Despre păcate
CUVÎNTUL
AVVEI DOROTEI - DESPRE SMERENIE ŞI ALTE ÎNVĂŢĂTURI FOLOSITOARE DE SUFLET
Cuvîntul
1
Pentru
supunere (ascultare)
[...] Am lăsat lumea, să lăsăm şi poftele ei; pentru că acestea, precum am
zis, prin nebăgare de seamă, iarăşi ne împreună şi ne leagă de lume. De voim să
scăpăm desăvîrşit, să ne învăţăm a ne tăia voia şi aşa, puţin cîte puţin, cu
ajutorul lui Dumnezeu, sporim şi ajungem la nepătimire, că nimic alta nu
foloseşte pe om atît de mult ca tăierea voii. În adevăr, mai mult sporeşte
cineva prin aceasta decît prin toate faptele cele bune. Că în ce chip cineva
mergînd pe cale se odihneşte la un loc de popas şi întărindu-se merge multă
cale, aşa şi cel ce umblă pe calea tăierii voii îşi cîştigă prin aceasta
nepătimire şi poate în puţină vreme a tăia şi zece voinţe. În ce chip, ascultă:
mergînd pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune: „Uită-te acolo!” El îi
răspunde: „Nu vreau, îşi taie voia şi nu se uită”. Sau găseşte oameni vorbind
şi cugetul îi zice: „Spune şi tu cutare cuvînt”, şi el îşi taie voia şi nu
zice. Îi zice gîndul să meargă la bucătar să vadă ce bucate găteşte, el însă
îşi taie voia şi nu merge; vede ceva şi cugetul îl îndeamnă a întreba cine l-a
adus, totuşi îşi taie voia şi nu întreabă. Astfel, puţin cîte puţin,
deprinzîndu-se, se obişnuieşte desăvîrşit a-şi tăia voia. Din cele mici se
învaţă a tăia şi cele mari fără osteneală şi puţin cîte puţin se deprinde a nu
avea nici o voie. Şi aşa, orice face se odihneşte: căci nevrînd vreodată să-şi
facă voia, totdeauna se află în linişte. Pentru că cel ce nu are voia sa, orice
face îl mulţumeşte, pe toate socotindu-le ca fiind după voia sa, ori aşa,
precum am zis, se află întru nepătimire: că toată turburarea şi ispita,
prigonirea şi bîntuiala nu ne vin din altă parte, fără numai că voim să se facă
voia noastră. [...]
Cuvîntul
2
Pentru
smerenie
Un bătrîn a zis „că mai
mult decît orice avem trebuinţă de smerenie. La tot cuvîntul ce auzim să zicem:
Iartă!” Căci smerenia strică toate meşteşugurile vrăjmaşului. Să cercăm şi noi
şi să vedem ce putere are cuvîntul bătrînului. Pentru ce mai întîi de toate
trebuie să avem smerenie şi nu înfrînare, mai ales că şi Apostolul zice: Cel ce
se sîrguieşte spre toate, are înfrînare. Sau pentru ce să nu avem frică de
Dumnezeu, căci zice Scriptura: începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi
în altă parte: Cu frică de Dumnezeu ne îndepărtăm de la răutate. Pentru ce n-a
zis să avem în primul rînd milostenia sau credinţa, căci zice: cu milostenia şi
cu credinţa se curăţesc toate păcatele. Iar Apostolul zice: Fără credinţă, nu
poate cineva să placă lui Dumnezeu. Dacă pentru milostenie, credinţă, frica lui
Dumnezeu şi înfrînare se spun cele de mai sus, pentru ce, lăsîndu-le pe acelea,
a zis să avem smerenie înainte de orice? Bătrînul vrea să ne arate că nici
frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici altă faptă
bună nu se pot săvîrşi fără smerenie. De aceea zice să avem înainte de orice
smerenie, adică gînd şi cuget smerit, să fim gata la tot cuvîntul ce auzim să
zicem: „Iartă!” fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmaşului.
Vedeţi, fraţilor, cîtă
putere are smerenia? Diavolul, însă este şi se numeşte împotrivitor. Este
vrăjmaş pentru că nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru că se
împotriveşte la toată fapta bună. Vrea cineva să se roage? El meşteşugeşte în
tot chipul să-l oprească cu poftele cele rele, cu robirea minţii şi cu trîndăvia.
Vrea să facă milostenie cineva? El îl opreşte prin îndărătnicire şi scumpete.
Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu
numai vrăjmaş, ci şi împotrivitor. Prin smerenie însă, se strică toate
împotrivirile lui, că mare lucru este smerenia! Toţi Sfinţii Părinţi prin
smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au săvîrşit calea mîntuirii. Precum
zice: „Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele.” Numai
smerenia poate singură să povăţuiască spre Împărăţia Cerurilor; şi precum zicea
Avva Ioan: „numai smerenia nu are zăticnire şi poticnire.”
Să ne smerim dar, şi noi
puţin, şi ne vom mîntui. De nu putem să ne ostenim ca nişte neputincioşi ce
sîntem, măcar să ne sîrguim a ne smeri. Şi cred milei lui Dumnezeu că pentru
oricît de mică faptă ce o vom săvîrşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom
împărtăşi de sălăşluirea Sfinţilor celor ce s-au ostenit, desăvîrşit şi mult
s-au ostenit pentru Dumnezeu. Dacă găsim pricină că din slăbiciune nu ne putem
osteni pentru a ne smeri, ce pricină avem, fraţilor! Fericit este cel ce are
smerenie. De aceea, un sfînt bătrîn a lăudat mai mult pe un frate smerit decît
pe alţii, zicînd că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie.
Smerenia este mare, că singură se împotriveşte trufiei şi păzeşte pe om de
dînsa. Nimeni nu se mînie fără numai pentru avere, pentru bucate şi pentru
altele, pe cînd smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie. De
aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternică a trage darurile lui
Dumnezeu asupra omului. Iar dacă vine acest dar, acoperă pe om şi de celelalte
două patimi care sînt foarte grozave: că ce este mai rău decît a te mînia şi a
face şi pe altul să se mînie, precum a zis sfîntul acela. Căci nicidecum nu se
cuvine călugărului a se mînia, nici a face pe altul să se mînie. Adevărul vă
spun că cel ce este cîrtitor, de nu se va acoperi mai curînd de darul lui
Dumnezeu, puţin cîte puţin îşi iese din minte şi se îndrăceşte, tulburîndu-se
şi pre sine şi pre alţii. De aceea, zice că smerenia nu se mînie, nici face pe
cineva să se mînie, ci mai vîrtos păzeşte pe suflet de toată patima şi ispita.
Sfîntul Antonie, cînd a
văzut cursele diavolului întinse pe faţa pămîntului şi oftînd a întrebat pe
Dumnezeu: „Doamne, oare cine va putea scăpa de acestea?”, a primit răspuns că
numai smerenia; ba mai mult, nu numai că scapă, ci nici nu este prinsă de ele.
Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevărat nu este alt lucru mai
tare decît smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întîmpla
smeritului, îndată se defăimă şi se osîndeşte că vrednic este de această
întristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu aruncă niciodată vină
asupra altuia. Astfel petrecînd fără tulburare şi fără întristare cu toată
odihna, niciodată nu se mînie, nici face pe altul să se mînie. Drept aceea bine
a zis sfîntul că mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Însă sînt două feluri de
smerenie, precum sînt şi două trufii. Prima mîndrie este aceea cînd cineva
necinsteşte pe fratele său şi-i zice cuvinte urîte, nesocotindu-l, iar pe sine
mai de cinste ca acela crezîndu-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndată
şi de nu se va nevoi să se îndrepte, puţin cîte puţin cade în cea de a doua
mîndrie: mîndria împotriva lui Dumnezeu, socotind că tot lucrul bun ce a
săvîrşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu
ajutorul lui Dumnezeu. Am văzut fraţilor, pe cineva odată întru această
ticăloasă stare, căruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvînt, îl scuipa
şi-i zicea: „Cine eşti tu? Nu cunosc decît pe Zosima şi pe Macarie.” Apoi a
început să-i defaime şi pe aceştia şi să zică: „Nu ştiu decît pe Vasile şi
Grigorie”; iar peste puţină vreme şi pe aceştia a început a-i defăima zicînd:
„Nu ştiu decît numai pe Petru şi pe Pavel.” Acestuia i-am zis: „Frate, curînd o
să te văd că-i defaimi şi pe aceştia.” Şi credeţi-mă; peste puţină vreme a
început să zică: „Şi cine este Petru şi Pavel? Nu sînt nici aceştia nimic,
afară de Sfînta Treime”, iar mai pe urmă s-a mîndrit şi asupra lui Dumnezeu şi
aşa s-a îndrăcit. De aceea, sîntem datori fraţilor, să ne nevoim din toată
puterea noastră, să nu primim mîndria cea dintîi. Să ştiţi şi aceasta că este o
mîndrie mirenească şi este o mîndrie călugărească. Mîndria mirenească înseamnă
a te mîndri asupra fratelui tău că eşti mai bogat decît el, mai frumos, mai
puternic, că porţi haine mai bune şi altele asemenea. Cînd vezi pe cineva
fălindu-se cu acestea, sau că mănăstirea lor este mai mare şi mai bogată, că
are fraţi mulţi, să ştii că toţi aceştia se află în mîndria cea lumească. Tot
aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, că are glas frumos şi cîntă bine, că
este blînd şi slujeşte cu credinţă şi fără vicleşug, cu toate că acestea par
mai vrednice de laudă decît cele dintîi, tot ale mîndriei lumeşti sînt. Are
mîndrie călugărească cel ce se trufeşte că priveghează, că posteşte, înşirînd
şi alte fapte bune ce face. Şi de nu putem nicidecum să nu ne mîndrim, să ne
mîndrim cu cele călugăreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iată, v-am spus ce este
mîndria cea dintîi şi ce este cea de a doua, care este mîndria lumească şi care
cea călugărească. Deci să venim acum şi la cele două smerenii.
Smerenia cea dintîi este a
socoti pe fratele tău mai cu minte şi la toate mai bun decît tine şi, fără a
lungi cuvîntul, cînd cineva se socoate mai prejos decît toţi. Aceasta este cea
dintîi smerenie, adică începătoare, căci te smereşti, socotindu-te mai mic
decît altul, fără ca totuşi să te socoţi de nimic, ci tot ţi se pare a fi ceva.
Cea de-a doua şi desăvîrşită smerenie este cînd nu numai pe tine te socoteşti
de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi că sînt din mila lui Dumnezeu, iar
nu din hărnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevărată a Sfinţilor, care se
naşte în suflet din lucrarea poruncilor. [...]
Ceea ce pricinuieşte
smerenia, însă, ne-au spus-o Părinţii, căci zice la Pateric: un frate a
întrebat pe un bătrîn zicînd: „Ce este smerenia?.” Şi a răspuns bătrînul:
„Smerenia este o mare şi dumnezeiască faptă, iar calea smereniei sînt
ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a
se socoti pe sine întru toate mai mic decît toţi, precum şi rugăciunea cea
neîncetată.” Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este
dumnezeiască şi nepricepută. Dar oare de ce a zis că ostenelile trupeşti duc
sufletul la smerenie? Căci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe
sine, adică, mai nevrednic decît toţi, am spus-o mai sus că se împotriveşte
mîndriei şi este smerenia cea dintîi; căci, cum ar putea să se socotească mai
mare decît fratele său, să se semeţească în ceva, să defaime sau să hulească pe
cineva cel ce se socoteşte mai prejos decît toţi? Am arătat de asemenea că
rugăciunea necontenită se împotriveşte mîndriei celei de-a doua. Pentru că cel
cucernic şi smerit, cunoscînd că nu este cu putinţă a face vreo faptă bună fără
ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagă ca să facă Domnul milă cu dînsul şi
să-i ajute a face binele. Şi orice lucru săvîrşeşte, crede că din darul lui
Dumnezeu l-a făcut şi nu se mîndreşte ci întotdeauna se roagă să nu se
lipsească de acest ajutor, ca să nu se vădească neputinţa lui. Astfel,
necontenit cu cît se sileşte spre fapte bune, cu atît se smereşte şi cu cît se
smereşte cu atît sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului
pleacă sufletul spre smerenie şi cum se face această lucrare, să vă spun acum.
După ce a căzut sufletul în
călcarea poruncii, s-a robit ticălosul, precum zice Sfîntul Grigorie, de pofta
trupească şi s-a supus patimilor şi neînfrînării. Oarecum s-a smintit şi s-a
făcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: „Nu va rămînea Duhul
Meu întru aceşti oameni, pentru că sînt trupuri.” Împreună cu trupul pătimeşte
şi sufletul şi se pleacă cu voinţa ticălosul, la săvîrşirea păcatelor ce se fac
cu trupul, pentru aceea a zis bătrînul că şi ostenelile trupeşti aduc pe om la
smerenie. Că într-un fel se află sufletul celui sănătos şi în altul al celui
bolnav; într-un fel al celui sătul şi în alt fel al celui flămînd. Şi iarăşi,
într-un fel este sufletul celui călare şi în altul al celui ce umblă pe jos;
altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pămînt, altfel
al celui dezbrăcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din
acestea, smerindu-şi trupul, împreună se smereşte şi sufletul. Pentru aceasta a
petrecut bătrînul afară patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperămînt pînă
ce n-a făcut trupul lui coşit ca fiarele cele sălbatice. Însă osteneala, atunci
foloseşte, cînd nu se face prin cîrtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis
bătrînul că şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfîntul Dumnezeu să ne
dăruiască şi nouă smerenie, că din mari răutăţi izbăveşte pe om şi-l acoperă de
multe ispite. [...]
Cuvîntul
3
Pentru
conştiinţă
Dumnezeu cînd a făcut pe om
a sădit într-însul o dumnezeiască scînteie de luminare, ca un cuget mai
călduros şi ca un cuvînt povăţuitor minţii omeneşti, ca să deosebească binele
de rău. Aceasta este legea cea firească, ce se numeşte conştiinţă. Aşa Isaac
săpa puţurile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunîndu-se
patriarhii şi toţi Sfinţii, înainte de a se fi dat legea cea scrisă au plăcut
lui Dumnezeu. Iar cînd s-a întunecat aceasta pentru păcatele neascultării,
atunci ne-a trebuit Legea cea scrisă, ne-au trebuit Sfinţii Prooroci, ne-a
trebuit însăşi venirea Mîntuitorului nostru Hristos ca să o lumineze şi să o
învieze, ca să aprindă iarăşi scînteia întunecată din nepăzirea poruncilor.
Acum în mîna noastră stă,
fie să oprim această conştiinţă, fie să o lăsăm să strălucească şi să ne
lumineze de o vom asculta; pentru că de ne zice: „fă aceasta” şi nu o ascultăm
şi de ne mai îndeamnă să nu o băgăm în seamă, ci o trecem cu vederea, o înnecăm
şi nu mai poate să ne povăţuiască din greutatea ce este asupră-ne. Că, fiind
lipsiţi de luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea
ajunge ca o apă tulbure în care nu-ţi mai poţi vedea faţa, iar noi,
nemaisimţind ce ne învaţă ea, ajungem să credem că nici nu o mai avem, ceea ce
nu este cu putinţă, căci nu există cineva să nu o aibă, fiind lucru
dumnezeiesc, precum am zis. Conştiinţa niciodată nu piere, ci pururea ne aduce
aminte de ceea ce se cuvine să facem, chiar dacă noi nu o simţim, pentru că nu
o băgăm în seamă şi o călcăm, precum am zis. [...] Să ne sîrguim dar, o
fraţilor, să ne împăcăm cu conştiinţa, pînă sîntem în această lume! Să nu o
lăsăm să ne mustre cu ceva, ci să o ascultăm şi la cel mai mic lucru, pentru că
să ştiţi, de la cele mai mici lucruri, cu nebăgarea de seamă şi cu călcarea,
ajungi şi la cele mari. Cînd va începe cineva a zice: „Ce este de voi grăi
acest cuvînt? Ce este de voi gusta această mîncare? Ce este de voi vedea acest
lucru?” Din ce este aceasta şi din ce este aceea ia obicei rău, ajungînd să
defaime şi cele mai mari, şi cele mai grele şi calcă ştiinţa lui. Astfel, puţin
cîte puţin, sporind cu răutatea, se primejduieşte şi vine întru nesimţirea cea
desăvîrşită. Drept aceea, să luăm aminte, fraţilor, să nu defăimăm nici faptele
cele mici, ca să nu se facă întru noi rea deprindere. Să luăm aminte să păzim
faptele cele mici pînă sînt uşurele, ca să nu se îngreueze; că şi faptele bune,
ca şi păcatele, încep de mici ca să se facă mari. De aceea, ne porunceşte
Domnul să nu ne împotrivim conştiinţei noastre, ci să ne împăcăm cu ea,
zicîndu-ne ca şi cum ne-ar deştepta: „Vezi ce faci, ticăloase, caută de te
împacă cu pîrîşul tău cît eşti pe cale cu dînsul”, arătîndu-ne şi primejdia
întru care ne poate aduce, zicînd: „Ca să nu te dea judecăţii, iar judecătorul
te va da slugilor şi te vor pune în temniţă, de unde adevărul îţi zic, nu vei
scăpa pînă ce nu vei plăti toată datoria.” Conştiinţa, precum am zis, şi acum
ne mustră, ori la bine ori la rău, şi ne arată ce trebuie să facem şi ce să nu
facem. Dar tot ea ne va fi pîrîş în veacul cel viitor. De aceea zice: „ca să nu
te dea judecătorului” şi celelalte.
Paza conştiinţei este de
trei feluri: faţă de Dumnezeu, faţă de vecinul său şi faţă de cele
materialnice. Faţă de Dumnezeu, nedefăimînd poruncile Lui şi a te păzi să nu
faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau nu te opreşte cineva a face şi
nici a face pe ascuns ceva împotrivă, numai din conştiinţa ta faţă de Dumnezeu.
Faţă de vecin o păzim cînd nici facem, nici grăim, nici cu chipul însemnăm,
nici cu vederea pricinuim ceva din cele ce ştim că scîrbesc sau smintesc pe
vecin, că şi chipul şi vederea de multe ori sminteşte pe vecin. Chiar şi de
cele ce ştii că pot să dea bănuială că le faci înadins ca să pricinuiască
sminteală şi scîrbă vecinului să te păzeşti a le face. Aceasta este a păzi
conştiinţa către vecin. Iar paza conştiinţei faţă de cele materiale o avem cînd
chiar lucrurile noastre nu le întrebuinţăm rău, adică nu lăsăm să se risipească
ceva în zadar, nici să se cheltuiască în deşert şi nici să se strice din
nebăgare de seamă, ci purtăm grijă de ele cu luare aminte ca să le păstrăm şi
să le ferim; precum a zice de pildă: poate cineva să poarte cămaşă nespălată
două săptămîni sau trei sau şi o lună, iar el o spală adesea şi mai înainte de
vreme; sau întinde haina sa la soare şi nu mai poartă grijă să o ia, ci o arde
soarele şi în loc să-i ţină alte cinci luni sau şi mai mult, se strică curînd.
De asemenea şi la aşternut. Cineva poate să-şi împlinească trebuinţa şi cu un
acoperămînt de rînd, totuşi nu se mulţumeşte, ci caută să aibă aşternut mai
bun; sau are vreun covoraş de lînă şi caută să-l schimbe ca să ia unul mai nou
sau mai frumos; îşi poate împlini nevoia şi cu un acoperămînt cum s-ar
întîmpla, dar nu se mulţumeşte cu acela, ci cere mai bun şi se gîlceveşte dacă
nu i se dă, începînd a răbufni către fratele său şi a zice: „Pentru ce cutare
are aceasta şi eu n-am?” (unul ca acesta este departe de vieţuirea
călugărească). Tot aşa şi la bucate. Poate cineva trăi şi cu puţină varză, cu
legume sau puţine măsline; totuşi nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau
mai scumpe. [...]
Cuvîntul
4
Pentru
frica de Dumnezeu
[...] Părinţii au zis că
frica de Dumnezeu se cîştigă din aducerea-aminte de moarte şi de muncile
viitoare; din cercetarea în fiecare seară a felului cum ai petrecut ziua, şi
iarăşi dimineaţa a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrăznire şi din
locuirea împreună cu un om temător de Dumnezeu, precum se zice că un frate a
întrebat pe un bătrîn: „Ce voi face, părinte, ca să mă tem de Dumnezeu?” La
care a răspuns bătrînul: „Mergi de locuieşte cu un om temător de Dumnezeu şi acesta
te va învăţa.” Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu,
adică: neaducerea aminte de moarte şi munci, neluarea aminte de noi înşine,
necercetarea felului cum petrecem şi trăirea fără de grijă, locuirea cu oameni
fără frică de Dumnezeu şi mai vîrtos îndrăznirea, adică neruşinarea de oameni,
care este mai rea decît toate. Aceasta este adevărata pierzare, că nimic nu
goneşte mai repede din suflet frica de
Dumnezeu ca neruşinarea. De aceea, Avva Agaton, cînd a fost întrebat
pentru îndrăznire, adică pentru neruşinare, a spus că se aseamănă cu o mare
văpaie de foc, care cînd se aprinde, fug toţi de dînsa, fiindcă arde şi mistuie
toate. Auziţi fraţilor, greutatea patimii, vedeţi urgia, vedeţi răutatea ei! Şi
fiind întrebat mai cu dinadinsul Avva, de este cu adevărat aşa de rea
îndrăznirea, a răspuns: „Nu este altă patimă mai rea decît neruşinarea, care
este maică a tuturor răutăţilor”. Foarte bine şi cu înţelepciune a zis:
„Pentru că dacă izgoneşte din suflet frica de Dumnezeu care ne depărtează de la
rău, e limpede că unde nu este frică de Dumnezeu, acolo sînt toate patimile.
Dumnezeu să ne izbăvească de această fiară otrăvitoare!”
Îndrăznirea este de multe
feluri: prin pipăire, cu cuvîntul, cu vederea. Din neruşinare ajungi la vorbă
deşartă, la cuvinte urîte, la desfrînare, îndemnînd şi pe alţii la rîs
neruşinat. Îndrăznire este şi de a te apropia de altul fără trebuinţă, a-l
apuca şi a întinde mîna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a răpi cu
sila ceva sau a te uita la altul cu neruşinare. Pe toate acestea le face
îndrăznirea, care se sălăşluieşte în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, şi
din ea, puţin cîte puţin, ajungi la defăimare. Pentru aceea, Dumnezeu, cînd a
dat poruncile legii a zis: „Faceţi cucernici pe fiii lui Israil!” Pentru că din
neevlavie, din desfrînare şi din neruşinare ajungi să nu cinsteşti chiar pe
Dumnezeu şi să defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rău mai mare decît
îndrăznirea, pentru că ea pierde evlavia, goneşte frica de Dumnezeu şi naşte
hula. Avînd îndrăznire unul către altul, ne desfrînăm unul pe altul, nu ne
băgăm în seamă, ne grăim de rău şi ne ocărîm şi de vedem ceva spre care a căuta
nouă înşine nu ne este de folos, alergăm îndată şi bîrfim, îl aruncăm şi în
inima altui frate, stricîndu-ne nu numai pe noi, ci şi pe el smintindu-l,
punînd în sufletul lui otravă omorîtoare. Avînd el adesea mintea spre rugăciune
sau spre alt lucru bun, mergem şi-l tulburăm, şi nu numai îl zăticnim de la
acel bine, ci îl aducem şi în ispită. Şi nu este lucru mai greu decît acesta,
adică, nu numai pe sine a se strica, ci şi pe fratele său.
Să luăm aminte, dar,
fraţilor! Să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca şi de a
fraţilor noştri; să ne cinstim unul pe altul, sîrguindu-ne să nu căutăm fără
ruşine unul în obrazul altuia. Că şi acesta (precum au zis oarecare din Sfinţii
cei bătrîni) este un chip al îndrăznirii. De se va întîmpla să vezi pe fratele
tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcînd şi lăsîndu-l să se piardă,
dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu frică de
Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l îndrepteze sau însuşi cu dragoste şi cu
smerenie să-i zici: Iartă-mă, frate, precum văd nu umblăm cu buna rînduială şi
cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care
ştii că fratele are evlavie, bătrînului său sau egumenului, ca după greşeală
să-l îndrepteze. Însă, cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui - să
faci aceasta - şi nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca
să-l ruşinezi, nu ca să-l osîndeşti. Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în
inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îţi spun, chiar şi duhovnicului
tău de vei spune o greşeală a fratelui, însă nu cu gînd de îndreptare, ci cu
defăimare şi înfruntare şi este păcat. Cercetează-ţi, de aceea, bine inima. Şi
de vezi într-însă vreo mişcare de patimă, mai bine să taci şi să nu zici nimic.
Iar dacă nu ai nici o meteahnă asupra fratelui, ci pentru folos vrei să spui
(te supără, adică, cugetul înlăuntru) spune cu smerenie egumenului atît cugetul
tău cît şi greşeala fratelui zicînd: „Ştiinţa mea mărturiseşte că pentru
îndreptarea fratelui vreau să-ţi spun, dar simt înlăuntru un gînd amestecat,
poate pentru că am avut odată mînie asupra lui, sau este de la vrăjmaşul să mă
oprească, să nu se facă îndreptare, nu ştiu.” Iar egumenul îi va spune ce este
de trebuinţă să-i spună sau să nu-i spună. Să ştii însă şi aceasta. Se întîmplă
uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi nici pentru stricăciune
sau vreo pizmă, ci numai din simplă vorbă. Iar fratele aflînd că a fost
defăimat se scandalizează, din aceasta se face scîrbă şi se adaugă şi altă
stricăciune. Aşadar, la ce foloseşte bîrfirea? Căci cînd va grăi cineva pentru
folosul fratelui, nu lasă Dumnezeu să se aţîţe tulburare sau sminteală, sau să
se pricinuiască vreo stricăciune.
De aceea, să ne sîrguim
fraţilor, a ne păzi limba să nu grăiască ceva rău despre fratele nostru, nici
să-l smintim cu cuvîntul, cu chipul sau prin altceva, nici să nu fim lesne
porniţi la orice; ba chiar şi cînd se va întîmplă să auzim pe cineva grăind de
rău pe fratele nostru, să nu ne însoţim şi noi la cuvîntul lui, nici să nu ne
unim la grăirea de rău şi nici să nu ne pornim asupra fratelui cu mînie sau cu
urîciune. Acestea nu sînt urmări ale celor ce vor să se mîntuiască, nici ale
celor ce se sîrguiesc să-şi cîştige frica de Dumnezeu. Ci mai vîrtos să ne
întîmpinăm unii pe alţii cu evlavie şi smerenie, plecîndu-ne capetele unul
altuia, atît pentru închinăciune cît şi pentru smerenie. Că ni se cuvine nu
numai înaintea lui Dumnezeu să ne smerim, ci şi faţă de fratele nostru, ceea ce
cu lesnire putem face cînd nu vom fi supuşi voii noastre.
Fraţilor! De va face cineva
vreun bine şi va vedea că fratele său rîvneşte fie să-l facă şi el, fie să se
fălească că el l-a făcut, să nu se îndărătnicească, ci să lase pe fratele său
să-şi facă voia sa şi mai mult folos va avea cu aceasta, decît dacă el însuşi
ar face acel bine. Nu ştiu ca eu în viaţă să fi făcut vreodată alt bine, decît
numai că am păzit aceasta: totdeauna, în toată viaţa, şi la orice, am dat
întîietate fratelui meu, nesocotindu-mă pe mine mai vrednic sau mai de cinste
decît el, ci pururea punîndu-l pe el înaintea mea. În vremea cînd eram încă la
mănăstirea Avvei Seridon, s-a îmbolnăvit sluga bătrînului Avvă, Ioan, care era
cu Avva Varsanufie şi mi-a poruncit egumenul să slujesc eu bătrînului. Cu atîta
bucurie am primit porunca, încît să mă credeţi fraţilor, că apropiindu-mă de
locuinţa bătrînului, mă închinam la uşa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci
şi cu mare osîrdie slujeam; că cine n-ar fi dorit să slujească unui astfel de
bătrîn, care avea şi viaţă sfîntă şi cuvînt minunat! Şi în toate zilele, cînd
îi făceam metanie ca să iau blagoslovenie să mă duc, îmi zicea cîte ceva, din
patru cuvinte, cum avea obicei de a grăi. Şi zicea aşa: „Îţi spun odată frate
(că aşa obişnuia să grăiască la tot cuvîntul: îţi spun odată frate): Dumnezeu
să păzească dragostea! Că păzindu-se cineva să nu smintească cu nimic pe
fratele său, cîştigă smerenia.” În alt rînd îmi zicea: „Odată, îţi spun frate!
Dumnezeu să păzească dragostea! Părinţii au zis că nu putem niciodată să punem
voia noastră înaintea fratelui nostru”. Alteori iar zicea: „Zicu-ţi odată
frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Fugi de cele omeneşti şi te mîntuieşte.
Unul altuia purtaţi greutăţile şi aşa împliniţi legea lui Hristos.” Aşa,
întotdeauna, bătrînul îmi da cîte o poruncă din cele patru, cînd ieşeam de la
dînsul, ca o merinde, pe care cu multă luare aminte o păzeam. Şi cu toate că
eram legat cu atîta dragoste de acel bătrîn sfînt şi mult mai bucuros de acea
slujbă, dar cînd simţeam că vreunul din fraţi rîvneşte ca el să-l slujească,
mergeam la egumenul şi mă rugam zicîndu-i: „Cutărui frate se cuvine de vei
porunci, părinte, să slujească bătrînului.” Deşi nu mă slobozea egumenul şi
nici bătrînul, totuşi mă nevoiam pe cît îmi era cu putinţă să fac voia fratelui
meu şi în cei nouă ani cît am stat acolo, nu ştiu să fi grăit cuiva cuvînt de
scîrbă sau de mîhnire. Să mă credeţi şi aceasta. Odată a venit după mine un
frate, înjurîndu-mă, de la spital pînă la biserică şi nicidecum nu i-am răspuns
cuvînt. Ba şi cînd a aflat egumenul (nu ştiu cine îi va fi spus) şi a voit să-l
canonisească, am alergat şi am căzut la picioarele lui, rugîndu-l, zicînd:
„Nu-l mîhni pentru Domnul, eu am greşit, nu-i vinovat fratele.” Un altul,
iarăşi, fie din îndemnul vrăjmaşului, fie din prostime (Dumnezeu ştie), vreme
de un an de zile, în toate nopţile îşi făcea udul la căpătîiul meu, încît
ajunsese umezeala pînă la aşternut, iar alţi fraţi veneau în toate zilele de-şi
scuturau rogojinele de ploşniţi înaintea chiliei mele. Şi atît de multe intrau
în chilia mea, că nici vremea nu-mi ajungea să le omor de mulţime, iar cînd
mergeam să mă culc, toate se adunau pe mine. De osteneală multă, adormeam şi nu
le simţeam, numai cînd mă sculam găseam tot trupul vărgat de mîncărimea lor.
Însă niciodată nu am zis cuiva pentru aceasta: „Frate, pentru ce faci aşa?”
Nici nu ştiu să fi grăit vreodinioară cuvînt ca să smintesc sau să întristez pe
cineva dintre fraţi.
De aceea învăţaţi-vă şi
voi, iubiţilor, să purtaţi greutatea unul altuia, învăţaţi-vă să vă ruşinaţi
unul de altul. Iar dacă cineva dintre voi se va întîmpla a auzi cuvînt care să
nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se mînie
îndată, nici să se tulbure sau să se scîrbească, ca să nu-şi piardă osteneala
şi folosul, avîndu-şi inima tulburată şi neînstare a suferi puţină ispită.
[...]
De aceea iată vă spun,
chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujbă şi va vedea că se face
tulburare sau că pricinuieşte vreo sminteală, mai bine să lase ascultarea şi să
se lipsească de slujbă, decît să se pricinuiască vătămare, fie luişi sau
fratelui său. Altfel, precum am zis, mult vă păgubiţi, aceasta e adevărata
pierzare.
Vi le spun acestea nu ca să
găsiţi pricină de sfială şi lenevire, să părăsiţi ascultarea şi să lăsaţi
lucrurile să se strice, călcîndu-vă însăşi conştiinţa voastră, numai pentru ca
să fiţi fără de grijă; nici iarăşi vi le grăiesc pentru ca să cădeţi în osînda
neascultării şi să începeţi a zice fiecare din voi: „Eu nu pot face aceasta, că
mă smintesc.” Căci cu acest cuvînt de pricină, nu veţi face nici o ascultare,
nici nu veţi putea împlini vreo poruncă a lui Dumnezeu; ci mai vîrtos să vă
sîrguiţi şi să depuneţi toată silinţa ca să faceţi orice ascultare,
îngăduindu-vă între voi cu dragoste, plecîndu-vă unul altuia, cinstind şi
smerindu-vă unul altuia, că nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea
cineva pe fratele său mîhnit, sau însuşi se va simţi tulburat, atunci să rămînă
jos acea slujbă care aduce poticnire. De asemenea, vă zic să vă smeriţi unul
altuia, nelăsînd să ajungă lucrul la mai mare vătămare, că mai bine este,
precum am zis de mai multe ori, să nu se facă slujba precum voiţi, ci după
întîmplarea trebuinţei, decît să vă tulburaţi pe voi şi pe fratele vostru, unul
pe altul să vă smintiţi şi să vă păgubiţi mult pentru puţin, din neînţelegere
de cuvinte. Căci, cu gîlcevirea se păgubeşte omul dintr-amîndouă părţile şi
nimic nu cîştigă. Toate lucrurile să le facem ca să ne folosim. Dar ce folos
putem cîştiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivă ne vom şi tulbura
şi sminti unul pe altul? Nu ştiţi ce zic bătrînii că de la vecin este şi viaţa
şi moartea?
Acestea se cuvine fraţilor,
să le socotiţi pururea între voi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Sfinţilor
bătrîni. Să vă nevoiţi cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, ca să urmaţi
folosul şi al vostru şi al fraţilor voştri. [...]
Cuvîntul
5
Nu
trebuie a se încrede cineva în înţelepciunea sa
[...] Mîntuirea se
săvîrşeşte cu mult sfat. Nu zice să se sfătuiască cu mulţi, ci că la toate
lucrurile se cade să se sfătuiască. Însă de la început se ia sfat de la cel în
care are credinţă şi încredere. Să nu spună numai unele, iar pe altele să le
tăinuiască, ci pe toate să le mărturisească şi pentru toate să se sfătuiască.
Unora ca acestora mîntuirea se săvîrşeşte întru mare sfat. De nu vă va spune
cineva toate gîndurile sale şi mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea
şi strîmba sa alcătuire, diavolul, aflînd într-însul vreo voie ascunsă, vreun
dreptar de viaţă de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl strică desăvîrşit.
Căci diavolul, cînd vede pe cineva că de sine nu voieşte să păcătuiască, nici
nu are pornire firească să creadă că face vreun rău, ca la acea pornire să
adauge şi el îndemn spre păcat, nici el nu-l supără sau sileşte către cele ce
omul nu are pornire. Nu-i zice adică, „du-te de curveşte”, nici „mergi de
fură”, dacă pricepe că omul nu vrea şi nu primeşte să le facă; că nu-şi bate
capul diavolul să ne îndemne spre cele ce nu vrem. Dar dacă află vreo voie de a
noastră, înclinată spre păcat sau vreo rînduială de sine întru noi, cu acestea
ne strică, găsind cale uşoară. De aceea se zice: „Vicleanul atunci face rău,
cînd se va alcătui cu îndreptarea noastră.” Diavolul este viclean şi atunci
face rău cînd se uneşte cu îndreptarea noastră; fiindcă atunci sporeşte mai
mult, atunci mai rău strică, atunci lucrează cu mai multă prisosire. Fiindcă de
sîntem stăpîniţi de voia noastră şi urmăm îndreptărilor noastre, şi răul pe
care-l facem îl socotim drept lucru bun.
Astfel, ne primejduim, fără
să ne dăm seama că ne stricăm, pentru că nu pricepem nici voia lui Dumnezeu şi
nici nu voim a cerceta să o aflăm, deoarece ne încredem în noi înşine şi urmăm
voii noastre. De aceea, zicea Avva Pimen, că voia noastră este zid de aramă
între noi şi Dumnezeu. Pricepeţi puterea cuvîntului? Şi iarăşi a adăugat: Voia
noastră este o piatră ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. De se va lepăda
omul de această voie, poate zice şi el: întru Dumnezeul meu voi trece peste
zid. Dumnezeul meu, fără prihană e calea ta! Foarte minunat a zis! Căci dacă am
trecut peste acel zid de aramă al voii noastre, precum a zis Sfîntul Pimen,
atunci vedem că nu are prihană calea lui Dumnezeu. Apoi bătrînul zice şi pentru
îndreptare: Cînd se va uni îndreptarea cu voia noastră, atunci omul se
îndărătniceşte cu totul. O, ce minunată alcătuire au cuvintele Sfinţilor!
Moarte vădită este însoţirea voii cu îndreptarea, mare primejdie, mare
cutremur! Acel ticălos piere desăvîrşit! Căci cine îl poate face să creadă că
un altul ştie mai bine folosul său? Atunci cu totul se robeşte şi urmează
gîndului său şi aşa diavolul îi surpă. De aceea, zice că vicleanul atunci face
rău, cînd se alcătuieşte cu îndreptarea noastră. Diavolul urăşte glasul
sfătuirii. Nu numai sfatul îl urăşte, dar nici însuşi glasul sfătuirii nu-l
poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar
înainte de a vedea vrăjmaşul de păzeşti sau nu ceea ce ai auzit, urăşte însăşi
întrebarea ce o faci pentru folosul tău. De ce oare nu suferă nici sunetul
întrebării? Fiindcă ştie că prin întrebare şi prin cercetare se vădesc
meşteşugirile lui; de aceea, se întristează mai mult decît orice cînd i se
descoperă vicleniile, pentru că nu mai poate să înşele după cum pofteşte,
fiindcă cu întrebarea se îndreptează sufletul. Mărturisindu-ţi adesea toate
gîndurile, afli de la cel mai iscusit care ştie: aceasta s-o faci, iar aceasta
nu; aceasta este rea, iar aceasta este bună; aceasta este îndreptare, iar aceea
voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; altă dată: acum e
vreme potrivită. Iar diavolul nu găseşte vreme să te strice sau să te prindă în
cursă, căci te vede pururea povăţuit de altul, fiind din toate părţile întărit.
Aşa se săvîrşeşte, precum am zis, mîntuirea, cu mare sfat. Pe cît de mult
vicleanul nu voieşte şi urăşte sfatul, pentru că pofteşte să facă rău, pe atît
se bucură de cei ce n-au povăţuire. Pentru ce? Pentru că asemenea frunzelor
cad. [...]
Pricepeţi acum pentru ce
urăşte vrăjmaşul sunetul îndreptării? Pentru că pururea se sileşte spre
pierzarea noastră. Văzut-aţi pentru ce iubeşte pe cei ce urmează voii lui?
Pentru că se supun diavolului şi singuri se dau robi lui. Nu cunosc la călugăr
cădere din altceva, fără numai din crezămîntul inimii sale. Unii zic că
dintr-aceasta cad, alţii din altă pricină. Însă eu, precum am zis, altă cădere
nu ştiu să fie la cineva fără numai din pricina sfaturilor inimii sale. Că nu este
altă greşeală mai rea decît aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, că totdeauna
m-am temut de această primejdie. Văzut-ai pe cineva că a căzut? Să ştii că a
crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rău,
decît a crede gîndurilor sale.
Cînd eram în obşte, spuneam
toate gîndurile mele bătrînului părinte Ioan, că în viaţa mea, precum am zis,
nu voiam să fac ceva fără voia lui. Şi de multe ori îmi zicea gîndul: „Cutare
lucru o să-ţi zică bătrînul, pentru ce să-l mai superi?” Dar eu ziceam
cugetului meu: „Anatema ţie şi învăţăturii tale şi minţii tale şi înţelepciunii
tale, că orice ştii, de la dracul este.” Şi aşa mergeam de întrebam pe bătrîn.
Uneori se întîmpla de-mi zicea acelaşi cuvînt ce-mi spusese gîndul. De aceea mă
tulbura cugetul, zicîndu-mi: „Iată că s-a întîmplat ce ţi-am spus, pentru ce ai
mai supărat pe bătrîn?” Iar eu îi răspundeam gîndului: „Acum este bine, acum
este din Duhul Sfînt, iar a ta socoteală este rea, este de la diavolul şi de la
starea cea pătimaşă.” Astfel, niciodată nu mă încredeam gîndurilor mele, fără
întrebare. Şi credeţi-mă, fraţilor, că eram la mare odihnă şi la multă
negrijire, cum v-am mai spus şi altădată. Fiindcă auzeam că, cu multe scîrbe
trebuie să intre cineva întru Împărăţia Cerurilor, iar eu mă vedeam că nu am
nici o scîrbă şi mă temeam şi eram la mare bănuială, neştiind pricina acestei
odihne, pînă ce mi-a spus bătrînul să nu mă întristez că tot cel ce se dă pe
sine în ascultarea părinţilor are acest fel de odihnă şi este fără de grijă. [...]
Poate va zice cineva că, de
nu va avea pe cine să întrebe, ce să facă? Adevărul vă zic: de va vrea cineva
din toată inima să facă voia lui Dumnezeu nu-l va părăsi Dumnezeu, ci pururea
îl va povăţui după vrerea sa. Iar de nu va vrea să facă voia lui Dumnezeu, iar
vă zic adevărul, că şi la prooroc de va merge, după inima lui cea răzvrătită va
primi răspuns de la prooroc, precum zice Scriptura: de va greşi, prooroc
grăind, eu am rătăcit pe proorocul, zice Domnul. [...]
Cuvîntul
6
Pentru
neosîndirea aproapelui
[...] Mare păcat este
osîndirea aproapelui! Nu urăşte Dumnezeu altceva mai mult şi nici nu este alt
păcat mai rău decît osîndirea, întru care răutate nu cade cineva decît numai
din nebăgarea de seamă a celor mici, cum am zis mai sus. Că, obişnuindu-te a primi
cea mai mică meteahnă asupra vecinului şi a zice: „Ce este de voi auzi ce
grăieşte acest frate? sau ce este de voi zice şi eu un cuvînt? şi ce este de
voi iscodi ce merge să facă acest frate sau acel străin?” începe mintea să-şi
lase păcatele sale şi cercetează pe ale altora. Din aceasta se naşte
clevetirea, osînda, defăimarea şi apoi, din părăsirea lui Dumnezeu, însuţi cazi
în cele ce ai osîndit pe altul. Iar necercetînd cineva răutăţile sale, nici
plîngîndu-şi mortul său, (precum au zis Părinţii), nici odinioară nu se va
putea îndrepta pe sine întru ceva, fiindcă îşi pierde vremea iscodind lucrurile
vecinului său. Şi alt nimic nu aţîţă atîta mînia lui Dumnezeu şi nici nu
despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca să cază în părăsire decît grăirea şi osîndirea
aproapelui. Să ştiţi şi aceasta că alta este a cleveti, alta a osîndi şi alta a
defăima.
A cleveti este cînd cineva
zice că cutare a spus minciuni sau s-a mîniat sau a curvit sau altceva asemenea
a făcut. Acesta a grăit rău împotriva aproapelui, adică a vestit păcatul
aceluia cu patimă. Iar a osîndi este cînd cineva zice că cutare este mincinos
sau beţiv sau curvar. Unul ca acesta a osîndit toată starea sufletului aceluia
şi a hotărît pentru toată viaţa lui că într-acest chip este, încredinţat că este
aşa. Şi greu lucru este! Că alta este a zice că s-a mîniat şi alta că este
mînios şi a hotărî, precum am zis, asupra întregii lui vieţi. Iar osînda este
cu atît mai grea decît tot păcatul, cu cît Însuşi Hristos zice: Făţarnice,
scoate mai întîi bîrna din ochiul tău şi atunci să cauţi să scoţi şi gunoiul
din ochiul fratelui tău. Luaţi seama că păcatul vecinului l-a asemănat cu
gunoiul, iar păcatul osînditorului l-a asemănat cu bîrna, atît este de rea
osînda că întrece tot păcatul. Pentru aceea şi fariseul acela, cînd se ruga şi
spunea faptele sale cele bune mulţumind lui Dumnezeu, nu spunea minciuni, ci
adevărul spunea. Nu pentru aceasta s-a osîndit, că avem datoria să mulţumim lui
Dumnezeu cînd ne învrednicim să facem vreun bine, fiindcă El ne ajută. Că, pentru
că mulţumea lui Dumnezeu şi îşi spunea faptele sale şi pentru că a zis „nu sînt
ca ceilalţi oameni”, nu s-a osîndit, ci numai pentru că, întorcîndu-se către
vameş, a zis: nu sînt nici ca acest vameş. Atunci s-a mîniat Dumnezeu că l-a
osîndit în faţă şi i-a hulit însăşi starea sufletului aceluia şi, în scurt, i-a
defăimat toată viaţa. Pentru aceea zice: Vameşul s-a pogorît mai îndreptat
decît acela. Nu este, dar, alt păcat mai greu şi nici mai rău, precum de multe
ori am zis, decît a osîndi şi a defăima şi a necinsti pe aproapele. [...]
Adevărat, se întîmplă de
greşeşte vreun frate din prostime, dar are şi o faptă bună, cu care place lui
Dumnezeu în toată viaţa sa, iar tu şezi şi osîndeşti şi-ţi pierzi sufletul. Că,
deşi se întîmplă de greşeşte ceva ca un om, dar ce ştii cît s-a nevoit şi s-a
silit luptîndu-se ca să nu cadă. Iar pentru că nu i s-a întîmplat căderea din
lenevire, ci din slăbiciunea firii sau din biruinţa războiului celui mare, pe
care l-a suferit înainte de a se împila, să ştii că greşeala unuia ca acestuia
poate afla oarecare îndreptare înaintea lui Dumnezeu. Că Dumnezeu a văzut
osteneala şi scîrba ce a avut pînă a căzut şi-i este milă de dînsul şi-l iartă.
Aşa că Dumnezeu îl iartă, iar tu îl osîndeşti şi-ţi pierzi sufletul. Dar oare
ştii tu cîte lacrimi a vărsat el înaintea lui Dumnezeu pentru acea greşeală? Tu
îi ştii păcatul, dar pocăinţa nu i-o ştii. Şi de multe ori nu numai osîndim, ci
şi defăimăm; că alta este osîndirea, precum am zis, şi alta defăimarea.
Defăimarea este cînd nu numai osîndeşti pe altul, ci te şi scîrbeşti de el şi-l
urăşti ca pe un spurcat. Iar aceasta este mult mai rea decît osînda.
Deci cei ce vor să se
mîntuiască, nici odată să nu iscodească, nici să nu osîndească greşalele
fraţior şi ale vecinilor lor, ci mai degrabă din greşeala altora să se
înţelepţească şi, nedefăimînd pe cel greşit, să se folosească pe sine, ca acel
care, văzînd pe fratele său păcătuind, suspina zicînd: „Vai mie, ticălosul!
Astăzi greşeşte acesta, iar mîine cu adevărat eu.” Vezi întărire? Vezi
fericire? Cum îndată a aflat mijloc să fugă de osîndirea fratelui său? Că
zicînd: „Căci cu adevărat şi eu mîine voi cădea”, şi-a luat lui şi frică şi
grijă spre cele ce putea să greşească. Şi aşa a scăpat de a osîndi pe vecin! Şi
n-a stătut acolo cu cuvîntul, ci şi pe sine s-a socotit mult mai prost decît
acela, căci a adăugat zicînd: „Acesta cred că se va pocăi de păcatul său, iar
eu poate nu voi avea vreme, sau nu voi vrea, sau nu voi putea a mă pocăi.” Vezi
lumina luminatului suflet? Care nu numai că a putut a fugi de osînda vecinului,
ci şi pe sine s-a smerit desăvîrşit, socotindu-se mai neputincios decît acela.
Noi, însă, ticăloşii, cu defăimare osîndim pe fratele nostru şi-l socotim cu
totul pierdut şi de orice vedem sau auzim sau gîndim ne scîrbim. Dar nu ne
oprim numai la stricăciunea noastră, ci întîlnim şi pe alt frate şi-l smintim,
povestindu-i şi lui că aceasta sau aceea s-a întîmplat; îl stricăm şi pe acela,
vărsînd şi în inima lui otravă, netemîndu-ne de cel ce a zis: „Vai de cel ce
adapă pe fratele său cu apă tulbure!” Facem slujba dracilor şi, ca nişte orbi,
nu cunoaştem că, în ce chip vrăjmaşul de obşte nu face niciodată bine, ci numai
tulbură, se sminteşte şi se strică, aşa şi noi aflăm ajutorul lui spre
pierzarea noastră şi a vecinului: că cel ce sminteşte suflet este diavol şi
ajută dracilor. După cum, dimpotrivă, cel ce foloseşte este ajutor Îngerilor.
Din ce pătimim noi oare
aceasta? Desigur, nu din altceva, fără numai pentru că nu avem dragoste. Că de
am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile greşeli ale fratelui nostru,
precum zice, că dragostea acoperă mulţime de păcate. Şi iar: dragostea nu
socoteşte răutate, toate le suferă şi celelalte. Dacă am avea şi noi dragoste,
precum am zis, această dragoste ar acoperi toate păcatele fratelui nostru. Au
doară Sfinţii sînt orbi şi nu văd păcatele oamenilor? Şi cine urăşte păcatul
mai mult decît Sfinţii? Dar nu urăsc pe păcătos, nici nu se scîrbesc de el, ci
se întristează şi le este milă; îl mîngîie şi-l sfătuiesc, silindu-se în tot chipul
să-l vindece ca pe un mădular stricat şi fac toată mijlocirea ca să-l
mîntuiască, precum fac pescarii cînd aruncă undiţa în mare, că după ce simt că
s-a prins vreun peşte mare şi începe a se arunca şi a sări, nu-l trag îndată în
silă, ca să nu se rupă aţa şi să-l scape, ci lasă aţa slobodă şi merge unde
voieşte, pînă cînd pricep că a ostenit şi s-a domolit din zvîrcolirea lui şi
atunci încep a-l trage puţin cîte puţin. Aşa şi Sfinţii, cu îndelungă răbdare
şi cu dragoste trag pe frate spre îndreptare şi nu-l gonesc nici nu se scîrbesc
de dînsul, ci întocmai ca o mamă, care, oricît de urît i-ar fi copilul, nu se
scîrbeşte de dînsul, ci-l împodobeşte cu bucurie şi se sileşte cu tot felul de
mijloace să-l înfrumuseţeze. Aşa şi cu Sfinţii, totdeauna acoperă, ocrotesc şi
ajută păcătosului şi aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui, silindu-se
ca şi pe cel greşit să-l îndrepteze şi pe alţii să-i ferească să nu se
smintească şi ei înşişi mai mult să sporească şi să procopsească spre dragostea
lui Dumnezeu. [...]
Cuvîntul
7
Trebuie
să ne defăimăm pe noi înşine
[...] Dar cea mai mare
pricină a oricărei tulburări, de vom cerceta cu de-amănuntul, nu este alta
decît pentru că nu ne defăimăm pe noi înşine. Din aceasta nu aflăm niciodată
odihna, din aceasta se pricinuieşte toată tulburarea şi scîrba. Nu-i de mirare
dacă pătimim noi aceasta; cînd auzim pe toţi Sfinţii grăind cu un glas că nu
este alt drum decît acesta şi vedem că nimeni n-a putut să-şi afle odihna pe
altă cale, cum noi, nedefăimîndu-ne şi socotind că mergem bine, nădăjduim
repaos? În adevăr vă zic că, de ar face cineva mii de bunătăţi şi nu va ţine
drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să
nu scîrbească pe altul, ci în zadar îi sînt toate ostenelile. Iar cel ce se defăima
pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel şi liniştit, precum a zis şi
Avva Pimen: „Cel ce se defăima pe sine, orice i s-ar întîmpla, sau pagubă, sau
scîrbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură.”
Oare este altceva mai fără de grijă decît aceasta? Poate va să zică cineva:
„Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi, cînd mă mîhneşte vreun frate, dacă
cercetîndu-mă, aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta?” Adevărul vă
zic, că de se va ispiti cineva cu de-amănuntul şi cu frică de Dumnezeu, se află
pe sine vinovat şi că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu
cuvîntul, ori şi cu chipul. Iar de i se va părea că cu nimic din toate acestea
nu l-a mîhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a
întristat, în alte împrejurări sau poate că a întristat pe alt frate şi i se
cădea de atunci să se scîrbească, sau pentru vreun păcat ce a făcut şi nu i s-a
întîmplat atunci scîrbă, se cuvenea a fi gata a primi întristarea. De aceea, în
scurt zic, de se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, totdeauna se găseşte
vinovat. Chiar dacă uneori ni s-ar părea că sîntem liniştiţi şi că de nu ne-ar
fi zis cutare frate cuvînt de întristare nu ne-am fi tulburat şi aşa ne socotim
că, cu dreptate ne tulburăm asupra aceluia zicînd că de n-ar fi venit cutare să
mă tulbure cu vorba, nu m-aş fi smintit. Şi aceasta este mare înşelăciune
diavolească; oare cel ce ne-a grăit cuvîntul a sădit patima în inima noastră?
Nu, nicidecum. Acela n-a făcut altceva decît că a dezgolit patima noastră ce o
avem în suflet şi putem să ne folosim, de vom vrea, din acest cuvînt. Putem să
ne îndreptăm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gînd liniştit. Dar pentru
că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi înşine la orice, ba
adesea găsim acest fel de îndreptăţiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe
dinafară, iar înlăuntru plin de împuţiciune, din care, dînd cineva cu o
pietricică şi spărgîndu-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea
pietricică a pricinuit putoarea în vas sau numai i-a dat prilej să iasă afară?
Asemenea este şi cel ce se îndreptăţeşte şi zice: „Eu şedeam cu pace şi cutare
cuvînt al fratelui m-a tulburat.” [...]
Pentru aceea, întorcîndu-ne
la începutul cuvîntului, zicem că mare folos şi neclătită odihnă ne
pricinuieşte defăimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întîmpla, mai vîrtos
socotind că nimic nu se clinteşte fără pronia dumnezeiască. Dar va zice cineva:
„Cum pot să nu mă scîrbesc, cînd am trebuinţă de ceva şi cerînd nu mi se dă?”
Cu adevărat, nici atunci nu se va mîhni cineva cînd va zice că Ziditorul meu
ştie mai bine ce-mi este de folos şi poate darul să-mi fie drept împlinirea
cererii mele. [...]
Pentru aceea, întru toate
şi pentru toate să avem ochii noştri sus şi de pătimim ori bine ori rău, să
mulţumim lui Dumnezeu de toate cîte ni se întîmplă şi pururea să ne defăimăm pe
noi. Cînd ni se va întîmpla vreun bine, să zicem ca părinţii noştri, că
iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întîmpla vreun rău, să zicem că
pentru păcatele noastre. Că orice vom pătimi, adevărat este că pentru păcatele
noastre pătimim. Fiindcă Sfinţii, deşi se ispiteau de vrăjmaşi, sufereau sau
din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca să se proslăvească numele Lui cel
Sfînt, prin strălucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora sau pentru
ca să li se adauge cununile şi răsplătirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi,
ticăloşii, care în toate zilele păcătuim şi urmăm voii patimilor noastre, nu
putem zice altceva decît că pe dreptate pătimim, fiindcă am lăsat calea cea
dreaptă ce ne-au arătat-o părinţii şi umblăm pe drum strîmt şi rătăcit,
defăimînd pe vecin, iar nu pe noi înşine, fiecare din noi aruncînd pricina
asupra fratelui său la orice lucru şi însărcinînd greutate asupra aceluia.
Fiecare din noi se trîndăveşte şi nu păzeşte măcar o poruncă, iar de la vecin
cerem împlinirea tuturora.
Să luăm aminte, fraţilor,
ca să nu ne înşelăm să osîndim pe alţii, pentru că foarte rea deprindere se
face. Şi de multe ori, fiind întunecaţi cu totul şi fără de nici o faptă bună
(măcar cît de mică) ba şi obişnuiţi cu păcate grozave şi legaţi de patimi
cumplite, pentru care s-ar cădea ziua şi noaptea să plîngem cu amar şi să ne
tînguim cu toată smerenia crezînd întru inimile noastre că nu este altul mai
spurcat decît noi şi mai întinat, şedem şi iscodim vorbele şi faptele şi
mişcările altora, cărora nu sîntem vrednici nici curelele încălţămintei să le
dezlegăm, după cum zice cuvîntul. Şi, măcar că ştim că aceia au multe fapte
bune, îi osîndim pentru că nu fac cutare lucru aşa şi pentru că nu săvîrşesc
cutare facere de bine mai cu alt chip (după socoteala noastră), ca să fie
desăvîrşiţi. Şi zicem: „Bun este cutare, smerit, blînd, are milostenie şi
altele, dar este făţarnic ori iubitor de argint ori înşelător.” Şi mult atragem
urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Pentru că, neavînd noi nici o faptă bună din
cele care mărturisim că au aceia, îi osîndim pe ei pentru cele ce le lipsesc ca
şi cum noi am fi desăvîrşiţi. De voim să ne folosim, fraţilor, pe noi să ne
osîndim, pe noi să ne defăimăm şi de orice pe noi să ne socotim vinovaţi şi
greşiţi, iar nu pe fratele nostru.
Odinioară au venit la mine
doi fraţi scîrbiţi unul asupra altuia. Cel mai mare zicea despre cel mai mic că
„îi poruncesc cîte ceva şi se mîhneşte şi mă întristez şi eu, aducîndu-mi
aminte de cuvîntul părinţilor că de ar avea credinţă ar primi cuvîntul cu
bucurie.” Iar cel mai mic zicea: „Iartă-mă, părinte, că nu-mi zice cu frica lui
Dumnezeu, ci cu poruncă şi socotesc că de aceea nu se încredinţează inima mea, precum
zic Părinţii.” Luaţi aminte şi vedeţi că amîndoi s-au defăimat unul pe altul.
Alţi doi fraţi,
gîlcevindu-se între ei, şi-au pus apoi metanie unul altuia, cerîndu-şi
iertăciune, dar nu s-au împăcat sufletele lor pentru că unul zicea că nu i-a
făcut metania din toată inima, de aceea nu s-a liniştit sufletul său, că aşa au
zis Părinţii. Iar celălalt zicea dimpotrivă: „Pentru că n-a fost gătit şi
alcătuit mai înainte acela cu dragoste către mine, înainte de a mă pleca eu
lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredinţat iertăciunii lui.” Vedeţi,
fraţilor, înşelăciune, vedeţi răzvrătire de socotinţe omeneşti? Dumnezeu ştie
cît mă spăimîntez cînd văd că însăşi sfaturile Sfinţilor Părinţi le întoarcem
după voia noastră cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre
folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc să zică unul: „Pentru că
eu nu am pus metanie fratelui cu plecăciune din inimă, pentru aceea nu a
alcătuit Dumnezeu adevărata dragoste către mine”, iar celălalt să răspundă:
„Pentru că eu n-am fost cu rîvnă de dragoste către fratele, pentru aceasta nu
mi s-a liniştit sufletul meu” şi fiecare să se defaime pe sine ca să se
îndrepteze; ei amîndoi s-au îndreptat în cuvinte şi au aruncat vina unul asupra
altuia. Precum şi cei doi dintîi. De unde se cuvenea să zică unul: „Pentru că
eu spun fratelui cu poruncă, de aceea nu se smereşte să facă ceea ce îi zic”,
iar celălalt să zică: „Măcar că fratele cu blîndeţe îmi porunceşte, dar eu sînt
nesupus şi neascultător, neavînd frică de Dumnezeu şi de aceea îl tulbur”, ei
amîndoi se făceau buni, învinovăţind unul pe celălalt. Aceasta este, dar,
precum am zis, pricina că nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Că nu ne
defăimăm pe noi înşine şi rămînem smintiţi şi întru tulburare neîncetată
totdeauna, osîndind pe fratele nostru că nu este desăvîrşit întru bunătăţi. Iar
a noastră nevrednicie, prostime şi mişelie nu o socotim, ca să ne dojenim şi ca
să ne mustrăm pentru ce facem cele necuviincioase şi netrebnice. Pentru aceea,
bătrînul acela, cînd l-a întrebat un frate zicîndu-i: „Ce ai aflat mai de folos
în călătoria aceasta a mîntuirii”, a răspuns: „Nimic alta decît a se defăima
cineva pe sine.” Şi l-a lăudat foarte, fiindcă adevărat a grăit bâtrînul, că
aceasta este calea cea adevărată a mîntuirii. [...]
Cuvîntul
8
Pentru
ţinerea de minte a răului
[...] Mult mă mir cum de nu
pricepem ceea ce cîntăm în toate zilele: că ne blestemăm pe noi înşine şi nu
luăm aminte înţelesul cîntărilor. Fiindcă zicem: „De am răsplătit celor ce
mi-au făcut rele, să cad de la vrăjmaşii mei în deşert.” Ce va să zică: să cad?
Cîtă vreme cineva stă pe picioarele sale se poate împotrivi vrăjmaşului său, dă
război şi este lovit, se luptă să biruiască chiar dacă este biruit, pentru că
încă stă. Iar de se va întîmpla să cadă, nu se mai poate lupta cu vrăjmaşul.
Deci noi ne blestemăm singuri - nu numai să cădem în faţa vrăjmaşilor noştri,
ci să cădem şi deşerţi. Şi ce va să zică a cădea deşert în faţa vrăjmaşului? A
cădea, am zis, înseamnă a nu mai avea putere să stai împotrivă, zăcînd pe pămînt.
Iar în deşert înseamnă a nu mai avea nici o putere ca să te scoli măcar de la
pămînt; căci cel ce poate să se scoale, poate iarăşi să se ajutoreze şi să vină
iarăşi la război, cu orice mijloc. Mai pe urmă zicem: „Să gonească vrăjmaşul
sufletul meu şi să-l prindă”, adică să-l apuce în mîinile lui şi să-l supună
întru toate. Toate acestea ne blestemăm a le pătimi de vom răsplăti rău pentru
rău. Dar nu zicem numai acestea, ci încă adăugăm: „Să calce jos pe pămînt viaţa
noastră.” Ce este viaţa noastră - faptele cele bune. Cerem să fie călcată pe
pămînt, adică să ne facem cu totul pămînteşti, avînd tot gîndul nostru împilat
pe pămînt. Apoi zicem: „Slava mea în ţarină să locuiască”, adică mintea şi
ştiinţa ce se nasc în suflet din paza sfintelor porunci să le îngroape în
pămînt. Aşadar zicem să facă slava noastră spre ruşinarea noastră, adică să o
arunce în ţărînă şi să se facă pămîntească viaţa şi slava noastră ca să nu mai
socotească nici un lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupeşti; asemenea celor
pentru care zice Dumnezeu: „Nu va rămîne Duhul meu întru ei, fiindcă sînt
trupeşti.”
Acestea toate cîntînd, ne
blestemăm pe noi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar cîte rele nu răsplătim
pentru rele şi nu vrem să ştim, nici să le băgăm în seamă? Căci a răsplăti rău
pentru rău nu se face numai cu fapta, ci şi cu cuvîntul şi cu chipul. Să nu
gîndească cineva că este îndreptat pentru că n-a răsplătit rău cu rău cu fapta;
că poate face răsplătire precum am zis şi cu cuvîntul, şi cu chipul şi cu
privirea, supărînd pe fratele său. Că şi cu privirea şi cu orice altă mişcare
poţi tulbura pe fratele tău. Toate acestea sînt răsplătiri cu rău pentru rău.
Dar chiar şi cînd se nevoieşte cineva să nu răsplătească rău pentru rău, nici
cu fapta, nici cu cuvîntul, nici cu chipul, nici cu mişcarea, dar de va avea
scîrbă în inima sa asupra fratelui şi se va mîhni asupra lui, tot e vinovat ca
şi cum ar răsplăti rău pentru rău. Luaţi aminte că sînt multe stări şi
deosebiri ale acestui lucru: că şi de nu se scîrbeşte, nici nu se mîhneşte cineva
asupra fratelui său, însă auzind că altcineva l-a scîrbit pe acela, sau l-a
hulit ori l-a ocărît, se va bucura şi cu aceasta se află în vina răsplătirii cu
rău. Şi iarăşi: de este cineva care nici în inimă nu este mîhnit asupra
fratelui, nici nu se bucură de necinstea lui, ba încă se şi scîrbeşte, însă
nu-i pare bine cînd îl va vedea sporind în vreo bunătate, slavă sau odihnă, ci
se mîhneşte, şi aceasta este patimă, măcar că este mai uşoară.
La începutul cuvîntului am
zis că este cineva care face metania fratelui, dar pe urmă rămîne totuşi
scîrbit asupra lui şi zicem că a tămăduit mînia făcînd metanie, însă nu s-a
nevoit a face tămăduire şi ţinerii de minte a răului; altul, întîmplîndu-se să
fie scîrbit de cineva, făcînd metanie se împacă cu acela şi nici ţinere de
minte a răului nu are în inima sa, dar, de se va întîmpla mai pe urmă să-i zică
un cuvînt atingător, iarăşi îşi aduce aminte de cel dintîi şi se tulbură. Unul
ca acesta se aseamănă cu omul care a avut rană şi punând alifie s-a închis, dar
numai pe dinafară, iar înlăuntru încă este slab locul, şi oricînd se va lovi la
acel loc, fiind mai slab se răneşte mai curînd decît dacă s-ar lovi în altă
parte a trupului şi îndată începe a curge sînge. Aşa pătimeşte şi acesta: a
avut rană, a pus alifie, adică metania, şi deocamdată rana, adică mînia s-a
vindecat, însă nu s-a tămăduit de tot, ci încă mai are semn de vătămare, din
care acea rană îndată se întărîtă, cînd se va întîmpla vreo cît de mică
lovitură. De aceea, trebuie să se nevoiască omul cu tot dinadinsul şi să
tămăduiască desăvîrşit acea rană, încît să crească, ca mai înainte şi păr pe
locul acela, să nu mai rămînă nici un semn, nici măcar să nu se cunoască că a
fost rană în acel loc. Dar aceasta nu o poate face altfel decît numai
rugîndu-se lui Dumnezeu din toată inima pentru cel ce l-a întristat, zicînd:
„Dumnezeule, ajută fratelui meu şi mie pentru rugăciunile lui.” Să nu înceteze
rugîndu-se pentru fratele său pînă cînd nu i se va linişti desăvîrşit inima.
Fiindcă este un semn de milostivire şi de dragoste, ba şi de smerenie a cere
ajutor pentru rugăciunile lui şi oriunde este milostivire, dragoste şi
smerenie, ce poate face mînia, ţinerea de minte a răului sau altă patimă?
Precum a zis Avva Zosima: „De va întinde diavolul toate cursele răutăţii lui,
de va mijloci cu toate uneltele lui, cu toţi dracii lui, toate rămîn zadarnice
şi se biruiesc cu smerenia poruncii lui Hristos.” Iar alt sfînt zice: „Cel ce
se roagă pentru vrăjmaşii lui, numai acela nu are ţinerea de minte a răului.”
Lucraţi, dar şi pricepeţi
cele ce auziţi. Adevărul vă zic: dacă nu le veţi face cu fapta, nu le puteţi
pricepe cu cuvîntul. Cine poate să înveţe vreun meşteşug numai din cuvînt? Au
nu întîi se osteneşte lucrînd şi stricînd, silindu-se şi de multe ori
neizbutind, pînă cînd, puţin cîte puţin, ostenindu-se şi avînd răbdare, învaţă
acel meşteşug. Pentru că văzînd Domnul, cugetul şi osteneala lui îi ajută. Dar
noi, voind să învăţăm meşteşugul meşteşugurilor, cum vom putea să-l deprindem
numai cu cuvîntul fără a ne sili cu fapta? [...]
Cuvîntul
9
Pentru
minciună
[...] Aşadar, de voim să ne
mîntuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silinţa şi cu toată
puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărţim de adevăr
şi de viaţă.
De trei feluri este minciuna:
unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvîntul, iar altul minte cu toată viaţa
lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzînd
pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuieşte şi zice: „Despre mine vorbeşte
acela.” Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuieşte că din pricina lui
a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvînt, bănuieşte că pentru ca să-l
întristeze i-a zis. În scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului,
zicînd că „Pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea şi pentru
aceasta a făcut aceea.” Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă nici un
adevăr nu gîndeşte, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile,
grăirea de rău, neascultarea, vrajba şi osîndirea. Unuia ca acesta de se va întîmpla
vreodată să i se adeverească bănuiala în vreun lucru, zice, ca şi cum s-ar
îndrepta în cuvînt: „De aceea iscodesc orice, ca, aflînd greşeala pentru care
sînt defăimat, să mă folosesc, părăsindu-mă de ea.” Deci întîi această începere
este de le diavolul, căci de la minciună a început: că, neştiind, a bănuit ceea
ce nu ştia. Cum ar putea omul rău să facă roadă bună? Iar de voieşte cineva cu
adevărat să se îndrepteze, cînd îi zice fratele: „Nu face aceasta!” sau „De ce
ai făcut aceasta!”, să nu se tulbure, ci să-i facă metanie şi să-i mulţumească
şi aşa se va îndrepta. Căci, de va vedea Dumnezeu că în acest chip este cugetul
lui, nu-l va lăsa niciodată să se amăgească, ci va trimite pe cel ce poate să-l
îndrepteze. Iar a zice: „Pentru a mă îndrepta cred bănuielilor mele”, aceasta
este o îndreptare a diavolului, care voieşte să-l înşele. [...]
Iată, aceasta este minciuna
cu cugetul. Iar cel ce minte cu cuvîntul este asemenea, de pildă, cu cel ce
lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: „Iartă-mă, că m-am lenevit să mă
scol”, ci zice că a fost răcit sau slăbit de osteneală şi alte feluri de
minciuni adaugă, ca să nu facă o metanie şi să se smerească să ceară
iertăciune. Şi, de-l va înfrunta cineva de vreun lucru, se priceşte şi se
gîlceveşte ca să-şi acopere ruşinea. Tot asemenea, şi cînd va avea discuţie şi
zicînd: „Tu ai zis aceasta, tu ai făcut aceasta, eu n-am zis.” Şi cutare a
făcut sau a zis aceasta şi aceasta, numai ca să nu se smerească. Iarăşi, de va
dori vreun lucru, nu vrea să zică adevărul că „Doresc cutare”, ci pune pricină
de îndreptare zicînd că are cutare neputinţă şi-i trebuie acel lucru şi spune
atîtea minciuni ca să-şi împlinească pofta. Că, precum tot păcatul, sau din
poftă, sau din iubirea de argint, sau din trufie se face, tot aşa şi minciuna
din aceste trei se face, adică: sau pentru ca să nu se necinstească şi să se
smerească, sau pentru ca să-şi împlinească pofta, sau pentru ca să cîştige
ceva. Şi nu se linişteşte la un loc, ci neîncetat înconjoară şi totdeauna se
găteşte ce să grăiască, numai să-şi împlinească scopul. Pe unul ca acesta,
chiar şi adevărul de ar spune, nu-l crede nimeni, că şi adevărul lui este cu
bănuială. Se întîmplă însă uneori să fie trebuincioasă şi iconomia cuvîntului,
cînd, de nu se va ascunde cineva, lucrul se face pricină de şi mai multă
tulburare, scîrbă şi primejdie. Precum a zis Avva Amona Avvei Agaton spre
pildă: între doi oameni s-a făcut moarte înaintea ta şi unul a intrat în chilie
la tine. Şi fiind el căutat de judecători, te întreabă zicînd: „La tine s-a
făcut uciderea?” Deci, de nu vei iconomisi, îl dai pe om spre moarte. La o
nevoie mare ca aceasta, de va grăi cineva minciună este iertat. Numai şi atunci
să nu fie fără de grijă, ci să se pocăiască şi să plîngă înaintea lui Dumnezeu,
şi să o socotească şi pe aceasta ca pe o întîmplare de ispită. Încă nici
aceasta să nu o facă adesea, ci, cum am zis, la o foarte mare nevoie. Că precum
leacul pentru nervi şi pentru curăţenie de-l va lua cineva adesea, îi strică,
iar de-l va întrebuinţa rar, numai la vreme de trebuinţă îi foloseşte, aşa şi
tăinuirea adevărului, în mulţi ani odată să o facă cineva, cînd se va vedea la
mare nevoie, încă şi atunci cu frică şi cu cutremur, descoperind lui Dumnezeu
şi cugetul şi nevoia şi aşa i se poate ierta, că într-alt chip se strică şi cu
aceasta. Iată, v-am spus cine este cel ce minte cu cugetul şi cine cu cuvîntul.
Deci, să spunem acum şi despre cel ce minte cu vieţuirea sa.
Acela minte cu vieţuirea
sa, care altul este pe dinlăuntru şi altul pe dinafară; adică cel ce, fiind
lacom, se arată a fi postitor; sau, fiind asupritor, grăieşte despre milostenie
şi laudă milosîrdia; sau, fiind mîndru, fericeşte smerenia. Şi nu face aceasta
vrînd să laude fapta cea bună: că de ar grăi cu acest fel de scop ar mărturisi
cu smerenie mai înainte neputinţa lui, zicînd: „Vai mie, ticălosului, că sînt
lipsit de toată bunătatea.” Şi numai după ce-şi va mărturisi neputinţa lui să
laude fapta cea bună; şi nici ferindu-se să nu smintească pe cineva, pentru
aceea o laudă. Că se cuvine să zică: eu sînt păcătos şi ticălos, pentru ce dar,
să smintesc şi alt suflet, să am şi această greutate? Că de ar face aşa, măcar
că păcătuieşte ascuns, cel puţin la arătare s-ar vedea că face bine, pentru că
nu sminteşte pe alţii. Că a se osîndi pe sine este o faptă a smereniei şi a-ţi
fi milă de fratele tău ca să nu-l sminteşti este un semn de dragoste. Dar unul
ca acesta nu laudă fapta cea bună cu vreun scop din aceste ce am zis, ci numai
ca să-şi acopere ruşinea. Fericeşte numele faptei celei bune şi grăieşte de
dînsa ca şi cum şi el ar fi aşa sau şi de multe ori ca să înşele pe altul şi
să-l strice. Că nici o răutate sau eres, nici însuşi diavolul nu poate să
amăgească pe cineva, de nu se va făţarnici că are faptă bună. Precum zice
Apostolul: că şi diavolul se preface înger luminat. Deci de se schimbă
stăpînitorul, nu-i de mirare că se vor preface şi slugile lui. Aşadar,
mincinosul sau temîndu-se de ruşine ca să nu se smerească, sau, precum am zis,
vrînd să înşele pe cineva ca să-l strice, grăieşte de fapta cea bună şi o laudă
şi se minunează de dînsa, ca şi cum şi el ar fi aşa şi o ştie. Acesta este cel
ce minte cu vieţuirea sa. Unul ca acesta nu este cum se vede, ci viclean. Altul
se arată în faţă, şi altul este în ascuns. Toată vieţuirea lui este făţarnică şi
mincinoasă. [...]
Cuvîntul
10
Pentru
ca să umblăm pe calea lui Dumnezeu cu luare-aminte
Să ne sîrguim, fraţilor,
pentru mîntuirea noastră şi să fim cu luare-aminte ca să nu pierdem vremea în
zadar, căci cu adevărat mult vom căuta zilele acestea şi nu le vom afla. Avva
Arsenie zicea totdeauna către sine: Arsenie, nevoieşte-te să-ţi cîştigi ceea ce
ai cugetat cînd ai ieşit din lume! Iar noi ne aflăm în mare lenevire şi nici
pentru ce am lăsat lumea nu ştim, nici ce lucru este ceea ce am hotărît să
săvîrşim. Pentru aceea nu numai că nu sporim, ci şi pururea ne scîrbim. Aceasta
ni se pricinuieşte că nu sîntem cu luare-aminte şi cu pază în inima noastră. Că
de am vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim puţin, nu ne-am scîrbi atît de mult,
nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că, deşi are cineva osteneală la început,
dar puţin cîte puţin sporeşte înainte şi apoi cu odihnă săvîrşeşte faptele cele
bune, că, văzînd Dumnezeu osteneala lui, îi dă ajutor. Deci să ne silim pe noi
înşine, să punem începere, să voim binele. Căci cu toate că n-am ajuns la
faptă, dar şi voinţa aceasta este începutul mîntuirii. Fiindcă din voinţă
ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre osîrdie şi apoi cu osîrdia cîştigăm
faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Părinţi: „dă sînge şi primeşte
duh”, adică nevoieşte-te şi vei dobîndi fapta cea bună. [...] Deci şi din voi,
cel ce vrea să cîştige fapta cea bună, nu trebuie să se lenevească şi să
glumească. Căci, precum cel ce vrea să înveţe zidăria sau alt meşteşug nu se
mai îndeletniceşte şi cu altceva decît cu acel meşteşug, aşa şi cei ce voiesc
să înveţe lucrarea cea duhovnicească, nu trebuie să mai gîndească alt lucru, ci
ziua şi noaptea să se nevoiască la aceasta, ca să se deprindă şi să se
folosească. Fiindcă, dimpotrivă, cei ce nu se sîrguiesc la dînsa aşa, nu numai
că nu sporesc, ci se şi turbură totdeauna şi se nevoiesc în zadar, fără nici o
chibzuire, iar ostenindu-se cineva fără luare aminte, pe nesimţite se abate din
drumul faptelor celor bune, care sînt totdeauna în mijloc şi greşeşte. [...]
Pentru aceea am zis că faptele bune sînt la mijloc, adică: smerenia este în
mijlocul mîndriei şi al făţărniciei; tot aşa şi cucernicia este în mijlocul
ruşinii şi al obrăzniciei, aşa şi celelalte fapte bune. Deci, cînd se va
învrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de
Dumnezeu şi măcar că îl vezi mîncînd, bînd, dormind şi el ca şi ceilalţi
oameni, unul ca acesta, păzind cumpăna măsurii, este cinstit pentru acele fapte
bune. Iar cînd nu va lua aminte cineva, nici nu se va păzi, lesne se abate din
cale la dreapta sau la stînga, adică spre prisos sau spre lipsă şi i se
pricinuieşte boală, care, precum am zis, este răutatea [...]
În trei stări se poate afla
omul: unul este cel ce nu încetează a păcătui, altul care părăseşte păcatul şi
altul care îl dezrădăcinează. Cel ce lucrează păcatul este cel care se află
păcătuind; cel ce se opreşte este cel ce nici nu îl face neîntrerupt, dar nici
nu încetează cu totul; ci se luptă puţin şi iarăşi se supune patimii. Iar cel
ce dezrădăcinează patima este cel ce se nevoieşte împotriva patimii pînă o
biruieşte şi se izbăveşte de ea. Însă aceste trei stări au multă lăţime de
cercetare. Spre pildă, spuneţi-mi ce patimă voiţi să cercetăm. Voiţi să grăim
despre mîndrie? Sau despre curvie? Sau mai bine să vorbim despre trufie,
fiindcă mai mult sîntem biruiţi de dînsa? Cel ce se află întru această patimă
nu poate suferi nici un cuvînt al fratelui său, ci de aude un cuvînt se turbură
şi-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar după ce încetează războiul,
stă socotind pentru ce să-i zică acela ceea ce i-a zis, se scîrbeşte asupră-i
şi, cuprins fiind de pizmă, îi pare rău că nu i-a zis şi mai multe decît cele
ce i-a grăit; găseşte cuvinte şi mai amare ca să-i răspundă şi zice: „Fiindcă
nu i-am zis cutare vorbă, pentru ce să-mi zică el aceasta? Deci am să-i zic şi
eu aceasta.” Mereu se luptă cu acest fel de cuget, nepotolindu-şi mînia.
Aceasta este o stare a răutăţii din îndelungat obicei întărită. Dumnezeu să ne
izbăvească de acest fel de răutate: că o stare ca aceasta este hotărîtă de
munca iadului, fiindcă păcatul ce se face cu neîncetată lucrare este osîndit
muncii celei veşnice. Unul ca acesta de va vrea să se îndrepteze, nu poate
singur să-şi biruiască patima sa de nu va avea ajutorul Sfinţilor. Drept aceea
se cade să ne nevoim a dezrădăcina patimile înainte de a le obişnui. Este un
altul care, de asemenea, auzind un cuvînt, se turbură şi zice şi el cinci sau
zece pentru unul şi se scîrbeşte asemenea celui dintîi că nu i-a zis şi altele
mai rele şi ţine şi mînie, dar puţine zile şi apoi se întoarce; unul ţine numai
o zi mînie şi se împacă, iar un altul îndată se turbură, ocărăşte, zice cîte îi
vine la gură, dar iarăşi în grabă se potoleşte şi se linişteşte. Toţi aceştia,
ca şi cei dintîi, cîtă vreme sînt cuprinşi de aceste porniri, sînt în osîndă de
muncă (asemenea celor ce se află făcînd păcatul, cum am zis mai sus), dar cu
oarecare deosebire între ei.
Să spunem şi despre cei ce
încetează patima. Unul aude un cuvînt şi se întristează întru sine şi se
scîrbeşte, nu pentru că a fost necinstit, ci pentru că n-a suferit. Altul,
măcar că e biruit de greutatea patimii, însă nu lenevindu-se, ci silindu-se şi
ostenindu-se. Altul, nevrînd să răspundă cuvînt, este răpit de obicei. Altul se
nevoieşte ca nici să nu grăiască cuvînt prost, dar se întristează pentru că a
fost necinstit, însă se defăima pe sine pentru ce să se mîhnească şi-i pare rău
de aceasta. Iată, aceştia sînt dintre acei ce se sîrguiesc să înceteze patima,
dar se află încă în frica primejdiei, măcar că şi între dînşii este deosebire
(adică cel ce este biruit ostenindu-se, iar nu lenevindu-se, cel ce este răpit
de obicei şi cel ce se osîndeşte pe sine că n-a suferit ocara cu mulţumită); şi
mai mare deosebire au decît cei ce se află întru lucrarea păcatului, căci toţi
aceştia despre care am zis mai sus, sînt dintre acei ce se silesc să înceteze
patima, fiindcă nu voiesc să facă rău, ci se întristează. Pentru care şi zic
Părinţii. Că tot lucrul pe care nu-l voieşte sufletul nu ţine multă vreme. Însă
au datoria să se cerceteze pe sine dacă nu cumva, deşi nu răsplătesc pentru
ceea ce au pătimit, dar poate cu altceva se împotrivesc şi de aceea se biruiesc
şi se rănesc. Sînt şi unii care se sîrguiesc să înceteze vreo patimă, însă
pentru altă patimă: ca cel ce tace şi nu răspunde din trufie sau din plăcerea
oamenilor sau din altă patimă oarecare: aceştia vor să tămăduiască răutatea cu
altă răutate. Pentru aceasta Avva Pimen a zis că niciodată vicleşugul nu strică
pe vicleşug. Aceştia se numără cu cei ce lucrează păcatul şi în zadar se
înşeală pe sineşi.
Acum să grăim şi despre cei
ce dezrădăcinează patima. Este unul care se bucură dacă va fi necinstit, însă
ca să aibă plată. Unul ca acesta este dintre cei ce dezrădăcinează patima, dar
nu cu cunoştinţă. Altul se bucură fiind batjocorit, însă pentru că se socoteşte
vrednic a fi batjocorit şi cum că el este vinovat. Acesta dezrădăcinează patima
cu pricepere. Căci a fi necinstit şi a te învinui pe sineţi şi a primi cele ce
ţi se întîmplă ca şi cum ţi s-ar cuveni, cuminte faci lucrul: căci tot cel ce
se roagă lui Dumnezeu să-i dea smerenie trebuie să ştie că aceasta este ceea ce
cere, adică să-i vină vreo necinste. Şi, cînd va fi batjocorit de cineva, se
cuvine ca şi el însuşi pe sine să se defăimeze şi să se necinstească în gîndul
său. Este şi altul mai cu înaltă înţelepciune, care nu numai că se bucură cînd
este batjocorit de cineva şi se socoteşte vinovat, ci se întristează şi-i pare
rău pentru ce să fie el pricină de tulburare
celui ce l-a ocărît. Dumnezeu să ne învrednicească de această stare.
Vedeţi cîtă lăţime au
aceste trei stări? Deci fiecare dintre noi, precum am zis, să vedem în ce stare
sîntem. Dacă săvîrşeşte cineva cele ale patimii sale din voie sau nu voieşte să
facă rău, dar, fiind biruit de obicei şi răpindu-se, îl face şi apoi îndată se
scîrbeşte şi se întristează că a greşit; sau dacă se nevoieşte să înceteze
patima cu priceperea sau cu altă patimă, precum am zis că este atunci cînd
cineva tace din trufie sau din plăcerea oamenilor sau pentru vreun cuget
omenesc sau a început a dezrădăcina patima şi o dezrădăcinează cu pricepere.
Fiecare să ştie unde se află şi la ce milă de loc a ajuns: că nu numai în toate
zilele se cuvine să ne cercetăm pe noi, ci şi într-un an să facem cercare şi
într-o săptămînă să ne ispitim şi întru o lună să iscodim starea noastră şi să
zicem: „În săptămînă cealaltă nu eram îngreuiat de cutare patimă, oare acum cum
mă aflu?” Şi iar: „Anul trecut eram biruit de cutare patimă, oare acum cum
sînt?” Şi aşa să ne cercetăm de am sporit ceva sau tot în aceeaşi stare ne
aflăm sau spre mai rău mergem. Dumnezeu să ne învrednicească ca, dacă nu vom
dezrădăcina deodată de tot patima, măcar să ne oprim de la lucrarea păcatului
şi să încetăm patima. În adevăr, greu lucru este a se afla cineva făptuind
păcatul şi nesilindu-se să oprească patima. Să vă spun cum se aseamănă aceste
trei stări, ca să pricepeţi. Cel ce face păcatul se aseamănă cu cel ce fiind
săgetat de vrăjmaşi, el însuşi cu mîna sa împinge săgeata în inima sa. Cel ce opreşte
patima se aseamănă cu cel ce este săgetat de vrăjmaşi, însă, fiind îmbrăcat cu
cămaşă de fier, nu-l pătrunde săgeata. Iar cel ce dezrădăcinează patima se
aseamănă cu cel ce prinde săgeţile vrăjmaşului său şi le frînge sau le aruncă
înapoi în inima vrăjmaşului său, precum zice psalmul: sabia lor să intre în
inima lor, iar arcurile lor să se sfărîme. Deci, fraţilor, şi noi să ne silim
şi, de nu putem să întoarcem sabia lor în inima lor, măcar să nu primim
săgeţile lor şi să le înfigem noi înşine în inima noastră; ci să ne îmbrăcăm în
cămaşa de fier a smereniei ca să nu fim răniţi de vrăjmaşul, [...]
Cuvîntul
11
Să tăiem
patimile degrabă pînă nu ne obişnuim cu ele
[...] Cu adevărat va veni
vremea să căutăm un ceas al vremii acesteia şi să nu-l găsim. Oare cîţi doresc
să asculte cuvîntul lui Dumnezeu şi nu se învrednicesc? Iar noi auzind atîtea
învăţături, nu le băgăm în seamă ca să ne sîrguim. Dumnezeu ştie cît mă mir de
nesimţirea sufletelor noastre: că, putînd să ne mîntuim, noi nu voim. Putem să
ne tăiem patimile noastre cît sînt mici şi nu ne silim, ci le lăsăm de se
întemeiază şi se întăresc asupra noastră, poate pentru ca să ne ostenim pe urmă
foarte mult şi să nu putem să le tăiem. Că, precum v-am zis de multe ori, alta
este a dezrădăcina o buruiană mică, care lesne se smulge şi alta este a
dezrădăcina un copac mare întemeiat. [...]
Drept aceea, să ne silim,
fraţilor, ca să cîştigăm milă. Părinţii au zis că trebuie să-şi curăţească
cineva ştiinţa în tot ceasul, cercetîndu-se seara cum a petrecut ziua, iar
dimineaţa cum a petrecut noaptea şi să arate pocăinţă către Dumnezeu pentru tot
ce a greşit. Iar noi, cei ce sîntem mai mult greşiţi, se cuvine a nu aştepta
pînă seara, ci să ne cercetăm şi la al şaselea ceas din zi cum am petrecut şi
ce am greşit şi să ne iscodim pe noi, nu cumva am zis vreun cuvînt spre
sminteala vecinului nostru? Oare nu am văzut pe fratele meu făcînd ceva şi l-am
osîndit sau m-am scîrbit de el sau l-am grăit de rău? [...] Dar să venim iarăşi
la cuvîntul ce vi-l grăiam ca să vă cercetaţi cum aţi trecut ziua şi noaptea.
Dacă aţi stat la biserică cu luare aminte şi cu gîndul la rugăciune sau vi s-au
robit cugetele voastre de rele; dacă aţi ascultat citirile cu înţelegere sau,
lăsînd slujba, aţi ieşit afară din biserică şi v-aţi netrebnicit în zadar. Aşa,
dacă se va cerceta cineva pe sine în toate zilele şi dacă se va sîrgui să se
întoarcă spre pocăinţă din cele ce a greşit şi se va sili să se îndrepte,
începe a-şi împuţina răutatea de la nouă la opt. Astfel, cu ajutorul lui
Dumnezeu, sporind spre bine puţin cîte puţin, nu lasă patimile să se
înrădăcineze; că de nu se va sili cineva în acest chip să stîrpească o patimă
înainte de a se înrădăcina, ajunge la marea primejdie a obişnuinţei celei rele,
încît (precum v-am zis) de va vrea să se pocăiască, nu mai poate singur să
biruiască patima, de nu va avea de ajutor pe cineva dintre Sfinţi [...]
Credeţi-mă, fraţilor, că de va fi cineva cuprins numai de o patimă obişnuită,
fie cît de mică, aceea singură îl poate osîndi la munca cea veşnică. Şi, de ar
face cineva zece fapte bune şi numai o răutate obişnuită să aibă, acea una care
se face din obiceiul cel rău, biruieşte pe cele zece bune. După cum un vultur,
de va scăpa tot trupul lui din cursă şi numai de o unghie va fi prins, din
pricina acestei mici părticele a trupului lui nu-i foloseşte cealaltă putere,
ci, oricînd va vrea, merge vînătorul şi-l prinde. Aşa este şi cu sufletul.
Numai cu o patimă de se va fi obişnuit, ori în ce ceas va vrea diavolul îl
biruieşte, căci prin acea patimă îl are în mîinile lui. De aceea vă zic pururi:
nu lăsaţi vreo patimă să se înrădăcineze în voi, ci vă nevoiţi, rugîndu-vă lui
Dumnezeu noaptea şi ziua să nu cădeţi în ispită. Chiar de vom fi şi biruiţi
vreodată, ca nişte oameni, şi vom cădea în vreo greşeală, să ne sîrguim a ne
pocăi îndată, să o părăsim şi să plîngem înaintea lui Dumnezeu pentru ea şi să
priveghem ca să nu mai cădem. Iar Dumnezeu, văzînd cugetul nostru cel bun,
smerenia şi pocăinţa noastră, ne va da mînă de ajutor şi va face milă şi cu
noi. [...]
Cuvîntul
12
Pentru
frica de muncile cele viitoare şi ca cel ce vrea să se mîntuiască să nu se
lenevească niciodată de mîntuirea lui
[...] Deci acum vă zic şi
vouă, fraţilor, că nu trebuie să se întristeze cineva, orice i s-ar întîmpla,
ci toate, precum am zis, să le socotească că sunt din pronia lui Dumnezeu şi să
se odihnească: pentru că sînt unii care aşa de mult se întristează la scîrbele
ce li se întîmplă încît se deznădăjduiesc şi de viaţa lor şi doresc să moară,
numai să scape.
Şi pătimesc aceasta nu din
altă pricină, decît numai din slăbiciunea sufletului lor şi din multă
nepricepere, neştiind ce nevoie mare şi înfricoşată are sufletul cînd iese din
trup. Iar a fi pedepsiţi în această lume este o mare iubire de oameni a lui
Dumnezeu. Însă noi, neştiind cele mai înfricoşate, vedem aceste ce se fac aici
şi ni se par grele, dar nu este aşa. Nu ştiţi ce zice la Pateric? Un frate mult
silitor a întrebat pe un bătrîn, zicînd: „Părinte, pentru ce sufletul meu
doreşte moarte?.” Şi-i zise lui bătrînul: „Pentru ca să scape de mîhniri de
aici, neştiind că scîrba cea viitoare este fără de asemănare mai rea decît
aceasta de aici.” Altul, de asemenea, a întrebat pe un bătrîn: „Stăpîne, care
să fie pricina că mă cuprinde trîndăvia şezînd în chilia mea?.” Şi-i zise lui bătrînul:
„Pentru că n-ai gustat pînă acum încă nici odihna viitoare, nici munca, pentru
că de le-ai fi putut simţi pe acestea bine, măcar de-ar fi chilia ta plină de
viermi, încît pînă la gît să fii cuprins de ei, ai face mare sîrguire şi nu
te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trîndăviei.” Aşa de mult erau
îngrijoraţi bătrînii pentru mîntuirea lor, iar noi dormind voim să ne mîntuim.
Pentru aceea ne îngreuiem la scîrbele ce ni se întîmplă, de unde s-ar cădea mai
degrabă să mulţumim lui Dumnezeu şi să ne fericim că ne-a învrednicit a fi
pedepsiţi puţintel, pentru ca să aflăm odihna cea adevărată. [...] Aşa şi în
sufletul trîndav se fac mărăcini, adică patimi, pe care vrînd cineva să le
curăţească, trebuie să taie din rădăcină pofta cea veche şi obiceiurile cele
înrădăcinate; că nu este alt lucru mai rău decît năravul cel rău. Pentru care
zice şi marele Vasile: „Cu anevoie poate cineva birui obiceiul său cel rău,
fiindcă un nărav ce s-a întărit de multă vreme, are putere ca o fire.” Pentru
aceea trebuie să tai, precum am zis, întîi obiceiurile cele rele şi patimile,
ca şi pricinile lor care sînt ca nişte rădăcini. De nu se vor usca rădăcinile
acelor obiceiuri, lesne odrăslesc iarăşi ca mărăcinii; că sînt unele patimi,
care nimic nu pot lucra, dacă vei tăia pricina lor din care se aţîţă, precum
zavistia singură nu este nimic, dar are pricină şi rădăcină slava deşartă,
fiindcă vrînd cineva să fie slăvit, urăşte pe cel ce este slăvit şi cinstit.
Tot aşa şi mînia are multe pricini, dar mai vîrtos se naşte din iubirea
poftelor trupeşti. Aceasta ne aduce aminte şi Evagrie, spunîndu-ne despre un
oarecare sfînt, că zice: Pentru aceea fug eu de poftele trupeşti, ca să pot
tăia pricinile mîniei. Şi toţi Părinţii zic că fiecare patimă se naşte din
aceste trei: din trufie, din iubirea de argint şi din iubirea poftelor trupeşti
care (cum de multe ori v-am spus) este curvia şi lăcomia. Pentru aceasta
trebuie a tăia nu numai patimile ci şi pricinile lor şi a ne îndrepta prin
pocăinţă şi plîngere. Şi apoi să începi a semăna sămînţa bună, adică lucrarea
faptelor celor bune.
[...] Drept aceea, tot cel
ce voieşte să se mîntuiască, trebuie nu numai de răutate să se lase, ci să facă
şi bine, precum zice Psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă bine.” Adică, de
pildă, are cineva obiceiul să facă nedreptate? Trebuie nu numai să nu facă
strîmbătate, ci să facă şi dreptate; este curvar şi lacom ori beţiv? Nu numai
să le părăsească pe acestea, ci să se silească să cîştige şi înfrînarea. De
este mînios, nu numai să contenească mînia, ci să dobîndească şi blîndeţe; de
se mîndreşte, nu numai să nu se mai mîndrească, ci să se şi smerească. Aceasta
însemnează: „Fereşte-te de rău şi fă binele.” Căci oricărei patimi rele se
împotriveşte o faptă bună: mîndriei - smerenia; lăcomiei - înfrînarea poftei;
osîndirii - răbdarea; mîniei - blîndeţea; urîciunii - dragostea. Asemenea şi
celorlalte patimi li se împotrivesc fapte bune. Deci, precum scoţînd faptele
cele bune, am băgat patimi în sufletul nostru, tot aşa trebuie să ne nevoim nu
numai să scoatem de la noi patimile, ci în locul lor înlăuntrul nostru să sădim
faptele cele bune, pe care le avem din fire, date de Dumnezeu. [...] Aşa şi
omul, după ce va scăpa din toate cele ce am zis, nici atunci nu trebuie să fie
fără grijă. Că se întîmplă la urma tuturor acestora, că află diavolul ceva şi-l
înşeală sau cu îndreptare, sau cu mîndrie, sau aducîndu-i gînduri de
necredinţă. Şi nu numai că pierde toate ostenelile sale, ci îl face să se
depărteze şi de la Dumnezeu. Şi ceea ce n-a putut să-i facă cu lucrul îi face
cu un gînd rău; căci se întîmplă cîteodată că şi numai un gînd rău de-l va
primi cineva, să-l îndepărteze de Dumnezeu. De aceea vă zic pe scurt: cel ce se
nevoieşte să se mîntuiască nu trebuie să fie fără de grijă pînă la moarte.
[...]
Cuvîntul
13
Pentru
ca să suferim ispitele cu mulţumită şi fără tulburare
[…]Aşa este şi la ispite:
de le va suferi cineva cu răbdare şi smerenie, le trece fără stricăciune, iar
de se vor împotrivi şi turbura, găsind pricină la orice şi pe sine se turbură,
şi ispita o adaugă. Şi în loc să se folosească, mai mult se păgubesc: că
ispitele mult folosesc pe cei ce le îndură fără turburare. Chiar dacă am fi
supăraţi de vreo patimă, tot nu trebuie să ne turburăm, că cine se tulbură de
supărarea patimii, nu o pătimeşte din altceva decît din nebunie şi mîndrie;
pentru că nu-şi cunoaşte starea sa şi nici nu vrea să se ostenească, precum zic
Părinţii. Iar pricina că nu sporim aceasta este că nu ne ştim puterile noastre,
nici nu avem răbdare la ceea ce începem, ci fără osteneală vrem să cîştigăm
faptele bune. Dar pentru ce te turburi, o, păcătosule, fiind supărat de păcat?
Pentru ce te sperii? Dacă l-ai făcut, îl ai, pentru aceea te turbură; arvuna
păcatului o ai în tine, de ce zici: „La ce mă supără?” Decît să cîrteşti, mai
bine rabdă, nevoieşte-te, roagă-te lui Dumnezeu ca să te izbăvească. Fraţilor,
nu este cu putinţă să nu aibă scîrba păcatului cel ce îl face. Şi Avva Sisoe a
zis: „Lucrurile păcatului avîndu-le întru noi, păcatul nu se depărtează”; dă-i
arvuna ce ai luat-o şi aşa o să scapi. Lucrurile păcatului nu sînt altceva
decît pricinile care îndeamnă spre păcătuire. Iar arvună - unirea cu dulceaţa
păcatului. Deci, atîta vreme cît nu ne vom izbăvi de acestea, e cu neputinţă a
nu fi robiţi de gînduri rele, care ne silesc să facem păcatul şi nevrînd noi,
fiindcă de la început, de voie, neam dat în mîinile lor. [...]
Cuvîntul
14
Pentru
săvîrşirea şi alcătuirea faptelor celor bune ale sufletului
[...] Meşter destoinic este
acela care face faptele bune cu înţelepciune. Că se întîmplă de face cineva o
faptă bună, dar, fiindcă nu a făcut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori
nici nu o poate săvîrşi, ce zideşte azi, surpă mîine, puind o piatră şi scoţînd
două. Cum am zice de pildă: vine un frate şi-ţi zice cuvînt de mîhnire sau de turburare
şi taci şi-i faci metanie; iată, ai pus o piatră. Apoi mergi şi spui altui
frate: „Cutare m-a ocărît şi mi-a zis cutare cuvînt, iar eu nu numai că am
tăcut, dar i-am făcut şi metanie.” Iată că ai pus o piatră, dar ai scos două,
căci te-ai fălit. Sau face cineva metanie unui frate din făţărnicie. Această
smerenie, fiindcă se face din făţărnicie, nu foloseşte, înseamnă a pune o
piatră şi iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins că el a
greşit şi numai el este vinovat, zidirea acestuia este bună. Iarăşi, altul are
tăcere, dar nu pricepere, pentru că socoteşte că face bine. Iar cel ce se
socoteşte nevrednic să grăiască, acela tace cu pricepere, precum au zis
Părinţii. Un altul se socoteşte pe sine întru nimic, însă cugetă că face lucru
mare, că se smereşte adică, neştiind că nu este nimic aceasta, fiindcă nu o
face cu pricepere. Iar a se micşora pe sine cu pricepere înseamnă a se socoti
mai mişel decît toţi, a se numi om de nimic, defâimîndu-se că nu este vrednic
nici a se număra printre oameni. Precum a făcut Moise Arapul zicîndu-şi: „O,
piele neagră şi încărbunită, tu nu eşti om, de ce te amesteci cu oamenii?.”
Altul slujeşte unui bolnav şi socoteşte că slujeşte ca să aibă plată. Iată nici
acesta nu este cu minte, pentru că, de i se va întîmplă vreo întristare, îndată
părăseşte lucrul înainte de a-l fi terminat, fiindcă o face cu o anumită
socoteală. Iar cel ce slujeşte cu minte slujeşte ca să cîştige milosîrdie şi
îndurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar întîmplă, fie din afară,
fie că însuşi bolnavul s-ar porni spre dînsul, suferă fără turburare, avînd
multă luare aminte în cugetul său, ştiind că mai mult îi foloseşte lui bolnavul
cu aceasta, decît el bolnavului. Şi cu această bună cugetare se uşurează şi de
patimi, se izbăveşte şi de război. Că eu am văzut un frate ce se lupta foarte
tare de pofte şi, fiindcă slujea cu pricepere unui bolnav de dezinterie, s-a
mîntuit de război. Spune şi Evagrie despre un bătrîn mare că a izbăvit pe un
frate de nălucirile ce vedea noaptea poruncindu-i să postească şi să slujească
unui bolnav. Fiind întrebat bătrînul despre aceasta, zicea că acest fel de
patimi nu se potolesc cu altceva decît cu milosîrdia. De se va pustnici cineva
din trufie sau cu cuget înalt, că adică face faptă bună, unul ca acesta nu se
nevoieşte cu pricepere. De aceea, din te miri ce începe a se scîrbi asupra
fratelui său şi a-l urî, cugetînd în sine că este ceva. Acesta cu osîndirea
fratelui său nu numai că pune o piatră şi scoate două, ci este în primejdie a
surpa toată zidirea. Iar cel ce se osteneşte cu ştiinţă nu socoteşte că face o
faptă bună, nici nu vrea să fie lăudat ca un sîrguitor, ci se sileşte prin
înfrînare să scape de patimi şi, izbăvindu-se de dînsele, se smereşte mai mult,
temîndu-se totdeauna de căderea în trufie. Pentru aceasta zic Părinţii: „Calea
smereniei sînt ostenelile trupeşti, care se fac cu pricepere.” În scurt, orice
faptă bună nu trebuie făcută cu alt cuget, decît ca să o cîştigi şi să o
deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, meşter şi zidar bun,
care poate să zidească casă temeinică. Deci cel ce vrea să ajungă la această
bună stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie să zică: „Sînt mari faptele
cele bune, cum putem să le săvîrşim?”, pentru că cel ce zice acestea, sau nu nădăjduieşte
la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveşte a se ruga pentru vreun bine. Ce
faptă bună vreţi să o cercetăm ca să vedem că de noi depinde dacă vrem s-o
facem? Scris este să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine. Să nu zici:
„Cum pot să mă îngrijesc de scîrbele lui ca de ale mele? Şi mai vîrtos de cele
ascunse în inima lui, pe care nici nu le văd, nici nu le aud ca pe ale mele?”
Nu-ţi lăsa mintea să cugete
la acestea, nici nu gîndi că fapta bună este grea şi cu anevoie de făcut, ci
caută întîi să crezi în Dumnezeu şi pune început bun; descopere-ţi cugetul şi
silinţa ta Celui Preaînalt şi vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea
săvîrşirii acelei fapte bune. Însă lucrul peste putinţă şi fără rînduială să nu
încerci nici a începe. De pildă: de ar fi o scară cu un capăt pe pămînt şi cu
celălalt în cer, iar tu stînd în mijlocul ei ai zice: „Cum să zbor de la pămînt
şi să mă aflu tocmai în vîrful scării?” Acest lucru nu-i cu putinţă şi nici
Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdată stai pe loc, silindu-te să nu te
pogori jos. Adică nu face întîi rău vecinului, nu-l ocărî, nu-l grăi de rău, nu
te scîrbi de el, nu-l necinsti şi după ce te vei deprinde cu acestea, începe
a-ţi fi milă de dînsul, a-l mîngîia cu cuvîntul, apoi să-l şi ajutorezi la vreo
lipsă ce va avea. În acest chip, cîte o treaptă suindu-te, ajungi cu ajutorul
lui Dumnezeu la vîrful scării. Că, ajutînd vecinului tău cîte puţin, începi să
iubeşti şi binele lui ca şi cum ar fi al tău şi folosul lui ca al tău. Aşa se
împlineşte porunca care zice să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine. [...]
Plăcut este cînd face cineva milostenie fără nici un gînd omenesc, ci numai din
bunătatea însăşi, din milostivirea însăşi, atunci cînd este plăcut. Iar
desăvîrşire este cînd face cineva milostenie sau orice altă faptă bună fără
îndoială, fără pregetare, fără greutate, ci din toată puterea, cu toată voia şi
cu atîta dragoste, încît socoteşte că el se foloseşte din acea facere de bine
şi nu că pe altul foloseşte, iar dînd milostenie se bucură ca şi cînd ar lua,
iar nu ar da el. Atunci se socoteşte că face voia lui Dumnezeu cea bună,
plăcută şi deplină. Aceasta înseamnă a face poruncile lui Dumnezeu cu
pricepere. Negreşit, nu este faptă mai bună ca milostenia, căci aceasta singură
poate mîntui pe om, precum zice Proorocul: „Mîntuirea sufletului este bogăţia
omului.” Şi iarăşi în alt loc: „Cu milostenia şterge-ţi păcatele tale.” Însuşi
Domnul a zis: „Fiţi milostivi, că şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.”
N-a zis: „Postiţi, precum posteşte şi Tatăl vostru cel ceresc”, nici n-a zis:
„Fiţi curaţi, precum şi Tatăl vostru este curat”, ci zice: „Fiţi milostivi,
precum şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” Pentru că numai această faptă
bună se aseamănă cu Dumnezeu. Încă şi în Sfînta Evanghelie unde arată despre a
doua venire a Domnului, numai pentru milostenie şi nemilostivire arată. Cu
toate acestea, şi aceasta se cuvine să o facem cu pricepere, că scopul
milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca să i se îndestuleze
ţarina cu bogată roadă şi Dumnezeu îi blagosloveşte ţarina şi nu iese din
scopul lui; altul face milostenia ca să nu i se primejduiască corabia şi
Dumnezeu o păzeşte; altul pentru sănătatea copiilor lui şi Dumnezeu îi
împlineşte cererea; altul face numai ca să fie slăvit şi Dumnezeu nu-i trece cu
vederea facerea lui de bine şi-l cinsteşte. Şi orice voieşte fiecare îi dă
(cînd ştie că nu i se păgubeşte sufletul din aceasta). Dar aceştia toţi şi-au
luat plata lor şi cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă şi scopul lor n-a
fost pentru folosul cel viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic şi
fiindcă fiecare din cei de mai sus şi-au luat plata pentru milostenia făcută,
Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este şi unul care face milostenie numai
ca să scape din munca veşnică. Acesta numai pentru sufletul său a făcut binele,
însă nu este precum vrea Dumnezeu, căci încă nu se află în starea fiului, ci ca
un argat slujeşte stăpînului său ca să ia simbrie şi să cîştige. Aşa face şi
acesta, ca să ia plată de la Dumnezeu. Căci trei sînt stările din care facem
binele, precum zice marele Vasile, după cum v-am mai spus şi altă dată: starea
slugilor, cînd facem bunătatea temîndu-ne de Dumnezeu şi de muncă; starea
argaţilor cînd o facem cu nădejde de plată; sau, cînd o facem pentru însuşi
binele şi pentru dragostea de Dumnezeu, atunci sîntem în starea fiilor, căci
fiul nu face voia părintelui său de frică şi nici ca să aibă plată de la el, ci
iubindu-l se sileşte să-l cinstească şi să-l odihnească pentru ca să-l
veselească. Aşadar sîntem datori să facem milostenie pentru însuşi acest bine,
fiindu-ne milă unul de altul ca de nişte mădulare ale noastre; să facem bine
altuia ca şi cum noi înşine am fi ajutaţi de el şi aşa să dăm, ca şi cum noi am
lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne
aflăm în starea fiului, precum am zis. Să nu zică cineva că: „Eu sînt sărac şi
n-am cu ce să fac milostenie”; că, de nu poţi da cît bogaţii aceia de care
scrie Sfînta Evanghelie, dă măcar doi bănuţi, ca femeia aceea văduvă şi săracă,
şi Dumnezeu îi primeşte de la tine mai mult decît darurile acelora, iar de nu
ai nici atît, milostiveşte-te spre vecinul tău şi-l ajută măcar cu lucrul. Nu
poţi nici aceasta? Mîngîie pe fratele tău cu cuvîntul. Nu poţi nici cu aceasta
să-l ajuţi? Cel puţin cînd se va turbura fratele tău asupra ta şi se va mînia,
fă milă cu dînsul şi suferă mînia lui, văzîndu-l supărat de vrăjmaşul. În loc
să-i zici un cuvînt ca să-l turburi mai mult, taci şi cu aceasta miluieşti şi
sufletul lui şi-l scoţi de la vrăjmaşul. Asemenea, de-ţi va greşi fratele,
milostiveşte-te şi-i iartă greşeala, ca să iei şi tu iertare de la Dumnezeu,
Care zice: „Iertaţi şi vi se va ierta!” Şi cu aceasta, faci milă sufletului
fratelui tău, iertîndu-i greşeala cu care ţi-a greşit; căci ni s-a dat putere
să iertăm unul pe altul la greşale. Iată, neavînd nimic cu care să miluieşti
trupul, de vei vrea, poţi să miluieşti sufletul şi faci mai mare milă; căci cu
cît sufletul este mai cinstit decît trupul, cu atît şi mila făcută de el este
mai mare decît cea făcută trupului. În scurt, nimeni nu poate să zică că nu
poate să facă milostenie, căci fiecare, după puterea lui şi după starea lui,
poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu pricepere,
precum am zis, că cel ce lucrează cu pricepere este meşter iscusit şi zideşte
casa lui cu temei. Drept aceea zice şi Evanghelia, că înţelepciunea zideşte
casa ei pe piatră şi nu o poate mişca nici un vînt potrivnic. [...]
Cuvîntul
15
Pentru
Sfîntul şi Marele Post
[...] Deci cine va vrea să
se curăţească de toate păcatele de peste an întru aceste zile, întîi trebuie să
se păzească de îmbuibarea hranei, căci din mîncarea cea multă, precum au zis
Părinţii, se naşte toată răutatea; să se ferească a nu dezlega postul decît de
mare nevoie; să nu caute hrană pentru îndulcirea gîtlejului şi să nu se
îngreuieze cu saţul mîncării şi al băuturii, ci să mănînce numai cît să-şi ţină
viaţa. Căci sînt două feluri de lăcomii: una, cînd cineva caută să aibă
întotdeauna numai bucate bune, adică cu gust dulce şi plăcut, însă nu mănîncă
mult. Unii ca aceştia, cînd mănîncă o bucată dulce după pofta lor, o mestecă
multă vreme în gură, ca să prelungească gustul şi dulceaţa ei. Aceasta se
numeşte lemarghie, adică lăcomia gîtului.
Altul este luptat de mîncare
multă, nu caută bucate bune, nici nu-i pasă de plăcere, ci într-un fel le
socoteşte ori bune ori rele; numai multe să fie ca să-şi umple stomacul şi
să-şi umple pîntecele. Aceasta se numeşte gastrimarghie, adică lăcomia
pîntecelui. De acestea trebuie să fugim cu toată luarea aminte dacă vrem să ne
curăţim de păcatele noastre. Acestea nu folosesc nici trupului, aţîţă şi
patimile, iar celui ce le face i se socotesc drept păcat. Căci după cum
împreunarea cea după lege prin cununie, la faptă este în acelaşi chip ca şi
curvia, însă scopul este cel care face mare deosebire lucrului, căci acela se
împreună cu muierea lui prin blagoslovenie pentru facerea de copii, iar
celălalt împotriva rînduielii numai pentru ca să-şi împlinească pofta, aşa este
şi la bucate: tot una este a mînca fie pentru trebuinţa vieţii, fie pentru
desfătare. Cel care face păcatul, însă, este scopul.
[...] Dar avem datoria nu
numai aceasta să o păzim, ci să ne ferim şi de tot păcatul, ca să postim şi cu
limba, precum postim cu pîntecele. Să fugim de grăirea de rău, de minciuni, de
înjurături, de vorbe deşarte, de mînie, în scurt de tot păcatul ce se face cu
limba. De asemenea să postim şi cu ochii, să nu vedem cele necuviincioase, să
nu privim fără ruşine unde nu se cuvine, să nu ne uităm fără frică acolo de
unde izvorăşte primejdia. Să oprim de asemenea şi mîinile şi picioarele de la
toată fapta rea.
[...] Împotriva nesimţirii
sufletului, frate, foloseşte citirea cea deasă a dumnezeieştilor Scripturi şi
cuvintele cele de umilinţă ale Sfinţilor Părinţi, aducerea aminte de Judecata
cea Înfricoşată a lui Dumnezeu, de despărţirea sufletului de trup, de
întîmpinarea puterilor celor înfricoşate, de faptele ce ai făcut în această
scurtă şi ticăloasă viaţă, de răspunsul ce-l vei da cînd vei sta înaintea
înfricoşatului divan al lui Hristos şi al Sfinţilor Lui Îngeri, fiind întrebat
nu numai despre fapte, ci şi de gînduri şi de cuvîntul cel deşert. [...]
