Auzind Adrian acestea, a stat în mijloc și a zis către scriitorii, cei ce scriau numele mucenicilor: „Să scrieți și numele meu cu acești sfinți, că și eu sunt creștin și, bucurându-mă, voi muri și eu cu dânșii pentru Hristos.”


Marele prigonitor al Bisericii lui Hristos, păgânul împărat Maximian, omorând pretutindeni mulți creștini, a mers în Nicomidia, cetatea Bitiniei, și a intrat mai întâi în capiștea idolească, de s-a închinat necuraților zei. Apoi, căzând cu fața în jos înaintea idolilor, a adus necuratele lor jertfe, împreună cu toți cetățenii. După aceea a poruncit ca pe cei ce cred în Hristos, să-i caute și să-i aducă la chinuire. Îngrozirea lui era înfricoșată asupra acelora ce ar ascunde un creștin; iar acelora ce ar ști undeva un creștin ascuns și ar spune sau îl va prinde singur și-l va aduce la judecată, îi făgăduia daruri și cinste.

Atunci se dădeau la moarte vecini pe vecini și tată pe fii; pe de o parte, temându-se de îngrozirea împărătească, iar pe de alta, așteptând plata. Pentru aceea, oarecare din păgâni, apropiindu-se de mai marii oștilor, au zis: „Iată, creștinii s-au ascuns în peșteră. Eu i-am auzit acolo în noaptea aceasta, cântând și rugându-se Dumnezeului lor”. Atunci îndată s-au trimis ostași, care, alergând degrabă și ajungând la acea peșteră, au prins pe toți creștinii câți au fost în ea, adică 23 de bărbați, și, legându-i cu lanțuri de fier, i-au adus în cetate ca să-i pună înaintea împăratului.

În vremea aceea împăratul mergea la jertfe cu careta spre capiștea idolească. Pe cale l-au întâmpinat ostașii, care duceau pe acei creștini legați, și i-au zis: „O, împărate, iată aceștia sunt potrivnicii poruncii tale, care batjocoresc pe mai-marii noștri zei”. Iar împăratul, oprind careta, a poruncit să-i aducă mai aproape de el pe cei legați; deci i-a întrebat: „De unde sunteți?”. Iar ei au răspuns: „Suntem născuți aici, iar cu credința suntem creștini”. Zis-a împăratul către ei: „N-ați auzit oare ce fel de chinuri sunt pregătite acelora ce se numesc creștini?”. Răspunseră sfinții: „Am auzit și am râs de nebunia ta și chiar de satana cel ce lucrează în fiii necredinței și cărora tu le ești începător”.

Mâniindu-se, împăratul a zis: „O, ticăloșilor, îndrăzniți a mă numi pe mine nebun și a râde de mine? Mă jur pe mai-marii zei, că voi sfărâma trupurile voastre cu chinuri amare”. Și a zis către ostași: „Întindeți-i și bateți-i cu toiege, și atunci vom vedea de va veni Dumnezeul lor să-i ajute și să-i scoată din mâinile mele”. Astfel sfinții mucenici au fost bătuți de ostași.

Deci, au adus trei muncitori care au bătut pe sfinți cu vine de bou pe trupul gol. Bătându-se, mucenicii ziceau către împărat: „Vrăjmaș al lui Dumnezeu, mai pune încă alți trei ca să ne chinuie; pentru că, cu cât vei înmulți numărul chinuitorilor și vei adăuga chinuri multe, cu atât vei înmulți cununile noastre”. Zis-a împăratul către dânșii: „O, ticăloșilor mai mult decât toți oamenii, eu voi lua capetele voastre și voi mai așteptați cununi! Lepădați-vă de credința voastră cea deșartă și nu vă pierdeți singuri prin nebunia voastră!”. Atunci mucenicii au răspuns: „Te va pierde pe tine Dumnezeu, pentru că îi chinuiești pe robii Săi fără vină, care nu ți-au făcut nici un rău!”.

Zis-a împăratul către slujitori: „Bateți-i cu pietre peste gură”. Atunci slujitorii, luând pietre, i-au bătut peste gură pe mucenici, dar nu i-au vătămat pe dânșii, ci pe ei înșiși; deoarece, înnebunind, își sfărâmau fălcile cu aceleași pietre unul altuia. Sfinții au zis către tiranul Maximian: „Pe noi, cei ce nu ți-am greșit nimic, ne bați fără milă; și pe tine să te bată îngerul lui Dumnezeu și toată casa ta cea necurată să o piardă, nelegiuitule și ocărâtorule de Dumnezeu! Nu poți să te saturi de chinurile cu care ne chinuiești de atâtea ceasuri, mâniindu-te asupra noastră? Dar mai mari chinuri decât acestea te așteaptă pe tine, deoarece n-ai socotit că suntem îmbrăcați și noi cu același trup ca și tine, afară numai că trupul tău este blestemat și necurat, iar al nostru este curățit și sfințit prin Sfântul Botez”.

Chinuitorul Maximian, aprinzându-se cu mânie mai mare, a zis: „Mă jur pe marii zei că voi porunci să vă taie limbile, ca și ceilalți care privesc la voi să se învețe a nu se împotrivi stăpânilor săi”. Iar mucenicii lui Hristos au zis: „Ascultă, chinuitor păgân, dacă tu urăști și chinuiești acei robi, care sunt potrivnici trupeștilor stăpâni, pentru ce pe noi ne silești ca să ne împotrivim Domnului Dumnezeului nostru? Oare voiești ca să luăm și noi aceleași chinuri care-ți sunt gătite ție?”.

Chinuitorul a întrebat: „Spuneți-mi ce chinuri îmi sunt pregătite mie?”. Sfinții au răspuns: „Acelea pe care Dumnezeu le-a pregătit diavolilor și îngerilor lui. Acelea sunt pregătite și vouă, care sunteți vase diavolești. Ele sunt: focul cel nestins, viermele cel neadormit, chinuirea cea neîncetată, pedeapsa cea veșnică, groapa pierzării iadului, întunericul cel din afară și tartarul, unde este plângerea și scrâșnirea dinților, și alte chinuri nenumărate”. Zis-a chinuitorul: „Cu adevărat vă voi tăia limbile”. Sfinții au răspuns: „Nebunule, măcar de ne vei tăia limba, cu care lăudăm pe Dumnezeu, însă suspinele noastre se vor sui mai bine la Domnul și inimile noastre cu mai mare glas vor striga către Dânsul. Asemenea și sângele nostru cel vărsat o să strige ca o trâmbiță către Stăpânul nostru, că pătimim acestea fără vină”.

Astfel grăind sfinții, împăratul a poruncit să-i lege cu fiare și să-i arunce în temniță; iar numele și cuvintele să le scrie în cartea cea de judecată. Când s-au dus sfinții în curte pentru scrierea numelui, unul dintre mai-marii curții, bărbat cinstit, anume Adrian, ținând de elineasca păgânătate și privind la răbdătoarea și vitejeasca pătimire a acelor mucenici, s-a apropiat de ei și le-a zis: „Vă jur pe Dumnezeul vostru, pentru care pătimiți toate acestea, spune-ți-mi adevărul: Ce fel de răsplătire așteptați de la Dumnezeul vostru pentru aceste chinuri? Pentru că mari și minunate trebuie să fie acelea care le nădăjduiți de la Dânsul”. Răspunseră sfinții mucenici: „Nici gura noastră nu poate să mărturisească acele bucurii, nici auzul tău să-l încapă, nici mintea nu poate să le ajungă; căci așteptăm să luăm de la Stăpânul nostru cel drept răsplătitor, daruri mari și preaslăvite”.

Zis-a Adrian: „Nu v-ați înștiințat de ele prin legea voastră, de la proroci și din cărțile celorlalți pe care-i aveți?”. Dar sfinții au răspuns: „Nici prorocii singuri n-au putut să înțeleagă desăvârșit acele bunătăți veșnice, pentru că oamenii care au cinstit pe Dumnezeu prin bună credință, prin fapte bune și prin cele ce au luat de la Duhul Sfânt, pe acelea le-au grăit. Iar pentru slavă și pentru răsplătiri, pe care le nădăjduim este scris: Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. Acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”. Auzind Adrian acestea, a stat în mijloc și a zis către scriitorii, cei ce scriau numele mucenicilor: „Să scrieți și numele meu cu acești sfinți, că și eu sunt creștin și, bucurându-mă, voi muri și eu cu dânșii pentru Hristos”. Îndată scriitorii, ducându-se la împărat i-au zis: „Adrian s-a făcut creștin și cere să i se scrie numele lui în numărul celor osândiți”.

Auzind împăratul de acestea, s-a mirat și s-a mâniat și îndată a chemat pe Adrian la dânsul, zicând: „Adriane, oare ai înnebunit? Vrei și tu să sfârșești rău?”. Răspuns-a Adrian: „Nu am înnebunit, dar m-am întors din acea nebunie multă, spre cunoștința cea sănătoasă”. Zis-a împăratul: „Nu grăi multe, ci cere-ți iertare și să mărturisești înaintea tuturor că ai greșit, ca astfel să ștergi numele din numărul celor osândiți”. Răspuns-a Adrian: „De acum voi începe a ruga pe adevăratul Dumnezeu ca să-mi ierte greșelile pe care le-am făcut petrecând în înșelătoarea rătăcire a închinării de idoli”. Mâniindu-se, împăratul Maximian a poruncit să-l ferece cu fiare și să-l arunce în temniță la ceilalți mucenici, hotărând ziua în care avea să-l scoată la chinuire cu ceilalți.

Una din slugile lui Adrian, alergând degrabă acasă, i-a spus Nataliei, stăpânei sale, femeia lui Adrian: „Pe stăpânul nostru l-au dus în temniță legat în obezi”. Auzind ea de aceasta, s-a spăimântat și a plâns cu tânguire. Deci, rupându-și haina de pe sine, a zis către slugă: „Care este pricina pentru care soțul meu este aruncat în temniță?”. Sluga a răspuns: „Adrian, stăpânul meu a văzut pe oarecare oameni chinuindu-se pentru numele unui oarecare, ce se numește Hristos, și, nesupunându-se să se lepede de El și să aducă jertfe zeilor, domnul nostru a zis scriitorilor ca și numele lui să-l scrie între acei osândiți la moarte, pentru că voiește să moară cu ei”.

Natalia iarăși a întrebat pe slugă: „Știi bine pentru ce a chinuit pe acei bărbați?”. Răspuns-a slugă: „Ți-am spus că i-a chinuit pentru un oarecare Hristos și că nu au ascultat porunca împăratului, ca să se închine zeilor”. Atunci Natalia s-a bucurat cu duhul și a încetat a plânge. Deci, schimbându-și hainele cele rupte, s-a îmbrăcat în altele mai bune și a alergat la temniță. Ea era născută din părinți credincioși și sfinți; însă se temea ca mai înainte să spună cuiva credința sa cea întru Hristos, pe care o păzea în taină, de vreme ce vedea cumplita prigoană și tiranie ce se făcea creștinilor de pagini. După ce a auzit că bărbatul ei a crezut în Hristos și că s-a numărat cu sfinții mucenici, atunci a luat și ea îndrăzneala să se arate că este creștină.

Fericită Natalia, intrând în temniță, a căzut la picioarele bărbatului său și i-a sărutat legăturile, apoi i-a zis: „Adrian, domnul meu, ești fericit că ai aflat comoara pe care nu ți-au lăsat-o părinții tăi; pentru că așa se va binecuvânta omul care se teme de Domnul. Cu adevărat, tocmai acum ai adunat bogăție în tinerețile tale crezând în Hristos, bogăție pe care n-ai fi aflat-o nici la bătrânețe în păgânătatea elinească. Atunci vei merge cu adevărat fără de grijă în viața veșnică, care va să fie, păzind comoara pe care o afli la vreme de trebuință. Acea comoară nu o vor afla acolo aceia care își adună aici multe bogății și câștigă averi, că atunci nu vor avea vreme să câștige ceva sau să dea cu împrumut sau să ia de la cineva, când nimeni nu va putea să se izbăvească din moartea cea veșnică, din iad și din muncile gheenei. Niciunul altuia nu-și vor ajuta, nici tatăl pe fiu, nici mama pe fiică, nici mulțimea bogăției vremelnice pe care a adunat-o, nici slugile pe domnul lor, că fiecare își va purta sarcina sa. Iar ale tale, domnul meu, vor merge cu tine la Hristos, ca să primești de la Dânsul bunătățile făgăduite și pregătite celor ce-L iubesc. Deci vino la dânsul cu îndrăzneală, netemându-te de răutățile ce au să fie, că acum ai călcat peste focul cel nestins și peste celelalte chinuri.

Domnul meu, te rog să petreci în această chemare, la care ai venit prin dumnezeiasca milostivire. Să nu te împiedice de la această bună alegere nici cruțarea tinereților frumuseți, nici dragostea neamului, nici prietenii, nici bogățiile, nici slugile, nici slujnicele, nici orice lucru pământesc, că toate acelea se învechesc și se strică. Dar numai pe acelea să le ai înaintea ochilor, care sunt veșnice, nici înapoi să nu cauți la cele vremelnice, care se par a fi bunătăți ale lumii acestea, dar care pier degrabă. Să nu te amăgească cuvintele cele îmbunătoare ale rudelor și prietenilor tăi, să nu-ți fure credința cu sfaturile lor cele viclene. Urăște înșelăciunea lor și leapădă cele ce te sfătuiesc dânșii. Să nu voiești a asculta cuvintele lor cele înșelătoare, ci privește numai către sfinții mucenici care sunt cu tine. Ia aminte cuvintele lor, urmează răbdării lor, neîndoindu-te în nimic. Să nu te înfricoșeze minia chinuitorului și să nu te sperie cumplitele lui chinuri, pentru că toate acelea sunt necurate, iar slava cea cerească a robilor lui Hristos Dumnezeu, care pătimesc pentru El, este veșnică”.

Natalia, grăind acestea, a tăcut, căci se făcuse seară. Adrian a zis către dânsa: „Sora mea, acum du-te acasă și mănâncă, iar când vom afla vremea în care ne vor scoate la chinuire, îți voi da de știre, ca să vii să vezi sfârșitul nostru”. Sculându-se ea de la picioarele lui, a înconjurat pe toți cei 23 de sfinți legați și, căzând la dânșii, le săruta lanțurile, zicându-le: „Mă rog vouă, robii lui Hristos, întăriți pe această oaie a lui Hristos, sfătuiți-o să rabde până la sfârșit, spuneți-i răsplătirile care li s-au gătit celor care își aduc sângele lor spre jertfă lui Hristos Dumnezeu, precum și voi v-ați adus sângele vostru Aceluia și aveți că rod al pătimirii voastre mântuirea cea veșnică. Câștigați dar și sufletul acestuia cu sufletele voastre și să-i fiți părinți, în locul părinților lui trupești, care au fost pagini. Întăriți-i sufletul cu sfintele voastre îndemnuri, ca, crezând cu neîndoire, să-și săvârșească cu bine alergarea sa cea mucenicească”.

Natalia, zicând astfel, a căzut la picioarele sfinților și, sărutându-le legăturile, s-a întors iarăși la Adrian, care era în temnița cea mai dinăuntru și mai adâncă și a zis către dânsul: „Domnul meu, vezi să nu-ți cruți tinerețile și frumusețile trupului tău, că acest trup de pământ este mâncarea viermilor. Să nu te gândești la averile tale de aur și de argint, pentru că acelea nimic nu folosesc în ziua înfricoșatei judecăți, nici poate acolo cineva cu daruri să-și răscumpere sufletul din pierzarea cea veșnică, nici va fi cineva să primească daruri, fiindcă Dumnezeu va primi numai lucrurile cele bune ale sufletelor sfinților, ca pe niște daruri”. Natalia, grăind acestea, s-a dus acasă.

Trecând câteva zile, Adrian a auzit că împăratul voiește să-l scoată la judecată și la chinuire împreună cu ceilalți legați și a zis către sfinții mucenici: „Domnii mei, mi se cade mie a mă duce, cu binecuvântarea voastră, la casa mea, ca să chem pe roaba voastră și sora mea, Natalia, ca să vadă pătimirea noastră, pentru că i-am făgăduit s-o chem în ceasul pătimirii”. Sfinții l-au binecuvântat și s-au chezășuit pentru dânsul. Deci, dând el daruri străjerilor temniței, a ieșit. Pe când era pe cale, l-a văzut unul din cetățeni. Acela îndată a alergat înainte și i-a spus Nataliei, că bărbatul ei este liber din legături și vine spre casă. Ea, auzind aceasta, n-a crezut și a zis: „Cine a putut să-l libereze? Să nu fie aceasta, ca bărbatul meu să se despartă de sfinții mucenici”. Ea grăind acestea, una din slugi alergând, i-a zis: „Doamnă, știi că domnul nostru este liber și vine acasă?”. Ea, socotind că s-a lepădat de Hristos și a scăpat de la mucenicie, s-a mâhnit foarte și a plâns cu amar.

Văzând pe fereastră că se apropie, s-a sculat degrabă, a aruncat lucrul care îl avea în mâini și a alergat de a închis ușile înaintea lui și strigă, zicând: „Du-te de la mine, depărtatule de Dumnezeu. Du-te, cel ce ai mințit pe Domnul meu! Să nu-mi mai fie mie a vorbi cu cel lepădat de Dumnezeu! Eu nu voiesc să ascult cuvintele unei guri mincinoase. O, nedumnezeitule și mai ticălos decât toți oamenii! Cine te-a silit la lucrul pe care n-ai putut să-l săvârșești? Cine te-a despărțit de sfinți? Cine te-a amăgit ca să te desparți de la prietenia lor? Cine te-a pus pe fugă, pe tine cel ce n-ai ieșit încă la război? N-ai văzut încă pe potrivnici și ai lepădat armele? Încă nu s-au slobozit săgețile asupra ta și ești rănit? Mă miram, gândind în mine: Se poate oare din neamul unui om fără Dumnezeu și din cetate păgâneasca să fie cineva bun! Mă miram că cineva din seminția de chinuitor, să poată să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu! Oare din cei ce au vărsat sângele cel nevinovat, va fi tămâie bine primită celui Preaînalt! Ce voi face eu, ticăloasa, care m-am însoțit cu acest păgân? Nu mi s-a dat acea cinste, ca să pot totdeauna a mă numi femeie de mucenic, ci m-am făcut femeie a depărtatului de Dumnezeu. Scurtă mi-a fost bucuria mea și s-a prefăcut în amărăciune, defăimare de puțină vreme mi-a fost lauda între femei și de acum întotdeauna mă voi rușina între dânsele”.

Deci, fericitul Adrian, stând în urmă, se bucură cu duhul, auzind cuvintele ei și, întărindu-se spre nevoință, mai cu căldură dorea să-și împlinească făgăduința sa cea spre Hristos. El se miră de cuvintele acelei femei tinere, cu care nu de mult era însoțit prin nuntă, pentru că abia trecuseră 13 luni de când se căsătorise. Văzând mâhnirea ei cea mare, a început a bate în ușă, grăind către dânsa: „Doamna mea, Natalio, deschide-mi ușa, că n-am fugit de la chinuire precum socotești tu, să nu-mi fie mie această! Eu am venit, precum ți-am făgăduit, ca să te iau și pe tine să vezi sfârșitul nostru”. Dar ea, necrezând cuvintele lui, a răspuns: „Iată cum mă amăgește călcătorul de lege! Iată cum minte călcătorul de lege! Iată cum minte al doilea Iuda! Depărtează-te de la mine, ca să nu mă omor singură!”.

Astfel, nevrând ea să deschidă, Adrian i-a zis: „Deschide mai degrabă, că apoi mă voi duce fără să te văd. Atunci vei plânge, că nu m-ai văzut mai înainte de ducerea mea. Pentru mine au chezășuit sfinții mucenici și de nu mă voi afla la vremea hotărâtă, atunci voi fi căutat de cei mari. Astfel răbdătorii de chinuri, pe lângă ale lor chinuri, vor lua și pe ale mele, chinuindu-se și pentru mine. Deci, vor putea ei suferi chinuirea, fiind acum mai mult morți?”. Aceasta auzind-o Natalia, îndată i-a deschis cu bucurie ușa și au căzut unul în brațele altuia. Apoi Adrian a zis către dânsa: „Fericită ești între femei, pentru că tu singură ai cunoscut pe Dumnezeu, ca să-ți mântuiești bărbatul tău. Cu adevărat tu singură ești pe pământ iubitoare de bărbat. Fericită este cununa ta, că ești părtașă cu mucenicii, măcar că nu pătimești chinuri”. Apoi, luând-o pe ea, s-a dus.

Mergând pe cale, el a zis către dânsa: „Cum vom rândui averea noastră?”. Însă ea a zis lui: „Nu pomeni nimic despre cele pământești, domnul meu, ca să nu ți se întoarcă mintea ta spre dânsele. Singur ia aminte de tine și te îngrijește, ca să-ți săvârșești nevoința la care ești chemat. Să iasă din mintea ta toate cele lumești, stricăcioase și vătămătoare de suflet și sârguiește-te să vezi și să câștigi veșnicile bunătăți, cele pregătite de Dumnezeu ție și sfinților acelora cu care ai început a alerga în calea Domnului”. Roaba lui Dumnezeu, Natalia, intrând în temniță, a căzut la picioarele sfinților mucenici și, sărutând legăturile lor, le-a văzut trupurile putrezite de răni, încât și viermii cădeau dintr-însele. Din trupurile lor se rupeau bucăți din greutatea lanțurilor cu care erau legați; deci s-a plecat la dânșii și le-a șters puroaiele rănilor.

Apoi a trimis degrabă slujnicele sale să aducă pânze curate și basmale de mult preț, că bogăția lor era mare, deoarece amândoi se născuseră din părinți bogați și slăviți. Aducând acelea, cu mâinile sale lega rănile lor, și pe cât putea făcea ușurare durerilor sfinților, slujindu-le în temniță șapte zile; pentru că atâta vreme mai era până când i-au scos pe ei la întrebare. Apoi, venind ziua cercetării lor și împăratul Maximian șezând la judecată, a poruncit să-i aducă înaintea sa pe cei legați. Atunci îndată slujitorii au alergat la temniță și au poruncit ca mucenicii să iasă; dar, văzându-i pe ei slabi cu trupurile, din cauza rănilor celor dureroase, și neputând să meargă, i-au târât cu un lanț pe toți cei 23, ca pe niște trupuri dobitocești; iar pe Adrian l-a dus dinapoia lor, legându-i mâinile la spate.

Apropiindu-se ei de divan, au înștiințat pe împărat că i-au adus pe cei legați, iar împăratul a zis: „Să se aducă aici toți împreună, ca să-și vadă unul altuia chinul; însă cei pregătiți acum spre chin, să fie aduși goi, numai părțile lor de jos să fie acoperite”. Atunci Comentarisie a zis către împărat: „Acei care au fost chinuiți mai înainte, nu mai pot fi aduși acum la întrebare. Numai Adrian singur să se ducă, pentru că el este nou și sănătos cu trupul și poate suferi toate chinurile, iar celorlalți le-au putrezit trupurile și oasele lor se văd prin răni. De vor începe iarăși a-i chinui, atunci îndată vor muri, fără să mai sufere chinurile care li s-au pregătit lor. Noi nu voim ca ei să moară cu moarte scurtă, ca și cum ar fi greșit puțin, ci să li se mai lase puțină vreme până ce se vor însănătoși, ca astfel trupurile lor să poată să sufere iarăși chinuri pentru fărădelegile lor”.

Atunci împăratul a poruncit ca pe Adrian singur să-l aducă la chin gol, numai părțile de jos să-i fie acoperite. Când slujitorii l-au dezbrăcat și încă și uneltele de chin i le-a dat în mâinile lui, sfinții mucenici au zis: „Fericit ești, Adriane, că te-ai învrednicit a-ți duce crucea ta și a urma pe Hristos. Deci, vezi să nu te înfricoșezi și să te întorci înapoi, că-ți vei pierde răsplata ta. Păzește-te ca diavolul să nu fure comoara ta. Nu te teme de chinurile cele văzute, ci caută spre răsplătirile cele așteptate; deci, apropie-te cu îndrăz-neală și rușinează pe chinuitor. Să știi că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, față de slava care are să se arate întru noi și pe care așteptăm să o câștigăm cu darul Domnului”.

Asemenea și fericită Natalia a zis către dânsul: „Domnul meu, să-ți adâncești mintea către Dumnezeu și de nimic să nu se înfricoșeze inima ta. Osteneală este puțină, iar odihna este fără de sfârșit. Scurtă este pătimirea, iar slava cea mucenicească este veșnică. Puțin vei suferi durerile și degrabă cu îngerii te vei bucura. Dacă ai slujit pământescului împărat, te-ai luptat pentru puțină leafă și nu ți-ai cruțat sănătatea ta, îndrăznind la războaie; iar acum cu multă bărbăție ți se cade să suferi toate chinurile și să mori pentru Împăratul ceresc, cu Care singur ai să împărățești”.

Deci, Adrian fiind dus înaintea păgânului chinuitor, împăratul Maximian a căutat spre dânsul și a zis: „Tot mai petreci în nebunia ta și voiești ca rău să te lipsești de viața aceasta?”. Adrian a răspuns: „Ți-am spus că n-am înnebunit, ci mai mult m-am înțelepțit și sunt gata ca în viața aceasta să mor”. Dar împăratul i-a zis: „Nu aduci încă jertfă și nu te închini zeilor, precum eu și toți cei cu mine ne închinăm lor și le aducem jertfe?”. Adrian a răspuns: „Nebunule, singur rătăcind, pentru ce și pe alții îi aduci în aceeași rătăcire?”. Dar nu numai pe ține singur te duci la pierzare, ci și pe tot poporul care te ascultă pe tine, în aceeași pierzare îl tragi, sfătuindu-l și silindu-l să se închine zeilor celor ciopliți și fără de suflet și părăsind pe Dumnezeul cel adevărat, Care a făcut cerul și pământul”. Împăratul a zis: „Oare ți se pare că zeii noștri sunt mici, când ei sunt mari?”. Adrian a răspuns: „Eu nu-i numesc pe ei nici mici, nici mari, de vreme ce nu sunt nimic”.

Atunci chinuitorul, mâniindu-se, a poruncit să-l bată cumplit cu toiege. Când a auzit fericită Natalia că au început a-l bate pe bărbatul ei, îndată a spus sfinților mucenici, zicând: „Iată, domnul meu a început a pătimi”. Atunci sfinții îndată s-au întins la rugăciune către Dumnezeu pentru dânsul, ca El să-l întărească în chinuri. Chinuitorul poruncea celor ce-l băteau: „Ziceți-i lui: Nu huli pe zei”. Mucenicul, fiind bătut, zicea către împărat: „Dacă eu sunt chinuit astfel, că hulesc pe zeii care nu sunt zei, apoi ce fel de chinuire vei suferi tu, hulind pe Dumnezeul cel viu și adevărat?”. Împăratul a zis: „Niște cuvinte ca acestea ai învățat de la cei amăgitori?”. Mucenicul a răspuns: „Pentru ce numești amăgitori pe povățuitorii spre mântuire și pe conducătorii spre viața veșnică? Voi mai ales sunteți amăgitori, fiindcă amăgiți pe oameni spre pierzare”. Maximian, mâniindu-se, a poruncit la patru slujitori puternici ca să-l bată cu pari. Adrian, fiind bătut, zicea: „O, chinuitorule, pe cât mai multe chinuri îmi vei afla mie, pe atât îmi vei fi mijlocitor de cununi mai frumoase”.

Fericită Natalia spunea sfinților mucenici toate cuvintele câte le zicea împăratul și câte răspundea Adrian. Muncitorul a zis: „Măcar acum cruță-ți tinerețile tale și mărturisește pe zei. Pentru ce voiești a muri de bunăvoie așa, în deșert? Mă jur pe marii zei că mă doare inima foarte mult pentru tine, văzându-te că te chinuiești și-ți pierzi frumusețile tale”. Mucenicul a răspuns: „Mă cruți pe mine, ca să pier cu totul?”. Muncitorul a zis: „Mărturisește pe zei ca să te miluiască pe tine și iarăși te vei rândui în cinstea ta cea dintâi. Nu ți se cade ție să fii asemenea cu aceia care au fost cu tine în legături, căci tu ești de neam bun, fiu de părinți cinstiți; deși ești tânăr, ești vrednic de mare cinste. Dar cei legați sunt de neam prost, nebuni și necunoscători”. Mucenicul a răspuns: „Te știu pe tine că-mi știi neamul și patria, dar, de ai fi știut neamul acelor sfinți și patria lor cea bogată, pe care ei o așteaptă, tu mai întâi ai cădea la picioarele lor și i-ai ruga să se roage pentru tine, și cu mâinile tale ai sfărâma zeii cei fără de suflet”. Atunci muncitorul, iuțindu-se mai mult, a poruncit celor patru ostași puternici, să-l bată pe mucenic peste pântece. Deci, sfântul a fost bătut până ce i s-a deschis pântecele și au început a-i ieși măruntaiele. Muncitorul, văzând acest lucru, a poruncit să înceteze de a-l bate.

Fericitul era tânăr cu vârsta, având numai douăzeci și opt de ani. Împăratul a zis către dânsul: „Vezi cum te cruț pe tine? Deci, măcar cu cuvântul cheamă pe zei, că îndată îți vor fi milostivi; iar eu voi chema pe doctori, ca să-ți tămăduiesc rănile și astăzi vei fi cu mine în palatul împărătesc”. Mucenicul a răspuns: „Deși îmi făgăduiești mie îngrijire de doctori și cinste în palatul tău, și îmi spui de zeii tăi că-mi vor fi milostivi, însă eu voiesc că singuri ei cu gura lor să-mi spună ce voiesc să-mi dea și ce facere de bine îmi făgăduiesc. Când voi auzi din gura lor cuvântul, atunci le voi aduce lor jertfă și mă voi închina precum voiești”. Împăratul a zis: „Ei nu pot să vorbească”.

Mucenicul a zis: „Dacă nu pot să vorbească, atunci pentru ce să mă închin lor, fiind muți și fără suflet?”. Împăratul, mâniindu-se și iuțindu-se, a poruncit să lege iarăși pe mucenic cu ceilalți legați și să-l ducă în temniță, hotărând ziua în care voia să-i mai scoată încă la întrebare. Ostașii luând pe sfinții mucenici, pe unii i-au târât, pe alții i-au dus în căruțe, fiind foarte slabi de durerile trupești și neputând să meargă. Astfel a fost dus Sfântul Adrian în temniță, care a primit iarăși pe legații lui Hristos.

Fericită Natalia, întărind pe Adrian și punând mâna sa pe grumajii lui, îl mângâia și îi zicea: „Fericit ești, domnul meu, că te-ai învrednicit părții sfinților mucenici. Fericit ești, lumina ochilor mei, că pătimești pentru Cel ce a pătimit pentru tine. Iată, te duci să vezi slava Lui și să fii părtaș aceleia; că cel ce se împărtășește patimilor Lui, va fi părtaș și slavei Aceluia”. Natalia, zicându-i aceasta, îi ștergea sângele și își ungea cu el trupul său, iar sfinții mucenici se bucurau foarte mult de vitejeasca răbdare a lui Adrian și, apropiindu-se, îl sărutau, zicându-i: „Pace ție, frate!”. Iar cei ce nu puteau să umble de răni, zăcând aruncați, aceia, târându-se pe pământ, se apropiau de dânsul ca să-l mângâie și toți ziceau către el: „Bucură-te în Domnul, iubite frate, căci numele tău este scris cu robii cei desăvârșiți ai lui Dumnezeu”. Sfântul Adrian a răspuns: „Bucurați-vă și voi, robii lui Hristos, căci osteneala voastră pentru mine este cununa voastră. Rugați-vă Domnului pentru mine ca să mă întărească, fiindu-mi trupul foarte slăbit, că vrăjmașul diavol să nu poată nimic și să nu se scoale împotriva mea”.

Sfinții i-au zis: „Nădăjduiește spre Domnul, că nu te va birui pe ține satana. Pătimirea ta l-a gonit departe, deși noi la început ne temeam pentru tine, gândind la neputința cea omenească din tine; dar acum ai covârșit firea cea omenească prin răbdarea cea tare. De acum nu ne mai îndoim de tine și credem în ajutorul lui Dumnezeu, căci de acum nimic nu va mai spori vrăjmașul asupra ta; deci, nu te teme, Hristos este cu tine, El este Cel ce biruiește pe vrăjmaș”. Cu Sfânta Natalia erau și alte femei dreptcredincioase, care slujeau sfinților, tămăduindu-le rănile și legându-le cu feșe. Ele își împărțeau între ele pe sfinții mucenici, ca fiecare să facă slujirea celui al său.

Păgânul împărat, înștiințându-se despre aceea că multe femei credincioase merg la temniță, că fac slujbă celor legați și pun tămăduiri pe rănile lor, a oprit să se mai fac aceasta. El a poruncit să nu lase nici o femeie în temniță la cei legați. De aceea, Sfânta Natalia, văzând că nu este cu putință femeilor să meargă la mucenici, și-a tuns părul capului și s-a îmbrăcat în haine bărbătești. După săvârșirea slujbei, șezând la picioarele lui Adrian, zicea: „Domnul meu, mă rog ție, adu-ți aminte de însoțirea noastră, de această zăbovire a mea de față în pătimirea ta, și de dorința ta de cununi. Roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, ca, împreună cu tine, să mă ia și pe mine; și, precum am fost în această viață plină de primejdii și de păcate, tot așa să petrecem nedespărțiți în viața cea fericită. Mă rog ție, domnul meu, când vei sta înaintea lui Hristos, mai întâi să-I faci această rugăciune pentru mine; pentru că știu că toate cele ce le vei cere de la El, Domnul îți va da ție, că iubește rugăciunea ta și este primită cererea ta. Știi păgânătatea acestor cetățeni și împărăteasca lor nedumerire, pentru aceea mă tem că nu cumva să mă silească pe mine a lua un alt bărbat necurat și închinător de idoli; și astfel patul tău se va întina și se va necinsti sfânta noastră însoțire. Mă rog, păzește pe soția ta, precum învață apostolul. Dă-mi plata aceasta a întregii mele înțelepciuni, ca să mă sfârșesc cu tine”.

Astfel grăind ea, s-a sculat și iarăși a slujit sfinților, hrănindu-i, adăpându-i și curățind rănile lor, le lega. Înștiințându-se și celelalte femei binecredincioase, că Natalia slujește sfinților în chip bărbătesc, au făcut și ele asemenea, adică s-au tuns și s-au îmbrăcat bărbătește și, intrând în temniță, slujeau sfinților că și mai înainte. Deci, nu i s-a tăinuit nimic păgânului împărat despre ceea ce făceau femeile; căci s-a înștiințat de aceasta, că legații au slăbit cu totul, putrezindu-le rănile și sunt aproape de moarte. Atunci a poruncit să aducă în temniță la dânșii o nicovală și un ciocan de fier, cu care să le sfărâme fluierele și mâinile, pentru că zicea: „Să nu moară cu moartea de obște a tuturor oamenilor, ci cu moarte silnică”. Aducând ucigașii slujitori ai muncitorilor, nicovala și ciocanul în temniță și văzându-le Natalia, a cunoscut ce se va face cu ele; deci, i-a întâmpinat, rugându-i să înceapă de la Adrian, de teamă că nu cumva să se înfricoșeze bărbatul ei, văzând o chinuire așa de cumplită și sfârșitul celorlalți mucenici.

Ucigașii au ascultat-o și s-au apropiat mai întâi de Adrian, iar ea, ridicând picioarele bărbatului său, le-a întins pe nicovală. Chinuitorii, lovindu-l tare cu ciocanul, i-au sfărâmat fluierele picioarelor. Atunci fericită, fecioară Natalia a zis către mucenic: „Mă rog ție, domnul meu și robul lui Hristos, întinde mâna cât mai ești încă în viață, ca s-o sfărâme cu voia ta, pentru ca să fii întocmai cu ceilalți mucenici, căci ei au pătimit mai mult decât tine”. Sfântul Adrian, întinzând mâna spre ea, Natalia i-a întins-o spre nicovală, iar ucigașul, lovind-o cu tărie, i-a rupt-o. Deci, Sfântul Adrian îndată din acea mare durere și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel omorând ucigașii pe Sfântul Adrian, au mers cu nicovala și ciocanul la ceilalți mucenici, iar ei singuri își întindeau picioarele și mâinile pe nicovală, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, primește sufletele noastre!”. Astfel, suferind sfărâmarea mădularelor, și-au dat sufletele în mâinile Domnului.

După aceea, necuratul împărat a poruncit ca trupurile mucenicilor să le dea focului, zicând că nu cumva să vină galileenii, să le ia. Auzind Sfânta Natalia de această poruncă, a aruncat în taină mina bărbatului ei, ascunzând-o ca să nu fie aruncată în foc. Slujitorii tiranului, arzând cuptorul, scoteau trupurile sfinților din temniță și le duceau la cuptor, iar Sfânta Natalia și celelalte cinstite și binecuvântate femei, sângele cel ce pică din trupurile mucenicești îl luau în hainele lor cele de mult preț, ungându-și trupurile cu el. Hainele acelor slujitori, care erau stropite cu sângele mucenicilor, le-au cumpărat pentru ele cu aur și argint. Aruncând trupurile mu-cenicești în cuptor, femeile acelea au strigat cu lacrimi: „Pomeniți-ne și pe noi întru odihna voastră”. Sfânta Natalia s-a pornit spre gura cuptorului, vrând să se arunce în foc, ca să fie arsă împreună cu bărbatul său, dar a fost oprită. Deci, îndată au tunat tunete mari, încât toată cetatea s-a cutremurat, s-au făcut fulgere înfricoșate și s-a vărsat o ploaie mare, de s-au umplut toate locurile cu apă, asemenea și cuptorul s-a stins, umplându-se cu apă. Toată cetatea înota ca într-un potop; iar paginii slujitori, văzând frica aceea, au fugit. Alții, căzând cu fața în jos, au murit, pentru că i-au ucis trăsnetele.

Credincioșii bărbați ce se întâmplaseră să fie acolo cu Sfânta Natalia și cu celelalte femei, după fuga chinuitorilor, au luat din cuptor trupurile sfinților mucenici întregi și nevătămate, încât nici de părul lor nu se atinsese focul. Un bărbat oarecare dreptcredincios și cu femeia sa, căzând, au început a ruga pe Natalia și pe ceilalți, zicând: „Noi petrecem la un loc ascuns dinaintea cetății; deci, nemaiputând suferi păgânătatea și vărsările de sânge pe care păgânul împărat le face în cetate, voim acum că, lăsându-ne locul nostru, să ne ducem la Vizantia. Dați-ne nouă trupurile sfinților mucenici, să le punem în corabie, ca să le ducem de aici și, acolo petrecând, le vom păzi până ce va pieri necuratul chinuitor Maximian. După pierzarea aceluia, iarăși aici - de ne vom afla printre cei vii -, ne vom întoarce, ca aici să fie cinstite de toți. Dacă vor rămâne aici, împăratul iar va porunci să le ardă, și vă veți face vânzători de trupurile sfinților, trupuri pe care Dumnezeu le-a ferit de foc”. Cuvintele bărbatului aceluia au plăcut fraților care au dus trupurile mucenicilor în corabie; deci, au pornit spre Vizantia, având vintul spre înotare cu bună sporire.

Sfânta Natalia a rămas în casa sa, având mina iubitului ei bărbat, Sfântul Adrian, pe care, ungând-o cu mir și învelind-o cu porfiră, a pus-o la căpătâiul patului său, neștiind nimeni din casă. După câteva zile, un bărbat cinstit din acea cetate, cu dregătoria tribun, a voit să ia de femeie pe Natalia, pentru că era de neam bun, bogată și frumoasă la față ca o fată tânără. Apropiindu-se de împărat, l-a rugat să-i poruncească să-și ia în însoțire pe femeia lui Adrian. Împăratul nu l-a oprit, ca să-i fie după cerere. Tribunul îndată a trimis la Natalia niște femei cinstite ca să-i zică de însoțire. Sfânta Natalia a răspuns femeilor ce veniseră la ea: „Bucuroasă sunt de vestea aceasta, și cine mi-ar fi dat mie ca să mă căsătoresc cu un bărbat ca acela, însă vă rog să mă lăsați trei zile ca să mă gătesc, pentru că nu m-am așteptat ca atât de iute să mă ia cineva de soție”. Acestea le grăia fericită Natalia, dar cu mintea se gândea ca să fugă acolo unde sunt duse trupurile sfinților.

Astfel a eliberat pe femeile trimise de tribun. Ea a intrat în cămara unde era mâna Sfântului Adrian și, căzând cu fața la pământ, a plâns, zicând către Domnul: „Doamne, Dumnezeul nostru, Dumnezeul celor scârbiți, Cel ce ești aproape de cei zdrobiți cu inima, caută spre mine, roaba Ta, și nu lăsa să se spurce patul mucenicului Tău, Adrian. Nu uita, Stăpâne, pătimirile robului Tău, pe care le-a răbdat pentru numele Tău cel sfânt. Milostive Doamne, adu-ți aminte de zdrobirea fluierelor lui și de tăierea mâinilor. Asemenea și de ale celorlalți robi ai Tăi, care au răbdat pentru Tine, să nu le fie în zadar pătimirile cele dureroase, ci miluiește-mă pe mine pentru aceia. Scoate-mă de la împreuna-viețuire cu vrăjmașii Tăi, Tu, Care ai izbăvit din foc pe sfinții Tăi, și izbăvește-mă de așteptarea omului cel necurat”.

Rugându-se așa, sfântă a adormit de multă mâhnire și, dormind ușor, iată în vis i-a stat ei de față unul din acei sfinți mucenici, zicându-i: „Pace ție, Natalie, roaba lui Hristos! Îndrăznește, că nu te-a trecut Dumnezeu cu vederea, nici noi n-am uitat ostenelile tale, pe care le-ai suferit slujindu-ne nouă pe când eram în legături, ci, stând înaintea feței lui Hristos, L-am rugat pe El să-ți poruncească să vii degrabă la noi”. Fericită Natalia a zis către dânsul: „Spune-mi mie, sfinte mucenice, oare Adrian, stăpânul meu, a stat cu voi înaintea Domnului Hristos?”. Mucenicul a răspuns: „El a stat mai înainte de noi înaintea stăpânului. Iar tu, sculându-te, nu zăbovi, ci intră în corabie și mergi la locul acela unde sunt trupurile noastre; pentru că acolo te va cerceta Domnul și te va aduce la noi”. Sfânta Natalia, deșteptându-se din somn, îndată a lăsat toate și, luând numai mâna Sfântului Adrian, a ieșit din casă, a mers la malul mării unde a găsit o corabie, ca și cum o aștepta, și cu aceea a mers la Vizantia. Intrând într-însa, a văzut în ea bărbați și femei, toți fiind creștini, care fugeau de chinuirea păgânului împărat Maximian, și astfel a preamărit pe Dumnezeu, pornind în cale.

Tribunul, înștiințându-se de plecarea Nataliei, a cerut de la împărat ostași în ajutor și, șezând în altă corabie, a plecat după dânsa. Plutind el ca la o mie de stadii, s-a ridicat pe mare un vânt puternic, încât a întors corabia tribunului înapoi și a aruncat-o iarăși pe același mal de unde a plecat, nu fără vătămare, pentru că mulți din cei de pe corabie s-au înecat în valuri. Iar corabia creștinească, în care era Sfânta Natalia, a plutit în calea sa fără primejdie. La miezul nopții, s-a arătat duhul vrăjmașului împotriva lor, ca și cum venea în corabie din partea răsăritului, părând că are cu sine oameni călători, și a zis corăbierilor celor creștinești, ca printr-un glas de cârmaci: „De unde veniți și unde mergeți?”. Aceștia au răspuns: „Venim din Nicomidia și mergem în Vizantia”. Vrăjmașul le-a zis: „Ați rătăcit din calea cea dreaptă, întoarceți corabia spre partea stângă”. Duhul cel necurat, zicând aceasta, voia să-i amăgească, să-i ducă în rătăcire și să-i înece. Creștinii, crezând minciuna și socotindu-i pe ei că sunt corăbieri de la răsărit, au început a îndrepta pânzele și corabia spre stânga, dar îndată li s-a arătat Sfântul Mucenic Adrian, strălucind ca o lumină, și a strigat cu glas mare, zicând: „Să mergeți înainte pe calea pe care ați început și să nu ascultați glasul dușmanului, care vă meșteșugește pierzarea cu vicleșug”.

Zicând aceasta, mucenicul se vedea că merge înaintea corabiei pe apă, iar duhul diavolului s-a stins cu corabia cea închipuită. Fericită Natalia, sculându-se, a văzut pe Sfântul Adrian mergând înaintea corăbiei, și s-a bucurat foarte mult și a strigat, zicând: „Iată, domnul meu!”. Atunci îndată sfântul s-a făcut nevăzut. Vântul le suflă cu bună sporire, astfel că au ajuns în Vizantia mai înainte de a se lumina de ziuă. Deci, s-au oprit la malul unde era biserica, în care se puseseră trupurile sfinților mucenici, și au ieșit pe uscat cu bucurie. Sfânta Natalia, mergând la trupurile sfinților mucenici, s-a veselit cu duhul; deci, căzând la dânșii și sărutându-i, vărsa lacrimi de bucurie. Apoi, lipind mâna Sfântului Adrian de trupul lui și plecându-și genunchii, s-a rugat mult.

Sculându-se după multă rugăciune, a sărutat pe frații și pe surorile care se aflau în acel loc, căci se adunaseră acolo mulți credincioși. Aceia au primit-o pe ea cu bucurie și, ducând-o în casa cea dinăuntru, au rugat-o să se odihnească puțin, căci o văzuseră pe ea foarte ostenită de acea călătorie pe mare. Ea odihnindu-se, i s-a arătat în vis Sfântul Mucenic Adrian, zicându-i: „Bine ai venit aici, roaba lui Hristos și fiica mucenicilor. Vino de acum la odihna cea pregătită ție de Domnul! Vino și-ți primește răsplătirea cea cuvenită ție!”. Ea, deșteptându-se din vedenia aceea, a spus fraților și surorilor ceea ce a văzut și a auzit, și i-a rugat să se roage pentru dânsa. După aceasta, iarăși i s-au închis ochii și a adormit. După un ceas, frații au mers ca s-o deștepte și au găsit-o sfârșită; căci sfântul ei suflet se dusese la Domnul în odihna cea veșnică.

Astfel, degrabă după săvârșirea pătimirii sfinților mucenici, și-a sfârșit și Sfânta Natalia alergarea sa cea mucenicească, deși fără de vărsarea sângelui; pentru că a pătimit mult, slujind sfinților mucenici în legături și privind la pătimirea lor, fugind încă din casă și din patria sa pentru întreaga înțelepciune. Ea a stat în ceata mucenicilor înaintea lui Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.