IGNATIE BRIANCIANINOV-DESPRE ADEVARATA ASCULTARE

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE ADEVĂRATA ASCULTARE

XII O viaţă de ascultare pe lîngă un bătrîn

Ceea ce am spus despre pustnicie şi însingurare trebuie să spunem şi despre ascultarea faţă de un bătrîn, aşa cum se făcea în monahismul de odinioară: o asemenea ascultare nu mai este dată vremii noastre!

Sfîntul Ioan Casian spune că Părinţii din Egipt, a căror viaţă mănăstirească era deosebit de înfloritoare şi dădea naştere la roade duhovniceşti uimitoare, ziceau că „e bine să fii povăţuit duhovniceşte de cei ce sînt cu adevărat înţelepţi”, arătînd că acest lucru este „un mare dar al Sfîntului Duh.” Condiţia de căpetenie pentru o asemenea supunere este prezenţa unui dascăl purtător de Duh care să fie în stare, prin voia Sfîntului Duh, să îndrepte voinţa căzută a celui ce îi este supus întru Domnul şi, împreună cu această voinţă căzută, toate patimile. Există în voinţa căzută şi coruptă a omului o înclinare spre toate patimile. Este vădit că voinţa căzută, care se poate îndrepta prin voia Duhului Sfint, nu poate fi îndreptată de către un dascăl care el însuşi este rob patimilor.

„Dacă vrei să renunţi la lume - zice Sfîntul Simeon Noul Teolog călugărilor din timpul său - şi să înveţi a trăi după Evanghelie, nu te da pe mîna unui dascăl fără experienţă sau robit de patimi, ca nu cumva să deprinzi de la el, în locul vieţii evanghelice, o viaţă drăcească. Căci învăţătura dascălilor buni este bună, iar a dascălilor răi este rea. Seminţele rele vor avea cu siguranţă roade rele. Un orb care vrea să-i călăuzească pe alţii este un amăgitor şi îi aruncă pe cei ce-l urmează în prăpastia pierzării, după cuvîntul Domnului: Dacă orb pe orb va călăuzi, amîndoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14)”.

Într-o altă împrejurare, acest mare slujitor a lui Dumnezeu, după ce l-a sfătuit pe un călugăr să trăiască după poveţele părintelui său duhovnicesc, adaugă: „Negreşit, ucenicul trebuie să fie încredinţat că părintele său duhovnicesc este insuflat de Duhul Sfint şi că nu va spune nimic împotriva voii lui Dumnezeu, ci va propovădui, după darul pe care l-a primit şi după puterea de a înţelege a ucenicului, ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce este folositor sufletului. Altfel, se va afla în reaua stare a celor ce ascultă de oameni, iar nu de Dumnezeu.” Despre aceasta, Apostolul porunceşte: Nu vă faceţi robi oamenilor! (1 Corinteni 7, 23). El le cere slujitorilor să-şi împlinească lucrarea într-un chip duhovnicesc, nu asemenea celor ce caută să placă oamenilor, ci ca slugi ale lui Hristos, făcînd din suflet voia lui Dumnezeu (Efeseni 6, 6). Căci acum - zice Apostolul - caut să înduplec oamenii sau pe Dumnezeu! Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos! (Galateni 1, 10). Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi (adică unui om cu înţelepciune trupească sau lui Dumnezeu) sînteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate? (Romani 6, 16). Ascultarea îl preschimbă pe cel care ascultă după chipul celui ce-l povăţuieşte: Şi zămisleau oile cum erau nuielele şi fătau oile miei pestriţi, tărcaţi şi negri (Facere 30, 39).

Bătrînii care-şi iau asupra lor sarcina sfinţilor stareţi de odinioară, dar fără a avea darurile lor duhovniceşti, trebuie să înţeleagă că dorinţele lor, gîndurile lor şi judecăţile lor asupra marii lucrări călugăreşti, adică ascultarea, sînt greşite. Să ştie limpede: felul lor de a gîndi, înţelepciunea şi ştiinţa lor nu sînt decît orbire şi nălucire drăcească, ce nu vor întîrzia să dea acelaşi fel de roade în cei pe care-i conduc. Dorinţa lor fără măsură nu va putea trece nedescoperită decît o oarecare vreme pentru începătorul neexperimentat ce se află sub povăţuirea lor, dacă acesta are puţină inteligenţă şi se ocupă de citirea cărţilor sfinte cu dorinţa sinceră de a se mîntui. Mai devreme sau mai tîrziu, această amăgire se va descoperi cu putere, ducînd la o ruptură foarte stînjenitoare între bătrîn şi ucenic, pricinuindu-le şi unuia şi altuia mari tulburări ale minţii.

Este înfricoşător să ai asupra ta, din pricina îngîmfării şi a voii proprii, sarcini care nu pot fi duse decît cu ajutorul Sfîntului Duh. Este înfricoşător să te arăţi ca un purtător de Duh Sfînt cîtă vreme legăturile cu satan nu sînt rupte şi eşti încă întinat de el. O asemenea comedie şi înşelătorie sînt înspăimîntătoare. Ele sînt dezastruoase atît pentru tine însuţi, cît şi pentru semenul tău. Sînt o crimă şi o hulă.

Este de prisos să aducem aici pilda Avvei Zaharia care, fiind supus unui bătrîn fără experienţă, Carion, tatăl său după trup, a atins totuşi desăvîrşirea monahală; sau pilda Sfîntului Accaciu, care şi-a cîştigat mîntuirea pe lîngă un bătrîn ce l-a condus fără de vreme în mormînt, bătîndu-l cu bastonul cu o cruzime neomenească. Amîndoi erau cu siguranţă supuşi unor bătrîni nepricepuţi, dar se conduceau de învăţăturile Părinţilor purtători de Duh, cît şi de pildele deosebit de lămuritoare pe care le aveau sub ochii lor. Din această pricină, au putut face o ascultare formală de bătrînii lor. Aceste cazuri sînt în afara rînduielii comune şi a regulei generale. „Felul de a lucra al Proniei - spune Sfîntul Isaac Sirul - este total diferit de rînduiala omenească obişnuită. În ce te priveşte, ţine-te de rînduiala obişnuită!”

Poate ni se va răspunde: „Credinţa ucenicului poate împlini lipsurile bătrînului.” Acest lucru nu este adevărat. Doar încrederea în adevăr te mîntuieşte, alăturarea credinţei la minciună şi la nălucirile drăceşti duce la ruină, după învăţătura Apostolului: „N-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mîntuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii” - zice el referitor la cei ce se pierd de bună voie. Ca să fie osîndiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut minciuna (2 Tesaloniceni 2, 10-12). După credinţa voastră, fie vouă! (Matei 9, 29), le-a spus Domnul, Adevărul întrupat, la doi orbi, iar aceştia s-au vindecat de orbire. Minciuna şi înşelăciunea n-au dreptul să repete cuvintele Adevărului întrupat, pentru a-şi îndreptăţi purtarea ucigaşă prin care îl pierd pe aproapele lor.

Sînt împrejurări, dar foarte rare, în care credinţa, prin deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu, a putut lucra prin mijlocirea păcătoşilor şi chiar să ducă la mîntuirea lor. În Egipt, Flavian, căpetenia unei cete de tîlhari, avea de gînd să jefuiască o mănăstire de maici. Pentru a-şi atinge scopul, el a îmbrăcat haina monahală şi a intrat în mănăstire. Maicile l-au primit ca pe un sfînt părinte, l-au dus la biserică şi i-au cerut să se roage la Dumnezeu pentru ele. Împotriva voinţei lui, şi spre propria sa uimire, Flavian a făcut-o. Apoi i-au pus masa. După masă, maicile i-au spălat picioarele. Una dintre surori era surdă şi mută. Maicile au adus-o şi i-au dat să bea din apa cu care au spălat picioarele străinului. Bolnava s-a tămăduit numaidecît. Maicile l-au preamărit pe Dumnezeu şi viaţa sfîntă a acelui călugăr străin şi au făcut cunoscută minunea petrecută. Harul lui Dumnezeu s-a coborît asupra căpeteniei tîlharilor, acesta a făcut pocăinţă, şi a ajuns călugăr făcător de minuni.

În Viaţa Sfîntului Teodor, episcopul Edesei, citim că o desfrînată, silită de Adera, tovarăşa sa deznădăjduită, s-a rugat pentru fiul acesteia ce murise şi mortul a înviat la rugăciunile curvei. Uimită de acest lucru, aceasta s-a lepădat de viaţa sa păcătoasă, a intrat într-o mănăstire şi, printr-o viaţă de nevoinţă, a ajuns la sfinţenie. Pildele de acest fel sînt ieşite din rînduiala. Cugetînd la ele, ne minunăm cît de nepătrunse sînt judecăţile lui Dumnezeu şi ne întărim în credinţă şi în nădejde; dar ne vom înşela amarnic dacă vom lua aceste cazuri drept modele de urmat. Pentru a ne călăuzi, Domnul ne-a dat Legea Sa, adică Sfînta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfîntul Pavel ne cere cu toată tăria: Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără rînduială, iar nu după predania pe care aţi primit-o de la noi (2 Tesaloniceni 3, 6), prin „predanie” înţelegînd tradiţia Bisericii, cuprinsă în Sfînta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.

Avva Pimen ne cere să rupem cu un bătrîn dacă petrecerea cu el se arată vătămătoare pentru suflet, aceasta însemnînd negreşit că bătrînul în cauză încalcă tradiţia Bisericii. [...] Ascultarea mănăstirească, aşa cum era săvîrşită de către călugării de odinioară, este o taină duhovnicească înaltă. Nouă ne este cu neputinţă de a o urma întrutotul, o putem doar privi cu evlavie şi cu mare băgare de seamă, însuşindu-ne-o în duh. Vom da dovadă de o judecată dreaptă şi de o înţelepciune mîntuitoare dacă, citind vieţile şi rînduielile Părinţilor din vechime, [...] vom băga de seamă căderea obştească a creştinismului din vremea noastră. Atunci, va trebui să recunoaştem că nu sîntem în stare să moştenim în întregime lucrările Părinţilor, dar că este o mare binecuvîntare a lui Dumnezeu şi o mare fericire să ne putem hrăni cu farîmiturile ce cad de la masa Părinţilor. Aceste fărîmituri nu sînt o hrană îndestulătoare, dar ele pot, nu fără a ne lăsa un simţămînt de lipsă, să ne scape de moartea duhovnicească.

XIII Viaţa dusă urmărind sfaturile duhovniceşti

În capitolul dinainte, noi am înţeles prin „fărîmituri” viaţa duhovnicească aşa cum este ea îngăduită de Pronia lui Dumnezeu în vremea noastră. În lucrarea de mîntuire, ea este întemeiată pe principiile primite din Sfînta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi; aceste principii trebuie să fie însoţite de sfaturi primite de la părinţii şi fraţii vremii noastre. De bună seamă, este vorba de aceeaşi ascultare de altădată, dar într-o formă deosebită, măsurată cu slăbiciunea noastră, care mai întîi de toate este de natură duhovnicească. În vremurile străvechi, dascălii purtători de Duh lucrau de-a dreptul sub înrîurirea voii lui Dumnezeu, astfel încît ucenicii lor sporeau duhovniceşte foarte repede. Astăzi, călugării trebuie să caute ei înşişi voia lui Dumnezeu în Scriptură şi de aceea sînt adesea expuşi ezitărilor şi greşelilor prelungite, iar sporirea lor se face cu întîrziere. Aceasta este voia lui Dumnezeu în ce ne priveşte. Noi trebuie să ne supunem ei şi să o urmăm cu mulţumire.

Viaţa noastră mănăstirească de azi, dusă în lumina Scripturilor şi a sfaturilor părinţilor şi fraţilor noştri, este întărită prin pilda începătorului monahismului, Sfîntul Antonie cel Mare. El nu era legat prin ascultare de vreun bătrîn anume. În timpul primelor sale însingurări, el trăia izolat şi-şi căuta învăţătura în Scripturi şi alături de diferiţi părinţi şi fraţi: de la unul a învăţat înfrînarea; de la altul, blîndeţea, răbdarea şi umilinţa; de la un al treilea, vegherea grijulie asupra lui însuşi şi liniştea lăuntrică. El se străduia să-şi însuşească practica fiecărui monah, fiind, pe cît era cu putinţă, ascultător faţă de toţi, smerindu-se în faţa tuturor şi rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. Aşa fă şi tu, fiind începător! Fii ascultător faţă de cei mai mari, fără făţărnicie şi slugărnicie. Încearcă o ascultare liberă de orice lin­­gu­şire: fii ascultător din dragoste de Dumnezeu. Fii gata să faci ascultare de toţi părinţii şi fraţii cînd ei îţi cer lucruri care nu sînt potrivnice legii lui Dumnezeu, nici regulei şi ordinii mănăstirii, nici sfaturilor părinţilor ce conduc. Dar în nici un caz să nu asculţi de ce este rău, chiar dacă ar trebui să suferi din pricină că nu vrei să placi oamenilor. Cere sfatul părinţilor şi fraţilor bogaţi în fapte bune şi în înţelepciune, dar nu-l urma decît cu cea mai mare grijă. Nu te entuziasma de un sfat lăsîndu-te dus de primul gînd. Din cauza firii tale pătimaşe şi a orbirii tale, un sfat vătămător şi insuflat de o patimă îţi poate plăcea datorită neştiinţei şi lipsei de experienţă şi pentru că el răspunde unei patimi ascunse în sinea ta. Cu lacrimi şi suspine cere-I lui Dumnezeu să nu-ţi îngăduie să aluneci de la voia Sa sfîntă pentru a urma o voinţă omenească căzută, a ta sau a aproapelui tău, a sfătuitorului tău. Cu ajutorul Evangheliei cercetează-ţi gîndurile tale şi pe ale aproapelui tău şi sfaturile lui. Oamenilor mîndri şi închipuiţi le place să înveţe şi să dea sfaturi. Nu le pasă de valoarea sfaturilor lor. Nu-şi dau seama că le pot pricinui celorlalţi suferinţe de nereparat prin sfaturile lor fără noimă, dacă un începător fără experienţă le acceptă cu încredere oarbă, cu entuziasmul ca­pului şi sîngelui. Ei doresc izbînzi, oricare ar fi natura acestora, oricare le-ar fi originea. Vor să-i impresioneze pe începători şi să şi-i supună moral. Au nevoie de laudele oamenilor. Vor să fie socotiţi sfinţi, buni sfătuitori, stareţi, dascăli cu daruri discernământului. Au nevoie să-şi hrănească mîndria nesă­tulă, orgoliul. Rugăciunea Proorocului a fost totdeauna actuală, dar în chip deosebit astăzi: Mîntuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împu­ţi­nat adevărul de la fiii oamenilor! Deşertăciuni a grăit fiecare către aproa­pele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit (Psalmi 11, 1-2).

O cuvîntare mincinoasă şi făţarnică este în acelaşi timp rea şi nenorocită. Pentru a te feri, este de neapărată trebuinţă să-ţi iei măsuri de prevenire. „Cercetează Sfîntă Scriptură - zice Sfîntul Simeon Noul Teolog - şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, în chip deosebit ale celor ce s-au ocupat de viaţa în nevoinţe şi, comparînd învăţătura lor cu poveţele şi purtarea dascălului tău, vei putea vedea ca într-o oglindă cum trebuie să vieţuieşti. Dacă poveţele lui se potrivesc cu Sfînta Scriptură, le poţi primi şi păstra în suflet, dar dacă ele sînt greşite şi rele, trebuie să le respingi ca să nu cazi în greşeală. Căci trebuie să ştii că sînt numeroşi amăgitorii şi dascălii mincinoşi care au apărut în zilele noastre.”

Sfîntul Simeon trăia în veacul al zecelea după Hristos; încă în vremea aceea se ridica în Sfînta Biserică glasul unui drept care deplîngea lipsa adevăraţilor povăţuitori, purtători de Duh, şi marele număr de învăţători mincinoşi. Cu trecerea veacurilor, învăţătorii pricepuţi ai monahismului au ajuns din ce în ce mai rari. Sfinţii Părinţi tind tot mai mult să recomande ca povăţuitor Sfînta Scriptură şi scrierile patristice. Sfîntul Nil Sorski, vorbind de părinţii ce au trăit înaintea lui, scrie: „Nu-i un lucru neînsemnat să-ţi găseşti un dascăl de nădejde, care să-ţi poată sluji de călăuză pentru această lucrare minunată. Poate fi numit de nădejde cel ale cărei fapte şi gînduri se potrivesc cu Sfînta Scriptură şi care au dobîndit dreapta măsură duhovnicească. Dar atunci, după cum zic Sfinţii Părinţi, este neînchipuit de greu să găseşti un adevărat povăţuitor care să te înveţe aceste lucruri. Dar acum, cînd numărul lor s-a împuţinat foarte tare, trebuie să-l cauţi cu toată sîrguinţa. În acelaşi timp, dacă nu l-ai găsit, Sfinţii Părinţi ne poruncesc să ne punem sub ascultarea şcolii Sfintei Scripturi, ascultînd de Domnul Însuşi, Care ne zice: Cercetaţi Scripturile, căci voi socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică (Ioan 5, 39). Căci toate cîte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră (Romani 15, 4).

Sfîntul Nil Sorski trăia în veacul al cinsprezecelea. El a întemeiat un schit nu departe de Lacul Alb, unde s-a închinat rugăciunii într-o adîncă singurătate. Este bine pentru părinţii duhovniceşti de astăzi să asculte cu cîtă umilinţă şi sfială vorbeşte Sfîntul Nil despre sfaturile pe care le da fraţilor. „Nimeni nu trebuie, din lipsă de grijă, să ţină ascunse cuvintele lui Dumnezeu, ci trebuie să-şi mărturisească slăbiciunea; în acelaşi timp nu trebuie să ascundă adevărul lui Dumnezeu, pentru că altfel va încălca poruncile Lui. Să nu ascundem cuvintele lui Dumnezeu, ci să le facem cunoscute. Sfintele Scripturi şi cuvintele Sfinţilor Părinţi sînt aşa de numeroase ca şi firicelele de nisip în mare; cercetîndu-le fără osteneală, noi îi vom învăţa pe cei ce vin la noi şi au nevoie de ele. Mai bine zis, nu sîntem noi cei ce învăţăm, căci nu sîntem vrednici de a face acest lucru, ci sînt Sfinţii Părinţi care-l fac, plecînd de la Sfînta Scriptură.”

Avem aici modelul cel mai potrivit pentru îndrumarea duhovnicească din vremurile noastre. El este cu totul mîntuitor, şi pentru dascăl şi pentru ucenic. El este arătarea unei sporiri duhovniceşti măsurate. El nu primeşte închipuirile, obrăznicia şi îndrăznelile nebuneşti în care cad cei ce caută să-i urmeze formal pe Varsanufie cel Mare sau pe alţi părinţi vestiţi, fără să fi primit harul pe care l-au primit aceia. Ceea ce la Părinţi era arătarea unei prezenţe îmbelşugate a Sfîntului Duh, vădeşte la aceşti imitatori nechibzuiţi şi făţarnici o adîncă neştiinţă, orbire, mîndrie şi încredere în ei înşişi.

Fraţi prea-iubiţi, să vestim cuvîntul lui Dumnezeu cu toată umilinţa şi cu toată cucernicia, ferindu-ne de mîndria care-i atacă violent pe oamenii supuşi patimilor, atunci cînd aceştia îi învaţă pe fraţii lor. Gîndiţi-vă la aceasta: că vom da răspuns pentru orice cuvînt nefolositor ce ne iese din gură (Matei 12, 36). Va fi înfricoşător să dăm socoteală de cuvîntul lui Dumnezeu propovăduit cu mîndrie şi din slavă deşartă! Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mîndrie. Pe cei ce au zis: Cu limba noastră ne vom mări; căci buzele noastre la noi sînt; cine ne este Domn? (Psalmi 11, 3-4).

Domnul va pierde pe cei ce caută propria lor mărire şi nu mărirea lui Dumnezeu. Să ne temem de ameninţarea lui Dumnezeu! Să spunem un cuvînt ziditor cînd este de neapărată trebuinţă, nu ca nişte învăţători, ci ca oameni care au ei înşişi nevoie să fie învăţaţi şi care se străduiesc să se lase pătrunşi de învăţătura dată de către Dumnezeu în cuvîntul său prea-sfînt. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este slava şi stăpînirea în vecii vecilor. Amin. (1 Petru 4, 10-11).

Cine lucrează în numele său propriu lucrează pentru propria sa faimă. El se dă pe sine şi pe cei ce îl ascultă ca jertfa a lui satan. Cine lucrează în numele Domnului lucrează pentru mărirea lui Dumnezeu; el cîştigă mîntuirea sa şi a semenului său prin Domnul, singurul Mîntuitor al oamenilor. Să ne fie teamă a da unui începător învăţături negîndite, neîntemeiate pe cuvîntul lui Dumnezeu şi pe o înţelegere duhovnicească a acestui cuvînt. Este mai bine să-ţi recunoşti propria neştiinţă decît să răspîndeşti o învăţătură vătămătoare sufletelor. Să ne ferim de o mare nenorocire: a-l face pe un slujitor a lui Dumnezeu (un începător încrezător) slugă a oamenilor (1 Corinteni 7, 27), împingîndu-l să împlinească voia căzută a unui om, în locul voii prea-sfinte a lui Dumnezeu.

Legătura simplă dintre cel ce dă sfaturi şi ucenicul care le primeşte este cu totul alta decît aceea dintre un bătrîn şi un ucenic care împlineşte o ascultare necondiţionată, care s-a făcut rob în numele Domnului. Un simplu sfat nu trebuie să ducă la împlinirea lui necondiţionată: poţi să-l urmezi sau nu. Sfătuitorul nu-şi ia nici o responsabilitate pentru un sfat, dacă l-a dat cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie, nu din propria sa iniţiativă, ci la cererea insistentă a celuilalt. La fel, cel ce a primit un sfat nu-i legat de el; el are libertatea de a hotărî dacă urmează sau nu sfatul primit. Este limpede că sfătuirea, care corespunde în toate Sfintei Scripturi răspunde întrutotul nevoilor vremurilor noastre de cădere.

Să subliniem faptul că Părinţii opresc să dai sfaturi altora din proprie dorinţă, fără să-ţi fie cerut; a te apuca să dai sfaturi altora este semn că-ţi atribui o cunoştinţă şi o demnitate duhovnicească, ceea ce este probă vădită de orgoliu şi orbire. Sigur că nu vorbim aici de conducători, nici de cei ce au răspunderea de a învăţa tot timpul. Fiind nevoie ca ei să facă acest lucru cu fraţii care le-au fost încredinţaţi, fără a fi întrebaţi (2 Timotei 4, 2). Dar dacă aceştia vizitează alte mănăstiri, ei trebuie să urmeze sfatul dat de Sfîntul Macarie al Alexandriei Sfîntului Pahomie cel Mare. Pahomie îl întrebase pe Macarie despre felul de a învăţa şi a judeca pe fraţi, iar Avva Macarie i-a răspuns: „învaţă-i şi judecă-i pe cei ce îţi sînt supuşi, dar nu-i judeca pe cei dinafară!” Toţi stareţii care doresc să placă lui Dumnezeu au păstrat şi continuă să păstreze acest sfat.