CUVÎNTUL
SFÎNTULUI TEOFAN ZĂVORÂTUL - DESPRE RUGĂCIUNE
Cum
trebuie să ne rugăm
Lecţia
întâi
Lucrarea rugăciunii este
cea dintâi în viaţa creştină. Dacă şi în ceea ce priveşte rânduiala lucrurilor
obişnuite este valabilă zicătoarea: „Omul, cât trăieşte, învaţă”, cu atât mai
valabilă este ea în privinţa rugăciunii, a cărei lucrare trebuie să fie necontenită
şi ale cărei trepte nu au hotar.
Când se întâlneau, Sfinţii
Părinţi din vechime, obişnuiau să se salute întrebând nu de sănătate şi nici de
altceva, ci de rugăciune: „Cum merge, cum lucrează rugăciunea?” Lucrarea
rugăciunii era pentru ei semnul vieţii duhovniceşti, şi o numeau „respiraţia
duhului”. Trupul respiră, deci trăieşte; dacă respiraţia încetează, nu mai este
în trup nici viaţă.
Dar nu oricare săvârşire a
rugăciunii este rugăciune adevărată. A sta înaintea icoanei în biserică sau
acasă şi a face metanii încă nu este rugăciune, ci doar ceva ce ţine de rugăciune.
A spune rugăciuni pe dinafară, a le citi sau a asculta pe cineva care le
citeşte tot nu e rugăciune, ci doar unealtă a rugăciunii, altfel spus un mijloc
de a face să apară şi de a-i da imbold. Iar rugăciune propriu-zisă avem atunci
când în inima noastră se ivesc unul după altul simţăminte evlavioase faţă de Dumnezeu:
simţământul defăimării de sine, al dragostei, mulţumirii, slavosloviei, al
căderii cu osârdie înaintea Lui, al umilinţei, supunerii faţă de voia lui
Dumnezeu şi aşa mai departe. Toată grija noastră trebuie să aibă drept scop ca
în timpul rugăciunilor pe care le facem aceste simţăminte şi altele asemenea
lor să umple sufletul nostru în aşa fel încât atunci când limba spune rugăciuni
ori urechea le ascultă şi trupul face metanii, inima să nu rămână pustie, ci şi
în ea să fie un oarecare simţământ năzuitor către Dumnezeu. Doar când aceste
simţăminte există este rugăciunea noastră rugăciune adevărată.
S-ar părea că nimic nu este
mai simplu şi mai firesc pentru noi decât rugăciunea, altfel spus decât
năzuinţa inimii către Dumnezeu. Şi totuşi, ea nu se află la toţi şi întotdeauna.
Ea trebuie trezită şi apoi întărită, altfel spus trebuie să educăm în noi
duhul rugăciunii. Primul mijloc pentru atingerea acestui scop este rugăciunea
rostită sau ascultată. Săvârşeşte-o aşa cum trebuie, şi negreşit vei trezi şi
vei întări suiş către Dumnezeu în inima ta, altfel spus vei intra în duhul
rugăciunii.
În cărţile noastre de
rugăciuni se află rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi Efrem Sirul, Macarie Egipteanul,
Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi ale altor mari rugători. Fiind plini de
duhul rugăciunii, ei au înfăţişat în cuvinte cele insuflate lor de acest duh
şi ne-au lăsat moştenire nouă rezultatul. În rugăciunile lor se mişcă o mare
putere, şi cine se va adânci în ele va gusta negreşit, în virtutea legii acţiunii
şi reacţiunii, din puterea rugăciunii, pe măsură ce aşezarea sa lăuntrică se
apropie de conţinutul rugăciunii.
Ca rugăciunea noastră să
devină mijloc eficace de a educa în noi rugăciunea, trebuie să o săvârşim în
aşa fel ca şi gândul, şi inima să primească conţinutul rugăciunilor ce o
alcătuiesc. Iată trei metode foarte simple: să nu purcezi la rugăciune fără a
te pregăti, măcar puţină vreme, pentru aceasta; să nu o săvârşeşti la
nimereală, ci cu luare-aminte şi cu simţire; după încheierea rugăciunii să nu
treci îndată la îndeletnicirile tale obişnuite.
Lecţia a
doua
Să presupunem că ne-am
obişnuit cu rugăciunea; nu se poate spune însă nicidecum că ea nu ne-ar cere
pregătire. De pildă, ce este mai obişnuit decât cititul şi scrisul pentru cei
ce ştiu să citească şi să scrie? Şi totuşi, aşezându-ne la birou ca să citim
ori să scriem, nu începem deodată treaba, ci cu oarecare întârziere atât cât
trebuie ca să luăm poziţia potrivită. Cu atât mai mult sunt indispensabile
înaintea rugăciunii lucrările care pregătesc pentru rugăciune, şi mai ales
atunci când îndeletnicirea dinainte ţinea de o cu totul altă sferă decât cea
căreia îi aparţine rugăciunea.
Aşadar, purcezând la
rugăciune dimineaţa ori seara, stai puţintel în picioare, sau şezi, sau umblă,
şi străduieşte-te în acest răstimp să-ţi trezveşti gândul, rupându-l de toate
cele pământeşti. După aceea, gândeşte-te cine este Cel Căruia I te adresezi în
rugăciune şi cine eşti tu, care urmează să începi acum, şi stârneşte-ţi în
suflet starea corespunzătoare - de stare înaintea lui Dumnezeu pătrunsă de
frică evlavioasă şi defăimare de sine. Asta este toată esenţa pregătirii: a sta
înaintea lui Dumnezeu. Pregătire mică, însă de mare însemnătate. Aici se pune
începutul rugăciunii, iar începutul este jumătate din lucrare. După ce ai
dobândit această aşezare lăuntrică, stai înaintea icoanei şi, după ce vei fi
făcut câteva metanii, zi rugăciunile începătoare: Slavă Ţie, Dumnezeul
nostru, slavă Ţie..., Împărate Ceresc şi aşa mai departe. Spune-le fără
grabă, pătrunzând în miezul fiecărui cuvânt, aducând înţelesul lui la inimă şi
făcând totodată metanii. În asta constă de fapt spunerea plăcută lui Dumnezeu
şi roditoare a rugăciunilor. Am zis să pătrunzi în miezul fiecărui cuvânt şi să
aduci înţelesul lui la inimă. Asta înseamnă să înţelegi ceea ce spui şi să
simţi ceea ce înţelegi. De alte reguli nu-i nevoie. Aceste două principii (a
înţelege şi a simţi), dacă sunt împlinite cum se cuvine, împodobesc cu preţ
deplin orice rugăciune şi îi împărtăşesc toată lucrarea cea roditoare. Să zicem
că spui: şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea: să îţi simţi
întinarea, să doreşti curăţia şi să o ceri de la Domnul, nădăjduind în El.
Spui: şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri? În sufletul tău să-i ierţi pe toţi, şi cu inimă care a iertat pe
toţi şi toate să-ţi ceri iertare de la Domnul. Spui: facă-se voia Ta! În
inima ta să-ţi pui cu totul soarta în mâinile Domnului şi să arăţi că eşti gata
să întâmpini fără cârtire, cu inimă bună, tot ce va place Domnului să trimită
asupra ta. Dacă vei gândi, vei simţi şi vei face aşa la fiecare stih al rugăciunii
tale, vei avea o rugăciune adevărată.
Lecţia a
treia
Pentru a săvârşi cu mai
mult spor rugăciunea, iată ce trebuie să faci:
1) să ai pravilă de
rugăciune, cu binecuvântarea părintelui tău duhovnicesc, nu mare, ci atâta
cât poţi împlini fără grabă în condiţiile în care treburile tale obişnuite
decurg normal;
2) înainte de a te ruga,
când ai timp liber, citeşte rugăciunile care intră în pravila ta şi
adânceşte-te în înţelesul lor. Să prinzi deplin noima fiecărui cuvânt şi să o
simţi, ca să ştii dinainte ce trebuie să ai în suflet când citeşti fiecare
cuvânt. Dacă vei învăţa pe dinafară rugăciunile pravilei tale, cu atât mai
bine. Dacă vei face aşa, în timpul rugăciunii îţi va fi mai lesne să le pricepi
şi să le simţi. Rămâne o singură dificultate: gândul va fugi tot timpul la
alte lucruri. Iată care este soluţia:
3) ştiind dinainte că
gândul o să-ţi fugă, trebuie să te încordezi pentru a-ţi păstra luarea-aminte.
Când va fugi în timpul rugăciunii, adu-l înapoi; iar va fugi - adu-l iar
înapoi, şi tot aşa de fiecare dată. Însă de fiecare dată să nu uiţi a reciti
ceea ce ai citit în răstimpul cât îţi fugea gândul (prin urmare, fără
înţelegere şi simţire). Dacă îţi tot fuge gândul când citeşti un anume loc,
citeşte-l de mai multe ori, până ce vei reuşi să îl citeşti cu înţelegere şi cu
simţire. Dacă vei birui o dată această piedică, poate că a doua oară n-ai să
te mai ciocneşti de ea, şi chiar dacă te vei ciocni, nu te vei mai ciocni atât
de tare. Se poate întâmpla însă şi ca un anumit cuvânt să aibă o lucrare atât
de puternică asupra sufletului, încât acesta să nu vrea să mai rostească
rugăciunea în continuare, şi cu toate că limba continuă să spună cuvinte,
gândul se reîntoarce mereu la locul care s-a întipărit în el. Dacă se întâmplă
una ca asta,
4) opreşte-te şi nu mai zi
nimic, ci stăruie cu luarea-aminte şi cu simţirea asupra locului cu pricina,
„îmbibă” sufletul tău cu el sau cu acele cugetări cărora le va da naştere şi
nu te grăbi să ieşi din starea aceasta. Dacă vremea ţi-o îngăduie, mai bine să
laşi pravila neterminată decât să strici starea aceasta. Poate că ea te va
adumbri, ca un Înger păzitor, întreaga zi. Lucrările harice de acest fel
asupra sufletului în timpul rugăciunii înseamnă că duhul rugăciunii începe să
se sălăşluiască în om, şi ca atare starea aceasta trebuie păzită, fiindcă ea
este mijlocul cel mai de nădejde pentru educarea şi întărirea duhului de
rugăciune în noi.
După ce ţi-ai încheiat
rugăciunea, să nu treci imediat la alte îndeletniciri, ci stai şi cugetă măcar
puţin ce înseamnă ceea ce ai săvârşit şi cu ce te îndatorează, străduindu-te să
păstrezi şi după rugăciune ceea ce ţi s-a dat - dacă ţi s-a dat - să simţi în
vremea rugăciunii. De altfel, dacă cineva săvârşeşte rugăciunea sa cum se
cuvine, nici nu va vrea să se îngrijească de lucrurile din afară. Aşa este
natura rugăciunii! Cu oricine se roagă bine se întâmplă ceea ce obişnuiau să
zică strămoşii noştri când se întorceau de la Constantinopol: „Cine a gustat
dulce nu mai vrea amar”. Tocmai gustarea dulceţii rugăciunii e scopul pravilei
noastre, şi dacă ea educă duhul rugăciunii, o face tocmai prin această gustare.
Lecţia a
patra
Nu trebuie să ne
oprim însă la metoda de început a educării duhului de rugăciune în noi, adică
la săvârşirea pravilei potrivit cu menirea ei: trebuie să mergem mai departe.
Amintiţi-vă cum se învaţă, de pildă, limbile străine. La început elevii învaţă
cuvintele şi regulile gramaticale după cărţi, dar nu se opresc aici, ci se
străduiesc să ajungă, şi chiar o fac, la stadiul în care fără ajutorul cărţilor
pot să vorbească corect vreme îndelungată în limba studiată. La fel trebuie să
facem şi în lucrarea rugăciunii. Ne deprindem să ne rugăm după cărţile de
rugăciune, adică după rugăciuni gata făcute, lăsate nouă moştenire de către
Domnul şi de către Sfinţii Părinţi, care erau sporiţi în rugăciune, dar nu
trebuie să ne oprim aici. Trebuie să mergem mai departe şi, după ce ne-am
deprins să ne întoarcem mintea şi inima spre Dumnezeu cu ajutor din afară, să
încercăm să ne înălţăm şi singuri către El, să ajungem la stadiul în care
sufletul să vorbească în rugăciune cu Dumnezeu folosind propriile cuvinte, să
se înalţe singur către El, să I se deschidă singur şi să-I mărturisească ce e
în el şi ce doreşte. Trebuie să ne învăţăm sufletul şi cu asta, şi voi arăta pe
scurt cum propăşim în această ştiinţă.
Şi deprinderea de a ne ruga
cu evlavie, cu luare-aminte şi cu simţire după cărţile de rugăciuni duce tot
acolo. Dintr-un vas prea plin se varsă apa singură: din inima care prin pravila
de rugăciune s-a umplut cu prisosinţă de lumina simţămintelor încep să
ţâşnească de la sine rugăciuni către Dumnezeu. Există însă şi mijloace aparte,
îndreptate exclusiv către acest scop, pe care trebuie să le folosească oricine
doreşte să sporească în rugăciune.
Veţi spune: „De ce unii se
roagă atâţia ani după cărţile de rugăciuni, dar încă n-au rugăciunea în inimă?”
Eu cred că deoarece ei se încordează întrucâtva să se înalţe spre Dumnezeu
numai atunci când săvârşesc pravila de rugăciune, iar apoi, în restul zilei,
nu-şi amintesc de Dumnezeu. De pildă, ei sfârşesc rugăciunile de dimineaţă şi
cred că au făcut totul faţă de Dumnezeu; după aceea, întreaga zi - treabă după
treabă, grijă după grijă, iar de Dumnezeu nici vorbă, nici pomenire; poate doar
spre seară (şi asta slavă lui Dumnezeu dacă se întâmplă!) le vine în gând că,
iată, în curând vor trebui să se roage iarăşi. Prin urmare, chiar dacă Domnul
le dă vreun simţământ bun dimineaţa, îl înăbuşă deşertăciunea şi grija de multe
din timpul zilei. De aceea nici nu au chef să se roage seara: nu reuşesc deloc
să-şi înmoaie măcar puţin sufletul, şi rugăciunea, îndeobşte, li se maturizează
prost. Tocmai această greşeală aproape generală trebuie corectată, adică
trebuie să facem în aşa fel ca sufletul să nu se întoarcă spre Dumnezeu numai
atunci când stă omul la rugăciune, ci de-a lungul întregii zile să se înalţe
către El şi să rămână cu El. Cum se poate face asta, veţi vedea în cele ce
urmează.
Lecţia a
cincea
Ca sufletul să se
înalţe către Dumnezeu şi să rămână cu El necontenit, trebuie în primul rând ca,
de-a lungul întregii zile, să strigăm cât mai des spre Domnul cu fraze scurte,
potrivit nevoii sufletului şi împrejurărilor în care ne aflăm. De pildă, când
începi ceva, zi: „Binecuvântează, Doamne”; când sfârşeşti o treabă, zi: „Slavă
Ţie, Doamne!” - şi nu numai cu limba, ci şi cu simţământul inimii. Scoate
capul vreo patimă? Zi: „Mântuieşte, Doamne, că pier”; vine întuneric de gânduri
tulburătoare? Strigă: „Scoate din temniţă sufletul meu”. Te trage păcatul spre
nedreptate? Roagă-te: „Arată-mi, Doamne, calea” sau „Nu da spre tulburare
picioarele mele”. Păcatele te apasă şi te mână la deznădejde? Strigă cu glasul
vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Şi tot aşa, potrivit
fiecărei situaţii. Sau pur şi simplu zi mai des: „Doamne, miluieşte; Stăpână de
Dumnezeu Născătoare, miluieşte-mă; Îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel
sfânt, apără-mă” sau strigă lăuntric cu oarecare alte graiuri de rugăciune.
Străduieşte-te doar să strigi astfel cât mai des, făcând tot ce e cu putinţă ca
strigătele acestea să iasă din inimă, ca rupte din ea. Dacă vom face aşa, vom
avea dese înălţări gândite spre Dumnezeu din inimă, dese întoarceri spre
Dumnezeu, deasă rugăciune, iar această îndesire ne va împărtăşi deprinderea de
a vorbi cu Dumnezeu.
Pentru ca sufletul să
înceapă a striga astfel trebuie să-l silim însă mai înainte a întoarce întru
slava lui Dumnezeu totul, orice lucrare a sa, de la cea mai mare la cea mai
mică. Acesta e al doilea mijloc prin care învăţăm sufletul să se întoarcă
mai des în timpul zilei spre Dumnezeu - căci dacă ne vom face lege din porunca
apostolică de a face totul întru slava lui Dumnezeu, chiar când mâncăm sau bem
(1 Corinteni 10, 31), negreşit ne vom aminti de Dumnezeu orice am face, şi ne
vom aminti de El nu oricum, cu teama de a face vreun lucru nedrept şi de a-L
jigni pe Dumnezeu cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta. Asta ne va şi face să
ne întoarcem spre Dumnezeu cu frică şi să cerem de la El ajutor şi înţelepţire.
Dar ca sufletul să facă
toate întru slava lui Dumnezeu, el trebuie dispus spre asta de dimineaţa
devreme, chiar de la începutul zilei, când omul iese la lucru şi la lucrarea
sa până seara. Această dispoziţie se face prin cugetarea la cele
dumnezeieşti. Acesta este al treilea mijloc de a deprinde sufletul cu
deasa întoarcere către Dumnezeu: cugetarea evlavioasă la însuşirile şi la
lucrările dumnezeieşti, la scopul cunoaşterii lor şi la îndatoririle pe care
le aşază ele asupra noastră, cugetarea la bunătatea, dreapta judecată, atotputernicia,
omniprezenţa, atotştiinţa lui Dumnezeu, la faptul că El este Ziditorul şi
Purtătorul nostru de grijă, la iconomia mântuirii întru Domnul Iisus Hristos,
la harul şi la cuvântul lui Dumnezeu, la Sfintele Taine, la Împărăţia
Cerurilor. La oricare dintre aceste lucruri ai începe să le cugeţi, cugetarea
va umple negreşit sufletul de un simţământ evlavios faţă de Dumnezeu. De pildă,
dacă vei începe să cugeţi la bunătatea lui Dumnezeu, vei vedea că eşti
înconjurat de milele dumnezeieşti atât trupeşte cât şi duhovniceşte, şi vei
cădea înaintea lui Dumnezeu revărsându-ţi umilele simţăminte de recunoştinţă.
Dacă vei începe să cugeţi la atotştiinţa lui Dumnezeu, vei afla că nimic din
tine nu este ascuns de ochii lui Dumnezeu, şi negreşit vei lua hotărârea de a
priveghea cu asprime asupra mişcărilor inimii şi minţii tale, ca să nu îl
jigneşti cumva pe Atotvăzătorul Dumnezeu. Dacă vei începe să cugeţi la
dreptatea dumnezeiască, te vei încredinţa că nici un lucru rău nu rămâne
nepedepsit şi te vei hotărî negreşit să cureţi toate păcatele tale prin
frângerea inimii înaintea lui Dumnezeu şi prin pocăinţă. Astfel, la orice
însuşire şi lucrare dumnezeiască ai cugeta, orice cugetare de acest fel va
umple sufletul tău de simţăminte şi dispoziţii evlavioase faţă de Dumnezeu. Ea
va face să năzuiască drept către Dumnezeu toată fiinţa omului, şi este ca atare
mijlocul cel mai simplu de a deprinde sufletul să suie către Dumnezeu. Vremea
cea mai bună şi mai potrivită pentru aceasta e dimineaţa, când sufletul încă
nu e împovărat de mulţimea impresiilor şi grijilor lumeşti, şi anume după
rugăciunea de dimineaţă. După ce vei încheia rugăciunea, aşază-te, şi cu gândire
sfinţită prin rugăciune începe să cugeţi la o însuşire şi lucrare dumnezeiască,
mâine la alta, şi dă sufletului tău aşezarea potrivită. Osteneala nu este
multă - se cere doar dorinţă şi hotărâre, iar roadă este multă.
Bibliografie: Sfântul
Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la probleme ale intelectualilor, volumul 1,
Editura Sophia, Bucureşti, 2005
CUVÎNTUL
SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE RUGĂCIUNE
[...] Calea spre Dumnezeu
este rugăciunea. Măsurarea drumului străbătut se face după feluritele stări de
rugăciune în care intră treptat cel ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip
statornic. Învaţă să te rogi lui Dumnezeu aşa cum trebuie. După ce ai învăţat
să te rogi cum trebuie, roagă-te mereu şi lesne vei moşteni mântuirea. Mântuirea
apare de la Dumnezeu la vremea ei, însoţită de o vestire de netăgăduit a
inimii, celui ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic. Pentru ca
rugăciunea să fie fără greşeală trebuie ca ea să fie adusă dintr-o inimă plină
de sărăcie cu duhul, din inimă înfrântă şi smerită. Toate celelalte stări ale
inimii, până la înnoirea ei de către Duhul Sfânt, să le socoţi - cum şi sunt
ele cu adevărat - nepotrivite păcătosului care se pocăieşte şi Îl roagă pe
Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi pentru slobozirea - ca dintr-o
temniţă şi din obezi - din robia patimilor. [...]
Când te trezeşti din somn,
primul tău gând să fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu însăşi începătura gândurilor
tale, încă nepecetluită cu nici o întipărire deşartă. Când mergi spre somn,
când te pregăteşti să te cufunzi în acest chip al morţii, cele din urmă gânduri
ale tale să fie la veşnicie şi la Dumnezeu, Care împărăţeşte în ea. Un înger
i-a descoperit unui călugăr sfânt următoarea rânduială bine plăcută lui
Dumnezeu a gândurilor la rugăciune: „Începutul rugăciunii se cuvine să fie
alcătuit din slavoslovirea lui Dumnezeu, din mulţumită adusă lui Dumnezeu
pentru binefacerile Sale cele fără de număr; după aceea, datori suntem să
aducem lui Dumnezeu mărturisirea fără nici o făţărnicie a păcatelor noastre, cu
duh înfrânt; iar în încheiere putem înfăţişa Domnului - cu mare smerenie,
totuşi - cereri pentru nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti, lăsând cu
evlavie împlinirea sau neîmplinirea acestor cereri în seama voii Lui”.[...]
Rugăciunea este în sine, ca
împreună-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte înalt, adeseori cu mult mai înalt
decât ceea ce cere omul, şi Milostivul Dumnezeu, neîmplinind cererea omului,
îl ţine pe acesta la rugăciune ca să n-o piardă, să nu lase acest bun înalt
al rugăciunii după primirea lucrului cerut, cu mult mai puţin bun. Cererile a
căror împlinire au urmări vătămătoare Dumnezeu nu le împlineşte; El nu
împlineşte nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaînţeleptelor
şi neurmatelor Sale judecăţi. Împotriva hotărârii lui Dumnezeu a cerut marele
Moise, văzătorul de Dumnezeu, să i se dăruiască a intra în pământul
făgăduinţei, şi n-a fost ascultat (Deuteromonul 3, 26); împotriva hotărârii lui
Dumnezeu s-a rugat Sfântul David, înaripându-şi rugăciunea prin postire, cenuşă
şi lacrimi, pentru păstrarea vieţii fiului său bolnav şi n-a fost ascultat (2
Regi 12). Şi tu, dacă Dumnezeu nu împlineşte cererea ta, pleacă-te cu evlavie
înaintea voii Atotsfântului Dumnezeu, Care, din nepătrunse pricini, a lăsat
cererea ta neîmplinită. Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu bunuri
pământeşti pentru îndestularea poftelor trupeşti, Sfântul Apostol Iacov le
vesteşte: Cereţi şi nu primiţi fiindcă rău cereţi, ca întru dezmierdările
voastre să cheltuiţi (Iacov 4, 3) [...] Omul caută la faţă, iar
Dumnezeu caută la inimă (1 Regi 16, 7); însă în om aşezarea lăuntrică a
inimii se potriveşte mult cu atitudinea sa din afară. Drept aceea, atunci când
stai la rugăciune dă trupului poziţia cea mai evlavioasă cu putinţă. Stai, ca
un osândit, cu capul plecat, fără a îndrăzni să priveşti la cer, cu mâinile
lăsate în jos sau împreunate la spate, ca şi cum ar fi legate, aşa cum sunt
legaţi de obicei răufăcătorii prinşi la locul faptei. Sunetul glasului tău să
fie sunet jalnic de tânguire, ca glasul unui om rănit de o armă ucigaşă sau
sfâşiat de o boală cumplită. [...]
Dacă te-ai hotărât să-i
aduci lui Dumnezeu prinos de rugăciune, leapădă toate cugetările şi grijile
lumeşti. Nu te îndeletnici cu gândurile care îţi vor veni atunci, oricât îţi
vor părea de însemnate, strălucitoare, trebuincioase. Dă lui Dumnezeu ce este
al lui Dumnezeu, iar cele trebuincioase pentru viaţa vremelnică vei reuşi să
le dai la vremea potrivită. Nu este cu putinţă să slujeşti lui Dumnezeu cu
rugăciunea şi totodată să-ţi umpli mintea cu gânduri şi griji lăturalnice.
[...] Iertarea tuturor greşelilor aproapelui - a tuturor, până la una, chiar şi
a celor mai grele - este condiţia de neînlăturat a reuşitei la rugăciune. Şi
când staţi de vă rugaţi, porunceşte Mântuitorul, iertaţi tot ce
aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă
greşalele voastre; iar dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri
nu vă va ierta vouă greşalele voastre (Marcu 11, 25-26). „Rugăciunea
celor ce pomenesc răul e ca semănatul pe piatră”, a zis Preacuviosul Isaac
Sirul. [...] Cantitatea rugăciunii se hotărăşte pentru fiecare în parte după
felul lui de viaţă şi măsura puterilor sale sufleteşti şi trupeşti. Cei doi
bănuţi ai văduvei, aduşi de către ea în templu şi care alcătuiau toată averea
ei, s-au arătat în cumpăna Dreptului Judecător mai mari decât prinoasele
însemnate aduse de bogaţi din prisosurile lor. Aşa să judeci şi cu privire la
rugăciune: cantitatea ei să ţi-o stabileşti după puterile tale, amintindu-ţi
înţeleapta povaţă a marelui povăţuitor al monahismului: „De sileşti trupul tău
neputincios la fapte ce întrec puterile lui, prin asta bagi în sufletul tău
întunecare şi îi aduci tulburare, iar nu folos”. De la o constituţie sănătoasă
şi viguroasă se cere rugăciune pe potrivă. „Toată rugăciunea în care trupul nu
se osteneşte, iar inima nu vine la străpungere, a zis acelaşi mare Părinte, se
socoate ca roadă necoaptă, fiindcă această rugăciune e fără suflet”. Când eşti
prins cu datoriile mireneşti sau, dacă eşti monah, cu ascultările şi nu-ţi este
cu putinţă să-ţi faci timp cât ai vrea pentru rugăciune, oricât ţi-ai dori-o,
nu te tulbura: slujirea legiuită şi făcută în conglăsuire cu conştiinţa îl
pregăteşte pe om pentru rugăciunea cea cu deadinsul şi înlocuieşte cantitatea
prin calitate. Nimic nu ajută sporirea în rugăciune, cum o ajută conştiinţa
împăcată, prin făptuirea cea plăcută lui Dumnezeu. [...]
Sufletul rugăciunii este
luarea-aminte. Trupul fără suflet e mort, iar rugăciunea fără luare-aminte e,
aşijderea, moartă. Fără luare-aminte, rugăciunea rostită se preface în
vorbire deşartă, iar cel ce se roagă astfel se numără cu cei ce iau numele
Lui Dumnezeu în deşert. Cuvintele rugăciunii să le rosteşti fără grăbire;
nu îngădui minţii să rătăcească peste tot, ci zăvorăşte-o în cuvintele
rugăciunii. Strâmtă şi mâhnicioasă este această cale pentru minte, ce s-a
obişnuit să vagabondeze slobod prin lume; însă această cale duce la
luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunătate a luării-aminte, acela va iubi
să-şi strâmtoreze mintea pe calea care duce la fericita luare-aminte.
Luarea-aminte este cel dintâi dar al harului dumnezeiesc, trimis de sus celui
care se osteneşte şi cu răbdare pătimeşte în nevoinţa rugăciunii. Haricei
luări-aminte trebuie să-i premeargă silinţa omului spre luarea-aminte: aceasta
din urmă trebuie să fie martorul lucrător al nemincinoasei dorinţe de a o primi
pe cea dintâi. Luarea-aminte a omului este înviforată de gânduri şi visări, se
clatină din pricina lor; luarea-aminte harică e neclintită şi plină de tărie.
Nu-ţi îngădui să te împrăştii cu gândurile la rugăciune, să urăşti visarea, să
lepezi grijile cu puterea credinţei, să baţi în inimă cu frica de Dumnezeu - şi
lesne vei deprinde luarea-aminte. Mintea care se roagă trebuie să se afle în
stare de adevăr deplin. Visarea, oricât ar fi de ademenitoare şi frumoasă la
arătare, pentru simplul fapt că e o alcătuire proprie şi samavolnică
(arbitrară) a minţii, scoate mintea din starea de adevăr dumnezeiesc, o aduce
în starea de amăgire de sine şi înşelare, drept care şi trebuie lepădată la
rugăciune. În vremea rugăciunii, mintea trebuie să o avem şi cu toată osârdia
să o păzim fără închipuiri, lepădând toate chipurile care ni se zugrăvesc în ea
prin virtutea închipuirii: fiindcă la rugăciune mintea stă înaintea Dumnezeului
Nevăzut, Care nu poate fi închipuit în nici un chip material. Chipurile, dacă
mintea le va îngădui la rugăciune, se vor face un văl, un zid de nepătruns
între minte şi Dumnezeu. „Cei ce nu văd nimic în rugăciunile lor Îl văd pe
Dumnezeu”, a grăit Sfântul Meletie Mărturisitorul.
Dacă în vremea rugăciunii
tale ţi se înfăţişează în chip simţit sau se zugrăveşte în tine de la sine, în
chip gândit, chipul lui Hristos sau vreunui înger sau vreunui sfânt - într-un
cuvânt, orişice fel de chip - nicicum să nu iei această arătare drept adevărată,
nu o băga de loc în seamă, nu sta de vorbă cu ea. Altminteri, negreşit te vei
supune unei înşelări şi foarte puternice vătămări sufleteşti, precum s-a şi
întâmplat cu mulţi. Mai înainte de a fi înnoit de către Sfântul Duh, omul nu e
în stare să aibă împărtăşire cu duhurile sfinte. Aflându-se încă în tărâmul
duhurilor căzute, în robia lor, nu e în stare să le vadă decât pe ele, şi
acestea, văzând la om înaltă părere despre sine şi amăgire de sine i se arată
în chip de îngeri luminaţi, în chipul lui Hristos Însuşi, pentru a pierde
sufletul lui. Sfintele icoane sunt primite de către Biserică pentru încălzirea
amintirilor şi simţămintelor evlavioase, iar nicidecum pentru întărâtarea
închipuirii. Stând înaintea icoanei Mântuitorului, să stai ca înaintea Domnului
Iisus Hristos Însuşi, Care e pretutindenea fiitor după dumnezeire, şi prin
icoana Sa este de faţă în acel loc unde se află ea. Stând înaintea icoanei
Maicii lui Dumnezeu, să stai ca înaintea Însăşi Sfintei Fecioare, dar mintea
ta păstreaz-o fără chipuri: este o mare deosebire între a fi în prezenţa
Domnului şi înaintea Lui şi a ţi-L închipui pe Domnul. Simţământul că Domnul
este de faţă aduce în inimă frica mântuitoare, bagă în ea mântuitorul simţământ
al evlaviei, iar închipuirea Domnului şi a Sfinţilor împărtăşeşte minţii o anumită
materialitate, o aduce în mincinoasa şi trufaşa părere de sine, aduce
sufletul într-o stare mincinoasă, în starea amăgirii de sine. Înaltă stare
este a simţi că Dumnezeu e de faţă! Ea înfrânează mintea de la împreună-vorbirile
cu gândurile străine care uneltesc împotriva rugăciunii; ea îi aduce omului
din belşug simţirea nimicniciei sale; ea îl face pe om priveghetor asupră-şi,
păzindu-l de greşeli, chiar şi de cele mai mărunte. Simţirea că Dumnezeu este
de faţă se dobândeşte prin rugăciune cu luare-aminte. Mult ajută la dobândirea
ei şi starea cu evlavie înaintea sfintelor icoane. Cuvintele rugăciunii,
însufleţite de luarea-aminte, pătrund adânc în suflet, străpung, ca să zic
aşa, inima, şi nasc în ea străpungerea. Cuvintele rugăciunii săvârşite cu
împrăştiere se ating de suflet numai pe deasupra, fără a lăsa în ele nici o
întipărire. […]
În nevoitorul rugăciunii,
sporirea în rugăciune începe să se arate printr-o osebită lucrare a
luării-aminte: din vreme în vreme, aceasta cuprinde fără veste mintea,
închizând-o în cuvintele rugăciunii. După aceea, ea se face mult mai statornică
şi mai dăinuitoare: mintea se lipeşte, parcă, de cuvintele rugăciunii, este
trasă de ele spre unirea cu inima. În cele din urmă, cu luarea-aminte se uneşte
pe neaşteptate străpungerea, şi îl face pe om biserică a rugăciunii, biserică a
lui Dumnezeu. [...] Simţămintele născute prin rugăciune şi pocăinţă sunt:
uşurarea conştiinţei, pacea sufletească, împăcarea cu aproapele şi cu
împrejurările vieţii, mila şi împreună-pătimirea faţă omenire, înfrânarea de la
patimi, răceala faţă de lume, supunerea faţă de Dumnezeu, puterea în lupta cu gândurile
şi înclinările păcătoase. Să te mulţumeşti cu aceste simţiri în care guşti,
totuşi, nădejdea mântuirii. Nu căuta mai înainte de vreme înalte stări
duhovniceşti şi extaze în rugăciune. Acestea nu sunt deloc aşa cum se
înfăţişează închipuirii noastre: lucrarea Sfântului Duh, din care apar înaltele
stări ale rugăciunii, sunt neajunse pentru mintea trupească. Învaţă-te să te
rogi din tot cugetul tău, din tot sufletul tău, din toată vârtutea ta. Vei
întreba: „Cum adică?” Aceasta nu o poţi afla decât încercând. Sileşte-te să te
îndeletniceşti necontenit cu rugăciunea întru luare-aminte: rugăciunea întru
luare-aminte îţi va răspunde la întrebare prin fericita cunoaştere din cercare.
[...]
Cel care caută în
rugăciunea sa bunuri stricăcioase pământeşti stârneşte împotrivă-i nemulţumirea
Împăratului Ceresc. Îngerii şi Arhanghelii - aceste căpetenii ale Lui -
caută spre tine în vremea rugăciunii tale, să vadă ce vei cere de la Dumnezeu.
Ei se minunează şi se bucură când văd pe cel pământesc că părăseşte pământul şi
aduce prinos de cerere pentru primirea uneia dintre bunătăţile cereşti;
dimpotrivă, se supără pe cel ce trece cu vederea cele cereşti şi cere lucruri
de ale sale, pământeşti şi stricăcioase. [...] Multa vorbărie (Matei 6, 7-8),
osândită de Domnul în rugăciunile păgânilor, stă în numeroasele cereri de
bunătăţi vremelnice care umplu rugăciunile păgânilor, în acea împletire
ritoricească în care sunt înfăţişate ele, de parcă podoabele retorice, sonoritatea
materială şi puterea stilului L-ar putea înrâuri pe Dumnezeu aşa cum înrâuresc
auzul şi nervii oamenilor trupeşti. Osândind această multă vorbărie, Domnul
n-a osândit nicicum rugăciunile prelungite, aşa cum li s-a părut unor eretici:
El Însuşi a sfinţit rugăciunea prelungită, rămânând timp îndelung la
rugăciune. Şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu (Luca
6, 12), istoriseşte despre Domnul Evanghelia. Lungimea rugăciunii la plăcuţii
lui Dumnezeu vine nu din multa vorbărie, ci din belşugul simţămintelor
duhovniceşti care apar în ei la vremea rugăciunii. Prin îmbelşugarea şi puterea
acestor simţăminte se desfiinţează, ca să zic aşa, timpul, prefăcându-se în
veşnicie pentru sfinţii lui Dumnezeu. Atunci când lucrătorul rugăciunii ajunge
la sporire în fericita sa nevoinţă, felurimea gândurilor din psalmi şi din alte
rugăciuni devine nepotrivită cu aşezarea lor lăuntrică. Rugăciunea vameşului
şi alte rugăciuni foarte scurte rostesc cel mai bine nerostita, cuprinzătoarea
dorinţă a inimii, şi plăcuţii lui Dumnezeu au petrecut adeseori în astfel de
rugăciune multe ceasuri, zile şi ani, fără a simţi nevoie de felurime a
gândurilor pentru rugăciunea lor puternică şi concentrată. Rugăciunile
alcătuite de eretici sunt foarte asemănătoare cu rugăciunile păgânilor: în ele
e multă vorbărie; în ele este frumuseţea pământească a cuvântului; în ele e
înfierbântarea sângelui; în ele nu e pocăinţă îndestulătoare; în ele este
năzuinţă către nunta Mielului de-a dreptul din casa de desfrânare a patimilor;
în ele este amăgire de sine. Ele sunt străine de Duhul Sfânt: adie din ele
suflarea molipsitoare a duhului întunecat, a duhului viclean, a duhului
minciunii şi pierzării. […] Tu, care voieşti să te aproprii de Dumnezeu şi să
te împropriezi Lui prin adăstarea statornică în rugăciune, ia seama! Cercetează
cu luare-aminte felul tău de a gândi: nu eşti, cumva, molipsit de vreo
învăţătură mincinoasă? Urmezi întru totul şi fără nici o abatere învăţătura Bisericii
de Răsărit, singura adevărată, sfântă, apostolească? Dacă cineva nu
ascultă de Biserică, a zis Domnul ucenicului
Său, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş (Matei 18, 17), care
sunt străini de Dumnezeu, vrăjmaşi lui Dumnezeu. Şi ce însemnătate poate avea
rugăciunea celui care se află în vrajbă cu Dumnezeu, în înstrăinare faţă de El?
Recunoaşterea propriei
păcătoşenii, a propriei neputinţe, a propriei nimicnicii este condiţia de neînlăturat
pentru ca Dumnezeu să primească şi să asculte cu milostivire rugăciunea. Toţi
Sfinţii au pus la temelia rugăciunii recunoaşterea şi mărturisirea
păcătoşeniei lor şi a păcătoşeniei întregii omeniri. Sfinţenia omului atârnă de
recunoaşterea şi mărturisirea acestei păcătoşenii. Cel ce dăruieşte oamenilor
sfinţenie pentru pocăinţa lor a grăit: Nu am venit să chem pe cei drepţi,
ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Tu, care voieşti să te
îndeletniceşti cu nevoinţa rugăciunii! Mai înainte de a purcede la această
nevoinţă, sileşte-te să ierţi pe oricine te-a amărât, te-a clevetit, te-a
batjocorit, pe oricine ţi-a pricinuit vreun rău, oricare ar fi acest rău. Cel
înaintea Căruia voieşti să stai prin rugăciune a poruncit: De îţi vei
aduce darul rugăciunii tale la altarul cel de sus al Împăratului
Regilor, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva
ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu
fratele tău, şi atunci venind adu darul tău (Matei 5, 23-24). [...]
Dacă rabzi sărăcie, ori te strâmtorează împrejurări mâhnicioase, ori unelteşte
împotriva ta şi te prigoneşte vrăjmaşul tău, nu lua aminte, pentru ca la
rugăciune luarea ta aminte să nu fie clintită de nici o împrăştiere, de nici o
tulburare; nu lua aminte la amintirile şi gândurile care ţi se înfăţişează,
privitoare la sărăcia ta, la împrejurările grele în care te afli, la vrăjmaşul
tău. Cel sub a Cărui deplină stăpânire vă aflaţi şi tu, şi împrejurările în
care te afli, şi vrăjmaşul tău, grăieşte către cei preaiubiţi ai Săi: Să
nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi
(Ioan 14, 1).[...]
Nu admira natura văzută, nu
te lăsa prins de contemplarea frumuseţilor ei; nu pierde vremea atât de
preţioasă şi puterile sufletului cu dobândirea cunoştinţelor aduse de
ştiinţele lumeşti. Atât puterile, cât şi timpul să le întrebuinţezi pentru
dobândirea rugăciunii care săvârşeşte sfânta slujbă în cămara ta cea
lăuntrică. Acolo, în tine însuţi, rugăciunea îţi va descoperi o privelişte care
va atrage întreaga ta luare-aminte: ea îţi va aduce cunoştinţe pe care lumea nu
poate să le încapă şi de care nici nu are habar. Acolo, în adâncul inimii, vei
vedea căderea omenirii, vei vedea sufletul tău omorât de păcat, vei vedea
mormântul, vei vedea iadul, vei vedea demonii, vei vedea legăturile şi obezile,
vei vedea sabia de foc a heruvimului care străjuieşte calea spre viaţa veşnică,
care îngrădeşte omului intrarea în locaşul Raiului vei vedea multe alte taine
ascunse de lume şi de fiii lumii. Când ţi se va descoperi această privelişte,
privirile tale se vor lipi de ea; te vei răci faţă de toate cele vremelnice şi
stricăcioase, care ţi-au fost pe plac până în ceasul acela.[...]
Demonii le insuflă
oamenilor să se oştească împotriva lucrătorului rugăciunii, să-l osândească
pentru ciudăţenia purtării sale, pentru puţinătatea faptelor lui folositoare,
să-i scoată vină că e leneş, făţarnic şi face pe sfântul, să pună pe seama lui
gânduri rele şi viclene, fapte stricate, să strice şi să tulbure liniştirea
lui, să-l silească la îndeletniciri potrivinice vieţuirii lui, tovarăşe cu
abaterea minţii de la rugăciune, cu împrăştierea, cu stricarea păcii
sufleteşti. Cunoscând pricina începătoare a acestor ispite, să ne rugăm, precum
ne porunceşte Evanghelia şi ne predanisesc Sfinţii Părinţi, pentru cei de
aproape ai noştri, care păcătuiesc întru necunoştinţă şi din îndemn străin;
măiestriile demonilor le va strica Dumnezeu. Ispitindu-ne din afară, demonii
se ţin de ticăloşii şi înlăuntrul nostru. Când ne depărtăm în însingurare şi
începem a ne îndeletnici cu rugăciunea, stârnesc în noi felurite dorinţe
păcătoase pe care nu le simţeam mai înainte, învăluiesc inima noastră cu
nenumărate gânduri şi visări păcătoase, care până atunci nu se arătaseră
niciodată minţii noastre şi fac acestea cu scopul ca noi, aduşi într-o stare de
nedumerire şi descurajare şi nevăzând nici un folos de la nevoinţa rugăciunii
şi de la însingurare, să ne lăsăm de ele. Această lucrare a demonilor se
înfăţişează nevoitorilor noi în nevoinţă ca o lucrare a sufletului lor:
vrăjmaşii noştri cei nevăzuţi şi vicleni, săvârşindu-şi fărădelegile, vor
totodată să se ascundă, ca omul să nu poată ieşi din cursele pe care ei i le-au
întins, să meargă la destrămare lăuntrică şi la pierzanie sigură.
Dat fiind că pentru demoni
este un lucru foarte însemnat să se ascundă de om, pentru om este un lucru
foarte însemnat să înţeleagă că ei sunt lucrătorii începători ai păcatului,
izvorul ispitelor noastre, şi nicidecum cei de aproape ai noştri, nici noi -
atunci când ne petrecem viaţa slujind lui Dumnezeu - şi nici vreo oarecare
întâmplare. Privind cum lucrează vrăjmaşii, ne deprindem treptat, sub
călăuzirea cuvântului lui Dumnezeu, să priveghem cu trezvie asupra lor şi
asupra noastră şi să ne împotrivim lor cu tărie. Smeriţi-vă, ne
povăţuieşte Apostolul verhovnic, sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca să vă
înalţe pe voi la vremea potrivită, toată grija aruncând spre Dânsul - că El Se îngrijeşte pentru voi. Fiţi treji, privegheaţi -
că vrăjmaşul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită: căruia staţi împotrivă întăriţi fiind
prin credinţă (1 Petru 5,
6-9). [...]
Este de neapărată trebuinţă
ca mai întâi să ne desfacem de avuţia materială, să ne despărţim de lume, să ne
lepădăm de ea: numai după săvârşirea acestei lepădări poate creştinul să-şi
vadă lăuntrica înrobire şi temniţă, lăuntricele legături şi răni, lăuntrica
omorâre a sufletului. Lupta cu moartea care trăieşte în inimă, săvârşită prin
rugăciune, sub călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu, e răstignire, este pieire a
sufletului pentru mântuirea sufletului (Marcu 8, 35). [...] Cel ce împreunează
rugăciunea cu plânsul se nevoieşte după rânduiala arătată de Însuşi Dumnezeu,
se nevoieşte după cuviinţă, în chip legiuit. La vremea sa, el va da roadă
îmbelşugată: bucuria mântuirii neîndoielnice. Cel ce a înstrăinat plânsul de
rugăciunea sa se osteneşte împotriva rânduielii lăsate de Dumnezeu şi nu va
culege nici un fel de roade sau, mai bine zis, va culege spinii părerii de
sine, amăgirii de sine, pierzării. Fraţilor! Să nu ne îngăduim a ne amăgi cu
gândul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzător; să nu ne repezim a căuta
desfătări în rugăciunea noastră! Nu este dată păcătoşilor desfătarea harică;
acestora li se cuvine plânsul: pe acesta să-l căutăm cu toată osârdia, să
căutăm această comoară, cheia tuturor comorilor duhovniceşti. Cel ce nu are
plâns se află într-o stare mincinoasă: el este înşelat de trufia sa. Sfinţii
Părinţi numesc plânsul „călăuză în nevoinţa duhovnicească”. El trebuie să
meargă înaintea tuturor cugetărilor noastre evlavioase, să le îndrepteze spre
ţelul cel adevărat. Cugetarea care nu este pătrunsă şi călăuzită de plâns
este o cugetare rătăcită. [...] Dată fiind cumplita sărăcie a vremii noastre în
povăţuitori ai adevăratei rugăciuni, să ne alegem ca povăţuitor şi călăuzitor
plânsul. El ne va învăţa rugăciunea, iar de înşelarea de sine ne va păzi.
Toţi câţi au lepădat plânsul au căzut în înşelare de sine. Aceasta o spun cu
tărie toţi Sfinţii Părinţi […] Este cu neputinţă, bagă de seamă Sfântul Ioan
Scărarul, ca cel ce doreşte să înveţe a se ruga să poată învăţa asta numai din
vorbe. Dascălii ei sunt cercarea (experienţa) şi plânsul. În străpungerea şi
smerirea duhului să începem nevoinţa rugăciunii, să intrăm sub acoperământul
plânsului: Dumnezeu Însuşi, Care dă rugăciune celui ce se roagă
(1 Regi 2, 9), se va face nouă Dascăl al rugăciunii. [...].
Nessun commento:
Posta un commento