Sfântul Apostoli Petru și Pavel

1. Sfântul Apostol Petru: De la mrejele Galileii la „Cheile Împărăției”
​Chemarea (Înrolarea)

La început s-a numit Simon. Era un pescar simplu din Betsaida Galileii, frate cu Sfântul Apostol Andrei (cel întâi chemat). Simon era un om impulsiv, cu o inimă uriașă, dar profund ancorat în realitatea aspră a meseriei sale.

​Chemarea sa are loc la Marea Galileii. După o noapte întreagă în care nu prinsese nimic, Iisus îi cere să arunce din nou mrejele. Minunea care a urmat peștele atât de mult încât corăbiile începuseră să se scufunde îl sperie și îl copleșește pe Simon. Cade în genunchi: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!”. Atunci, Mântuitorul îi dă o nouă misiune: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”. Tot atunci, Iisus îi schimbă numele în Chifa (în aramaică) sau Petru (în greacă), adică „Piatră”, pe a cărei mărturisire de credință avea să se zidească Biserica.
​Drumul alături de Hristos și Lepădarea

​Petru devine liderul informal al celor 12 apostoli. Este martor la Schimbarea la Față și la Învierea fiicei lui Iair. Însă firea lui impulsivă îl duce și în pragul prăbușirii. În noaptea prinderii lui Iisus în Grădina Ghetsimani, deși promisese că va muri cu El, Petru se leapădă de trei ori de Hristos, de frica unei slujnice.

​Momentul de cotitură: Imediat după al treilea refuz, cocoșul cântă, iar Iisus îl privește din curtea arhiereului. Tradiția spune că Petru a ieșit și a plâns atât de amar încât, pentru tot restul vieții, obrajii săi au rămas brăzdați de șanțurile lacrimilor vărsate în acea noapte.

​După Înviere, pe malul aceleiași mări, Hristos îl reabilitează prin întreita întrebare: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?”, redându-i demnitatea apostolică.

​2. Sfântul Apostol Pavel: De la prigonitorul fanatic la „Apostolul Neamurilor”
​Trecutul și prigoana

​Spre deosebire de Petru, Pavel (născut ca Saul în Tarsul Ciliciei) era un intelectual de elită. Avea cetățenie romană prin naștere și era un fariseu extrem de riguros, școlit la picioarele marelui învățat Gamaliel. Pentru el, mișcarea creștină timpurie era o erezie periculoasă care trebuia stârpită. A aprobat uciderea cu pietre a Sfântului Ștefan (păzind hainele călăilor) și a cerut scrisori oficiale pentru a merge la Damasc să-i aresteze pe creștini.
​Convertirea pe drumul Damascului (Anul ~35)

​„Înrolarea” lui Pavel nu a fost una blândă, ci o izbire directă cu Divinitatea. În drum spre Damasc, o lumină orbitoare din cer l-a trântit la pământ. A auzit un glas: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?”. Întrebând cine vorbește, răspunsul i-a zguduit viața: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești!”.

​Saul s-a ridicat de la pământ complet orb. A fost dus de mână în Damasc, unde, după trei zile de post și rugăciune, un ucenic pe nume Anania l-a botezat. În momentul botezului, solzi i-au căzut de pe ochi, recăpătându-și vederea fizică și primind-o pe cea spirituală. Din acel moment, Saul devine Pavel, transformându-și fanatismul prigonitor într-un zel misionar fără egal în istoria omenirii.

​3. Propovăduirea: Două strategii pentru un singur Hristos

​După Pogorârea Sfântului Duh, destinele lor se împart geografic:
​Petru predică cu precădere evreilor (circumcișilor). El deschide prima comunitate din Ierusalim, trece prin Antiohia și, în final, ajunge să organizeze comunitatea creștină din inima Imperiului, la Roma.
​Pavel devine „Apostolul Neamurilor” (păgânilor). El face patru mari călătorii misionare prin Asia Mică, Grecia și insulele Mediteranei, înființând comunități creștine pretutindeni și scriind cele 14 Epistole care alcătuiesc o mare parte din Noul Testament.

​4. Martiriul la Roma (29 iunie 67 d.Hr.)

​În vara anului 64 d.Hr., un incendiu devastator a distrus o mare parte din Roma. Împăratul Nero, bănuit chiar el de declanșarea focului, a aruncat vina pe creștini pentru a potoli furia poporului. A urmat o persecuție sângeroasă. Atât Petru, cât și Pavel au fost arestați și închiși în groaznica Închisoare Mamertina din Roma.

​Deși au murit în aceeași zi, execuțiile lor au fost diferite, respectându-se statutul social și juridic al fiecăruia:
​Răstignirea Sfântului Petru

​Fiind un simplu iudeu din provincie, fără drepturi cetățenești, Petru a fost condamnat la moartea cea mai de ocară: răstignirea. Execuția a avut loc pe Colina Vaticanului (unde astăzi se înalță celebra Bazilică San Pietro).

​Tradiția, consemnată de istoricul Eusebiu din Cezareea, spune că în momentul în care soldații se pregăteau să-l bată pe cruce, Petru le-a cerut un singur lucru: să fie răstignit cu capul în jos. El a declarat că nu se consideră vrednic să moară în aceeași poziție ca Învățătorul său, Iisus Hristos. Călăii i-au îndeplinit dorința. Petru a murit privind spre cer de la nivelul pământului, pecetluind cu sânge mărturisirea sa.

​Decapitarea Sfântului Pavel

​Pentru că Pavel deținea cetățenie romană, legea interzicea strict ca el să fie torturat public sau răstignit. Pedeapsa aplicată cetățenilor romani trebuia să fie rapidă și considerată „demnă”: decapitarea cu sabia.

​Pavel a fost condus de soldați în afara zidurilor Romei, într-un loc numit Aqua Salvia (astăzi Tre Fontane). Tradiția creștină spune că, în momentul în care sabia călăului i-a retezat capul, acesta a ricoșat de trei ori pe pământ, iar în cele trei locuri au țâșnit în mod miraculos trei izvoare de apă caldă, care există și în prezent.

​Moștenirea zilei de 29 iunie

​Biserica a ales să îi prăznuiască împreună pe 29 iunie pentru a arăta că, în ciuda diferențelor lor de educație, caracter și metodă de lucru, ei au slujit Aceluiași Adevăr. Petru reprezintă credința mărturisitoare și structura, în timp ce Pavel reprezintă teologia profundă, deschiderea culturală și dinamismul misionar. Prin martiriul lor simultan la Roma, ei au sfințit simbolic trecerea lumii vechi către creștinism.

​5. Unitatea în diversitate: Învățătura vie a Sfinților Petru și Pavel

​Dincolo de firul istoric și de tragismul martiriului lor, sărbătoarea de pe 29 iunie lasă omenirii o moștenire spirituală unică. Sfinții Petru și Pavel nu au fost doi oameni perfecți, ci doi oameni transformați radical de întâlnirea cu Hristos.

​Priviți în paralel, ei ne arată că în Biserică este loc pentru oricine:

​Petru, pescarul simplu, neînvățat, care s-a lepădat din infricoșare, devine modelul pocăinței lacrimilor și al puterii de a te ridica după o prăbușire majoră.​Pavel, intelectualul rafinat, care a prigonit din fanatism, devine modelul râvnei luminate și al capacității de a-ți pune mintea și erudiția în slujba binelui.

​Deși în timpul vieții au avut și momente de dispută aprinsă (cum a fost cel din Antiohia, privind deschiderea către păgâni), ei nu au lăsat nicio clipă orgoliul să le dezbine misiunea. Sângele lor, vărsat în aceeași zi la Roma, a pecetluit definitiv înfrățirea lor întru Hristos. De aceea, în icoana tradițională a sărbătorii, cei doi apostoli nu sunt prezentați separați, ci îmbrățișându-se un simbol etern că diversitatea de caractere, firi și daruri nu trebuie să ne dezbine, ci să ne întregească în jurul aceleiași credințe.

​6. Postul Sfinților Apostoli (sau „Postul Sânpetrului”)

​Spre deosebire de celelalte posturi mari din an, acesta are o particularitate unică: durata lui este variabilă în fiecare an, deoarece depinde direct de data Sfintelor Paști.
​Originea și rânduiala
​De ce postim? Acest post este menționat încă din secolul al IV-lea și amintește de obiceiul Apostolilor de a posti și a se ruga înainte de a pleca în marile lor misiuni evanghelice prin lume. De asemenea, este considerat un act de cinstire a darurilor Sfântului Duh, primite la Cincizecime (Rusalii).
​Cum se ține? Este considerat un post mai ușor (mai îngăduitor) decât Postul Mare sau cel al Sfintei Mării. În fiecare sâmbătă și duminică din această perioadă, dar și de sărbătorile mai mici din calendar (cum ar fi Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul Sânzienele, pe 24 iunie), Biserica rânduiește dezlegare la pește, vin și untdelemn.

​7. Tradiții, superstiții și obiceiuri populare de Sânpetru

​În spațiul folcloric românesc, Sfântul Petru (numit popular Sânpetru de Vară) este un personaj extrem de iubit, perceput ca un sfânt pământean, gospodar, care umblă adesea pe pământ alături de Dumnezeu și ține cheile Raiului. Ziua de 29 iunie este marcată de numeroase ritualuri legate de natură, recoltă și pomenirea celor adormiți.

​Moșii de Sânpetru și Pomenirea Morților

​Această zi este, prin excelență, o zi a dăruirii și a pomenirii.
​Se împart „moși” la biserică: coșuri cu colaci, lumânări și colivă, alături de oale noi din lut pline cu apă, lapte sau miere, decorate la toartă cu flori de tei sau cireșe.
​Tradiția merelor: Este ziua în care se dăruiesc, pentru sufletul celor morți (în special pentru copii), primele mere din noua recoltă, numite „merele de Sânpetru”. În tradiția populară se spunea că abia după această zi femeile au voie să mănânce mere noi, pentru a nu supăra sufletele copiilor trecuți dincolo.
​Sărbătoarea Lupilor și a Grindinei
​Din punct de vedere agrar, Sânpetru este cel care patronează căldura verii și coacerea cerealelor. Se crede că în această zi, el plesnește din bici, iar din scânteile care sar se formează licuricii, care îi ghidează pe călătorii rătăciți în pădure.
​Tot acum, se zice că lupii încep să se strângă în haite, Sfântul Petru fiind cel care le „leagă gura” sau le rânduiește prada pentru iarna ce va veni, pentru a nu distruge gospodăriile oamenilor.
​Ce nu este voie să faci de 29 iunie?
​Fiind o sărbătoare cu cruce roșie de o importanță capitală, este strict interzis să se lucreze la câmp, să se coasă, să se spele sau să se facă treburi grele în gospodărie. Se crede că cei care calcă sărbătoarea vor atrage grindina („piatra”) peste recolte și vor fi loviți de boli.
​Nu se scutură merii în această zi, pentru a nu aduce grindină și vijelii.

​Prin toate aceste rânduieli bisericești și datini străvechi, ziua de 29 iunie îmbină într-un mod unic teologia înaltă a jertfei celor doi mari Apostoli cu recunoștința țăranului român pentru roadele pământului.