CAPITOLUL II
DOAMNE, DĂ-MI SĂ PUN ÎNCEPUT BUN!
PREDICI ALESE
43arhim. SERAFIM
Alexiev
Despre pacea sufletului
Iubiți frați, astăzi vom vorbi despre pacea dătătoare de har a
sufletului, de care, după cuvântul lui Dumnezeu, atârnă mântuirea
sufletului nostru.
Vom lua ca punct de plecare două gânduri din Psaltire, pe care le
vom cita după traducerea slavonă a Sfintei Scripturi.
Întâiul gând grăiește astfel: „Cu cei ce urau pacea eram făcător de
pace.” /Ps. 119:7/ Aceasta înseamnă că blândul împărat David nu a
vrăjmășuit pe semenii săi, ba nici chiar pe cei care erau peste măsură
de potrivnici lui.
Al doilea gând cuprinde una dintre cele mai înalte descoperiri făcute
de cuvântul lui Dumnezeu. El ne spune că Dumnezeu se află acolo
unde este pace și dragoste între oameni, iar nu acolo unde clocotesc
patimi, dezbinări și gâlcevi. El grăiește: „și s’a făcut în pace locul
lui.” /Ps. 75:2/
Este vreo legătură între aceste două gânduri ale Psalmistului? Este,
și una temeinică. Primul gând grăiește despre pacea noastră cu
oamenii, iar al doilea, despre pacea noastră cu Dumnezeu. Dacă
sântem în pace în relațiile cu oamenii, atunci și Dumnezeu se va
sălășlui întru noi, deoarece El se află acolo unde este pace și dragoste
între oameni: și s’a făcut în pace locul lui.
Rostită la Mănăstirea Kniajevo, purtând hramul „Acoperământul Maicii
Domnului,” pe 3/16 Martie 1986.
44
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Când citim din viețile sfinților și urmărim felul în care aceștia, după
o luptă îndelungată cu păcatul din ei, cu acest cel mai mare vrăjmaș
și răzvrătitor al nostru, au aflat în cele din urmă pace în Dumnezeu,
îi fericim pentru că și-au biruit patimile cu ajutorul lui Dumnezeu
și au câștigat raiul încă de aici, de pe pământ. Înțelegem că fericirea
noastră veșnică și trainică se află în petrecerea întru Dumnezeu. Dar
când cei ce ne vor binele ne sfătuiesc să pornim și noi pe calea sfințeniei,
ca să ajungem la această fericire, de îndată dăm înapoi. De
ce? Pentru că ne temem că, legându-ne cu Dumnezeu,
vom pierde
legătura „plăcută” cu păcatul ademenitor ce viețuiește în noi. În
chip părelnic, însetăm după mântuire, dar ne închipuim că o putem
dobândi fără să plinim cele două condiții de căpătâi: 1. să viețuim
în pace cu oamenii și 2. să înălțăm Scaun de pace lui Dumnezeu
în sufletele noastre. Vrem să avem pace cu Dumnezeu, dar fără să
mergem pe calea luptei cu păcatele noastre. Așa facem noi. Așa
lucrează și toți păcătoșii.
Unul ține minte răul și nu vrea să ierte răul ce i s’a făcut. Parcă dacă
iartă, pierde ceva de mare preț - când, de fapt, se va slobozi de tirania
chinuitoare a păcatului.
Altul, însă, este groaznic de trufaș și socotește ca umilitor să ceară
iertare de la cel pe care l-a ocărât sau pe care chiar el l-a jignit. Parcă
a cere iertare înjosește vrednicia omenească și aplecarea înaintea
fratelui îl face pe cel ce se smerește un om nevrednic, mic, aproape
caraghios în ochii celorlalți. Dar acest simțământ este înșelător. De
fapt, înaintea ochilor atotvăzători ai lui Dumnezeu, caraghios este
trufașul plin de sine, în chip nebunesc. Iar omul care se pocăiește
și își cunoaște păcatele îi va îndupleca prin smerenia sa pe oamenii
înțelepți, și mare biruință face în ceruri, după cuvintele Mântuitorului:
mare bucurie va fi în cer, printre îngerii lui Dumnezeu, pentru un
păcătos ce se pocăiește. /Lc. 15:7/
45
arhim. SERAFIM
Alexiev
Un al treilea este necioplit, rău, osândește pe toți și toate. Poate oare
un astfel de Creștin să spună: „Cu cei ce urau pacea, eram făcător de
pace?”/Ps. 119, 7/ Dar cum să spună așa ceva cel ce osândește, dacă
el face tocmai dimpotrivă - prin osândirea sa îi tulbură chiar și pe
oamenii cu fire pașnică! Prin purtarea sa potrivnică lui Dumnezeu,
el arată, în chip întors, că în sufletul necinstitor, care îi osândește
pe cei dimprejur, nu împărățește Dumnezeu! Cel ce osândește își
otrăvește singur sufletul. Până ce nu se leapădă de acest păcat
al
său, urât înaintea lui Dumnezeu, nu va gusta din pacea cea dulce a
Sfântului Duh.
Iubiții mei! Noi sântem chemați să moștenim împărăția păcii, care
se numește împărăția lui Dumnezeu, împărăția dreptății, împărăția
bucuriei veșnice. /Rom. 14:17/ Această împărăție nu este de neatins.
Sfinții, în viața lor, au câștigat-o, lucrând cu osteneală necurmată,
cu ajutorul lui Dumnezeu, spre biruirea păcatelor proprii. Și ei au
fost ca noi, păcătoși, oameni cu slăbiciuni. Dar cu rugăciune neîncetată
și cu trude ale voii slobode, cu care i-a dăruit pe ei Dumnezeu,
au primit har din preaplin și, cu ajutorul lui, au ajuns încă de aici
părtași ai Împărăției harului, prin care au intrat întru Împărăția
veșnică a slavei.
Și dacă unii dintre cei ce ne doresc binele, văzând viața noastră
duhovnicească aflată în neorânduială, ne sfătuiesc să pornim odată
la împlinirea făgăduințelor noastre monahale și de la Sfântul Botez,
și să apucăm pe calea mântuirii cu hotărâre (iar aceasta este calea
pe care au mers Sfinții), ce răspuns am putea da? Mulți dintre noi
ar cârti cu ușurință: „Noi nu sântem sfinți și nu putem fi astfel.”
Adevărat este că nu sântem sfinți; dar, iubiții mei, să nu uităm că,
deși nu sântem sfinți, cu toții sântem chemați să devenim sfinți,
/I Thes. 4:7/ să ne învrednicim de milosârdia intrării în unirea
veșnică cu Dumnezeu, așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel:
46
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
„Pacea să urmați cu toții și sfințenia, fără de carile nimenea va vedea
pre Dumnezeu.” /Evr. 12:14/
Care este folosul nostru din cele spuse până acum?
Este limpede! De ne-a adus vătămare cineva, să ne ostenim a asupri
simțământul ocării și să păstrăm pacea în inima noastră, după pilda
Sfântului Împărat David, care a spus: Cu cei ce urau pacea eram făcător
de pace. Atunci vom face un pas, chiar dacă mic, către sfințenie, și
Dumnezeu va împărăți în sufletele noastre. „Căci s’a făcut în pace
locul lui.” /Ps. 75:2/ Dacă însă cel ce ne-a ocărât (adeseori acesta
este un om apropiat de noi) ne cere ajutorul, să alergăm degrabă
în
ajutor, fără să spunem: „M’a jignit. S’a purtat rău cu mine. Ia să-l las
acum să se chinuie, ca să înțeleagă că nu a făcut bine.” Să nu uităm
că de la sufletele fără pace ale celor ce țin minte răul s’a depărtat
harul lui Dumnezeu și Dumnezeu nu petrece în ei, căci s’a făcut în
pace locul lui.
Dacă îți este anevoie, iar un semen al tău te-a rugat să îl ajuți cu
ceva care îți stă în putință, sârguiește-te să-i faci voia! Nu îngădui
diavolului să tulbure sufletul tău cu cârtire lăuntrică, că toți se
folosesc de tine, ci dimpotrivă, tu însuți să te folosești de întâmplarea
aceasta, pentru a face bine. Așa vei păzi pacea lui Dumnezeu în
sufletul tău. Căci s’a făcut în pace locul lui. Ai credință că Dumnezeu
poate rândui lucrurile astfel încât să rămână vreme îndestulătoare
și pentru îndatoririle tale. Prin îngăduința lui Dumnezeu, se poate
uneori ca oamenii să se poarte nedrept cu tine și să te nesocotească.
În această împrejurare, în loc să cârtești, bucură-te lăuntric, căci prin
aceasta primești putința să te smerești. Astfel, Dumnezeu arată că
nu te-a uitat, nu te-a nesocotit, ci se îngrijește de buna creștere și
zidirea ta duhovnicească.
Iubiții mei, fie ca prin aceste gânduri și altele asemenea lor, să punem
începutul stăruinței noastre spre dobândirea păcii lui Dumnezeu
47
arhim. SERAFIM
Alexiev
înlăuntrul nostru. Să plinim prilejurile de nevoință, de smerenie, de
silire a sinelui spre bine, pierdute până acum! Să începem, în cele din
urmă, să creștem cu duhul și ne vom încredința prin trăire „că nu
este împărăția lui Dumnezeu mâncare și băutură, ci dreptate și pace
și bucurie întru Duhul Sfânt.” /Rom. 14:17/ Atunci vom înțelege
cât de mare, cât de adânc este tâlcul cuvintelor din psalmi, rostite
pentru Domnul: s’a făcut în pace locul lui și vom înțelege că pacea cu
Dumnezeu este, de fapt, raiul sufletului. Amin!
48
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Vrajmași nouă înșine
Iubiții mei! Tema cuvântului către voi de astăzi este „Vrăjmași nouăînșine.” Ce înseamnă aceasta?
Printre oamenii păcătoși este larg răspândită astăzi părerea că în
lumea aceasta, a răului și a vrajbelor, omul trebuie să se lupte cu
vrăjmașii săi, care i-au pricinuit atât de multe necazuri, și că, dacă
se poartă blând și smerit cu cei din preajma sa, aceștia îl vor strivi.
Din păcate, această judecată o împărtășesc și mulți dintre Creștinii
ortodocși. Ei îi privesc pe cei din jurul lor ca pe niște dușmani. Nici
unul dintre ei nu gândește, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de
Aur, că el însuși își este cel mai mare vrăjmaș, prin patimile sale,
prin mândrie, iubire de sine și egoism fără de rușine. În certuri, fiecare
îl învinuiește pe celălalt, fiecare se socotește îndreptățit înaintea
cugetului său ca să se mânie pe aproapele său care l-a ocărât și i-a
adus vătămare, fie materială, fie duhovnicească.
Ca duhovnic, am auzit un Creștin spunând: „Acesta m’a rănit rău!
Nu mai vreau să-l văd înaintea ochilor!” La întâmpinarea mea: „Dar
dumneavoastră trebuie să îl iertați! Dacă nu veți face acesta, nici
Dumnezeu nu vă va ierta!,” mi se răspunde de obicei: „Bine, îl voi
ierta în inima mea, dar nu vreau să-l întâlnesc și să mai vorbesc cu
el. Mi-a rănit sufletul!”
Rostită la Mănăstirea Kniajevo, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” la
4/17 Iulie 1984.
49
arhim. SERAFIM
Alexiev
Să ne punem însă întrebarea: cât de adevărată este părerea atât
de răspândită că omul se vatămă sufletește de cei ce vrăjmășesc
împotriva sa?
Ca să dăm un răspuns la întrebarea aceasta, mai întâi de toate,
trebuie să ne lămurim: Ce înseamnă pentru noi vătămare? Cu
adevărat păgubitor pentru noi este numai acel lucru care ne face
să greșim înaintea lui Dumnezeu și care ne pătează sufletul cel
zidit după chipul lui Dumnezeu. După cum se întrevede din Sfânta
Evanghelie, întreaga vrednicie a omului nu se află în cele pe care
le are ca semne lumești văzute: bogăția, slava, știința, talentul ș.a.,
„ci în viața sa lăuntrică și curată întru Hristos, în care se arată omul
cel ascuns al inimii, întru nestricăciunea celui blând și liniștit duh,
carele este înaintea lui Dumnezeu de mult preț.” /I Pet. 3:4/
Virtutea, iată, aceasta este adevărata vrednicie a Creștinului ortodox!
și dacă ne-am trudit foarte să agonisim această virtute, nici unui om
nu îi este cu putință să ne lipsească de ea, nici chiar diavolului! De
ea ne putem lipsi numai noi singuri, dacă sântem necredincioși lui
Hristos, dacă dăm rea folosință voii noastre slobode. Dumnezeu a
dat omului suflet nemuritor, menit să fie lăcaș al Sfintei Treimi. /In.
14:23/ Sufletul acesta este ca o cetate de necucerit pentru vrăjmași!
Nici un vrăjmaș nu poate să o cucerească cu sila și să intre cu biruință
în ea. De vedem zi de zi, ceas de ceas cum multe suflete omenești cad
în mâinile diavolului ispititor, aceasta se întâmplă pentru că omul
singur se face propriul său trădător, deschizând diavolului
porțile
sufletului, prin împlinirea patimilor - mândria, răzbunarea,
răutatea
ș.a. - și dă cheile (sufletului) în mâinile lui! De nu ar deschide singur
porțile sufletului său înaintea vrăjmașului, nimeni nu ar putea
pătrunde să îi aducă pagubă! Iată și adeverirea acestui lucru:
Să spunem că cineva te-a ocărât greu și te-a rănit prin cuvinte. Dacă
rabzi cu credință în Dumnezeu, cu nădejde și dragoste pentru El,
50
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
sufletul tău nu numai că nu va suferi nici o vătămare din răutatea
străină, ci dimpotrivă, chiar mai mult se va întări în virtute și va
străluci în lumina virtuților lui Hristos, răbdarea, blândețea și
smerenia. /Mt. 11:29/ Cu aceste virtuți vei vedea înaintea ta deschise
porțile raiului!
Altfel stau lucrurile pentru cel care te-a ocărât. El singur se face
vinovat împotriva sa când vădește răutate și singur își pricinuiește
mare pagubă prin vrajba sa. Da, îți pricinuiește un rău mare, pe care
nici cel mai neîmpăcat dintre diavoli, cu toată ura sa față de noi, nu
ni-l poate pricinui. Firește, dacă cel ce ne-a vătămat se pocăiește și
își mărturisește păcatul, îl va izgoni din sufletul său pe diavolul cu
care s’a întovărășit spre a sa pierzanie. Iar dacă rupe legătura cu
diavolul, se va slobozi din robia întunecată a păcatului /In. 8:34/
și va primi iarăși în mâini cheile sufletului său. Dar de nu aduce
pocăință, singur își va pricinui pierzanie veșnică.
Și astfel, și ocărâtorul, de nu se pocăiește, și ocărâtul, dacă nu rabdă
bărbătește vătămarea, ci hotărăște să se răzbune, împreună vor
primi mare vătămare de la vrăjmășia pe care o au unul față de altul.
Dar, luați aminte! Ei primesc această rănire nu unul de la celălalt, ci
fiecare de la sine însuși. De aceea, se poate spune că cel care greșește
este cel mai mare dușman al său.
După cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, cel păgubit, de îndată
ce începe să se mânie de răul care i-a fost făcut și să hulească pe
Dumnezeu, primește mare vătămare sufletească, însă nu de la
pricinuitorul răului, adică de la vrăjmașul său, ci de la propria lui
nerăbdare și slăbănogire duhovnicească. Dacă ar fi răbdat, ar fi
putut, prin părelnica vătămare pe care i-o pricinuiește vrăjmașul
închipuit, să agonisească uriaș folos duhovnicesc. Iar folosul acesta
este mântuirea veșnică a sufletului!
Bineînțeles, când te vatămă, vrăjmașul nu are scopul de a-ți mântui
51
arhim. SERAFIM
Alexiev
sufletul. Dar Dumnezeu întoarce lucrurile în așa fel încât acest
vrăjmaș, împotriva propriei voi, se face pentru tine binefăcător și
părtaș în marea lucrare a mântuirii sufletului tău, căci îți dă prilejul
să rabzi, să te rogi și să ierți.
Fericit cel ce rabdă relele, deoarece prin răbdare își adaugă noi
agoniseli în vistieria sufletească de virtuți. Cel ce, însă, face rău
aproapelui său fără a se căi după aceea, este tare năpăstuit, pentru
că va moșteni după moartea sa aceeași soartă cu cel mai mare
pricinuitor al răului, diavolul.
Slavă lui Dumnezeu, Care a rânduit să ne putem folosi și de
răul străin spre binele nostru! Se cere numai să nu pricinuim rău
nimănui, să nu osândim pe nimeni, să credem tare în Dumnezeu și
să ne purtăm cu dragoste unii cu alții, după cum Însuși Iisus Hristos
ne-a poruncit: „Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiți unul pre
altul.” /In. 13:34-35/ Să știm că așa precum noi sântem neputincioși
după suflet și că așa cum nu putem totdeauna să purtăm obida cu
mărime de suflet și să ne folosim de ea spre mântuirea noastră, așa și
sufletele semenilor noștri sânt slabe și neputincioase. Dacă dorim să
plinim porunca evanghelică a iubirii celorlalți ca pe noi înșine, /Mt.
22:39/ sântem datori să nu le punem piedici în calea către mântuire.
Marele Apostol Pavel ne învață: „să nu puneți poticnire fratelui sau
sminteală;” /Rom. 14:13/ „Iubirea de frați să rămâie;” /Evr. 13:1/
„Pacea să urmați cu toții și sfințenia, fără de carile nimenea va vedea
pre Domnul.” /Evr. 12:14/ Pe lângă aceasta, trebuie să ne amintim
neîncetat cuvintele adânci ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „Pe cel ce
se păzește a nu-și aduce vătămare sieși, nimeni altcineva nu va putea
a-l vătăma. Și dimprotivă, celui ce nu voiește să fie veghetor și să
plinească cele ce este dator a le face (adică poruncile lui Dumnezeu),
aceluia nimeni nu o să-i poată aduce folos.”
Iubiții mei! Ce învățături să tragem din toate cele spuse până aici?
52
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Mântuirea noastră nu este legată de purtarea bună a semenilor noștri
față de noi, ci de noi înșine. Semenii noștri pot fi foarte buni și foarte
lingușitori cu noi. Dacă sântem însă nelucrători la mântuirea
noastră și aplecați către păcat (de pildă, spre îngâmfare, osândire,
curvie, lăcomia pântecelui ș.a.m.d.), plinătatea dragostei lor nu ne
va fi de folos nouă, ci lor înșile - deoarece, în ciuda bunătății lor, noi
vom pieri. Și dimpotrivă: dacă hotărâm să ne luptăm bărbătește cu
patimile înlăuntrul nostru, orice obidă ar fi, orice răzbunare, orice
altă răutate ne-ar face cei din preajma noastră, vrăjmășia lor nu va
atinge începutul nemuritor din noi, nu va pricinui nici o pagubă duhovnicească
sufletului, ci dimpotrivă, îl va îmbogăți, dacă ne arătăm
viteji și răbdători. În înțelesul acesta ne învață și Mântuitorul: „Întru
răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.” /Lc. 21:19/ Răul îl
va pierde pe acela care îl săvârșește, dar nu și pe acela care îl rabdă.
Cel ce săvârșește rău piere, iar cel ce rabdă răul se mântuiește. Cea
mai puternică dovadă a acestui lucru o vedem în viețile sfinților
mucenici. Îndurând multe rele și chinuri, ei acum strălucesc ca
soarele întru Împărăția Cerurilor! /Mt. 13:43/
Și astfel, fie ca începând de astăzi să luăm hotărârea de a nu mai
pricinui rău nimănui, ci să răbdăm vitejește răul care ni se aduce.
Și să înțelegem adevărul mântuitor că nimeni nu va fi vinovat de
pierzania noastră decât numai noi singuri, prin împătimirea noastră,
prin șovăiala noastră, și puțina noastră credință... Și, înțelegând
aceasta, să ne spunem: „Îndeajuns ne-am fost vrăjmași nouă înșine!
Îndeajuns ne-am împiedicat
singuri mântuirea! Să începem a trage
folos duhovnicesc și din binele pentru care trebuie să aducem
mulțumire, și din răul pe care sântem datori să-l îndurăm cu
răbdare.”
Și atunci Dumnezeu ne va milui și ne va mântui. Amin!
53
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dreptatea noastră și dreptatea lui Dumne zeu
Despre îndreptățirea de sine
Iubiților! Negreșit, vi s’a întâmplat să vedeți cum cineva, apropiat
al vostru, învinuit pe nedrept, se aprinde dintr’odată de mânie și
începe să se apere pe sine cu înflăcărare, atacându-i înverșunat pe
învinuitorii săi. Cel ce răspunde astfel se poate socoti pe sine Creștin,
poate chiar să dorească a duce o viață duhovnicească, dar încă nu
s’a înălțat la acea treaptă a răbdării prin care se mântuiesc sufletele.
/Lc. 21:19/ Îndreptățirea de sine năvalnică grăiește despre lipsa
smereniei la acel om și despre prezența mândriei, a unor patimi
puternice și a unor simțăminte neplăcute lui Dumnezeu, ce așteaptă
numai un prilej din afară ca să izbucnească.
În pâraiele de munte sânt ochiuri de apă unde, pe fund, se găsește
nisip curat, argintiu. Dacă zvârlim o piatră într’un astfel de loc, apa
va rămâne limpede. Dar în câmpii există și bălți care par limpezi,
pe al căror fund s’a depus mult mâl. De veți arunca o piatră într’o
astfel de baltă, mult se va tulbura. Asemenea se întâmplă și cu
oamenii. Cei drepți sânt precum iazurile de munte, nu se tulbură
chiar dacă sânt învinuiți pe nedrept. Sufletul lor rămâne curat și
liniștit atunci când piatra este aruncată asupra lor. Iar cei păcătoși
sânt asemenea iazurilor părelnic limpezi, răspund mânios și își vădesc
în felul acesta mocirla patimilor, așezată pe fundul sufletelor
54
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
lor. Când sânt învinuiți în chip nedrept, drepții fie spun adevărul
- că în împrejurarea aceea nu sânt vinovați, lucru prin care îi ajută
pe învinuitorii lor să nu cadă în păcatul defăimării și al osândirii,
sau, dacă nu sânt crezuți - tac și își pun nădejdea în Dumnezeu că îi
va ocroti și îndreptăți. Drepții nu nădăjduiesc în vreo dreptate a lor
de vreun fel și nu caută să o apere cu toate mijloacele, și îngăduite
și neîngăduite, ci nădăjduiesc în dreptatea lui Dumnezeu. Ei de
aceea se și numesc drepți, deoarece au ales dreptatea lui Dumnezeu în locul
celei omenești. Ei nu au dreptatea lor personală, ci flămânzesc
și însetează după dreptatea lui Dumnezeu, potrivit învățăturii lui
Hristos despre fericiri. /Mt. 5:6/
Păcătoșii, dimpotrivă, necunoscători și călcători ai dreptății mari a
lui Dumnezeu, apără în chip înflăcărat fiecare „dreptate” jalnică a
lor. De aceea, când sânt învinuiți, mai cu seamă atunci când este în
chip neîntemeiat, ei ies furtunos și trufaș în apărarea dreptății lor.
Încercați să dați unui păcătos care se îndreptățește pe sine sfatul:
„Rabdă, frate, chiar de ești învinovățit pe nedrept! Poartă fără de
cârtire nedreptatea săvârșită asupra ta și Dumnezeu te va milui pentru
răbdarea ta.” El de îndată îți va răspunde: „Cum!? Să rabd? De aș
fi fost vinovat, nu m’aș fi zbuciumat atât de mult. Dar cum să rabd,
când văd că îmi sânt puse pe seamă fapte pe care nu le-am săvârșit!
Nu, nu pot să îndur învinuiri nedrepte!” Un astfel de „iubitor de
dreptate” este de fapt nu iubitor de Dumnezeu, ci iubitor de sine.
Astfel de scene întâlnim destul de des în viață. Băgăm de seamă că
ele se întâmplă nu numai în rândul mirenilor, ci, din păcate, și printre
preoți și în mănăstiri. Fiecare se îndreptățește pe sine. Fiecare își
îndreptățește întărâtarea sufletului său cu o vină străină. Și aproape
nimeni nu înclină să se mustre pe sine.
De unde izvorăște aceasta? Din căderea noastră în păcat, al cărui
început l-au pus strămoșii noștri în rai. După călcarea poruncii
55
arhim. SERAFIM
Alexiev
de a se înfrâna de la rodul oprit, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam:
„Ce ai făcut?” Adam i-a răspuns: „Nu eu, ci femeia!” După aceea
Dumnezeu a întrebat-o pe Eva: „Ce ai făcut?” Ea i-a răspuns:
„Nu eu, ci șarpele.” De atunci până astăzi se răspândește în lume
îndreptățirea de sine, care caută vina numai în ceilalți.
În ciuda educației Creștine, noi, de fapt, ne cufundăm în nepăsare
duhovnicească și, de aceea, după cuvintele Sfântului Marcu Ascetul,
„ducem război cu oamenii, război pentru ceva ce ne este vătămător,
ca și cum ar fi ceva de folos.”
Deprinzând duhovnicia adevărată, acest Sfânt Părinte vorbește
despre trei stări în care se află mintea omenească: cea după fire, cea mai
presus de fire și cea potrivnică firii.
Atunci când mintea se află în starea ei firească, omul caută neîncetat
vina în sine însuși și își spovedește smerit păcatele. Atunci când
însă este o împrejurare împotriva firii, omul uită de dreptatea lui
Dumnezeu și poartă război cu oamenii, precum cei ce ocărăsc
pe nedrept. Iar atunci când mintea se ridică la o nouă stare, mai
presus de fire, află în sine roadele Sfântului Duh, arătate de Apostol:
„dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare ș.a.” /Gal. 5:22/
De-a lungul vieții se vorbește mult despre dreptate. Dar dreptate
nu are, deoarece fiecare socotește că are dreptate. Dreptatea nu
este în noi, păcătoșii cei ce osândim, ci la Dumnezeu, Judecătorul
Nepărtinitor, fără de greșeală, despre Care vorbește Psalmistul:
„Drept ești, Doamne, și drepte sânt judecățile tale.” /Ps. 118:137/
Despre „dreptatea noastră” cea omenească, însă, găsim scris într’una
din rugăciunile
de la Taina Sfântului Maslu: „Toată dreptatea noastră
este înaintea ta ca o cârpă lepădată.” Iar cu o astfel de cârpă nu se
intră în rai. Într’una dintre pildele lui Hristos citim următoarele: La
o nuntă, a intrat Împăratul să vadă pe oaspeții ce ședeau la masă și
„văzut-a acolo pre un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă
56
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
(adică dreptatea harului). Prietene, cum ai intrat aici neavând haină
de nuntă? și a zis slujitorilor: Legând lui mâinile și picioarele, luați-l
și-l aruncați întru întunerecul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea
și scrâșnirea dinților.” /Mt. 22:11-13/
Iubiții mei! Dumnezeu nu vrea să ne vadă în zdrențele sărmanei
noastre „dreptăți.” El nu încuviințează când ne vede că ne lăudăm
cu cinstea și păruta noastră virtute, căci cu asemenea „dreptate”
nimeni nu poate sta înaintea judecății lui Dumnezeu. /Ps. 142:2/
Cunoscând aceasta, Sfinții au căutat nu să arate dreptatea lor, ci
smerindu-se, repetau, rugându-se, cuvintele Psalmistului: „să te
îndreptățești întru cuvintele Tale și să biruiești când te vei judeca
Tu.” /Ps. 50:5/
În viața Sfântului Maxim Mărturisitorul citim: Când s’a pornit
furtuna eresului monotelit, când împărați și patriarhi, cler și norod
au fost târâți într’însa, Sfântul Maxim, în ciuda amenințărilor, neclătit
a rămas în Sfânta Ortodoxie. Nici îngrozirile, nici dosădirile n’au
putut să-l zdruncine. Și în loc să vădească cu aprindere nedreptatea
pătimirilor la care era supus, el a rostit înaintea chinuitorilor aceste
minunate graiuri: „Mulțumesc Dumnezeului meu că sânt în mâinile
voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sânt cercetat, ca prin
acestea greșalele mele cele de voie (greșelile de voie sânt cele pe
care omul le săvârșește cu știință, cu participarea voii sale libere) și
prihana vieții mele să se curățească.” (Sfântul Dimitrie al Rostovului,
Viețile Sfinților pe luna Ianuarie, ziua 21)
Prin aceste cuvinte de neuitat, Sfântul Maxim ne-a descoperit un
adevăr din cale afară de însemnat: prin răbdarea pătimirilor fără
vină și a învinuirilor nedrepte se acoperă greșelile noastre cu voie
și se lecuiesc patimile îmbătrânite din viața noastră. Dacă am ști
și am ține minte neîncetat acest adevăr, și dacă l-am urma în faptă
necurmat, ar fi îndeajuns pentru mântuirea sufletelor noastre.
57
arhim. SERAFIM
Alexiev
Practic, în condițiile noastre, aceasta înseamnă următoarele: să spunem
că o soră rănește pe alta, care este fără vină. Aceasta trebuie,
de îndată, să cugete astfel: „Dumnezeu a îngăduit să sufăr fără vină
pentru păcate săvârșite de mine. Mulțumesc Ziditorului meu că
atât de mult se îngrijește de curățirea sufletului meu de toate relele
și fărădelegile cu care nu voi putea intra în Împărăția Cerurilor!”
Dacă cea vătămată va gândi astfel, aprinderea ei împotriva celei ce
a rănit-o va trece de îndată, și o va da uitării. Și lucrul mai de seamă
este că cea care nu și-a apărat dreptatea va primi de la Dumnezeu
cununa dreptății Sale.
Iubiților, dacă dorim cu adevărat să ne curățim de păcatele noastre
și să ne tămăduim de patimile noastre, să încercăm, cu ajutorul
lui Dumnezeu, să nu învinuim pe nimeni și nimic, pentru mânia
și firea noastră supărăcioasă, în afară de iubirea noastră de sine,
iubirea de cinstire și mândria. De pătimim „nevinovați,” de sântem
învinuiți fără pricină, să mulțumim lui Dumnezeu, așa cum a
mulțumit Sfântul Maxim Mărturisitorul, și să luăm aminte că învinuirile
îndreptățite și mustrările neîndreptățite, îndurate răbdător
și fără cârtire, ne sânt nespus de folositoare, după cele zise de Apostolul
Pavel: „...că celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreunălucrează
spre bine.” /Rom. 8:28/ Prin învinuirile întemeiate, dacă
le îndurăm fără cârtire, biruim mândria și ne răscumpărăm vina.
Iar prin mustrările nedrepte primim atât iertare pentru păcatele cele
fără voie, pentru care nu ne-am pocăit, cât și tămăduire de patimile
noastre, care nu pot fi dezrădăcinate în alt chip.
Și astfel, când sântem învinuiți pe nedrept și osândiți, să nu avem
îndreptățire de sine, ci cu pocăință să tăcem și în taină să ne rugăm
lui Dumnezeu ca să ne ierte păcatele pe care le-am uitat. Și, abia
atunci, din învinuirile împotriva noastră se va naște nevinovăția;
din păcătoși, fără să știm cum, ne vom preface în drepți. Astfel, prin
58
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pătimirile nemeritate ne vom face bineplăcuți lui Dumnezeu, după
cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Că aceasta har este, de rabdă
cineva întristăciune pentru cugetul lui Dumnezeu, pătimind pre
nedrept.” /I Pet. 2:19/ Amin!
59
arhim. SERAFIM
Alexiev
Piedici părelnice în calea mântuirii
Iubiților, un cunoscut vine adesea la mine și mă întreabă:
„Cum să
fiu smerit?” „Citește Sfinții Părinți!,” l-am sfătuit eu. „Ei arată și prin
pilda lor, și prin învățătura lor cum se dobândește smerenia.” „Îi
citesc,” îmi răspunde el, „dar cele pe care le citesc parcă nu îmi intră
în inimă. Și simt că întreaga taină a vieții duhovnicești se ascunde
tocmai în smerenie. Știu că aceasta este temelia virtuților și a mântuirii.
Dar cum să o dobândesc pe aceasta, nu pot înțelege!” Eu iarăși îi
amintesc prietenului meu unele învățături ale Sfinților Părinți despre
smerenie, care îi sânt bine cunoscute. Dar fiindcă omul acesta doar
citește, și nu se ostenește să plinească cele citite - deoarece ascultă,
dar nu se face ascultător - rămâne străin de smerenia dorită. Ceva îl
tot împiedică să o dobândească.
Poate și cu noi, iubiții mei, se întâmplă asemenea! Cu toții știm
câte ceva despre smerenie. Toți o iubim și ne este plăcută. Citim la
Sfinții Părinții că ea aduce mântuirea și fără alte virtuți; tânjim și noi
să ne mântuim prin ea; dar când vine clipa hotărâtoare să arătăm
smerenie, ceva parcă ne împiedică. Se pune întrebarea: ce este ceea
ce ne împiedică?
Avva al nostru, vrednicul de pomenire Arhiepiscop Serafim
(Sobolev) ne istorisea despre un monah căruia i s’a dat să aibă în
Rostită la Mănăstirea Kniajevo, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului,” la
31 Iulie/13 August 1983.
60
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
grijă porcii mănăstirii. Și el auzise multe lucruri despre smerenie,
dar tot nu știa cum să o dobândească. Și suspina neîntrerupt
după ea, spunând: „Până acum aș fi ajuns sfânt, dar mă împiedică
porcii!” Iată, noi râdem de acest monah! Dar oare știți că aproape
toți cugetăm ca el? Unul se simte împiedicat de porci, altul de vaci
și de găini, al treilea de ascultarea la trapeza mănăstirii, al patrulea
de caracterele rele ale celor din jur, iar al cincelea de egoismul celorlalți
și de ocările cu care îl copleșesc... Dar sânt, oare, toate aceste
înrâuriri din afară o piedică în calea dobândirii smereniei? Fără
îndoială că nu! Piedicile zac adânc în noi, și nu în împrejurările
din afara noastră. Piedică în calea dobândirii smereniei sântem noi
înșine, și nu semenii noștri. Sfinții Părinți adeveresc că nici oamenii
din jurul nostru, nici ascultările grele, nici atitudinea rea față de noi
nu ne pot împiedica să dobândim smerenia cea mântuitoare. Singurele
opreliști sânt mândria noastră, iubirea noastră de cinstire,
lenevirea noastră duhovnicească de a îndura răbdători necazurile,
îndreptățirea noastră neîntreruptă și lipsa noastră de hotărâre în a
folosi „părelnicele” piedici pomenite, spre zidirea duhovnicească
și mântuirea noastră - deoarece aceste „opreliști” îi împiedică pe
cei nelucrători, dar îi ajută pe cei puternici în hotărârea lor de a trăi
după Dumnezeu, drept și sfânt. Aceste „piedici” îi doboară pe cei
slabi în credință, dar îi ridică de la pământ pe luptătorii cinstiți,
căzuți pentru scurtă vreme, ca să dobândească o viață virtuoasă încă
și mai înaltă. Nu există piedici pentru cei ce îl iubesc pe Domnul
din toată inima și se ostenesc sincer să fie în luptă neîncetată cu
patimile lor și în unire a credinței cu Cel Preaînalt. Nici diavolul
nu poate pune opreliști în calea celor ce luptă împotriva lui.
Dimpotrivă, el se face pricină a izbânzii lor, împotriva voii lui.
Acest lucru a fost arătat în chip minunat de Sfântul Apostol Pavel,
prin cuvintele: „celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreună61
arhim. SERAFIM
Alexiev
lucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Cuvântul toate înseamnă aici și
binele și răul.
În zadar dă cineva vina pe atitudinea grosolană față de el pentru
mânia sa. Dacă el se luptă cu sine, prin grosolănia celor din jur poate
dobândi inima cea mai blândă și virtuoasă. Cu ce l-au împiedicat
pe Sfântul Serafim din Sarov tâlharii care l-au atacat în pădure?
Aceștia l-au bătut crunt. I-au pricinuit mulțime de răni și l-au lăsat
pe jumătate mort, căzut la pământ. Cu toate acestea, însă, ei nu
numai că nu l-au dus în păcat, ba l-au înălțat la înălțimea nerăutății
îngerești și a atotiertăciunii.
Mai toți se plâng: „De mă rănesc, sufăr și eu, căci sânt om, nu înger!
De mă nesocotesc, mă simt și eu jignit. De mă ocărăsc, am și eu
simțăminte rele față de cei ce m’au ocărât. De mă păgubesc, mă
umplu de mânie și de ură. Dacă
mă provoacă, mă răzbun și eu. Dacă
nu m’ar fi stârnit, aș fi rămas liniștit. Ei! de nu ar fi astfel de opreliști,
și eu aș trăi sfânt și în virtute.”
Astfel de oameni nu știu ce spun. Ei nu înțeleg că prin cuvintele
lor tăgăduiesc Sfânta Evanghelie. Iisus Hristos nu a spus nicăieri:
„Fericiți veți fi, când veți trăi liniștiți în chilia voastră, și nimeni nu
vă va stânjeni.” Dimpotrivă, El învață: „Fericiți veți fi când vor ocărî
pre voi, și vă vor prigoni, și vor zice tot ce este viclean împrotiva
voastră, mințind pentru mine. /Mt. 5:11/ Iubiți pre vrăjmașii voștri,
binecuvântați pre cei ce vă blastămă, bine faceți celor ce urăsc pre voi
și vă rugați pentru cei ce vatămă pre voi și vă prigonesc.” /Mt. 5:44/
Sfințenia nu se dobândește fără luptă. Fără necazuri nu există
sporire în viața duhovnicească. Sfântul Ioan Gură de Aur învață
minunat: „Dumnezeu îngăduie necinstirea și rabdă pe cei nelegiuiți
ca ei să slujească nevoirii celor binecredincioși.” Iar Sfântul Ioan
Scărarul învață că egumenul este dator neîncetat să mustre sufletele
încredințate lui, ca să le dea prilej să se smerească.
62
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Așadar, de ne fac mustrare, să o primim cu tăcere! Așa ne vom învăța
blândețea. De ne spun cuvânt rău, să îl primim ca fiind vinovați,
și astfel vom spori în smerenie. De se poartă cu noi cu mândrie și
nesocotire, să nu îngăduim simțămintelor rele și răzbunătoare să
intre înlăuntrul sufletului nostru, și astfel să ne învățăm răbdarea.
De ne cer să ostenim la vreo muncă, să o săvârșim cu conștiință
curată, și Dumnezeu ne va ajuta să creștem în smerenie. De ne pun
la bucătărie, să nu ne încruntăm din pricina grelei ascultări ce ne-a
fost încredințată, ci să ne amintim că, pregătind hrana pentru surori,
slujim Domnului Iisus Hristos.
Cel ce este mare în smerenie, acela este mare și în har, căci s’a
spus: „Domnul, celor mândri le stă împrotivă, iar celor smeriți
dă dar.” /Iacov 4:6/ Iar să fii mare în har înseamnă să dobândești
sfințenia!
Iubiții mei, după ce am auzit cele spuse aici, să nu ne mai întrebăm
de-acum cum se dobândește smerenia, ci să ne folosim de fiecare
mustrare, de fiecare ocară, de fiecare ascultare, silindu-ne să purtăm
totul cu răbdare. Răbdarea ne va duce la smerenie. Smerenia va
atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu, iar harul ne va duce în
rai! Amin!
Mănăstirea în care s’a rostit acest cuvânt este una de maici. (n. ed.)
63
arhim. SERAFIM
Alexiev
Despre pocăința mântuitoare
„Doamne, Dumnezeul meu, măcar de nu am făcut nici un bine înaintea ta,ci dă mie dupre milosârdia ta să pun început bun.”
Iubiților! Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a învățat să ne rugăm cu
aceste cuvinte în fiecare seară, înainte de a merge la odihna de
noapte. Minunatul plăcut al lui Dumnezeu a înțeles foarte bine
sufletul omenesc și a văzut nestatornicia inimii omenești. A știut că
noi, credincioșii, chiar dacă am primit harul lui Dumnezeu la Sfântul
Botez, nu sântem slobozi de slăbiciunile proprii firii omenești. El a
înțeles că noi, Creștini fiind, însetăm după Dumnezeu, tânjim să viețuim
în pace cu El și cu semenii noștri, dar din pricina nestatorniciei
noastre, ba luăm hotărâri bune să ducem o viață duhovnicească, ba
le călcăm; ba dorim binele, ba ne abatem către rău.
Sfântul cu Gură de Aur din Constantinopole cunoștea bine slăbiciunile
oamenilor. Dar ceea ce este important pentru noi în această situație
este ce învățătură a tras el din trezvitoarele și adâncile sale cercetări
asupra nestatorniciei omenești. A tras oare învățătura că nu are rost să
se propovăduiască unui neam omenesc „necredincios și îndărătnic?”
/Mt. 17:17/ Nu! Acest mare propovăduitor al pocăinței nu a ostenit
Rostită la Mănăstirea Knieajevo, cu hramul „Acoperământul Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu” la 31 Iulie/13 August 1985.
În tipicul românesc, se găsesc în Ceaslov, la Rugăciunile Dimineții, Rugăciunea
a 8-a, a Sfântului Ioan Gură de Aur - Dupre numărul Ceasurilor nopții, și ale zilei.
(n. ed.)
64
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
niciodată să urmeze pilda și povețele Sfântului Apostol Pavel, care
scrie ucenicului său Timothei: „Propoveduiește cuvântul, stăi asupră
cu bună-vreme și fără de vreme, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată
îndelunga-răbdare și cu învățătură.” /II Tim. 4:2/
Astfel a făcut Sfântul Ioan Gură de Aur, îndemnat de pilda
dumnezeiescului Învățător Iisus Hristos, Care a semănat și continuă
să semene cuvântul lui Dumnezeu nu numai în pământ bun, dar
și lângă cale, unde semințele au fost călcate în picioare și păsările
cerului le-au mâncat, și pe pietriș, unde nu aveau pământ mult,
și în spini, care le-au înnecat pe ele. /Mt. 13:4-8/ Dumnezeu este
neobosit în îndelunga Sa răbdare. El îi îndeamnă și pe slujitorii
Săi credincioși să aibă îndelungă-răbdare precum Dânsul. Iată, și
Sfântul cu Gură de Aur, care ardea de credință în milostivirea lui
Dumnezeu față de noi, cei neîndreptați și nestatornici, nu ne lasă în
necazuri și deznădejde, neluând în seamă căderile noastre în păcat,
repetate în fiecare zi, ci ne învață ca în fiecare seară, cu stăruință tare
și neclătinată, să îndreptăm către Dumnezeu rugăciunea: „Doamne,
Dumnezeul meu, măcar de nu am făcut nici un bine înaintea ta, ci
dă mie dupre milosârdia ta să pun început bun.”
Unii pot privi cu scepticism această rugăciune și să spună: „Să
punem început bun? Deșartă nădejde! Câtă apă poate fi vărsată
într’un urcior spart, atâta bun început se poate aștepta de la un om
ce s’a obișnuit cu păcatul!”
Dar, iubiții mei, luați aminte la următoarele: Sfântul Ioan Gură de
Aur nu hrănește în noi nădejdea deșartă că omul păcătos poate singur
să pună început bun. Nu, dimpotrivă, după cuvintele Sfântului,
păcătosul trebuie să se roage lui Dumnezeu ca să îi dea harul Său, și
cu ajutorul Lui să pună început bun. Asta-i cu totul alt lucru! Aceasta
presupune credință în Dumnezeu, pocăință și nădejde în atotputernicul
ajutor al lui Dumnezeu. Omul nu se poate schimba de unul singur.
65
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dar Dumnezeu este atotputernic! Cu harul Său, Dumnezeu poate
să facă și cele cu neputință pentru noi, poate să ne facă din păcătoși
drepți!
Aceasta mărturisește Psalmistul, când se roagă lui Dumnezeu cu
următoarele cuvinte: „Stropi-mă-vei cu issop, și mă voiu curăți;
spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voiu albi. (...) Întoarce
fața ta de către păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge.” /Ps.
50:8;10/ Păcătosul trebuie să aștepte, cu mare credință și cu pocăință
neîntreruptă și înnoită, ca Dumnezeu să zidească inimă curată în
pieptul său și să-l întărească „cu duh stăpânitor.” /Ps. 50:11;13/
De la noi, nevrednicii și necredincioșii înaintea lui Dumnezeu,
se cere numai un lucru: să ne zdrobim inima cu pocăință și să ne
smerim duhul nostru trufaș, după ce ne vom vedea cât sântem de
păcătoși. Restul îl va săvârși El! Sfinții Părinți ne învață că în lucrarea
mântuirii noastre trebuie să facem cele ce sânt în puterea noastră. Și
atunci Dumnezeu va face, din partea Sa, cele cu neputință nouă,
căci El Însuși spune: „Cele cu neputință la oameni sânt cu putință la
Dumnezeu.” /Lc. 18:27/
Dar ce putem face noi? Iată ce: de îndată ce-am greșit, cu zdrobire
neprefăcută să ne întoarcem cu rugăciune către Dumnezeu, și să ne
pocăim cu adâncime! Aceasta măcar ne-a fost dată, aceasta stă în
puterile noastre. Prin rugăciune, credința noastră se va întări, inima se
va înmuia tot mai mult și duhul nostru se va smeri. Atunci Dumnezeu
ne va da puterile harului ca să rupem legătura cu deprinderile noastre
păcătoase și cu adevărat să punem început bun.
Dar dacă nu ne rugăm, dacă nu ne pocăim și nu ne silim pe noi
înșine spre zdrobirea inimii, niciodată nu vom ajunge la acel bun
început, bineplăcut lui Dumnezeu, ci vom merge spre mai rău și
mai rău, vom cădea tot mai jos și mai jos, până ce, într’un sfârșit,
nepocăința noastră ne va azvârli în cel iadul cel veșnic.
66
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Odată, a mers la Sfântul Sisoe un monah tânăr și i-a spus: „Părinte,
ce să fac? Am căzut în păcat!” „Ridică-te!,” i-a răspuns bătrânul, „și
te vei mântui.” „M’am ridicat, dar iarăși am căzut,” a zis cu zdrobire
tânărul nevoitor. „De ai căzut, iarăși te ridică! Pune început bun!”
„Dar până când voi cădea și mă voi ridica așa?” „Până la sfârșitul
vieții tale!”
Câtă dreptate are Sfântul Sisoe! Dacă ne obișnuim ca după fiecare
cădere a noastră în păcat să ne ridicăm cu pocăință sinceră, moartea
poate să ne găsească îndreptați. Atunci vom fi mântuiți! „În ce te
voiu găsi, în aceea te voi judeca!,” ne grăiește Domnul prin Sfânta
Scriptură. De nu ne ostenim însă să ne ridicăm de îndată după fiecare
cădere a noastră, adică de vom amâna să punem început bun, atunci
ne vom deprinde să zăcem în noroi și nu ne vom curăța de el. În
cazul acesta, pierzania noastră este sigură!
Iubiții mei! Să ne amintim cuvintele rugăciunii de la Sfânta Taină
a Maslului: „De câte ori vei cădea, scoală-te, și te vei mântui!” Și
fie ca, după făgăduința Sfântului Ioan Gură de Aur, să ne ostenim
a săvârși măcar acestea: să ne pocăim, adânc să ne pocăim, și cu
ajutorul harului ceresc să punem început bun mântuirii sufletului
nostru, în fiecare zi. Și Dumnezeu nu ne va lepăda, văzând că iarăși
ne întoarcem la El cu inimă zdrobită, ca fii păcătoși, dar credincioși
Lui. Amin!
67
arhim. SERAFIM
Alexiev
Pravilă pentru o viață cucernică 10
Silește-te pe sineți întotdeauna să te trezești devreme și la un ceasanume. Fără o pricină deosebită, să nu dormi mai mult de șapte
ceasuri. Dimineața, de îndată ce te-ai trezit din somn, înalță cugetul
tău către Dumnezeu și te închină cu evlavie, cugetând la Domnul
Iisus Hristos, Care a fost răstignit și a murit pe Cruce pentru a noastră
mântuire. Apoi, fără de zăbavă, ridică-te, îmbracă-te și nu-ți îngădui
să te odihnești și să stai întins în pat vreme îndelungată. Îmbracă-te,
ia aminte că te afli în prezența Domnului Dumnezeu și a îngerului tău
păzitor. Amintește-ți de căderea în păcat a lui Adam, care prin păcat
s’a lipsit pe sine de veșmântul neprihănirii și roagă-te Domnului
Iisus să-ți dăruiască har ca să te îmbraci în el. După aceasta, grăbește
de citește rugăciunile de dimineață. Îngenunchind, roagă-te cu grijă,
cu evlavie, după cuviință, când te afli sub privirea Atotputernicului.
Roagă-L să-ți dăruiască nădejde și dragoste, binecuvântare
pentru
ziua care începe și puteri să le întâmpini cu suflet bun pe toate
cele pe care va găsi de cuviință să le trimită sau să le îngăduie, și
să porți toate poverile, necazurile, tulburările, nenorocirile, scârbele
și bolile sufletului și ale trupului din dragoste pentru Iisus Hristos.
Hotărăște neabătut ca toate să le săvârșești pentru Dumnezeu, toate
să le primești din mâna Lui părintească. În fiecare dimineață, închină
măcar un sfert de ceas unei scurte cugetări la adevărurile de credință,
10 A Arhiepiscopului Platon Kostromski.
68
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mai cu seamă la neatinsa taină a Întrupării
Fiului lui Dumnezeu
și la Înfricoșata a doua Sa venire, la iad și la rai. Gândește: „Poate
aceasta este ultima zi din viața mea” și pe toate le fă așa cum le-ai
face dacă ar trebui să te înfățișezi înaintea judecății lui Dumnezeu.
Mulțumește Domnului că te-a păzit în noaptea ce a trecut, că ești
încă viu și nu ai murit în păcatele tale. Câți oameni nu s’au înfățișat
în noaptea aceasta înaintea înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu!
Mulțumește lui Dumnezeu că mai este vreme pentru tine, că
mai este har, milosârdie și chipuri de pocăință și de agonisire a
Împărăției Cerurilor. Cugetă în fiecare zi la sineți, că abia acum
începi și vrei să devii Creștin, iar vremea de până acum pierdută
a fost. După rugăciune și cugetare, dacă timpul îți îngăduie,
citește vreo carte duhovnicească, de pildă Abecedarul duhovnicesc
al Sfântului Dimitrie al Rostovului sau Comoară duhovnicească
adunată din lume
a Sfântului Tihon al Zadonskului, și citește până
ce inima ta se va umple de blândețe. De te oprești la un loc și cugeți
la el, citește mai departe și cu grijă ascultă cele pe care Domnul le
grăiește în inima ta.
După aceea, începe să faci lucrurile cele de fiecare zi și fie ca toată
lucrarea ta să fie spre slava lui Dumnezeu. Ia aminte că Dumnezeu
pretutindenea te vede, vede faptele tale, ocupațiile, simțirile,
gândurile și dorințele tale, și că îți va da răsplată pentru toate faptele
tale cele bune. Nu începe nimic fără a te ruga înaintea lui Dumnezeu,
căci ceea ce grăim sau săvârșim fără rugăciune se vădește mai apoi
fie nedrept, fie vătămător, și în chip nevăzut ne dojenește. Însuși
Domnul a spus: „Fără de mine nu puteți face nimic.” /In. 15:5/ Întotdeauna
fii binevoitor în munca ta și reușita muncii tale pune-o
pe seama binecuvântării lui Dumnezeu. Împlinește tot ceea ce este
anevoie pentru tine ca o pedeapsă pentru păcatele tale, cu duh de
ascultare și smerenie. Ostenindu-te, repetă rugăciuni scurte, mai
69
arhim. SERAFIM
Alexiev
cu seamă rugăciunea lui Iisus, și închipuiește-ți-L pe Hristos, Care
cu sudoarea feței Sale s’a trudit împreună cu Iosif.
Dacă treburile tale se încheie cu bine, mulțumește Domnului după
cum îți dorește inima. Dacă se încheie în chip nereușit, amintește-ți că
Dumnezeu îngăduie aceasta, iar Dumnezeu le face toate spre bine.
La vremea amiezii, închipuiește-ți că Părintele tău Cel Ceresc și-a
deschis mâna Sa ca să te hrănească. Să nu uiți niciodată să te rogi
înainte de masa de prânz. Închină o parte din hrana ta pentru cei
săraci. După masa de prânz, socotește-te a fi unul dintre cei cinci
mii pe care în chip minunat i-a hrănit Iisus Hristos, adu mulțumire
Lui din inimă și Îl roagă să nu te lipsească de hrana cea cerească,
cuvântul Său și de Preacinstitul Său Trup și Sânge. Dacă vrei ca
viața ta să fie în pace, încredințează-te deplin voii lui Dumnezeu.
Nu vei afla pacea sufletească până ce te vei odihni în Unul Dumnezeu
și Îl vei iubi numai pe El. Totdeauna și în toate să-ți aduci
aminte de Domnul și de iubirea Lui sfântă pentru noi, păcătoșii.
Ostenește-te în toate să plinești voia lui Dumnezeu, să fii bineplăcut
numai lui Dumnezeu Cel Unul, pe toate lucrează-le și le rabdă
pentru Dumnezeu. Nu te îngriji dacă oamenii din lumea aceasta te
cinstesc și te iubesc, ci doar să fii bineplăcut lui Dumnezeu și să nu
te mustre cugetul în păcate. Fii cu purtare de grijă asupra ta, asupra
simțurilor, gândurilor, mișcărilor inimii tale și asupra patimilor.
Nu socoti neînsemnat nimic din cele ce sânt legate de mântuirea ta
veșnică. Când cugeți la Dumnezeu, roagă-te stăruitor, ca Domnul
să-și amintească de tine când Îl vei uita pe El. Fie ca în toate să-ți fie
învățător Iisus Hristos. Privește la El cu ochii minții tale și te întreabă
des: cum ar socoti, cum ar face în această privință Iisus Hristos? Fii
blând, liniștit, smerit, taci și rabdă, după pilda lui Iisus. El nu-ți va
da o Cruce pe care tu să nu o poți duce. Chiar El te va ajuta să-ți
porți Crucea. Nu gândi că poți dobândi vreo virtute fără scârbe și
70
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
suferințe sufletești. Cere de la Domnul har ca să împlinești cât mai
bine sfintele Sale porunci, chiar de ți se vor părea foarte anevoioase.
De plinești vreo poruncă a lui Dumnezeu, să te aștepți la ispite, căci
iubirea pentru Hristos se cearcă prin împotriviri. Să nu rămâi nici
măcar pentru scurtă vreme fără să lucrezi ceva, ci totdeauna petrece
în osteneli și lucrări, căci cel ce nu trudește nu este vrednic a se numi
om. Însingurează-te în singurătate ca Iisus, Care s’a îndepărtat
de ceilalți oameni spre a se ruga Părintelui Ceresc. Dacă ești încercat
cu necaz sufletesc sau răceală pentru rugăciune și pentru deprinderi
ale evlaviei, nu lăsa lucrările bunei-cinstiri, precum Domnul Iisus
Hristos, Care în trei rânduri S’a rugat când sufletul Său era îndurerat
până la moarte. Fă totul în numele Domnului Iisus Hristos și, astfel,
fiecare lucrare a ta va fi lucrare a evlaviei. Ostenește-te a te păzi și
de cele mai mici păcate, căci cel ce nu fuge de cele mici, negreșit
va cădea în păcate mari și grele. Dacă vrei să nu fii tulburat de
gânduri rele, primește cu smerenie umilințele sufletești și necazurile
trupești, nu numai într’o vreme anume, ci necontenit, în tot locul
și în orice lucrare. Fiecare gând care te depărtează de Dumnezeu,
mai cu seamă cugetele trupești necurate, izgonește-l din inima ta
cât mai grabnic cu putință, așa cum te-ai grăbi să scuturi de pe
haina ta o scânteie care a căzut pe ea. Când vine un astfel de gând,
roagă-te cu stăruință: Doamne, miluiește! Doamne, miluiește! Ajutămă,
Doamne! Nu mă lăsa! Izbăvește-mă din ispită! sau în alt fel,
asemenea cu acesta. Dar în toiul ispitei nu te tulbura. Cel Care ți-a
trimis prilej de luptă, Acela îți va da și puteri de biruință. Fii cu duhul
în pace, ai nădejde în Dumnezeu. Dacă El e cu tine, cine se va
ridica împotriva ta? Roagă-te lui Dumnezeu să ia de la tine tot ceea
ce hrănește iubirea de sine, chiar dacă este foarte amar pentru tine.
Să dorești a viețui și a muri pentru Dumnezeu și întrutotul să fii al
Lui. De se va întâmpla să ți se facă necinste de la oameni, gândește
71
arhim. SERAFIM
Alexiev
că ea ți-a fost trimisă de Dumnezeu spre slava ta și, în felul acesta,
vei fi fără tristețe și în slavă întru necinste. Dacă ai apă, hrană și îmbrăcăminte,
fii mulțumit de ele, după pilda lui Iisus, Care pentru
noi a sărăcit. Nu te certa niciodată și nu te strădui mult să te aperi
și să te îndreptățești. Nu grăi nimic împotriva întâistătătorilor sau
semenilor tăi, fără nevoie și îndatorire. Fii sincer și simplu la inimă,
primește cu dragoste învățături, povețe și mustrări de la ceilalți,
chiar de ești foarte iscusit.
Nu fi urâtor, pizmuitor, peste măsură de aspru în faptele și cuvintele
tale. Ceea ce nu vrei să-ți facă alții, nu face nici tu lor, și ceea ce vrei
să-ți facă ceilalți, fă-le tu mai întâi. Dacă cineva te cercetează, ridică
inima ta către Domnul și roagă-te să îți dea duh blând, smerit și
adunat, iar după aceea fii mângâietor, simplu, grijuliu, cu mărime
de suflet, orb și surd, după împrejurări. Gândește că Însuși Iisus
Hristos se află printre cei cu care vorbești. Nu spune nimic nechibzuit,
amintește-ți întotdeauna că vremea scurtă este și că fiecare va
trebui să dea socoteală despre fiecare cuvânt deșart. Fie ca fiecare
vorbă a ta să aibă o noimă anume, ostenește-te să o îndrepți spre
mântuirea sufletului. Ascultă mai mult decât să vorbești: de vei vorbi
peste măsură, nu te vei putea feri de păcat. Cere de la Dumnezeu
har ca să poți vorbi la vremea cuvenită și să taci la vremea potrivită.
Nu fi curios, și nu căuta să afli noutăți, ele împrăștie duhul. Dacă
aduci folos cuiva prin cuvintele tale, să știi că aceasta este lucrarea
harului lui Dumnezeu. Când rămâi singur, cercetează-te pe tine însuți
să nu fi devenit mai rău decât erai înainte, dacă cumva nu ai
căzut în păcate pe care nu le-ai mai săvârșit. Când greșești, cere de
îndată iertare de la Dumnezeu, cu smerenie, zdrobire și nădejde în
bunătatea Lui și grăbește-te să te spovedești înaintea părintelui tău
duhovnic, căci fiecare păcat rămas fără pocăință este păcat de moarte.
În plus, dacă nu te zdrobești și nu ai părere de rău adevărată pentru
72
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
păcatul săvârșit, în scurtă vreme vei cădea în el. Sârguiește-te să faci
tot binele, cât și când poți, și nu socoti de va fi prețuit binele tău,
dacă îți va fi cineva recunoscător. Nu te bucura atunci când ai făcut
bine cuiva, ci când fără ținere de minte rabzi vătămarea adusă ție
de aproapele tău, mai cu seamă de acela căruia i-ai făcut binefacere.
Dacă cineva nu te ascultă de la întâiul cuvânt, nu îl sili cu ceartă, ci
te folosește tu singur de binele pe care el l-a pierdut, căci nerăutatea
îți va aduce cel mai mult folos. Dar când stricăciunea de la un om
se răspândește la mai mulți, aceasta să nu rabzi, și nu căuta folosul
tău, ci folosința celor mulți. Binele obștesc este mai bun decât
cel personal.
La vremea mesei de seară, amintește-ți de cea de pe urmă Cină a
lui Iisus Hristos și roagă-L să te învrednicească cu Cina Sa cerească.
Înainte de a te culca ca să adormi, întreabă-ți cugetul, roagă-te să
primești cunoașterea păcatelor tale, gândește-te la ele, cere iertare și
făgăduiește că te vei îndrepta. Apoi predă-te pe sineți lui Dumnezeu
ca și când în noaptea aceasta va trebuie să te înfățișezi înaintea Lui.
Încredințează-te Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, îngerului tău
păzitor, sfântului al cărui nume îl porți. Închipuiește-ți că patul îți
este groapă, iar acoperământul giulgiu. După ce îți faci semnul Crucii
și săruți crucea pe care o porți cu tine, adormi sub acoperământul
Păstorului lui Israil, Cel Ce te păzește și nu va dormita, nici nu
va adormi. /Ps. 120:4/ Dacă nu poți să adormi sau să veghezi în
timpul nopții, amintește-ți cuvintele: „Iar la miezul nopții s’a făcut
strigare: Iată mirele vine, ieșiți în întâmpinarea lui!” /Mt. 25:6/ sau
amintește-ți de acea zi din urmă, în care Iisus S’a rugat Părintelui
Său cu sudoare de sânge. Roagă-te pentru cei ce se află în boli grele
și în chinuri de moarte, pentru cei ce suferă și pentru cei adormiți.
Roagă-te Domnului să nu te acopere întunericul cel veșnic. Ridică-te
la miezul nopții și roagă-te cât îți îngăduie puterile.
73
arhim. SERAFIM
Alexiev
Când ești bolnav, înainte de toate, pune-ți nădejdea în Dumnezeu
și în dese rânduri amintește-ți și cugetă la patimile și moartea lui
Iisus Hristos, spre a te întări cu duhul înaintea suferințelor bolii
tale. Roagă-te neîncetat, cum știi și cum poți. Cere de la Domnul
iertare pentru păcate și răbdare în vreme de boală. Să te înfrânezi în
tot chipul de la cârtire și năduf, atât de obișnuite în timp de boală.
Domnul Iisus Hristos a îndurat cele mai grele chinuri și suferințe
pentru mântuirea noastră, și noi ce am făcut sau am îndurat pentru
mântuirea noastră?
Mergi la slujbele de la biserică, cât poți de des, și te ostenește mai
cu seamă, cât poți de des, să fii acolo la Sfânta Liturghie. Zilele
de Duminică și de praznic să le închini, neapărat, faptelor buneicinstiri.
Când ești în biserică, amintește-ți totdeauna că te afli în
prezența lui Dumnezeu, a îngerilor și a tuturor sfinților. Cealaltă
vreme a zilei, după Sfânta Liturghie, închină-o lucrării faptelor
evlavioase. În fiecare an și fiecare lună cercetează-ți aspru cugetul.
Mărturisește-te și te împărtășește cu Sfintele Taine, cât poți de des.
Cât privește cuminecarea cu Sfintele Taine, să te apropii întotdeauna
cu adevărată foame și sete sufletească, cu inimă zdrobită, cu evlavie,
smerenie, credință, nădejde și dragoste. Cugetă, pe cât de des poți,
la patimile și moartea lui Iisus Hristos, rugându-I-te să-ți acopere
toate păcatele cu acoperământul milostivirii Sale și să te primească
în Împărăția Sa. Să ai totdeauna numele lui Iisus Hristos pe buzele
tale, în mintea ta și în inima ta. Cugetă, pe cât de des îți este cu putință,
la marea dragoste a Domnului Dumnezeu pentru tine, Cel slăvit
și închinat în Sfânta Treime, și să-L iubești și tu din toată inima, cu
tot sufletul și toate puterile tale. Făcând astfel, vei avea viață cu pace
aici pe pământ, și viață veșnică și fericită în ceruri.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu tine. Amin.
