fuziune între revista lui, Mărturia creştin-ortodoxă [The Orthodox Christian Witness] şi Nikodemos. În acea vreme, după câte îmi amintesc, îţi dădusem din nou acelaşi sfat: să-ţi păstrezi independenţa, iar acum nu putem decât să ţi-l repetăm. Dacă atunci ai fi cedat acelei ispite, mi-e teamă că până acum ţi-ai fi pierdut curajul şi ai fi renunţat desăvârşit. Modul cum părintele Nichita priveşte contribuţia Nikodemos-ului la misionarismul ortodox prin cuvântul tipărit este unul cum nu se poate mai greşit, şi spunem aceasta cu mare mâhnire fiindcă noi îi iubim din tot sufletul pe părinţii Nichita şi Pantelimon şi le admirăm lucrarea lor pentru Ortodoxie, care, de altfel, ni se pare destul de chibzuită în ciuda faptului că nici unul dintre noi nu e perfect. Nu avem nevoie de o “autoritate” infailibilă pentru a se pronunţa în chestiunea Giulgiului sau a evoluţiei, ci de mai multă dragoste şi înţelegere reciprocă; e prea multă minte aici şi prea puţină inimă. Dacă într-adevăr Dumnezeu ne-a învrednicit să distingem adevărul dintr-o chestiune sau alta, mult mai clar decât ceilalţi credincioşi ortodocşi, nu e nevoie să luptăm sau să ameninţăm când e vorba de probleme de acest gen, ci numai să “grăim adevărul întru iubire”. Vom asculta cu toată bucuria şi cu mintea deschisă orice dovezi autentice împotriva Giulgiului, dar n-are nici un rost să stăm aşa degeaba şi să ne lăsăm bătuţi la cap cu opiniile (poate şi sentimentele) unora asupra lui.
“Anti-latinismul” grecilor este de-a dreptul depăşit. Îşi închipuie că în afară de ei toţi sunt sub “influenţă latină”, pentru ei, de câteva secole încoace aproape toată teologia şi spiritualitatea rusească şi grecească a intrat în stare de putrefacţie – toate acestea întrec orice măsură.
163
Bineînţeles că pe ici pe colo se pot detecta nişte influenţe latine, dar dacă Ortodoxia s-a păstrat până acum, în general, aproape intactă, nu se poate spune că Protestantismul triumfă. Părintele Pantelimon nu vorbeşte cu autoritatea teologică pe care unii încă o mai au în Biserică, şi nu poate fi considerat sub nici o formă un standard universal.
Sigur, părintele Nichita are dreptate în unele puncte, …dar la ce bun să încerce să construiască un caz împotriva ta ca unui latin nevindecat! Toţi avem scăpările noastre, fie teologice sau de alt tip (la fel şi părinţii din Boston!); de aceea, de ce nu încercăm mai degrabă să inspirăm şi să călăuzim pe calea cea dreaptă prin mijloace pozitive şi prin exemple? Din păcate, simpatia lui pentru tine a fost spulberată de dezamăgirea sa conform căreia tu nu te supui autorităţii părintelui Pantelimon. Aceasta pare a fi toată povestea.
Toată această izbucnire nu ne face decât să ne întristăm, dar avem totuşi satisfacţia că ea a apărut acum şi nu mai târziu. Probabil că părintele Nichita nu va mai încerca să te ajute, mai ales acum când ţi-ai declarat independenţa prin scrierea unor articole asupra unor “subiecte tabu” (de fapt nu este chiar “Indexul” o născocire latină?!), dar tu nu trebuie să-l ţii minte decât ca pe un “hazard profesional” al unui editor al Bisericii din Diaspora. Nu trebuie sub nici o formă să pornim vreo “luptă” împotriva lui sau a părinţilor din Boston, nici să formăm vreo “partidă” împotriva lor. Haide să ne vedem fiecare de treburile noastre personale, iar la vreme de îndoială să ne bizuim pe sfatul altora şi să ne încredem în harul lui Dumnezeu şi în rugăciunile bine-plăcuţilor Lui pentru ajutorul nostru. Cât de bine ştia Vlădica Ioan cum să inspire şi să călăuzească fără a tulbura duhul cuiva sau
164
fără a-şi impune cuiva părerea personală (şi, cu toate acestea, el era mai teolog decât oricare dintre părinţii din Boston). Să ne rugăm pentru toţi şi să ne urmăm calea pe care am ales-o.
Vom fi curioşi să aflăm ce răspuns vei primi în urma articolelor despre evoluţie şi Giulgiu. I-am comunicat părintelui Nichita (înainte de articolul despre Giulgiu) faptul că, pentru noi, cauza unei mişcări misionare ortodoxe libere ne este atât de dragă încât nu ne temem de “greşelile” pe care le-ai putea face. În forma aceea, articolul despre Giulgiu, cu toate latinismele lui, a fost o greşeală, dar mă îndoiesc serios că, în cele din urmă, va vătăma în vreun fel pricina apărării giulgiului, a cărui acceptare sau respingere în Ortodoxie trebuie până la urmă să fie hotărâtă în mod liber şi de o manieră obiectivă. Faptul că latinii îl venerează sau nu - indiferent de evlavia cu care l-au înconjurat – nu ne afectează în vreun fel sau altul.
Duminica Sfântului Toma, 1973
Adevărat a înviat!
Acum că s-a aşezat şi praful puţin, totul arată ca şi cum părintele Nichita a fost acela care s-a purtat ca un “convertit nebun”, în vreme ce tu, în constrângerea în care ai fost aruncat ai fost destul de echilibrat. Poate că toţi am vorbit prea mult despre convertiţi – cursele cărora le cad pradă fiind chiar aceleaşi cu cele în care poate cădea, şi chiar cade, orice credincios!
Ieri am primit o scrisoare de la părintele Nichita. Nu scrie despre evoluţie, Giulgiu sau Nikodemos, pur şi
165
simplu pentru că, la aceste capitole, diferenţele dintre noi sunt atât de mari încât el încearcă să ne atingă folosind alte argumente, ceea ce arată că de câte ori încercăm să ne apropiem de el, pare să dea înapoi. Într-adevăr, aşa cum i-ai scris, între noi există “serioase neînţelegeri”. Nouă ni se pare că aici se întâmplă lucruri grave, dar mi-e teamă că, cel puţin acum, nu se poate face sau zice prea multe despre aceasta. Pentru liniştea ta sufletească, noi te sfătuim să te îngrijeşti de cum “să ajungi la el” şi, mai mult decât atât, pentru viitor e bine să-i acorzi cât mai puţină atenţie. (Prin aceasta nu vreau să încurajez vreo atitudine de indiferenţă sau de răceală faţă de el, ci doar îţi spunem că e bine să stai cât mai detaşat posibil de o situaţie unde acum nu poate exista nici o nădejde de dialog!) Dacă grecii au într-adevăr de gând să preia o ideologie şi să-şi aroge dreptul de a ne porunci de pe acea poziţie, ei vor cădea pur şi simplu în cea mai mare capcană în care pot cădea nişte convertiţi şi, de aici, pericolul îi paşte şi pe toţi ceilalţi. Dacă lucrurile vor merge astfel, mai devreme sau mai târziu nebunia lor va fi dată la iveală; dar, momentan, lasă-i pe toţi ceilalţi să stea de-o parte şi să se implice în acţiunile lor cât mai puţin posibil sau chiar deloc. În noul număr din Mărturia, părintele Nichita scrie despre convertiţi; ar fi un lucru tragic dacă el şi părinţii din Boston nu ar aplica acele cuvinte în primul rând la ei înşişi. Aceasta este ceea trebuie să facem noi toţi atunci când intenţionăm să învăţăm pe alţii (lucrare pe care cu siguranţă că unii dintre noi suntem chemaţi să o facem, dar numai în cea mai desăvârşită smerenie).
Acum despre “teologi”: o parte din părinţii din Boston au urmat cursurile seminarului Arhidiocezei greceşti din Brookline [Holy Cross], care, recunosc ei, nu predau teologie ortodoxă. Teologia ortodoxă pe care o
166
profesează au dobândit-o din diferite lecturi şi mi-e teamă că nu de puţine ori dau dovadă de lipsă de profesionalism. Părintele Mihail Pomazansky precum şi alţii din Jordanville (Mănăstirea şi Seminarul Sfânta Treime) sunt teologi autentici, având la bază o şcoală şi o tradiţie sănătoasă. Părinţii din Boston s-au auto-construit, iar noi am văzut deja destule exemple (în special atunci când încearcă să intre pe tărâm rusesc, loc în care se pierd cu totul) ale modului cum abordează unele puncte, pur şi simplu pe baza unor impresii de moment sau toane, aceasta numai din pricină că le lipseşte cu desăvârşire un background teologic. De asemenea, ei nu se încred în bătrânii ruşi (şi ne îndoim că s-ar bizui cumva pe sfatul unor bătrâni greci), din cauză că s-au aflat sub “influenţă latină”. Acestea sunt semne extrem de îngrijorătoare. Deşi nu suntem “teologi”, noi urmăm şcoala din Jordanville, aflată în cea mai bună tradiţie ortodoxă (care astăzi este pe nedrept şi foarte defăimată), căutând adesea sfat la părintele Pomazansky şi la alţii, ale căror judecăţi le credem şi le respectăm, cunoscând astfel că ne situăm într-o bună tradiţie ortodoxă fără a mai simţi nevoia să ne încredem în socotinţele noastre defectuoase ce tind uneori să aibă pretenţia rezolvării tuturor problemelor. Părintele Pomazansky se pricepe cu deosebire la “influenţa latină”: acolo unde aceasta există, el o explică cu toată seriozitatea arătând de ce nu este ortodoxă, dar la el nu se observă acea revărsare emoţională care, din păcate, umbreşte interpretările părinţilor din Boston în această chestiune.
Nu văd de ce ne-am teme şi am tremura în faţa ameninţărilor părintelui Nichita. Haide să aşteptăm şi să vedem dacă el sau părinţii din Boston vor veni cu ceva despre evoluţie sau Giulgiu, şi dacă da, haide să cercetăm obiectiv şi să vedem dacă are vreo valoare. Indiferent de
167
ce ar mai putea afirma mai târziu vreunul dintre noi legat de aceste subiecte, aceasta trebuie să se facă cu calm, fără a da impresia că vrem să ne angajăm într-o controversă zgomotoasă. Trebuie evitate orice articole ce fac prea multe referinţe la surse, sau ruperea unor propoziţii din contextul lor original, sau orice intenţii de tratare exhaustivă a problemelor pe care evoluţia le-ar putea ridica pentru credinţă şi pe care oamenii le privesc cu teamă. În cazul implicaţiilor teologice, e bine să cerem sfatul părintelui Pomazansky sau poate altora, pentru ca prezentările pe care le facem să fie cât mai precis posibile. Un alt lucru important e maniera de abordare, care trebuie să fie una pe “limba” cititorilor. (Aceasta este probabil şi explicaţia reacţiilor violente venite din partea părintelui N. – pur şi simplu el nu era pregătit pentru o abordare aşa de directă.) Ce ne scriu cititorii despre evoluţie? O văd într-adevăr ca pe o problemă, sau poate că nu constituie o problemă, care e părerea lor şi cum reacţionează ei la articol?
Ca şi în trecut, i-am acceptat şi continuăm să-i acceptăm pe greci ca pe nişte împreună-luptători pe calea adevăratei propovăduiri ortodoxe. Luptător e cel care nu se încrede în părerea sa, care nu le ştie pe toate “mai bine”, care nu se consideră pe sine ca autoritate ultimă, care nu formează partide încercând să defăimeze pe oricine altcineva. Dar dacă nu sunt luptători, ci numai “specialişti”, toate eforturile lor pozitive vor ajunge mai devreme sau mai târziu în ruină [subl. trad.]. Biserica noastră din Diaspora a trecut prin multe experienţe de acest gen, a avut multă răbdare şi a supravieţuit în ciuda celor care au apucat-o pe un alt drum.
Ai trecut prin ceva încercări în primul tău an, având la activ şi câteva luni de eforturi misionare. Să ştii că
168
Dumnezeu îţi trimite toate acestea pentru a te încerca şi întări, dar şi pentru ca altădată să ştii să-i ajuţi pe alţii care se găsesc în aceeaşi situaţie. Credem că în acest moment nu simţi că te afli aşa de mult în mijlocul “furtunii”. Să sperăm că grecii o vor lăsa mai moale o vreme cu presiunile.
Legat de tot ce s-a întâmplat până acum, am vrea să ne apucăm mai mult de traducerea unor texte de bază. Acum avem un casetofon şi, pentru că ni s-a alăturat şi H., l-am pus să dactilografieze nişte texte pe care le-am citit pentru înregistrare, traducând oral din limba rusă astfel încât să economisesc timpul pe care de obicei trebuie să-l cheltuiesc cu transcrierea şi dactilografierea. Există un text foarte bun al părintelui Mihail Pomazansky despre dogmă în Ortodoxie83, are două sute de pagini, o foarte bună introducere şi un background pentru înţelegerea acestui important aspect. Presupunând că nu a fost încă tradus (lucru pe care îl vom afla în scurt timp), aş vrea să încep să-l traduc oral. Ai putea oare ca tu şi Susan să ne ajutaţi la transcrierea lui?
Am obţinut de asemenea o casetă ce cuprinde Acatistul Maicii Domnului cântat în Catedrala din San Francisco cu Vlădica Ioan slujind.84 Cuvintele lui abia se înţeleg, dar familiara, dulcea voce, este acolo! Eşti binevenit să-ţi faci o copie când mai treci pe aici.
83 Teologia dogmatică ortodoxă (Orthodox Dogmatic Theology – în ruseşte) de Protoprezbiterul Mihail Pomazansky, Holy Trinity Monastery, Jordanville, NY, 1963.
84 Mai târziu, părintele Serafim mi-a spus că atunci când el şi părintele Herman au ascultat pentru prima dată această casetă au izbucnit în plâns “pentru că nu ne aşteptasem să mai auzim acea voce tocmai aici, în această parte a cerului”.
169
Părinţii Herman şi Serafim aveau o întreagă şi bine-gândită teologie despre cum să trăieşti cât mai simplu, fără confort sau lux. Odată l-am bătut la cap pe părintele Serafim cu un casetofon cu baterie. Se uită întâi la mine, apoi la casetofon şi spuse: “Bine, Dumnezeu ni l-a trimis, aşa că ne vom folosi de el până se strică”.
Metoda de traducere a părintelui Serafim era aceea de a citi cu voce tare fraţilor la mese, reuşind astfel să economisească mult timp. Traducea Teologia Dogmatică a părintelui Mihail Pomazansky (şi alte cărţi) având în faţă un casetofon. Atât de fluentă era limba lui rusă încât putea să traducă simultan. Casetele ne erau apoi trimise pentru transcriere. Mai erau şi alţii care ne ajutau în această lucrare şi, în final, întreaga lucrare urma să fie tipărită, cu toate că, din păcate, acestea au văzut lumina tiparului abia după moartea sa.
Întorcându-ne în Etna, prin harul lui Dumnezeu şi rugăciunile părinţilor, am reuşit să formăm o mică comunitate alături de o femeie laică convertită şi familia ei. Citeam împreună Ceasul al Nouălea în fiecare după-amiază într-o mică clădire de pe proprietatea noastră, pe care am transformat-o într-o capelă particulară – fără altar sau iconostas, ci având doar un colţ cu icoane şi câteva candele pentru priveghere. Având un caracter neoficial, nu părea să impresioneze foarte mult, dar nouă ne era foarte dragă.
1/14 Mai 1973
Hristos a înviat!
Ne-am bucurat mult să auzim de progresele ce le-aţi făcut cu rugăciunea comună. Dumnezeu să vă întărească şi să vă răsplătească cu daruri duhovniceşti această
170
importantă nevoinţă.
Într-o scrisoare de acum o lună, părintele Teodorit85 ne-a comunicat faptul că părintele Pantelimon săvârşea lucruri necanonice (nu a spus ce anume). Părintele Teodorit s-a implicat în problema grecilor pe Stil Vechi; el a spus că: “poate scriu un articol pe această temă”. Ei bine, se pare că a făcut-o. Iar apoi, săptămâna trecută am primit pe calea aerului o broşură de 32 de pagini în limba greacă de la Alexander Kalomiros – în ciuda faptului că nu cunoaştem deloc această limbă, am reuşit totuşi să discernem pe pagina întâi numele părintelui Pantelimon. Nu prea înţelegem despre ce e vorba, dar fără îndoială că cea mai mare parte are de-a face cu împărţirea Greciei în două dioceze de credincioşi pe Stil Vechi. Părintele Teodorit susţine partea mai numeroasă pentru faptul că este “canonică”. Părintele P. susţine cealaltă parte din cauza caracterului ei “rigorist”. Din ceea ce am aflat în ultima vreme, Biserica noastră este în comuniune cu ambele părţi, dar nu ştim ceea ce îi ţine de fapt despărţiţi. E foarte probabil ca, pentru tot ceea ce scrie, părintele Teodorit să aibă temeiuri solide, dar va trebui să vedem întâi traducerea ca să vedem dacă într-adevăr este o dispută locală sau e ceva mai mult decât atât. E foarte probabil ca la mijloc să fie implicate nişte “sentimente greceşti”.
Cam tot în această vreme începusem să redactez un răspuns la o scrisoare a părintelui Efrem (din Mănăstirea Schimbarea la Faţă) prin care acesta critica o serie de articole de-ale mele asupra modernismului, numită “Lupi la uşă”. În timp ce-mi desfăşuram cercetarea pentru a-i da
85 Un călugăr grec pe Stil Vechi de la Sfântul Munte.
171
un răspuns, mi-am dat seama că unele chestiuni precum evoluţionismul sau Freud făceau parte dintr-un sistem global numit umanism filosofic. Aşa că mă hotărâsem să includ în seria mea şi aceste subiecte.
Acest lucru nu era deloc pe placul părintelui Pantelimon. Totuşi, părintele Serafim, deşi supărat că Mănăstirea Boston făcea atâta agitaţie, m-a încurajat foarte mult, îndemnându-mă din toată inima să continui aceste articole, nedându-se înapoi de la a fi şi critic faţă de ceea ce scriam, ori de câte ori era necesar.
26 Mai/8 Iunie 1973
Doar o notiţă. Am primit [articolul despre] “Umanism” şi am de gând să fac nişte comentarii mai lungi cu scopul de a-i da articolului mai multă energie. Voi lucra duminică la el iar luni îl voi trimite.
Eşti binevenit să vii şi să te cazezi în viitorul nostru arhondaric. Ai tot ce-ţi trebuie? E bine să mai ştii: acum avem de-a face cu un urs, care vine în fiecare noapte în preajma bucătăriei unde noi mai gătim şi pui (poate că vrea şi puii!). Nu e foarte mare, dar e foarte real. E sălbatic şi nu e obişnuit cu oamenii, dar presupun că nu e periculos.
29 Mai/11 Iunie 1973
Atât eu cât şi părintele Herman am citit articolul despre umanism, având amândoi aceeaşi impresie: luat în sine, fiecare punct este bine gândit, dar articolul este prea lung, încearcă să cuprindă prea multe citate şi frânturi de gând ce par să-i rupă unitatea; luat în întregime,
172
elementele lui nu se îmbină destul de coerent: la sfârşitul său, cititorul nu se alege decât cu o mulţime de păreri fără un deznodământ al lor – mintea cititorului va rămâne mai degrabă încurcată în firele filosofiei umaniste, iar spre final, acestea nu sunt suficient descurcate de o concluzie plină de convingere, clară şi lucidă.
Având în vedere toate acestea, am citit din nou articolul, începând să mă gândesc cum să adaug nişte clarificări: am rearanjat mai multe paragrafe, am adăugat nişte sugestii pentru a da puţină forţă începutului, şi apoi mi-a venit în gând să-ţi sugerez a scurta o mare parte din întreaga secţiune centrală, unde tratezi diferitele elemente ale umanismului, scoţând în evidenţă mai mult seria de trăsături principale. Dar nici aceasta nu a fost destul, aşa că m-am întors înapoi şi am citit primele două articole ale seriei, despre Freud şi evoluţie, iar de acolo m-am dus direct spre “Umanism”. Din toate acestea am tras concluzia că această secţiune este destul de diferită de primele două secţiuni: primele secţiuni tratau despre anumite chestiuni, fiind încheiate cu concluzii hotărâte şi clare, care nu lasă în urmă nici o îndoială, dar noul articol se ocupă cu un fenomen foarte complex, care se ramifică în diverse direcţii repetând unele idei din secţiunile anterioare. E limpede că aceasta e realmente o introducere la umanism în general, ambele secţiuni constituind adevărate capitole într-un studiu despre umanism înţeles ca filosofie, care scoate în evidenţă întregul atac al “lupilor” din zilele noastre. De aceea, “Umanismul” nu trebuie să fie pur şi simplu secţiunea nr. 3, ci mai degrabă un fel de sinteză, sau să ofere o perspectivă integratoare a tuturor secţiunilor de dinainte.
Pentru aceasta, îţi recomandăm din tot sufletul ca, deocamdată, să laşi deoparte întregul articol despre
173
“Umanism”, oferind în schimb o altă secţiune pe o temă dată, ca de pildă “filosofia educaţiei”, pe care ai promis-o pentru numărul viitor. Iar apoi, când vei fi terminat toate articolele respective pe care vrei să le pui, pune în continuare “Umanismul”, ca un sumar şi o privire generală a întregului, numai să nu fie aşa de lung ca aici. Noi am avut întotdeauna o regulă nescrisă pentru The Orthodox Word, şi anume că subiectele controversate sau de dispută să nu ocupe mai mult de 50% dintr-un număr, pentru a păstra astfel un anumit echilibru, care e atât de necesar, şi să ne împiedice, chiar la modul inconştient, de a ne înfierbânta prea mult de ceva prin a cărui analizare ne-am putea împătimi.
O altă chestiune: am auzit un comentariu sau două la primele două secţiuni, ceva de genul: “Ceea ce el afirmă despre aceste lucruri este destul de adevărat, dar oare ne dă el un răspuns la acestea?” Desigur, o parte din “răspunsul” pe care l-ai dat până acum este următorul: luaţi seama şi ţineţi-vă copiii departe de aceste idei. Cu toate acestea, acest răspuns este total insuficient, iar dacă asta e tot ce poţi oferi tu pe post de “răspuns”, unii oameni vor sfârşi prin a spune că tu strigi doar “Lupul, lupul!”, drept pentru care nu vor lua cu suficientă seriozitate spusele tale. De aceea, cred că concluzia ce se impune pentru toată această serie trebuie să fie convingătoare şi foarte clară, concluzie pe care cred că o şi ai în minte: trebuie, cu toată hotărârea, ca, fie la sfârşitul ultimei secţiuni, sau ca o secţiune finală, să dai un răspuns: anume că ortodocşii, înconjuraţi şi deja înotând în marea filosofiei şi practicilor umanist-seculare, trebuie să facă orice le stă în putinţă să-şi creeze, chiar în acea mare, propriile insule, despărţite de lume, insule orientate practic
174
şi mental spre Dumnezeu, iar apoi să le arăţi câteva moduri de lucru: lectura, slujbele, etc.
Iată cum se prezintă ideile noastre. Să ne comunici părerile tale despre ele. Vom putea vorbi despre acestea şi despre altele când vei veni, cu voia lui Dumnezeu, de Pogorârea Duhului Sfânt. Roagă-te pentru noi.
Legat de discuţia noastră de dinainte despre episcopi [referitoare la seria: “Ce este un Episcop?”], ne întrebăm dacă nu cumva ultima propoziţie de la ultima pagină din numărul pe mai/iunie nu pune prea mult accent pe un punct pe care deja îl analizase, şi destul de bine. Deja suntem în epoca “episcopilor lumeşti”, despre care a profeţit Sfântul Serafim, şi deja vedem în multe locuri (în Rusia cu deosebire) o oarecare nesupunere ascunsă sau chiar făţişă faţă de unii episcopi, nesupunere care a devenit deja o necesitate spirituală, deşi nu se justifică aproape niciodată pe vreun temei dogmatic sau canonic. Acest lucru schimbă cu totul regula pe care ai citat-o [despre supunerea faţă de episcopi], dar vai, există oameni care sunt nerăbdători să culeagă avantajele acestor “reguli”, nu pentru binele Bisericii sau al episcopilor, ci numai în scopuri personale. Oricum, totul depinde de interpretarea acestor reguli: fie în linii mari, cu inima, fie cu răceală, de aproape, sau calculat. Haide să nu dăm muniţie anumitor farisei! Am spus destul?
22 Iunie/5 Iulie 1973
Iartă-ne întârzierea pentru înapoierea materialelor pentru noul Nikodemos, dar au sosit chiar la mijlocul celor mai aglomerate zile din an – când ne grăbeam să ajungem
175
la Poştă înainte de termenul final pentru Orthodox Word (pe care abia am reuşit să-l redactăm); în plus, am avut oaspeţi! După aceasta, luni, jumătate din frăţia noastră s-a dus la mormântul Vlădicăi Ioan de ziua comemorării sale, drum foarte obositor dar plin de roade.
Eu şi părintele Herman am citit materialele pentru numărul pe iulie/august [din Nikodemos] şi le-am găsit bune, avem doar câteva comentarii asupra unor puncte mai puţin însemnate:
“Lupi la uşă”: bun şi la obiect, cu un accent pe aspectul practic care poate că-l va face general acceptabil. Numai câteva critici:
[Scrii că:] “O mulţime de Părinţi au deplâns anii pierduţi cu dobândirea unei educaţii”. Poţi da un exemplu de Părinte care realmente “a deplâns aceşti ani”? E adevărat că s-au îndreptat către ceva mai folositor sau au simţit deşertăciunea acestei educaţii, dar “au deplâns” e o expresie prea tare, în special pentru că, în general, ei au adunat tot ce era pozitiv în acea educaţie şi s-au folosit de ea, cunoscând de asemenea ceea ce gândeau “înţelepţii” acelei epoci etc.
Termenul “erezie” trebuie mai degrabă referit numai la acele concepţii heterodoxe majore (erezia lui Nestorie, Arie, etc.) şi nu aplicat diferitor părţi mai mici desprinse din acestea, pentru a-şi păstra în acest fel sensul său deplin86. E adevărat, “bunătatea fiinţială a omului” este desigur o idee eretică, dar poate că ar fi mai bine să
86 La sugestia părintelui Serafim acest lucru a devenit regulă editorială pentru Nikodemos şi, mai târziu, pentru Orthodox America, adică folosirea termenilor “erezie” şi “eretici” cu iconomie dar şi cu exactitate, astfel încât să nu punem pe gânduri sau să speriem chiar pe oamenii la care vrem să ajungem.
176
foloseşti o expresie mai puţin energică pentru a o descrie (ca de pildă: “care contrazice doctrina ortodoxă”), mai ales că e o discuţie doar în treacăt, cum s-ar spune.
Legat de tot ce-am discutat cu ocazia ultimei tale vizite, sunt încredinţat că te-ai liniştit. Mai presus de orice, să ne amintim cu toţii că aceşti ani sunt pentru noi nişte ani de aur, tocmai buni pentru a produce cât mai mult pentru secerişul Domnului! Cu voia lui Dumnezeu, voi începe lucru la casetele cu Teologia Dogmatică. Când am vorbit luni în San Francisco cu Vlădica Antonie, el mi-a mai sugerat că ar fi bine să traduc comentariile la Evanghelii şi Epistole ale Arhiepiscopului Averchie – două volume destul de concise care se ocupă şi cu principalele probleme care se ridică astăzi (în special cele legate de interpretările protestantă şi catolică). Dar acesta este numai un proiect de viitor!87
17/30 Iulie 1973
Am primit scrisoarea ta cu schema răspunsului către părintele Efrem, citind-o pe aceasta din urmă cu un puternic sentiment de uşurare. Ne pare că este foarte fresh,
87 În cele din urmă, părintele Serafim a reuşit să traducă remarcabilele comentarii ale Arhiepiscopului Averchie la ultima carte a Noului Testament, aceasta fiind publicată după moartea părintelui Serafim sub titlul Apocalipsa Sfântului Ioan: un comentariu ortodox [cartea a cunoscut şi o traducere românească: Apocalipsa în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura Icos, Bucureşti, 2000]. Comentariile Arhiepiscopului Averchie la Evanghelii au fost traduse de Holy Trinity Monastery şi îşi aşteaptă publicarea; al doilea volum al său, asupra Epistolelor, a fost publicat parţial, în serial, în Orthodox America, şi nădăjduim ca într-o bună zi să fie şi el publicat integral.
177
la obiect, fără nici un fel de ranchiună sau dorinţă de “a riposta”. Prin comparaţie, scrisorile părintelui Efrem par pline de o părere bună despre sine, debordând de “cărturărie”, de argumente şi interpretări forţate şi irelevante, respectiv de indisponibilitatea de a se desprinde de un piedestal al intelectualului autodidact, pentru a vorbi despre lucruri aşa cum sunt. Fie ca Dumnezeu să lumineze aceste vase pentru a înţelege lucrurile în modul în care au fost scrise, fără a mai încerca din nou să le desfacem în bucăţi de dragul unor dispute deşarte pentru dovedirea propriei dreptăţi.
Avem de făcut doar câteva comentarii asupra unor mărunţişuri: arhimandritul Pantelimon din Jordanville [l-am pomenit în scrisoarea mea către părintele Efrem] e un om simplu, nu prea se aventurează să scrie ceva de la el, ci se foloseşte mai mult de tot felul surse. E foarte probabil ca “teologii intelectuali” să-l privească ca pe un naiv fără speranţe, dar, cu toate acestea, el a reuşit să pună cap la cap surse importante. Mi-amintesc îndeosebi de acel diacon Lev P[uhalo] care odată a scris ceva prin care voia să-şi exprime profundul să dispreţ pentru Veşnicele taine de dincolo de mormânt [Eternal Misteries Beyond the Grave], dar şi părintele Nichita pare să fie împotriva lor; cu excepţia câtorva surse mai neinspirate (din publicaţiile spiritiste ruseşti din secolul XIX!), noi nu am găsit ceva suspect în acestea. Pare din nou că e vorba de o problemă a diferitelor materiale adresate diferiţilor oameni, iar Veşnicele taine conţine cu siguranţă un mesaj potrivit pentru cei care îi acordă atenţie.
178
Nu vrem să-ţi descurajăm smerenia88, dar cred că ar fi mai bine să nu fii aşa de apologetic, altfel părintele E. se va bucura de şansa de a dovedi că pledezi vinovat pentru răspândirea ereziilor, chiar dacă neintenţionat. Poate că ar fi mai bine să spui: “Dar Părinte, oare trebuie ca asemenea expresii să fie înţelese într-o manieră eretică? Vrem să le folosim într-o manieră ortodoxă…”.
Bineînţeles, acest punct e unul în care ispita “agăţării de amănunte” va fi mare, dovedind astfel că “teologia rusească” e plină de “influenţe catolice” etc. – dar va fi interesant de văzut cum vor reuşi să înlăture îndoielile legate de Sfântul Nectarie89. Să sperăm că aceasta nu va mai inspira încă o “scrisoare” inutilă!
Cu toate că până acum am reuşit să facem mai multe pelerinaje la schit, abia la începutul acestui nou an au făcut şi părinţii prima lor vizită în casa şi capela noastră din Etna. Între timp, aici ni s-au alăturat încă două familii convertite, iar micuţa capelă a fost reamenajată şi pictată (curând va trebui să fie extinsă). Părinţii au cântat cu noi Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, învăţându-ne frumoasa melodie rusească a Acatistului. Au cântat cu o asemenea râvnă şi zdrobire încât, chiar dacă ne aflam în împrejurări destul de modeste, “nu ne-am fi dat seama dacă eram în cer sau pe pământ”, ca şi în relatarea trimişilor marelui cneaz Vladimir de acum o mie de ani, atunci când participaseră pentru prima dată la slujbele ortodoxe. Văzând cât de mişcaţi eram, părinţii ne-au
88 Îi scrisesem părintelui Efrem despre Giulgiul din Torino şi despre evoluţie: “Dacă greşeam sau eram prost informaţi… era o greşeală cinstită…”.
89 Sfântul Nectarie din Pentapolis († 1920), un episcop grec foarte admirat de părintele Pantelimon şi de alţi greci din această ţară care au scris împotriva evoluţiei.
179
atenţionat să nu ne lăsăm simţurile copleşite prea mult de frumuseţea slujbei, explicându-ne faptul că simţurile, ca şi imaginaţia, sunt o funcţie a naturii umane căzute şi, pentru aceasta, trebuie folosite cu mare atenţie.
Părintele Serafim şi cu mine ne hotărâsem să scriem un articol despre Teilhard de Chardin, evoluţionistul şi omul de ştiinţă iezuit care scrisese despre teologie dintr-un punct de vedere eretic, bazat pe propriile sale idei legate de evoluţie90. Dar ideea a fost lăsată de-o parte, deoarece ulterior a devenit foarte clar că era nevoie de o întreagă carte despre evoluţie dintr-un punct de vedere ortodox, un subiect foarte discutat în următoarele câteva scrisori.
În mod surprinzător, pentru noi toţi, din acel moment părintele Serafim mai avea de trăit numai opt ani. Privind retrospectiv, deosebim foarte clar un lucru: toate mijloacele lui de comunicare şi modul cum el le folosea, primiseră un caracter urgent, ce creştea tot mai mult pe măsura trecerii anilor, ca şi cum ar fi ştiut că timpul vieţii lui pe pământ se limitase, parcă totul se desfăşura sub presiunea acestui lucru. Această urgenţă a fost întotdeauna temperată de credinţa părintelui Serafim în pronia lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, el experia şi momente de mare descurajare.
90 Teilhard de Chardin a stârnit simpatii şi printre unii teologi români, care au descoperit în scrierile lui elemente de teologie patristică(!). Ce-ar fi să căutăm astfel de elemente (pentru că, să o recunoaştem, există) şi în scrierile (neo)protestante sau în cele ale ereticilor din primul mileniu sau de mai târziu? Cum vom vedea mai departe, părintele Serafim îl va combate cu obiectivitate [n. tr.].
180
[1974]
17/30 Ianuarie 1974
Ne-am întors cu bine [din Etna] şi, de îndată ce generatorul va ieşi din reparaţii, vom începe lucrul la noul Orthodox Word. Pare că e aşa de mult de adăugat la lista materialelor absolut “urgente” pentru tipar încât s-ar părea că nu vom reuşi niciodată, dar ne străduim din toate puterile.
Am inclus o casetă cu [comentariul Arhiepiscopului Averchie la] Apocalipsa. La punctul 17, după sfârşitul textului Apocalipsei, ţi-am înregistrat nişte tropare şi condace [din Duminica Vameşului şi a Fariseului], în caz că nu ţi-ai dat seama că ele trebuie cântate de acum şi până în Duminica a Cincea din Post. Ele se cântă la Utrenie, dar sunt aşa de potrivite sau reprezentative pentru săptămânile pregătitoare pentru Post, încât noi obişnuim să le cântăm la prima Liturghie de la Catedrală, în vremea împărtăşirii preotului. Le poţi cânta la sfârşitul Ceasurilor.91Ele dau un “ton” bun începutului perioadei Postului, iar ruşii, când le ascultă din nou după trecerea unui an, încep să suspine şi să plângă.
Multe mulţumiri pentru ospitalitatea de duminică. Ne-a întors la ritmul obişnuit – găsirea doar a câtorva picături de combustibil în rezervor, şi facerea unui ocol pe
91 Tipicul nostru consta în citirea în capelă a Ceasurilor şi a celorlalte slujbe caracteristice stranei, în fiecare duminică dimineaţă.
181
după Red Bluff pentru ca să aflu că podul peste Bowman Road a fost rupt complet. Pe drumul către munte, maşina s-a oprit acolo de trei ori, pe măsură ce se termina benzina, reuşind cu greu să o aduc acasă!
Dumnezeu să vă întărească comunitatea în zilele şi lunile pe care le aveţi în faţă. Deoarece Dumnezeu ştie totul mai bine decât noi, tot ce trebuie să facem e să ne încredem în El! Roagă-te pentru noi.
Părinţii ne trimiteau din când în când vizitatori, de obicei creştini ortodocşi evlavioşi care aveau înclinaţii sau apreciere faţă de calea monahală şi se adăpau din izvoarele ruseşti la fel ca şi ei. K., o femeie singură de pe Coasta de Est, era una dintre aceştia.
1/14 Februarie 1974
Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos de sărbătoarea Întâmpinării Domnului! Să ne ierţi lenea pentru că nu le-am felicitat pe Susan şi pe Felicity de ziua numelor lor. Hristos Dumnezeul nostru să le dea mulţi ani de spor duhovnicesc.
K. ne scrie că, în drum spre voi, va trece şi pe la noi duminică. Vă doresc o întâlnire plină de folos duhovnicesc. Mai presus de toate, fie ca toţi să sporim în înţelegere duhovnicească şi nu în înţelegere “raţională” – de care mă tem că este o plagă a noastră, a bieţilor convertiţi. Sfinţii Părinţi să biruie prin lumina lor întunericul nostru şi să ne înveţe cum să cugetăm drept!
Am strâns o mare cantitate de note din Sfinţii Părinţi, ce conţin mai multe idei cheie şi care lovesc în ideea de evoluţie. Este evident că articolul, dacă Dumnezeu ne va da puterea să-l terminăm, va fi o bombă pentru creştinii
182
ortodocşi de azi! Când îmi voi termina notele, le voi concretiza într-un posibil eseu, iar apoi vom vedea cum se potriveşte cu ceea ce faci tu. S-ar putea să inserez şi ideile lui Kireievski92 ca o contribuţie la o coerentă filosofie patristică a vieţii, şi mai putem găsi materiale preţioase şi în eseul Episcopului Ignatie Briancianinov despre “spiritul vremii”.
Recitind scrisorile părintelui Efrem către tine [legate de evoluţie], rămân extrem de surprins de contrastul dintre frumoasele citate patristice (le-am verificat pe cele din Sfântul Isaac Sirul şi corespund exact cu cele din textul nostru rusesc) şi completa lor irelevanţă pentru tema în cauză! Întreaga noastră cărticică [despre evoluţie] poate constitui şi o bună ocazie de a explica înţelesul orientării noastre patristice ortodoxe – care nu este pur şi simplu o grămadă de citate patristice. (Apropo, la recitirea Hexaimeronului, aflu că Sfântul Vasile pomeneşte de cele 24 de ore ale zilei! Dar pentru noi, chestiunea nu are o importanţă aşa de mare.) Tot articolul nostru trebuie prezentat atât de chibzuit, încât intelighenţia ortodoxă să-l găsească cu adevărat convingător. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu.
Întreaga problemă a devenit atât de ceţoasă, încât singura rezolvare a ei în acest moment nu poate veni decât de la un studiu complet asemănător cu cel pe care l-ai început. Roagă-te pentru noi.
92 Ivan Kireievski a fost un laic din Rusia secolului XIX care fusese educat în Vest, dar a devenit un creştin ortodox conştiincios atunci când s-a însurat cu fiica duhovnicească a unuia dintre marii bătrâni ruşi.
183
2/15 Februarie 1974
Doar o notiţă. În legătură cu capitolul tău despre “Primul Om” – foarte bun! Ţi-l vom trimite repede înapoi cu câteva comentarii. Acesta constituie cea mai mare parte din materialul ştiinţific de bază pe care îl vei folosi pentru a-ţi susţine concluziile la partea ştiinţifică a evoluţionismului.
Întreaga noastră carte despre evoluţie pare să se îmbine foarte bine – şi în mod sigur e mai bine aşa decât ar fi fost dacă am fi folosit un plan preconceput. Să fim cinstiţi, nu ne-a trecut prin gând niciodată că vom dezvălui vreunul din aceste elemente de teologie la care lucrăm acum.
Aşteptăm cu nerăbdare să ne vizitezi pe 1 Martie. Rogu-te, roagă-te pentru noi.
8/21 Februarie 1974
Te aşteptăm cu nerăbdare la noi în această duminică. Totuşi, fi pregătit. La noi a nins, în această dimineaţă zăpada era de şase sau opt inci [în jur de 15-20 de cm - n. tr.] şi încă mai ningea când am plecat din Redding. Probabil că va trebui să mergi pe jos jumătate de drum.
Am observat că părintele Eusebius Stephanou93, în noul număr din Logos, se foloseşte iar de Sfântul Simeon
93 Părintele Eusebius, un preot ortodox grec şi editor al unei reviste (Logos), s-a alăturat Mişcării Harismatice căutând să o aducă cu totul în Ortodoxie, folosind citate din Sfinţii Părinţi care, chipurile, păreau să-i confirme vederile.
184
Noul Teolog pentru a apăra Penticostalismul! Este foarte important să-i prezentăm pe Sfinţii Părinţi în adevărul lor şi să le dăm oamenilor adevăratul context pentru a-i înţelege.
19 Februarie/4 Martie 1974
Nădăjduim ca această scrisoare să te găsească bine şi nevoindu-te în post. Am inclus cele două comentarii ale tale. Capitolul cu Teilhard probabil că va trebui revizuit de mai multe ori înainte să lovească în mod decisiv; acesta va deveni mai limpede pe măsură ce se va scrie secţiunea despre “Evoluţionismul Creştin”.
Am inclus de asemenea şi ceva informaţii despre admiratorii ruşi ai lui Teilhard, pe care le-am redactat într-o formă destul de finală pentru mozaicul întregului articol. Dacă există vreo întrebare legată de materialul pe care ţi-l trimitem sau dacă nu pare să se potrivească, spune te rog pe dată, deoarece este important ca întregul articol să fie convingător nu numai pentru monahi (sau laici, indiferent de prejudecăţi şi perspective), ci şi pentru un segment mai larg de ortodocşi care mai gândesc. Am inclus şi câteva citate din Teilhard, adunate recent, pentru a le folosi cum vei crede de cuviinţă.
Am mai avut parte de ceva zăpadă, iar geroasa iarnă continuă. Noul Orthodox Word trebuie să iasă în câteva zile. Roagă-te pentru noi.
Dr. Kalomiros îi trimisese deja părintelui Serafim până acum o a doua scrisoare, scriind de data aceasta despre tema evoluţiei. Deoarece Kalomiros era doctor, părintele Serafim spera ca el să nu afişeze doar un punct de vedere ştiinţific, ci să fie capabil să-şi ducă până la
185
capăt slabele argumente şi “dovezi” evoluţioniste. Dar nu era cazul.
De fapt, Kalomiros a încercat să potrivească izvoarele patristice cu teoria evoluţionistă într-un mod care dovedea cât de puţin cunoştea atât ştiinţa cât şi teologia patristică – o mare dezamăgire94.
2/15 Martie 1974
Nădăjduiesc că scrisoarea mea te găseşte lucrând cu spor după trei săptămâni de post. După nevoinţa postului, bucurie mare ne va aştepta în Săptămâna Paştilor. (Atunci slujbele vor fi mai scurte. Cât de chibzuită e Biserica în cele privitoare la natura noastră căzută!)
Aproape că mi-am terminat răspunsul către dr. Kalomiros, şi cred că Dumnezeu m-a ajutat să pun împreună întregul material patristic (sau aproape tot) pe care l-am tot adunat, şi să-l prezint într-o formă unitară şi mult mai eficace decât dacă aş fi continuat cu “modesta şi obiectiva” prezentare pe care o plănuisem anterior. Odată, unul dintre bătrânii egipteni, i-a spus (cu asprime) Sfântului Ioan Cassian: “Mă bucur că ai pus această problemă atât de prosteşte, deoarece acum pot cu uşurinţă face cunoscută adevărata învăţătură”. Kalomiros şi-a exprimat “prostescul” său evoluţionism aşa de bine încât răspunsul meu către el aproape că nu are nevoie să fie prea convingător. Cu toate că îi cunosc pe Părinţi numai în parte, totuşi învăţăturile lor legate de evoluţie sunt aşa de
94 O asemenea încercare continuă şi în “teologia” românească prin recenta reeditare a “profundelor” scrieri semnate de dr. Kalomiros, îmbunătăţite de editori cu studii “solide”, prin care se arată “temeinicia” şi “valoarea” eseurilor acestui doctor [n. tr.].
186
clare încât, de îndată ce sunt puse cap la cap, rămâi uimit de puterea pe care evoluţia a avut-o chiar asupra celor mai educate minţi ortodoxe. Iată puterea acestei lumi şi ideile ei la modă. Când îmi voi termina de bătut scrisoarea, îţi voi trimite şi ţie o copie, dar şi o copie a scrisorii lui Kalomiros; este aproape de două ori mai mare decât scrisoarea lui către noi.
Ei bine, acum că am terminat şi cu asta, nu prea înţeleg ce are de-a face această scrisoare cu cartea pe care o avem în proiect – carte care este absolut necesar să iasă! Cartea ar putea avea priză mai mare dacă am redacta-o într-o formă epistolară, revizuită într-un oarecare fel, împărţită în capitole şi cu toate materialele tale ştiinţifice şi filosofice plasate în locuri potrivite. Oricum, vezi ce poţi să extragi din scrisori, iar noi ne vom ocupa şi de răspunsurile lui Kalomiros. Scrisoarea e menită să-l zguduie din temelii.
Desigur că mulţi vor fi supăraţi că problema evoluţiei e ridicată din nou, nefiind ţinută sub tăcere, dar aici suntem de acord cu Kalomiros care spune că nu trebuie lăsată de-o parte şi că adevărata învăţătură patristică trebuie mărturisită. E ceva foarte nesănătos în faptul de a cere tăcere într-o problemă care rămâne aşa de confuză în cele mai multe minţi ortodoxe.
Se poate ca această carte despre evoluţie să constituie elementul cel mai controversat care va fi izbucnit vreodată pe scena lumii ortodoxe de mai mulţi ani încoace (dar poate că nu; nu sunt un profet). Pentru aceasta, dar şi de dragul unei eficacităţi maxime, ar trebui să apară ca o surpriză şi un şoc în mijlocul stării de auto-satisfacţie specifică unei părţi din Ortodoxia noastră; te rog, încă nu pomeni nimănui nimic despre scrisoarea sau cartea mea, înainte să ştim mai bine cum vom continua.
187
Acum despre atacul părintelui Teodorit asupra părintelui Pantelimon:95 toată această ceartă dintre credincioşii pe Stil Vechi e una foarte penibilă. Pe lângă faptul că implică şi personalităţi, care nu fac decât să tulbure şi mai mult lucrurile, adevăratele probleme în cauză sunt unele foarte subtile şi delicate care necesită multă precauţie, răbdare şi dragoste şi nu tirade canonice şi teologice. Ni se pare că se poate spune mult din partea ambelor părţi [din mişcarea grecească a celor pe Stil Vechi] deoarece fiecare dintre ele a comis greşeli.
Sper ca astăzi să termin ultima şi cea mai importantă secţiune din scrisoarea către Kalomiros, care se referă la natura omului – despre care Kalomiros a afirmat ceva destul de suspect, ce miroase a augustinism, întemeindu-se pe o foarte proastă interpretare a cuvintelor Sfântului Serafim din Sarov!
Această scrisoare a fost scrisă într-o vreme în care situaţia celor pe Stil Vechi nu se complicase aşa de mult ca acum. Astăzi, cuvintele pline de mânie ce vin din ambele părţi ale conflictului l-ar fi tulburat mult pe părintele Serafim.
Încă din 1974 el începuse să murmure despre inutila dispută venită din toate taberele, dar el o făcea în particular, nevrând să agite apele, deoarece, în cele din urmă, Biserica Ortodoxă Rusă avea multe în comun cu mişcarea grecilor pe Stil Vechi.
95 Părintele Teodorit, un monah de la Sfântul Munte, scrisese o scrisoare critică la adresa Mănăstirii Schimbarea la Faţă din Boston.
188
14/27 Martie 1974
Îţi trimitem din inimă urările noastre de bine de ziua onomastică. Hristos Dumnezeul nostru să-ţi dea mulţi ani de eforturi pline de roade şi mântuirea sufletului! Mergi mai departe pe calea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi sădeşte seminţele Ortodoxiei oriunde poţi.
Scrisoarea lui Kalomiros încă este în lucru – 20 de pagini bătute şi aproape 15 pe rol (fără spaţiu între rânduri). Sper să o termin până sâmbătă, cel târziu până luni.
Sfintele Paşti, 1974
Hristos a înviat! Iubiţi în Hristos - Alexie, Susan, Ian, Felicity, [urmează apoi alte nume din micuţa noastră comunitate de credincioşi] şi toţi creştinii ortodocşi din Etna, şi cei ale căror inimi urmează să se deschidă către adevărata Credinţă în Hristos:
Fie ca bucuria Mântuitorului nostru cel Înviat să se reverse peste voi în aceste luminate şi strălucitoare zile ale Paştelui, iar harul pe care l-aţi primit ca pe un dar de la El, să-l păstraţi pentru totdeauna! Să nu vă biruiască nici o ispită, nici întunericul să nu vă umbrească calea şi nici ispita să nu vină asupra voastră fără ca voi să vă întoarceţi faţa către Atotmilostivul Hristos, Care a călcat moartea şi a biruit puterea diavolului. Rămâneţi în harul lui Hristos şi El vă va călăuzi pe toţi la mântuire. Amintiţi-vă de sfârşitul vieţii voastre, de Ziua neînserată a Împărăţiei lui Hristos, şi veţi cunoaşte pentru ce trăiţi şi pentru ce vă
189
osteniţi.
Hristos a înviat!
În scrisoarea următoare, printre altele, părintele Serafim face nişte comentarii pe marginea articolului părintelui Nichita din Orthodox Christian Witness despre eutanasie, precum şi asupra unui articol dintr-o altă publicaţie, despre icoane care plâng şi cărora din precauţie li se fac exorcisme – ceva ce, după părerea adepţilor părintelui Pantelimon, trebuia neapărat făcut.
În acest fel, în vreme ce viaţa bisericească îşi urma cursul ei şi felurite probleme mai mici sau mai mari îşi făceau apariţia, părintele Serafim învăţa care trebuie să fie atitudinea potrivită a Bisericii faţă de problemele dificile şi controversate. A făcut acest lucru destul de firesc, fără artificii sau atitudini autoritare.
24 Aprilie/7 Mai 1974
Ne vom bucura să te vedem în sâmbăta aceasta. După o ultimă zăpadă acum zece zile, vremea e acum văratică. De la sfârşitul lui octombrie încoace, primele noastre zile au fost cu temperaturi de peste 70º F, iar prognoza de azi e de 80º F. Pare de necrezut, dar grădina noastră e în creştere, ieri am cules trei ridichi! Mazărea şi cartofii cresc şi ele binişor. Grădina aceasta e un fel de experiment, pentru a vedea în primul rând câtă apă ne va trebui pentru a satisface o anume porţiune de grădină; dar dacă va merge, sperăm să avem o grădină în toată regula, cu un rezervor pentru a folosi cea mai mare parte din apă.
Legat de comentariile părintelui Nichita [la eutanasie] se pare că, în oarecare fel, ei se află pe o
190
lungime de undă diferită de a noastră. Principiul lor călăuzitor pare să fie: “Când te afli în dubiu, loveşte în «mentalitatea Romano-catolică», fie că are sau nu de-a face cu problema respectivă”. Am observat imediat şi şubrezenia distincţiei dintre eutanasia “activă” şi “pasivă”, fără să se gândească la problemele de ordin practic pe care tu le-ai pus pe bună dreptate, ci pur şi simplu pentru că acestea aduc în prim-plan chiar ideea căreia articolul i se împotriveşte făţiş: că ar exista un soi de eutanasie “bună”, că ideea aceasta de păgânism modern, post-creştin este cumva justificată. Cugetarea noastră ortodoxă trebuie să fie mult mai exactă decât aceasta!
[Articolul părintelui Nichita despre icoane care plâng] conţinea afirmaţia autoritară (citez din memorie): “În Ortodoxie, icoanele care plâng sunt cele care sunt primele exorcizate…”. Nici o fărâmă de dovadă nu poate fi dată pentru această afirmaţie îndrăzneaţă, de altfel, în numerele trecute din Orthodox Word am tipărit relatări despre şaisprezece icoane din istoria Bisericii Ruse – dintre care nici una nu a fost exorcizată. Primul lucru care se face e acela de a face rugăciune [moleben] înaintea icoanei şi a chema oamenii la pocăinţă. Din nou, e nevoie ca cugetarea noastră ortodoxă să fie mai exactă, şi nu doar “aşa cum pare” unora sau altora.
[Monahul athonit] Părintele Teodorit ne-a trimis un apel către monahii de la Mănăstirea Esfigumenu din Muntele Athos, care va intra în numărul viitor. Am primit şi traducerea engleză a scrisorii lui către părintele Pantelimon. Argumentele lui par foarte inteligente, dar tonul lui sarcastic nu face decât să sporească neînţelegerile care există. Ambele părţi citează canoane şi canoane, când de fapt au nevoie de dragoste şi înţelegere – şi cred că acea afirmaţie nu poate să fi venit decât de pe buzele unui
191
ecumenist, fapt care ne arată cât de dificil de parcurs a devenit adevărata cale a Ortodoxiei în zilele noastre. Dar hai mai bine să ne rugăm şi să facem ce putem aici, la nivelul nostru local, şi să nădăjduim că vom şti ce să facem şi să spunem dacă vom fi vreodată implicaţi noi înşine în asemenea dispute. Te aşteptăm cu nerăbdare în această duminică.
O altă publicaţie bisericească a tipărit revelatoarea viaţă a Episcopului Kallistos, unul din liderii mişcării grecilor pe stil vechi. L-am întrebat pe părintele Serafim ce crede despre ideea unei retipăriri a vieţii în Nikodemos. Răspunsul lui se adresează tuturor acelora care ar fi ispitiţi să scrie în culori vii şi pline de adulaţie despre figuri bisericeşti pe când acestea sunt încă în viaţă.
31 Mai/13 Iunie 1974
M-am uitat repede prin textul modificat din [articolul nostru] “Evoluţionismul creştin” şi cred că ai dreptate. Arată bine, dar mai trebuie finisată secţiunea de tranziţie. De la început până la sfârşit, studiul trebuie să aibă o continuitate logică şi o construcţie cât mai rezistentă posibil. Viaţa episcopului Kallistos e într-adevăr mişcătoare, dar atenţie! E bine ca, cel puţin în viitorul apropiat, să nu se pomenească nimic despre ea. În ciuda faptului că a slujit la noi în ţară alături de episcopii noştri, totuşi, relaţiile dintre dioceza lui pe Stil Vechi şi Sinodul nostru sunt relativ tulburi, iar părintele Teodorit şi dr. Kalomiros mărturisesc că organul oficial al Bisericii sale a făcut afirmaţii calomniatoare la adresa Sinodului nostru. Episcopii noştri sunt foarte prudenţi şi ezitanţi cu privire la întreaga chestiune, drept care cel mai bun lucru ar fi ca să
192
nu se dea publicităţii ceva ce mai târziu ar putea fi o sursă de scandal, [şi care] fără îndoială ar putea fi interpretat de unii greci din altă dioceză (adică toţi grecii de pe Stil Vechi cu care avem contacte) cum că “organele Sinodale sunt părtinitoare” în disputa din interiorul Bisericii greceşti. În plus, [în această viaţă tipărită], episcopul Kallistos e tratat ca un sfânt – fiind încă în viaţă! Este extrem de periculos şi nu se înscrie deloc în tradiţia ortodoxă.
Tocmai am citit Arhipelagul Gulag96 al lui Soljeniţân şi încerc să scriu o recenzie la el - una dintre cele mai importante cărţi din istorie! Din păcate, dimensiunea religioasă lipseşte cu desăvârşire97 şi, de aceea, cei mai mulţi cititori nu-i vor înţelege semnificaţia. E foarte probabil ca însuşi Soljeniţân să nu o înţeleagă. El a lăsat scrisă o descriere clasică a realităţii sovietice.
7/20 Iunie 1974
Şi zi aşa, ai primit vizita părintelui Pantelimon! Am primit şi noi o vizită frumoasă. Nu am atins nici o chestiune controversată, şi oricum erau atât de mulţi oameni aici încât nu am fi avut ocazia unei discuţii de
96 Tradus şi în româneşte la editura Univers, 1997 [n. tr.].
97Aproape cu desăvârşire. Soljeniţân face, ce-i drept, doar referiri sumare şi statistice sau relatează întâmplări alese de nu se ştie unde, neacordând o atenţie specială situaţiei bisericeşti (vezi în ed. rom., de ex. cap. 8 din vol. I, cap. 2 din vol. II etc. [n. tr.]). De altfel, despre cât de creştin e Soljeniţân în Arhipelagul Gulag, părintele Serafim a făcut afirmaţii admirabile în prelegerea cu tema Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului (din volumul Mai aproape de Dumnezeu, pp. 5-50, Editura Bunavestire, 2003, traducere de Tatiana Petrache) [n. tr.].
193
acest gen, chiar dacă unul dintre noi ar fi dorit acest lucru. Părintele H. îşi alese şi el ziua aceea pentru singura lui vizită din acest an (aducându-şi cu el pentru prima dată soţia şi copiii)! Una peste alta, a plouat toată ziua (peste un inch, două sute de galoane98 de apă pentru grădina noastră) şi nu s-a oprit decât atunci când a plecat toată lumea! Trebuie să fie ceva “tainic” în toate acestea, dar noi suntem prea opaci pentru a vedea.
Cu voia lui Dumnezeu, K. va veni sâmbătă la tine. Aşezământul tău nu pare să fie vizitat prea mult de la o vreme. Vom fi curioşi să aflăm ce-ţi va spune părintele Pantelimon despre evoluţie. Ne-a spus că a început să-ţi scrie o scrisoare de 20 de pagini, pe care nu a reuşit să o termine. Roagă-te pentru noi.
Părintele Pantelimon zice că diaconul Lev Puhalo este “paranoic”; el refuză să vorbească cu părintele P. spunând că acesta este în înşelare. Cerule!
Vizita părintelui Pantelimon la noi a fost în general plăcută. În mod ciudat, tema evoluţiei şi a Giulgiului nu au fost abordate de loc. A cerut iertare dacă cumva ne-a ofensat în vreun fel, iar apoi a continuat prin a ne spune că e foarte periculos pentru noi să trăim “tocmai aici” singuri, izolaţi de toţi. Noi avem nevoie, zicea el, să trăim într-o parohie obişnuită, preferabil aproape de el sau de altcineva care să ne călăuzească. Părea că nu ia în serios călăuzirea duhovnicească pe care o primeam de la părinţii din Platina.
Începeau să vină mai mulţi bărbaţi, adesea dintre cei mai tineri, care vizitau schitul la diferite perioade de timp. Uneori veneau adolescenţi care nu o duceau bine acasă dintr-un motiv sau altul, iar părinţii lor îi trimiseseră la
98 1 galon = 4,55 l [n. tr.].
194
părinţi pentru a dobândi ceva disciplină monahală. Cam în această vreme, unul dintre aceşti tineri se hotărâse să plece şi să ne viziteze pentru o perioadă mai lungă. Nu spusese nimic despre motivele plecării sale, nici ceva critic la adresa părinţilor, dar părea să fie într-o stare foarte depresivă, stare la care se referă părintele Serafim în următoarea scrisoare.
18/21 Iunie 1974
Doar o notiţă dintr-un gând care ne-a venit cu putere atât mie cât şi părintelui Herman atunci când ne-am dat seama că Y. este încă probabil cu tine. Nu vreau să te înfricoşez în mod nejustificat, dar gândeşte-te că, actualmente, el se află într-o stare duhovnicească deosebit de rea şi periculoasă. La exterior pare că e plin de înţelepciune şi are multă experienţă în cunoaşterea modului cum alţii gândesc şi simt despre Ortodoxie, dar în interior este foarte tulburat şi nestatornic, şi de fiecare dată când “învaţă” sau “călăuzeşte” pe altcineva el face ceva periculos atât pentru el cât şi pentru ceilalţi. Cunoaşterea exterioară a Ortodoxiei, fără o pace interioară, o convingere şi un loc stabil în viaţă, poate face multă vătămare, chiar dacă e însoţită de cele mai bune intenţii.
De aceea, te sfătuim şi-ţi cerem ceva din tot sufletul: nu te implica în nimic alături de el.
Te asigurăm că nu avem nimic personal cu Y.; personal îl iubim foarte mult şi îi dorim doar mântuirea. Dar aici avem de-a face cu pericole duhovniceşti de care tu nici nu-ţi dai seama, de aceea ţi-am şi scris toate acestea. Scriptura ne spune: Vai celui singur. Y. nu are acum pe nimeni pe care să se bazeze sau să se încreadă, decât pe sine, şi aceasta îi dă toate drepturile unui
195
“convertit nebun” (poate în duhul părintelui Lev Puhalo). Rogu-te, roagă-te pentru el, pentru a putea să-şi folosească talanţii lui Dumnezeu pentru a-I sluji numai Lui şi nu propriilor sale “idei bune”, care vin dintr-o natură umană căzută.
Vom încerca să aranjăm vizita Vlădicăi Nectarie la tine cu icoana din Kursk. Speră să vină la noi în dimineaţa zilei de 3 iulie (pe Stil Nou), în ziua de după comemorarea morţii Arhiepiscopului Ioan, aşa că, dacă totul se va aranja bine, e foarte probabil să vină la tine în după-amiaza acelei zile. Dar nu mai ştiu nimic despre restul programului său, aşa că nu-ţi pot promite nimic.
Roagă-te pentru noi. Dumnezeu este cu noi şi toate ispitele vin numai să ne întărească!
Marea icoană din Kursk a Maicii lui Dumnezeu este patroana Sinodului episcopilor Bisericii Ruse din Diaspora. Având mai mult de şapte sute de ani, icoana este făcătoare de minuni şi este asociată multor evenimente din istoria Rusiei, fiind întâlnită şi în vieţile sfinţilor. Icoana este dusă în multe locuri şi aproape constant, vizitând parohii şi case din toată lumea, aduce mângâiere şi alinare tuturor acelora care o cinstesc.
S-a întâmplat ca Episcopul Nectarie să nu se simtă bine; s-a odihnit la schit, în care vreme părintele Serafim a adus Icoana Kursk a Maicii lui Dumnezeu la noi în Etna unde a binecuvântat cu ea pe toţi şi pe toate. A fost prima dintre numeroasele vizite anuale ale Maicii lui Dumnezeu în micuţa şi râvnitoarea noastră comunitate.
9/22 Iunie 1974
Bucură-te întru Domnul! Ne bucurăm să auzim că vizita părintelui Pantelimon a fost paşnică, dar nu te teme
196
de izolare. Îţi putem da sute de motive ca să o preţuieşti! Cred că e ceva aici pe care părintele Pantelimon nu-l “simte”. (Întâmplător, Soljeniţân a scris o controversată “Scrisoare către liderii sovietici”, un document “reacţionar” de toată frumuseţea despre capătul “progresului”, falimentul Apusului, nevoia întoarcerii la pământ, etc. Cred că în acest document se află şi ceva pentru noi americanii. Poate încercăm mai târziu să spunem ceva şi despre acest lucru).
Presupunem faptul că dincolo de împrejurări vizita părintelui P. poate avea de-a face şi cu recunoaşterea faptului că, în definitiv, sunt câteva locuri unde se desfăşoară un oarecare fel de activitate ortodoxă, şi între aceste locuri legăturile bune trebuie menţinute. Chiar şi o mică mlădiţă ca Nikodemos este ceva viu care se creşte!
14/27 Iunie 1974
Am avut o mulţime de pelerini – nouăsprezece oaspeţi pentru prânzul din joia trecută, dar totul a mers ca pe roate. Pe lângă toţi ceilalţi, erau şi doi foşti absolvenţi de seminar şi un diacon de la Sinod din NYC (împreună cu fiul său de şaisprezece ani). Cât de multe şi diverse situaţii şi probleme! Câtă nădejde au aceia care nu se încred prea mult în ei înşişi şi nu sunt excesiv de critici cu alţii! Şi cât de puţină nădejde au aceia a căror orientare este tocmai opusul! Dumnezeu să ne călăuzească şi să Se milostivească de noi toţi! Roagă-te pentru noi.
21 Noiembrie/4 Decembrie 1974
197
Încetând ploaia, având şi o zi de odihnă, am reuşit în final să scriem nişte scrisori şi să le trimitem. Noi suntem relativ bine, suntem doar puţin răciţi, iar de acum până la venirea iernii avem de îndeplinit unele îndatoriri. Din fericire, iarna abia se apropie, iar semne că ar ninge n-am văzut. Calendarul a întârziat (dar nu aşa de mult ca anul trecut!); cu voia lui Dumnezeu, va fi terminat până la sfârşitul săptămânii. Aşa cum vei vedea, ne pregătim de o nouă serie de articole – de fapt, e vorba de o carte în serial – o patrologie a Sfinţilor Părinţi care au scris despre viaţa duhovnicească99. Simţim că timpul nu mai are răbdare şi trebuie să oferim cât mai multe materiale fundamentale.
Bineînţeles că, pentru noi, cei cu inima slabă, se ridică o problemă: pentru cine sunt toate acestea? Nu ne facem prea multe griji, ci doar ne străduim să putem continua semănarea seminţelor. Evident, cei care ascultă există, iar în viitor vor fi alţii, mai ales dacă vom reuşi să scoatem acum cărţile. Ultimul Nikodemos este excelent, cred că într-adevăr reuşeşti să te menţii pe o linie normală. Poate că va trece ceva timp pentru ca unii să-şi dea seama de importanţa materialelor pe care le oferi, dar cred că în curând vei începe să primeşti şi unele reacţii. În general, trebuie să fii pregătit să mergi înainte cu toată stăruinţa, fără să asculţi vreo voce descurajantă sau plină de înţelepciune lumească.
3/16 Decembrie 1974
99 E vorba de The Holy Fathers of Orthodox Spirituality, din care părintele Serafim a apucat să scrie doar câteva secţiuni. Versiunea românească a fost inclusă în volumul Mai aproape de Dumnezeu.
198
Am inclus materialul despre Kireievski100. Acest material auxiliar e legat de “noile principii pentru filosofie” pe care Kireievski le-a găsit la Sfinţi Părinţi – el nu doar a redat nişte texte oarecare din Sfinţii Părinţi, ci a receptat învăţăturile lor în mod creator, aplicându-le în viaţa de astăzi. Aceasta e acea “filosofie a integralităţii” pe care Kontzevich o găseşte ca fiind cea mai importantă parte din gândirea lui Kireievski, dar care până astăzi a fost puţin apreciată.
Vei observa că articolul pe care l-am scris pentru Calendar este pe o temă care se apropie de articolele tale despre Kireievski – luându-l ca exemplu doar pe Episcopul Ignatie [Briancianinov], vom accentua contribuţia monahală la renaşterea patristică, iar tu, să zic aşa, vei cerceta partea mirenilor. Toţi erau în aceeaşi tradiţie şi lucrau pentru acelaşi scop. Toţi aceştia sunt binefăcătorii noştri duhovniceşti din Rusia secolului XIX.
12/25 Decembrie 1974
Prăznuirea Sfântului Herman a trecut cu pace şi bucurie. Am luat tradiţionala masă a Sfântului Herman, cu plăcintă cu mazăre (pe care Mitropolitul Gabriel avea obiceiul să o prepare), un somon mic (pentru Alaska) şi colacii Sfântului Herman [pe care Sfântul îi făcea pentru orfani]. Mai târziu, la ceaiul din Camera Ţarului, am ascultat cuvinte despre sfinţii din America, Noii Martiri, Fericita Xenia (unul dintre pelerini a primit ajutor de la
100 Părintele Serafim mă îndemnase să scriu despre el, dar fiindcă era prea puţin material în limba engleză, s-a apucat să traducă el însuşi pentru mine unele texte.
199
ea), şi despre Mucenicii familiei ţariste.
Ne gândeam că, în ciuda acestor vremuri teribile, este totuşi posibil să faci ceva, şi există cel puţin câţiva oameni care însetează de adevăr. Astfel că suntem cu atât mai mult decişi să dăm ceea ce putem în preţiosul timp de libertate care ne-a mai rămas.
Atât Vlădica Antonie cât şi Vlădica Nectarie ne-au vizitat şi au slujit Liturghia de ziua Sfintei Varvara! Vlădica Antonie ştie că cultul nostru pentru Vlădica Ioan nu este bine-primit peste tot, de aceea am fost foarte fericiţi că a sărutat cu evlavie icoana Vlădicăi Ioan (binecuvântând într-un fel cultul nostru local), iar apoi, în predica sa, ne-a îndemnat să urmăm, în singurătatea noastră, întreita lucrare a Sfântului Ioan Damaschin [a cărui prăznuire era în aceeaşi zi] ca scriitor de imne bisericeşti, teolog şi apărător al Credinţei. Să ne dea Dumnezeu puterea să le facem pe toate cel puţin după putinţa noastră.
14/27 Decembrie 1974
Au trecut două zile, iar acum, după sărbătoare, după ce mulţimile de oameni s-au risipit, stau singur în sălbăticie. [Toţi fraţii din schit se risipiseră şi ei care încotro cu diferite ascultări]. Aseară târziu, s-a pornit prima zăpadă din această iarnă, iar astăzi după-amiază zăpada măsura zece inci [în jur de 25 cm] şi, dacă o ţine tot aşa, tinde să ajungă la optsprezece inci până la lăsarea nopţii. Frumos şi plin de inspiraţie, iar noi Îi suntem recunoscători neîncetat lui Dumnezeu pentru că ne-a dat o asemenea “pustie”. Fie ca toate să-şi dea rodul lor!
Privind la viitor (care se anunţă înfricoşător),
200
rămânem într-un fel liniştiţi şi încrezători. Dumnezeu nu-Şi va părăsi “turma cea mică” şi pe deasupra noi încă mai avem multe lucruri de făcut pe care nu le putem lăsa baltă. Tu eşti pe aceeaşi lungime de undă cu mine, care înseamnă şi aceea că, cu voia lui Dumnezeu, lucrările tale şi ale noastre se vor întări reciproc şi-i vor ajuta pe cei care abia încep să se “potrivească” Sfinţilor Părinţi. Eforturile noastre pentru editarea Sfântului Paisie101 şi cele ale tale pentru Kireievski pot aduce multe roade dacă se vor deschide măcar câteva inimi pentru primirea acestui mesaj. Suntem foarte nerăbdători să începem lucru la seria de patrologie şi, după Sfântul Paisie (mai avem cinci părţi), ne gândim la noua noastră serie: vieţile ucenicilor Sfântului Paisie, iar apoi despre Bătrânii de la Optina. Ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea putere, curaj şi înţelepciune!
Astăzi am avut ocazia să citesc biografia Stareţului Macarie102 într-o veche ediţie rusească – plină de inspiraţie. Biografia dă multe detalii fascinante, incluzând o listă de portrete de pe zidul chiliei Bătrânului: episcopi şi asceţi contemporani (cei mai mulţi din tradiţia paisiană) şi doi laici – dintre care unul este Kireievski.
De dimineaţă până acum, nivelul zăpezii a atins unsprezece inci.
Deoarece Vlădica Antonie ne-a cerut să traducem şi să compunem imnuri bisericeşti, a trebuit să recunosc în faţa Vlădicăi Nectarie, în timp ce Vlădica Antonie stătea
101 Sfântul Paisie Velicikovski - marele sprijinitor din secolul XVIII al spiritualităţii patristice monahale. Părinţii au tradus şi publicat în serial Viaţa Sfântului Paisie scrisă de către Schimonahul Mitrofan, în The Orthodox Word, înainte ca aceasta să fie tipărită în volum în 1978.
102 Bătrânul Macarie (1788-1860) de la Optina, marele dascăl al lui Kireievski.
201
în Camera Ţarului scriind o scrisoare către ziarul rusesc, că noi deja compuseserăm o Vecernie pentru Sfântul Grigorie Sinaitul, care nu are nici o slujbă în slavoneşte!
202
[1975]
4/17 Ianuarie 1975
O scurtă notă cu precizări despre noua casetă a părintelui Pomazansky – tocmai ne-a scris, spunându-ne că e fericit să audă că am început lucrul la traducerea cărţii sale [Teologia Dogmatică Ortodoxă] şi ar vrea foarte mult să trăiască să o vadă terminată. Ne rugăm să fie aşa şi fie ca Dumnezeu să ne deschidă calea pentru a o publica. Sunt deja la pagina 45 a traducerii, din două sute şi ceva, câte sunt cu totul.103
Am inclus şi o scrisoare de la Kalomiros. Îi scrisesem ceva scurt ca răspuns la o recentă întrebare de-a sa, spunându-i că episcopii noştri înclină acum pe calea compromisului. La ultimul Sobor nu au pomenit nimic despre Zeloţii [greci], sau despre cei care suferă la Muntele Athos, iar pe de altă parte, par că sunt prietenii tuturor. Scrisoarea episcopilor către Mitropolie [OCA] a fost foarte slabă şi, aşa cum ne-au spus Arhiepiscopul Averchie şi Episcopul Nectarie, nu ar fi trebuit să fie trimisă fără o chemare de întoarcere la adevăr şi o îndepărtare de căile acestei lumi. Trist e că Sinodul nostru are justificare pentru existenţă separată numai dacă este
103 Traducerea a fost publicată de Frăţia Sfântul Herman din Alaska la un an după moartea părintelui Serafim, în 1983. Autorul a apucat să trăiască şi să vadă cartea terminată: a murit în noiembrie 1988, cu câteva zile înainte de cea de-a o sută aniversare a sa.
203
zelot şi dă exemplu celorlalte dioceze căzute sau pe cale de a cădea, dar nu vedem nici un sens în această şovăială, care tergiversează lucrurile la infinit. Dar Hristos Dumnezeul nostru este cu noi, şi Vlădica Ioan ne-a împins spre calea cea dreaptă (ne-a spus să continuăm să-l acuzăm pe [Patriarhul] Athenagora, chiar dacă oamenilor nu le place), iar toate încercările ne-au venit numai pentru a ne întări pentru vremurile grele ce ne aşteaptă. Dumnezeu este cu noi!
Îţi dorim ţie şi comunităţii tale o Teofanie104 cu bucurie. Adună toate binecuvântările acestui an şi le păstrează pentru lupta ce ne aşteaptă. Nu te descuraja dacă comunitatea ta [din Etna] “se va clătina” vreodată: aceasta e o parte din probele prin care toţi trecem. Ieri ne-a venit un tânăr vizitator care va sta prin zonă vreo câteva săptămâni. A trecut prin yoga, a făcut “minuni”, apoi şi-a găsit sensul într-o stare dincolo de toate sectele, în creştinismul “biblic” (interpretat literal). A reieşit că Sabatul este cea mai importantă dintre porunci şi a cerut să-i arăt în Scriptură locul care contrazice opinia lui. Privirea din ochii lui spune că se află în înşelare şi că nu va ieşi din ea. Aceşti oameni se opun mişcării harismatice, dar din punct de vedere spiritual se înrudesc cu ea. Se pare că doar câţiva dintre ei sunt în stare să vadă adevărul Ortodoxiei.
7/20 Ianuarie 1975
Salutări de sărbătoarea Botezului Domnului! Multe mulţumiri pentru scrisoarea şi casetele tale şi mai ales
104 Botezul Domnului.
204
pentru transcrierea Teologiei Dogmatice. Părintele Mihail evită capcana academică, fiindcă el înţelege întreaga teologie ortodoxă atât de bine încât o poate prezenta simplu şi chiar dintr-un punct de vedere drept (este numit de către inamicii lui “ideologia Jordanville”, dar de fapt este Ortodoxie pură, fără pretenţii academice, apropiată de omul simplu).
Chiar noi înşine am avut un număr de experienţe triste, în special cu oameni în care aveam mare încredere sau speranţe. Y. este unul dintre ei. El ar fi putut ajunge un lucrător rodnic şi plin de râvnă în via lui Hristos, dar acum… Dar are aceeaşi viziune egoistă a realităţii, centrată pe sine, pe auto-satisfacere; cunoaşte atât de multe despre Ortodoxie, are atâtea simţăminte corecte despre contextul ortodox de azi…, dar a renunţat la orice angajament, probabil că nu va mai da nici o roadă. Ne temem că va aduce vătămare, chiar dacă nu intenţionează acest lucru, doar pentru a fi “corect”, dar fără a fi capabil să-şi încline inima către ceva sau cineva. Are vreo logică? Cu un om ca acesta trebuie să ai grijă să nu-ţi dezvălui secretele inimii, nici speranţele, nici temerile de viitor pentru vreo comunitate ortodoxă etc.
Aşteptăm cu nerăbdare noul capitol despre Kireievski, despre care acum credem că e un autor mult mai important decât credeam înainte. Kireievski spera că poate da un răspuns impasului în care se afla Apusul. Astăzi, renaşterea filosofiei din Rusia începe să pună şi să răspundă la aceeaşi întrebare. Noi vom scrie în următoarele numere câte ceva din vederile lui Soljeniţân şi ale noilor filosofi ruşi. Din nefericire, ei sunt în mare măsură “pe dinafară”, neinspirându-se din Sfinţii Părinţi,
205
ci din “înţelepţi moderni” precum Berdiaev.105 Dar în Rusia se întâmplă ceva plin de semnificaţii. Iar interiorul ortodoxiei ruseşti nu e diferit de acela al ortodoxiei americane; nu este doar o religie de Duminică, ci încearcă să trăiască după Sfinţii Părinţi. Unele dintre aceste probleme vor reieşi din ultima sau ultimele două secţiuni despre Kireievski, după capitolul despre Sfinţii Părinţi.
Câteodată cădem în deznădejdi provocate de probleme materiale atât de mari… (acum problema cu care ne confruntăm e aceea a topirii plumbului în recipientul linotip), dar, o zicem iarăşi, se întâmplă pentru smerirea noastră şi cred că e mult mai bine să înveţi răbdarea şi smerenia decât să obţii totul după voia ta şi apoi să descoperi (aşa cum vor fi descoperind intelectualii ortodocşi) că în interior eşti gol. Dumnezeu să ne dea puterea să ne încredem în El, ca Unul care ne călăuzeşte vieţile mai bine decât am putea noi.
Duminica Sfântului Toma, 1975
Vai, vai, agitaţie şi pizmă din toate părţile! Singura soluţie e să nu le dai atenţie, să uiţi totul şi să-ţi vezi de treabă.
Suntem de mult obişnuiţi cu “răceala” din anumite cercuri [din partea părintelui Pantelimon şi a adepţilor lui],
105 Nikolai Berdiaev (1874-1948), filosof religios ortodox rus. „Alţi filosofi religioşi, ca Nicolae Berdiaev (care, din păcate, a devenit mai cunoscut în Occident), doreau ca Ortodoxia să fie asemenea propriilor lor tipare de înţelegere şi gândire, jucându-se cu ea şi modificând-o, spre a o face oarecum «vrednică de mândria minţii lor şi de înţelegerea lor înaltă»” – (din volumul părintelui Pavel Florenski, Sarea pământului, Editura Bunavestire, 2003 [n. tr.]).
206
dar totuşi ne-am păstrat prietenoşi faţă de toţi. Am adunat ramuri de dafin pentru Duminica Floriilor pentru două mănăstiri şi două parohii greceşti, de unde am primit calde mulţumiri. În altă ordine de idei, ne deranjează că părintele Nichita nu menţionează în buletinul său Omiliile Sfântului Macarie106. Este sau nu este pentru Sfinţii Părinţi? Atunci cum s-ar putea scuza pentru reclama pe care o face ediţiilor protestante fără să menţioneze o excelentă ediţie ortodoxă? Dacă nu o menţionează, este numai pentru aceea că patimile proprii cântăresc mai greu decât conştiinţa sarcinii comune care ne stă înainte. Dar cred că lucrul acesta e unul din efectele sindromului “convertitul nebun”!
Oricum, să facem noi ceea ce putem cât mai este timp. Curând îmi voi termina partea mea la cartea despre evoluţie! Va fi interesant de văzut reacţia provocată de noua carte, venită din diferite locuri. Tăcere din nou? Patimi mărunte peste tot! Singura noastră speranţă e să fim simpli şi încrezători, continuând să mergem înainte.
Am primit mai multe cereri [de la diferiţi tineri] care vor să-şi petreacă vara cu noi, aşa că e probabil că vom mai avea un frate sau doi pentru câteva luni. Toţi sunt teribil de nestatornici – iar pricina acestei stări nu ne este străină.
5/18 Iulie 1975
Acum două zile, după Utrenie, cine crezi că a sunat
106 Tipărită în 1974 de Eastern Orthodox Books, editură condusă de un fiu duhovnicesc al părintelui Serafim, viitorul părinte Vladimir Anderson.
207
la poartă: J.K., udă fleaşcă din cauză că şi-a petrecut noaptea pe drum venind din Redding! (Un pădurar a luat-o călare în cea de-a doua jumătate a drumului.) Stă de-atunci în arhondaric şi va pleca mâine – voia doar să petreacă puţin timp în sălbăticie şi să discute puţin. Dumnezeu să-i îndrepteze calea. S-a întâmplat că ultimul muncitor al nostru de vară din Jordanville, care stă aici pentru o lună, este unul şi acelaşi cu acel tânăr care a cerut-o în căsătorie acum câteva luni, crezând că are o vedenie! Pare să fie destul de înclinat către monahism. Curios, tocmai suntem pe cale de a scoate noul Orthodox Word, care se concentrează pe femei şi monahism.
Până în acest moment, două femei se hotărâseră să se mute în Etna şi să se alăture eforturilor noastre de a construi o comunitate ortodoxă. Iniţial am fost foarte fericiţi, deoarece gândul lor era să trăiască împreună cu noi şi să vadă dacă ar putea face ceva monahal. Totuşi, deşi ne încredinţasem că erau foarte hotărâte, temerea noastră era aceea că nu va merge.
22 Iulie 1975
Despre J.K. [una din femeile singure care ni s-a alăturat în Etna]: continuă să o avertizezi împotriva sindromului “îndumnezeirii pe moment”. Ea trebuie să ştie că:
(a) Hotărârea (ea crede că deja a dobândit-o, dar:)
(b) Hotărârea nu are nici o putere dacă nu există nici o sporire conştientă în credinţă.
(c) Fără un război nevăzut şi permanent cu ea însăşi, nu există sporire.
208
(d) Cugetul trebuie întotdeauna îndreptat către scopul vieţii.
(e) Toate acestea pot pregăti pe cineva pentru o activitate plină de râvnă.
Roagă-te pentru noi. Am rămas în urmă cu toate, dar Dumnezeu este cu noi!
17/30 Iulie 1975
Am inclus articolul tău despre Kireievski. Excelent! Exact ceea ce aveam nevoie. L-am citit noaptea trecută la Academia Teologică Noul Valaam (numele “şcolii de vară” de la schit) aşa ca o concluzie potrivită pentru seria mea de lungi convorbiri (şaptesprezece ore de casete) despre gândirea Apuseană, de la Francisc din Assisi până la Teilhard. Apropo, Teilhard – pentru care am citit articolul nostru din “Evoluţionismul creştin” – a fost respins şi numit de toţi, inamicul principal din gândirea Apuseană. Cea mai gustată discuţie a fost cea despre conservatorismul secolului XIX, ai cărui eroi au fost Ţarul Nicolae I, Dostoievski şi Constantine Pobedonostsev.107 Studenţii par să se fi folosit foarte mult, iar unii sunt acum inspiraţi pozitiv. M-am bucurat că, în felul acesta, am reuşit să-mi rânduiesc toate gândurile. Părintele Herman a vorbit foarte mult şi revelator despre literatură, iar în următoarele două zile îşi va expune prelegerile de sinteză.
Ne bucurăm să auzim de progresele de la capelă. Numai să nu cumva să-ţi numeşti adăpostul tău improvizat
107 Om de stat rus şi conducător al Sfântului Sinod sub Ţarii Alexandru al III-lea şi Nicolae al II-lea.
209
“biserică”, sau să începi să faci cine ştie ce planuri. Sunteţi doar un grupuleţ de creştini ortodocşi de la marginea societăţii, nu o “parohie”, adică nu sunteţi înregistraţi oficial într-o dioceză. În acest moment, L.M. [ a doua femeie care venise la Etna] are nevoie să fie lăsată puţin în pace şi să crească încet şi firesc pe noul pământ. Dumnezeu ştie ce vă rezervă viitorul, dar să-l lăsăm să vină cu pace şi cât mai firesc posibil. Această stare liniştită şi de ignorare ar putea fi de folos şi pentru J.K. – dacă va avea răbdarea şi râvna să-şi construiască treptat casa sufletului, fără să dea vreo pricină fatalelor sale înclinaţii de “a merge în pustie” [pentru a imita pe pustnicii ortodocşi de odinioară] chiar acum.
Camionul nostru albastru nu e încă gata pentru a naviga pe mare, aşa că cel mai probabil nu o să te mai vizităm de Sfântul Ilie – la fel şi cu capela: nu trebuie să crezi că deja s-a întâmplat ceva “grozav” doar pentru că ai adăugat câteva scânduri la ea.
Schimbarea la Faţă, 1975
Noaptea trecută am avut o priveghere frumoasă… am început-o pe vârful muntelui şi am sfârşit-o în biserică. L.M. pare să fie gata a se integra cu toată seriozitatea în noua ei viaţă [din Etna], dar J.K. cade din nou în aceleaşi curse ale “convertitului nebun”. Nu o lăsa să te scoată din pepeni; cred că acum te învaţă “noţiunile elementare” pentru a deprinde modul cum să nu supravieţuieşti! Acum nu prea e mare lucru de făcut pentru a o ajuta. Va trebui să fie în primul rând capabilă să se încreadă în cineva, pe lângă propriul sine, şi acest lucru nu vine repede.
Vizita părintelui Nichita a fost cu pace, dar am simţit
210
în permanenţă o anumită limitare. Erau unele teme despre care “nu se putea vorbi” şi, în general, am simţit lipsa unităţii în cuget.
15/28 August 1975
Salutări în Domnul nostru Iisus Hristos şi toate urările de bine de sărbătoarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Nădăjduim că petreci aceste zile cu pace şi în harul Mântuitorului nostru.
Am primit scrisori de la tine, de la L.M. şi de la J.K., din care scrisori (mai ales cea de la J.K.) mi-am făcut o imagine destul de clară. Nu mai întrevăd nici o speranţă, J.K. nu poate trăi alături de L.M., nici acum nici mai târziu; noi o sfătuim din tot sufletul să nu mai trăiască singură nici în rulotă, nici în baracă, ci să se întoarcă la New York, unde spune că are pe cineva “în acelaşi cuget” cu ea.
Ca să fiu deschis, scrisoarea de la J.K. o arată ca pe una care suferă de boala “cn”[“convertitului nebun” - n. tr.] în forma cea mai avansată, care de obicei e fatală – e chiar foarte probabil să-şi piardă şi Ortodoxia. Nu este în ea [în boală - n. tr.] decât răceală, critică şi îndreptăţire de sine. A dormi în singurătate nu înseamnă altceva decât a lua otravă spirituală. Poate că nu o să cadă într-o înşelare spectaculoasă, dar mândria va lua în ea forme inimaginabile, de necontrolat. Am mai avut de-a face cu acest tip de “cn”, şi ne-am dat seama că nu există nici un remediu pentru el. Nu poate fi vindecată decât prin ascultare necondiţionată, exact ceea ce nu poate oferi.
211
Apropo, ea nu se află în vreo ascultare faţă de noi, noi nu am făcut decât să-i dăm unele sfaturi de ordin general, cu excepţia cazului când i-am spus că va fi un lucru bun să se ducă în Etna şi s-o ajute pe L.M., iar acum o sfătuim să se ducă înapoi în New York. Sperăm să nu-şi petreacă iarna la voi… nu vă va face decât necazuri, ţie şi lui L.M. Şi să nu te gândeşti că vei putea să o ajuţi în vreun fel; te va acuza că o “forţezi”. Fireşte, trebuie tratată cu blândeţe, dar las-o în apele ei. Mai presus de orice, nu-i încredinţa nimic, nici despre speranţele sau planurile tale, nici despre problemele bisericii; mai târziu le va răspândi. Lasă acest episod să rămână ca o lecţie de învăţătură. Firea noastră căzută e foarte puternică; cei ce se încred în ei înşişi vor cădea. În această situaţie, voinţa pozitivă e inutilă.
L.M. scrie despre construirea unei mese-altar pentru “adăpost”. Ferească Dumnezeu! Cu o masă pentru altar, adăpostul-capelă devine o “biserică”, şi vei avea tot felul de probleme. Lasă aceste probleme să aştepte până ce vei fi pregătit pentru ele. Nu am avut o masă-altar până în ziua primei dimineţi cu Liturghie în biserică. Fie să faci şi tu la fel.
Iarna aceasta se anunţă plină de încercări pentru tine, dar fii tare şi cumpătat; Dumnezeu nu va îngădui ceva peste puterile tale. Cât de strâmtă e calea mântuirii şi cât de prevăzători trebuie să mergem.
Roagă-te pentru noi. Comunitatea anglicană face o vizită în acest week-end şi avem nevoie de rugăciunile Vlădicăi Ioan pentru a ne ajuta să le deschidem larg porţile Ortodoxiei. O să-ţi facem o vizită cam peste două săptămâni. E mult de lucru la Tebaida Nordului [Northern
212
Thebaid]108, cu toate că, mulţumită lui Dumnezeu, noua presă automată merge binişor. Atâta vreme cât Dumnezeu îngăduie să trăim, haide să aducem roade!
24 August/6 Septembrie 1975
Te-ai descurcat destul de bine cu J.K. În general, pentru tine şi pentru toţi cei de acolo: cu cât de gândeşti mai puţin în mod abstract la viaţa duhovnicească şi cu cât te osteneşti mai mult în treburile zilnice, rugându-te după putinţă (adică fără “privegheri de fiecare noapte”, aşa cum dorea odată J.K.), cu atât mai bine îţi va fi. Îndreaptă-te către Ortodoxia râvnitoare şi apoi nevoieşte-te zi de zi şi Dumnezeu te va înţelepţi. Mă bucur dacă scrisoarea mea a zdruncinat-o puţin pe J.K., dar e nevoie de dreaptă socoteală, fără să aşteptăm mari “evenimente” spirituale. Dacă îşi va găsi un loc al ei şi va trăi o viaţă liniştită în această iarnă, dar nu prin sine, aceasta este deja o realizare. Dacă mai târziu va voi să aibă parte de aceeaşi viaţă ca şi L.M., va trebui să conştientizeze singură acest lucru.
Despre călătoria noastră la Etna: a mai apărut ceva, şi nu am terminat de tipărit nici Tebaida Nordului, aşa că o vom mai amâna vreo două săptămâni. Între timp, mecanicul nostru va încerca vechiul nostru camion verde pentru care am găsit un motor ieftin.
Duminica trecută l-am vizitat pe N.P. Ne-a lăsat o impresie foarte bună – cam în duhul nostru “ortodox nord-californian”, rupt de toţi şi lucrând cu cutremur la
108 Inspirată de I. M. Konţevici, cartea cuprinde o colecţie de vieţi ale Sfinţilor Cuvioşi din nordul Rusiei; Platina, 1975.
213
mântuirea lui. Soţia lui şi cei doi copii sunt tot ortodocşi. Au fost botezaţi în Arhidioceza grecească din San Jose, dar când a văzut pentru prima dată Catedrala noastră din San Francisco şi slujbele ei, a simţit că a sa casă era în Ortodoxia “rusească”. El va locui la o fermă la cincisprezece mile sud de tine, unde va lucra tot ce se poate, iar soţia lui va lucra ca servitoare.
Acum despre părintele Pantelimon din Boston – vai, vai, vai, necazul de care ne temeam pare să fie aproape.109 Vlădica Averchie ne-a scris o scrisoare plină de disperare despre “acest tânăr Arhimandrit neobrăzat” şi ultimele lui isprăvi. Înainte să mai spunem ceva, aşteptăm veşti de la Vlădica Lavru. Dar pregăteşte-te pentru şocuri. Părintele P. pare să-şi întărească influenţa asupra tinerilor ortodocşi doar prin simpla sa prezenţă harismatică de care puţini mai sunt în stare să scape.
10/23 Septembrie 1975
Doar o notă. Ne bucurăm să auzim că L.M. nu s-a tulburat prea mult la auzirea veştilor despre părintele Pantelimon. N-am auzit nimic nou, dar am primit de la Vlădica Antonie o copie a scrisorii sale către părintele P. – plină de cuvinte de blândeţe, implorându-l să se întoarcă la umilinţă şi smerenie, pe care le arătase atunci când l-a cunoscut cu ani în urmă în Detroit pe Vlădica Antonie, spunându-i să nu mai vină deloc la dioceza sa până nu va cere iertare de la Vlădica Averchie. [Unul din novici] este
109 Izbucnise o polemică aprinsă între Arhiepiscopul Averchie al Bisericii din Diaspora şi părintele Pantelimon, care se hotărâse să-i “dea unele lecţii” acestui episcop bătrân şi înţelept din Lumea Veche.
214
puţin deranjat de toate acestea, ceea ce-l face să se întrebe: “În cine să credem”? – la care răspuns nu poate să ajungă decât printr-o cufundare din ce în ce mai adâncă în viaţa şi duhul ortodox.
Plănuim o introducere pentru noul Calendar care, ca întotdeauna, ne pune o întrebare: ce relevanţă mai au comorile Ortodoxiei pentru această lume înfricoşătoare de astăzi? Iar răspunsul este întotdeauna acelaşi: pentru noi, aceasta [Ortodoxia - n. tr.] este Corabia Mântuirii, şi prin fiecare luptă pe care o duce cineva pentru a o păstra, el îi ajută şi pe alţii.
Se pare că mâine va fi gata camionul nostru verde, dar vom crede numai când vom vedea. Între timp, generatorul nostru s-a stricat, iar zilele acestea începem în sfârşit să facem pregătirile pentru iarnă.
Ce-a mai făcut J.K.? A transcris ceva? Atât de multe sunt de făcut!
Între timp, aflasem că la nord de noi, în Oregon, exista o comunitate destul de mare de Credincioşi Vechi [Old Believers]. Interesându-ne de ei, am întâlnit un om care, împreună cu familia sa, manifesta unele simpatii faţă de ei, devenind într-un fel un susţinător al lor, făcându-le reclamă prin comunitatea de non-ruşi de prin împrejurimi. Acum, acest om, P.Q., voia să-şi aducă toată familia la Ortodoxie, drept pentru care i-am cerut lui P.Q. să aducă câteva cunoştinţe de-ale sale dintre Credincioşii Vechi pentru a ne face o vizită.
19 Septembrie/2 Octombrie 1972
J.K. ne scrie că părintele Nichita zice “Ruşii bat în retragere”? Noi n-am auzit nimic, dar însăşi ideea că
215
“grecii” se luptă cu “ruşii” sună a înşelare de convertiţi-nebuni. Dar Biserica noastră a trecut şi prin încercări mai mari. Această nouă încercare (nu doar provocarea imediată) a fost una amară, dar Dumnezeu o îngăduie pentru un scop bun, fără îndoială, ca să ne facă mai cumpătaţi. În adevărata viaţă creştină nu există un substitut pentru a te smeri. Dumnezeu să ne întărească pe toţi, ca să nu slăbim din această pricină, ci să continuăm să aducem rod după cum suntem în stare!
Fie ca Dumnezeu să-l călăuzească pe P.Q. şi familia sa la Ortodoxie. Spune-i tot ce poţi, dar nu fi prea idealist, indiferent despre ce îi vorbeşti. Aceşti Credincioşi Vechi sunt fascinanţi, dar sunt departe de duhul Ortodoxiei, sunt ceva în genul Mateiţilor.110
21 Septembrie/4 Octombrie 1975
Întreaga harababură [părintele Pantelimon şi adepţii săi vs. conducerea rusească a Bisericii din Diaspora] despre care se presupune că s-a limpezit este, bineînţeles, 90% o dezordine a părintelui Pantelimon şi, departe de a fi limpezită, prevesteşte pentru viitor numai necazuri. Nu va trebui decât să aşteptăm şi să vedem, având în vedere că părintele P. nu este o autoritate în Biserica noastră şi că următoarea lui “mişcare dramatică” trebuie privită cu o suspiciune extremă. Din spatele lui vine un foarte puternic miros de politică şi cred că într-o zi va face o greşeală politică care îi va fi fatală. Să fim pregătiţi şi cumpătaţi.
110 Membrii unei grupări greceşti pe Stil Vechi, atât de extreme în aspectele ei eclesiologice încât se consideră singurii ortodocşi adevăraţi care au mai rămas pe faţa pământului.
216
Despre vizita la tine a Credincioşilor Vechi [din Oregon]. Nu se poate avea un dialog cu ei. Sunt sectari, iar duhul lor, nu doar aspectul exterior, îi desparte de Ortodoxie. Dacă Dumnezeu i-ar putea cumva atrage pe unul sau pe altul la Ortodoxie, ar fi foarte bine, dar nu trebuie să le satisfacem orgoliul sectar. Sfântul Paisie Velicikovski a fost împotriva primirii credincioşilor vechi, chiar dacă aceştia nu cereau nimic decât facerea Crucii cu două degete – nu din pricina acestui act de mai mică importanţă, ci pentru că acest fapt dovedea că încă mai aveau o mentalitate sectară. Bineînţeles, de atunci Biserica Rusă le-a permis Credincioşilor Vechi să-şi facă semnul Crucii cu două degete şi să-şi păstreze cărţile de slujbă. Pentru ca un Credincios Vechi să devină ortodox, trebuie ca acesta să-şi dea seama că elementele exterioare pe care ei le păstrează nu constituie esenţa Ortodoxiei.
Cât despre vizită, lasă să fie doar o vizită. Vorbeşte doar despre ce te interesează pe tine şi pe ei, dar nu te aprinde spunând că regulile sunt o nerozie care nu duce la nimic. Dacă vor să se certe pentru ceva, găseşte un răspuns, cum spune Apostolul Petru, după puterea ta.
Credinciosul Vechi Pimen Sofronov (iconarul care a pictat frescele de la mormântul Fericitului Arhiepiscop Ioan), datorită insistenţelor părintelui Dimitrie Alexandrov,111 a primit Sfânta Împărtăşanie într-una din bisericile noastre de la Locurile Sfinte cu câteva luni înainte de a muri. Dar bineînţeles că el nu era deloc un Credincios Vechi “riguros”, aşa cum sunt sectarii propriu-zişi.
111 Mai târziu, el a devenit Episcopul Daniel al Bisericii Ruse din Diaspora.
217
Mai mulţi Credincioşi Vechi din Oregon ne-au făcut o vizită chiar în acest week-end, participând la Slujbele Citirilor din micuţa noastră capelă. Am fost mai puţin interesaţi de stricteţea şi aspectele lor exterioare, cât am fost de scopul vieţii lor, cine şi ce erau ei de fapt. Câţiva ani mai târziu, un tânăr Credincios Vechi din Erie, Pennsylvania, Pimen Simon, conducea o parohie de Credincioşi Vechi din Biserica Rusă din Diaspora, iar episcopii noştri le-au îngăduit să-şi păstreze Vechile Rânduieli. Ulterior a fost hirotonit. Prin eforturile părintelui Pimen, acest grup a dobândit nu doar un duh drept, dar de atunci s-au constituit ca model de evlavie pentru mulţi alţii din Biserică.
Între timp, au apărut zvonuri, şi zvonuri ale zvonurilor, emanaţii ale mănăstirii părintelui Pantelimon. Multe din acestea s-au concretizat în scrisori deschise, din care una am primit-o cu puţin timp în urmă, sau în articole ale părintelui Nichita în publicaţia sa parohială. În vremea aceea, ţinta lor continuă era Arhiepiscopul Averchie de Jordanville († 1976), precum şi politica Sinodului nostru faţă de diverse grupuri de greci pe Stil Vechi şi episcopi. Atitudinea lor o găseam descurajantă şi tristă; eu începusem să sufăr de ceea ce părintele Serafim numea boala “laşităţii” – o ispită de a lăsa totul baltă.
Atâta timp cât critica şi pălăvrăgeala emanată din mănăstirea părintelui Pantelimon se înscriu pe un nivel personal mai neînsemnat, părintele Serafim continua să spere într-un deznodământ, chiar dacă era supărat din cauza insultelor adresate Arhiepiscopului Averchie. Dar atunci când au început să atace un Sfânt Părinte – Fericitul Augustin – devenise, în final, prea de tot. Simţea că este de asemenea şi un atac la adresa Bisericii, drept care trebuie semnalat ca atare.
218
2/15 Octombrie 1975
Starea ta ne este familiară. De o vreme încoace am tot trecut prin atacuri ale aceleiaşi “boli”! Din fericire, când dau de primul semn al acesteia, de obicei părintele Herman apucă să se ferească la timp, şi invers, şi reuşim să ieşim din adâncurile disperării şi să ne continuăm lucrul.
Cred că pricina “bolii” este foarte simplă: la fel ca şi noi, întotdeauna cauţi şi crezi în partea cea bună a oamenilor, indiferent de ce-ar putea face; iar apoi, când ei îşi dau seama că faptele lor nu sunt primite pozitiv, ci mai degrabă seamănă peste tot neîncrederea, şi ceea ce e mai grav este că te acuză că semeni neîncrederea – e suficient pentru a te arunca în deznădejde.
Leacul este simplu şi conţine exact acelaşi lucru de care îţi vorbeam acum câţiva ani, când ai fost atacat ultima dată de grecii noştri: nu-i băga în seamă, indiferent de ceea ce spun sau fac. Nu le răspunde, nu te îndreptăţi nici tu nici altcineva înaintea lor; mai mult: nu crede un cuvânt din gura lor şi nu fă nimic din ceea ce ar putea să-ţi ceară.
Ne simţim groaznic de trădaţi de grecii noştri. În toţi aceşti ani am crezut că sunt un suflet şi un cuget cu noi, că dau orice pentru cauza misiunii pe pământ american. Dar crede-mă, cred că în tot acest timp, tot ce-au construit a fost pentru propria slavă, profitând cu cruzime de încrederea episcopilor, preoţilor şi mirenilor ruşi simpli, pentru ca în final să iasă în faţă şi să se considere singurii specialişti cu autoritate în Ortodoxie.
În continuare, ne-am dori din tot sufletul să greşim spunând acestea, dar să-i lăsăm să dovedească prin fapte şi cuvinte - nu prin plictisitoare îndreptăţiri de sine.
De ani de zile le-am tot iertat greşelile şi excesele,
219
iar pe părinţii Pantelimon şi Nichita i-am apărat de nenumărate ori – chiar de tine, după cum îţi aminteşti. Dar acum, pentru a ne păstra judecata sănătoasă, continuând cu spor misiunea ortodoxă, trebuie să spunem adevărul pe şleau: Aceştia sunt băieţi de liceu ce se joacă de-a Ortodoxia!
Ultimul număr din Mărturia creştin-ortodoxă al părintelui Nichita despre Fericitul Augustin este o grosolănie. El numeşte “teologi neexperimentaţi” şi “latino-cugetători” pe următorii:
(a) Zeloţii greci care spun, “bineînţeles”, că Fericitul Augustin este un Sfânt, dacă şi Sfântul Nicodim a crezut aşa.
(b) Arhiepiscopul Ioan, căruia i s-a compus o slujbă şi este cinstit cu mare evlavie.
(c) Sfântul Nicodim Aghioritul, care l-a aşezat în calendar.
(d) Tradiţia teologică rusă şi greacă a secolelor XIX şi XX, care a primit părerea Sfântului Nicodim.
(e) Sinodul V ecumenic, care i-a conferit lui Augustin aceeaşi autoritate teologică de acelaşi nivel cu Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur.
(f) Toţi Sfinţii Părinţi contemporani cu Augustin, dintre care nici unul (după câte ştim) nu l-a numit eretic sau i-a tăgăduit vreun loc lângă marii învăţători ai Bisericii, chiar dacă s-au opus învăţăturii sale greşite despre har.
Tradiţia sobornicească a Bisericii Ortodoxe îl acceptă pe Fericitul Augustin ca Sfânt Părinte, în ciuda punctelor slabe ale învăţăturii lui – la fel ca şi pe Sfântul Grigorie al Nyssei în Răsărit. Autoproclamarea Părintelui Nichita ca autoritate este copilărească şi categoric neortodoxă.
220
Acesta este unul dintre nenumăratele exemple care scot în evidenţă faptul că grecii noştri sunt, în cele din urmă, incapabili de a discuta despre teologie – nu pentru că nu sunt destul de deştepţi sau pentru că sunt necitiţi, ci pentru că vor să arate cu înflăcărare că ei au întotdeauna dreptate. Acesta nu este duhul teologiei ortodoxe.
Şi acum despre L.M.: dacă ea îl apără pe părintele Pantelimon, aceasta e din pricină că nu şi-a tăiat încă toate legăturile [emoţionale] cu el. Dacă e aşa, o aşteaptă numai necazuri. Ei bine, necazurile par să fi venit, şi L.M. nu va avea nici o pace până ce nu efectuează o ruptură completă, iar dacă nu, să se alăture sectei părintelui Pantelimon.
Secta lui: din cauza atitudinii lor, grecii noştri nu vor mai colabora mult timp cu noi, şi nici cu Mateiţii nu cred că o vor mai duce mult, decât dacă în spatele cortinei e vorba de bani, sau e implicată vreo politică. Tocmai am primit o lungă scrisoare de la Vlădica Lavru.112 (Apropo, vorbeşte despre “semănarea de tulburări păcătoase şi neîncredere în Biserică”. Cum poţi califica ceea ce au făcut grecii cu Vlădica Lavru? Dacă întrebi pe oricine care se află sub influenţa părintelui P. despre Vlădica Lavru: „A, Vlădica Lavru, nu, nu putem avea încredere în el, etc”. Vlădica Lavru ne-a scris o lungă scrisoare despre situaţia calendarului vechi grecesc; ceea ce spune el corespunde în mare măsură cu ceea ce ne-a scris dr. Kalomiros. Se pare că decizia Sinodului nostru ca noi să nu mai fim în comuniune, cel puţin pentru o vreme, cu Episcopul Petros (până ce nu-şi încheie socotelile cu Sinodul său pe Stil Vechi din Grecia) e un mod de a-l linişti pe părintele P. şi
112 Arhiepiscopul Lavru este acum stareţul Mănăstirii Sfânta Treime şi rector al Seminarului Sfânta Treime.
221
de a-l împiedica de a mai oscila între dioceze. Dar dacă Sinodul l-ar trata deopotrivă şi pe părintele Pantelimon, cerându-i să rupă legăturile cu Mateiţii, până ce aceştia se vor realipi grupului Auxentie, fără a face ceva în Grecia fără cunoştinţa şi binecuvântarea propriului său episcop – ce crezi că va face sau va zice părintele P.?
Sfârşitul “aventurii greceşti” pare aproape! Suntem mâhniţi doar pentru dezbinările pe care le pricinuiesc slava deşartă a grecilor. Biata noastră misiune americană! Ce va mai râde OCA şi Arhidioceza grecească!
E adevărat că ne-am ajutat reciproc, am suferit împreună cu ei, dar îngâmfarea lor a întrecut orice limită. Haide să ne întoarcem la normal, ca toţi ceilalţi din Biserică, şi atunci relaţia noastră cu ei va fi din nou normală.
Pentru aceasta: noi, cei ce am rămas, trebuie să continuăm pe aceeaşi cale a dreptei socoteli, fără vise măreţe de a ajunge cineva, căutând să ne mântuim sufletele şi încercând să împărtăşim şi altora bogăţiile Ortodoxiei.
Nici să nu te gândeşti să abandonezi Nikodemos. Este mai de preţ decât îţi închipui – nu pentru că ai fi un mare teolog sau vreun specialist de vreun fel (să ne ferească Dumnezeu de vreunul ca acesta!), ci pentru că eşti suficient de simplu şi firesc pentru a crede că Ortodoxia este realmente Adevărul care aduce inspiraţie şi prospeţime în viaţă şi nu ceva supus unor meschine interese politice.
Ţi-am inclus în sfârşit şi noul Orthodox Word. De un an ne străduim să-l punem pe Vlădica Averchie pe această copertă. Lasă-i să creadă ce vor; acesta e un adevărat arhipăstor şi teolog ortodox străin de orice ipocrizie politică, ca unul care a suferit el însuşi enorm din pricina
222
acestei “politici” din Biserică. Coperta ni se pare foarte odihnitoare.113 Credem că în faţa acestui drept noi ne-am făcut datoria care se cuvenea!
Un citat din Vechiul Pateric [egiptean] folosit de Arhiepiscopul Teofan al Poltavei pentru a-i îmbărbăta pe bieţii nevoitori ai vremurilor de pe urmă:
“Fraţii părinţi ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. Ce am lucrat noi? - ziceau ei. Şi răspunzând unul din ei, mare cu viaţa şi cu numele, avva Ishirion, a zis: noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut. Şi răspunzând, fraţii au zis: dar cei de după noi, oare ce vor face? Şi a zis: or să vină la jumătatea lucrului nostru. Şi au zis fraţii: dar cei de după dânşii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucru cei ai neamului şi rândului aceluia, ci va să le vină lor ispita. Şi cei ce se vor afla lămuriţi în vremea aceea, mai mari şi decât noi şi decât părinţii noştri se vor afla.”114
Alţi Părinţi au spus: ispitele gândurilor, ale celor ce vor trăi în vremurile de pe urmă vor fi echivalente încercărilor fizice ale martirilor. Dar pentru a birui aceste ispite trebuie să trăim într-o lume diferită.
Ai un carnet pentru a lua notiţe din Sfinţii Părinţi atunci când citeşti? Ai întotdeauna asupra ta o carte a Sfinţilor Părinţi din care să citeşti şi la care să te îndrepţi în momente de depresie? Începe acum – e un lucru capital.
Citim convorbirile părintelui Dimitrie Dudko115
113 Un portret remarcabil al Arhiepiscopului Averchie, Orthodox Word, mai/iunie, 1975.
114 Preluare după traducerea românească a Patericului Egiptean, Alba Iulia, 1994, Avva Isihirion.
115 Publicate sub formă de carte sub titlul Nădejdea Noastră (SVS, Crestwood NY, 1979), aceste convorbiri au fost recomandate cu
223
ţinute anul trecut în parohia sa (înainte să fie arestat) la Moscova. Foarte pilduitor! Activează în cadrul Patriarhatului Moscovei, iar filosofia lui e uneori inexactă, dar cu câtă îndrăzneală se împotriveşte ipocriziei, ateismului, politicii bisericeşti! Oamenii cărora le vorbeşte se situează la un nivel rudimentar…, iată un gând care ne revine adesea în minte de la el: Giulgiul din Torino este pentru ei! Este exact răspunsul “ştiinţific” la o întreagă generaţie de oameni ameţiţi de ateismul ştiinţific. Părintele Pantelimon se frământă atât de mult pentru a-şi forma o opinie proprie asupra Giulgiului (pentru care oricum nu oferă nici o dovadă), încât este, desigur, complet insensibil la nevoile unor astfel de credincioşi.
4/17 Octombrie 1975
Bucuraţi-vă în Domnul, şi iarăşi zic bucuraţi-vă. Sunteţi învăţaţi să fiţi smeriţi, nu să vă încredeţi în propria cugetare stricăcioasă!
Cazul grecilor noştri constituie un exemplu clasic de înşelare (prelest), pricinuit de slavă deşartă şi de părerea de sine. Sfârşitul va fi catastrofal, şi mulţi vor cădea în prăpastie fiindcă s-au încrezut în părintele Pantelimon mai mult decât în Dumnezeu.
Acum doi ani părintele P. mi-a spus în Seattle următoarele: „de dragul Bisericii, «totul» este permis – minciuna, furtul, orice; scopul scuză mijloacele”. În acea vreme, nu mi-am dat seama de implicaţiile acestei afirmaţii, deoarece îmi închipuiam că, în anumite situaţii,
căldură de părintele Serafim. Părintele Dimitrie a fost ulterior arestat, judecat şi trimis în exil intern de sovietici.
224
pentru a evita un rău mai mare, este necesar să faci un păcat mai mic, precum minciuna. Dar acest lucru trebuie făcut întotdeauna numai dacă există o necesitate absolută, făcând acest lucru cu osândire de sine şi pocăinţă înaintea lui Dumnezeu pentru faptul că ai fost nevoit să faci ceva necuvenit. Dar în cazul părintelui P. acest principiu iezuit devine un principiu de bază în viaţa bisericească, pe care cei mai vicleni din punct de vedere politic îl pot practica fără nici o grijă. Are un mod greşit de a privi Biserica, fapt ce explică pricina pentru care şi-a construit mănăstirea în mijlocul unui oraş (pentru a-i folosi la maximum din “sfinţenia” sa pe oamenii însetaţi de spiritualitate), fiind repede interesat de problemele politice ale Bisericii de pretutindeni.
“Of, ce plasă încurcată am ţesut când am învăţat să înşelăm pentru prima dată”! Dăm numai peste politică de cea mai proastă calitate. Există o lege spirituală: un sentiment de îngreuiere şi de disperare n-ar trebui să vină de la nişte conducători spirituali ai Bisericii; acest lucru nu e efectul harului. Dacă într-adevăr acest sentiment provine de la ei, ei se află în mare necaz; ceva e în neregulă cu ei. Totuşi, este mai uşor pentru cei care trebuie să sufere din această pricină, pentru că efectiv îi lămureşte duhovniceşte.
Totul va trece, ca un coşmar teribil. Să nu uiţi că nu aceasta e realitatea. Încearcă să eviţi orice gând care te îndeamnă să dai dreptate sau să învinovăţeşti pe cineva. Roagă-te pentru părintele P., care are probleme duhovniceşti, dar rupe orice legătură cu el. Din acea direcţie vin numai lucrări demonice, boli şi politică meschină. Aici, în adâncul nostru, noi suntem împăcaţi cu noi înşine, fiindcă ştim că Biserica e mai puternică decât cei care au fost înşelaţi să creadă că “ei” sunt Biserica,
225
tocmai ei fiind cei ce cad întotdeauna, făcându-i pe cei ce rămân în Biserică să fie astfel mai cumpătaţi.
8 /21 Octombrie 1975
L.M. ne-a trimis nişte scrisori din [mănăstirea părintelui Pantelimon din] Boston. Au un ton total neduhovnicesc şi, pe lângă aceasta, răspândesc zvonuri deghizate în virtuţi. Episcopii de care am fost mai apropiaţi nu ne-au turnat niciodată străina, papistaşa idee conform căreia ei şi un “cerc restrâns de iniţiaţi” sunt o elită care pot discuta liber chestiuni bisericeşti, iar maselor li se interzice acest lucru. Când a fost vorba de evenimente importante din Biserică, ei au fost întotdeauna liberi să-şi exprime opiniile, fără să ne flateze în vreun fel spunând că noi am face parte dintr-o “elită” care ştie despre ce e vorba. Dar, spre deosebire de acest aspect, notează următoarea contradicţie izbitoare: se presupune că numai episcopii şi elita, nu credincioşii, trebuie să ştie ce face părintele P. – dar scrisoarea către Nina spune că pricina comportării părintelui P. este “să demonstreze credincioşilor în Sinod şi printre cei de Stil Vechi din Grecia o oarecare logică” (citez din memorie). Da, “să demonstreze” credincioşilor. Singurul motiv pentru care aceasta este acoperită de o filosofie elitistă este din pricina faptului că “demonstraţia” nu a ieşit conform planului - a avut efecte laterale. Părintele P. şi adepţii lui o ştiu mai bine. Este sindromul mortal al convertitului. Este evident că vor să rămână în Biserica noastră, pentru că din punct de vedere politic este mult mai avantajos să fii “străin” şi să ai libertate maximă, pe care clerul nostru rusesc nu o are. Motivul exact pentru care credem că nu vor rămâne cu
226
noi prea mult este că ei nu-şi dau seama bine de întreaga atmosferă bisericească; adică, ei “cred” că ştiu ce cred ruşii, numai că aceştia nu vor să le spună. Destul despre acest subiect plictisitor.
Despre încercările tale: cele mai multe fac parte din ritmul firesc al vieţii, iar Dumnezeu îngăduie ca o mare parte din ele să se adune pentru că vede că eşti în stare să le înduri. Amorţeala de care eşti cuprins, care vine mai ales din expunerea în atmosfera politică dintr-un loc sfânt căruia îi este străină, va trece şi ea. Trebuie să înveţi să suferi şi să înduri, dar nu privi lucrurile ca şi cum ar fi “nesfârşite şi triste”. Aici greşeşti. Dumnezeu trimite şi multe mângâieri, pe care le vei cunoaşte din nou. Trebuie să înveţi să găseşti bucurie în mijlocul dozelor crescânde de tristeţe; astfel îţi vei putea mântui sufletul şi-i vei ajuta şi pe alţii.
Încă sunt multe de făcut atât pentru tine cât şi pentru noi, haide să nu renunţăm. Nu-ţi lua “la revedere” de la munca editorială. Munceşte fără întrerupere la ea. Este atât de mult material inspirator pentru tipărit după ce-l vei fi absorbit în suflet, străduindu-te apoi să-l mesteci pentru noii noştri convertiţi. Chiar şi noi suntem nerăbdători să finalizăm în această iarnă câteva din proiectele noastre mai mari.
22 Octombrie/4 Noiembrie 1975
La mulţi ani de ziua numelui Vlădicăi Averchie! Tocmai l-am întrebat pe părintele Mihail Pomazansky: “Există vreun ghid teologic autentic ortodox?” Răspunsul lui: „Arhiepiscopul Averchie!”
227
Legat de Credincioşii Vechi [de vizita lor]: observaţiile tale par echilibrate, oferindu-ne o imagine a lor la care ne aşteptam. Bineînţeles că nu e nici un rău să continui relaţia personală cu ei. Dacă vor să devină ortodocşi, aceasta va veni la timpul potrivit.
Avem vaga impresie că L.M. e supărată pe noi din cauza părintelui Pantelimon. Chiar crede că ne aflăm într-o vrajbă personală? Cea mai bună asigurare împotriva vreunei tulburări pe care ţi-ar putea-o pricinui este conştiinţa fermă că părintele P. şi adepţii lui nu sunt o autoritate pentru tine: tu ai de îndeplinit propria lucrare cu care el nu are nici o legătură. Cugetă la această idee cu calm şi fermitate. Nu cred că înţelege ce vreau să spun atunci când afirm despre ea că mai bine ar “termina” cu el – nu mă refer desigur la relaţiile personale, ci la dependenţa emoţională.
Apropo, ne-a răspuns Vlădica Averchie, mulţumindu-ne pentru sprijinul moral acordat în această perioadă foarte dificilă pentru el.
V. şi familia lui ne-a vizitat în acest week-end. O vizită plină de veselie. Se pare că sfera noastră de influenţă este aceea a celor simpli şi a copiilor; nu potrivim teologia cu casele mari116. Slavă lui Dumnezeu! Vizita lui J.K. a fost şi ea înduioşătoare… dacă şi-ar aborda şi ea ideile cu mai multă seriozitate!
23 Noiembrie/6 Decembrie 1975
Iartă-ne că îţi scriem aşa târziu. Am fost copleşiţi de lucrul la finalizarea Tebaidei Nordului şi la terminarea
116 Aici părintele Serafim afirmă că teologia pe care o propune nu se lasă contaminată de duhul rece al teologiei academice [n. tr.].
228
Calendarului, nu ne-a mai rămas mult timp pentru altceva. Slavă lui Dumnezeu, am terminat de tipărit Tebaida, şi am dus-o la timp în San Francisco pentru legare, reuşind să trec şi pe la mama înainte să plece în San Diego. La sfârşit am adăugat multe materiale greu accesibile chiar în limba rusă, iar Epilogul are nişte idei cheie despre care sunt sigur că “unii oameni” nu le vor primi cu plăcere – dar faptele sunt foarte clare117. Acum lucrul la Calendar merge binişor şi chiar linotipul nostru a început să meargă binişor din nou, aşa că Îi mulţumim lui Dumnezeu. Articolul despre Kireievski [pe care-l scrisesem pentru Nikodemos] este foarte bun, reuşind să comunice ideile cu claritate, dar totuşi puţini cred că îl vor înţelege. Totuşi acest lucru nu trebuie să te descurajeze; acum vor înţelege mesajul puţini, iar alţii îl vor înţelege mai târziu. Trebuie tipărit
117 Epilogul la Tebaida Nordului, o secţiune remarcabilă şi plină de pătrundere, afirmă câteva lucruri tăioase despre care părintele ştia că nu vor fi bine primite de unii. Considerând că Biserica Rusească – şi în special monahismul rusesc – păstrase, chiar şi la acel nivel foarte scăzut din secolul al XVIII-lea, o vigoare şi un nivel de spiritualitate mai înalt decât cel din Grecia sau din alte ţări ortodoxe, părintele Serafim s-a întors apoi în vremea noastră, spunând că această vreme este caracterizată de un “vid spiritual nemaiîntâlnit”, unde “viaţa obişnuită a devenit anormal de ‘confortabilă’ şi chiar perspectivele unora dintre conducătorii religioşi şi intelectuali sunt teribil de frivole”. Cu toate acestea, noi trebuie să “ţinem vie în inimile noastre mireasma pustiei: să îi avem în minte şi în inimă pe aceşti îngeri în trup, bărbaţi şi femei, şi să-i ţinem ca pe cei mai adevăraţi prieteni ai noştri”, rămânând “întotdeauna departe de patimi şi de aplecarea către lucrurile acestei lumi, chiar când acestea se instalează într-o instituţie sau într-un conducător al vreunei organizaţii bisericeşti; să fii în primul rând un locuitor al Ierusalimului Ceresc… şi numai în al doilea rând un membru al acestei lumi pieritoare de jos”.
229
sub formă de broşură.118 Sunt sigur că d-na Konţevici se va umple de bucurie. Această “reînviere” a lui Kireievski a fost visul ei şi al soţului ei.
3/16 Decembrie 1975
Am fost atât de ocupaţi cu tipăritul (cu Calendarul ne-am întins aproape o săptămână) încât nu ne-am gândit foarte mult la lumea din afară, dar nemulţumirile care ne împresoară ne fac să ne gândim la “marea problemă”. Coperta noastră cu Vlădica Averchie pare să ne fi aşezat definitiv într-o anumită categorie – care poate este şi cea mai bună. Simţim că peste noi se odihneşte o greutate de neînţeles, ca şi cum am duce greul unei lupte ale cărei linii de front nu sunt clare.
Poate că izolarea în care ne aflăm ne dă puterea să ducem această greutate, aşa că nu putem decât să-I mulţumim lui Dumnezeu. În jurul părintelui Pantelimon s-a creat un nor care îi împiedică până şi pe oamenii mai cumpătaţi să gândească limpede; noi am primit mai multe semnale care ne spun că generaţia mai veche speră ca noi să luăm cuvântul şi să îndreptăm lucrurile la momentul potrivit. Dumnezeu să ne dea putere. Vlădica Ioan a binecuvântat şi i-a dat nume revistei noastre Orthodox Word, aşa că mergem înainte având încredere în el. În general suntem în pace şi avem treabă până peste cap.
Am avut puţină zăpadă, iar ultimul petic de zăpadă se va topi astăzi; drumul nostru a fost accesibil cam tot
118 A fost ulterior extins şi tipărit ca broşură sub titlul Un om este credinţa sa [A man Is His Faith] (St. George Orthodox Information Service, London, 1980).
230
timpul. Cu voia lui Dumnezeu, te aşteptăm să vii la sărbătoarea noastră [Sfântul Herman din Alaska, 25 decembrie, Stil Nou]. Roagă-te pentru noi.
20 Decembrie/2 Ianuarie 1975
Mulţumită lui Dumnezeu, boala mea e aproape vindecată. Mai rămâne o uşoară slăbiciune şi puţină răguşeală, poate din cauză că am umblat prea mult în ultimele zile prin aer rece. Aminteşte-ţi [legat de editare]: tu nu eşti un om de afaceri care alimentează o piaţă deja existentă; eşti mai degrabă un pionier care se aventurează pe un pământ nou şi neexplorat de cititorii noştri. De aceea nu te poţi aştepta ca mulţi, sau majoritatea dintre ei, să înţeleagă deplin ceea ce primesc.
Când am început Orthodox Word-ul (cu doisprezece abonaţi!) ne-am dat seama că pentru a supravieţui financiar trebuia să ne creăm propria piaţă. Acest lucru l-am realizat, iar majoritatea abonaţilor ne plătesc pentru ca noi să le dăm ceea ce credem că trebuie să aibă! Tu participi alături de noi în acest spirit pionieresc şi de fapt cei mai mulţi dintre cititorii tăi s-au abonat şi la Orthodox Word, astfel că ei sunt deschişi către ceea ce le oferi, chiar dacă acum nu-şi dau seama pe deplin de acest lucru.
Roagă-te pentru noi. Stau în chilia mea pregătind material pentru următorul Orthodox Word. E atât de mult de spus. Tocmai ne-a scris d-na Konţevici: i-a plăcut foarte mult “Prologul”119 şi scrie: “Dacă nu ai fi stătut în
119 Un articol despre Sfinţii din Galia din The Orthodox Word, Sept./Oct. 1975. A fost folosit mai târziu ca material introductiv
231
sălbăticie, nu te-ai fi gândit niciodată să scrii un asemenea articol!”
[Nedatată, scrisă probabil de
Sărbătoarea Naşterii Domnului, 1975:]
Salutări de sărbătoare! Suntem plini de speranţe şi de planuri pentru Noul An. N-a mai rămas decât puţin timp. Să răscumpărăm timpul!
pentru cartea Vieţile Părinţilor [Vita Patrum: The Life of the Fathers] de Sfântul Grigorie de Tours (Platina, 1988).
232
[1976]
3/16 Ianuarie 1976
Terminând mare parte din munca de anul trecut şi având în faţă perspective măreţe, ne simţim teribili de inspiraţi de noul an, dar vom reuşi ceea ce ne-am propus numai dacă Dumnezeu va continua să ne ofere aceleaşi condiţii. Ne ajută şi vremea de primăvară! S-ar putea ca, cu voia lui Dumnezeu, noul Orthodox Word să apară până la sfârşitul săptămânii următoare. Rămâne să mai finisăm puţin prezentarea Vlădicăi Andrei120 (a doua din seria noastră - “pilde vii”. Roagă-te să fim în stare să spunem despre el ceea ce e de folos şi de inspiraţie pentru alţii.
Lupta Credincioşilor Vechi121 pentru supravieţuirea tradiţiilor lor (faţă de care nu poţi decât să ai o oarecare simpatie) nu este aceeaşi luptă pe care noi, ortodocşii, o ducem pentru a ţine în viaţă duhul Ortodoxiei. Peste tot vedem cum duhul este stins, iar dacă duhul va pieri, păstrarea vechilor obiceiuri nu va fi de nici un folos!
120 Arhiepiscopul Andrei († 1979) din mănăstirea Novo-Diveevo din statul New York.
121 Familia mea făcuse o vizită Credincioşilor Vechi din Oregon.
233
18/31 Ianuarie 1976
Starea lui O. şi P. [doi convertiţi cunoscuţi mie şi părintelui Serafim] e o stare de prelest [înşelare] numită de Sfinţii Părinţi “închipuire” sau “părere de sine”, atunci când se împleteşte o plasă de idei lipsită de vreo legătură reală cu realitatea, motiv pentru care, când se manifestă, par foarte “aiurea”. În acest caz, o persoană se comportă conform cu patimilor sale, crezând că este logică, adică în acord sistemul de idei pe care şi l-a împletit. De obicei diavolul se foloseşte de o idee mai neînsemnată pentru a ne prinde în cursă, ştiind că ne poate prinde apoi în ceva de care ne-am legat afectiv; şi acea “prindere” este suficientă pentru a ne determina să ţesem toată plasa păianjenului, care ne va prinde cu totul aruncându-ne în înşelare. Cel mai probabil e că scrisorile lui O. din ultima vreme au venit după lungi frământări şi conversaţii cu el însuşi. Scrisorile nu exprimă vreo realitate anume, ci trepte diferite ale conversaţiilor cu sine însuşi, cel din plasa păianjenului. Am văzut aici nenumărate exemple [cu unii candidaţi la viaţa monahală], care arată cu prisosinţă dificilul fenomen al convertirii. Răspunsul pare să fie numai unul: viaţa duhovnicească conştientă conformă cu învăţătura patristică. Numai acolo poate fi găsit adevăratul mod de gândire, care risipeşte toate “opiniile” noastre. I-am cerut Vlădicăi Averchie să scrie un articol pe această temă.
28 Ianuarie/10 Februarie 1976
Am uitat să te întrebăm cum se descurcă L.M. în
234
comunitatea ta. Are cumva vreun dor pentru viaţa din marile oraşe? Mi-a spus că ea şi J.K. nu se prea înţeleg, ea crezând că e vorba de pizmă. Dar poate că e din pricină că J. nu poate suporta genul lui L. – deschis, având întotdeauna dreptatea de partea ei, încă reflectând ceva din atmosfera răsfăţată a perspectivei “bostoniene”?
Deja am vorbit cu L., ne-am şi scris despre această abordare răsfăţată a Ortodoxiei – plină de palavre, care “ştie ce se-ntâmplă”, care are “răspunsul exact” la orice problemă, conform cu ceea ce spun “specialiştii”. Încep să cred că aceasta e problema ei principală, care nu îl priveşte în mod direct pe părintele Pantelimon.
Un exemplu: ea este îngrozită de faptul că T. a fost primită în Biserică [venind din romano-catolicism] fără Botez sau Mirungere. “E greşit”, zice ea. Dar noi nu vedem nimic greşit; e de datoria preotului şi a episcopului să decidă, şi deci nu e treaba noastră (cu atât mai puţin a ei). Rânduiala prin care ea fost primită a fost de mult aprobată prin iconomie, şi poate că în acest caz a fost cea mai bună soluţie, deoarece T. ar fi putut ezita şi mai mult în faţa Botezului. Pogorământul Bisericii a fost înţelept. Dar L. ar vrea ca cineva “să-i citească Vlădicăi Antonie hotărârea Soborului” pe această temă. Dragul meu, el a fost aici, compunând hotărârea care permite explicit episcopilor să se folosească de iconomie ori de câte ori doresc! Nu ne place deloc această atitudine, pentru că introduce în atmosfera Bisericii tulburări complet inutile. Iar dacă are de gând să-i spună lui T. că ea nu este cu adevărat o membră a Bisericii Ortodoxe, ar putea pricinui răni de nespus în sufletul ei.
Un alt exemplu: L. era foarte bucuroasă că Q. a fost botezată [după ce fusese de mai mulţi ani membră a Bisericii Ruse din Diaspora]: în sfârşit, a procedat “drept”!
235
Dar pe noi nu ne mulţumeşte deloc această atitudine, pentru că vedem din partea ei un semn al unei imaturităţi spirituale de proporţii şi un fanatism îngust din partea celor ce îl încuviinţează. Sfântul Vasile cel Mare refuzase să boteze un om care se îndoia de validitatea botezului său, şi aceasta deoarece el primise deja împărtăşanie de mai mulţi ani şi era prea târziu să te îndoieşti atunci de calitatea lui de membru al Bisericii lui Hristos!
În cazul convertiţilor noştri este evident că cei ce insistă sau sunt convinşi să primească Botezul după ce au fost membri ai Bisericii încearcă, dintr-un sentiment de nesiguranţă, să primească ceva pe care taina nu îl dă: siguranţă psihologică, o compensaţie pentru vechile eşecuri din vremea când era deja ortodox, un abonament pe viaţă la “clubul” celor care au dreptate, o “corectitudine” duhovnicească automată. Dar acest act pune sub semnul întrebării Biserica şi slujitorii ei.
Dacă preotul sau episcopul care ar primi asemenea oameni ar greşi (atât de mult încât să fie necesar apoi ca întreaga rânduială a primirii să fie săvârşită din nou!), s-ar crea un soi de Biserică în Biserică, un clişeu care, spre deosebire de „cei mai mulţi episcopi şi preoţi”, are întotdeauna “dreptate”. Şi desigur că aceasta este cea mai mare problemă de astăzi – şi chiar a vremurilor ce vor urma [subl. trad.]. Este foarte greu să te lupţi cu ea, pentru că ţi se oferă răspunsuri “simple şi clare” la toate întrebările, iar instabilii noştri convertiţi găsesc că acesta este răspunsul la toate nevoile lor. 122
122 Trebuie notat că acum, după 23 de ani de când părintele Serafim a scris acestea, situaţia din Bisericile heterodoxe şi din diocezele ortodoxe mai moderniste s-a înrăutăţit într-un grad pe care părintele Serafim nu l-ar fi putut anticipa şi care sigur l-ar fi îngrozit. În
236
Câteodată am vrea să credem că toată “problema părintelui Pantelimon” din Biserica noastră este doar o chestiune de accente diferite care, în final, nu vor fi teribil de importante. Dar cu cât analizăm mai mult, cu atât ajungem să credem că treaba e mult mai serioasă decât atât, că de fapt se formează un “sectarism ortodox” pe cheltuiala (şi spre paguba) poporului nostru simplu. Pentru aceasta, cei ce sunt conştienţi de acest lucru, trebuie să fie “râvnitori conform cunoştinţei”. În trecut, Biserica a supravieţuit unor ispite mai mari, dar ne temem pentru convertiţii noştri, ca nu cumva în simplitatea lor să fie atraşi în vreo sectă şi/sau în afara Bisericii.
Dumnezeu este cu noi! Trebuie să sporim în credinţă.
14/27 Februarie 1976
Roagă-te pentru R. Scrie că e pe cale să “renunţe” la Ortodoxie şi e “obosit” pentru că nu a găsit ceea ce căuta de şaisprezece ani. E trist, o poveste tipică despre convertire (una dintre cele mai obişnuite): goliciune în interior, şi mai vrea să obţină ceva de la Ortodoxie fără să lucreze asupra lui însuşi, adică în sensul de a-i jertfi ceva lui Dumnezeu. Acum îi scriu să citească Confesiunile Fericitului Augustin, o bună carte pentru convertiţi, cu toate că, după cum se ştie, Fericitul Augustin avea destulă
general, Biserica Rusă din Diaspora consideră necesar şi de cuviinţă să recomande mai puţin folosirea “iconomiei” insistând mai mult asupra acriviei pastorale, pentru a evita să se ajungă la deznodăminte nefericite. În orice caz, aceasta nu are de-a face cu comportamentul sectar şi deosebit de legalist al celor care neagă existenţa harului în Bisericile şi diocezele de pe Stil Nou.
237
energie interioară pentru a începe ceva! E foarte interesant ceea ce scrie în Cartea a VI-a, anume cum el împreună cu zece prieteni voiau să întemeieze o comunitate, dar şi-au pus problema soţiilor, cum se vor încadra…, apoi planul a căzut.
Sfântul Grigorie de Tours este teribil de impresionant! Am găsit o viaţă a lui din secolul X, alcătuită în special din scrierile lui…, este una din cele mai mişcătoare vieţi pe care le-am citit vreodată.
Deoarece locuiam atât de departe de prima parohie (350 de mile depărtare)123 nu cunoşteam încă toate formele pe care le putea lua evlavia ortodoxă, în special cele legate de Postul Mare. Auzisem, sau citisem despre Rânduiala Iertării cu care începe Postul Mare, dar nu o văzusem până atunci, şi nici nu înţelesesem exact sensul ei, aşa că l-am întrebat pe părintele Serafim.
21 Februarie/5 Martie 1976
Cererea iertării din această duminică [Duminica Iertării] are loc după Vecernie. De obicei, înainte de a cere iertare, se cântă Canonul Paştilor, pentru ca cei de faţă să guste puţin din bucuria pascală înainte de începerea Postului (iniţial se practica numai de către pustnici, care posteau aşa de aspru încât abia mai supravieţuiau până la Paşti, dar constituia şi o mângâiere pentru noi păcătoşii). Este bine să ceară iertare unul altuia în mod personal, printr-o plecăciune până la pământ şi un sărut întreit (pentru cei de acelaşi sex) sfârşind cu a doua plecăciune
123 Aproximativ 57 de km [n. tr.].
238
până la pământ. În mănăstiri această rânduială se face conform rangului, într-o ordine desăvârşită, dar într-un loc precum Catedrala din San Francisco e o dezordine minunată, toţi fiind aliniaţi se pleacă înaintea episcopului şi a clerului, iar restul oamenilor din catedrală se pleacă cum pot.
Am primit în sfârşit scrisoarea doctorului Kalomiros despre evoluţie, pe care am citit-o cu diverse simţăminte. Sunt aici destul de multe lucruri pozitive, pe care le-am putea folosi în studiile noastre despre evoluţie. El a corectat câteva greşeli şi inexactităţi din citatele şi interpretările mele patristice şi, pentru prima dată, concepţia lui originală despre evoluţie începe să se limpezească. Totuşi, ceea ce este dezamăgitor, este să vezi cum şi-a construit un sistem solid pentru uzul propriu. Suntem de acord cu o mare parte din citatele lui patristice (deşi nu toate), dar el le-a pus împreună, asociindu-le cu filosofia modernă a evoluţiei, crezând că aceasta este incontestabil un fapt ştiinţific – refuzând chiar să discute cu mine despre partea ştiinţifică, până ce îi voi putea oferi un titlu de expert în ştiinţă. Cred că-i vom trimite un citat dintr-o teză de doctorat în Biologie în care se arată că teoria “recapitulării” fetusului uman (despre care Kalomiros crede că e un fapt dincolo de orice critică, nu mai este luată în serios de oamenii de ştiinţă. Este evident că nu este obişnuit cu critica recentă sau cu autocritica din ştiinţa evoluţionistă; la acest aspect, probabil că Grecia este în urmă cu multe decenii înaintea Vestului. Dar per total, critica lui nu e chiar aşa de inutilă.
I-am întâlnit pe Vlădica Antonie şi pe Vlădica Nectarie; sunt nişte martiri pentru turmele lor. Mulţumită lui Dumnezeu, trăim în afara lumii şi a “obişnuitei vieţi bisericeşti”! La următoarea ta vizită vei vedea ce
239
îmbunătăţiri frumoase a adus Vlădica Antonie pentru Biserica noastră!
Am avut prima zăpadă însemnată a anotimpului, iar camionul nostru este împotmolit pe la jumătatea drumului spre munte, cu aproape o tonă de hârtie şi alte materiale în el.
Dumnezeu este cu noi! Ne cerem iertare înainte de începutul Postului pentru păcatele împotriva ta făcute cu gândul, cuvântul şi fapta. Dumnezeu să ne ierte pe toţi şi să ne miluiască. Fie ca acest Post să fie unul plin de roade.
Părintele Serafim se hotărâse să tipărească o serie de articole, majoritatea fiind traduceri de-ale sale, bazate pe Vita Patrum a Sfântului Grigorie de Tours.
A Doua Sâmbătă a Postului Mare, 1976
M-am cufundat adânc în Ortodoxia din Galia secolului VI. Ce mireasmă minunată are! Ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute să tipărim această carte ca o datorie către Vlădica Ioan [care i-a iubit atât de mult pe sfinţii din Vestul pre-schismatic]. Introducerea mea, care a început cu două pagini, are acum treizeci spre patruzeci de pagini!124
S. [unul din novici] va pleca spre Jordanville [Mănăstirea Sfânta Treime]… Bietul om nu are nici cea mai mică idee despre ce înseamnă să “lucrezi pe cont propriu”!
124 În forma ei finală, atunci când cartea a fost publicată, această Introducere a ajuns la aproape o sută de pagini.
240
17/30 Martie 1976
La mulţi ani de Ziua Onomastică! Hristos să te păzească totdeauna în harul Său.
Ideea unei “biblioteci” a noastre ne-a bucurat şi pe noi125 – cel puţin ştim că există undeva! De fapt ne-am gândit mult la ea în ultima vreme, dar am fost ocupaţi cu un proiect ce nu suferea amânare – nişte îmbunătăţiri la tipografia noastră.
Este evident [din răspunsul referitor la tipărirea cărţilor şi a revistei lor, Orthodox Word] că există un interes real faţă de Ortodoxie. Ceea ce e dezamăgitor e faptul că există prea puţină ascultare, şi aici mă refer la povestea numeroaselor eşecuri ale convertiţilor. Nu am mai auzit de R.; cel mai probabil e că va încerca să-şi găsească răspunsurile în Boston, etc., de ce? Pentru că doreşte în primul rând un fel de “siguranţă” care nu-l va clinti sau schimba, sau care îl va face să-şi asume cine ştie ce responsabilitate.126
Nu văd multe speranţe nici pentru ceilalţi cursanţi de vara trecută ai academiei noastre. Toţi au stat alături de noi, dar este evident că C. e pe cale de a deveni un “floater ortodox”127, iar părintele S. pune în circulaţie “sindromul
125 Îi propusesem să vin la schit şi să cataloghez imensa dar întrucâtva dezordonata lor bibliotecă.
126 De fapt, nu mult timp după aceea R. a apostaziat, devenind budist.
127 Cuvântul floater este un americanism care desemnează un alegător al cărui vot poate fi cumpărat, un muncitor sezonier sau ceva care pluteşte, care e dus de toate valurile; e lesne de înţeles la ce se referă sintagma orthodox floater. Mai departe, părintele Serafim foloseşte substantivul floating înţelegându-l ca ispită în care pot cădea cei
241
convertitului decepţionat” care nu-şi poate găsi pacea nicăieri. Ne rugăm să supravieţuiască, dar background-ul şi atmosfera lumească complotează puternic împotriva lor. B. continuă să viseze, dar cel puţin stă într-un singur loc, Jordanville, de unde tocmai am primit ceva de la el, de care ne-am bucurat foarte mult: un încărcător de baterii pentru bateriile casetofonului nostru.
Cu voia lui Dumnezeu, vom umple mai multe numere din Orthodox Word cu materiale despre Ortodoxia din Galia; bineînţeles că pot exista cazuişti care cred că aceşti sfinţi “nu se regăsesc în calendar”, sau că umbra Fericitului Augustin învăluie mai multe figuri importante ale acestui timp.
Legat de primul punct, am foarte uşuraţi de replica Vlădicăi Nectarie. El a pus doar o sigură întrebare: „Au fost ei atunci [înainte de marea Schismă] recunoscuţi ca sfinţi de Biserica Romano-catolică? Dacă da, atunci fireşte că sunt ortodocşi” – probabil cu câteva excepţii care trebuie cercetate separat.
Legat de al doilea punct, noi ne-am temut puţin de “reacţia din Boston”, pur şi simplu pentru paraziţii pe care i-ar putea pricinui. Din acest motiv, am primit acum două zile cu o mare uşurare ultima reeditare făcută de părintele Nichita a articolului semnat de părintele George Grabbe despre educaţia ortodoxă a copiilor, unde Prosper din Aquitania este citat favorabil. Singurul susţinător “fanatic” al doctrinei despre har a Fericitului Augustin din Galia secolului V! El este singura figură a timpului său pe care noi am ezita să-l numim Sfânt fără o cercetare prealabilă (pe care o vom şi face curând), dar chiar şi atunci am vrea
instabili, cei duşi de diferite “valuri”, curente, parohii, viziuni, păreri sau de propriile patimi născute sau influenţate de acestea [n. tr.].
242
să credem doar că el accentuează prea mult unele aspecte şi nu oferă o învăţătură falsă. Apropo, micul articol al părintelui Mihail Azkoul despre Fericitul Augustin din ultimul număr din Viţa Cea Adevărată [The True Vine] este destul de slab, construit numai din citate de “la sursă”. Nu ştie nici măcar unde să caute pentru a afla care este adevărata perspectivă ortodoxă despre el.
Dar dincolo de aceşti paraziţi, atmosfera secolelor VI şi VII din Galia este întăritoare şi plină de inspiraţie pur ortodoxă, mergând chiar până la detaliile iconografice, vestimentare etc. Sfântul Grigorie de Tours este un izvor atât de bogat, încât nu mai este nevoie să “reconfigurezi” duhul ortodox al acelei vremi; noi îl recunoaştem şi ca pe un Părinte al Răsăritului, iar cărţile lui sunt realmente de aceeaşi valoare ca şi Dialogurile Sfântului Grigorie cel Mare, Lavsaiconul, Limonariul, etc. Dacă Dumnezeu ne-ar mai fi dat încă doi ani cu o ocazie de aur ca acum, am fi putut folosi Galia ca pe un “cap de pod” pentru a administra o doză puternică atât Angliei cât şi Irlandei ortodoxe! Sau poate ai putea face tu acest lucru!
Călătoria ta [în Anglia şi Scoţia] din această vară să fie începutul unei conştientizări ortodoxe a Angliei din trecut, nu numai pentru tine, dar şi pentru alţii. Pentru rugăciunile Vlădicăi Ioan, fie ca acest drum să aducă roade.
Mi-ar plăcea teribil să stau aici şi să traduc operele complete ale Sfântului Grigorie de Tours (existente toate într-o franceză foarte literală care îmi va ajuta latina mea defectuoasă) precum şi alte multe texte de temelie ale acelui timp pe care le avem în ruseşte. Din când în când, ne mai îngăduim să şi visăm nu numai la o bibliotecă completă, ci şi la doi sau trei fraţi care să fie de un cuget cu noi, care ar putea să dubleze sau să tripleze munca de
243
traducere şi tipărire; dar realitatea obiectivă ne spune că noi atingem o eficienţă maximă tocmai “prin suferinţa până la capăt” pe care o îndurăm. Am impresia că noi “pre-digerăm” hrana unui anumit număr de căutători, şi dacă am mestecat-o prea mult, vor începe să li se facă rău!
N-am revenit la scrisoarea lui Kalomiros şi, înainte de vară, nu cred că vom mai încerca vreun răspuns. În ciuda tonului ei neplăcut, scrisoarea are folosul ei, căci arată ce fel de reacţie ar fi stârnit în anumite cercuri cartea noastră despre evoluţie, dacă n-ar fi fost mai întâi testată/încercată prin acest schimb de scrisori. Aceasta ne ajută să evităm unilateralitatea. Am impresia că dr. Kalomiros e puţin raţionalist; el nu scrie ca din interiorul unei tradiţii, ci ca unul care se străduieşte să se introducă în tradiţie. Neîntrerupta noastră tradiţie rusească, în ciuda presupuselor sau adevăratelor ei western-isme, are o tărie şi o vioiciune pe care “redescoperitorii tradiţiei” nu o au. Să ne ajute Dumnezeu să exprimăm aceste lucruri într-un mod acceptabil şi uşor de asimilat pentru oameni de astăzi.
Luni, în Săptămâna a V-a
din Postul Mare
Simţămintele tale în privinţa slujbelor Pascale sunt îndreptăţite.128 Cel puţin aşa simţim şi noi! În condiţiile date, dacă această dorinţă s-a înfiripat de prima dată în inima voastră şi dacă aţi reuşit să vă împărtăşiţi cu o săptămână sau două înainte de Paşti este foarte firesc
128 Îi spusesem părintelui Serafim că, doar pentru această dată, ne gândeam să săvârşim în Etna slujba pascală prin citiri, decât să batem obişnuitul drum de 7 ore până în San Francisco.
244
duhovniceşte să întâmpini Paştele în linişte, acasă. Dar nu te aştepta ca mulţi să înţeleagă acest lucru! Cei mai mulţi oameni gândesc după “opinia publică bisericească”, care nu întotdeauna înţelege astfel de lucruri.
2/15 Aprilie 1976
Roagă-te cu tărie! Marţi după-amiază Arhiepiscopul Averchie a trecut la Domnul cu pace, lăsându-ne singuri. Părintele Herman s-a dus la înmormântare [în Jordanville] cu Vlădica Antonie şi Nectarie. Fireşte, pentru noi e o lovitură. Noi încă mai speram să-l avem ca sprijin pentru câţiva ani, dar Dumnezeu a vrut altfel. Simţim cât de greu este să sprijini dreptatea Bisericii care apasă asupra noastră. Tocmai am fost informaţi că Mănăstirea Schimbarea la Faţă a pregătit o “epistolă” pentru noi, prin care îşi exprimă cu lux de amănunte dezacordul faţă de “Prolog” [viitoarea carte despre Sfinţii din Galia], şi tremurăm numai când ne gândim la ce bătălie ne stă în faţă. Noi ştim un lucru: înţelepciunea omenească nu ne va ajuta! Ne încredem în rugăciunile Vlădicăi Ioan şi Vlădicăi Averchie din cer. Părintele Vladimir din Jordanville (cu care a vorbit ieri părintele Herman) spune că atmosfera e “înfiorătoare”. Ce ne aşteaptă oare?
Dar Dumnezeu este cu noi!
Roagă-te pentru Arhiepiscopul Averchie, vineri în special – înmormântarea va avea loc în acea după-amiază.
Vinerea celei de-a şasea
245
Săptămâni din Post, 1976
O dată cu moartea Vlădicăi Averchie, plecarea lui S. şi vizita celor trei tineri convertiţi de săptămâna asta, suspin şi mă gândesc: este oare posibil să ajungi la o înţelegere autentică a Ortodoxiei acum când te simţi înconjurat de mulţi care “ştiu mai bine” sau de alţii care “nu ştiu” şi care sunt slabi ca nişte spaghete? Sau poate, aşa cum bine a sugerat odată tânărul T.: dacă toţi ceilalţi gândesc în mod diferit, oare noi suntem aceia care greşim? Dar atunci mă duc cu gândul la Vlădica Averchie, la părintele Pomazansky şi la toţi ceilalţi din generaţia mai veche din care aproape toţi s-au prăpădit, şi vreau să plâng pentru tinerii “ştiu-toate” care au greşit ţinta. Dar înţelegerea vine numai printr-o suferinţă reală, şi cât de mulţi pot acest lucru?
Părintele Serafim vorbea adesea despre valoarea suferinţei în viaţa duhovnicească. Dar fiindcă societatea noastră a produs idei foarte nesănătoase despre suferinţă, se cuvin câteva cuvinte lămuritoare. Părintele Serafim învăţa că suferinţa este un mijloc duhovnicesc, nu un scop în sine. Nu avem de-a face aici cu o idee creştină periculoasă sau sentimentală de sorginte vest-europeană conform căreia trebuie să te victimizezi, suferind din nobleţe de dragul unui Dumnezeu mânios, ca “ispăşire” pentru propriile păcate (sau ale altora). Ci mai degrabă, el credea că atunci când suferinţa vine, vine ca o consecinţă a propriei noastre imaturităţi sau a greşelilor noastre, şi dobândeşte valoare numai dacă învăţăm ceva din această suferinţă129.
Acceptarea durerilor şi a greutăţilor care rezultă din
129 Adică dacă o înţelegem ca pe o pedagogie divină [n. tr.].
246
firea noastră umană căzută, sau acelea trimise din “afară” prin prigoniri şi neînţelegeri, nu e aceeaşi cu mila faţa de sine, ci trebuie să înmoaie inimile noastre împietrite de păcat şi să purifice firea noastră spirituală, făcându-ne să ne simţim din ce în ce mai mult dependenţi de Dumnezeu. Trebuie să acceptăm aceste suferinţe fără a ne plânge, altfel nu vor avea nici o valoare duhovnicească. Adesea părintele Serafim vorbea de nevoia de “a suferi până la capăt” o anumită problemă sau greutate. Prin aceasta înţelegea că omul trebuie să rabde, din nou, fără a se plânge, răbdarea fiind unul din cele mai bune instrumente pentru sporirea duhovnicească.
Pentru că aveam de gând să facem unul din obişnuitele noastre drumuri la Catedrala din San Francisco, părintele Serafim ne-a trimis următoarea rugăminte:
4/17 Aprilie 1976:
Sâmbăta lui Lazăr
Roagă-te pentru noi, mai ales când te afli la mormântul Arhiepiscopului Ioan, atunci când mai ai ocazia să treci pe acolo. Numărul nostru pe martie/aprilie i-l vom dedica, drept care avem nevoie de putere şi înţelepciune pentru a spune un “cuvânt” important despre el. Când vei fi acolo, cere-i binecuvântarea pentru noi.
Aşteptăm ca părintele Herman să se întoarcă până luni [de la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie din Jordaville, NY]. O mare povară a căzut peste noi odată cu plecarea Arhiepiscopului Averchie. Ce exemplu de rodnicie ne-a dat el, până în ultima clipă! De aceea, nici noi nu trebuie să cădem în deznădejde, ci să continuăm să propovăduim cuvântul.
247
Joia Patimilor, 1976
Părintele Herman s-a întors cu bine seara trecută. La următoarea noastră întâlnire îţi va comunica impresiile călătoriei sale. Imaginea Bisericii în general e destul de sumbră: generaţia rusă mai veche e pe moarte, iar părintele Pantelimon îşi canalizează acum întreaga carieră bisericească către o “preluare” a autorităţii, indiferent de formele pe care le-ar putea lua aceasta. Seniorul părinte Pantelimon [din Jordanville] dă din cap şi zice: “Ce fel de ieromonahi sunt ăştia de astăzi – cred că e sfârşitul lumii!” El [părintele Pantelimon din Boston] are o mare influenţă asupra seminariştilor şi a călugărilor mai tineri din Jordanville, ca unul care este un “expert” în teologie şi care subminează cu succes autoritatea generaţiei ruse mai vechi. În legătura cu acest lucru, dacă Dumnezeu ne întăreşte, ne vom spune “cuvântul” nostru.
De acum încolo, roagă-te zilnic pentru Episcopul Lavru [succesorul Arhiepiscopului Averchie], ca Dumnezeu să-i dea puterea să ducă cea mai grea cruce. Deşi este un om foarte sincer, are mulţi duşmani feroce! Noi i-am promis susţinere deplină.
Marea Vineri, 1976
Suntem în miezul nopţii Marii Vineri, ceasul arată ora 2 a.m., iar noi, după obiceiul monahal, ne vom trezi pentru Utrenia Marii Sâmbete – cred că Prohodul îl vom face în zori, când începe să se crape de ziuă. Cât de emoţionante sunt aceste slujbe – o comoară care acum pare să dispară de pe faţa pământului.
Rămânem toţi trei aici, într-o pace adâncă, puţin
248
după ce am primit Sfânta Împărtăşanie, şi… ne simţim mai tari şi mai capabili să facem faţă viitorului. Acum este evident că ni se va cere mai mult, drept pentru care va trebui să devenim mai “vizibili”. Avem mare nevoie de cât mai multe rugăciuni din partea ta.
Părintele Herman a adus cu el câteva casete de la înmormântarea Vlădicăi Averchie şi de la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite de dinaintea ei. Acestea vor fi darurile noastre pascale către comunitatea voastră; vei fi astfel în contact cu un adevărat “eveniment” duhovnicesc din Biserica noastră. Abia pot să le ascult; aş vrea numai să plâng; era un om drept, noi am fost şocaţi să aflăm că puţini au fost aceia care-l preţuiau. Va trebui acum ca noi să-i facem cunoscută învăţătura, dându-ne seama că, dacă am sta nepăsători, ea s-ar putea pierde.
Ne simţim pe marginea dezastrului – dar cred că aceasta este starea pe care trebuie să o simţim130.
4/17 Mai 1976
Am inclus o carte despre contextul în care se găsea Ortodoxia în Marea Britanie. Foloseşte-o şi returneaz-o când o termini.
Roagă-te pentru V., catehumenul nostru. A sosit acum câteva zile şi deja a plecat, dar poate se întoarce. Mă îndoiesc că-l vom putea ajuta sau vedea măcar cumva, ne
130 A fi în pragul disperării este o stare care în literatura ascetică este privită ca fiind o treaptă spre dobândirea smereniei şi aflarea lui Dumnezeu; paradoxal, aceeaşi stare poate duce şi la abandon “duhovnicesc” sau, simplu, la deznădejde [n. tr.].
249
e o teamă teribilă pentru viitorul Americii. Ce se întâmplă atunci când un super-guru [la fel ca şi Antihristul] vine să exploateze aceste suflete neajutorate?
De Sfânta Treime, 1976
Nădăjduim că această scrisoare te găseşte cu bine şi cu gânduri bune înainte de lungul tău pelerinaj.131
Evenimentele şi descoperirile pe care le-am avut în ultimele câteva luni ne-au pus serios pe gânduri, în special cele legate de viitor. Citind noua scrisoare din Boston [de la Mănăstirea Schimbarea la Faţă] către Mitropolitul Antonie Bloom [exarh în Londra al Patriarhie Moscovei] – care este, desigur şi ca de obicei, de cele mai multe ori “corectă”, dar pe un ton nepotrivit – se desprinde un singur gând: aceasta este o repetiţie pentru o scrisoare similară către episcopii noştri! Se cred aşa de tari acum şi atât de plini de sine încât, evident, este doar o chestiune de timp până se vor plictisi de atâta “incorectitudine” şi “inconsecvenţă” din partea episcopilor noştri care nu vor să rupă în mod oficial comuniunea cu toate Bisericile Ortodoxe. Suntem siguri că deja s-au înfuriat pe noi din cauză că am descoperit lumii, prin noul nostru Orthodox Word, că nu am rupt legătura cu ei. Fanatismul pluteşte în aer; a devenit chiar o modă în aripa americană a Bisericii noastre, iar poziţia mai echilibrată a episcopilor noştri va părea acum, pentru cei care gândesc “logic”, una de netolerat. Toate acestea par că ne ridică întrebări: Pe ce poziţie stăm acum? Unde am putea merge de aici?
131 Urma să fac (împreună cu familia mea) un pelerinaj la Locurile Sfinte din perioada pre-schismatică a Angliei ortodoxe.
250
Nu putem urma calea “Ortodoxiei din Boston” – o Ortodoxie “reformată”, care se întâmplă să fie de cele mai multe ori “corectă”, dar care de fapt se situează în afara tradiţiei ortodoxe, o creaţie a logicii umane. E o ispită teribilă pentru vremurile noastre şi cred că marea majoritate a convertiţilor vor cădea probabil în ea. Ne e teamă ca nu cumva toate articolele noastre despre fanatism din ultimii ani să fi contribuit la crearea unui monstru. Pentru viitor va trebui să accentuăm “simţirea” Ortodoxiei, fără de care fanatismul este gol şi chiar vătămător.
Probabil că pe viitor, “aripa dreaptă” a Ortodoxiei132 va fi împărţită în multe dioceze mai mici, cele mai multe luptându-se şi anatemizându-se reciproc. Dacă măcar Biserica noastră Rusă din Diaspora ar putea fi unitară, situându-se pe o cale sănătoasă, fără să încline spre stânga ca o reacţie împotriva aripii fanatice – ne va fi destul! Trebuie să menţinem viu contactul cu clerul rusesc din generaţia mai veche, chiar dacă unii dintre ei ne par prea liberali, căci altfel ne vom rătăci în jungla fanaticilor ce se dezvoltă în jurul nostru.
E de la sine înţeles că învăţătorii noştri trebuie să rămână titanii acelei generaţii mai vechi: Vlădicii Ioan, Averchie şi toţi ceilalţi de valoarea lor. Vlădica Nectarie e cel mai scump om din acea generaţie care ne mai rămâne. Dumnezeu să-l ţină în viaţă ani îndelungaţi!
Cel ce voieşte să rămână în adevărata tradiţie a Ortodoxiei va trebui să fie ferm hotărât şi râvnitor, fără a înclina spre fanatism, fără să creadă că ar putea să-i înveţe pe episcopii noştri ce să facă. Mai presus de toate, trebuie să ne nevoim să păstrăm adevărata mireasmă a Ortodoxiei,
132 Aici, părintele Serafim se referea nu numai la părintele Pantelimon şi la adepţii lui, ci şi la unii dintre grecii pe Stil Vechi.
251
fiind măcar puţin “afară din lumea aceasta”, detaşaţi de toate grijile şi politica acestei lumi sau chiar de cea bisericească, hrănindu-ne din mâncarea nelumească pe care Biserica ne-o dă cu prisosinţă. Bine scrie Bătrânul Macarie într-o scrisoare: “Fanatismul limitează modul de gândire al omului, dar adevărata credinţă dă libertate. Această libertate se descoperă prin fermitatea omului în toate momentele de fericire sau de tristeţe”. Acea libertate este un semn al Ortodoxiei; iată şi motivul pentru care iosefiţii133 s-au despărţit de Serghie în 1927: nu pentru o eclesiologie greşită sau pentru vreo încălcare a canoanelor, ci pentru că el a lipsit Biserica de cel mai preţios dar al ei: libertatea ei interioară.
Dar, pentru a simţi aceasta, trebuie să avem mireasma Ortodoxiei. Să nu o pierdem!
Roagă-te pentru noi în săptămânile ce vor urma, în special în ziua morţii Vlădicăi Ioan (în mormânt, în timpul Liturghiei, între 6 şi 8 a.m.). Simţim că stau înaintea noastră şi a Bisericii vremuri cruciale, drept care vrem să-i cerem acum Vlădicăi Ioan, din ce în ce mai des, să ne arate ce să facem, cum să procedăm. Fie ca prin rugăciunile lui să rămânem statornici pe calea cea dreaptă în mijlocul ispitelor ce ne stau înainte.
14/27 Iulie 1976
Aşteptăm cu nerăbdare relatarea pelerinajului tău [din Anglia], pelerinaj care s-ar putea transforma într-o
133 Iosefiţii au fost adepţii Mitropolitului Iosif al Petrogradului care în 1920 a refuzat să accepte compromisurile şi trădările Mitropolitului Serghie, supus guvernului Sovietic.
252
sursă de inspiraţie pentru Ortodoxia Americană. Într-adevăr, este simplu să iei de bune cele mai mari comori care îţi stau la îndemână. Vedem aceasta la greci şi la ruşi, care posedă astfel de comori patristice la care noi, cei de pe tărâm american, nu putem decât visa, iar în privinţa convertiţilor englezi, nu putem decât să sperăm într-o creştere tot mai mare a evlaviei faţă de proprii lor sfinţi ortodocşi.
Cât despre numărul dedicat Mitropolitului Filaret134, puţinele reacţii pe care le-am avut până acum au fost în mare parte favorabile. După cum am auzit de la doi preoţi greco-americani, părinţii Pantelimon şi Nichita păstrează o tăcere ostentativă. Scrisorile lor au fost foarte sincere, fără părtinire, dar e evident că sunt extrem de naivi atunci când vorbesc de ceea ce crede sinodul, şi pur şi simplu nu-şi pot închipui că pot exista ispite şi din partea dreaptă. Am încercat să-i pregătim puţin pentru şocul care îi aşteaptă.
Din toate acestea se desprinde necesitatea de a formula o poziţie sănătoasă, echilibrată, care va accentua adevărata Ortodoxie, care se opune cu hotărâre ecumenismului şi modernismului, fără a întrece măsura încercând să definim lucruri precum prezenţa sau absenţa harului sau rebotezarea celor care sunt deja ortodocşi. Va fi o sarcină foarte dificilă, mai ales datorită prezenţei printre noi a unui fanatic care din punct de vedere politic este teribil; dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi pentru rugăciunile sfinţilor noştri patroni, vom încerca tot ce ne
134 The Orthodox Word, Ian./Feb. 1976, conţinea un articol despre Mitropolitul Filaret şi Apelul său către Întâistătătorii Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu şi Preasfinţiile lor, Ierarhii ortodocşi, avertizând asupra pericolelor ecumenismului. Într-un număr ulterior (Sept./Oct. 1976), părinţii au dezvoltat vederile lui referitoare la aripa “stângă” şi cea “dreaptă” a Ortodoxiei, accentuând importanţa căii împărăteşti.
253
stă în putinţă pentru a face puţinul nostru.
Nu prea avem nădejde că episcopii noştri ne vor da vreo soluţie mai simplă pentru a o folosi. Noi personal nu avem nici o problemă: din pricina crescândei apostazii, noi nu avem comuniune cu dioceze non-Sinodale, fără a avea vreo duşmănie, fără a demonstra prea multe lucruri şi fără a-i judeca pe cei ce îngăduie o asemenea comuniune. Acest lucru ne permite libertatea să ne ocupăm şi să ne inspirăm din chestiuni necontroversate, fără de care viaţa bisericească devine insuportabil de sufocantă. Cu cât sunt mai mulţi cei ce oferă hrană duhovnicească şi inspiraţie, cu atât mai bine pentru toţi.
21 Iulie/3 August 1976
Iată aici o copie a scrisorii noastre către părintele Nichita. Am fost foarte uşuraţi după ce i-am scris, punând capăt tensionatei tăceri care ne-a copleşit până acum. Dar nădăjduiesc că această scrisoare îi va dovedi “apostazia” noastră finală. Celor doi preoţi greci care au protestat [împotriva articolului despre Mitropolitul Filaret] le-am scris cu o prudenţă mai mare, încercând să batem în retragere. Nu au mai existat şi alte proteste, dar ni s-a spus că s-a stârnit “consternare” – ceea ce nu dovedeşte decât premisele eronate ale extremei lor poziţii. Atunci când vor voi să exprime punctul de vedere al Sinodului, va trebui să se întoarcă cu faţa spre episcopii noştri – altfel totul va fi un dezastru.
29 Iulie/11 August 1976
Nu am auzit nimic de la părintele Nichita şi, ca să fiu
254
sincer, nu credem că va avea nici cea mai mică disponibilitate să încerce să vadă lucrurile într-o altă lumină. El are o foarte puternică siguranţă de grup, iar dacă vom încerca să-i schimbăm poziţia, acest fapt îl va şoca foarte tare, şi aceasta din pricina grupului în care se află şi nu din cauza acelora de a căror Ortodoxie se îndoieşte de câtva timp. Presupun că acest articol135 i-a dat exact ocazia de care avea nevoie pentru “a şti sigur” că noi nu suntem demni de încredere. Până acum nu am primit nici o scrisoare deschisă.
Ei bine, deja a devenit foarte limpede că nu mai suntem la modă în acel cerc, iar strădaniile noastre, cel puţin pentru o vreme, vor fi susţinute mai puţin ca în trecut. Este un lucru trist, deoarece în aceşti ultimi zece ani şi ceva a fost destul de evident că în America s-a manifestat o dorinţă şi un interes deosebit pentru adevărata Ortodoxie, iar a folosi acest fapt doar că pe o linie de partid nu va face decât să aducă vătămare adevăratei misiuni ortodoxe.
Am mai primit nişte dialoguri ale părintelui Dimitrie Dudko, şi putem spune că deţine destulă forţă pentru a răspândi cele de trebuinţă nu numai în Uniunea Sovietică ci şi aici. Vorbeşte împotriva transformării în “papi” a episcopilor şi duhovnicilor noştri, sau împotriva celor ce gândesc mai mult pentru ei, nelăsând nimic altora. El este una din vocile cele mai sănătoase şi mai proaspete din Ortodoxia de astăzi (în ciuda unor greşeli teoretice), dând mari speranţe pentru viitorul Ortodoxiei din Rusia. Având acestea în cuget, trebuie să fim mai deschişi în privinţa Patriarhiei moscovite. Întreaga problemă a ecumenismului
135 Despre Mitropolitul Filaret, din Orthodox Word, Ian./Feb. 1976 (vezi mai sus).
255
şi a apostaziei nu poate fi abordată pur şi simplu la nivel oficial – dogmatico-canonic, ci trebuie văzută în primul rând din perspectivă duhovnicească. Părintele Dimitrie este şi el ferm împotriva închistării noastre spirituale în canoane, împotriva abordării lor strict formale, care nu face decât să sufoce viaţa bisericească, îngăduindu-le protestanţilor să iasă în faţă cu o abordare mai “vie”. Este evident că abordarea părintelui Pantelimon nu are nimic de spus Rusiei de astăzi.
Pentru prima dată Vlădica Antonie a stat cu noi peste noapte, făcându-ne cea mai plăcută vizită de până acum. Am vorbit pe larg cu el despre chestiunea “rebotezării” (celor care vin din alte dioceze ortodoxe) etc., ajungând împreună la un acord desăvârşit. Am tradus pentru el toate pasajele “controversate” din articolul nostru despre Mitropolitul Filaret, după care şi-a făcut cruce mulţumindu-ne pentru osteneala scrierii lui. Este evident că “râvna neconformă cunoştinţei” devine o problemă care îi stârneşte oarecari griji, atât lui cât şi multora dintre episcopii noştri, şi mi-e teamă că rezolvarea ei, dacă există vreuna, nu va fi uşoară. Atâta timp cât părintele Pantelimon are propria lui “dioceză psihologică” în interiorul Bisericii, va fi întotdeauna o sursă de neînţelegeri şi conflicte. Cred că virtutea de care avem nevoie este o anumită smerenie adâncă a minţii, care îi îngăduie omului să accepte celelalte perspective de privire a lucrurilor sau celelalte expresii la fel de ortodoxe ca şi cele proprii. Cred că dacă ei ar putea face acest lucru, tensiunea care ne apasă ar dispărea pe dată. Până la urmă, poate că nu e aşa rău că s-au supărat, pentru că aceasta le va da o şansă mai bună să vadă lucrurile aşa cum le văd alţii şi să-şi regândească puţin perspectiva asupra lucrurilor. Dar vom vedea.
256
Văzând că vara este pe sfârşite, ne ostenim mai mult sau mai puţin pentru a nu rămâne în urmă. Indiferent ce ne aşteaptă, să nu uităm niciodată că Dumnezeu este cu noi! – cam tot aşa şi sfinţii. Creşte interesul faţă de adevărata Ortodoxie şi poate că Ortodoxia noastră americană va supravieţui chiar sindromului “Boston dependence” [dependenţa de Boston], care pare să fie, mai presus de toate, un semn al imaturităţii. Roagă-te pentru episcopii noştri!
7/20 Octombrie 1976
Tocmai la timp pentru o notiţă. Săptămânile din urmă au fost foarte ocupate nelăsând timp deloc pentru lucruri suplimentare precum corespondenţa, dar lemnele pentru iarnă au fost în final strânse, chiar dacă lucrul la Calendar nu a fost început.
23 Octombrie/5 Noiembrie 1976
În general, America (cel puţin într-o mică parte) se trezeşte la Ortodoxie. Mai mult ca oricând este esenţial să avem “duh” drept şi materialele necesare. Îmi pare rău să aud că L. e într-un dezacord profund cu poziţia noastră “ecumenică”. Dar fiindcă este poziţia episcopilor noştri, cred că unora li se înfăţişează ca un dezastru. Să ne păzească Dumnezeu!
În ultima vreme am primit semne bune, care indică faptul că “a patra generaţie” a ruşilor din Diaspora a manifestat un interes duhovnicesc – acum în limba engleză. Misiunea noastră se îndreaptă către ei şi către acei
257
convertiţi care vor fi credincioşi.
Noaptea trecută am avut un vis. L-am văzut pe Vlădica Averchie (de ziua numelui!) tămâind pe un câmp superb plin de iarbă, aflat cumva pe un loc mai înalt. Prin preajmă era un diacon pregătit să-i slujească în permanenţă, dar nu ştia ce cuvinte trebuia să rostească, drept pentru care am îndrăznit să cânt ceva, o cântare mai deosebită: “Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăşmaşii lui. Aliluia!” Nu eram sigur dacă urmam Tipicul, deoarece mi se părea că era altă slujbă. Părintele Herman sugerează că e vorba de o slujbă a învierii din Rusia – respectiv de o aniversare a eliberării Rusiei de polonezi! Oricum, a fost o mângâiere!
A început din nou să plouă. În ultimele zece zile am avut patru inci la barometru. Şi puţină zăpadă.
Noi suntem bine şi luptăm. Roagă-te pentru noi.
1/14 Noiembrie 1976
Nădăjduiesc că scrisoarea mea te găseşte cu bine şi cu dispoziţie bună. Ne luptăm ca de obicei, şi după neaşteptatele dar obişnuitele probleme de tipar, am mai înaintat puţin cu munca la Calendar. Cu voia lui Dumnezeu, anul viitor îl vom termina prin imprimare offset!
Suntem aproape de sfârşitul unui an pe care l-am început cu teamă. Ne simţim “mai bătrâni, dar mai înţelepţi”. Problemele bisericeşti par să se rezolve de la sine mai repede decât ne-am fi aşteptat. Atitudinea părintelui Pantelimon nu va prevala în Biserică. Rămâne de văzut cum va avea de gând să accepte această situaţie.
Aceasta ne va da o libertate mai mare pentru a face
258
faţă problemelor vremii. Ceea ce ne dorim mai mult e ca în Biserica noastră să nu existe “tabere” sau chiar o schismă în toată regula. Şi să dea Dumnezeu ca diferitele semne de imaturitate venite din aripa convertită să fie doar nişte dureri ale creşterii. Cred că a venit vremea să ne lărgim sfera de activitate.
Viitorul nu ne nelinişteşte, iar de părintele Pantelimon nu ne facem griji (ne-a trimis de curând nişte rânduri împăciuitoare, scrise de mâna sa – o raritate). Sperăm că nu a fost împins spre o poziţie extremă de către opinia publică din jurul lui. Noi chiar ne-am resemnat, recunoscându-ne incapacitatea fizică de a tipări mulţimea de materiale pe care le-am dori, şi suntem fatalişti în privinţa iernii plină de zăpadă care tot încearcă să vină. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
16/29 Noiembrie 1976
Am avut aşa de mulţi vizitatori în ultima săptămână încât încă suntem ameţiţi. Dar partea cea mai luminoasă a săptămânii a fost C.B. şi prietenul ei. Am acceptat mai mult sau mai puţin diagnosticul pus de L., conform căruia ea era efectiv aproape “pierdută în tabăra protestanţilor”, aşa că am fost luaţi complet pe nepregătite pentru adevăr. E extraordinară! E plină de viaţă, e nemulţumită de “corectitudine”, vrea să se dăruiască în întregime lui Dumnezeu – dar nu e în stare să se potrivească “obişnuitelor” situaţii ortodoxe de astăzi. S-a încurcat cu un grup protestant, pe de-o parte din pricina confuziei de tinereţe şi, pe de altă parte din pricina nemulţumirii faţă de Ortodoxia căldicică pe care a văzut-o. A vizitat Seattle [părintele Nichita şi parohia lui] (unde i s-
259
a spus că va găsi o adevărată şi plină de viaţă comunitate ortodoxă), găsindu-l pe părintele Nichita la fel de nesatisfăcut de “litera legii”. Are mult de învăţat despre ceea ce se întâmplă în exterior, dar inima ei e profund ortodoxă. Acum e doar o chestiune de găsire a unui loc în care să dea rod. Ea şi prietenul ei începeau să se tulbure din ce în ce mai mult din cauza amestecului cu protestanţii.
S-a putea să-ţi facă o vizită înainte să plece în următoarele câteva săptămâni şi trebuie să faci toate eforturile pentru a-i încuraja să facă aşa [vizita] dacă tot iau legătura cu tine. Pentru noi, ei par să fie o altă dovadă că se ridică o “nouă generaţie” de ortodocşi. E limpede că C. a depăşit fascinaţia pe care o avea faţă de activităţile protestante, fiind conştientă că în Ortodoxie există ceva mai adânc, numai să poată ajunge acolo. Roagă-te pentru ei.
Evenimentele se desfăşurau rapid şi neaşteptat. Părintele Herman a fost hirotonit preot, iar părintele Serafim diacon. Deşi părintele Herman a fost hirotonit la schit, de sărbătoarea Sfântului Herman din Alaska (12/25 decembrie 1976), pentru hirotonirea întru diacon, părintele Serafim a fost nevoie să meargă la Catedrala din San Francisco. Îmi amintesc cum îmi spunea cât de mult se sfia şi cât de nelalocul lui se simţea, înconjurat de toată “pompa şi ceremoniile” de la Catedrală. În timpul celor cinci ore de mers până la schit ne-am pomenit cu nesigurul nostru camion mergând în zig-zag; l-a oprit un poliţist şi l-a supus pe părinte unui test al cumpătării! Acest fapt, observă gânditor părintele Serafim, era într-un fel foarte potrivit: însemna că diavolul încerca să fie „chit”.
În sensul cel mai deplin, aceste hirotonii au însemnat pentru părinţi şi schit sfârşitul unui “timp de aur”.
260
Sfârşitul unor şase ani de linişte şi pace relativă şi de calm exterior izvorât din adâncimea pădurii. De acum înainte vor fi din ce în ce mai mulţi vizitatori şi pelerini, mai mulţi candidaţi la călugărie şi mult mai multe probleme. Ele au marcat şi începutul unor remarcabile noi activităţi: crearea unor misiuni pe tot întinsul diocezei, din ce în ce mai multe activităţii scriitoriceşti şi editoriale, prelegeri, seminarii şi aşa mai departe.
De la bun început părintele Serafim a fost puţin neliniştit. El şi părintele Herman nu au căutat niciodată şi nici nu au dorit să ocupe vreun loc în cler. (Arhiepiscopul Averchie le ceruse de mai multe ori acest lucru, dar a fost refuzat.)
Lipsa acută de preoţi le-a insuflat părinţilor o oarecare teamă ca nu cumva să fie nevoiţi să facă o muncă obişnuită de parohie – care ar fi însemnat sfârşitul vieţii de la schit şi a tuturor viselor şi speranţelor lor. Pe de altă parte, acum că erau hirotoniţi, cum puteau să ţină pentru ei acest dar? Şi-au dat seama că şi-au luat responsabilitatea de a face un fel de lucrare misionară activă. Acest gând se lega de ceea ce părintele Serafim sesizase mai înainte, şi anume că Dumnezeu îi chema să fie “mai vizibili”. Oricum ar fi, viaţa de schit, aşa cum o trăiseră ei, se schimbase acum; “lumea” venise în “pustie”, aşa cum nu o dată îmi spusese părintele Serafim, şi oricât de binecuvântaţi sau de roditori au fost anii ce au urmat, nimic nu va mai fi din nou în acelaşi fel.
261
[1977]
Teofania, 1977
Noi suntem bine şi luptăm, copleşiţi de harul dumnezeiesc pe care îl simţim foarte tare cum ne pregăteşte pentru vremurile grele care vor veni peste noi. Cu toţii trebuie să sporim tot mai mult în rugăciune.
Şi dacă încercările anului 1976 au fost trăite până la capăt, supravieţuind cu toţii, nu ne putem gândi decât la cum să facem din anul ce vine un an cu multe realizări editoriale. Roagă-te pentru noi.
Am făcut jeep-ul să meargă, ne poate duce prin toate zăpezile, fie la deal sau la vale, deşi zăpada se topeşte din ce în ce mai mult.
28 Ianuarie/10 Februarie 1977
Îmi pare rău că mă lungesc atât de mult la scris. Ni se pare că aceste ultime săptămâni şi luni au fost mai ocupate ca niciodată.
Orthodox Word pe iulie/august [1976] este aproape terminat! Ne simţim ca şi cum am trage printr-o mlaştină o povară imensă, dar avem nădejde că noile numere se vor succeda mai repede de acum încolo.
Târnosirea Catedralei din San Francisco pare să fi fost destul de triumfătoare. S-a întâmplat că nu ne-a mai mers camionul, iar noi ne-am îmbolnăvit, aşa că am rămas
262
în pustietatea noastră – şi cred că am fost singurii din afara oraşului San Francisco care am săvârşit Liturghia! Episcopul Nicandru din Brazilia ne-a făcut o surprinzătoare vizită înaintea plecării sale spre casă, impresionându-ne în mod plăcut – simplu şi smerit, şi cu totul fără prefăcătorii sau politică.
Viaţa noastră a revenit mai mult sau mai puţin la normal şi desigur că acum avem parte şi de deosebita mângâiere a Dumnezeieştii Liturghii, care cu adevărat este cerul pe pământ, ce te face să uiţi de toate celelalte.
Ţi-ar plăcea să începem o serie de articole despre Teofan Zăvorâtul şi mesajul său pentru zilele noastre?
4/17 Februarie 1977
Ne apropiem de Post pregătiţi într-o oarecare măsură pentru luptele ce ne aşteptă şi mai ales pentru efortul de răspândire al cuvântului Ortodoxiei către mulţimea dispusă să-l asculte. Am trăit până la capăt o întreagă aventură cu părintele Pantelimon şi influenţa lui asupra Bisericii noastre şi credem că am descoperit răspunsurile la problemele pe care el le-a ridicat. După ce de curând am ascultat relatarea unui vizitator despre modul cum e privit părintele Pantelimon în Biserica noastră (de către ruşi şi din ce în ce mai mulţi convertiţi), un gând ne-a spus că în final va trebui să-l apărăm, de dragul unor fapte bune care îl reprezintă, care sunt în pericol de a fi ignorate din cauza politicii lui. Desigur că rămâne de văzut dacă ne va lăsa să-l apărăm, sau dacă se va mulţumi chiar cu rămânerea în Biserica noastră ca unul care nu o să ne mai stabilească “tonul” nici măcar în engleză. Dar noi nu ne tulburăm din cauza acestor lucruri, ci suntem doar nerăbdători să
263
publicăm în anul ce vine tot ce avem în plan.
A Doua Sâmbătă a Postului, 1977
Cercetările noastre în cazul Fericitului Augustin [atacat în repetate rânduri de adepţii părintelui Pantelimon prin mijloace scrise] continuă şi acum. Dintre izvoarele ortodoxe nu găsim nici unul care să-l excludă din rândul Părinţilor sau Sfinţilor! Mă aşteptam ca măcar ucenicul Sfântului Ioan Cassian, Sfântul Faust din Rhegium, să folosească cuvinte aspre împotriva lui, dar chiar dacă nu e de acord cu el, îl numeşte totuşi beatissimus pontifex Augustinus!136
A Cincea Sâmbătă din Post, 1977
Zăpada se topeşte (săptămâna aceasta s-a mai îngroşat cu cinci inci [aprox. 15 cm], după ce mai înainte erau 8 inci şi ceva) şi drumul este acum în stare bună. Vom face Liturghie în Sâmbăta lui Lazăr în jurul orei 8 a.m.
Am tipărit în final noul Orthodox Word, cu excepţia coperţii. Va mai trebui ca până la sfârşitul săptămânii să-l pregătim pentru poştă. Dar vai, unii vor găsi în el lucruri controversate. Însă eu unul nu simt nici o nelinişte, sunt împăcat cu tot ceea ce am scris.
Chiar atunci, Episcopul Nectarie se hotărâse să-l hirotonească preot şi alesese duminica potrivită când putea veni la schit. Alături de mulţi alţii, am venit şi eu
136 Augustin - cel mai fericit episcop!
264
pentru această zi mare.
6/19 Aprilie 1977
Vlădica Nectarie nu ne-a spus la ce oră va veni duminică, dar ne-a spus să facem Utrenia de dimineaţă ca să poată ajunge la momentul oportun. Probabil că ora 8 a.m. va fi potrivită.
O nouă cultură de novici-candidaţi a început să se intereseze de slujbă, drept care am început cu toate forţele procesiunea preliminară – curăţenia locului. Prin harul lui Dumnezeu am fost scutiţi de necazuri şi chiar de un adevărat scandal când doi asemenea candidaţi nu au reuşit să apară în staţia Redding Greyhound. În câteva zile am primit o scrisoare semi-incoerentă şi violentă despre faptul de neiertat că i-am neglijat, prin care i-am făcut să aştepte nouă zile într-un Hotel din Redding (oare nu s-au gândit şi ei să ne trimită o scrisoare sau o telegramă?), cerând acum să-i despăgubim pentru cheltuielile de călătorie şi hotel! Nu ne putem închipui când au venit şi în ce oraş.
E clar că toate acestea s-au întâmplat pentru a ne aduce puţină cumpătare şi pentru a ne aminti să ne concentrăm eforturile către cei cu oarecare disponibilitate pentru a se nevoi spre mântuirea lor. În asemenea condiţii nu ne mai putem gândi prea mult la viitor, ci mai mult asupra supravieţuirii duhovniceşti de pe-o zi pe alta! Există astăzi şi tineri mai serioşi, dar ei sunt o minoritate neînsemnată.
În ciuda oricărui fapt, rămânem “pesimişti optimişti”.
Roagă-te pentru noi, şi în special pentru mine,
265
duminică.
În acea duminică, ziua hirotonirii părintelui Serafim întru preoţie, Episcopul Nectarie m-a tuns şi pe mine ca citeţ. Pentru mine a fost o bucurie duhovnicească neaşteptată – să fiu astfel “legat” de părintele Serafim în aceeaşi Liturghie. Chiar înainte de începerea slujbelor din ziua respectivă (era o frumoasă lumină care acoperea zăpada de pe vârful muntelui şi din jurul schitului, ca un simbol al purităţii şi al harului lui Dumnezeu) l-am întrebat pe părintele Serafim cum simţea hirotonia, iar el a răspuns încet: “Plin de pace”.
27 Aprilie/18 Mai 1977
Iartă-mă că-ţi răspund aşa târziu. Încerc să continui tradiţia slujirii Liturghiei timp de patruzeci de zile după hirotonie – şi nu e uşor! Oare Vlădica Ioan cum săvârşit-o zilnic pentru o viaţă întreagă?!
V.W. ne-a înapoiat manuscrisul cu evoluţia, adăugându-i nişte comentarii. A fost foarte critic (pentru care s-a şi scuzat, temându-se ca nu cumva să pară prea aspru), dar cred că în esenţă are dreptate când spune că abordarea noastră este încă destul de stângace şi prea dezvoltată, fapt care-i va face pe unii să renunţe de la început să o citească. Spre surprinderea mea, deşi el este pro-evoluţie, rămâne deschis către o paradigmă diferită, numai dacă i se dă un sens ştiinţific, fiind foarte interesat de Societatea pentru Cercetări Creaţioniste. Spunea că una dintre slăbiciunile articolului nostru era aceea că nu cita din surse ştiinţifice anti-evoluţioniste.
Toate acestea implică mult mai multă muncă înainte de a ieşi ceva demn de a fi publicat, dar într-un fel sunt
266
uşurat să văd că acum anti-evoluţionismul ştiinţific circulă nestingherit şi ne putem folosi şi noi, chiar dacă într-o măsură mai mică, concentrându-ne mai mult pe texte patristice, care se potrivesc aproape în totalitate cu modelul “creaţionist”. Ar fi bine dacă am găsi o oră în această duminică pentru a discuta aceste lucruri – cred că nu aş avea timp să stau acum singur şi să cuget la acest subiect!
Vorbind recent cu P.Q., am simţit o ciudată şi profundă goliciune înlăuntrul lui. Îşi bate capul cu probleme de “precizie” în canoane, dar în adâncul lui nu-i pasă de ele. De cât de multă inimă are nevoie Ortodoxia americană şi de cât de puţină minte! Dar nu pot da vreo altă rezolvare decât rugăciune stăruitoare şi o educaţie elementară după izvoarele ortodoxe.
Deoarece pe proprietatea noastră aveam doar o mică capelă unde ţineam slujbele citirilor, am început să primim critici – chiar şi de la unii convertiţi – pentru că nu parcurgeam mai des şapte sute de mile dus-întors până la o parohie. Unii au crezut chiar că deveneam Credincioşi Vechi.
Miercurea Luminată, 1977
Suntem încredinţaţi că ai avut un Paşte fericit. Al nostru a fost foarte frumos, dar foarte aglomerat. La Liturghia Pascală s-au împărtăşit cincisprezece persoane!
Despre [criticile împotriva ta şi a slujbelor citirilor] – fac parte din viaţa obişnuită a naturii noastre căzute, pătimaşe. Poate exista şi o parte pozitivă, dacă îţi aminteşte cât de uşor se ridică ispitele, făcându-te mai prevăzător şi cumpătat – fără să te îngrijeşti de ce fac alţii!
267
Dar în legătură cu pericolul de a fi “în afara comunităţii ortodoxe” – e pură închipuire!
5/18 Iulie 1977
Avem apă! Sonda a intrat mai adânc decât plănuisem (160 de picioare137), dar pare o sursă bună. Pompagiul va instala pompele până miercuri, punând şi un bazin – întreaga lucrare va costa aproape exact suma pe care enoriaşii din San Francisco au colectat-o. E evident un dar de la Vlădica Ioan! Lucrătorii noştri de vară muncesc din greu, iar în această vară avem mai multe proiecte mari pe rol.
10/23 Iulie 1997
Apropo, slujba Sfântului Grigorie al Nyssei este cu siguranţă plină de laude exagerate la adresa lui - când un Părinte are un duh ortodox, greşelile lui sunt trecute în întregime cu vederea138.
1977, în ciuda altor obligaţii care ni s-au impus până acum, cred că va fi marele nostru an editorial, mai ales în limba engleză.
Noi suntem bine sănătoşi, digerând toate
137 1 picior = 30,5 cm [n. tr.]
138 Se referea la învăţătura greşită a Sfântului Grigorie despre mântuirea universală - apocatastaza. Părintele Serafim făcea o discretă comparaţie cu Fericitul Augustin, care la rândul lui învăţase greşit despre unele subiecte şi care primea acum insulte repetate din partea cercului părintelui Pantelimon.
268
experienţele avute în ultimele săptămâni şi luni. Doar o concluzie: ÎNDRĂZNEŞTE, ACŢIONEAZĂ, TIPĂREŞTE!
Ştiai că la scurt timp după hirotonirea noastră am primit o cerere de informaţii despre intrarea în Biserica Ortodoxă de la cineva din Forest Glen (o mică localitate la patruzeci de mile vest de noi)!? Ce urmare!
3/16 Septembrie 1977
Am inclus articolele pentru noul Nikodemos. Toate foarte bune. Dar ia aminte – dacă chiar vrei să-l aperi pe Augustin (şi o faci destul de potrivit şi echilibrat) s-ar putea să pari ridicol. Dacă e aşa, articolul nostru va veni ca un fel de răspuns pentru ei. Dacă eşti gata de vreun posibil atac, atunci continuă.
Roagă-te pentru noi. Lucrătorii noştri de vară au plecat, iar până la începerea iernii e multă treabă de făcut.
30 Octombrie/12 Noiembrie 1977
Şi zi aşa, ai auzit de la părintele Lev Puhalo!139 Nu-l lăsa să te tulbure. De acum încolo vor veni tot mai multe atacuri din direcţia aceasta, dar noi stăm pe o tradiţie a
139 Un adept şi un apologet al părintelui Pantelimon. El a lansat un atac violent la adresa unei menţiuni pe care o făcusem în Nikodemos despre Arhiepiscopul Teofan al Poltavei, prin care mi-a “interzis” să-l mai pomenesc vreodată. Lev Puhalo a fost caterisit de către Sinod în 1981, după care a părăsit Biserica Diasporei…
269
Părinţilor veche de veacuri, putând da un răspuns împotriva acestei “râvne” fără rost.
Recitesc articolul meu [despre starea monahismului ortodox din America]. Nu pot decât să cred că este necesar ca aceste lucruri să fie spuse acum, şi dacă acesta va fi să fie “paiul” care va aprinde şi mai mult controversa [cu Bostonul], făcând-o cunoscută lumii, atunci fie ce-o fi.
Ne aşteptăm acum la o încercare conjugată de a demonstra că noi, împreună cu cei care gândesc ca noi, suntem sub “influenţă apuseană” sau chiar “protestantă”, că preferăm “evlavia şi Evanghelia” şi nu viaţa monahală, etc. Roagă-te stăruitor pentru noi. Trebuie ca la toate acestea să dăm un răspuns echilibrat, răbdător, dar care trebuie făcut public, astfel încât momentul final în care grecii vor ceda (ei acum exclud orice scăpare printr-un artificiu) nu va veni ca o mare surpriză, iar explicaţia va fi clară.
1/14 Noiembrie 1977
Am inclus prima casetă cu Episcopul Teofan Zăvorâtul140. Include o scurtă viaţă a Arhiepiscopului Averchie, iar apoi începutul articolului său despre Episcopul Teofan ca profet al poporului rus. Ultima parte o poţi adapta pentru un public în general ortodox şi folosi ca pe o introducere la învăţătura specifică a Episcopului Teofan despre viaţa duhovnicească, care va urma pe celelalte casete.
Dumnezeu să binecuvânteze această osteneală.
140 Materialul pe care părintele Serafim îl traducea pentru mine din rusă.
270
Vlădica Averchie îl consideră pe Episcopul Teofan ca pe o piatră de încercare a Ortodoxiei zilelor noastre – cu toate că nici “pe ceilalţi nu-i leapădă”! – vrând să arate doar cât este de important.
3/16 Noiembrie 1977
Scrisoarea de la părintele Lev este asemănătoare ultimei lui scrisori către noi, deşi e mult mai detaliată. Nu voi răspunde la ea. Omul este foarte bolnav şi indiferent de ceea ce îi spui va răspunde într-un mod bolnăvicios.
Dar ceea ce e mai important – nu el e cel ce a construit toate acele idei! Într-o oarecare măsură (chiar dacă într-un mod puţin nebunesc) el reflectă părerea de “grup” [a adepţilor părintelui Pantelimon]. Dacă aş fi primit scrisoarea, aş fi fost tentat să trimit o copie părintelui Nichita (care-l susţine cu tărie), întrebându-l următoarele: “Crezi că e normal? Mie mi se pare că el e pe cale de-a înnebuni de tot! Ai putea oare să-l convingi să nu mai trimită scrisori de felul acesta?” Probabil că dacă oameni ca părintele Nichita ar fi văzut în ce mod se răspândesc ideile “grupului” prin cineva ca părintele L. s-ar fi oprit şi s-ar fi gândit puţin. Dar vai, mi-e teamă că părintele Nichita n-o să-şi dea seama că scrisoarea are ceva nefiresc.
Desigur că acolo sunt şi nişte jumătăţi de adevăr. Este de asemenea foarte adevărat că unii episcopi (respectiv părintele George Grabbe [Episcopul Grigorie de mai târziu]) vor spune că Episcopul Teofan al Poltavei era “nebun”, dar ei nu au nici un fel de temei solid pentru a-şi
271
susţine afirmaţiile – el nu era “la modă” şi de aceea a părăsit societatea bisericească într-un mod ciudat, pe care mulţi nu-l vor înţelege niciodată.141
Răspunsul la toate acestea se găseşte în toată activităţile noastre misionar-editoriale. Am primit mai multe răspunsuri noi la articolul nostru despre monahism, mai exact de la călugări care fac parte din cele trei “categorii” [ale monahismului american] pe care le-am enumerat.142 Toţi găsesc că articolul reflectă realitatea, părând că au înţeles unde vrem să batem. Poate că doar câţiva îl vor găsi iritant pentru încercarea de dinamitare a mitului Boston, dar poate că va fi de vreun folos de îndată ce va dispărea şocul.
Între timp, noul Orthodox Word se apropie de sfârşit, iar “bomba” Metropolitană Chiril va exploda în curând143, dar cred că aici noi oferim o soluţie de natură să-i ţină pe mulţi departe de a cădea iremediabil în teribila anarhie jurisdicţională care va veni.
141 Ascet sever, om al rugăciunii şi specialist în patrologie, Arhiepiscopul Teofan (1879-1940) a fost părintele duhovnic al Familiei Regale din Rusia. Acest fapt, ca şi opoziţia sa fermă faţă de toate formele de modernism, l-au făcut să fie neagreat în cercurile liberale; în 1920 a fost mutat în Crimeea. Părăsind Rusia în 1920, a ocupat o poziţie activă în Sinoadele Bisericii Ortodoxe ruse din Diaspora, dar, mâhnit de tulburările din Biserică, s-a retras treptat din lume, petrecându-şi anii ce i-au mai rămas în retragere, trăind în nişte peşteri din Franţa, unde a şi murit.
142 “Monahismul ortodox de astăzi” în The Orthodox Word, Mai/Iunie 1977.
143 Este o analiză superbă a scrisorilor primului episcop al Bisericii din Catacombe de sub jugul Sovietic, tipărit ulterior în Sfinţii ruşi ai Bisericii din Catacombe, Platina, 1982.
272
16/29 Noiembrie 1977
A nins pe noi o săptămână întreagă (19 inci), cea mai mare zăpadă pe care am avut-o vreodată), dar acum s-a mai muiat, rămânând doar puţină pe alocuri. Ne-am apucat în sfârşit să pregătim Calendarul pentru anul viitor.
Despre cele două femei laice care locuiesc prin preajmă [Mary Mansur şi prietena ei]: pentru ele, timpul acesta a fost unul foarte potrivit pentru a se lepăda de dominaţia spirituală şi psihologică a Protestantismului evanghelic şi a trece în duhul Ortodoxiei, având ocazia de a primi des Sânta Împărtăşanie. Vlădica Antonie chiar le-a dat binecuvântarea să mai stea între protestanţi144, numai dacă ar putea face acest lucru pe răspunderea lor, dar aceasta e o recunoaştere a faptului că noi, ortodocşii, nu ştim să ne folosim de o astfel de râvnă! Până acum nu vedem cum ar putea urma un pas mai departe, dar cred că va veni firesc, în curând. Acum ele îşi pun deoparte pentru o vreme vigoarea duhovnicească. Roagă-te ca Dumnezeu să le arate o cale spre o activitate ortodoxă plină de roade – de care avem aşa de mare nevoie în Biserică.
Pe lângă aceştia, am mai fost vizitaţi de aproape cincisprezece inşi protestanţi [din primul lor grup], incluzând mai mulţi dintre “bătrâni”. Nu ştiu ce poate
144 Nu este spus foarte exact. În toamna anului 1973, după ce vizitase o comunitate creştină la nord de San Francisco, Mary îl întrebase pe Arhiepiscopul Antonie dacă era bine să se întoarcă şi să trăiască acolo pentru o vreme. Era în ajunul prăznuirii Sfântului Ioan de Kronstadt; Arhiepiscopul a sfătuit-o să se roage pentru acest lucru la Priveghere şi la Liturghia din ziua următoare. “Şi dacă încă vrei să pleci, poţi pleca”. Şi a plecat. În comunitate s-a împrietenit cu o tânără care ulterior a devenit ortodoxă. Au fost împreună să viziteze Platina – zăbovind puţin şi acolo.
273
însemna acest lucru. Unii dintre ei au multe din ideile creştine sănătoase, iar noi am dori din tot sufletul să le putem oferi Creştinismul integral, Ortodoxia - dar până acum nu am reuşit decât să semănăm seminţe.
Duminică, C. s-a spovedit şi s-a împărtăşit pentru prima dată după zece ani şi ceva. În câteva zile se va întoarce în lume, dar în ianuarie s-ar putea să se întoarcă la noi. Roagă-te pentru el. Este foarte naiv, şi de aceea s-ar putea uşor sminti. Răceala ne ia pe fiecare la rând, dar acum numai D. este într-o stare mai rea.
21 Noiembrie/4 Decembrie 1977
Un răspuns scurt145: deja grecii [din Boston] l-au pus sub semnul întrebării pe “Constantin XII” al nostru, iar noi l-am consultat pe Arhiepiscopul Averchie asupra problemei. S-au făcut cercetări care au dat la iveală faptul el se găseşte în cele mai bune izvoare ruseşti; Vlădica Averchie a spus că în nici un caz nu trebuie renunţat la acest nume. Dacă Sinodul de la Constantinopol din 1451, care a respins Uniatismul, are vreo valoare istorică, cu siguranţă că nu poate fi considerat uniat; romano-catolicii neagă [că a fost uniat Constantin], iar aici izvoarele nu ne spun mare lucru. De fapt, acest Sinod este pomenit într-una din Vieţile Sfinţilor pe care le-am primit din Boston cu ani în urmă (cred e vorba de viaţa Sfântului Nifon).
145 O nouă scrisoare de la părintele Lev Puhalo atacă pomenirea împăratului bizantin - Sfântul Constantin XII, în Caledarul Sfântului Herman, acuzându-i şi pe părinţii Herman şi Serafim de amestec în viaţa bisericească din Alaska.
274
E interesant că Photius Kontoglou146 a pictat o icoană a lui cu aureolă, pe care părintele Pantelimon o respinge, zicând că e făcută “pentru uniaţi” – ceea ce mi se pare un pic ciudat [deoarece uniaţii nu-l revendică pe Constantin]. Nu vedem nici un motiv de neîncredere în izvoarele ruseşti care, chiar dacă ar fi avut această problemă în faţă, s-ar fi situat pe o poziţie anti-latină.
Cred că într-o zi sau două voi fi terminat şi a doua casetă despre Sfântul Teofan Zăvorâtul. Aceasta va umple două secţiuni: una despre analiza Ortodoxiei ruseşti din zilele lui – pierderea miresmei, pregătirea pentru revoluţie; şi alta despre ceea ce găseşte el ca fiind cauza: triumful duhului acestei lumi în societate. El dă o definiţie clasică a duhului lumii, care ar merita o secţiune întreagă numai pentru ea. Toate acestea sunt o bună introducere la viaţa din zilele noastre, care s-a pregătit pentru furtuna profeţită de el. Iar apoi, următoarele tale secţiuni ar trebui să vină cu un răspuns: ce este viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi. De o mare valoare pentru zilele noastre!
Cred că mesajul părintelui Lev către noi este un avertisment pentru a fi cumpătaţi! Într-adevăr, este destul de dezechilibrat, având un teribil sentiment de nesiguranţă care revendică “biruinţe” ieftine asupra celorlalţi pentru a se justifica pe sine. Cred că el este tipul din care sunt făcuţi impostorii clasici.
Nu ne putem închipui cum se referă la Alaska ca la o proprietate personală. Implicarea Bisericii noastre în Alaska nu pare să fi dat roade deloc, iar noi trebuie să ne resemnăm, lăsând-o pe seama Mitropoliei [astăzi OCA] – departe de a înfiinţa cumva acolo o a treia (!) dioceză!
146 Cel mai mare iconograf al Greciei moderne şi un teolog strălucit († 1965).
275
Răceala e trecută, iar acum lucrăm de zor la Calendar – lung de opt pagini. Vremea s-a răcit şi pe viitor aşteptăm multă zăpadă, dar acum drumul nostru e bun şi uscat.
7/20 Decembrie 1977
Doar o notă despre vreme.147 Drumul este acoperit cu aproape opt inci [în jur de 20 de cm] de zăpadă. Dacă ai lanţuri, vei putea ajunge până la jumătatea drumului. Dar se pare că până diseară zăpada se va îngroşa. Nu ştiu dacă vom mai ieşi până duminică.
Părintele Herman s-a dus în Alameda să slujească la hramul Vlădicăi Nectarie148, la două zile după aceea eu am fost la ziua lui onomastică. În ambele zile am avut priveghere de toată noaptea, cu Liturghie după miezul nopţii. Vlădica a reuşit să slujească cu noi Liturghia, dar întreaga priveghere îi era peste puteri.149
Ne-am bucura să te vedem duminică, dar va trebui să lupţi pentru a veni! Vlădica Antonie doreşte să vină, dar cred că zăpada îl va împiedica.
147 Speram să venim la ei de hramul schitului, pe 25 decembrie, Ziua Sfântului Herman.
148 Hramul Icoanei Kursk a Maicii lui Dumnezeu (27 noiembrie/10 decembrie), căruia îi este consacrată capela Episcopului Nectarie în Alemada.
149 În acea vreme, sănătatea Episcopului Nectarie se năruia din zi în zi.
276
[1978]
8/21 Februarie 1978
Ne-am revenit după week-end şi am isprăvit cu camionul. După câteva aventuri, am lăsat libere cele patru cauciucuri şi am împins camionul în josul drumului, loc în care omul de la fiare vechi ne-a dat cincizeci de dolari pe el – şi până la sfârşitul celor opt zile de dinaintea înmatriculării va trebui să fie recondiţionat!
Sfântul Alexie, Omul lui Dumnezeu, 1978
Felicitări din nou de ziua onomastică; am cântat “La mulţi ani” pentru tine.
Roagă-te pentru noi. Diavolul, mai ales acum când vremurile sunt rele şi chiar fraţii tăi întru credinţă par cumva fără inimă, vrea să ne ispitească a gândi: “la ce bun?”. Tocmai am primit o scrisoare de la părintele Y. prin care ne explică în detaliu prelest-ul [înşelarea] în care ne aflăm, înşelare ce se vede în principal prin aceea că îl păstrăm în Calendar pe Fericitul Augustin, părăsind religia pentru “un fanatism de dreapta”. Dumnezeule mare, ce-o mai urma după?
Primisem un telefon din Medford, Oregon – situat la aproape nouăzeci de mile nord de locuinţa mea din Etna, California – de la un grup de ruşi, greci şi sârbi care
277
voiesc să formeze o parohie ortodoxă (în acea vreme nu exista nici una care să aparţină de vreo jurisdicţie la sud de Eugene, Oregon). Am trimis părinţilor acest mesaj, care au aranjat o întâlnire cu familiile organizatoare din Medford.
Joia din Săptămâna Patimilor, 1978
Întâlnirea [cu oamenii din Medford] a mers bine şi cred că în curând vom avea acolo o parohie (cu tine ca preot! – s-au bucurat nespus de perspective, deoarece noi, fireşte, eram puţin prea monahali pentru ei). Aceasta pare să fie chemarea lui Dumnezeu către tine – dar să nu te înfricoşezi de ea. Fireşte că va fi o smerită misiune parohială şi nimic mai mult.
Dumnezeu să te ajute să-ţi termini cu bine Postul. În tot ce se întâmplă, este clar că Dumnezeu Îşi arată mila şi providenţa Sa către smeritele noastre eforturi misionare.
1/14 Iunie 1978
Arhiepiscopul Ilarion ne-a făcut o frumoasă vizită.150 Este foarte echilibrat, fiind în duhul nostru rusesc – un viitor Vlădica Lavru. Esenţialmente vedem lucrurile la fel, doar că, mi se pare mie, nu priveşte în profunzime la “problema noastră grecească” şi se concentrează mai mult către organizarea Bisericii. Pe viitor nu cred că va fi un foarte bun punct de sprijin. Sper să-l poţi întâlni cândva şi să vorbeşti cu el.
150 În prezent Arhiepiscopul Australiei.
278
30 Iunie/13 Iulie 1978
Am petrecut o Cincizecime frumosă, iar pe la sfârşitul zilei, am avut de furcă cu un şarpe cu clopoţei în mijlocul terenului mănăstirii (felul diavolului de a protesta!).
Despre descurajarea în care te aflai – sper că a trecut. Dacă nu, încearcă te rog să-ţi dai seama de faptul că toată această lucrare creştină are loc la nivel local – chiar acum şi aici, între mine şi Dumnezeu şi cei din jurul meu. Dacă e posibil mai mult – la nivel bisericesc general – e ceva ce se adaugă la lucrul de bază. Având în vedere vremurile de acum, eu însumi sunt surprins de câte lucruri putem face. Să te inspiri de la cei ca Sfântul Nectarie şi Vlădica Ioan al nostru, care adesea au fost prigoniţi “la nivel bisericesc general”, dar care nu au încetat să fie rodnici.
22 Septembrie/5 Octombrie 1978
Toată lumea s-a întors în siguranţă, totodată am o presimţire bună despre misiunea Medford,151 iar grijile mele legate de ea au dispărut. Desigur că nu trebuie să te încrezi în presimţiri, dar cred că trebuie să dăm ce putem, fiind liniştiţi şi încrezători că Dumnezeu va aduce roade din ea.
Auzim din ce în ce mai multe despre duhul “îngustimii” din Muntele Athos şi cred că în zilele Sfântului Paisie era la fel – probabil un motiv pentru care
151 Părintele Serafim slujise Liturghia în parohia misionară Medford.
279
a plecat! Dumnezeu să ne ajute pe toţi să împărtăşim tot mai mult din adâncimea şi respiraţia adevăratei Ortodoxii.
Nedatată
L-am văzut marţi pe F.152 şi i-am spus că nimeni nu şi-a răcit dragostea faţă de el, dar că aşteptăm cu toţii să se schimbe într-un final, urmând chemarea pe care i-a făcut-o Dumnezeu. El a încuviinţat tot ce i-am spus, incluzând necesitatea renunţării la obiceiul îndreptăţirii de sine şi al abţinerii de la alcool, cel puţin de dragul celor ce au suferit cu şi pentru el. Spunea că nu a mai băut nimic de când părintele Herman l-a prins cu băutura.
Impresia mea generală e următoarea: obiceiul lui de a se îndreptăţi şi răsfăţa pe sine este atât de complicat încât, omeneşte, cazul lui e aproape fără speranţe. Dar există Dumnezeu. Ar trebui să continuăm să ne ocupăm cumva de el, ajutându-l - şi să stăruim cu toată puterea la îndreptarea lui, lucrând în permanenţă cu el.
Se cuvine apoi ca restul să vină de la el. Ai făcut ce-ai putut. Nu te chinui mai mult cu el. Cred că întreaga sarcină ţi-a fost dată de Dumnezeu pentru a-ţi da seama de cât de adânc este imprimat păcatul în om şi cât de încăpăţânată e voinţa şi rezistenţa omului faţă de îndreptările vieţii, chiar şi în cazul convertiţilor sinceri. Noi, cei ce voim să ajutăm, trebuie să face cât putem de mult – apoi însăşi persoana în cauză trebuie să lucreze. E
152 F. era un convertit din Estul îndepărtat, luptând cu un background de alcoolic şi homosexual, care venise la noi în California într-un efort de a se îndrepta, dar, cu toate acestea, continua să aibă probleme uriaşe.
280
important ca tu să-ţi găseşti liniştea conştiinţei că ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri, iar restul este lucrarea lui Dumnezeu – şi voinţa liberă a lui F.
6/19 Octombrie 1978
Un cuvânt despre F. – care ar trebui să se fi întors înapoi în Etna înainte de această scrisoare.
Vizita lui la noi a fost liniştită şi lipsită de evenimente nedorite. Nu am cerut multe de la el – doar să-şi controleze cuvintele, lucru care l-a şi reuşit cu succes.
Am insistat să-şi ia o slujbă şi un apartament al lui, şi să nu se “introducă” în viaţa ta de familie sau să ajungă un parazit, şi să fie foarte chibzuit, gândindu-se de două ori înainte de a face ceva excentric sau împotriva dorinţelor tale.
Părea să înţeleagă toate acestea, de aceea s-a arătat imediat de acord – dar cred că în practică va fi o altă poveste. Nu trebuie să-l tratezi cu o indulgenţă excesivă, ci să-l menţii la regulile de bază şi să-i spui răspicat că dacă nu poate face prea multe lucruri nu trebuie să se dea de-o parte şi să stea degeaba – pentru binele său şi al vostru. Binele pe care-l face nu ar avea nici un rost dacă tu vei continua să-i înduri excentricităţile de care nu se leapădă.
Am avut mai multe convorbiri cu el. Din punct de vedere intelectual părea să înţeleagă tot ce-i spuneam, dar, după mai multe întâmplări avute cu el aici, trag concluzia că el e tipul care spune “Da, da”, iar apoi continuă să facă tot voia sa. Singurul răspuns la acest caz este să ceri de la el o relatare riguroasă despre acele lucruri pentru care este responsabil. I-am accentuat faptul că astfel de lucruri sunt foarte importante pentru el – mai importante ca o
281
rugăciune, o regulă, etc. Are boala îndreptăţirii de sine, şi cel mai bun lucru pe care i l-ai putea face este să-i insufli un simţ al realităţii vieţii de zi cu zi pentru oamenii normali.
I-am dat un sfat relativ duhovnicesc. Teoretic pare să-l accepte şi, indiferent ce-ar putea spune, îl va accepta, dar amândoi simţim în el absenţa unei încrederi duhovniceşti deosebite, şi până ce aceasta va exista, călăuzirea noastră nu-i va mai oferi multe. Este instinctiv centrat pe sine şi nu cred că înţelege prea multe din afara lui.
Dumnezeu să te ajute în orice vei face pentru el, dar fii deschis şi direct cu el, fără ocolişuri, şi nu te îngrijora la orice suferinţă care nu-l ajută deloc, dar care v-ar putea aduce vătămare ţie şi soţiei tale.
Dar nu am terminat tot ce aveam de spus despre vizita părintelui D.153 - un om prietenos, dar duhul pe care “bătrânul” său i l-a insuflat îl poate duce cu uşurinţă la rătăcire.
În acel timp, Mary Mansur împreună cu două prietene, ambele convertite la Ortodoxie dintr-un grup evanghelic protestant, se stabiliseră într-un sătuc numit Wildwood, la aproape opt mile vest de schit, pe o proprietate oferită de părinţi. Au petrecut vara sub cerul liber (în lunile de vară nu ploua foarte des), găteau la foc de tabără folosind apă de la un izvor din apropiere, în care vreme construiau prima baracă.
Ocazional, părinţii veneau să slujească Sfânta Liturghie în aer liber, într-un crâng de brazi pregătit pentru acel scop, până ce, câţiva ani mai târziu, a fost
153 Un călugăr fugit de la Mănăstirea părintelui Pantelimon din Boston.
282
construită o capelă. Păstrând o rânduială liturgică uşor scurtată, tinerele femei duceau o viaţă liniştită, semi-monahală, cu toate că nici una dintre ele nu primise tunderea în monahism.
283
[1979]
18/31 Ianuarie 1979
Multe mulţumiri pentru frumosul dar de ziua mea de naştere. Pe K’an Hsi l-am admirat dintotdeauna, era un mare cărturar; era un “ortodox” vertical.154
Am avut puţină zăpadă în ultimele câteva zile (patru sau cinci inci), dar Wildwood (unde am fost duminică pentru a sfinţi apa de Bobotează) este un paradis de iarnă – peste un picior155 de zăpadă. Toţi am schiat puţin pe schiurile lui S.!
Avem pregătite pentru tipar mai multe cărţi – roagă-te să fim în stare să oferim cât se poate de mult! După Liturghie, în Redding, vom avea periodic un curs de studii biblice, în plus vom şi tipări ceva pe această linie.156
154 Îi trimisesem părintelui Serafim (care înainte de trecerea la Ortodoxie se specializase în cultura şi civilizaţia chineză) o nouă carte despre un împărat chinez. O parte dintre notele şi traducerile părintelui Serafim din chineză au apărut în Hristos, Veşnicul Tao [Christ, the Eternal Tao] de Ieromonahul Damaschin [Platina, 1999] (termenul ortodoxie este folosit aici de părintele Serafim cu sensul de învăţătură conformă tradiţiei în care te-ai născut – în cazul de faţă, cea chineză – n. tr.).
155 Un picior = 30,48 cm [n. tr.].
156 În casa Valentinei Harvey din Redding (la o oră de mers cu maşina din Platina), părinţii întemeiaseră o mică misiune parohială, închinată icoanei Maicii lui Dumnezeu “Ajutătoarea păcătoşilor”.
284
23 Ianuarie/5 Februarie 1979
Slavă lui Dumnezeu, seara trecută am ajuns acasă în siguranţă [din Medford]. Am vorbit cu enoriaşii, spunându-le că noi suntem pentru tradiţia “veche” a Ortodoxiei. Cineva tindea să creadă că oamenii ar putea fi făcuţi să postească prin practicarea treptată a postului, iar eu am găsit prilej să dau ca exemplu edificator ocazia oferită de această primă duminică din Martie [în care a fost Duminica Lăsatului de Sec de Brânză], când se poate mânca orice în afară de carne – ce ocazie ideală pentru o iniţiere treptată în post! Acela a zis că oamenii vor încerca şi acest mod.
Am fost liniştit toată ziua, simţindu-mă foarte bine. I-am introdus puţin în adevărata Ortodoxie, fără a face presiuni sau a afişa vreo figură acră. Dar va trebui să începem să vorbim puţin mai tare. Venind înapoi, mă simt mai inspirat ca niciodată de faptul că sunt oameni (în special din alte părţi) care sunt însetaţi de Ortodoxie. Ni s-a dat Medford pentru a fi cumpătaţi şi a ne smeri văzând adevărata natură a câmpului nostru misionar.
Bucuraţi-vă în Domnul, şi iarăşi zic, bucuraţi-vă! Puţin câte puţin, pas cu pas; încă putem face multe.
Se punea la cale o nouă controversă. Părintele Serafim începuse lucrul la o nouă serie de articole legate de învăţătura ortodoxă despre sufletul după moarte – în special despre vechea concepţie tradiţională a “vămilor”, prin care sufletul trebuie să treacă după moartea sa. Aceasta era o învăţătură pe care părintele Pantelimon şi adepţii lui au combătut-o cu străşnicie de mai mulţi ani, cerându-i părintelui Lev Puhalo să-şi scrie şi el propria serie de articole despre această temă, “corectând”
285
învăţătura tradiţională.
Sâmbăta de dinaintea Postului Mare, 1979
Părintele Pomazansky a scris o replică la atacul lui Lev împotriva vămilor. Este scris la un nivel atât de înalt şi de cuprinzător încât mă îndoiesc că-l va convinge pe părintele Lev. Tot acest incident (care probabil că nu s-a încheiat încă) pare să dovedească cât de neputincioasă devine tradiţia ortodoxă în aceste vremuri din urmă – cei bine-înrădăcinaţi în ea dispar cu repeziciune şi, din această pricină, obrăzniciile teologice pot crea o întreagă furtună pentru nimic. Răspunsul: mai multă smerenie şi o mai intensă prezentare a textelor patristice. Seria ta de broşuri157 este întotdeauna actuală şi de mare folos (ultima e extraordinară). Dumnezeu să te ajute să publici şi mai multe şi să le ai disponibile în permanenţă pe cele anterioare.
Încă mai avem puţină zăpadă, iar astăzi ne-am trezit cu lapoviţă – un început potrivit pentru liniştea postului de care, vai, întotdeauna mă apropii cu cârteli, dar care, într-un final, intră pe făgaşul lui normal. Iartă-mi te rog păcatele mele făcute împotriva ta, cu gândul, cuvântul şi fapta, transmiţând şi celorlalţi de acolo aceeaşi dorinţă. Dumnezeu să ne ierte pe toţi şi să ne miluiască şi să ne ajute să petrecem un Post de folos!
157 Învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre trup, Învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre patimi şi Învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre boală, Nikodemos Publication Society.
286
16/29 Martie 1979
Îţi trimitem felicitările noastre din toată inima de ziua ta de naştere şi-ţi dorim ani îndelungaţi de lucrări pline de roade în via lui Hristos!
A primit şi părintele Herman o invitaţie pentru a vorbi la Conferinţă!158 Atmosfera de “petrecere” de acolo va fi destul de presantă, dar este un semn bun faptul că invită oameni din afara „bisericuţei”. Acceptă invitaţia cu toată hotărârea – cel puţin putem oferi ceva mai puţin abstract faţă de cum sunt de obicei discuţiile de acolo.
Săptămâna trecută am avut două botezuri, un început bun pentru un nou an misionar! Studiul Bibliei a ieşit bine. Am terminat primul capitol din Iacov.
În duminica aceasta voi pleca la Woodburn.159
Grădina noastră se ridică pe zi ce trece, dar nimic nu s-a copt încă – până acum au fost doar câteva zile de vară.
Am inclus două mici daruri de ziua ta de naştere – o reproducere a icoanei “Ajutătoarea păcătoşilor”, tipărită în China, şi o fotografie a catedralei din Shanghai consacrată icoanei160. Portretele Vlădicăi Ioan vor veni separat.
Roagă-te pentru noi. Câmpurile misionare sunt încă deschise şi trebuie să lucrăm cât mai este timp!
158 Primise o invitaţie să vorbească în anul 1980 la Conferinţa Sfântul Nectarie sponsorizată de parohia părintelui Nichita din Seattle.
159 În Woodburn, Oregon – aproape de Portland – mai exista o altă parohie misionară, închinată icoanei din Kursk a Maicii lui Dumnezeu.
160 Aceasta fusese Catedrala Sfântului Ioan.
287
23 Martie/5 Aprilie 1979
În week-end-ul trecut am făcut o frumoasă călătorie misionară în Woodburn. Au fost prezenţi aproape treizeci de inşi, şi aproape toţi au primit Sfânta Împărtăşanie.
Nădăjduiesc ca restul postului să-ţi fie unul roditor.
Parohia din Medford a redactat o cerere formală către Episcopul Nectarie pentru a mă hirotoni preot, totul fiind apoi aranjat pentru prima săptămână de după Paşti, la schit. Vremea era foarte rea - aer rece cu ploaie tot timpul. Vineri am fost hirotonit ierodiacon şi diacon, iar sâmbătă preot, slujind duminică prima mea Liturghie. În ciuda vremii nefavorabile (care transformase drumul către schit într-o vale noroioasă), au fost prezenţi o mulţime de oameni din diferite misiuni.
Duminică după-amiază, părintele Herman a plecat într-un pelerinaj la Muntele Athos, iar părintele Serafim s-a întors cu mine în Etna, unde am slujit împreună în mica noastră capelă mai multe Liturghii. Cinstea pe are am avut-o, aceea de a sluji la masa Domnului, a fost copleşitoare, fiind o mare mângâiere. Dar, aşa cum se întâmplase şi cu părinţii, hirotonia mea a însemnat sfârşitul unui “timp de aur” de lucru tihnit şi de relativ anonimat.
Nedatată – dar la puţină vreme
după hirotonia mea, 1979.
Hristos în mijlocul nostru! Doar o notă de la părintele Herman: a vizitat cu bine Jordanville, iar acum este în Europa.
288
[Cineva îi trimisese părintelui Serafim o prelegere despre sufletul după moarte semnată de părintele Lev Puhalo]. Este extrem de grosolană, revelând o stare avansată de părere de sine şi dispreţ faţă de alţii. El recunoaşte deschis că ne-a provocat în mod deliberat să venim cu “învăţătura” noastră, astfel încât să o poată face publică alături de învăţătura Arhiepiscopului Ioan din Jordanville etc. pe această temă. Articolul lui pare să fie o varză totală de idei nedigerate, luate de aiurea, a căror temă este: „Vedeţi cât de deştept sunt şi cât de puţin ştiţi voi”. Are de gând chiar să “expună” şi icoana “vămilor”161 şi să arate cât de greşit am interpretat-o sau că este demodată şi apuseană.
Mâine vom vizita Wildwood-ul pe la mijlocul Rusaliilor. În rest, noi suntem bine.
8/21 Mai 1979
Nădăjduiesc că vei putea ţine un cuvânt la pelerinajul nostru de vară. Despre ce ai vrea să vorbeşti? Eu voi vorbi despre “Creştinii ortodocşi faţă în faţă cu anii ‘80”, iar părintele Herman va vorbi despre Arhimandritul Gherasim (a zecea comemorare de la moartea sa) şi poate şi despre Sfântul Inochentie din Alaska. E posibil ca şi Vlădica Antonie să ţină un cuvânt. Noi suntem bine, vom face mâine Liturghie de Sfântul Nicolae la Wildwood.
Părintele Herman a sosit teafăr din Muntele Athos. A trimis o carte poştală din Karyes. Slavă lui Dumnezeu! Are permis pe patru zile, dar poate că-l va putea prelungi.
161 De pe coperta revistei The Orthodox Word, Nov./Dec. 1978.
289
27 Iunie/10 Iulie 1979
Ne bucurăm să auzim că parohia Medford merge înainte cu bine. La vremea aleasă de El, Dumnezeu va găsi o cale şi pentru construirea unei biserici şi tot ce o mai fi nevoie. Dacă ne gândim în ce stare era Medford-ul acum câteva luni… este uimitor cât de bine s-au desfăşurat lucrurile.
M. se află aici pentru câteva zile. Ceea ce ne spune ea despre duhul de acolo nu e promiţător deloc. Epoca influenţei Boston a trecut, dar pare să existe o atmosferă de “acceptă şi nu cârti” şi “nu tulburaţi liniştea”, ca să te facă să te întrebi dacă nu cumva atitudinea teritoriului nostru misionar nord-californian, este cumva o floare rară. Pentru mine, tot ce cuprinde Ortodoxia este încă este atât de proaspăt şi are o nevoie atât de mare de a fi vestit, încât sunt deplin încredinţat că mă voi veşteji chiar în Jordanville. Lipseşte oare undeva vreun ingredient magic? Sau cumva e din cauză că “prea mulţi ortodocşi îşi bagă nasul peste tot”? Oricum, slavă lui Dumnezeu pentru duhul pe care Arhiepiscopul Ioan l-a lăsat aici!
Fiindcă tot veni vorba, slujbele de la mormântul său [la pomenirea morţii sale, 2 iulie] au ieşit bine. Chiar am ţinut o predică (cu un rezumat în engleză) despre Vlădica Ioan. Dar de îndată ce m-am întors, am fost dărâmat de o răceală şi abia astăzi mi-am recuperat cât de cât vocea şi puţină putere!
Cum merge pregătirea pentru cursul şi cuvântul pregătite pentru pelerinaj? Cred că întreaga idee din spatele pelerinajului şi a cursurilor ar putea fi una foarte
290
rodnică, dar vom vedem cum le va binecuvânta Dumnezeu. Vremurile sunt prea rele pentru nu te apuca de lucrări “creatoare”!
Roagă-te pentru noi! Duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios!
6/19 Iulie 1979
Se întâmplă ceva fantastic cu părintele Lev Puhalo. Citindu-i scrisoarea,162 încep să mă întreb: suntem cumva cu toţii nebuni, s-a întors oare lumea pe dos? Ce l-o fi făcut să atace o învăţătură care întotdeauna a fost acceptată de Biserică? Mai mult, cu toate citatele lui patristice va semăna o şi mai mare confuzie printre credincioşi. Poate că acesta este modul prin care “renaşterea patristică” (în forma ei “la modă”) îşi va vedea cândva sfârşitul – …într-un reductio ad absurdum suprarealist. Eram aproape sigur că se va estompa, dar se pare că acest lucru întârzie să aibă loc. Şi, Doamne, cu câtă slavă deşartă se înconjoară! Nu ştiu deloc ce gândesc oamenii despre articolele sale, cu excepţia d-nei P., care a scris despre tulburarea ce a cuprins-o văzându-l cum atacă articolele noastre, dar e clar că atmosfera ortodoxă de astăzi e suficient de nesigură pentru a-i permite să continue, până ce, într-o bună zi, va sucomba de la sine. Dar, tu ai dreptate – nu trebuie să ai deloc de-a face cu el şi nu-l lăsa să-ţi tipărească nici un articol; tot ce face este pentru vreun scop politic personal, prevestitor numai de lucruri rele.
162 Părintele Lev tocmai le scrisese o nouă scrisoare asupra învăţăturii despre vămi.
291
A plecat M. (din Jordanville), după ce a stat patru zile cu noi, şi impresia mea finală a fost puţin pesimistă. Gândeşte şi simte totul atât de “corect”, incluzând şi o apreciere potrivită a “maladiei corectitudinii” specifică convertiţilor, încât mi-e teamă că a căzut într-un fel de maladie a “super-corectitudinii”! Există astăzi în cugetele multora un duh care pune piedici aproape tuturor celor care se angajează pe calea nevoinţelor duhovniceşti. Fie ca Dumnezeu să-l păzească şi să-l înveţe simplitatea.
Mulţumită lui Dumnezeu, în timpul cât am fost răcit, am reuşit să termin toate secţiunile pentru Sufletul după moarte, sperând să putem începe şi tipărirea lui înainte de sfârşitul verii. Mă gândesc să-i adaug un appendix - “Răspuns către un critic”, răspunzând astfel obiecţiilor părintelui Lev cu toată blândeţea şi obiectivitatea, fără a-i pomeni numele. Ce crezi despre asta? Nu ştiu, s-ar putea să nu fie o provocare necesară, problemele putând fi rezolvate în text fără a stârni astfel o controversă. Ai mai auzit de vreo reacţie a cuiva la articolele sale?
Am primit o scrisoare nervoasă de la K. [din Londra] prin care arată că-l va ataca pe părintele A. în mod public. Am auzit de asemenea că părinţii de la mănăstirea X au trimis un protest scris împotriva părintelui Pantelimon. Dumnezeule! Ce se-ntâmplă cu oamenii? Cât de uşor se cade în ispita slujirii lui Dumnezeu prin tot felul de facţiuni, gelozii şi încercări de răzbunare! I-am scris lui K. avertizându-l să se gândească mai mult la viaţa duhovnicească şi să părăsească politica bisericească.
292
12/25 Iulie 1979
Hristos în mijlocul nostru!
Tocmai am primit Scara din Boston.163 (Ei zic că ţi s-au trimis şi ţie câteva). Din punct de vedere tipografic arată excelent, dar o introducere atât de pompoasă, parfumată – iar bietul Vladimir164 este aruncat la vechituri: lucrarea a fost “epuizată”! Nu e cinstit!
Astăzi am primit şi o scrisoare de la părintele R. din Boston, ca răspuns la cererea noastră – dacă ar putea traduce pentru noi nişte texte greceşti. Nu pot, sunt prea ocupaţi – dar se oferă să revizuiască traducerile noastre din rusă, pentru a evita “greşelile” pe care le-a descoperit în traducerea noastră din limba rusă a Sfântului Simeon, pentru a nu rămâne astfel cu o “traducere oribilă” de felul celei din Sfântul Grigorie Palama publicată de Jordanville. Chiar el l-a tradus pe Sfântul Isaac Sirul – nu doar din greacă veche, ci şi din zece manuscrise vechi care dovedesc că textul grecesc tipărit este cu greşeli, respectiv din textul siriac însuşi (a învăţat ceva siriacă). Scrisoarea e toată numai slavă deşartă şi părere de sine care, întâmplător, m-a îndemnat să-i scriu o mică omilie de
163 Scara Raiului, de Sfântul Ioan Scărarul, Mănăstirea Schimbarea la Faţă, Brookline, MA, 1979.
164 (În prezent preotul) Vladimir Anderson, proprietarul Editurii Eastern Orthodox Books care a publicat Scara Raiului (Willitis, CA 1975).
293
avertizare şi un cuvânt despre autoritatea duhovnicească a unei persoane ca Episcopul Teofan Zăvorâtul, chiar dacă nu era la fel de aproape de textul original. Poate că părintele Herman nu mă va binecuvânta s-o trimit!
Acest ton e de insuportabil! Trebuie să lucrăm din greu pentru a-l combate – mişcarea misionară nu are nici o nevoie de aşa ceva. Pelerinajul şi cursul nostru va fi o ocazie de a semăna în cugetele celorlalţi o atitudine mai practică, mai aproape de nevoile lor, mai aproape de firescul existenţei. Să dea Dumnezeu să prindă rădăcini! (De fapt sunt foarte încrezător pentru acest lucru. Cred că “valul Boston” este deja trecut, viitorul nemaifiind de partea lor, decât poate un clişeu limitat, decât o influenţă bisericească pe scară largă, dar noi trebuie să umplem golul cât de bine putem!)
Biserica pătimitoare din Rusia ar putea constitui un material potrivit pentru acest nou “ton”; la fel şi Biserica din Uganda, de ale cărei suferinţe abia am început să auzim. Am primit un mişcător apel dintr-o parohie de acolo, pentru a-i ajuta la reconstruire după minunata răsturnare a “conducătorului antihrist”; îl vom tipări în numărul următor. Zelul de acolo e un bun exemplu pentru adormirea noastră de aici. E. şi familia lui din Arizona (ţi-a făcut cumva o vizită?) sunt un exemplu grăitor venit din partea unor oameni la care trebuie să ajungem pentru a oferi o energie creştină, ca o compensaţie pentru copilăreasca lor fascinaţie pentru pompă. Cum o vom face?
Apropo, Vlădica Vitalie tocmai a tipărit o traducere din Boston din Mitropolitul Antonie – Dogma mântuirii [Dogma of Redemption] – aceasta fiind “dogma” acuzată de erezie de către cei mai mulţi dintre episcopii noştri şi care, în cel mai bun caz, este susceptibilă de cele mai
294
multe interpretări şi plină de exprimări nejustificate. Jordanville-ul nu va vinde cartea şi e foarte probabil ca Vlădica Nectarie să interzică mediatizarea ei în dioceza sa, aşa că e posibil să nu aibă o circulaţie largă. Sincer să fiu, cred că mentalitatea celor care vor să o răspândească este iremediabil depăşită. Chiar indiferent de controversa pe care a creat-o, nu are de spus nimic deosebit.
Susan e binevenită să facă o vizită duminică. Poate că G. ar putea să se întoarcă cu ea şi să stea o săptămână, întorcându-se în autobuz cu Ian.
Cum se prezintă cursul şi discursul tău? Cred că sunt frumoase şi vii! Ale mele vin cu greu, dezvoltându-se pe zi ce trece.
7/20 August 1979
Mulţumesc pentru noua scrisoare a părintelui Y. şi pentru răspunsul tău: răspunsul e foarte detaliat şi la obiect; avem nevoie de mai multe asemenea răspunsuri clare pentru a curăţa câteva din minţile amăgitoare de astăzi. “Complimentele” părintelui Y. transmise Vlădicăi Lavru la sfârşitul scrisorii sale este un exemplu tipic de asemenea înşelare. Voieşte să sfârşească pe un ton pozitiv, “duhovnicesc”, dar numai prin formule şi socoteli, nu în mod sincer. Acesta este tonul din Boston, care din nefericire este foarte răspândit acum – o ortodoxie a socotelilor, nu a inimii.
Părinţii de la mănăstirea X ne-au trimis o copie a scrisorii lor, din care trag concluzia că nu este un atac personal [împotriva părintelui Pantelimon] cum mă aşteptam să văd – şi totuşi este un exerciţiu inutil de îndreptăţire de sine şi de acuzaţii neclare ale “inamicului”.
295
Până acum este foarte clar faptul că părintele Pantelimon a sădit în cugete un duh funest şi otrăvitor; dar un lucru şi mai trist e acela să vezi că răspunsul pe care el îl propune pentru cei răniţi de el este adesea doar o reacţie negativă, care efectiv nu merge mai departe de atac. Aceasta trebuie să însemne că “pantelimonismul” (adică: o ortodoxie a socotelii) este o boală a cărei germeni îi avem cu toţii, iar răspunsul nu trebuie să fie un atac împotriva unui purtător de microbi, ci împotriva germenului însuşi, un răspuns care, să sperăm, va grăi şi inimilor acelora care sunt cel mai afectaţi de el. Putem da noi un asemenea răspuns? Am face bine să încercăm!
Pelerinajul şi cursurile s-au sfârşit, lăsându-ne pe toţi destul de vlăguiţi – dar cred că a fost un succes. S-au prezentat şi asimilat multe fapte (chiar eu însumi am învăţat o mulţime de lucruri!), dar, mai cu seamă, atitudinea pe care vrem să o obţinem nu pare să vină: o Ortodoxie mai mult a inimii decât a capului. Diavolul s-a răzbunat puţin pe noi – părintele Herman a lipsit trei zile [de la curs] având un abces la un dinte care, deşi a fost tratat, nu va fi scos până miercuri. Dar toţi cei care au stat o săptămână întreagă de cursuri (în jur de cincisprezece cu totul) le-au luat foarte în serios, învăţând multe lucruri din ele. Au fost şi nişte discuţii aprinse între prelegerile pe chestiuni misionare, iar eu am încercat să picur nişte dreaptă socoteală printr-un cuvânt despre “minte vs. inimă”, despre greşelile excesului de zel şi altele asemenea. Cred că fiecare a plecat cu cel puţin un început de conştiinţă a faptului că elementele exterioare nu reprezintă realitatea. Absolvirea s-a sfârşit cu un concert: sonata Scarlatti, cântată de B.
Între timp, am avut şi o săptămână turistică: un preot catolic şi trei enoriaşi din Redding, astăzi, şi trei anglicani
296
din Noua Zeelandă, săptămâna trecută! Astăzi ne-a vizitat şi părintele L.J. (din Winnipeg) cu familia Anderson. Era foarte încântat de lucrările noastre misionare (cu zece ani în urmă ne îndemnase să le “binevestim şi hippioţilor!); are o inimă foarte bună. De ce nu avem şi noi, americanii, o asemenea pornire? Haideţi să încercăm!
6/19 Octombrie 1979
Plouă de mai multe zile, şi am impresia că va fi o iarnă mult mai rece decât în anii trecuţi, iar grămada noastră de lemne e încă mică.
Luni mă duc să iau un nou frate din Florida. Corespondează cu noi de câteva luni, şi în ciuda scrisorilor mele care au încercat să-l sperie puţin, încă a rămas hotărât să vină, aşa că i-am spus să vină şi să încerce o lună.
18/31 Octombrie 1979
Părintele Herman îmi spune că eşti puţin tulburat de noul articol [al părintelui Lev Puhalo care scrie împotriva vămilor]. Eu însumi sunt indignat!
(a) Se propovăduieşte ca ortodoxă o eroare gravă, iar cei care urmează tradiţia ortodoxă sunt, potenţial, catalogaţi ca eretici. Este o înşelare cusută cu aţă albă, deoarece părintele Lev are la îndemână tot vocabularul “renaşterii patristice” încercând să-i prostească pe toţi ceilalţi, sau cel puţin să-i catalogheze ca retrograzi sub “influenţă” apuseană. Cu câţiva convertiţi – poate chiar mulţi – înşelarea va prinde.
297
(b) Întreaga noastră tradiţie a teologiei şi credinţei ortodoxe este respinsă ca “apuseană”, “scolastică” etc. Dincolo de erorile implicate, această atitudine dovedeşte un dispreţ fără margini faţă de piloni ca Fericitul Arhiepiscop Ioan, părintele Mihail Pomazansky, Episcopul Ignatie, Episcopul Teofan Zăvorâtul – este ignorată întreaga noastră tradiţie rusă.
(c) Cel puţin în parte, articolele lui constituie un atac direct la propria noastră lucrare, iar eu, unul, mă simt profund jignit. Acesta nu este modul prin care cineva se poate angaja într-o dezbatere cu fraţii săi creştini ortodocşi!
Destul cu toate acestea! N-ar avea nici un rost să combaţi articolele părintelui Lev, care sunt o combinaţie de denaturare, jumătăţi de adevăr, citate rupte din context şi slogane la modă. Dar e timpul pentru un puternic protest. Am în plan o scrisoare puternică prin care să-i spun că toate lucrurile de acest fel trebuie să înceteze, că el însuşi, prin faptul că iniţiază asemenea articole, desparte cu bună ştiinţă Biserica în două tabere care se exclud reciproc. Nu spun că încă nu voi participa la Conferinţa lui, dar voi face o aluzie. Nu o vom face dacă vom afla că părintele Lev are vreo legătură cu ea. Dacă vrei, scrie-i şi tu fără nici o rezervă. Fă-i cunoscut că suntem foarte supăraţi. Totul arată de parcă situaţia se îndreaptă către un fel de confruntare, şi cred că a venit timpul să încetăm de a mai păstra tăcerea faţă de întreaga situaţie.
În interior sunt destul de liniştit şi puţin fericit că totul începe să se descopere, începând din locurile mai sensibile. Dar mulţi convertiţi s-ar putea tulbura.
Mi s-a cerut să vorbesc în Jordanville pentru Pelerinajul Tinerilor din decembrie – întâlnire care va fi complet diferită de Conferinţa din Seattle. Cred că mesajul
298
realist, practic, pe deplin tradiţional (aşa cum e cel pe care noi încercăm să-l oferim în Pelerinajele noastre) începe să comunice nişte idei clare, găsindu-şi propriile forme, fapt care îmi dă speranţe în faţa formelor amăgitoare ale “renaşterii patristice” din jurul nostru.
Părintele Serafim fusese invitat să vorbească la Pelerinajul anual de la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville de sărbătoarea Sfântului Herman de pe 25 decembrie. A fost singura sa călătorie majoră din afara teritoriului misionar. A preferat să meargă cu trenul şi nu cu avionul, deoarece simţea că trenul, mergând mai încet, era un mijloc de transport mai civilizat. L-am întrebat odată, în vremea când făcea cercetări asupra sfinţilor din Galia, dacă ar vrea să călătorească la locurile sfinte din Europa pre-schismatică. A răspuns simplu: “Nu”. “De ce nu?” “Pentru că Dumnezeu mi-a dat tot ce am nevoie pentru mântuirea mea chiar aici, pe acest mic munte. Orice altceva ar fi numai distracţie”.
A acceptat invitaţia să vorbească la Jordanville – singura lui vizită acolo – nu din curiozitate, ci pentru că, prin vizitarea altor parohii de pe traseu, avea unica ocazie de a vedea la faţa locului care era viaţa parohiilor noastre din afara micului teritoriu al diocezei San Francisco.
3/16 Decembrie 1979
Sunt în gara Oakland aşteptând trenul pentru Chicago – doar un cuvinţel, acum înainte de plecare!
În primul rând, roagă-te pentru ca să aibă succes călătoria mea şi “cuvântul” meu să dea rod. Am conceput nişte idei, dar nu cunosc foarte bine “pământul” [parohiilor de pe Coasta de Est] şi poate că nici nu sunt pregătite pentru el. Dacă îmi amintesc bine, cuvintele
299
părintelui Herman [de la Pelerinajul Tinerilor] au căzut în bună parte pe un teren nepregătit pentru ele. Poate că pământul e mai bun acum, dar sunt şi multe “neghine”. Oricum, te rog mult, roagă-te. Sunt încredinţat că Dumnezeu va da tot ce va fi nevoie.
În al doilea rând – te rog, nu fă nici o afirmaţie definitivă Părintelui Nichita despre intenţia mea de a nu merge în Seattle, până ce mă-ntorc din Jordanville. Cred că va fi un număr mare de oameni de orientare rusească în Seattle, şi ar fi o ruşine ca toată tribuna să fie rezervată pentru petrecerea “corectitudinii”, din moment ce noi am putea fi auziţi acolo. Poate că acum, după ce mă întorc, voi fi capabil să spun ceva mai clar despre atmosfera bisericească. Voi avea nişte discuţii şi în Cleveland, în parohia părintelui Teodor,165 şi la una sau două parohii din New Jersey. Naşul meu vrea să îl ajut să înceapă lucrul la o misiune în limbă engleză pe teritoriu american în parohia sa (New Brunswick). Voi putea afla mai mult despre duhul parohiilor noastre.
Nu te îngrijora: măcar de-ar fi un moment tensionat, “de luptă”, dar poate că nu va fi şi, de aceea, nu cred că va fi nevoie ca vreunul dintre noi să se ducă la Seattle. Vom putea vedea mai bine ceva mai târziu.
Părintele Roman166 din Boston vrea să mă convingă să merg şi să slujesc cu părintele Pantelimon, dar deja i-am spus că acum este un moment foarte nepotrivit. Pentru a exista o pace plină de sens, trebuie mai întâi să aibă loc nişte schimbări.
165 Catedrala Sfântului Serghie.
166 (Luchianov) de la Biserica Botezul Domnului. Din anumite motive, el şi-a schimbat părerea despre părintele Pantelimon şi Mănăstirea Schimbarea la Faţă, devenind unul dintre cei mai deschişi critici ai lor.
300
Mângâie-l te rog pe părintele Herman de ziua Sfântului Herman şi apoi roagă-te pentru mine. Mă voi gândi la voi toţi.
14/27 Decembrie 1979
Slavă lui Dumnezeu, am făcut o călătorie minunată, întâlnind mulţi oameni. Preoţii tineri (în pelerinaj erau aproape doisprezece) au o stare de spirit foarte bună. Jordanville-ul îşi are problemele lui, dar chiar aceste dificultăţi par să pricinuiască un duh de umilinţă în multe suflete.
Cuvântul meu a stârnit multe discuţii, mai ales legat de “boala corectitudinii”. Există o disponibilitate pentru a discuta despre ea şi cred că oamenii de aici au înţeles-o cum se cuvine. Mai mulţi mi-au spus că cuvintele mele le-au mers direct la inimă, că trebuie să se adâncească mai mult în Credinţă fără să se împiedice de elementele exterioare.
Doar o mică parte sunt neliniştiţi de tonul şi conţinutul Mărturiei părintelui Nichita, dar cei mai mulţi nu sunt conştienţi că există un conflict în ascensiune între cele două aripi ale Bisericii. Trebuie într-un fel să ne folosim de acest prilej pentru a ţine departe de extremism un număr cât mai mare de oameni. Trebuie să luptăm împotriva extremiştilor fără să pară că ducem cu adevărat o luptă, prin oferirea unei învăţături mai profunde şi mai înalte decât simpla “ortodoxie corectă”, dând astfel tonul şi pentru alţii. Sfântul Tihon din Zadonsk are un cuvânt pe care l-am folosit în discursul meu din Jordanville: „Ortodoxia noastră trebuie să fie una a inimii, nu numai a minţii”.
301
Se pare că o bună parte din oamenii noştri se vor duce şi la Seattle. Cumva trebuie să mergem şi noi, de dragul lor, pentru a vorbi oamenilor din inimă, dându-le o hrană de sănătoasă care să le meargă la inimă, fără să stârnească controverse (doar dacă nu ne vom lovi cumva de “fanatici” care vor vrea să ne provoace). Trebuie să-l privim pe părintele Puhalo ca pe un om bolnav, în primul rând la modul personal, fără să problematizăm prea mult în privinţa lui. Învăţătura proferată de el [vechea erezie a “somnului sufletului” după moarte], deşi destul de eronată, nu reprezintă cel mai important lucru în discuţie; ceea ce trebuie demascat mai degrabă e maladia “corectitudinii” şi a “autorităţii”.
Tinerii noştri preoţi şi monahi par să fie toţi în duhul nostru. Numai câţiva americani şi greci mai apropiaţi de Boston au “boala corectitudinii”. Mâine o să-l vizitez pe părintele D. şi voi vedea dacă voi găsi ceva acolo. Presupun că el nu are decât puţin din “virus”, dar apropierea lui de ruşi şi respectul său pentru oameni ca Vlădica Averchie îl va salva de extremism.
Am fost ocupat tot timpul, având discuţii aproape în fiecare zi. Într-o zi am împărţit tribuna cu scriitorul sovietic Soloukhin, a cărui următoare carte se va numi Mănăstirea Optina. Atmosfera în Rusia e în continuă schimbare – dar şi aceasta e o chestiune complexă. Diseară voi avea o discuţie în Liberty Corner [New Jersey] cu nişte ex-enoriaşi ai părintelui J. (e sigur că diavolul a distrus această parohie!); aseară am vorbit cu copiii de aici, mâine seară voi vorbi cu cei din parohia părintelui D. din Pennsylvania, iar sâmbătă şi duminică voi sluji cu părintele Valery Lukianov în Lakewood, New Jersey, unde voi vorbi în ruseşte. Nu prea ştiu încă ce voi spune.
Am văzut foarte puţină zăpadă pe unde am fost [în
302
Jordanville era puţină, dar s-a topit în timpul cât am stat acolo), dar am auzit pe aici că la schit sunt două picioare [în jur de 60 de cm.] Nădăjduiesc să mă întorc cu bine. A fost o călătorie frumoasă, dar nicăieri nu-i mai bine ca acasă! Jordanville-ul e minunat, dar acolo îmi pierd vigoarea. Este mare nevoie de multe eforturi independente. În Biserică e multă delăsare, iar o rezolvare facilă nu văd nicăieri.
Am făcut o vizită frumoasă şi la părinţii din Ohio167, şi una cu părintele Teodor în Cleveland. Probleme peste tot, dar oamenii se luptă.
167 Mănăstire grecească pe Stil Vechi cu hramul Sfântului Grigorie Palama. În 1983 a fost mutată în Etna, California.
303
[1980]
Prima Duminică a Postului Mare, 1980
Slavă lui Dumnezeu, am trecut cu bine prima săptămână a Postului, cu toate că diavolul pare sa atace mai puternic ca niciodată. Noaptea trecută, la Priveghere, în biserică ceva a luat foc. Dacă fratele G. nu ar fi observat la timp, focul ar fi distrus toată biserica. Cu doar câteva minute înainte de începerea focului, chiar în acel loc, se dăduse o luptă puternică (şi, cred eu, folositoare). Pentru mine era foarte clar că focul fusese pricinuit de pizma diavolului de care eu, în taină, m-am bucurat, văzând că atacase proprietatea noastră dintr-o frustrare pentru pierderea prăzii umane. În aceeaşi zi, o piesă importantă din presă noastră se stricase, dar cred că o voi repara folosind o piesă din cealaltă presă. Dar cât de bine ne apără Dumnezeu în mijlocul unor astfel de mici încercări!
9/22 Martie 1980
Astăzi este prăznuirea celor Patruzeci de Mucenici (de fapt mâine) şi, în sfârşit, vremea seamănă puţin a primăvară. Dar joi dimineaţă, în timp ce ne îndreptam spre Redding, a început un viscol în toată regula! Din fericire au fost doar câteva rafale. Pentru prima dată săvârşisem Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite în Redding şi, cu toate că erau prezenţi doar câţiva oameni, am simţit cumva
304
că această mică misiune face progrese. Vom face Marea Vineri şi Paştele în Redding. Ideea iniţială fusese doar să sprijinim misiunea locală, chiar dacă semnele indicau că numai câţiva vor veni; dar poate că, în final, va fi ceva mulţime! În ciuda faptului că toate eforturile noastre din zona misionară a Nordului Californiei – Oregon, par mici, nouă ne e drag fiecare rod. Dumnezeu este cu noi!
În general trebuie să evităm disputele cu “grecii” noştri. Zic aceasta mai ales datorită [celor două noi articole semnate de părintele Lev Puhalo din propria revistă], unde părintele Lev îşi răspândeşte învăţătura despre viaţa de după moarte la fel de sigur pe el şi de eronat ca întotdeauna. Personal, atitudinea lui mă pune pe jar, dau îmi dau seama că cel mai rău lucru posibil ar fi să încerc să-i dau o replică. Continuă să se lungească cu tot felul de citate care nu dovedesc de fapt nimic, doar dacă nu eşti deja înclinat spre direcţia părerilor lui. Şi indiferent ce replică i s-ar da, el se ascunde întotdeauna după deget spunând că “de fapt voia să spună altceva” sau că noi gândim cam îngust, etc. Ce să mai zicem de “somnul sufletului”; va răspunde că noi nu am înţeles profunzimea doctrinei sale etc. Pregătim un raport către Vlădica Nectarie, cu o pagină sau două de citate, fără să punem un accent prea mare pe doctrina falsă a părintelui Lev (din care oricum nu se prea înţelege mare lucru din pricina confuziilor pe care le face) cât pe faptul că el tulbură cugetele oamenilor inducându-i în eroare, prin “re-interpretarea” învăţăturii Bisericii despre viaţa de după moarte. Ceea ce face el în realitate este să elimine frica de moarte de la oameni, tulburând tradiţionala evlavie ortodoxă şi întreaga noastră legătură cu cei plecaţi dintre noi. Credem că Vlădica Nectarie trebuie să facă ceva pentru această situaţie, dar el este întotdeauna aşa de timid
305
încât nu ştim la ce să ne aşteptăm. Eu chiar voi scrie un scurt “Răspuns către un critic” ca un ultim Appendix din cartea noastră168, răspunzând mai mult atitudinii decât învăţăturii sale. Trebuie să încercăm să fim cât putem de prietenoşi cu cât mai mulţi din aripa grecească, încercând să-i absorbim în curentul de gândire al Bisericii noastre. Bineînţeles, pe cei care vor fi neînţelegători, nu-i putem ajuta mai mult. Acum vreau să-i scriu părintelui Nichita o scurtă scrisoare prin care vreau să-l întreb deschis dacă el, părintele L. şi alţii au cumva de gând să arunce cu pietre în noi dacă vom merge în Seattle la conferinţă, şi dacă ne priveşte ca pe nişte fraţi creştini ortodocşi…; încercăm astfel să insistăm asupra faptului că tot mai mulţi dintre noi suntem scârbiţi de manevrele sale grosolane. Să ne ajute Dumnezeu să facem ceea ce e mai bine pentru turma ortodoxă.
Următorul nostru număr îl va avea ca oaspete pe părintele Dimitrie Dudko169 - aşa cum obişnuiesc aproape toate publicaţiile ortodoxe în ultimul timp (cu excepţia părintelui Nichita). Am o presimţire că acest lucru va fi următoarea pricină pentru o nouă ieşire violentă a “grecilor”. Dar, de fapt, e bine că aceste lucruri vin măcar acum – Dumnezeu să ne apere pe toţi!
6/19 Martie 1980
Câteva rânduri despre Woodburn şi despre planurile
168 Seria de articole despre sufletul după moarte care apăruseră în The Orthodox Word s-a publicat acum în volum (versiunea românească: Sufletul după moarte, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996 –n. tr.].
169 Preotul din Patriarhia Moscovei, menţionat mai înainte.
306
mele pentru Săptămâna Patimilor. Părintele Herman s-a întors dintr-o călătorie misionară plină de succes. Au veni toţi ruşii locului [din zona Woodburn] şi aproape toţi au primit Sfânta Împărtăşanie.
L. este acum aici şi se pregăteşte să-ţi facă o vizită. Să-i dea Dumnezeu să afle şi să păstreze adevărata credinţă ortodoxă; sunt acum aşa de multe căi greşite!
Revizuiesc Teologia Dogmatică a părintelui Mihail, am ajuns la pagina 69, şi cu fiecare pagină îmi dau seama de importanţa acestei cărţi pentru noi, cei de astăzi.170 Roagă-te să iasă până în toamnă – culegătorul nostru e gata să înceapă lucrul la primele o sută de pagini imediat după Paşti!
S.171 a fost judecat pentru că a atacat pe cineva în stare de ebrietate, iar judecătorul vrea mai degrabă să-l trimită aici pentru trei luni decât să meargă la închisoare! Roagă-te pentru el şi pentru noi. Cred că va fi greu pentru toată lumea (deşi poate că nu aşa de rău dacă ar veni şi tatăl său), dar noi suntem gata să-l ajutăm pe băiat (în închisoare se va strica de tot).
Sâmbăta Luminată, 1980
Hristos a înviat! Am avut o săptămână cu adevărat luminată şi nădăjduiesc că şi tu ai avut la fel. Marţi l-am botezat pe vechiul nostru catehumen J., care s-a întors aici de Paşti după mai mulţi ani de pribegie prin lume. Inima lui a fost întotdeauna cu noi, el socoteşte că ar trebui să meargă în Boston [la mănăstirea părintelui Pantelimon]
170 O versiune românească este în pregătire la Editura Sophia [n. tr.].
171 Fiul unui prieten al vieţuitorilor schitului din Los Angeles.
307
din pricina “protecţiei” pe care i-ar oferi-o (e într-o stare foarte fragilă, iar viaţa noastră i-ar fi acum greu de suportat). I-am spus pe scurt problemele noastre cu Boston, iar el se va duce acolo ca un fel de “ambasador” pentru noi – adică, cineva care ne are la inimă şi care nu se ia după pălăvrăgeala locală. Nu ştiu ce să spun, poate că va ajuta puţin la îmbunătăţirea situaţiei generale.
Am inclus o copie a scrisorii noastre către părintele Nichita. Dacă după aceasta nu va face un efort real de a fi mai înţelegător cu noi, nu cred că ar mai avea vreun rost să mergem în Seattle, drept pentru care îi vom informa pe toţi preoţii de limbă engleză din ce motiv nu vom veni. Vom mai frământa curând lucrurile şi cu Vlădica Nectarie pe drumul de întoarcere din Seattle.
Am terminat jumătate din “Răspuns către un critic” (părintelui Lev), încercând să nu mă pun prea mult la mintea lui. Să dea Dumnezeu ca măcar o parte din oameni să se trezească.
În ce babilonie poate să se afle viaţa Bisericii! Dar cu răbdare şi fermitate putem ieşi nevătămaţi.
3/16 Aprilie 1980
Iată o copie a articolului “Răspuns către un critic”, puţin cam dur. Ce crezi despre el – a rămas ceva important care n-a fost spus? E ceva de care să se poată “lega” pentru a se ridica împotriva noastră? E ceva lipsit de dragoste faţă de el? Ar putea fi scurtat? Mi-e teamă că e prea lung, drept care voi căuta mai multe căi de a-l scurta. Sper să fie gata pentru cules până marţea viitoare, ca să putem începe tipărirea lui.
Vin din ce în ce mai multe materiale de la părintele
308
Dimitrie Dudko – adică chestiuni pe care le-a scris înainte de a fi închis, şi totul atinge exact problemele care ne interesează pe noi cei de azi! Am o presimţire că ceea ce susţine el va fi cea mai mare dintre smintelile “corectei” noastre ortodoxii; iar acesta este un simptom al marelui conflict al vremurilor noastre: Ortodoxia minţii vs. Ortodoxia inimii.
13/26 Aprilie 1980
Un alt tânăr rus ni s-a alăturat ca muncitor, iar noi l-am pus la construcţii, care este şi specialitatea lui. Până acum fraţii noştri de la schit sunt oameni destul de simpli, ceea ce constituie o uşurare după ce, în trecut, ne-am chinuit cu unii mai “complicaţi”.
Am primit în cele din urmă un răspuns de la părintele Nichita: “Părintele Herman va fi întotdeauna binevenit. Credem că atât el cât şi părintele Lev pot aduce o contribuţie preţioasă la Conferinţă.” Nu mi-a răspuns la prima scrisoare din cauza “conţinutului supărăcios”: “Ai arătat prin comparaţie că limba şi stilul părintelui Lev sunt smerite şi pline de evlavie”. Nici un cuvânt apologetic legat de tonul cuvintelor părintelui Lev pe care el le-a tipărit şi nici un semn că ar fi ceva greşit în ele.
Am încercat din toate puterile să comunicăm cu el, dar el nici nu vrea să asculte. Are propriile lui idei preconcepute, iar noi nu ne potrivim lor. Eu mă voi duce în Seattle numai dacă este de neapărată trebuinţă. Cred că mentalitatea acestui grup este dusă pe pustii, e foarte străină de Biserica noastră şi cu cât stăm mai departe de ei, cu atât este mai bine. Vom lucra pentru cei ascultători care îi evită pe scandalagii. Vom hotărî exact ce vom face cu
309
conferinţa după ce vom vorbi cu Vlădica Nectarie. În acest moment cred că nu trebuie să mergem. Dar vom vedea ce spune Vlădica.
Cuvântul tău “Despre a fi născut din nou” pentru Pelerinajul nostru de vară sună bine – titlul exact ar trebui atenuat puţin pentru a evita interpretări greşite, dar ideea e una foarte actuală. Cu cât avem mai multe asemenea discursuri, cu atât va fi mai bine.
19 Iulie/1 August 1980
Tocmai am auzit că cineva a telefonat părintelui Dimitrie Dudko şi preotesei [matushka] lui din Moscova. La primul apel a răspuns un om care a spus că: „Părintelui Dimitrie i s-a interzis să aibă contacte externe”. A răspuns şi preoteasa care nu a putut spune decât: “O, ce au făcut din el!” Să ne păzească Dumnezeu în aceste vremuri înfricoşătoare. Lucrul de care avem nevoie este mai multă dragoste şi compasiune şi o tărie întemeiată pe acestea.
Sfârşit de August, 1980
Ne recuperăm după pelerinaj – cel mai reuşit care a fost vreodată. La mica noastră ceremonie de sâmbătă au fost douăzeci şi trei de absolvenţi, iar în timpul săptămânii de cursuri nouăzeci şi trei de oameni au semnat în cartea de oaspeţi. Sigur a fost o unitate sufletească între participanţi şi au fost semănate multe seminţe. Nu ne putem întreba decât care vor fi roadele şi dacă asemenea săptămâni ar putea fi făcute mai folositoare.
Cu voia lui Dumnezeu, în această duminică părintele
310
Herman va sluji în Willits prima Liturghie.172 Roagă-te pentru ei.
18 Noiembrie/1 Decembrie 1980
Sâmbătă am avut două botezuri, iar diavolul s-a răzbunat în felul său – două maşini scoase din funcţiune.
Îţi mulţumesc pentru că ai scris acea frumoasă scrisoare către Episcopul Grigorie. Sunt sigur că îşi va atinge scopul. Cred că toţi episcopii noştri îşi închipuie că toţi convertiţii vor merge împreună în tabăra Seattle-Boston, iar acest lucru îi va face şi mai ezitanţi în a face afirmaţii de valoare, astfel că orice i-ar putea convinge să facă altfel este binevenit. Aş vrea să-i scriu şi Episcopului Grigorie, referindu-mă mai mult la discursul lui Kalomiros la Conferinţa din iulie de la Seattle şi despre ideologia străină care îşi face loc în Biserică. Cu cât îi ţinem la curent mai mult pe episcopii noştri despre toate acestea, cu atât mai bine.
Printre alte progrese, anul 1980 a fost martorul naşterii Americii Ortodoxe. Rămăsesem mult în urmă cu tipărirea Nikodemos-ului şi simţeam că nu mai pot continua de unul singur, aşa cum făcusem deja de şapte ani. Părintele Herman a fost cel care mi-a sugerat această idee când, într-o sâmbătă din iunie, după săvârşirea unui botez în cadrul misiunii „Ajutătoarea-păcătoşilor” din Redding, părintele Serafim s-a întâlnit acolo, într-o capelă, cu mine şi cu Mary Mansur. “Ai auzit vreodată de Orthodox America?”, o întrebase el pe Mary. Părinţii concepuseră de mult timp un ziar într-un format popular
172 O nouă misiune închinată Sfântului Ioan Milostivul (în locuinţa lui Vladimir Anderson).
311
care, spre deosebire de The Orthodox Word, să fie o publicaţie concentrată mai mult pe teme misionare. Ca editor, mă voi ocupa de editoriale şi de alte articole, şi în general voi supraveghea ziarul, în vreme ce Mary, căreia i s-a dat funcţia de co-editor, urma să fie responsabilă de materialele legate de Biserica persecutată, de traduceri şi de forma finală a ziarului. Părintele Serafim a făcut atunci o rugăciune, iar Orthodox America a fost oficial lansat.
În Wildwood nu exista electricitate, aşa că pentru primele câteva numere Mary a alergat de colo-colo cu un rucsac în spate şi o maşină de scris electrică, editând mai multe numere în locuinţele diverşilor prieteni până ce, în toamna aceea, părinţii au închiriat o rulotă în Platina, pentru a servi ca redacţie pentru Orthodox America.
Spaima care ne-a mai temperat entuziasmul de la începutul acestei aventuri a dispărut treptat, datorită suportului constant şi încurajării ambilor părinţi. La rândul lor, erau încântaţi de popularitatea ziarului. Printre primii abonaţi a fost mama neortodoxă a părintelui Serafim – ceea ce l-a făcut foarte fericit.
Deşi de ani de zile părintele Serafim obişnuia să-mi scrie mai mult decât o dată pe lună – câteodată chiar mai mult de o dată pe săptămână – povara responsabilităţilor l-a împiedicat să mai scrie aşa de des. În primul rând, la schit era primul responsabil cu supravegherea şi instruirea noilor fraţi. Aceasta era o sarcină extrem de obositoare din cauză că mulţi dintre tinerii care veneau să încerce viaţa [de acolo] erau de obicei produse neliniştite şi dezrădăcinate ale societăţii noastre, adesea cu tulburări emoţionale. În al doilea rând, părintele Serafim era editorul revistei The Orthodox Word, ceea ce implica nu numai datorii generale legate de supravegherea articolelor de publicat, dar faptul că scria şi traducea cele mai multe din materialele pentru publicare. În plus, întotdeauna făcea cercetări şi schiţe pentru posibile cărţi, articole sau prelegeri. În sfârşit, era angajat la rândul său în diferitele
312
parohii misionare mai mici de pe teritoriul nostru misionar, ceea ce însemna ore de călătorie dus-întors, indiferent de climă, cu cel puţin o zi întreagă rezervată fiecărei misiuni.
A spune că era supra-împovărat ar fi un adevăr spus pe jumătate. Cu toate acestea, cu excepţia unui suspin rareori observat, nu se plângea niciodată. Mi-amintesc cum spunea odată, în timp ce mergea să ţină un cuvânt undeva: “Ştii ceva, asta nu e chiar pentru mine”. Fiind la bază o persoană sfioasă şi contemplativă, se temea de aglomerări, de zgomot şi de agitaţie. Totuşi nu se sustrăgea niciodată [de la asemenea activităţi].
313
[1981]
21 Decembrie/3 Ianuarie 1981
Ca de obicei, facem eforturi încolo şi-ncoace încercând să ne reorganizăm pentru lucrări mai productive în noul an. Atât Orthodox America cât şi The Orthodox Word sunt citite cu mare interes şi atenţie, constituind pentru mulţi o sursă de inspiraţie. Trebuie doar să le facem mai eficiente.
14/27 Martie 1981
D-na Konţevici i-a zis părintelui Herman că se teme de un mare dezastru care ar ameninţa Biserica noastră, iar eu cred că are legătură cu această mentalitate a “super-corectitudinii” care a atins şi ceva ruşi (dar nu în forma de nesuportat în care e prezentă la grecii noştri). Cred că se înrudeşte cumva cu papismul – dorinţa de a defini lucrurile astfel încât omul să se simtă “în siguranţă” printre ele, chiar dacă a pierdut duhul lor. Cartea părintelui Pomazansky [Teologia dogmatică ortodoxă] e foarte bună la acest aspect; cu cât citesc mai mult mărturiile, cu atât mai mult văd cât de importantă şi de actuală este.
314
6/19 Septembrie 1981
Slavă lui Dumnezeu, noi suntem bine, tocmai am aniversat două onomastici (ieri fratele G. şi astăzi fratele D.). Ambii sunt bine sănătoşi, cu toate că mai ales D. are succesele şi eşecurile lui. Cei doi elevi seminarişti ai noştri au început bine studiile lor “pre-teologice”; în cele din urmă, G. îşi dă seama de valoarea unor învăţături profane ca pregătire pentru teologie (acum citeşte Platon), iar R., după ce a citit două piese de Puşkin, a descoperit că ingredientul care lipsea în educaţia lui de până acum este exact literatura lumească! Sindromul “trecerii bruşte la teologie” pare să fie pricina multor probleme, atât individuale cât şi în Biserică ca întreg173.
Este evident că acum episcopii îşi dau seama de pericolul schismei venit din partea clerului grecesc care “ştie mai bine” şi e sigur că schisma se întinde cu repeziciune. Cel mai urât capitol din experienţa noastră cu ei se apropie pe zi ce trece, dar nu-l putem lăsa să ne distragă de la misiunea ce ne stă înainte.
Calendarul pe 1982 este gata – realizat în timp record!
În sfârşit, la noi sezonul rece a început şi toţi fraţii (acum în număr de nouă) sunt la treabă.
173 Este ceea ce se întâmplă şi în seminariile şi facultăţile noastre teologice: copii dezrădăcinaţi, produse ale unei societăţi fără identitate, bine-scăldaţi în excrescenţele culturii parazitare, sunt “îndreptaţi” dintr-un motiv sau altul către şcolile teologice. Oare nu mai are nimeni ochi de văzut şi urechi de auzit, sau ne astupăm urechile cu dopurile silei şi indiferenţei? Ce vină au aceşti copii? [n. tr.].
315
11/24 Noiembrie 1981
M-am întors cu bine din călătoria misionară din Willits, după ce mi-am petrecut şase ore conducând spre casă prin ceaţa muntoasă!
I-am întrebat pe fraţii R. şi G. despre ce cred ei că ar fi bine să vorbeşti în Jordanville.174 R. a avut o idee genială: “Sensul Noilor Martiri Ruşi pentru americanii de astăzi”. Nu te îngriji de nimic – doar roagă-te lui Dumnezeu şi Fericitului Vlădică Ioan şi Sfântului Herman, dă tot ce poţi. Sunt sigur că oamenii de acolo vor fi receptivi la tot ceea ce ai de spus, mai ales dacă se leagă de înţelesul practic al Ortodoxiei pentru oamenii care trăiesc în America de astăzi.
Părintele Pantelimon i-a scris părintelui Herman o scrisoare personală – pentru a-i corecta greşelile (întorcându-se cu opt ani în urmă) şi pentru a-i preciza că au de gând să scoată nişte epistole prin care să-şi exprime punctele lor de vedere despre Biserica din Rusia. Deci ne aşteptăm la noi neplăceri. Dar calea noastră e limpede: să sădim în cugete adevărata Ortodoxie a inimii, în timp ce ei îşi fac ce probleme vor.
Aici suntem ocupaţi încercând să scoatem în această iarnă mai multe publicaţii.
22 Noiembrie/5 Decembrie 1981
Am inclus o copie a declaraţiei de despărţire de
174 Fusesem invitat să ţin un discurs tinerilor din pelerinaj, continuând linia avută de părinţii Serafim şi Herman în anii anteriori.
316
Biserica noastră semnată de părintele R.S. Iată cum încep să apară tristele roade ale “super-corectitudinii”. Te întrebi oare cât timp va mai continua părintele Pantelimon să inspire asemenea acte fără să facă el însuşi acest pas?
Oricum ar fi, este ceva trist, dar aceasta poate face mai clară datoria noastră: trebuie să propovăduim cu o şi mai mare putere Ortodoxia adevărată, apostolicească şi să ne străduim să menţinem pe poziţie pe cât mai mulţi preoţi dintre cei convertiţi. Orthodox America şi-a făcut apariţia la momentul potrivit, iar acum ar trebui să constituie tot mai mult o voce bisericească unificatoare pentru o Ortodoxie râvnitoare.
E adevărat că noi suntem deja vinovaţi de multe “păcate” prin care părintele R. critică aspru Biserica noastră – cel mai rău (presupun) fiind acela că îi împărtăşim pe cei de pe Stil Nou. Eu cunosc modul prin care fiecare preot e liber să facă ceea ce crede el că e mai bine în această chestiune, dar în ceea ce ne priveşte, ceea ce simt e că trebuie să ne deschidem tuturor ortodocşilor care nu sunt ajutaţi de proprii preoţi şi episcopi. Am fost vizitaţi recent de un preot antiohian (din Los Angeles), şi chiar faptul prieteniei noastre este o sursă de putere care îi ajută să se lupte mai bine. Care va fi sfârşitul, jurisdicţional vorbind, nu ştiu. Dar trebuie să avem o imagine a Bisericii Ruse din Diaspora ferită de “partida fanatică”, partidă care în zadar s-a străduit până acum să preia puterea – şi al cărei eşec devine evident pe zi ce trece.
Dumnezeu să ne ajute în zilele negre care ne aşteaptă! Cu rugăciunile Vlădicăi Ioan noi vom putea supravieţui şi chiar spori. Iar pe tine Dumnezeu să te ajute în cuvântul tău din Jordanville. Fiecare ocazie ca aceea este importantă, iar cuvintele tale vor trece mai departe,
317
dincolo de zidurile mănăstirii de acolo. Trebuie să punem umărul la alcătuirea unei viziuni tradiţionale asupra lumii.
În general, noi ducem o viaţă binecuvântată, cu pace şi cu atenţie sporită printre fraţi, deşi nu fără ispite. Încearcă să faci cunoştinţă în Jordanville cu Ieromonahul Luca175. Mi-a scris recent o scrisoare despre eforturile sale de la cursul de Istoria Lumii prin care încearcă să ofere seminariştilor “elementul lipsă” din educaţia lor (adică dimensiunea culturală, viziunea asupra lumii), astfel încât să nu treacă aşa de repede de la jazz la isihasm, sau să facă altceva de acest gen.
Pe măsură ce părintele Serafim intra în ultimul an al vieţii lui, sănătatea lui era tot mai fragilă, dar el îşi continua obişnuita-i viaţă. Deoarece nu mai avea mult până la împlinirea vârstei de cincizeci de ani [n. 1934 - n. tr.], părea de neconceput ca el să nu mai trăiască mai mulţi ani. Încă continua cu obişnuitele-i avertismente şi îndemnuri - “E mai târziu decât crezi… Trebuie să lucrăm cât mai e timp…” – dar în scrisorile lui nu am găsit nici un indiciu (ultima fiind scrisă cu câteva zile înainte de moarte) că el ar fi presimţit că sfârşitul este aproape.
În aceste ultime luni era interesat mai mult ca niciodată de Ortodoxia practică – Ortodoxia inimii, nu a minţii – concentrându-se cu un devotament uimitor asupra personalităţilor individuale şi a sufletelor acelora care veneau la el. Capacitatea lui de a înţelege şi a prescrie exact ceea ce avea nevoie “psihologia” duhovnicească şi sentimentală a fiecărui individ oferă un model important pentru preoţii şi părinţii duhovniceşti de astăzi.
175 În prezent - Arhimandrit şi decan al Seminarului Sfânta Treime.
318
[1982]
5/18 Ianuarie 1982
Nădăjduiesc că ai petrecut o perioadă de înnoire în toate aceste sărbători. La noi vremea se anunţă foarte bună, iar astăzi începe iar să ningă, după ce zăpada de dinainte aproape că s-a topit de tot. (Am făcut mai multe grămezi de zăpadă pentru a ne face loc pentru încă câteva zile, mai ales că fântâna nu mai merge!)
A venit L. [din Etna] mustrat de conştiinţă pentru că a căzut din nou în patimi (mai ales cu marijuana), iar aici s-a cutremurat puţin după citirea a două texte: Viaţa Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf şi capitolul despre vămi din Tainele Veşnice. După ce a citit despre vămile care aveau de-a face cu păcatul desfrânării şi a auzit un comentariu despre el, a venit la mine gata pregătit de a deveni monah (ei, dar nu-i chiar aşa). Reacţiile lui din vremea şederii de aici au fost extreme. Acum două zile se pregătea să se întoarcă şi să înceapă din nou viaţa ca un sfânt; astăzi este nerăbdător, vrea cu orice preţ să iasă afară (probabil începutul unei reacţii îndreptată spre direcţia opusă). Astăzi vreau să vorbesc cu el după Liturghie şi să-l avertizez că se va întoarce iarăşi la marijuana dacă nu va învăţa despre ce înseamnă să fii echilibrat. Vom încerca să-l mai ţinem aici încă câteva zile pentru a lucra cu el, sperând ca astfel să-l putem trimite înapoi într-o stare de calm.
În general, şederea aici i-a fost de folos. A venit
319
pregătit pentru a se adânci mai mult în Ortodoxie şi deja a început…(numai să o poată întrupa în propria viaţă).
Suntem plini de speranţe pentru noul an, în ciuda norilor întunecaţi de pretutindeni. Poate că aceştia sunt ultimii câţiva ani în care mai putem continua să răspândim liberi cuvântul.
22 Ianuarie/4 Februarie 1982
Am avut şi avem în continuare seminarii care merg foarte bine, fapt care ne face să sperăm într-o extindere a lor – dar nu la un nivel oficial; nu ne-ar duce decât spre o fundătură. R. [un seminarist] e la nivelul la care are nevoie de mai multă cunoaştere prin “inimă” decât prin “minte”. Are o inimă foarte bună şi îmi pun mari speranţe în el, numai să-şi depăşească problemele actuale (spre a se potrivi unei vieţi mature, conştient ortodoxe). Are probleme grave cu citirea, drept care ne-am hotărât într-un final să începem un curs de citire cu voce tare (el citind în faţa mea) a cărţii Crimă şi pedeapsă, lucru care face minuni din el. (Împreună cu G., şi-au citit unul altuia cu voce tare). Problema “trezirii” la Ortodoxie pare să se rezolve prin lucruri mici ca acestea. Roagă-te pentru el şi pentru noi toţi. În unele aspecte, G. se maturizează destul de bine, dar facerea voii proprii va continua să-i facă probleme.
Am reuşit să-mi fac loc prin zăpadă pentru a face turmei din Redding vizita de Bobotează; nu i-am găsit într-o stare aşa de rea.
Joi, A Doua Săptămână a Postului, 1982
320
Părintele Herman mi-a vorbit despre noile tale încercări în parohia Medford. Doar un cuvânt aş adăuga la ceea ce ţi-a spus: să ai în vedere mai puţin aspectul acesta pământesc, modest al vieţii pastorale, fără să te consumi excesiv pentru el. Lasă-i în pace pe cei ce nu voiesc o viaţă ortodoxă râvnitoare, lasă-i, dacă chiar vor, să o apuce pe alt drum. Concentrează-ţi atenţia şi energia pentru a-i ajuta şi inspira pe cei ce sunt capabili să prindă această scânteie şi să devină arzători. Toată experienţa ta din Medford este un bun exemplu al acestor două categorii de credincioşi ortodocşi ai vremurilor noastre. Nu te descuraja.
Noi înşine avem mari greutăţi aici doar pentru faptul că încercăm să facem mai mult ca niciodată. Cu fiecare încercare, Dumnezeu trimite un ajutor suplimentar şi deşi acum nu vedem nici o cale prin care să ne rezolvăm obligaţiile financiare, suntem siguri că răspunsul [calea] e aproape.
Ai ceva timp pentru a scrie despre evoluţie? Timpul e mai potrivit ca niciodată pentru aceasta.
Dumnezeu să-ţi dea fericita cunună de la sfârşitul Postului. Roagă-te pentru toţi de aici.
Scrisoarea de mai sus sintetizează foarte bine ideile părintelui Serafim despre lucrarea pastorală dintr-o parohie. El simţea că idealismul şi entuziasmul multor preoţi tineri se stingea din cauza “aspectului lumesc” din viaţa parohiei: adunare de fonduri, nesfârşite întâlniri, activităţi sociale, griji organizatorice, mireni certându-se între ei, etc. El credea că preoţii, atunci când încearcă să împlinească obişnuitele responsabilităţi, trebuie să-şi concentreze eforturile pentru acei puţini din fiecare parohie care într-adevăr doresc ceva mai adânc.
321
Nedatată; Postul Mare, 1982
Ziua ta de naştere a venit repede anul acesta! Cu voia lui Dumnezeu voi veni şi eu. Oricum, aici avem ceva necazuri (ca de obicei) cu diferitele noastre vehicule, drept care rămâne de văzut dacă voi găsi o cale să vin acolo!
Am inclus ultimele scrisori din Boston – sper că nu te vor deprima. Sunt sigur că răspunsul meu e prea simplu pentru ei şi-l vor lepăda, dar eu cred că altfel nu putem vorbi.
G., menţionat în scrisorile anterioare, venise pe la părinţi aproximativ acum cinci ani, când avea unsprezece sau doisprezece ani; el îşi abandonase mama (pe tatăl său nu l-a cunoscut niciodată). Îl crescuseră părinţii, iar părintele Serafim, cu deosebire, pe lângă plinirea şcolarizării, a fost pentru el ca un tată. G. împlinise acum 17 ani şi devenise destul de greu de controlat. Pe lângă problemele tipic adolescentine, G. începea să dea semne de tulburări emoţionale grave. În vara anului 1981, părintele Serafim îl trimisese la noi (el şi fiul nostru erau aproape de aceeaşi vârstă), voind să-l expună unei vieţi de familie ceva mai normale, adică să-l introducă în ceea ce părintele Serafim numea o “lume acceptabilă”.
Înălţarea, 1982
Dă-mi voie să te felicit pentru naşterea noii tale fiice [Faith Elisabeth]. Dumnezeu să-i dăruiască ani
322
îndelungaţi!
Am făcut o curăţenie post-pascală în toată regula, chiar dacă am neglijat lucrul la tipografie. Atât în sufletele fraţilor noştri de la schit cât şi în cele ale pelerinilor am observat foarte multe “suferinţe crescânde” – probleme foarte dificile care vin din încercarea de adâncire peste limita normală în viaţa spirituală.
Am avut în special o serie de convorbiri cu G. despre viitorul lui. În modul său imatur, a înţeles ce-am vrut să-i spun: e “plictisit” de noi, iar cel mai bun mod de a se gândi la o viitoare preoţie a fost să se mute în San Francisco, să-şi ia un serviciu, să participe zilnic la slujbele de la Catedrală şi să aştepte ca un episcop să-l hirotonească! Absurditatea “planului său de viaţă” mi-a oferit ocazia să-i arăt problemele sale de maturizare şi să-i pun în suflet şi puţină frică. I-am spus că dacă vrea să devină preot trebuie să se ducă la seminar – dacă nu la noi, atunci în Jordanville. În cele din urmă a cedat, hotărându-se să treacă aici cu noi prin trei ani de cursuri seminariale, înainte de a se descurca “pe cont propriu”. Trag nădejde că în tot acest timp îl vom putea ajuta să-şi depăşească măcar câteva din problemele lui mai grave – şi, mai ales, tendinţa de a evita sentimentele normale prin retragerea în propria lume. (Crede că avem prea mulţi oameni – opt cu toţii! – iar în lume va fi mai uşor să evite enervările prin simpla întoarcere în propria cameră! El nu-şi dă seama că un viitor păstor va avea cu atât mai mult de-a face cu o viaţă de tulburări şi nervi.)
Desigur că nu se poate spune că nu a făcut progrese semnificative de când a venit prima dată la noi, dar mai sunt multe de făcut. Câteodată încă mă mai întreb (cu toate că mai puţin decât o făceam acum un an sau doi) dacă cumva s-ar lepăda de Biserică şi s-ar pierde în lume, oare
323
ar mai fi expus la aceleaşi ispite ale acesteia? Interesul său pentru Biserică s-a mai consolidat şi se adânceşte tot mai mult, dar cred că pericolul este mai mare acum când e pe cale de a merge pe urmele unor exemple negative din Biserică [seminarişti-problemă, floater-i176, diverşi paraziţi) pierzându-şi potenţele sale pentru a sluji cu adevărat Biserica. Până acum am reuşit cât de cât să-l aduc la o stare acceptabilă şi, dacă va pune mintea la treabă studiind trei ani, putem avea nădejde.
Ce ne aduce vara, care sunt perspectivele? Etna ar fi locul ideal pentru el pentru încă o vară, nu de alta, dar această experienţă îl va face să guste puţin din viaţa de parohie într-un cadru protejat. Am putea oare să ţi-l trimitem după ziua Fericitului Ioan (2 iulie)?
Roagă-te şi pentru R. În ultimele luni a trecut prin multe experienţe ale cunoaşterii de sine, dar încă e nehotărât şi confuz în legătură cu viitorul său, întrebându-se cât de importantă este schimbarea atitudinii sale de copil răsfăţat.
Vara pare să fi venit, deşi astăzi e mai rece decât a fost până acum. Păunii noştri stau în pădure pe trei ouă, iar acum două zile am avut un urs în trapeză – a spart o fereastră încercând să scape!
A vorbit cumva părintele Herman cu tine după ce l-a vizitat pe părintele Pantelimon în Seattle? Dacă nu, iată esenţialul: acela este atât de egocentric, repetând aceleaşi lucruri pe care le spunea şi acum zece ani – încât e clar că viitorul nu ţine cu el. Trebuie să continuăm cu lucrarea noastră misionară şi să nu le dăm nici un fel de atenţie. Poate că odată se vor sătura să mai reacţioneze împotriva noastră.
176 Vezi nota 123 [n. tr.].
324
4/17 Iunie 1982
Nădăjduiesc că în vara aceasta vei avea convorbiri serioase cu G., fireşte, el va privi totul cu scepticism, deoarece noi suntem foarte stricţi, iar el se află pe treapta rebelului (în termeni moderaţi, dar totuşi evident).
Chiar acum câteva zile s-a hotărât să plece în această toamnă în Jordanville. Mi-am dat seama imediat că decizia nu e deloc chibzuită, ci e doar un mod de a se ţine departe de noi, cu care se “plictiseşte”, nefiind însufleţit de vreo dorinţă de a se alege cu vreun folos din Jordanville, ci pur şi simplu voind să vadă cum stau lucrurile acolo.
Fireşte, mă bucur că a luat în serios avertismentul meu pentru a-şi facă o educaţie la seminar dacă vrea să fie preot; dar văzând atitudinea lui uşuratică faţă de toată chestiunea, l-am muştruluit bine de tot spunându-i că n-aş putea să-i dau binecuvântare să meargă în Jordanville în starea aceasta uşuratică şi imatură (toţi tinerii americani pe care i-am trimis acolo în anii din urmă s-au comportat dezastruos în primul an, deşi au fost chiar mai maturi decât G.). El a replicat printr-o insistenţă răzvrătită, spunând că se va duce chiar şi fără binecuvântarea noastră, chiar dacă s-ar limita doar la audierea cursurilor şi la hoinăritul pe acolo, în cazul în care nu ar fi admis.
Într-un fel a fost bine că s-a manifestat în felul acesta, fiindcă de obicei el îşi ascunde sentimentele mai adânci, iar eu am fost chiar bucuros să-l văd cum devine “om” care-şi impune propriile opinii, nedându-se bătut aşa uşor. În ziua următoare (după o noapte nedormită pentru
325
mine) ne-am împăcat; i-am spus că-i respect libertatea, că indiferent ce s-ar întâmpla (fie că s-ar sălbătici sau ar deveni un pierde-vară – două alternative care îi stăteau în faţă), trebuie ca întotdeauna să privească acest loc ca pe o casă a sa, fapt care l-a făcut să plângă (un lucru rar la el). Dar i-am sugerat că, indiferent de ce-ar decide să facă, să fie cu un sens, să facă parte dintr-un plan pentru tot viitorul său şi nu un capriciu de moment, provenit din gândurile sale jordanvilliene.
În acest moment, efortul meu principal este să-l fac să vadă anumite lucruri aşa cum sunt ele în realitate, nu prin prisma trăirilor sale şi nu aşa cum le colorează el. De exemplu: săptămâna trecută ne vorbea foarte elocvent despre cât de uşor este să supravieţuieşti ca ortodox în ziua de astăzi înconjurat de toate ispitele: trebuie să ai curajul să iei o “doză” de smerenie de la părintele Herman, să te încrezi în părintele tău duhovnic, să stai aproape de el şi astfel vei supravieţui. I-am amintit că atunci când i-am interzis să plece în Jordanville fiindcă este prea tânăr, el s-a revoltat, refuzând să se supună. Îşi dăduse seama chiar de faptul că îmi arătase lipsă de încredere, înlăturând astfel chiar acel lucru cu care nu de mult se lăuda că îl va salva! A zâmbit a recunoaştere, dar încă fără vreo consecinţă reală! Pe lângă acestea, ştie foarte bine că motivele pentru care voia să plece în Jordanville sunt lumeşti, că de fapt se afla în pericolul pierderii atitudinii bisericeşti din adolescenţa sa, devenind de-a dreptul lumesc; dar toate acestea se văd prin filtrul patimilor sale de tinereţe.
În final, mă gândesc că toate acestea sunt o etapă necesară a creşterii sale şi o ispită inevitabilă. Nădejdea mea e că va pune şi ceva sens în ceea ce face şi că nu va acţiona numai conform patimilor lui. Ar fi foarte bine dacă i-ai da un impuls în această direcţie şi poate că va cântări
326
mai mult decât ne închipuim acum.
Fie ca Dumnezeu să-l ţină pe acest băiat departe de ispitele acestor vremuri! Mă întreb câteodată, aproape cu disperare, dacă mai există cineva care se poate salva din ghearele vremurilor noastre libere şi facile.
10/23 Iunie 1982
G. se gândeşte tot mai mult la viitor. De fapt, toată criza i-a pricinuit numai bine, fie că va sta aici sau nu. Încă crede că nu este aşa de mult de învăţat; suferă de maladia părerii că ştie când de fapt nu e aşa – nu-şi dă seama că ceea ce străluceşte poate fi şi superficial, ci crede că asta e tot ce se poate spune despre un subiect. A renunţat la ideea de a se înscrie la Jordanville (fapt care arată cât de serioasă era acea idee), dar încă nu e convins că noi am fi alternativa. E clar că se află sub presiunea ispitei “floating”177.
N.M. a fost aici şi pare să fi supravieţuit primului său an în [seminarul] Jordanville; din imaginea pe care mi-o prezintă, realitatea de acolo nu pare bună. Conform lui, duhul care li se insuflă cu premeditare seminariştilor e acela conform căruia ei trebuie să fie “preoţi lumeşti” – să se simtă în largul lor printre turmele lor lumeşti; ideea unui preot duhovnicesc sau a unei activităţi misionare le este străină. Acel duh îl va acapara şi pe N.M. dacă va continua mult timp să meargă la seminar, dar în acest moment nu ştiu dacă s-ar putea face ceva în acest sens. Nu e sigur dacă să se întoarcă. Noi nu recomandăm nimănui să meargă acolo, decât poate unor băieţi ruşi maturi.
177 Idem nota anterioară [n. tr.].
327
Tinerii de la schit primeau de la părintele Serafim nu numai o educaţie religioasă, ci pentru o înţelegere mai adecvată a acesteia, educaţia seminarială implica şi studiul marilor cărţi din literatura universală, printre care un rol important îl aveau piesele lui Shakespeare. Şi fiindcă în Ashland - Oregon (aproape de Medford) se ţinea un festival Shakespeare, el îi ducea din când în când pe “băieţi”, cum îi numea el, să vadă câte o piesă. Înainte de aceasta, toţi trebuiau să-l citească şi să-l studieze pe Shakespeare împreună cu părintele Serafim, după care urmau discuţii aprinse despre piesă.
Părintele Serafim îmi ceruse să-l duc şi pe G. să vadă în această vară piesa Doctor Faustus, ceea ce am şi făcut, formând un grupuleţ printre care se numărau fiul meu şi un alt băiat. Piesa a fost foarte bine interpretată, reuşind să ofere învăţături deosebit de serioase, dacă nu chiar nişte serioase lecţii spirituale pe care băieţii nu le-au trecut cu vederea.
22 Iunie/5 Iulie 1982
Am fost la Festivalul Shakespeare pentru bilete. Mă gândesc să-i duc pe băieţi într-o mică excursie, trecând joi după-amiază prin Etna şi plecând apoi către Ashland vineri dimineaţa. Sâmbătă dimineaţa vom face Utrenia pentru Mucenicii Familiei Ţariste178, iar în Redding vom sosi după-amiază, tocmai la timp pentru Priveghere şi pentru Liturghia de duminică. Vom aduce saci de dormit.
De ziua Vlădicăi Ioan am fost prin San Francisco, călătoria şi-a avut folosul ei (am ţinut din nou predica în
178 Pentru aceasta, în drum spre casă s-au oprit pe o pajişte de munte.
328
limba engleză, fără a avea parte de reacţii adverse!) apoi, împreună cu părintele Spiridon, am făcut o frumoasă vizită la Palo Alto. La vârsta lui, el a devenit un fel de “profet”: ne-a binecuvântat pe fiecare folosind nişte cuvinte spontane care loveau tocmai în problemele noastre, dând totodată şi răspuns la ele!
Pe la sfârşitul lui iulie, cele două surori ale mele, Justina şi Ana (ambele convertite la Ortodoxie), au venit din Arizona pentru o vizită. Nu mai fuseseră niciodată la schit, aşa că a trebuit să mergem cu maşina. Părintele Herman era undeva într-o călătorie misionară, iar părintele Serafim era sus la chilia sa, dar a coborât să ne vadă. Am stat afară într-un mic luminiş din pădure, pe vreme bună folosit adesea ca loc pentru prelegeri sau pentru băut ceaiul. Nu-l văzusem niciodată pe părintele Serafim aşa de senin şi plin de pace. Tot ce avea de spus surorilor mele ca răspuns la întrebările lor duhovniceşti era simplu, la obiect şi de ajutor; dar, ceea ce era mai important, ele s-au “molipsit” de liniştea lui, pe care au purtat-o mai multe zile. Deşi urma să-l văd pe părintele Serafim la anualul pelerinaj de vară din august dar şi în spital înainte de moartea sa, de această dată a fost ultima întâlnire de real folos pe care am avut-o cu el.
11/24 Iulie 1982
Am primit cu bucurie scrisoarea lui G., care acum e mult mai matur decât acum un an. Dumnezeu să-i dea o vară rodnică! Avându-i aici o vreme pe Q.R. şi S.T. (ambii de 18 ani), nu poţi să nu fii lovit de imaturitatea tinerilor noştri şi cu atât mai mult să nu te miri cum de poate cineva supravieţui în zilele noastre ca şi creştin ortodox. Dar Dumnezeu este cu noi!
329
Am avut mulţi oaspeţi în ultimele două săptămâni şi totul arată ca şi cum vara cea aglomerată a început în sfârşit. Ieri am făcut un nou catehumen din Santa Cruz.
22 Iulie/4 August 1982
M-am bucurat mult auzind de reuşitele botezuri [din misiunea Etna]. Să dea Dumnezeu noilor botezaţi ani mulţi de lupte rodnice, iar nouă puterea de a continua să hrănim mica noastră turmă!
Am fost foarte impresionat de a primi în dar de la G. îngheţata pentru toţi de ziua de naştere – nu a ajuns chiar duminică, dar ieri ne-am bucurat cu toţii de el.
Roagă-te pentru noi şi pentru ca Pelerinajul ce va să vină să iasă bine. Nu am nici o idee de cum o să fie. Discursul meu e cam apocaliptic, şi nu ştiu cât de pregătită e lumea pentru el.
4/17 August 1982
Acum, după pelerinaj, avem parte de un moment liniştit şi este timp şi pentru o scrisoare sau două. Întregul Pelerinaj a decurs bine. Nu au fost la fel de mulţi oameni ca anul trecut (aproape 50 au stat până marţi, iar 30 până la sfârşitul săptămânii), dar au fost mult mai omogeni şi mai receptivi la discuţii. Am vorbit foarte mult despre “formarea sufletului” prin literatură etc., şi aproape toată lumea a reacţionat pozitiv. Viziunea ortodoxă pe care o propovăduim începe să pătrundă în sufletele oamenilor.
Icoana Maicii Domnului din Kursk [prezentă în prima parte a Pelerinajului] a făcut o impresie extraordinară asupra pelerinilor, printre ei numărându-se
330
greci şi sirieni care nu sunt obişnuiţi cu acest tip de evlavie.
B.A. [un convertit de pe Coasta de Est] e încă aici, dar chiar nu putem face nimic pentru el. Nu se poate abţine să nu critice, să nu judece şi să nu creadă că “ştie mai bine”. L-am întrebat dacă s-a folosit de pe urma pelerinajului, iar el, înainte să spună “puţin”, a ezitat. Unui frate de-al nostru i-a făcut un scandal întreg spunându-i la o discuţie despre muzică, literatură etc. că acestea sunt “demonice”. Cu alte cuvinte, nu se află deloc pe aceeaşi lungime de undă cu noi. Afirmă că ar vrea ca eu să-i spun exact ce să facă, dar este evident că nu are încredere să accepte nimic din ce i-aş putea spune, făcând abstracţie de detaliile tehnice. A hotărât să-şi rezolve problema găsirii unei ocupaţii prin înscrierea în Forţele Aeriene ca şi cadru de rezervă. Între timp l-am pus să citească Gulag-ul lui Soljeniţân, spunându-i ca după aceea să citească Oliver Twist şi Crimă şi pedeapsă (pe ultima a început-o recent şi nu a putut să o termine – prea “plictisitoare”). Ar vrea să-i oferim un curs de teologie înaltă, dar i-am spus că nu e pregătit pentru aşa ceva decât atunci când i se va înmuia inima; probabil că la aceasta ar putea contribui Gulag -ul şi Dickens (dar mă îndoiesc foarte tare!). În ochii lui văd frica şi nesiguranţa şi îmi pare rău pentru el, văd puţine speranţe, şi primul gând care îmi vine e acela să păzesc turma noastră de el. Vai, fără îndoială, va pleca de aici cu tot felul de poveşti scandaloase pe care le va spune în stânga şi în dreapta. M-a întrebat dacă m-am gândit vreodată la el ca la un candidat la preoţie, iar eu i-am spus că aceasta depinde de el – dacă nu poate trăi în armonie cu oamenii din jurul lui, este evident că nu poate fi candidat pentru nimic din Biserică. Îmi vine realmente să cred că are o mentalitate bostoniană – rece, “corectă”, cu slabe
331
speranţe de a se trezi din ea.
Nădăjduiesc ca G. să se folosească din plin de vacanţa lui cu tine. Sunt destul de îngrijorat pentru el şi pentru viitorul lui – nu atât pentru planurile lui personale cât pentru faptul că este ceva în inima lui care nu s-a rupt, că e plin de încredere în sine şi nu se deschide celorlalţi. B.A. a căzut pradă acestor patimi şi ar fi tragic dacă şi G. ar cădea în aşa ceva. Este adevărat că s-a schimbat mult în ultimii doi ani, iar în anul din urmă efectiv a plâns de mai multe ori (în jur de două lacrimi de fiecare dată) pentru altceva decât pentru mândria lui rănită – dar încă mai sunt multe prin care trebuie să treacă. Voi fi foarte interesat în orice observaţii pe care le vei face asupra lui.
Aici totul arată de parcă ar veni o toamnă timpurie.
Nedatată, dar cu o zi sau două mai târziu.
Hristos în mijlocul nostru! Doar o notă: am citit recent despre o controversă asupra “uciderii din milă” a unui bebeluş cu malformaţii – acest subiect e tratat şi în Orthodox America.
Roagă-te pentru noi. Uneori băieţii noştri centraţi pe sine mă aduc în pragul disperării – mai e vreo nădejde pentru viitor?
Acestea sunt toate scrisorile.
Iar ultimele lui cuvinte către mine au fost:
„Mai e vreo nădejde pentru viitor?”
332
Nota editorului
După parcurgerea acestor scrisori, mare parte dintre cititori s-au lămurit în privinţa liniei pe care a propus-o părintele Serafim. Totuşi, pentru cei care această carte face parte dintre primele lecturi duhovniceşti, sublinierea câtorva idei poate fi oportună.
Privitor la calea de mijloc: este foarte greu să mergem pe această cale, dar este singura cale mântuitoare. Între tradiţionalismul lipsit de dragoste (care ne face asemănători fariseilor din legea cea veche) şi modernismul a cărui dragoste ecumenistă este o pervertire a iubirii evanghelice, linia împărătească este greu de deosebit. Moderniştii neagă linia pe care merg tradiţionaliştii179, iar
179 Părintele Filothei Zervakos scria: “Nu voi lăsa neobservat, nemustrat şi necriticat nici zelul unor clerici păstrători ai vechiului calendar care se comportă cu fanatism, exagerează, se îndepărtează şi cad în rătăcire. Lipsiţi de lumina înţelegerii şi deosebirii, aceştia au aşezat vechiul calendar în rândul dogmelor, crezând că Tainele celor ce merg după noul calendar nu sunt valabile, propovăduind şi învăţând pe creştini să-şi boteze din nou fiii care au fost botezaţi de preoţii noului calendar sau mai bine să-i lase nebotezaţi.
Un ieromonah din Ierusalim, foarte fanatic, a îndrăznit să le scrie rudelor sale din Atena că dacă nu au acolo preot păstrător al vechiului calendar care să le boteze copiii, să-i scrie lui, iar acesta va săvârşi Sfânta Taină a Botezului în Ierusalim, unde Biserica merge după vechiul calendar şi harul Sfântului Duh se va coborî peste copiii din Atena, în chip nevăzut, atunci când el va săvârşi Botezul la Ierusalim (...).
333
tradiţionaliştii neagă linia pe care merg moderniştii. Diferenţa mare este că tradiţionaliştii sunt în Biserică, excesele unora dintre ei nefiind reprezentative pentru linia pe care merg marea majoritate. Iar moderniştii, prin deformarea dogmelor Sfintei Biserici, prin încălcarea Hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice, se plasează de bună-voie în afara Bisericii din care au făcut şi fac parte Sfinţii Părinţi. Cu toate acestea, poate fi mult mai greu pentru un tradiţionalist extremist să ajungă la calea împărătească; în timp ce, prin citirea scrierilor patristice, moderniştii îşi pot da seama că se află în înşelare, prin citirea aceloraşi scrieri extremiştii care se consideră tradiţionalişti ajung la concluzia că se află pe drumul cel bun. Totuşi, calea împărătească e singura cale binecuvântată de Dumnezeu. Iar celelalte sunt căi pe care,
Alţii i-au convins pe mulţi creştini să nu intre în sfintele biserici, să nu se închine la sfintele icoane deoarece, o dată cu schimbarea calendarului, s-au murdărit şi arhiereii şi preoţii şi bisericile şi icoanele şi Tainele. Alţii i-au învăţat pe creştini ca atunci când trec pe lângă biserici să nu-şi facă nici măcar semnul Sfintei Cruci şi multe altele pe care nu le mai spun, ca să nu-i întristez pe nevoitorii cu pricepere şi putere de deosebire. Am socotit însă că e necesar să scriu acestea spre învăţătura şi povăţuirea nevoitorilor pentru credinţă, ca să vadă cu toţii că prin fanatism, prin râvnă necugetată, prin mânie, invidie, mândrie, prin lipsa dragostei creştine, lupta noastră se va dovedi zadarnică, nefolositoare şi vătămătoare şi pentru noi şi pentru aceia pe care-i învăţăm.” (versiune românească: Mărturisirea credinţei ortodoxe, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 55-56).
E uşor pentru creştinii de stil nou să vadă cum părintele Filothei mustră extremismul unora dintre clericii de pe stil vechi. Mai greu este însă să îşi dea seama în ce măsură ei înşişi sunt extremişti în atitudinea lor faţă de cei de alte confesiuni sau de alte credinţe sau, şi mai grav, chiar faţă de creştinii ortodocşi care păstrează vechiul calendar.
334
deşi înţelepciunea omenească încearcă să îşi găsească puncte de sprijin în învăţătura Bisericii, se ajunge la rătăcire.
Există unii creştini care se plâng de faptul că greutăţile vieţii îi împiedică să ducă o viaţă curată, că nu au toate condiţiile materiale pentru a putea duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Ei aşteaptă să ajungă la un anumit standard material pentru a avea timp să se ocupe de cele duhovniceşti. Lipsurile prezente îi apasă... Dar am văzut că nici părintele Serafim nu ducea o viaţă confortabilă: uneori avea şi el greutăţi financiare, avea şi el probleme ba cu maşina, ba cu una, ba cu alta. Dar în toate aştepta ajutorul lui Dumnezeu. Scrisorile din această carte ne ajută să înţelegem că oamenii cu viaţă sfântă nu trăiesc într-un iglu, nu trăiesc separaţi de frământările şi problemele obişnuite. Sfinţenia nu înseamnă evitarea problemelor fireşti, ci înseamnă răbdarea acestor probleme. Aşa cum sfinţii nu au cerut de la Dumnezeu să fie tămăduiţi de boli, ci au cerut puterea de a răbda boala.
Din sfaturile adresate editorului Alexie Young aflăm cu câtă minuţiozitate trebuie pregătită orice lucrare misionară. Există o atitudine sectară la anumiţi editori care consideră că important este doar să tipărească volume de valoare, fără să îşi pună problema impactului comercial al cărţilor. Se gândesc că astfel de calcule sunt meschine, şi spun: „Cine e interesat de o carte, o cumpără, indiferent de titlu, de copertă, de prezentare. Important este ca lucrarea să apară”. Părintele Serafim, dându-i lui Alexie Young sfaturi privitoare la realizarea şi îmbunătăţirea unei reviste, se adresează prin aceste sfaturi nu numai unui editor şi nici măcar editorilor în general. Se adresează tuturor creştinilor care vor să facă apostolat, tuturor celor care se gândesc să le vorbească despre Hristos nu numai cunoştinţelor,
335
rudelor şi prietenilor lor, ci şi tuturor celor care sunt flămânzi după Adevăr.
Moartea părintelui Serafim, care i-a surprins pe ucenicii săi, ar trebui să ne surprindă şi pe noi. Cine s-ar fi gândit că Dumnezeu îl va chema la El pe acest neobosit apostol al secolului XX, când misiunea pe care o făcea era în plin apogeu? Moartea părintelui trebuie să ne ajute să înţelegem că Dumnezeu are alte planuri decât avem noi. Sunt mulţi care cred că vor trăi ani mulţi pentru că au de crescut copii, de crescut numărul caselor sau numărul firmelor. E clar că cei care sunt obsedaţi de sporirea averii lumeşti duc o viaţă în care nu ţin cont de voia lui Dumnezeu. Totuşi, dorinţa părinţilor de a-şi creşte copiii este firească. Nu este firească însă siguranţa unora că vor ajunge la bătrâneţe şi că îşi vor vedea nepoţii jucându-se prin preajmă. Nimeni nu ştie când va muri. Viaţa noastră pământească se poate sfârşi chiar atunci când ni se pare că este cel mai puţin probabil să părăsim această lume.
Părintele Serafim Rose a trecut la Domnul. Şi totuşi, America nu a rămas pustie. Este adevărat că, pe măsură ce anii trec, pe măsură ce apostazia se întinde din ce în ce mai mult, nevoia de mărturisitori precum părintele Serafim este din ce în ce mai mare.
Dar părintele ne-a lăsat scrierile sale. Ele sunt Testamentul său. Părintele ne-a lăsat comoara. E rândul nostru să mergem la ea. Părintele nu a scris nici pentru a arăta unicitatea Ortodoxiei, şi nici pentru a arăta superioritatea filosofiei ortodoxe faţă de născocirile orientale. A scris pentru a-i învăţa pe oameni să Îl cunoască pe Dumnezeu, pentru a-i învăţa să meargă pe calea mântuirii.
Fie ca Bunul Dumnezeu să lumineze minţile tuturor celor care vor citi cărţile părintelui Serafim Rose, astfel
336
încât, devenindu-i ucenici de taină, să mărturisească cu jertfelnicie Ortodoxia. Pentru că Ortodoxia nu este nici învăţătura vreunui filosof, nici a unui apostol şi nici a vreunui părinte făcător de minuni. Ortodoxia este cunoaşterea lui Hristos, a Celui ce este Calea, Adevărul şi Viaţa.
Hristos în mijlocul nostru!
337
EPILOG
ÎN AJUNUL Praznicului Schimbării la Faţă din luna august a anului 1982 s-a făcut, după cum era obiceiul, o priveghere pe vârful muntelui, deasupra schitului unde cu ani în urmă a fost înălţată o cruce imensă. Pentru părintele Serafim, Privegherea şi Liturghia au fost ultimele din viaţa lui, la fel şi predica pe care a ţinut-o la Praznic. Privind la cerul de seară, dramatic şi senin, arătând către stelele lui Dumnezeu (singurul lui hobby era astronomia pentru amatori), părintele Serafim spuse: “Fie ca această sărbătoare şi frumuseţea cerului de seară să ne amintească că suntem doar pelerini pe acest pământ, călătorind către împărăţia cerească”.
El era deja iremediabil bolnav, deşi nu spunea aproape nimic nimănui. Măcinat de febră, stătea retras în mica lui chilie, adâncită în pădure – acolo unde, de mai mulţi ani, se ruga, traducea, scria şi dormea puţin (pe o scândură de lemn). Moartea şi funeraliile lui sunt descrise în amănunt într-alt loc din această carte, dar sentimentul pierderii simţit de toţi cei prezenţi la înmormântarea sa nu poate fi exagerat.
Acum eram orfani, şi nimic numai va mai fi la fel vreodată. Dar în a patruzecea zi, am avut parte de o deosebită şi neaşteptată mângâiere. Episcopul Nectarie venise la mormânt pentru panihidă. După aceasta, mica procesiune a monahilor şi mirenilor credincioşi a coborât în jos pe calea spre biserică. În tindă, Vlădica Nectarie se întoarse către mormântul părintelui Serafim, îşi făcu cruce şi începu să cânte axionul pentru un Ieromonah canonizat. Aşa că, în cele din urmă, nu era “sfârşitul”, ci doar
338
începutul…
339
VIAŢA MERGE ÎNAINTE...
Părintele Alexie Young
Focul Ceresc, care a fost adus pe pământ de Dumnezeu-omul – foc am venit să aduc pe pământ…(Lc. 12, 49) – a fost aprins în inimile oamenilor, trezind în ei o nouă viaţă, înviindu-le sufletele apăsate de poftele trupeşti…[astfel că ei] au început să simtă nevoia şi puterea de a se ridica din lucrurile acestei lumi, îndreptându-se spre înălţime.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 68 la Matei)
Părintele Serafim a fost un monah autentic, care a împlinit porunca Apostolului Pavel care spunea să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare… precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde [Efes. 4, 1-4]. El a luat în serios preceptele evanghelice şi, încadrându-se în adevărata tradiţie monahală, a lăsat deoparte grijile şi interesele lumeşti – până la măsura la care nu se mai putea potrivi cu lumea din jurul său.
Este improbabil ca părintele Serafim să fi putut vreodată sluji pentru multă vreme într-o parohie obişnuită fără să se descurajeze de cei pentru care Creştinismul Ortodox este ceva care trebuie luat drept bun indiferent de forma în care se prezintă. Dar aceasta nu înseamnă că nu există mireni care nu iau în serios Evanghelia. Este adevărat că părintele Serafim iubea munca misionară
340
tocmai pentru că era atras de cei ce erau cu adevărat interesaţi de Ortodoxie. Lucrul cu asemenea oameni îl dinamiza foarte mult, pentru aceasta era în stare să meargă oriunde şi să facă orice pentru a-i sprijini. Cu toate acestea, este nevoie să cercetăm viaţa dascălului său, Sfântul Ioan Maximovici din Shanghai şi San Francisco, pentru a vedea cât de greu îi este cuiva care caută să trăiască atât de curat după Evanghelie şi să supravieţuiască vieţii dezordonate dintr-o parohie. Viaţa Sfântului Ioan a fost atât de plină de virtuţi apostolice şi evanghelice încât pur şi simplu putea trăi “în” lume fără să nu fie “din” ea, în vreme ce oameni neînsemnaţi – şi părintele Serafim în mod sigur se considera unul dintre aceştia – trebuiau să caute altă soluţie.
Cu binecuvântarea, încurajarea şi strălucitul exemplu al Sfântului Ioan, precum şi cu sprijinul duhovnicesc al Arhiepiscopului Antonie din San Francisco, alături de Episcopul Nectarie din Seattle, părinţii Herman şi Serafim au reuşit să întemeieze un schit sărac – prin “sărac” vreau să spun sărăcie adevărată – unde viaţa monahală putea fi trăită în toată simplitatea ei evanghelică, înrudită cu cea a Părinţilor Pustiei din vechime şi cu cea a minunatei tradiţii a schitului Optina, pe care l-au iubit atât de mult. Cu siguranţă că ceea ce simţea părintele Serafim era faptul că nu putea fi ceva mai bine decât rămânerea pe această linie. În copilărie, Episcopul Nectarie a fost asemănat de-a dreptul cu ultimul bătrân [Sfântul Nectarie] de la Optina, şi faptul că el i-a încurajat pe părinţi să-şi urmeze visul însemna mai mult decât ne-am putea închipui.
Deşi părintele Serafim avea o bogată viaţă lăuntrică, nu era cineva care să se descopere pe sine şi, fiindcă era deosebit de modest, din scrisorile lui nu putem obţine decât licăriri ale acesteia. Întreaga poveste a vieţii sale
341
duhovniceşti aşteaptă cercetări şi studii mai ample. Totuşi, putem deosebi în viziunea sa următoarele principii de bază:
Primul - el credea şi învăţa că nevoinţa duhovnicească cu propriul sine – calea de mântuire – este o nevoinţă grea: Împărăţia Cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pe ea (Mt. 11, 12). Într-o societate care la orice problemă cere soluţii rapide, concrete, uşoare şi superficiale – chiar şi la problemele spirituale – el susţinea (aşa cum au făcut-o toţi Sfinţii Părinţi) că lupta duhovnicească nu este nici rapidă şi nici uşoară, ci necesită o viaţă de hotărâre şi luare-aminte zilnică. Deoarece ţelul vieţii duhovniceşti este plinătatea în Hristos, este obligatoriu să ne împotrivim tulburărilor şi ispitelor. El simţea că această sarcină este destul de grea pentru un monah care trăieşte o viaţă întru-un “schit pustiu”, şi cu atât mai mult pentru mireanul de rând care se luptă să-şi găsească drumul în lume. De aceea:
Al doilea - toţi creştinii ortodocşi “serioşi şi cumpătaţi” (una din expresiile lui preferate) – fie călugări, preoţi căsătoriţi din parohii sau mireni – trebuie să dobândească ceea ce el numea o “mentalitate de catacombă” pentru a lucra duhovniceşte asupra lor înşişi. El se referea atât la catacombele Creştinismului primar cât şi la cele ale Jugului Sovietic din aceste secol – dar el nu se referea literalmente la catacombele propriu-zise, nici nu propovăduia ruperea de structura văzută a Bisericii de episcopii ei; şi, în mod deosebit, nu se referea la “ a-şi urma propriile interese şi înclinaţii indiferent de ce-ar spune alţii”. Mai degrabă, el voia să spună că nu trebuie să confundăm bogăţia, frumuseţea exterioară a credinţei (necesară şi ea bineînţeles) cu componenta ei interioară, hristocentrică, pe viaţa duhului. Inima înfrântă şi smerită
342
Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 17) – aceasta era, cum s-ar spune, laitmotivul preferat al părintelui Serafim, şi de câte ori vedea tineri copleşiţi de aspectele exterioare – vieţi de sfinţi, diferite istorii, clădiri impunătoare etc. - devenind vrăjiţi sau împătimiţi de acestea sau de vreo figură bisericească el încerca să îndrepte aceste suflete către lucrul de care este nevoie - lupta lăuntrică pentru pocăinţă şi plinătate în Domnul nostru Iisus Hristos – amintindu-le de întregul sens al vieţii spirituale. Să cităm din scumpul său - Fericitul Augustin:
„Există un fel de vedere fericită, care ne-a fost păstrată… strălucita frumuseţe a acelei fericiri pe care Dumnezeu a păstrat-o pentru cei ce se tem de El… Pentru aceasta sunt încercate inimile noastre prin toate greutăţile şi ispitele vieţii acesteia. Nu te mira că eşti învăţat în mijlocul ostenelilor: eşti învăţat pentru un destin minunat (La Psalmul 36).”
Părintele Serafim a înţeles că adevărata lucrare duhovnicească nu este numai o luptă anevoioasă, ci aproape una în care adesea îţi pierzi nădejdea.180 Cunoştea aceasta din propria experienţă, suferind adesea de deznădejde. Deşi puţini cunoşteau aceasta în acea vreme, el era adesea ispitit să “renunţe” pur şi simplu. El credea că fără harul lui Dumnezeu şi mijlocirea sfinţilor, pentru cei mai mulţi oameni este chiar imposibil să se hotărască pentru o viaţă duhovnicească şi cu atât mai puţin să sporească pe acea cale. “Dacă cineva ia în serios viaţa
180 Este o stare des întâlnită în literatura ascetică: disperarea provocată fie de neîmplinirea doririi unor lucruri lumeşti, fie de faptul că ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă; e o probă trimisă de Dumnezeu pentru ca să ne conştientizăm neputinţa şi să ne dăm seama că numai El ne poate ajuta; pe scurt, disperarea lumească se poate transforma în “disperare” duhovnicească, în tânjire după Dumnezeu [n. tr.].
343
duhovnicească - îmi spunea odată părintele Serafim - fără ajutorul lui Dumnezeu, perspectivele se arată sumbre; dar împreună cu Dumnezeu toate sunt posibile”. În Introducerea sa la viaţa Sfântului Paisie Velicikovski, el notează:
„Ne aflăm într-o situaţie fără nădejde! Şi, cu toate acestea, mila lui Dumnezeu nu ne părăseşte, şi chiar se poate spune că astăzi există un curent al unei Ortodoxii autentice care în mod conştient… însetează pentru ceva mai mult decât Ortodoxia “obişnuită”, neputincioasă în faţa violentelor atacuri venite din partea unei lumi profilată pe distrugerea sufletelor… Nu se poate spune că flacăra adevăratei râvne ortodoxe se va stinge înainte de A Doua Venire a lui Hristos; nici că, dacă această flacără există, Hristos Dumnezeul nostru nu va arăta, chiar acum, râvnitorilor Săi, cum să ducă o viaţă ortodoxă adevărată şi inspirată… Oare auziţi, o, ortodocşi ai acestor vremi din urmă? De aceea greşesc cei ce învaţă că, deoarece sfârşitul lumii bate la uşă, noi trebuie să stăm liniştiţi, să nu facem eforturi mari, să păstrăm pur şi simplu învăţătura pe care am moştenit-o şi s-o dăm înapoi, ca talantul îngropat de nevrednicul slujitor (Mat. 25, 24-30), Domnului nostru la venirea Sa!181”
Iată motivul exact pentru care spunea el adesea (citând din Scriptură): “Dumnezeu este cu noi!” Această declaraţie era, accentua el, o asigurare pentru noi a unui sfârşit creştinesc al călătoriei acestei vieţi, o călătorie care devenise pentru el, pe măsura trecerii anilor, tot mai stăruitoare şi epuizantă din punct de vedere fizic,
181 Sfântul Paisie Velicikovski, biografie scrisă de Schimonahul Mitrofan, tradusă din rusă şi publicată de către St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina, CA, 1976.
344
duhovnicesc şi sentimental, sfârşind printr-o boală neîndurătoare (omeneşte vorbind) care nu poate fi descrisă decât ca un adevărat martiriu, ultimă curăţire şi lămurire a deja foarte încercatului dar blândului său suflet. Iată deci care a fost pilda şi moştenirea sa pentru noi – una foarte înaltă, nobilă, dar nu de neatins: trebuie să fim cinstiţi şi să ne recunoaştem lenea şi slăbiciunea, dar şi seriozitatea cu care trebuie să ne facem ascultători faţă de Domnul; trebuie să ne nevoim cu toate puterile să colaborăm cu harul lui Dumnezeu; trebuie să ne lăsăm inimile înmuiate de suferinţele vieţii; şi nu trebuie niciodată să pretindem sau să ne prefacem că avem o viaţă duhovnicească, pentru că aceasta este singura care contează, singurul lucru care nu se duce cu trupul în mormânt.
După moartea părintelui Serafim în 1982, în Frăţia Sfântul Herman au avut loc mari schimbări. Eforturile părintelui Herman şi ale părintelui Serafim pe terenul misiunii creştine au stârnit pizma celui rău, care acum căuta să distrugă o parte cât mai mare din ceea ce ei, prin harul lui Dumnezeu, au agonisit de-a lungul anilor. Unii dintre noi au început să-şi dea seama de faptul că, asemeni lui Lot din Vechiul Testament, părintele Serafim era omul cel drept din ciudatul nostru “oraş”, cel care ne păzea în moduri pe care nu le-am înţeles decât după moartea lui. La înmormântarea părintelui Serafim, Arhiepiscopul Antonie i-a spus părintelui Herman următoarele: “Până acum, voi doi împreună aţi tras la plug; acum va trebui să tragi singur”. Din nefericire, acest lucru era prea dificil pentru părintele Herman, drept care nu mai era în stare să continue lucrarea într-un mod echilibrat şi viguros. Ca o consecinţă, el, frăţia monahală, şi comunitatea de surori de la Schitul Sfânta Xenia au început să se risipească treptat care încotro, părăsindu-şi solidele practici ale Bisericii
345
Ruse din Diaspora. Deşi vreme de câţiva ani au aparţinut de o dioceză necanonică, de o vreme încoace frăţia monahală a început să-şi dea seama de anumite greşeli din trecut, reglementându-şi situaţia prin primirea de către Biserica Ortodoxă Sârbă.
Mult îndrăgita publicaţie a părintelui Serafim, The Orthodox Word, îşi continuă existenţa şi astăzi. După moartea lui, pentru câţiva ani, revista şi-a schimbat tonul şi filosofia, dar acum s-a întors la acelaşi fel de conţinut sobru şi cumpătat pe care-l avea sub pana editorială a părintelui Serafim.
În februarie 1983, Episcopul Nectarie a trecut la Domnul în timp ce se pregătea pentru Dumnezeiasca Liturghie. Părintele Serafim îl privise ca pe “unul dintre ultimii mari duhovnici din Biserica noastră”, una dintre ultimele “legături vii” cu Sfânta Rusie.
În 1986, după multe conflicte şi polemici, părintele Pantelimon, mănăstirea de călugări şi cea de maici şi mulţi dintre adepţii lui (aproape o duzină de preoţi împreună cu parohiile lor) au intrat în schismă faţă de Biserica din Diaspora, exact cum prevăzuse părintele Serafim că vor face în final.
La sfârşitul lui septembrie 2000, Arhiepiscopul Antonie de San Francisco şi America de Vest a părăsit această viaţă la vârsta de nouăzeci şi doi de ani, plin de înţelepciune şi de respect bine-meritat, după ce mai mult de un sfert de secol a condus cu credincioşie şi înţelepciune dioceza în care şi părintele Serafim s-a ostenit cu atâta rodnicie într-o viaţă relativ scurtă.
Orthodox America continuă să fie editată în cadrul Bisericii Ruse din Diaspora.
346
MĂRTURISITOR AL
ORTODOXIEI
Cu puţin înainte de zorii zilei de 2 septembrie 1982, când părintele Serafim era pe moarte, am avut un vis. Eram alături de un preot pe care nu-l cunoşteam, care mă mustra pentru păcatele mele. Îmi spuse să nu mă simt niciodată jignită de cineva. Am intrat împreună într-o sală mare, somptuoasă. La capătul ei stătea un om pe o platformă ridicată; cânta. Abia puteam să-l văd, deoarece era la o distanţă destul de mare. Cu o voce foarte frumoasă, cânta Axionul: “Măreşte suflete al meu pe Domnul… ” Şi am zis: “Nu aud bine”. Preotul mă îndemna să mă apropii mai mult, să fac mai mulţi paşi înainte. Apoi am început să aud cântarea foarte bine. Cântăreţul era un tenor cu o voce ca a părintelui Serafim, a cărui voce o auzisem cu ani în urmă la Catedrala din San Francisco. Era prin anii ’60. Stând la strană, a cântat singur întreaga Utrenie de la început până la sfârşit. Niciodată în viaţa mea nu am auzit o cântare mai plină de rugăciune. Sufletul meu era ridicat către înălţimi… Acum, în visul meu, am auzit aceeaşi cântare incomparabilă. Era aceeaşi voce, dar suna ca una a unui înger, un cetăţean al Raiului. Era o cântare nepământească, cerească.
Trezindu-mă, am înţeles că nu mai exista nici o nădejde pentru însănătoşirea părintelui Serafim.
Deoarece am o mare preţuire pentru cel de curând răposat, şi apreciez foarte mult realizările sale înaintea lui Dumnezeu, aş vrea să scriu câteva cuvinte despre o
347
însuşire a lui care mie îmi este foarte dragă şi care este foarte aproape de inima mea. Este vorba de credincioşia lui faţă de autentica Ortodoxie. Nu s-a abătut deloc de la învăţătura Bisericii; nu a susţinut niciodată vreo părere personală. Răposatul meu soţ, Ivan M. Konţevici, era la fel. Şi, după ce a luat mai multe titluri universitare, către sfârşitul vieţii a reuşit să termine Academia Teologică. Nu i-a trecut niciodată prin gând să păcătuiască împotriva învăţăturilor Bisericii.
Învăţătura Bisericii nu este un produs al minţilor sau al deliberărilor marilor Părinţi ai Bisericii. Duhul Sfânt a fost Acela care i-a inspirat. Din acest motiv Ortodoxia este de nezdruncinat. Orice păcat împotriva Sfântului Duh este un păcat de neiertat (Mat. 12, 31-32). În aceste vremuri apăsătoare şi tulburi, credincioşia faţă de Ortodoxie este o mare virtute. Părintele Serafim a fost un fierbinte luminător. În scrierile lui, el ne-a lăsat lumina sa. Slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Elena Konţevici
348
CU SFINŢII ODIHNEŞTE,
HRISTOASE,
SUFLETUL ROBULUI TĂU...
Vremea fusese frumoasă toată vara. La fel a fost şi în ajunul Schimbării la Faţă, când fraţii de la Mănăstirea Sfântul Herman de Alaska au făcut tradiţionalul urcuş către vârful muntelui lor, spre un loc numit Schitul Schimbarea la Faţă, cântând pe drum slujba Privegherii. Pe măsură ce urcau muntele, cerul deja se întunecase, iar stelele deveneau tot mai vizibile; prin vocile lor răsunau stihiri care se pierdeau în sălbăticie, iar lumânările lor ardeau formând un lanţ de lumină. Când au ajuns la imensa cruce ce marca locul proprietăţii mănăstireşti, s-au oprit, iar apoi, după ce lumânările s-au stins, părintele Serafim a ţinut o predică. Era una din sărbătorile lui preferate. Asemenea Sfântului Tihon din Zadonsk, îi plăcea foarte mult să privească noaptea către cer. Uitându-se spre cerul presărat cu stele, întotdeauna era inspirat de acea taină a dumnezeirii către care sunt chemaţi păcătoşii, minunea Schimbării la Faţă. Acesta este mesajul pe care l-a transmis în acea noapte: “Casa noastră este în ceruri. Să nu uitaţi niciodată pentru ce aţi fost creaţi”. Cine oare şi-ar fi putut închipui că în dimineaţa următoare el va sluji pentru ultima dată Liturghia pe acest pământ.
Curând după aceea, părintele Serafim s-a îmbolnăvit. Avea o sănătate fragilă, iar a fi bolnav, pentru el, nu era un lucru neobişnuit. Nu era niciodată uşor să spui cât era de bolnav, deoarece nu se plângea niciodată. La numai câteva
349
zile, când durerea a devenit mai puternică, a fost de acord să fie dus la spital. Toată lumea a fost şocată atunci când, după două operaţii serioase în care doctorii au trebuit să înlăture un grav blocaj din intestin cauzat de un ţesut putrezit, părintelui Serafim i s-a dat doar 2% şanse de recuperare. Pe cei apropiaţi ai lui, evenimentul i-a surprins ca o mare catastrofă. Groaznicul coşmar al zilelor care au urmat – suportarea şocului, a lipsei de ajutor, a confuziei, anxietăţii, singurătăţii, disperării – e greu de descris. Gândurile ni se îndreptau către praznicul Adormirii Maicii Domnului care se apropia cu repeziciune. Oare Maica Domnului avea să-l ia pe credinciosul său slujitor?
În ajunul sărbătorii, la Capela “Ajutătoarea Păcătoşilor” din Redding s-a adunat o mulţime de oameni pentru a săvârşi o Liturghie de miez de noapte, iar apoi să se roage fierbinte pentru refacerea iubitului lor - părintele Serafim. Părintele Alexie Young, care a slujit Liturghia, i-a pregătit părintelui Serafim Sfintele Daruri. Toată lumea credea că va fi un ultim rămas bun. Toţi ştiau că, săvârşindu-şi alergarea ca un atlet încununat, părintele Serafim era pregătit să spună, împreună cu Sfântul Pavel: Că pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig (Filip. 1, 21). Dar atâta timp cât este viaţă este şi speranţă. Noi, păcătoşii, nu suntem pregătiţi să-l vedem părăsindu-ne şi ducându-se în cealaltă lume. De aceea ne-am rugat pentru o minune.
După ce a condus toată noaptea, Arhiepiscopul Antonie a ajuns la spital, unde împreună cu părintele Herman au citit rugăciunile de despărţire a sufletului de trup. Era aproape ora 2 a.m. Cei din jurul patului unde era culcat Părintele nu voiau să plece. Iar apoi s-a întâmplat ceva fără precedent. Poate că uşile s-au deschis prin milostivirea Maicii lui Dumnezeu. Oamenii au început să
350
se adune în camera părintelui Serafim – nu erau doi-trei, ci cel puţin douăzeci de oameni care îi înconjurau patul din secţia de terapie intensivă, iar pentru următoarele câteva ore i-au cântat Părintelui Serafim, pentru a asculta pentru ultima dată, frumoasa stihiră a Adormirii: “De la margini adunându-vă aicea…” Apoi s-a cântat întregul Canon Pascal. Mulţi cântau printre lacrimi. Părintele Serafim respira printr-o mască respiratorie şi nu putea vorbi. Dar era conştient şi când a auzit cântându-se unul din imnele sale preferate - “Iosif cel cu bun chip”, a început să plângă. Era greu să priveşti suferinţa lui, dar era şi mai greu să te rupi de patul lui. Într-un final, infirmierele i-au rugat pe toţi să plece. Nimeni nu ştia că acesta era numai începutul unei privegheri care urma să dureze încă cinci zile şi cinci nopţi.
Printre noi era şi un catehumen, un tânăr care îl rugase pe părintele Serafim să-l boteze de praznicul Adormirii. Cunoscând puterea duhovnicească din harul acestei Taine, părintele Herman s-a hotărât să-l boteze el, nădăjduind că prin acest act bine-plăcut lui Dumnezeu se va întări şi părintele Serafim. Alături de patru persoane, părintele Herman a plecat la mănăstire, după ce îi promisese părintelui Serafim că va săvârşi pentru el în acea zi Dumnezeiasca Liturghie. Pârâul din spatele mănăstirii strălucea sub razele soarelui. În timp ce nou-luminatul Ioan Damaschin era îmbrăcat în haina albă a dreptăţii, o rază de bucurie a răspândit vălul de durere care apăsa greu pe inima tuturor. Epuizaţi de privegherea de toată noaptea de la spital, de lungul drum până la mănăstire şi de lunga slujbă, oboseala încerca să-i biruie pe toţi. Dar neliniştea a biruit somnul. Mai era părintele Serafim în viaţă? În după amiaza aceea, la mănăstire s-au făcut rugăciuni intense, pline de lacrimi, înaintea icoanei
351
Maicii lui Dumnezeu “Grabnic-ascultătoarea”. Pentru însănătoşirea părintelui Serafim, înaintea acestei icoane se rugau chiar şi părinţii de la Sfântul Munte. Înainte de a pleca în Redding, un telefon dat la spital – întotdeauna dat cu o inimă înfrântă – i-a uşurat pe toţi vestindu-le că starea părintelui Serafim se îmbunătăţise puţin.
În seara aceea, la spital, se adunaseră un număr şi mai mare de oameni. Nădejdea era tot mai mare, în ciuda faptului că părintelui Serafim i se dăduseră doar 10% şanse de vindecare.
Încă de la primele ore ale dimineţii, infirmierele din schimbul de noapte au fost amabile şi ne-au permis să facem vizite mai lungi. Cei care aveau ocazia să petreacă mai multe ore, rugându-se sau citind din Evanghelie la căpătâiul părintelui Serafim, nu vor uita niciodată intensa, înfiorătoarea experienţă pe care au avut-o acolo. Era un timp de cugetare la moartea care se apropia cu repeziciune sau la sensul suferinţei pentru Hristos. Cu totul neajutorat, legat de pat pentru a evita posibile atacuri de apoplexie, fire al dispozitivelor de monitorizare se încrucişau pe piept, cu braţele străpunse de tuburi, respirând printr-un aparat respirator, părintele Serafim avea figura unui răstignit. Efectiv eram martorii unui martiriu. Vorbea atât de des despre suferinţă şi folosul ei pentru sufletul creştinesc. Avea o mare compasiune şi admiraţie pentru suferinţele ortodocşilor din spatele Cortinei de Fier. Poate că Dumnezeu îngăduia să sufere, să pătimească împreună ei. Îmi venise în gând un pasaj scripturistic: Pentru că cea curând trecătoare uşurare a necazului nostru, cu covârşire întru covârşire, veşnică greutate a slavei lucrează nouă (II Cor. 4, 17).
Liturghia de duminică din Redding a fost urmată în acea după-amiază de slujba Sfântului Maslu. Fiecare
352
simţea de parcă păcatul ei sau al lui era cel puţin parţial responsabil pentru boala părintelui Serafim. De aceea, toată lumea a luat parte la slujba Maslului, fiind unşi spre vindecarea sufletului şi a trupului, pocăindu-se şi rugându-se cu căldură în timpul slujbei: “Auzi-ne, Doamne!” După aceea, părintele Herman s-a dus la spital pentru a-l unge pe părintele Serafim.
Pentru toţi cei apropiaţi ai părintelui Serafim era o experienţă foarte profundă şi epuizantă - afectiv, fizic şi spiritual. Telefonul din camera de aşteptare a STI [Secţia de terapie intensivă] a început să sune continuu din toată ţara, de la oameni care se rugau pentru el şi care întrebau despre părintele Serafim. Aici, dar şi peste hotare, rugăciuni arzătoare se îndreptau către tronul lui Dumnezeu, implorându-L să-l cruţe pe părintele Serafim, nu de dragul lui, fiindcă el se pregătise de mult timp pentru acest ceas, ci pentru aceia dintre noi care aveam nevoie de călăuzirea lui pentru mântuirea sufletelor. Un om de o rară statură duhovnicească, o candelă a adevăratei înţelepciuni într-o epocă a confuziei şi întunericului spiritual… Oare chiar aşa de repede ne va lipsi Dumnezeu de o astfel de lumină strălucitoare? Câmpiile albe de rod, în care părintele Serafim muncise atât de mult… Cine l-ar putea înlocui? Predicile lui simple dar străpungând inima cine le va vesti? Mulţimea de articole pline de învăţătură şi inspiraţie, cărţile pe care le scrisese călăuzind sufletele pe “calea împărătească”… cine va fi în stare să-i preia condeiul? Cât de multă nevoie aveam de el! Dar trebuie să avem în minte un lucru esenţial: căile Domnului nu sunt ca şi căile noastre, drept care trebuie să ne pregătim a-I încuviinţa voia.
Orele treceau cu greutate. Fiecare apel telefonic, fiecare vizită a doctorilor şi asistentelor ne făcea să sperăm
353
spre mai bine şi să nu ne temem de ce-i mai rău. Camera de aşteptare devenise o cameră de rugăciune, un acatist era urmat de un canon şi tot aşa. Evanghelia era citită cu rândul, toate cele patru cărţi, şi tot aşa. Era un timp de rugăciune foarte intensă şi prelungită pe care doar câţiva dintre noi l-au experimentat vreodată.
Marţi dimineaţa starea părintelui Serafim devenise foarte critică. Se dădeau telefoane pentru sporirea rugăciunii. Stareţul Hrisostom şi ieromonahul Auxentie au sosit în acea după-amiază din Mănăstirea Sfântul Grigorie Palama din Ohio. Curând după aceea, a sosit şi Episcopul Nectarie de Seattle pentru a veghea la căpătâiul fiului său duhovnicesc pe care îl hirotonise cu cinci ani în urmă. În acea noapte, la capela spitalului (o cameră de la acelaşi etaj cu secţia de terapie intensivă) s-a săvârşit o Liturghie de miez de noapte. Avea un tavan aproape de capetele noastre şi nu avea ferestre, dând impresia unei catacombe. Această impresie era sporită de intensitatea situaţiei şi de rugăciunile stăruitoare care se uneau în acelaşi duh şi scop. La fel ca în acea săptămână, când primea zilnic Sfânta Împărtăşanie, părea din ce în ce mai senin, mai liniştit.
Tot în acea seară, la secţia de terapie intensivă, a fost adus un tânăr pe moarte. Mama lui plângea în mod necontrolat. În dimineaţa următoare, părintele Herman s-a apropiat de ea pentru a o mângâia cumva, întrebând-o dacă ar vrea să-şi boteze copilul. Primind un răspuns afirmativ, părintele Herman a purces imediat la botezarea copilului ei, Christopher. Nu a fost prea târziu. În acea după amiază, Domnul a hotărât să-i ia sufletul, curat şi strălucitor, abia ieşit din apele Botezului. Toţi au simţit că acest fapt era deja rodul suferinţelor părintelui Serafim.
Miercuri după amiază a fost adusă din San Francisco icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu -
354
“Bucuria neaşteptată”. A fost adusă imediat înăuntru, la părintele Serafim. Toţi cei prezenţi s-au rugat toată ziua înaintea ei, simţind că Maica lui Dumnezeu cu adevărat veghea îndeaproape lângă părintele Serafim şi că suferinţele lui nu erau în zadar.
Dar privegherea nu a mai durat mult. A doua zi dimineaţă, în jurul orelor 10: 30, doctorii au anunţat că nu mai rămăseseră multe speranţe şi că nu mai puteau face nimic. După câteva minute, priveghiul pentru cel ce era pe moarte se sfârşise – pentru părintele Serafim începuse o nouă viaţă. Aşa a binevoit Dumnezeu. Părintele Serafim a trecut din moarte la viaţă, de pe pământ la cer, unde cetele drepţilor strălucesc ca stelele în slava Schimbării la Faţă.
Mary Mansur
355
CUVÂNTUL ARHIEPISCOPULUI
ANTONIE DE SAN FRANCISCO
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
TOCMAI ACUM AM cântat refrenul “Al Tău sunt, mântuieşte-mă”. Tot aşa scrie şi Apostolul Pavel în Epistola sa către Romani: Că de viem, Domnului viem; şi de murim, Domnului murim. Deci sau de viem, sau de murim, ai Domnului suntem (Rom. 14, 8). Cu alte cuvinte, noi suntem ai Domnului oricum am fi. Desigur că aceste cuvinte se referă la tot omul; îmi amintesc acum de Fericitul Mitropolit Antonie (Hrapoviţki) care-i scria părintelui meu duhovnic, Schiarhimandritul Ambrozie, după tunderea primului: “Trebuie să ai în cuget permanent aceste cuvinte şi să le aplici în special pentru tine, ca unul care ai primit tunderea în monahism”.
Din această pricină, cu mare emoţie îmi amintesc de acea zi rece de toamnă, când biserica nu avea nici acoperiş, iar în loc de cupolă avea cerul deschis; aici au fost tunşi în monahism Părinţii Serafim şi Herman. Încă dinainte de aceasta, în San Francisco, am simţit că părintele Serafim era un om al lui Dumnezeu. Am simţit aceasta atunci când cânta la strană ca un smerit citeţ şi cântăreţ bisericesc sau când l-a ajutat pe părintele Mitrofan (Manuilov) să facă o colectă pentru Sfintele Locuri. Dar aici [în Platina] a început un mod de viaţă cu totul deosebit. Şi ce viaţă! Acum toţi cei care l-au iubit pe părintele Serafim – şi nu numai cei care s-au adunat aici,
356
ci şi cei care nu au putut veni – îşi vor aminti de viaţa lui. Nu am de gând să vă spun ceva despre această viaţă, părintele Herman o poate face; dar şi zidurile bisericii, ale tipografiei şi ale chiliei sale monahale au de spus foarte multe.
Ceea ce vreau să-i spun dragului meu părinte Herman este ceea ce alt frate, acum o mie de ani, i-a spus fratelui său. Aceşti doi fraţi erau Sfinţii întocmai cu Apostolii - Chiril şi Metodie. Când Chiril era pe moarte, i-a spus fratelui său mai mare – Metodie: “Frate, am tras acest jug împreună, ca doi boi. Ştiu că iubeşti Olimpul tău [nu Olimpul din Grecia, ci cel din Asia Mică]. Cu toate acestea - continuă el - nu părăsi pentru el această sarcină. Dacă au tras cu greu doi boi, ce putere mai are oare cel care va rămâne să tragă singur?”.
Prin rugăciunile Sfinţilor Chiril şi Metodie, prin rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Herman de Alaska şi prin rugăciunile bunului nostru frate, părintele nostru, ieromonahul Serafim, Dumnezeu, Care ne-a adunat aici pe toţi la mormântul lui, să le dea tuturor dorinţa de a-l ajuta pe părintele Herman, care a rămas singur, să pună umărul la ridicarea acestei greutăţi. Să ne luăm rămas bun de la părintele Serafim, cu toată dragostea de care sunt în stare micile noastre inimi.
Tradus după Pravoslavnaya Rus, Nr. 16, Jordanville, NY, 2001, unde a fost tipărit după o transcriere după o casetă înregistrată de ieromonahul Roman (Krassovsky).
357
PENTRU CĂ SUFLETUL LUI I-A
BINEPLĂCUT DOMNULUI182
Părintele Alexie Young
Într-una din ultimele predici pe care le-a ţinut, ieromonahul Serafim a spus simplu şi cu voce scăzută ceea ce spusese şi înainte de nenumărate ori: “Fiţi buni unii cu alţii. Zâmbiţi şi fiţi veseli. Purtaţi-vă sarcinile unii altora de dragul lui Hristos”.
Moartea părintelui Serafim din 20 august/2 septembrie a înlăturat din mijlocul acestei mici dar luptătoare misiuni a Sfântului Herman din Alaska un slujitor credincios care, deşi capabil de a pricepe adâncile taine ale teologiei, nu s-a abătut niciodată de la calea simplităţii evanghelice, întrupând întru sine starea dreptului care izvorăşte înţelepciune (Înţ.lui Sol. 4, 11). Ce a fost părintele Serafim pentru noi?
Cititorii ştiu că a fost un editor prolific: pe lângă editoriale şi articole semnate, el a dat numeroase traduceri (pentru care nu a primit nici o plată) şi articole nesemnate. Mai mult decât atât, el era conştiinţa permanentă a
182 Deşi o parte dintre informaţiile conţinute în acest articol sunt tratate în diferite locuri din carte, cititorii vor găsi aici o prospeţime şi o spontaneitate greu de găsit în ziua de astăzi (după două decenii). Cititorii vor găsi aici fragmente din prelegerile şi scrierile părintelui Serafim care nuanţează şi mai mult portretul zugrăvit de scrisori.
358
grupului nostru, încurajându-ne şi îndemnându-ne să continuăm până ce reuşim, dar şi mustrându-ne cu blândeţe atunci când (şi asta era una din expresiile lui preferate) “greşeam ţinta”. Şi care era ţinta? Să aducem adevăratul creştinism ortodox în sufletele a cât mai mulţi americani dispuşi să-l primească. Nimic mai mult - o sarcină aparent simplă; şi nimic mai puţin - o lucrare de proporţii uriaşe. Cu toate că de obicei eram încăpăţânaţi şi naivi, el continua să creadă în noi. Mai mult decât atât, el credea în importanţa şi valoarea acestei lucrări, punându-şi în ea mari speranţe. Scriu acum aceste cuvinte, cu lacrimi în ochi, deoarece părintele Serafim era colegul şi colaboratorul meu, dar şi conştiinţa mea. Nu m-am aşezat niciodată la maşina de scris fără a-i simţi prezenţa peste umăr; ştiam că nu mă voi putea încrede niciodată în mine însumi. În acest moment, inima mi se frânge şi numai Hristos o poate mângâia.
Poate că mulţi nu ştiu că părintele Serafim era şi co-editor al eruditei publicaţii teologice The Orthodox Word şi co-fondator al Frăţiei Sfântul Herman de Alaska, ca şi autorul multor cărţi. Despre aceste aspecte la fel de importante din viaţa lui este nevoie de alţii pentru a le pomeni. În ceea ce mă priveşte, aş vrea să descopăr cititorilor noştri câte puţin din ceea ce a fost părintele Serafim, preotul şi păstorul.
Duhul acestui ieromonah poate fi aflat în predicile lui, întotdeauna scurte, la obiect, menite să mişte inimile noastre, să ne “smerească până la pământ” (cum îi plăcea lui să spună) şi să ne arate ce vrea Hristos de la noi. Îmi amintesc de momentul primei sale vizite la Misiunea noastră din Etna unde a slujit Dumnezeiasca Liturghie. Pentru un motiv care îmi scapă, Liturghia s-a ţinut la miezul nopţii. În vreme ce se întorcea dinspre Sfânta Masă
359
pentru a citi Evanghelia, având într-o mână o lumânare care lumina atât Sfânta Scriptură cât şi palida lui faţă, eu mi-am zis: aşa era în catacombe şi aşa este şi în catacombele Bisericii Ruse prigonite de astăzi! În aceste predici am văzut o inimă atât de caldă şi iubitoare cum nu cred că veţi întâlni undeva în această lume rece, respectiv o minte neîntinată şi pătrunzătoare care nu şi-a tras seva din această lume întunecată, ci din har. “Nevoiţi-vă un pic mai mult”, ne îndemna el. “Purtaţi-vă crucile fără să cârtiţi. Să nu vă închipuiţi că sunteţi cineva deosebit, nu vă îndreptăţiţi slăbiciunile şi păcatele, ci uitaţi-vă la cum arătaţi cu adevărat; şi, mai ales, iubiţi-vă unul pe altul”. Cuvintele lui Hristos. Cu adevărat, părintele Serafim ni-L arăta pe Hristos atât în pildă cât şi în cuvânt.
În conversaţie era proverbialul “om al cuvintelor puţine”. Nu era niciodată înclinat să pălăvrăgească fără rost, rareori îşi exprima vreo preferinţă pentru ceva şi îi displăcea făţărnicia de orice fel, vorbind adesea despre mentalitatea “Disneyland” a Americii, care făcea imposibilă pentru oameni căutarea şi aflarea adevărului. Era îngrijorat de faptul că cei mai mulţi dintre oameni sunt “inconştienţi”: ignorăm atât de profund marile adevăruri ale Credinţei noastre încât nu suntem în stare nici să împărtăşim Ortodoxia cu alţii. Fiţi treji, conştienţi, informaţi!” îndemna el. “Nu lăsaţi pe alţii să ’digere’ şi să înţeleagă Ortodoxia pentru voi; şi nu ţineţi Ortodoxia pentru voi înşivă ca şi cum ar fi o comoară privată. Împărtăşiţi-o şi altora.”
În viaţa bisericească propunea o viziune aparte (care este şi poziţia majoritară a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora); el o numea “calea împărătească” a dreptei socoteli în toate lucrurile. Totuşi, această viziune nu era tocmai populară. Unii, a căror concepţie despre Ortodoxie
360
fusese redusă la o poziţie ecumenistă, îl credeau un fanatic periculos; alţii, că suferă de “râvnă fără cunoştinţă”, acuzându-l că a trădat Ortodoxia. Pe toate le-a pătimit, fiind calomniat fie personal, fie prin scrisori, fie prin presă.
Încă alţii, care nu-i puteau înţelege nici scrierile nici predicile, îl judecau după aparenţe: văzându-i hainele lungi prăfuite şi barba încâlcită, îl dispreţuiau. Nu se potrivea imaginii lor despre un preot sau un monah. Pe la spate, nu o dată a fost numit “monah jegos”. Dar realitatea e aceea că el a fost un monah adevărat, un înger în trup, mort faţă de lumea aceasta dar viu pentru cea viitoare, mai interesat de curăţirea sufletului său decât de împodobirea trupului. Exemplul lui a fost un reproş pentru noi toţi.
Se înţelege că atunci când trăia nu l-am apreciat pe deplin. Noi l-am luat drept bun, aşa cum o facem cu toţi cei pe care îi iubim. Ne gândeam că în ciuda sănătăţii sale fragile el întotdeauna “era acolo”. Tocmai trecuse de patruzeci şi opt de ani – încă tânăr – cu atât de multă muncă neterminată; viaţa lui de creştin ortodox a durat cu puţin peste douăzeci de ani. Iar după aceea, după o scurtă dar extrem de chinuitoare boală, s-a dus, şi fiind pedepsit cu puţin, mare răsplată va primi, căci Dumnezeu l-a pus la încercare şi l-a găsit vrednic de El (Înţ. lui Sol. 3, 5).
În Practikos183 găsim acest pasaj: “Moartea tatălui său i-a fost vestită unui monah anume. El se întoarse către solul care îi adusese vestea şi răspunse: «Nu mai huli. Tatăl meu e nemuritor!»” În acest fel am primit şi eu vestea morţii părintelui Serafim. El nu este mort; acum este viu cu adevărat, în Hristos! A plecat în cealaltă lume pentru a fi împreună cu iubitul său Arhiepiscopul Ioan,
183 Tratatul lui Evagrie [n. tr.].
361
Sfântul Paisie, Sfinţii din Galia şi din Tebaida Nordului, ale căror vieţi le-a tradus şi tipărit.
Ce om a fost acesta! Fraţi şi surori – dragi cititori – nu vom mai vedea curând unul ca acesta! Sunt plin de mulţumire faţă de Dumnezeu pentru că mi-a dat să cunosc un om ca acesta, chiar pentru puţin timp. Şi cred din toată inima şi cugetul meu că acum el a auzit vocea binecuvântată a Stăpânului zicând aceste scumpe vorbe: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău! (Mat. 25, 21)
362
FOTOGRAFII
1. Cu Episcopul Nectarie în ziua tunderii lor, 27 octombrie 1970.
2. Părintele Serafim, părintele Herman, părintele Laurence şi tânărul G. alături de vizitatori de vară, 1975.
3. Porţile schitului, având inscripţia: “Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”.
4. Prin poartă se poate vedea tipografia; la dreapta se află arhondaricul şi bucătăria, sprijinită de o magazie de lemne; la stânga se poate vedea acoperişul bisericii.
5. Biserica - vedere dinspre sud-est.
6. Intrare în biserică cu clopote. Mai la stânga, cupola principală este aşezată pe pământ, aşteptând să fie ridicată.
7. În aripa de Răsărit, părintele Herman taie numere din Orthodox Word cu maşina de tăiat hârtie.
8. Tipografia şi aripa de Răsărit, cu generatorul şi şopronul la dreapta.
9. Mergând către tipografie.
10. Unul dintre ucenici lucrând la presele alimentate de generator.
11. Părintele Serafim, ajutat de tânărul G., sapă pentru a extinde grădina.
12. Privind către schitul Schimbarea la Faţă pe versantul sudic al dealului Sfântul Herman, locul cel mai înalt al proprietăţii schitului.
13. Cu vizitatori, 1977.
14. Alexie Young, Episcopul Nectarie şi părintele Serafim Rose în Etna, 1975.
15. Paraclisul Sfinţilor Adrian şi Natalia, iarna..
16. Episcopul Nectarie şi părintele Serafim cu
363
icoana din Kursk în capela Sfinţii Adrian şi Natalia, Etna, 1980.
17. Cu părintele Herman, Episcopul Nectarie şi G. în dimineaţa hirotonirii sale, 24 aprilie 1977.
18. Ierodiaconul Serafim.
19. 19, 20. Proaspăt hirotonitul ieromonah Serafim cu Episcopul Nectarie, Alexie Young, hirotonit şi el de curând, şi (mai jos) părintele Herman, 24 aprilie 1977.
21. Părintele Serafim în ziua hirotonirii întru preoţie, 24 Aprilie, 1977.
22.
23, 24. Împreună cu un vizitator din Anglia; fotografii făcute prin geamul uşii de la trapeză, primăvara anului 1979.
25. În trapeză. De la stânga la dreapta: părintele Herman, Episcopul Nectarie, părintele Serafim, un vizitator. Frescă neterminată, lucrare a părintelui Herman, înfăţişând pe Sfântul Paisie Velicikovski, Sfântul Herman din Alaska şi Stareţul Nazarie de la Valaam.
26. Conducându-l pe Episcopul Nectarie către maşina sa de lângă împrejmuirea schitului, primăvara anului 1979.
27.
28. Părintele Serafim învăţând un catehumen.
29, 30. Dobândind deprinderea de constructor.
31. Cei trei constructori au înălţat o scară în faţa căsuţei lor din pădure. Sfârşit de vară, 1978.
32. Căsuţa, iarna.
33. În interior, de sărbătoarea Sfintei Xenia - 6 Februarie 1979.
34. Binecuvântarea de Bobotează. Pădure sălbatică.
35. Katia, de trei ani, tocmai botezată, ţine strâns o păpuşă în braţele bunicii sale; primăvara, 1970.
364
36. Alţi convertiţi.
37. Părintele Alexie poartă un relicvariu, iar părintele Serafim îl urmează cu Evanghelia într-o procesiune de ziua prăznuirii Sfântului Herman, 27 Iulie/9 August, punctul culminant al pelerinajului de vară, 1978.
38. Procesiunea se opreşte în faţa bisericii, iar părintele Serafim citeşte Evanghelia, în vreme ce Episcopul Nectarie priveşte atent.
39. În capela Sfântului Ioan Milostivul, Willits, California.
40. Alături de citeţul Vladimir Anderson (în prezent preot) şi familia, toţi fini de botez ai părintelui Serafim.
41. Părintele Alexie, familia sa, şi membrii ai comunităţii din Platina alăturându-se celor din Redding pentru o slujbă ce inaugura misiunea Mângâierea Păcătoşilor.
42. Părintele Serafim urmându-l pe părintele Alexie în timp ce acesta poartă icoana Kursk într-o procesiune condusă de fiul său Ian; Etna, 1980.
Lunea din Săptămâna Luminată, Aprilie 1981; Părintele Serafim săvârşeşte o Liturghie în aer liber, pe un loc consacrat Întâmpinării Domnului unde, după aproape doi ani, a fost înmormântat.
43. Părintele Serafim săvârşeşte Proscomidia.
44. Unul dintre fraţi slujeşte ca analog pentru citirea Evangheliei.
45. Lunea din Săptămâna Luminată, aprilie 1981.
46, 47. Sus, la stânga şi jos: Săptămâna Luminată, 1981; o Liturghie în aer liber la Schitul Sfântul Ilie; un luminiş pe panta de sud a proprietăţii schitului.
48. Sus dreapta: Continuând procesiunea după Liturghie, purtând altarul mobil şi proscomidiarul.
49. Săptămâna Luminată, aprilie 1981, după o
365
Liturghie în aer liber în “Lindesfarne”, pe panta de vest a proprietăţii schitului.
50. Arhiepiscopul Antonie îi acordă părintelui Serafim crucea de aur - 18 ianuarie 1981.
51. În faţa uşilor împărăteşti; icoanele împărăteşti şi cele din spatele iconostasului sunt lucrarea lui Pimen Sofronev, fiind aduse de la Catedrala Maicii lui Dumnezeu “Bucuria celor necăjiţi” din San Francisco.
52. Săvârşind slujba Botezului.
53. Părintele Serafim citeşte rugăciunile la primirea catehumenilor (trei fetiţe) pentru un Botez săvârşit lângă Spokane, Washington; vara, 1981.
54, 55. Un butoi de petrol folosit pe post de baptiseriu.
56. Surorile botezate la Platina acum doi ani de părintele Serafim au primit acum Mirungerea.
57. Contemplând o superbă privelişte din parcul rocilor vulcanice din centrul statului Oregon, la întoarcerea dintr-o călătorie la Spokane, vara, 1981.
58. Botezul lui Peter Nichols în capela Sfinţilor Adrian şi Natalia din Etna, 27 iunie 1982.
59. Cu părintele Herman lângă fântână, iunie, 1982.
60, 61. Unde îţi este moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?
62. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele (Înţ. lui Sol. 3, 1).
63, 64. Părintele Serafim într-un sicriu simplu de lemn, construit de unul din finii săi, în vreme ce oamenii citesc cu rândul Psaltirea.
65. Sus, dreapta: Stând la căpătâiul sicriului Părintelui Serafim, Arhiepiscopul Antonie îi tunde pe doi dintre fraţi la treapta de rasofori.
66, 67. La căpătâiul sicriului, părintele Herman şi
366
protopopul Roman Lukianov conduc procesiunea din biserică până la locul de îngropare.
68. Pentru că pământ eşti şi în pământ vei merge, unde toţi pământenii mergem...
69. Arhiepiscopul Antonie şi Episcopul Nectarie; în spatele lor, stareţul Hrisostom al Etnei.
70. Amărăciunea despărţirii.
71. Mormântul părintelui Serafim slujeşte ca altar pentru săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii. Săptămâna Luminată, 1983.
72. O candelă de veghe arde la căpătâiul baldachinului de lemn construit pe mormântul părintelui Serafim.
73. Coborând pe drumul murdar de la schit însoţit de Svir, unul din cei mai devotaţi locuitori patrupezi de la schit.
La sfârşit, o altă poză, nu mai ştiu pagina: În strana stângă, o icoană a Noilor Martiri ai Rusiei, înconjurată de fotografii ale unor martiri.
Părintele Alexie citind rugăciuni lângă sicriul părintelui Serafim.
367
CUPRINS:
Cuvântul editorului la ediţia românească........
Ne vorbeşte Părintele Serafim Rose ...................
Calea împărătească ...............................................
Un măreţ condei a fost oprit..................................
Scrisori misionare
Cum a început totul.............................................
[1970] ..................................................................
[1971] ..................................................................
[1972] ..................................................................
[1973] ..................................................................
[1974] ..................................................................
[1975] ..................................................................
[1976] ..................................................................
[1977] ..................................................................
[1978] ..................................................................
[1979] ..................................................................
[1980] ..................................................................
[1981] ..................................................................
[1982] ..................................................................
Epilog..........................................................................
Viaţa merge înainte.......................................................
Mărturisitor al ortodoxiei................................................
Cu sfinţii odihneşte..........................................................
Cuvântul Arhiepiscopului Antonie de San Francisco......
Pentru că sufletul lui i-a bineplăcut Domnului.............

HRANĂ PENTRU SUFLET

mercoledì 19 dicembre 2018

SCRISORI MISIONARE Serafim Rose

Nessun commento:

Posta un commento