Sfântul Cuvios Nectarie Protopsaltul de la Prodromu (cunoscut și ca Nectarie Crețu sau Nectarie Prodromitul), supranumit cu multă iubire „Privighetoarea Sfântului Munte” și „Noul Cucuzel”, este unul dintre cei mai mari, mai luminoși și mai îmbunătățiți duhovnici și psalți ai monahismului românesc.
Prăznuirea sa în calendarul Bisericii Ortodoxe este așezată la data de 18 noiembrie (ziua trecerii sale la cele veșnice).
1. Copilăria și primii pași pe calea monahismului (1804–1835)
Originea: S-a născut în anul 1804, în orașul Huși, din părinți cucernici și iubitori de Dumnezeu. Din fragedă pruncie s-a arătat înzestrat cu un talent muzical deosebit și cu o aplecare nativă spre rugăciune.
Formarea: A urmat cursurile școlii arhierești a episcopului Grigorie de la Mănăstirea Golia din Iași. A simțit însă chemarea lăuntrică a vieții monahale și a mers la celebra Mănăstire Neamț, unde se nevoia deja fratele său după trup, monahul Atanasie. Aici a fost tuns în monahism, primind numele de Nectarie.
Smulgerea de la slavă: Având un glas îngeresc și o tehnică desăvârșită în muzica psaltică, a atras rapid admirația celor din jur. Când starețul mănăstirii a dorit să-l hirotonească diacon (rang care i-ar fi adus cinste și vizibilitate), smeritul Nectarie a fugit în pădure, ascunzându-se pentru a scăpa de slava de la oameni.
2. Plecarea în Grădina Maicii Domnului În Sfântul Munte Athos (1835–1862)
Drumul spre Athos: În jurul anului 1835 (sau 1840, alături de fratele său Atanasie și de Cuviosul Nifon, viitorul întemeietor al Prodromului), Nectarie a părăsit România și s-a îndreptat spre Sfântul Munte Athos.
Începuturile atonite: Au locuit mai întâi la Mănăstirea Cutlumuș, apoi la o colibă modestă din zona extrem de aspră și sălbatică a Schitului Sfânta Ana.
Viața de pustnic: În pustia de la Sfânta Ana și mai apoi în asprul ținut al Viglei (cel mai sălbatic capăt al Athosului, bântuit de vânturi), cei doi frați au dus o viață de nevoință extremă, post și rugăciune neîncetată.
3. La Schitul Românesc Prodromu (1862–1903)
Așezarea la Prodromu: Odată cu ridicarea mult-doritului schit românesc Prodromu (închinat Înaintemergătorului Domnului), Cuviosul Nectarie s-a mutat acolo în anul 1862, devenind protopsaltul (cântărețul principal) al mănăstirii.
Ascultările și meșteșugurile: Vreme de aproximativ 40 de ani, a făcut parte din obștea prodromită. Pe lângă slujirea la strană, era un iscusit croitor pentru părinții din schit, sculptor în lemn și lucra mână de la mână (împletea plase și ciorapi) pentru a nu fi nimănui povară.
4. Portretul duhovnicul isihast și al „Privighetorii Athosului”
Harul muzical: Cânta cu o asemenea dulceață, profunzime și evlavie încât era numit de greci „Noul Cucuzel” sau „Privighetoarea Sfântului Munte”, iar de români „Privighetoarea Moldovei”. În timpul slujbelor stătea drept, fără nicio mișcare sau gesticulare teatrală, cu privirea ațintită spre mare sau în pământ, iar glasul lui curat umplea întreaga biserică, mișcând inimile tuturor la lacrimi.
Creația și traducerile: A tradus și adaptat numeroase piese muzicale din limba greacă în limba română și a compus cântări de o rară frumusețe duhovnicească, între care se remarcă minunatele sale Axioane închinate Maicii Domnului. Multe manuscrise psaltice lucrate de mâna sa cu caractere chirilice s-au păstrat până astăzi.
Asceza și Rugăciunea Inimii: A împletit arta psaltică cu lucrarea lăuntrică a Rugăciunii lui Iisus („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”). În Postul Mare, se zăvora în chilia sa sau se retrăgea în pustia Viglei, neprimind hrană zile întregi decât puțin bob muiat în apă și împărtășindu-se la sfârșit de săptămână. Era un om al tăcerii, al smereniei profunde, care nu râdea și nu glumea niciodată, având neîncetat darul lacrimilor.
Legătura cu Maica Domnului Prodromița: Avea o evlavie uriașă față de Maica Domnului, pe care o simțea drept ocrotitoare directă în fața ispitelor demonice și a luptelor duhovnicești grele din pustie.
5. Sfârșitul pământesc și trecerea în veșnicie
Cuviosul Nectarie a trăit până la o vârstă înaintată (aproximativ 95–99 de ani). În vara anului 1903 (după alte surse data în noaptea de 17 spre 18 noiembrie 1899, având în vedere diferențele din vechile cronici athonite și însemnările ucenicilor săi), în urma unei căzături suferite în pădure în timp ce se îndrepta spre chilia sa de liniște, cuviosul și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Osemintele sale au fost așezate cu cinste în osuarul Schitului Românesc Prodromu, unde răspândesc o tainică binecuvântare pentru pelerinii români care trec pragul Sfântului Munte.
6. Proslăvirea (Canonizarea)
Pentru viața sa aleasă, plină de sfințenie, marcată de rugăciune neîncetată, nevoință pustniciască și o cântare psaltică îngerească, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a aprobat trecerea sa în rândul sfinților, actul oficial de canonizare fiind consfințit și publicat alături de alți Cuvioși Athoniți români. Biserica Ortodoxă a rânduit ca zi de prăznuire a Sfântului Cuvios Nectarie Protopsaltul data de 18 noiembrie.
1. Copilăria și primii pași pe calea monahismului (1804–1835)
Originea: S-a născut în anul 1804, în orașul Huși, din părinți cucernici și iubitori de Dumnezeu. Din fragedă pruncie s-a arătat înzestrat cu un talent muzical deosebit și cu o aplecare nativă spre rugăciune.
Formarea: A urmat cursurile școlii arhierești a episcopului Grigorie de la Mănăstirea Golia din Iași. A simțit însă chemarea lăuntrică a vieții monahale și a mers la celebra Mănăstire Neamț, unde se nevoia deja fratele său după trup, monahul Atanasie. Aici a fost tuns în monahism, primind numele de Nectarie.
Smulgerea de la slavă: Având un glas îngeresc și o tehnică desăvârșită în muzica psaltică, a atras rapid admirația celor din jur. Când starețul mănăstirii a dorit să-l hirotonească diacon (rang care i-ar fi adus cinste și vizibilitate), smeritul Nectarie a fugit în pădure, ascunzându-se pentru a scăpa de slava de la oameni.
2. Plecarea în Grădina Maicii Domnului În Sfântul Munte Athos (1835–1862)
Drumul spre Athos: În jurul anului 1835 (sau 1840, alături de fratele său Atanasie și de Cuviosul Nifon, viitorul întemeietor al Prodromului), Nectarie a părăsit România și s-a îndreptat spre Sfântul Munte Athos.
Începuturile atonite: Au locuit mai întâi la Mănăstirea Cutlumuș, apoi la o colibă modestă din zona extrem de aspră și sălbatică a Schitului Sfânta Ana.
Viața de pustnic: În pustia de la Sfânta Ana și mai apoi în asprul ținut al Viglei (cel mai sălbatic capăt al Athosului, bântuit de vânturi), cei doi frați au dus o viață de nevoință extremă, post și rugăciune neîncetată.
3. La Schitul Românesc Prodromu (1862–1903)
Așezarea la Prodromu: Odată cu ridicarea mult-doritului schit românesc Prodromu (închinat Înaintemergătorului Domnului), Cuviosul Nectarie s-a mutat acolo în anul 1862, devenind protopsaltul (cântărețul principal) al mănăstirii.
Ascultările și meșteșugurile: Vreme de aproximativ 40 de ani, a făcut parte din obștea prodromită. Pe lângă slujirea la strană, era un iscusit croitor pentru părinții din schit, sculptor în lemn și lucra mână de la mână (împletea plase și ciorapi) pentru a nu fi nimănui povară.
4. Portretul duhovnicul isihast și al „Privighetorii Athosului”
Harul muzical: Cânta cu o asemenea dulceață, profunzime și evlavie încât era numit de greci „Noul Cucuzel” sau „Privighetoarea Sfântului Munte”, iar de români „Privighetoarea Moldovei”. În timpul slujbelor stătea drept, fără nicio mișcare sau gesticulare teatrală, cu privirea ațintită spre mare sau în pământ, iar glasul lui curat umplea întreaga biserică, mișcând inimile tuturor la lacrimi.
Creația și traducerile: A tradus și adaptat numeroase piese muzicale din limba greacă în limba română și a compus cântări de o rară frumusețe duhovnicească, între care se remarcă minunatele sale Axioane închinate Maicii Domnului. Multe manuscrise psaltice lucrate de mâna sa cu caractere chirilice s-au păstrat până astăzi.
Asceza și Rugăciunea Inimii: A împletit arta psaltică cu lucrarea lăuntrică a Rugăciunii lui Iisus („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”). În Postul Mare, se zăvora în chilia sa sau se retrăgea în pustia Viglei, neprimind hrană zile întregi decât puțin bob muiat în apă și împărtășindu-se la sfârșit de săptămână. Era un om al tăcerii, al smereniei profunde, care nu râdea și nu glumea niciodată, având neîncetat darul lacrimilor.
Legătura cu Maica Domnului Prodromița: Avea o evlavie uriașă față de Maica Domnului, pe care o simțea drept ocrotitoare directă în fața ispitelor demonice și a luptelor duhovnicești grele din pustie.
5. Sfârșitul pământesc și trecerea în veșnicie
Cuviosul Nectarie a trăit până la o vârstă înaintată (aproximativ 95–99 de ani). În vara anului 1903 (după alte surse data în noaptea de 17 spre 18 noiembrie 1899, având în vedere diferențele din vechile cronici athonite și însemnările ucenicilor săi), în urma unei căzături suferite în pădure în timp ce se îndrepta spre chilia sa de liniște, cuviosul și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Osemintele sale au fost așezate cu cinste în osuarul Schitului Românesc Prodromu, unde răspândesc o tainică binecuvântare pentru pelerinii români care trec pragul Sfântului Munte.
6. Proslăvirea (Canonizarea)
Pentru viața sa aleasă, plină de sfințenie, marcată de rugăciune neîncetată, nevoință pustniciască și o cântare psaltică îngerească, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a aprobat trecerea sa în rândul sfinților, actul oficial de canonizare fiind consfințit și publicat alături de alți Cuvioși Athoniți români. Biserica Ortodoxă a rânduit ca zi de prăznuire a Sfântului Cuvios Nectarie Protopsaltul data de 18 noiembrie.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lasă un comentariu și spune-ne părerea ta! Te rugăm să păstrezi un ton politicos