Arsenie Papacioc Sfintele Taine

Sfintele Taine 

– Ce se poate face pentru familia mea care este baptistă; cum se poate mântui?

– Dragă, noi nu putem face o cât de mică abdi-care de la adevărul ortodox. Asta e o problemă ce priveşte pe Dumnezeu; şi, dacă vreţi, Biserica o spune, ei sunt într-o anatematizare faţă de Ortodoxie, după cum am mai spus. Venirea lor la Biserica Orto-doxă, ca şi a catolicilor, cu atât mai mult a neo-protestanţilor, este prin ungerea cu Sfântul Mir, pentru că au primit deja botezul.

– Botezul trebuie făcut prin trei scufundări, ori, baptiştii fac doar una.

– Catolicii nu fac nici una. Ei fac botezul prin stropire. Eu vorbeam cu Părintele Cleopa cum să fa-cem cu cei ce nu au cele trei scufundări; şi ştiţi, eram neînsemnaţi pentru un răspuns ca acesta, dar ne preocupa problema ca nişte oameni ce trebuie să răspundem. Părintele Cleopa ajunsese la o concluzie: cel ce este botezat şi nu are scufundările, să facă scufundările. Dar nu merge. Însă, contează foarte mult, deşi are mare însemnătate scufundarea care semnifică pogorârea şi ieşirea din mormânt, ultima scufundare – învierea, contează foarte mult botezul, dragul meu, botezul în numele Sfintei Treimi, care e lucru mântuitor.

Dovada este că noi, ni se spune în viaţa prac-tică bisericească, în situaţia în care o femeie naşte, şi poate să moară copilul, moaşa poate să-l boteze. Îl botează în numele Sfintei Treimi: „În numele Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Sfântului Duh. Amin”. Şi copilul rămâne botezat. Dacă trăieş-te copilul, preotul îi citeşte lepădările. Dar formula botezului nu o mai zice, aşa e de mare botezul odată zis – într-un singur botez, cum zice Crezul. Şi nu numai atât, chiar mama, că poate naşte pe undeva pe câmp, îl botează şi copilul rămâne botezat. Deci nu mai este nevoie de scufundări, el rămâne botezat.

Nu mai este un copil nebotezat cum se întâmplă cu acele crime, avorturile, foarte mari crime. Aceşti copii sunt la rău. Nu sunt nici în rai şi nici în iad, pentru nebotez şi nevinovăţie. Asta este. Ei ne văd. Sufletul este de la data zămislirii. Chiar în dreptul roman se spune: „Copilul odată zămislit are drept de cetăţean”. Copilul este autonom în pântecele mamei. Nu e mama stăpână pe el. Vedeţi cât de mare este Botezul? Dacă îl naşte şi e pus în situaţia să moară, îl botezi şi el rămâne botezat. Îi pomenim şi noi într-un loc la Proscomidie, ca prunci născuţi înainte de vreme, la morţi.

– Când nu ştii dacă a fost botezat, greşesc dacă mai fac o dată botezul?

– Când nu ştii dacă a fost botezat se zice: „Dacă nu a fost botezat...” Ca şi la epicleză când preotul nu este atent se zice: „Dacă nu s-au sfinţit”. Se pot întâmpla fel de fel de împrejurări în Biserică şi preotul să o facă automat şi să nu-şi dea seama.

– Ce ne puteţi spune despre Taina Preoţiei?

– Preoţia este o foarte mare lucrare la Dum-nezeu, nespus de mare. Preotul ţine locul lui Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu a creat două lucruri extraordinare care nu mai pot fi depăşite la o eventuală creaţie: a creat o femeie distinsă care a născut pe Dumnezeu; şi a creat Preoţia, care Îl co-boară pe Dumnezeu din Cer şi Îl naşte pe Dumnezeu pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Vă daţi seama? Sfântul Agneţ pe Sfânta Masă atunci când facem Sfânta Liturghie! Altarul este plin de îngeri, căci Hristos este acolo! Spun chiar rugăciunile: „Doamne, şi îngerii să intre cu noi să facem Liturghia, că sunt împreună lucrători şi ei”. Este o rugăciune care spune aşa: „Doamne, că tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti, Cel ce Te împarţi”. M-a întrebat un student: „Bine, părinte, dar preotul ce-i?” Răspunde Hristos: „Fără tine, pre-otule, nu pot să fac lucrurile acestea”. Preotul e axa principală a Creaţiei, a Re-Creaţiei, adică a naşterii lui Dumnezeu din pâine şi vin. Vă daţi seama ce înseamnă pentru un popor că are Liturghie? Ce înseamnă pentru un popor că are Ortodoxie?

– Cum să ne pregătim în vederea primirii Sfintei Împărtăşanii?

– Împărtăşania te desăvârşeşte, nu-ţi iartă păca-tele. Dacă te spovedeşti, Dumnezeu te dezleagă prin duhovnic şi la împărtăşit. Dar să te dezlege de păcate mai întâi. De faptul că ai o ură pe cineva – te-a jignit cineva şi ai zis: „Treaba lui, ce dacă m-a jignit!” Nu! Trebuie să-l înconjori, să faci o legătură sufle-tească, ori să-ţi recunoşti greşeala, ori, în sfârşit, să nu-l laşi să aibă o apăsare sufletească asupra ta. Să nu zici: „Nu mai am nimic cu el!”, că e tot un fel de a-l dispreţui şi a te vedea pe tine mai presus de el. Păstrează o legătură măsurată, care se potriveşte cu armonia. Vorbeşte cu el, ca să vadă că eşti cald, nu respingător. Ura îşi face loc imediat. N-ai nimic cu el, dar nu-i dai bună-ziua. N-ai tu chiar nimic cu el? Sau te saluţi cu toată lumea, dar cu amărăciune şi cu noduri. Asta nu e bine. Frăţiile voastre trebuie să ştiţi că a iubi pe vrăjmaşi este o poruncă. Dar pe nevrăjmaşi? Dar pe unul care ţi-a năzărit: „Uite şi ăla cum e, fistichiu!” Trebuie să fiţi serioşi în ce priveşte relaţia mută cu lumea, nu relaţia ma-nifestată. Trebuie, ori să-l compătimeşti, ori să-l fericeşti în inima ta.

Eram la închisoare şi era acolo un om rău, foarte rău. Nu puteai să ai o relaţie cu el. Şi am zis în inima mea aşa: „Măi, ăsta are şi el o mamă şi mamă-sa îl iubeşte. Noi nu-l iubim. O, ce bine că îl iubeşte şi pe ăsta cineva!” Nu trebuie să ne compli-căm judecând.

Şi te mărturiseşti incomplet cu câte din astea faci: judeci, vorbeşti de rău, şi ele se înregistrează toate. E uşor să spui: „Uite ce a făcut!”, dar tu nu ştii de ce a făcut şi nici nu-i cunoşti întoarcerea lui cu lacrimi. Şi nu auziţi că-i mai iubit de Dumnezeu, dacă se întoarce, decât cel care nu a căzut? Şi ce te faci tu? Pentru că s-a creat un obicei, şi asta-i prost, să se vorbească cu uşurinţă de rău de altul: „Da’ ce, numai eu vorbesc? Da’ ce, nu merită? Da’ ce, nu văd eu ce face?”

Fraţilor, nu există în creaţia lui Dumnezeu nimic, fir de iarbă, să nu ştie Dumnezeu de el. Au doar de iarbă se interesează mai mult Dumnezeu de-cât de oameni? Şi atunci, sigur că suntem urmăriţi. Şi nouă ni se cere dăruirea. Vreţi să biruiţi: smeriţi-vă şi nu judecaţi pe nimeni. Pentru că în felul acesta veţi fi liberi. Altfel nu. Îţi duci viaţa în funcţie de păcatele celelalte, că nu te astâmperi să-l judeci pe el. Iei lucruri prin comparaţie. „Eu nu sunt aşa!” Şi te iei în comparaţie cu un om pe care tu îl numeşti ticălos. De ce nu te iei în comparaţie cu Sfântul Apostol Petru, sau Pavel, sau Sfântul Siluan Ato-nitul? De ce nu te iei în comparaţie cu diferiţi Părinţi cunoscuţi, care duc o viaţă aleasă? Mântuitorul spune: Iubiţi pe vrăjmaşi, pe cel care-ţi face rău. Cum e vorba: „Mi-a zis, şi i-am zis, şi am să-i zic!” Nu numai că nu-l ierţi, dar te gândeşti la o răzbunare faţă de el. Vreţi răzbunare? Vă învăţ eu: să-l iubiţi şi să-l pomeniţi la rugăciune. Pentru că dacă te răz-buni, rămâi dator la Dumnezeu. Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la tine, şi e mai bine aşa, că spune şi Scriptura: Răzbunarea e a Mea.

Pentru că tu nu eşti acela despre care zici că eşti mai mult sau mai puţin. Tu eşti acela care eşti în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu ştie toate aceste lucruri. Numai la lucrul acesta dacă sunteţi atenţi, sunteţi oameni cu nume duhovnicesc: să nu mai judeci pe nimeni. Pentru că, vrând-nevrând, îţi fuge mintea: că sunt fistichii, că lumea nu e pregătită de o viaţă creştinească – „Ce, domnule, mă opreşti de la viaţă?” Nu te opresc de la viaţă: tocmai, că vreau să te duc la Viaţă. În cazul în care nu primeşte sfatul, trebuie să ne rugăm pentru el, nu să stăm nepăsători. „Pentru că tot atâtea suflete ucidem câte din vina noastră lăsăm să se osândească” (Sfântul Grigorie de Nazianz).

– Cât de des ne putem împărtăşi? Ce criteriu să avem pentru apropierea de Sfintele Taine?

– Nu timpul decide. Că poţi să posteşti o săp-tămână întreagă sau două, în schimb eşti plin de răutate cu unul şi altul: judeci, vorbeşti de rău – asta te opreşte de la împărtăşit. Cine este pregătit, se poate împărtăşi foarte des. Foarte des, dar să i se dea şi un timp de pocăinţă, sau să i se dea un timp de postire. Biserica a fixat posturi ca să scăpăm de umflătura asta sufletească, gâtul ăsta gros, întins şi înălţat: mândria. Vă puteţi împărtăşi o dată pe lună, până la 11-12 ori pe an. Dar lucrul acesta îl discutaţi cu duhovnicul. Pentru că el ştie viaţa voastră şi ră-dăcinile vieţii faptelor voastre.

Acum sărbătorile mari fac să se depăşească luna. „Am să mă împărtăşesc atunci, şi aşa e praz-nic...” – considerente de felul acesta.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ne putem împărtăşi în fiecare zi, dacă suntem pregătiţi. Dar cine este pregătit? De exemplu, dacă aţi postit ieri că era vineri, şi postiţi şi azi, vă împărtăşiţi Duminică. Dar întrebarea se pune din partea duhovnicului: „Eşti pregătit sau nu?”

– Dacă mă împărtăşesc într-o Duminică, după ce m-am spovedit, pot să mă împărtă-şesc a doua Duminică cu aceeaşi spovedanie?

– Nu. Ai putea să te împărtăşeşti dacă nu ai greşi. Dar, care-i acela care să nu fi greşit timp de o săptămână? A vorbit de rău, nu s-a rugat suficient şi permanent... Mai întâi de toate, cine poate să facă un bine şi nu face, săvârşeşte un păcat. Cât bine puteai să faci într-o săptămână şi nu ai făcut?! Şi, iată, ai săvârşit păcatele lipsirii... Nu prea văd la spovedanie: „... că puteam să fac un bine şi n-am făcut”. Şi apoi, să te împărtăşeşti la o săptămână e cam des.

Unii neglijează Taina Spovedaniei şi o folosesc doar ca un pretext pentru a se împărtăşi. Dezlegarea de păcate e valabilă. Însă era bine să o facă de dragul curăţeniei şi a iertării care o primesc, nu de dragul unui act care urmează.

 

Sfânta Taină a Cununiei

– Care sunt condiţiile de întemeiere a unei familii?

– Condiţiile de întemeiere a unei familii sunt la fel, în orice moment istoric. Există amănunte de care trebuie să ţinem seamă, precum sărăcia, dar nu asta împiedică valoarea trăiniciei unei familii, pentru că iubirea îmbogăţeşte orice. Ce dulce este iubirea!... Dar să nu se meargă pe instincte şi pe plăceri într-o căsnicie, ci gândind la un scop suprem: mântuirea reciprocă. Stimularea continuă reciprocă spre acest scop este obligatorie, pentru că e o mare răspundere. Valoarea unei flori nu stă într-o petală pe care a luat-o vântul, ci trebuie văzută valoarea intrinsecă a florii.

Aşa că, dragii mei, o căsnicie se poate întemeia pe o iubire adevărată şi pe o coordonată exclusiv creştină. E o mare greşeală să te îndrăgosteşti de un băiat sau de o fată, şi punem problema căsătoriei pentru că mi-e drag de el sau de ea. Nu, nu. Trebuie văzut, cât de cât, dacă sunt străbătuţi de fiorii sfintei răspunderi pe care o cere căsătoria. Pentru că o femeie care se căsătoreşte, ea va naşte şi ea trebuie să re-nască copilul, prin educaţie. Deci trebuie să fie foarte pregătită. Eu opresc o serie întreagă de tineri care vin să mă cerceteze în sensul ăsta de a se amăgi prin sărutări, care mai apoi se consumă şi pier. Că bine a zis cine a zis, că: este mai lungă calea până la sărut decât aceea până la păcatul cel mare. Şi se consumă în felul acesta de a-şi manifesta iubirea, încât nu se deosebesc de păgânii care se căsătoresc pentru plăceri. A greşit un băiat cu o fată; dar ea a rezistat la început, iar el i-a zis: „Nu, asta face parte din ritmul dragostei...” „... Şi un prunc la anul, blând şi mic, să crească mare şi voinic, şi noi să mai discutăm un pic, şi la botez!” – datorită ritmului dragostei. Pentru că frumuseţea o să se mai schimbe, dar trebuie să rămână mai departe frumuseţea creş-tină din fiecare, pentru fiecare. Asta e verigheta, care se şi dă: iubirea celuilalt către celălalt. Adică iubirea nu are nici început, nici sfârşit – asta ar fi semnificaţia verighetei.

Există mai multe condiţii, din punct de vedere strict religios, pe care trebuie să le îndeplinească tinerii, şi printre ele sunt şi acestea două: să se iu-bească, şi să fie şi părinţii de acord. Aici, de multe ori, este un conflict între iubirea tinerilor şi acordul părinţilor. Şi atunci trebuie să optăm pentru unul din două, dacă lucrurile nu mai pot rămâne pe loc: să se iubească în Hristos, cu scopul căsătoriei.

– Cum putem şti că partenerul e cel pe care ni-l dăruieşte Dumnezeu?

– Trebuie să simţi că celălalt e pentru tine. Există o forţă nevăzută în tine, cu care simţi că acesta este… cel ce este. Îl vezi cum se manifestă, îi vezi naivitatea celuilalt, cuminţenia, dorinţa de a se dărui, dar nu doar numai pentru plăceri; pentru că, de multe ori, dorinţa acoperă scopurile. Adică, dom-nule, nu mai ţin cont de nimic, ne iubim. Ca până la urmă să-şi pună problema despărţirii, pentru că nu-i mai convine, pentru că s-au consumat curiozităţile şi au apărut alte împrejurări ispititoare. Să aibă, deci, o identitate creştină, un eroism de a-şi menţine această identitate.

– Dacă doi tineri se iubesc, dar sunt necredincioşi, în dragostea lor mai este pre-zent Hristos?

– Sunt necredincioşi unul faţă de altul, sau ne-credincioşi faţă de Dumnezeu?

– Faţă de Dumnezeu.

– Acum vreau să vă spun un lucru: să ştiţi că nici inteligenţa, şi nici orice educaţie, nu are nici o valoare dacă nu este în slujba dragostei şi a iubirii. Dar nu putem să-i oprim să nu se căsătorească. Însă, nu ajung nicăieri, dacă nu sunt cu Hristos. „Ne iubim, şi gata!” Acesta este instinct şi nimic altceva. Iubirea aceea nu are durabilitate.

Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, căsătoria care urmează, dacă nu slujeşte unor idealuri mai înalte – chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit – sigur că nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.

Dacă se iubesc, este un fel de a vorbi. Ce rost are să mai vorbim că să iubesc, dar nu cred în Dumnezeu! Nu există nici un fel de siguranţă de percepere în viitor, de sens, de scop, dacă nu există Dumnezeu. Dacă nu este în Biserică, nu există nimic! Acesta ar putea să fie răspunsul care să răs-punde la întrebarea ce aţi pus-o.

Ce să le cerem? Căsnicia are nevoie de educaţia copiilor, de a-i învăţa să se închine. Pot să trăiască ca nişte păgâni, fără nici un fel de ideal? N-au bătut clopotele destul ca să se deştepte tineretul acesta? Iar cuvântul acela, că „astăzi familiile trec prin momente dificile”, nu prea sunt de părere. Pentru că atunci când trăieşti prezentul, nu mai poţi să vezi de-fecţiunile în acţiuni: vezi numai perfecţiunile. O tendinţă mereu de a mă completa făcând bine primul pas spre aşa ceva.

– Taina Cununiei lucrează şi asupra oame-nilor necredincioşi? Pentru că astăzi oamenii se cunună fără să aibă habar ce înseamnă cununia, sau chiar relaţia cu Dumnezeu.

– Dacă sunt necredincioşi, nu are nici un haz, cum am zice. Dar, dacă s-au cununat la Biserică în-seamnă că sunt, cât de cât, credincioşi. Dacă sunt necredincioşi, nu se mai cunună.

– Dar dacă o fac doar ca pe o datină, Taina Cununiei lucrează oricum?

Nu putem spune că nu lucrează din momentul în care se face, pentru este încadrată într-o întreagă ceremonie, cu harul preoţiei...

Nu recomandăm deloc această taină a cununiei, dacă sunt necredincioşi. Pentru că avem prin această Taină anumite pretenţii, sau nişte răspunderi. Şi dacă aceste răspunderi sunt nedorite, nu se pot împlini, pentru ce mai plecăm pe acest drum? Sau fac Taina aceasta numai dintr-o datină? Cuvântul acesta datină este un cuvânt mai scump şi nu aş vrea să-l implic aici, printre necredincioşi.

Se cununau ca datină şi moşii şi strămoşii noştri, şi încă numai la Biserică, fără primărie. Dar cununia era făcută cu scopuri extraordinar de mari.

Asta este o mare Taină, dragii mei! Mai întâi de toate se pun în valoare lucrurile aşa cum le-a creat Dumnezeu. Bineînţeles, nu este singura Taină – mai mult decât atât este călugăria.

Pe urmă, să ne gândim că se vor sătura unul de altul foarte repede, neavând nici un ideal care să-i ajute, că nu e har. Harul este acolo unde este cre-dinţă. Dumnezeu nu dă harul ca la un milog – la o mână întinsă ţigănească –, îl dă doar dacă te jertfeşti.

Datina aceasta se săvârşeşte datorită unui scop, cu o răspundere extraordinară. Să nu se încurajeze cineva că o face din datină. E o iubire şubredă care nu durează. Cum ar zice omul: „O lună de miere şi o viaţă de amar!”

– Părinte, astăzi se înţelege din ce în ce mai puţin rostul bărbatului şi al femeii în căs-nicie. Puteţi să ne spuneţi care este rostul lor în viaţa de familie?

– Adevărul este că nu sunt de părere cu cuvântul acesta „astăzi”. Bărbatul şi femeia sunt aceeaşi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la început, cu un scop bine definit.

S-a făcut o constatare: întrucât femeia a fost roabă mii de ani, şi cu ocazia Edictului de la Milan, Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate şi femeii, ca să nu mai fie omorâtă fără judecată – s-a transmis atavic, adică a trecut peste veacuri teama femeii de bărbat, şi a rămas femeia cu spaimele acestea atavic transmise. Nu este permis acest lucru.

Femeia înseamnă „împărăteasă dăruitoare”. Femeia, dacă zici că-i slabă, totuşi, din momentul în care te-ai angajat să te numeşti soţ, nu te poţi numi soţ, decât lângă o soţie. Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip! Să nu se mai vadă în femeie numai un scop meschin sau un lucru de caznă.

Femeia este extraordinară în creaţia lui Dum-nezeu! Daţi-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie după cuvântul Tău (Luca 1, 15). Şi s-a schimbat desti-nul întregii omeniri, şi chiar al lui Dumnezeu în lume.

Maica Domnului este o femeie care a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume.

Femeia trebuie cu orice chip respectată, pentru că dacă Dumnezeirea ar întreba omenirea: „Ce este în omenire?”, n-ar întreba paternitatea, ci mater-nitatea! Deci, femeia joacă un rol primordial în ceea ce priveşte creaţia lui Dumnezeu, bărbat şi femeie.

Putem noi, oare, să desprindem o Taină atât de importantă de cuvintele Mântuitorului: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Acestea sunt cuvinte dumne-zeieşti, şi tot ce a spus Hristos este adevărat.

Lumea creştină, dacă ar fi atentă numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlată şi s-ar des-coperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru că El este Viţa şi noi suntem mlădiţele. Poate mlădiţa să rodească ceva fără viţă?

Maica Domnului reprezintă neamul omenesc. Femeia nu trebuie văzută ca o roabă. Pentru că, deşi spunem în rugăciunile Tainei Cununiei, că fe-meia trebuie să se supună bărbatului, acesta din urmă trebuie să fie atent că i se spune, tot în aceeaşi rugăciune, că trebuie să o iubească. Dacă nu o iubeşte, nu o să-l asculte. Bărbatul, dacă nu ascultă de acest cuvânt, se face răspunzător de îndărătnicia femeii. Deci, trebuie să o iubească cu orice chip.

În căsnicie se intră prin foarte multe trans-formări şi lucruri neprevăzute, datorită marilor intimităţi: naştere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naşte în modul cel mai normal de către toate femeile, fie împărăteasă, fie femeie de rând.

Cuvântul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru că, vă repet, cuvântul femeie înseamnă „împărăteasă dăruitoare”, şi dăruirea este toată Scriptura.

– Dar putem identifica, în viaţa de familie, un rost diferit al femeii de al bărbatului, şi al bărbatului de al femeii?

–În ce priveşte idealurile, nu. Dar în ceea ce priveşte preocupările, fiecare are îndeletnicirea lui.

– Ne puteţi spune care este scopul ascultării în viaţa de familie?

– Dacă este iubire lucrurile se rezolvă de la sine: se uită unul la altul şi ştiu ce au de făcut.

În ce priveşte copii, ei trebuie educaţi de mici, să le imprime în suflet ideea de Dumnezeu cu orice chip, ca astfel, încet-încet, să crească în învăţătura creştină.

– De ce spune că bărbatul este cap femeii?

– Şi femeia ce este, dacă bărbatul este cap? Unde este situată faţă de cap?

Bărbatul este cap femeii în sensul unei armonii care trebuie să existe, respectându-se îndeletnicirea fiecăruia. Când se spune că femeia este grozav de valoroasă în creaţia lui Dumnezeu, asta nu însemnă că bărbatul nu este nimic. Pentru că supunerea, în sine, înseamnă mântuirea în sine.

Femeia nu se supune pentru că este miloagă, ci se supune pentru ca să întregească armonia lu-crurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca bărbatul să-i fie cap, din momentul în care îl iubeşte.

Între cei doi soţi nu există grad de rudenie. Dacă bărbatul este capul, femeia este tot cap. Tre-buie să se supună unul faţă de altul; fiindcă sunt foarte dese situaţiile în care bărbatul o întreabă şi-şi ascultă femeia.

Ei trebuie să se iubească. Dacă nu se iubesc, relaţia dintre soţi este numai o ordinară gâlceavă.

Dacă bărbatul este cap, femeia este inima! Şi inima este mai mult decât orice, este adâncul cel mai adânc al fiinţei omeneşti, este chiar locul unde Dumnezeu şi-a făcut locaş. Şi dacă ea este inima, e şi el inimă, fiindcă iubirea armonizează căsnicia.

Iubirea răspunde la toate întrebările: iubirea aduce prunci, care dau valoare nemaipomenită căsniciei – zâmbetul lor –, şi creează unitate ne-zdruncinată familiei.

Dar, vă repet, naşterea de prunci nu este scop căsniciei, este o consecinţă. Scopul este stimularea reciprocă spre mântuire.

– De multe ori relaţia dintre cei doi se ră-ceşte. Cum se poate depăşi această criză?

– Dacă punem întâi problema iadului, nu mai vorbim de rai!

Nu se pune problema. Acestea sunt conse-cinţele vieţii. Călcarea greşită, păcatele, înseamnă iadul. Răceala dintre cei doi este consecinţa păcatelor.

Dumnezeu este drept, poate să facă orice. Dar un singur lucru nu poate să facă: să-şi calce cuvân-tul! Fiindcă prima poruncă dată în rai a fost: Să nu mănânci din pomul ăsta! – şi a mâncat. Consecinţa a urmat imediat, fiindcă există şi dreptate dumne-zeiască, nu numai milă. Şi face orice ca să ne scape de căderile acestea. Căderile de după Adam, pe care le facem noi, le rezolvăm prin Taina Spovedaniei.

Nu putem să discutăm despre dracul, fără să vor-bim despre Dumnezeu. În creaţie el este un tolerat.

Noi nu putem să-i învăţăm să iubească. În iubire nu există nimic raţional. „Nu ştiu de ce îl iu-besc pe acela!” Iubirea nu are nici început, nici sfârşit, există deodată cu Dumnezeu.

Deci, ca să se depăşească această răceală, trebuie să ducă o viaţă creştinească.

– Se acceptă ca cei căsătoriţi să aibă relaţii trupeşti, fără scopul procreerii?

– Scopul căsătoriei nu este numai plăcerea, dragul meu. Plăcerea este o consecinţă, scopul este naşterea de copii. Dar nici naşterea de copii nu este un scop, ci este vorba de o stimulare permanentă re-ciprocă. Asta este căsnicia! Sigur că va trebui să avem şi marile intimităţi, ca soţ şi soţie, dar cu un scop, nu numai cu plăcere.

Aş putea să spun, pentru că lucrul acesta priveşte pe toată lumea: nu are nici un sens căsătoria doar pentru plăcere. Căsnicia înseamnă ajungerea în veşnicie, şi dacă acest scop nu este avut în vedere, ci se caută numai plăcerea, atunci căsnicia nu-şi împli-neşte scopul.

Dacă ei se hotărăsc reciproc pentru o curăţenie, dar cu adevărat, nu să se mâzgălească şi să facă prin dos fel de fel de greşeli. Ori să-şi vadă de căsnicie şi de naştere, ori să nu se mai împreune!

– Ce părere aveţi de relaţia dintre o fată şi un băiat care este la modă acum?

– Întâi de toate, odată cu vârsta, cresc şi senti-mentele. Există un obicei – mai mult a devenit o tradiţie – să ai un iubit. Acum nu-i mai spune iubit, îi spune prieten. Este un paravan acesta; nu există prietenie între băiat şi fată, decât iubire. Se merge cu mintea foarte adânc pe intimităţi, iar prietenia e cu totul altceva: fără nici cel mai mic interes. Relaţia cu o fată nu se face doar din dorinţa de a avea o relaţie, ci cu scopul unei căsătorii; iubirea nu înseamnă lins. Are o motivaţie dacă va fi soţia ta. Dar e foarte prematur să spui că va fi soţia ta, când abia ai început studiile, când abia ai început să ai şi tu gust de fete.

Chiar azi a venit un băiat care mi-a spus:„Părinte, iubesc o fată!” „Şi mori după ea?”, i-am răspuns. „Da, părinte!”

Acum vă întreb pe dumneavoastră, opreşti viaţa pe loc pentru nişte sentimente asupra unei persoane, care deja îl părăsise? Unde-i bărbăţia? Unde-i cava-lerismul? Unde este energia, curajul? Unde-i puterea de a acapara?

Dacă te prinde fetiţa că nu eşti stăpân pe tine, se duce acolo unde-i protejată. Ea are nişte forţe sufleteşti nemaipomenite. Fata are un instinct de con-servare mai dezvoltat şi o creştere a puterii raţionale mai din vreme decât băiatul. Ea poate să fie mamă şi la 13 ani. Citeam acum, într-un ziar, că o fată a născut la 11 ani chiar! Pe când un băiat nu poate să fie tată la vârsta asta. Dar şi puterea ei de a acumula raţional e mai scurtă – până la 20-21 de ani, pe când a bărbatului e până la 30 de ani. Începe să meargă pe linia unor interese de viitor. Având un mai mare instinct de conservare vrea să pună mâna chiar pe Alexandru Macedon, adică pe un mare erou. Şi dacă tu eşti erou, într-un fel, te-a ochit.

Cunosc un băiat, foarte deştept, student. Era şi băiat serios, nu-şi pierdea vremea, spunea: „Toate la vremea lor”. Şi o fată, mediocră din punct de vedere intelectual, nu s-a lăsat cu nici un chip – îi scria scrisori, stătea în calea lui... Şi a întrebat-o o colegă: „Ţie nu ţi-e ruşine?” Ea i-a răspuns: „Vreau să văd cum reacţionează un om deştept la astfel de propuneri!” Dacă acel băiat era mai puţin stăpân pe el, punea mâna pe ea; aşa că ei îi convenea această luptă, şi într-un sens şi în altul. Dacă este deştept, este deştept peste tot, şi atunci lasă lucrurile la vre-mea lor. Zice Solomon: „Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor!”

Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să şi-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările bă-iatului, ci băiatul să dea peste ea. Şi apoi, voi trebuie să preţuiţi foarte mult femeia. Ea este o creaţie a lui Dumnezeu extraordinară. Vă daţi seama ce puteri are o femeie să te scoată dintr-o stare amărâtă? Faptul că un bărbat ştie că acasă are parte de iubire desăvârşită îl face să muncească, să câştige războaiele, să-şi rezolve problemele. Să ştiţi că femeia nu gândeşte simplu. Chiar dacă nu e învăţată, ea are o putere de pătrundere deosebită, şi e mult mai realistă decât un bărbat. Ea are încă de azi un sentiment pentru ziua de mâine. Însă noi discutăm, raţionalizăm nişte lu-cruri, dar în iubire nu este nimic raţional.

Un student la Politehnică se îndrăgostise de o fată foarte urâtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urâtă. Dar nu există femeie urâtă. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se aplece să o ia – adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia că este. Femeia trebuie preţuită, să ştiţi, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe ea cu oamenii!

Să vă spun un caz. Aţi auzit de Clemenceau? A fost un om de ştiinţă francez, care a creat o epocă în vremea lui, dar care era ateu. Pe acest Clemenceau l-a călcat o maşină, şi, desigur, a apărut o ediţie specială: „Marele Clemenceau lovit!” „Marele Cle-menceau internat în spitalul cutare! Îngrijit de doctorul cutare!”, care informa lumea în aceşti termeni la superlativ. A scăpat din accident acest Clemenceau şi a spus aşa: „Domnule, pe mine nu doctorii aceştia m-au făcut sănătoşi, ci o asistentă care se ocupa de mine, de care nu a vorbit nimeni, nici un ziar!” În acest timp, un alt mare om de stat şi scriitor, a fost şi el călcat de o maşină, şi a vrut să fie dus la spitalul unde erau călugăriţe. „Dar cum, dumneavoastră care eraţi...!?” „Treaba voastră ce credeţi, eu vreau să mă fac sănătos!” Vedeţi ce superioară este femeia în creaţia lui Dumnezeu?

Am atras atenţia la fete să nu se grăbească în privinţa acceptării unei prietenii cu un băiat, dacă nu este credincios. Le întreb: „E creştin?” „Nu, dar a-cum doreşte să se facă!” „Bine, dar cum crezi tu, care ai crescut în biserică, că îl vei învăţa tu acum să se închine? Mâine-poimâine ăsta îţi dă în cap!” Asta e o enorm de mare greşeală. Prietenia adevărată este dacă ideile sunt comune; căutaţi-vă la biserică, nu la discoteci şi pe trotuare! Cel mai bine este să nu te grăbeşti, de la începutul începuturilor. Dacă este inevitabilă o întâlnire între un băiat şi o fată, acesta trebuie să o cultive, să-i semene calitatea de a fi productivă din punct de vedere sufletesc – pentru că trupeşte, cum am spus, nu e o problemă. Ai văzut că are un defect, completează cu sfatul şi cu compor-tamentul tău să-şi îndrepte defectul. Trebuie să fie pregătită să ducă toate aceste lucruri, iar tu trebuie să o întreţii cu orice chip în problemele ei, să o stimulezi continuu. Ea nu se bagă în problemele tale, nici nu are cum – dacă eşti o personalitate, dacă încearcă, dă greş.

O problemă mai intimă care trebuie lămurită este că cei mai mulţi tineri se gândesc la o căsătorie pentru plăceri, mai întâi, ceea ce este o mare greşeală. Aceste lucruri ţi le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie să te mai preocupe. Naşterea de copii este o consecinţă, nu e un scop suprem al căsătoriei. Scopul este stimularea reciprocă pentru mântuire. Aşadar este o greşeală să construieşti o relaţie pe nişte motive imediate – să fie o lună de miere şi o viaţă de amar. Trebuie gândit dacă rezistă la toate greutăţile binecuvântate ale căsătoriei. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită, de la început, când poţi să judeci – pentru că dacă te-ai îndrăgostit nu mai judeci – nişte lucruri pentru viitor, până la sfârşitul vieţii. Deci, este dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, pentru că a văzut ceva super-ficial; el nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii. Trebuie să o iubeşti, să urmăreşti pacea în familie. Pacea e mai mare decât dreptatea de patru ori. Are şi ea uneori îndrăzneală şi un punct de vedere. Nu trebuie să o desconsideri! „Nu prea văd eu cum ai dreptate, dar tare te iubesc, ca să nu te contrazic!” Vedeţi, iubirea leagă totul. Acesta e sim-bolul verighetei. Eşti obligat să o iubeşti cu toate forţele, bineînţeles, la măsură, nu cât pe Dumnezeu, şi ea este obligată să se supună. Nu este o umilinţă în sensul în care azi oamenii ironizează supunerea fe-meii, din contră, ea se supune ca o stăpână. Actul de smerenie al ei este plin de har. Soţul să iubească astfel de poziţii la soţia sa, şi soţia sa să nu se sperie de faptul că trebuie să asculte. Şi zice chiar la rugăciunile de la nuntă: „Ca să dăinuiască în veci căsătoria lor!”

Am cununat odată pe cineva şi, când am ajuns la rugăciunea unde preotul spune: „Iar femeia să asculte de bărbat!”, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la predică şi i-am spus: „Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească soţia. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculţi! Dragă mireasă...” Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie. Femeia, cu gingăşia ei: „ésprit de finesse”, e liberă şi nu o să asculte la infinit de un nepăsător. Ca fe-meia bună nu e nimic mai bun, şi ca femeia rea nu e nimic mai rău. Deci trebuie cu orice chip să o faci bună.

Vă mai spun ceva: Mama naşte, mama re-naşte, ea se ocupă de copii. Şi, desigur, foloseşte cea mai frumoasă metodă din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce să nu? Dar în întâlnirea cu prietenii el începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit, şi se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: „Nu, puiul mamii, tu eşti împărat, tu ai să cucereşti lumea!” Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învăţat undeva, ci pentru că-l iu-beşte şi pentru că nu vrea să-l vadă un prost.

Nu ştiu dacă aţi citit o poezie scrisă de regina Elisabeta (Carmen Sylva), soţia regelui Carol I: „De veţi auzi de un erou care a cucerit în războaie şi în urma lui a făcut dreptate, să ştiţi că a avut o mamă bună;/ De veţi auzi de un erou care a viersuit şi versul lui a schimbat sensuri de viaţă şi frumuseţi şi înflăcărări de inimă, să ştiţi că a avut o mamă bună!”, şi tot aşa vreo şapte eroi de felul acesta. Ei, mi-a plăcut enorm! Aceasta este fata pe care trebuie să o avem, să o pregătim, mai ales dacă e preoteasă, căci multe fete o întreabă pe preoteasă anumite intimităţi femeieşti, mai repede decât pe preot.

– Cum să ne creştem copiii?

– Să-i creşteţi să se mântuiască. Ca metodă tot blândeţea rămâne cea mai bună, pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în piele învăţătura ta. Dar dacă te porţi blând cu el: „Copilul tatii, copilul mamii, uite aşa...”, el ascultă, dar înregistrează şi el – poate să facă şi nebunii –, el a înregistrat de la tine un cuvânt, care nu l-a înregistrat prin asprimea ta, ci prin blândeţea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: „Uite, Doamne, ce spunea mama şi tata!” Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândeţea. Dar asta nu înseamnă să nu le îm-pletim, ci să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viaţă. Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învăţat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învăţat şi el. Şi-ţi învaţă şi faptele tale. Deci, să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru. Iar pentru tineri, să luptăm în şcoli pentru ora de religie.

– Vedeţi, copiii merg la grădiniţă, la şcoală, la joacă, în tot felul de influenţe nefaste. Cum să facem să eliminăm acestea?

– Dragă, grija asta cade tot pe familie, să-l dirijeze continuu şi să îndrepte ceea ce au învăţat greşit. Tot familia rămâne pedagogul cel mai bun. Şi la şcoală îi obişnuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea să fie o dirijare necreştină. El trebuie învăţat să spună ce s-a întâm-plat la şcoală şi părinţii să îndrepte cu orice chip greşeala enormă pe care a făcut-o un pedagog. Sunt mai puţini copii care spun: „Eu fac aşa pentru că m-a învăţat profesorul”, însă aproape toţi spun: „Aşa m-a învăţat tata sau mama”. Pentru că aici e dra-gostea simţită de toţi, din partea tuturor.

Sfânta Taină a Spovedaniei

Mai întâi, repet, să fiţi bine spovediţi. O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adică să te cercetezi mereu: „Ce-am făcut?”

Această stare de cercetare este o stare de prezenţă. Să fiţi bine spovediţi! Nu faceţi cu nici un chip o spovedanie aşa, tradiţională, raţională, ci afectivă: „Domnule, asta am făcut!” Să spuneţi păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie raţională. Deci, să fiţi bine spovediţi! Asta-i taina care mântuieşte! Ce iertaţi voi – episcopilor, preoţilor, duhovnicilor – iert şi Eu. Aceste păcate dezlegate nu se mai iau în vedere, spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecata de apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.

Dă-ţi seama ce uşor poţi să te mântuieşti! Şi te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger. Nu trebuie să existe ruşine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficace a diavolului, să-ţi dea ruşine la spovedit. O spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te ruşinezi, ascunzi din păcate. Apoi să vă cercetaţi oriunde, să vă controlaţi, că e mare greşeală să nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeţi un lucru pentru că n-ai ştiut că l-ai făcut, nu te-ai înregistrat.

Urmăriţi-vă pe voi înşivă, înregistraţi-vă paşii şi mintea. Pentru că se poate să te speli pe faţă şi să te speli numai la o subţioară, dar pe una să nu te speli, uiţi. Dacă eşti înregistrat, te întrebi: „Ce fac, unde merg, cine sunt?”

Nu mergeţi la întâmplare, din inerţie simplă. Tu trebuie să ştii că exişti. Dacă tu gândeşti că trebuie să fii bine spovedit, peste tot vei fi un controlat şi vei avea, deci o conduită a vieţii. Ple-când de la un lucru care crezi că s-a terminat: „Părinte, sărut mâna, am venit, am spus, acum plec”. Nu, băiete! Pe unde te duci, să te înregistrezi mereu: „Eu am înjurat, am vorbit de rău, m-am mândrit etc.”. Chiar vă rog să notaţi păcatele atunci când le-aţi făcut, cel mai mare lucrul asta ar fi. Nu faceţi pe eroii: „Lasă că ştiu ce să spun acolo!” Poţi să spui şi împrejurarea în care ai făcut lucru, pentru ca să se uşureze, ori să se agraveze fapta. Să nu vă apuce moartea, aş putea spune, să nu vă apuce seara fără să fiţi spovediţi. Nu ţineţi la faptul că va scrie despre voi că „A murit fără lumânare!” Lumânarea nici nu ajută, nici nu acuză.

Nu păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. Bunăoară la cei căsătoriţi, la unul din soţi îi place o altă persoană şi cedează în inima lui. Când sunt împreună ca soţ şi soţie, şi cel care a cedat în inima lui îşi închipuie că trăieşte cu per-soana aceea, face un păcat subtil de curvie.

N-ai nevoie să laşi impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a uşurat şi te-a scos din adânc de ape. Tu eşti la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că eşti numai la jumătate de centimetru? Spovedeşte-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Şi pe urmă, vă mai spun şi altceva, el este plin de har şi te simte, nu este prost, îşi dă seama. Credeţi că Dumnezeu a făcut duhovnic pe oricine? Şi atunci, te simte şi, delicat, poate să-ţi spună: „De ce mă minţi, măi frate?” Pentru că duhovnicul nu poate să-ţi lase im-presia că-ţi cunoaşte ţie păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Şi pe urmă nu ne interesează atât de mult părerea duhovnicului, ne interesează că tu ai reuşit să te salvezi în loc să te nenoroceşti. Pentru că, fraţii mei, ori la spovedit să spui păcatele, pentru iertare, ori la Judecata de apoi pentru pedeapsă ele se vor vădi, dar nespuse nu rămân! Asta să ştie toată lumea. Şi duhovnicul va fi de faţă acolo, la judecată, unde n-ai ce să mai zici, şi nici el.

– E bine să avem un singur duhovnic? Sau să avem unul aproape de noi şi unul mai departe?

– Dragă, e bine să vă spovediţi curat oriunde v-aţi spovedi. Că poţi la acela de departe uneori, şi uneori nu poţi. Nu să te spovedeşti la ăla pentru unele şi la ăsta pentru altele. Unde te duci, să spui tot ce ai făcut. Indiferent de numele duhovnicului, de vârsta lui, are puterea dezlegării, aşa rămâne. Nici un duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Numai atât că n-are poate experienţă, n-are un duh de dragoste. Mărturisirea este în funcţie de tine, nu de mine ca duhovnic. Eu întreb, dar întrebarea asta mă costă: „Mărturiseşte-te cucoană, că ai venit să te mărturiseşti! Spune, te ascult”. Zice: „Păi întreba-ţi-mă!” Trebuie să te pregăteşti dinainte cu o listă, iar preotul te mai ajută.

Sunt foarte multe femei care spun că au fost tăbărâte, că nu au avut ce să facă. Ce-ai făcut tu cu ocazia asta? N-ai participat şi tu? N-ai avut şi tu haine pe tine? Dă-mi ceva să te dezleg (de păcate). Nu este o mărturisire bună! Şi eu sunt atent.

Puneţi mâna pe creionaş şi notaţi păcatele. O-dată ce l-ai scris când l-ai făcut, nu mai scapă. Altfel ţi-l poate dilua mai târziu satana. Cum zic atâţia: „Părinte, m-am mândrit de şase ori!” Mititelul a scris de câte ori. Dar nu-i uşor. Îţi ia satana cre-ionul, n-ai hârtie la tine; în tot cazul, important e că este posibil. Cum se spune, o ţară e tare şi bună, dacă are duhovnici buni. Dacă te-ai pregătit în felul acesta şi ai uitat ceva păcate, eşti iertat. Dar dacă nu te-ai pregătit, şi te-ai dus întâmplător, şi te-ai lăsat pe seama duhovnicului, şi ai omis o serie întreagă de păcate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate. Taina pocăinţei cuprinde patru elemente:

1. Mai întâi de toate să nu mai faci păcatul.

2. Să-l mărturiseşti.

3. Să te dezlege duhovnicul.

4. Un canon care se dă sau nu se dă.

Deci nu mai fac. Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul. S-ar putea să se mai repete. Tu nu eşti vinovat de deliberare. L-ai făcut fără să-ţi dai seama. Dar dacă îl faci chiar ştiind că-i păcat, este păcat mai mare. De aceea nu-i dezleg pe aceştia care trăiesc necununaţi. Le spun aşa: „Am furat de nouă ori, dar dezleagă-mă de zece ori, că la noapte fur iar!” Îi pun în situaţia să înţe-leagă şi ei că condiţia pentru iertare este să nu mai facă.

Lupta este din partea amândurora, a fiului şi a părintelui, să te vindeci de păcate şi să progresezi, să devii mai bun, din ce în ce mai bun. Păcatele, la prezenţa asta sufletească continuă, ţi-aduc un foarte mare avantaj: smerenia: „Uite ce am fost eu în stare să fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu să-L supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele!”

Raiul este plin de păcătoşi pocăiţi. Toţi au făcut păcate, i-a plăcut lui Dumnezeu căinţa lor. Păcatul aduce smerenie. De unde se înţelege că dracul joacă un rol mântuitor indirect. Ne arată imediat nepu-tinţele. Ne ajută la încununare. Dacă ar şti cât de mult ajută la mântuire, ar fi mai puţin ispititor.

– Dacă nu fac canonul dat de duhovnic?

Duhovnicul ce canon dă, de nu poate să-l facă fiul? Eu nu prea sunt de părerea asta, a unor canoane care angajează timp şi chiar efort fizic. Sunt pentru canoane de prezenţă, de atenţie, de ţâşnire către Dumnezeu. Iar dacă nu puteţi să faceţi canonul pe care vi l-a dat, sunteţi în culpă. Trebuie să vă spo-vediţi că nu aţi putut să faceţi canonul, sau nu aţi vrut. De ce să nu se poată face? Chestia asta, că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l fac, trebuie s-o dis-cutaţi cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l uşureze. Duhovnicul are toată auto-ritatea de a lega şi a dezlega. Vi l-a dat, nu mai discutăm că nu este bun, trebuia să-l discutaţi atunci. „Părinte, eu mă găsesc în situaţia asta, nu pot înge-nunchia, că am o bubă la genunchi”; „Părinte, am o anemie”. Un părinte duhovnicesc ţine cont de regula neputinţelor. Dar, dacă nu-l faci dintr-o lipsă de atenţie şi dintr-o crasă lenevire, atunci eşti vinovat.

Şi ce este, mă rog, de nu se poate face? Era o gâză de fată, mică de cincisprezece ani, soră de mănăstire, şi au vrut să o mute de la o maică la alta. Ea nu a vrut în sinea ei, şi făcea în 24 de ore câte o mie de metanii, plus canonul ei călugăresc ca să nu o mute. N-a dat-o până la urmă, dar putea să o dea. Aşa, care, ce canon este ăsta de nu se poate face? Eu nu sunt de părerea canoanelor care se mai discută între fii duhovniceşti. Eu am dat nişte canoane foarte uşoare. Ca să aflu la unii că nici pe acesta nu au putut să-l facă. N-au vrut. Şi pentru păcate grele, nu aşa, hai să dau canoane. De fapt, canonul s-a trans-format în înţelegerea oamenilor ca o obligaţie, să se dea canoane. Dar canonul, de fapt, înseamnă: nu mai fac păcatul. Lupta de a nu mai greşi.

Canonul începe să se considere atât de relativ, încât nu ai toată siguranţa că se potriveşte atât de bine la cel care i-l dai. Se mai poate orienta un du-hovnic după râvna care o are fiecare şi în funcţie de gravitatea păcatelor. Dar canonul cel mai adevărat este acesta: să nu mai faci păcatul. Pentru că eşti cu tine mereu, mereu sunt ispite, şi, atunci, tu te găseşti un luptător cu sabia scoasă, ascuţită, nu un luptător adormit. Sau unul din canoanele cele mai mari care se dă este oprirea de la împărtăşit. Aici se pot pronunţa duhovnicii cu foarte multă grijă. Canoanele cele mai rezistente opresc de la împărtăşit 18-20 şi chiar 25 de ani. Dar asta ar însemna să nu te mai împărtăşeşti niciodată. Mai ales se ţine cont şi de momentul istoric în care trăim. El poate să se obiş-nuiască cu neîmpărtăşitul şi nu îl mai interesează şi zice: „Parcă tot cu împărtăşania am trăit până acum!”

După o perioadă de 40-50 de ani de educaţie atee, eu constat la oameni care s-au născut şi au trăit în vremea aceea, că nu au deloc o educaţie creştină moştenită de la moşii şi strămoşii lor. Eu constat, prin femeile care vin, că bărbaţii lor nu sunt credin-cioşi. Lupta este ca, aducându-i şi pe ei la biserică, să nu-i refuzăm pe motivul că el este un păcătos.

Trebuie urmărit un canon care să-l facă zi de zi, în ce priveşte starea de simţire, nu starea de obligaţie tipicală. Duhovnicul de multe ori cu regret se achită de fiul duhovnicesc, îi dă un canon: să citeşti cutare... Fiul o face din obligaţie, nu o face să se vindece, dacă face. Sunt foarte puţini care fac cum trebuie. Unul a primit un canon să citească de trei ori Biblia. Biblia, care o citeşti o dată în viaţă. Acela citeşte să înţeleagă, sau o citeşte că i s-a dat să citească. Ba, îl împuţinează sufleteşte canoanele prea încărcate. Şi atunci este un duhovnic neiscusit sau nepăsător cu mântuirea fiului său. Lupta este ca mâine să fie tot cum a fost astăzi când s-a spovedit. „Frate, nu ţi-am spus decât atât să faci!” Lupta mare este să fie în fiecare zi prezent, în fiecare clipă dacă se poate. Nu o să se poată. Dar lupta este să se poată. Vă dau un exemplu:

S-a măritat Ioana cu Nicu. Au terminat petrecerile nunţii şi au trecut la casa lor. Nicu a plecat la treabă, unde trebuia el să muncească, iar Ioana a rămas să gătească mâncare. Ea, dintr-o gre-şeală, nepricepută şi tânără cum era, a afumat mâncarea. Şi se perpelea: „Vai, ce o să zică Nicu: «N-ai învăţat nici atâta la mama ta!»”, se fărma sărăcuţa. A venit Nicu. „Dragă Nicule, am afumat mâncarea!” „Lasă, dragă, nu asta mă interesa pe mine! Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua, asta mă interesa!” Asta îl interesează şi pe Dum-nezeu: „O, dacă ar şti cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, şi peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de vă slujesc. Îngeri vă veţi numi şi voi întru Împărăţia Mea. V-am dat înţelepciune, pricepere, discernământ. De ce nu v-aţi gândit la Mine?” Şi auziţi, numai să ne gândim la El. Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun. Să te gândeşti la Dumnezeu, cum te gândeşti la mâncare, cum te gândeşti la părinţi, cum te gândeşti la cineva pe care-l iubeşti. Te gândeşti la ei: ce-o mai fi făcând mama, tata, soţia. Aşa să te gândeşti şi la Dumnezeu. Pentru că mai întâi de toate şi peste toate El trebuie să fie iubit din tot cugetul şi din toată inima. Când te surprinzi în uitare, în răspândire: „Doamne, iartă-mă!” Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. „Doamne, sunt un netrebnic, nu merit...!” Încolo, îmi faci mie 100 de metanii trr-trr-trr... sau le faci cum trebuie; dar ce faci după ce le faci?

Avem nevoie de o prezenţă continuă a inimii, de această stare continuă de dragoste. O tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă.

După ce îşi face pravila, omul se consideră achitat de obligaţia rugăciunii şi se retrage fără nimic. Eu sunt mai mult pentru o tresărire continuă, duhovnicească. De aceea am spus: orice clipă poate fi un timp şi orice suspin poate fi o rugăciune. Rugăciunea după tipic o termini într-o oră. Nu trebuie renunţat la ea. Dar să nu fie singura treabă duhovnicească. A citi un Paraclis e foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus la cunoştinţă, căci lucrul acesta e mai puţin discutat, este prezenţa continuă a inimii. Chiar o serie întreagă de inşi îmi spun la spovedit că nu şi-au făcut canonul. Foarte rar găsesc care şi-au făcut canonul. Atunci nu prea sunt de părere pentru canoane, dintr-astea, care se fac re-pede ca să scape de ele, sau se fac numai raţional, fără simţire, sau nu se fac deloc. Suspinarea însă, nu îţi ia timp. E la îndemână şi angajează toată fiinţa ta: „Of, Doamne!”, şi ai făcut mai mult decât acela care a zis de 15 ori Tatăl nostru, îl ştia pe de rost şi l-a zis repede.

Duhovnicii trebuie să ştie că sunt date canoane mari, dar orientarea contează, căci, în general, în duhovnicie, trebuie să le consideri şi foarte elastice. Sfântul Vasile cel Mare, care în lumea duhovnicilor trece drept cel mai tare în canoane, dă pentru avort 20 de ani. Şi spune şi cum să-i faci: 5 ani să stea în curtea bisericii, 5 ani la uşa bisericii şi 5 ani în biserică neîmpărtăşit. Şi trebuie să ţii cont. Dar tot Sfântul Vasile cel Mare, care era de o mare flexibilitate şi înţelepciune duhovnicească, spune în canonul 74: „Cel cărui i s-a încredinţat de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, puterea de a lega şi a dezlega, nu se va osândi pentru micşorarea timpului canonisirii, pentru cel care se pocăieşte, mărtu-risindu-se de bună voie, căci unul ca acesta ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.

Deci, dă libertate duhovnicului să-l cano-nisească cu oprire de la împărtăşit după cum crede el. Duhovnicul ţine cont de o serie întreagă de elemente. Mai întâi de toate, vă spun încă o dată aici: chiar faptul că vine la mărturisire este un canon pe care îl face. El vine cu emoţie. Trebuie să discuţi toate lucrurile foarte intim, căci sunt numai de el ştiute. Şi aici, la spovedit, trebuie să le spună tare. Bineînţeles, duhovnicul trebuie să respecte cu foarte multă dragoste pe cel care spune lucruri foarte grave. Pentru că dacă scapă unul de la înec, de la o apă până la gât, e un merit. Dar nu-i mai mare meritul că l-ai scăpat pe altul de la o apă foarte adâncă? Este o bucurie pentru cel salvat; şi nu-i mai arde să-l certe, că de ce e ud? Adică, duhovnicul l-a salvat pe cel care-şi spune păcatele.

Duhovnicul ţine cont care au fost împrejurările păcatelor. Faptul că el spune cu o foarte mare rupere de inimă, e cel mai important, atunci el ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu, şi nu trebuie să-l mai opresc. Vă dau un exemplu dintr-o întâmplare a vieţii mele de duhovnic. M-am trezit în Sâmbăta Paştilor cu un maramureşan bătrân, cu sarica pe el: „N-o, domn’ Părinte, am venit să mă mărturisesc, să mă grijesc!” Cine era acest bătrân? În satul lui era un om foarte însemnat. De 30 de ani nevasta lui se făcuse adventistă. Era un curent de adventişti foarte puternic acolo. Şi toţi adventiştii vroiau să-l prindă pe badea Ioan, care era foarte re-prezentativ, ca prin el, să dea lovitură satului. Însă el se ţinea de Biserică, şi nu au reuşit ăia să-l doboare. El apăra poziţia ortodoxă, numai prin faptul că nu se ducea la duşmani. Eu, n-am de lucru, în spovedanie, şi l-am întrebat: „Ai postit?”, că vroia să se îm-părtăşească. Mâine erau Paştile. „No, domn părinte! Am mâncat şi ieri de frupt!”, în Vinerea Mare, că era în spital.

Acum, am zis eu, ce faci Arsenie? Sigur, ce ar face Hristos? Omul ăsta de 30 ani apără credinţa adevărată, ortodoxă, şi acum mă cramponez că a mâncat omul acesta o bucăţică de cozonac, dată de pomană, pentru că era străin? „Bine, bade Ioane, să posteşti până mâine!” Şi până mâine mai erau câteva ceasuri, ca să zic că i-am dat un canon, şi l-am împărtăşit.

Vedeţi, faci un mare pogorământ, dar pe ceva. Nu l-am oprit după canoane, şi am ţinut cont de starea lui sufletească, de lupta care o dă de ani de zile. Pentru că, trebuie să spun, dar cu teamă, că nu prea văd că singur postul ar da nădejde de mântuire. Smerenia adâncă din inima noastră şi neduşmănia este nădejdea de mântuire a noastră. Postul este recomandat ca o stare de nevoinţă şi ca stare fizio-logică, că elimină toxinele, şi e foarte bun. Dar ne întâlnim cu fel de fel, şi foarte multe cazuri, când nu s-a postit, ori sunt bolnavi, ori sunt pe drum.

Vedeţi, trebuie să ai înţelegere. Dacă duhov-nicul ţine cont de intensitatea pocăinţei fiului, el se consideră ajuns.

Unul s-a dus la spovedit, cu păcate grele. Părintele i-a dat un canon foarte uşor şi zice: „Părinte, părinte, e uşor pentru mine, păcătosul! Doar atât să fac eu?” Duhovnicul i-a scăzut şi din ce i-a dat. „Părinte, ce faci?” Şi i-a plesnit inima, şi a murit din râvnă că el nu merita acest lucru. Dar duhovnicul a fost iscusit.

Aşadar, canoanele rămân ca nişte mari faruri de orientare: „Uite, domnule, păcatul dumitale, că te oprea de la împărtăşit douăzeci de ani”, cum e cazul cu avorturile. Dar sunt atât de multe posibilităţi ca să-l uşurezi. Sfântul Ioan Gură de Aur, zice: „Ani vrei să-i dai? Nu, vindecă-i rana!” L-ai oprit atâţia ani, dar el tot aşa a rămas, nevindecat. Lupta mare este să-i vindeci rana.

Se sfidează jertfa de pe Golgota când preoţii duhovnici refuză să dezlege pe cei cu păcate grele şi care se căiesc. Este o enorm de mare greşeală. Poţi să-l opreşti de la împărtăşit dar nu ca să nu-l dezlegi de păcate. De câte ori să iertăm? a întrebat Sfântul Petru. De şaptezeci de ori câte şapte. Ceea ce înseamnă: permanent. Dar numai dacă se căieşte permanent, că n-are voie nimeni să desfiinţeze iadul că-i milostiv Dumnezeu.

– Există vreo categorie de oameni care nu se pot mântui, de exemplu actorii?

– Dragă, numai dracul nu se poate mântui. Acesta-i răspunsul. Deci, nu mai puneţi nici o între-bare de felul acesta. Condiţia este să se pocăiască. Dacă a omorât o mie de oameni, se spovedeşte, se căieşte, plânge, Dumnezeu îl iartă. Jertfa de pe Gol-gota s-a făcut pentru mântuirea lumii, nu numai a unora, pentru toţi. Dacă nu vor, nu vor ei, dar pot să se mântuiască. Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ce este greşeală pe pământ. Mai mare păcat decât a făcut Iuda nu există, ca să-L trădezi chiar pe Dumnezeu, conştient. Şi totuşi îl ierta şi pe el dacă nu se spânzura. Un sfat pe care-l dau duhovnicilor este să-i iubească pe fiii lor aşa cum sunt.

M-am dus la o mănăstire unde aveam doi fii duhovniceşti, aduşi de mine la mănăstire, şi i-am întrebat: cum canonisiţi? Zice: noi, pe cei cu două-zeci de avorturi, nu-i dezlegăm de păcate! Şi ce faceţi cu ei, îi trimiteţi la Arsenie? Nu-l împărtăşeşti imediat, dar de dezlegat îl dezlegi.

– Când e vorba de oameni care nu părăsesc păcatul, tot îi dezlegaţi?

– Dezleg de câte ori vin şi se spovedesc că n-a respectat.

– Dacă un om nu merge la Liturghie Duminica – el, de fapt, spune că îl întreb eu, nu vine să-mi spună că nu merge Duminica la biserică – în cazul acesta eu nu-l dezleg şi-l pun în situaţia să meargă şi-apoi se prezintă şi stăm de vorbă, după ce-mi face dovada că merge!

– Eu n-am cum să nu-l dezleg; că el se spo-vedeşte că n-a fost, ca un păcat. Dar îi spun marea lui greşeală de a nu se duce la biserică şi-i explic puţin importanţa Sfintei Liturghii, că-l umple de har.

– Dacă-i fumător nu-l dezleg!

– Eu îl dezleg. Dar nu spune: „Sunt fumător”, nu vorbi aşa. Spune: „Am fost fumător”. Cuvântul „sunt” înseamnă continuitate. Contez pe o explicaţie care le-o dau în legătură cu gravitatea păcatului: „Îţi dai seama dumneata cum lucrează ca să te distrugă, într-o formă tainică, această patimă şi te trânteşte când ţi-e lumea mai dragă. Deci trebuie să te laşi de ea, că mă pui pe mine în situaţia să te dezleg fals, şi eu n-o fac. Şi zice: „Am înţeles, părinte!”

– El a înţeles pe moment!

– În faţa mea el hotărăşte să se lase şi s-ar putea ca el să nu mai greşească.

– Eu nu contez pe hotărâri spontane!

– Nici nu rămân aşa fix, nu opresc pocăinţa lui pe loc. Sistemul meu este să fiu mai îngăduitor, dar să atac păcatul cu orice chip, şi să-l pun în situaţia să fie şi el împotrivă. Dacă el este împotrivă, este pe cale. Mila lui Dumnezeu îl ajută.

– Femeile au început să poarte sterilet!

– Este mutilare! Să-l scoată imediat!

– Dacă nu-l scoate nu o dezleg!

– Acum depinde cât este de sinceră. De aceea s-a pus întrebarea de Sfântul Petru: De câte ori să iertăm?... De şaptezeci ori câte şapte. Dar nu pleacă de la mine până nu îmi spune: „Nu mai fac”. Însă nu am voie să mă bag mai departe! Dacă se întâmplă să moară, ce faceţi?

– Dacă se întâmplă să moară înseamnă că Dumnezeu nu l-a învrednicit să primească dezlegarea şi ceea ce nu i-am oferit eu, îi socoteşte Dumnezeu, că are voie.

– Are voie, dar numai ce dezleagă preoţii şi episcopii, dezleagă şi Dumnezeu! Şi sunt cazuri destul de multe când se întâmplă să moară.

– În caz de neînţelegere între soţi, ce putem face? Am întâlnit un caz, un tânăr mi-a spus că soţia lui îi face farmece, îi pune lucruri toxice în mâncare; spune că nu mai pot trăi împreună, şi totuşi aşteaptă un copil de la ea.

– Dragă, o suportă până când găseşte un motiv binecuvântat de despărţire. Trebuie s-o ducă mai departe. Şi sunt mai multe cazuri de felul acesta. O duce mai departe şi pe considerente că „Ce ştii tu, bărbate, că nu-ţi vei mântui femeia?” Sau invers. Nu sunt decât patru motive ca să se poată da divorţ:

1. Dacă e caz de adulter, cum zice Mântuitorul.

– Femeia poate da divorţ dacă-l prinde pe bărbat?

– E liberă şi ea. Are dreptul ei. E fiinţă liberă cu Edictul de la Milan. A încetat dragostea, a încetat şi familia.

2. Dacă vrea să omoare unul pe celălalt, şi a simţit că vrea să-l omoare, fie prin otrăvire, fie prin împuşcare. Atunci trebuie să se despartă, decât să facă crimă. De ales însă, să nu fie un simplu ac-cident – s-a întâmplat că a întors făcăleţul, sau te miri ce...

3. Dacă a trecut la sectă unul din soţi, a căzut în erezie, şi cu influenţă mare să-l racoleze pe soţ. Celălalt are voie să se despartă, decât să cadă în anatema.

4. Dacă pleacă la mănăstire, dar cu acordul amândorura şi cu divorţ.

Şi în caz de adulter, dacă intervine o iertare totală, atunci să se pocăiască persoana în cauză.

– Dar când nu are motiv canonic de despărţire?

– Preoţii, cunoscători ai canoanelor – cel puţin, cele care sunt mai discutate, trebuie cunoscute cu orice chip – apreciază şi el lucrul acesta.

Dacă a încetat dragostea şi este o întindere acolo, şi e un beţiv notoriu, vine cu femeile în casă peste soţie. Vedeţi, adică nu apreciem noi că e canonic? V-am spus, dacă îl prindem în unul din aceste patru motive pe unul din ei, suntem liberi să dezlegăm. Am ajuns în situaţia să le spun: „Divorţează, domnule, şi gata!”

– Femeile se mai pot căsători?

– Se pot recăsători, dacă nu sunt ele vinovate. Dacă au fost ele rele, nu se pot recăsători. Dar, din două rele alegi răul cel mai mic; suntem în situaţia de a-i cununa, că altfel trăiesc în păcat.

– În caz de avort cum să procedăm?

– Nu putem accepta cu nici un chip, cu riscul că-şi pierde credinţa ortodoxă. Nu putem accepta la o femeie să facă avort. E un păcat mare. Şi nu-i vorba de faptul că a omorât un om, dar a ucis un om nebotezat. Le-am făcut o teorie de au început să plângă. Dumnezeu însă, aşteaptă pocăinţa oamenilor, nu timpul. Pentru că Dumnezeu a iertat de la primele cazuri. Femeia păcătoasă, aduceţi-vă aminte. Şi mereu trebuie să ne întrebăm ce-ar face Iisus Hristos în cazul acesta. Mântuitorul a vrut să mântuiască lumea, oamenii căindu-se, că nu se poate fără po-căinţă. Acesta e actul material prin care se vede căinţa unui om: mărturisirea. Chiar într-o observaţie, la Sfântul Vasile cel Mare, se zice: „Se dădeau canoane mari pentru că era şi credinţa mare”. Noi nu ignorăm canoanele, dar, totuşi, trăim un moment istoric al nostru. Eu, azi, spovedesc, acum stau de vorbă cu penitentul. Şi vă rog să mă credeţi că nu am oprit mai mult de trei ani de la Sfânta Împărtă-şanie, chiar şi pe cei cu avorturi.

– Femeia zice: „Nu depinde de mine să nu fac avort, de bărbatul meu!”

– Părinte, din momentul în care ea spune şi îi pare rău, eu o dezleg. Însă le spun: „Mai bine mori, dar aşa ceva să nu mai faci!” Şi vai de bărbatul ăla, la urma urmei. Dar ea, săraca, vrea să se plângă, nu trebuie să plece descurajată de faptul că nu s-a rezolvat problema. Apoi, îl luăm în pomenire şi pe bărbatul ei, căruia îi transmitem mustrări, să se oprească de la acest mare păcat.

– Vin oameni să-şi mărturisească păcatele, dar nu-şi schimbă viaţa, nu se transformă.

– Dacă nu se schimbă, nu-l împărtăşeşti ime-diat, dar de dezlegat îl dezlegi de păcate. Nu trebuie alungat.

În ce priveşte căinţa am să vă spun o istorioară: când au căzut îngerii din cer, un înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu forţa şi cu viteza divină, el şi-a dat seama că a greşit, dar cerurile s-au închis şi el a rămas pe afară; şi s-a rugat să-l primească, şi nu l-a primit în cer, dar Dumnezeu i-a pus o condiţie: „Să-mi aduci ce-i mai scump pe pământ!” – Îngerii erau căzuţi înainte de crearea omului, dar treceau miile de ani şi el ar fi rămas tot pe afară, aşa încât avea o bucurie, că totuşi are o şansă.

Şi s-a pogorât în adâncurile oceanelor şi a adus cel mai scump mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. – Dar, când lupţi duhovniceşte şi nu câştigi, ai câştigat necâştigarea: faptul că tu ştii că nu ai câştigat, deja eşti câştigat! Deci, eşti dea-supra luptei.

Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a deş-teptat îngerul: „Stai! Lui Dumnezeu nu-i trebuie lu-cruri materiale!”

La un râu doi copii se scăldau şi, în joaca lor, unul a căzut şi era să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze – s-au înecat amândoi. Şi îngerul a luat inima copilului salvator şi s-a suit cu ea la cer. Şi Cerul nu s-a deschis! – Vezi cât de învăţat era îngerul acum?

Mergând el prin lume a văzut într-o pădure un bătrân care-şi plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca de foc. Şi a luat o lacrimă din aceea şi a fugit cu ea la cer. Dumnezeu l-a primit imediat! – Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăinţei!

– Spuneţi-ne ceva despre Taina Sfântului Maslu

– Vă spun un lucru să ştiţi. Vă rog să ţineţi la chestia asta foarte mult. Nu se poate face Sfântul Maslu cu un singur preot. Măcar cu doi. Adică să fie la plural, ştii? Taina respectivă se întemeiază pe cuvântul Scripturii: „Mergeţi la preoţi”. Nu la preot.