SFÎNTULUI TEOFAN ZĂVORÂTUL - DESPRE RUGĂCIUNE

CUVÎNTUL SFÎNTULUI TEOFAN ZĂVORÂTUL - DESPRE RUGĂCIUNE

Cum trebuie să ne rugăm

Lecţia întâi

Lucrarea rugăciunii este cea dintâi în viaţa creştină. Dacă şi în ceea ce priveşte rânduiala lucrurilor obişnuite este valabilă zicătoarea: „Omul, cât trăieşte, învaţă”, cu atât mai valabilă este ea în privinţa ru­gă­ciunii, a cărei lucrare trebuie să fie necon­te­nită şi ale cărei trepte nu au hotar.

Când se întâlneau, Sfinţii Părinţi din vechime, obişnuiau să se salute întrebând nu de sănătate şi nici de altceva, ci de rugăciune: „Cum merge, cum lu­crează rugăciunea?” Lucra­rea rugăciunii era pentru ei semnul vieţii duhovniceşti, şi o numeau „respiraţia duhului”. Trupul respiră, deci trăieşte; dacă respiraţia încetează, nu mai este în trup nici viaţă.

Dar nu oricare săvârşire a rugăciunii este rugăciune ade­vărată. A sta înaintea icoanei în biserică sau acasă şi a face metanii încă nu este rugăciune, ci doar ceva ce ţine de rugă­ciune. A spune rugăciuni pe dinafară, a le citi sau a asculta pe cineva care le citeşte tot nu e rugăciune, ci doar unealtă a rugăciunii, altfel spus un mijloc de a face să apară şi de a-i da imbold. Iar rugăciune propriu-zisă avem atunci când în inima noastră se ivesc unul după altul simţăminte evlavioase faţă de Dumnezeu: simţământul defăimării de sine, al dra­gostei, mulţumirii, slavosloviei, al căderii cu osârdie înain­tea Lui, al umilinţei, supunerii faţă de voia lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Toată grija noastră trebuie să aibă drept scop ca în timpul rugăciunilor pe care le facem aceste simţă­minte şi altele asemenea lor să umple sufletul nostru în aşa fel încât atunci când limba spune rugăciuni ori urechea le ascultă şi trupul face metanii, inima să nu rămână pustie, ci şi în ea să fie un oarecare simţământ năzuitor către Dumne­zeu. Doar când aceste simţăminte există este rugăciunea noastră rugăciune adevărată.

S-ar părea că nimic nu este mai simplu şi mai firesc pen­tru noi decât rugăciunea, altfel spus decât năzuinţa inimii către Dumnezeu. Şi totuşi, ea nu se află la toţi şi întotdea­una. Ea trebuie trezită şi apoi întărită, altfel spus trebuie să edu­căm în noi duhul rugăciunii. Primul mijloc pentru atin­gerea acestui scop este rugăciunea rostită sau ascultată. Săvârşeşte-o aşa cum trebuie, şi negreşit vei trezi şi vei în­tări suiş către Dumnezeu în inima ta, altfel spus vei intra în duhul rugăciunii.

În cărţile noastre de rugăciuni se află rugăciuni ale Sfin­ţilor Părinţi Efrem Sirul, Macarie Egip­teanul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi ale altor mari rugători. Fiind plini de duhul rugăciunii, ei au înfăţişat în cuvinte cele insu­flate lor de acest duh şi ne-au lăsat moştenire nouă rezulta­tul. În rugăciunile lor se mişcă o mare putere, şi cine se va adânci în ele va gusta negreşit, în virtutea legii acţiunii şi reacţiunii, din puterea rugăciunii, pe măsură ce aşezarea sa lăuntrică se apropie de conţinutul rugăciunii.

Ca rugăciunea noastră să devină mijloc eficace de a educa în noi rugăciunea, trebuie să o săvâr­şim în aşa fel ca şi gândul, şi inima să primească conţinutul rugăciunilor ce o alcătuiesc. Iată trei me­to­de foarte simple: să nu purcezi la rugăciune fără a te pregăti, măcar puţină vreme, pentru aceasta; să nu o săvârşeşti la nimereală, ci cu luare-aminte şi cu simţire; după încheierea rugăciunii să nu treci îndată la îndeletnicirile tale obişnuite.

Lecţia a doua

Să presupunem că ne-am obişnuit cu rugăciunea; nu se poate spune însă nicidecum că ea nu ne-ar cere pregătire. De pildă, ce este mai obişnuit decât cititul şi scrisul pentru cei ce ştiu să citească şi să scrie? Şi totuşi, aşezându-ne la birou ca să citim ori să scriem, nu începem deodată treaba, ci cu oarecare întârziere atât cât trebuie ca să luăm poziţia potrivită. Cu atât mai mult sunt indispensabile înaintea ru­găciunii lucrările care pregătesc pentru rugăciune, şi mai ales atunci când îndeletnicirea dinainte ţinea de o cu totul altă sferă decât cea căreia îi aparţine rugăciunea.

Aşadar, purcezând la rugăciune dimineaţa ori seara, stai puţintel în picioare, sau şezi, sau um­blă, şi străduieşte-te în acest răstimp să-ţi trez­veşti gândul, rupându-l de toate cele pământeşti. După aceea, gândeşte-te cine este Cel Căruia I te adresezi în rugăciune şi cine eşti tu, care urmează să în­cepi acum, şi stârneşte-ţi în suflet starea corespunzătoare - de stare înaintea lui Dumnezeu pătrunsă de frică evlavioasă şi defăimare de sine. Asta este toată esenţa pregătirii: a sta înaintea lui Dumnezeu. Pregătire mică, însă de mare însem­nătate. Aici se pune începutul rugăciunii, iar începutul este jumătate din lucrare. După ce ai dobândit această aşezare lăuntrică, stai înaintea icoanei şi, după ce vei fi făcut câteva metanii, zi rugăciunile începătoare: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie..., Împărate Ceresc şi aşa mai departe. Spune-le fără grabă, pătrunzând în miezul fiecărui cuvânt, aducând înţelesul lui la inimă şi făcând totodată metanii. În asta constă de fapt spunerea plăcută lui Dumnezeu şi roditoare a rugăciunilor. Am zis să pătrunzi în miezul fiecărui cuvânt şi să aduci înţelesul lui la inimă. Asta înseamnă să înţelegi ceea ce spui şi să simţi ceea ce înţelegi. De alte reguli nu-i nevoie. Aceste două principii (a înţelege şi a simţi), dacă sunt împlinite cum se cuvine, împodobesc cu preţ deplin orice rugăciune şi îi împărtăşesc toată lucrarea cea roditoare. Să zicem că spui: şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea: să îţi simţi întinarea, să doreşti curăţia şi să o ceri de la Domnul, nădăjduind în El. Spui: şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri? În sufletul tău să-i ierţi pe toţi, şi cu inimă care a iertat pe toţi şi toate să-ţi ceri iertare de la Domnul. Spui: facă-se voia Ta! În inima ta să-ţi pui cu totul soarta în mâinile Domnului şi să arăţi că eşti gata să întâmpini fără cârtire, cu inimă bună, tot ce va place Domnului să trimită asupra ta. Dacă vei gândi, vei simţi şi vei face aşa la fiecare stih al rugă­ciunii tale, vei avea o rugăciune adevărată.

Lecţia a treia

Pentru a săvârşi cu mai mult spor rugăciunea, iată ce tre­buie să faci:

1) să ai pravilă de rugăciune, cu binecuvân­tarea părinte­lui tău duhovnicesc, nu mare, ci atâta cât poţi împlini fără grabă în condiţiile în care treburile tale obişnuite decurg normal;

2) înainte de a te ruga, când ai timp liber, citeşte rugăciu­nile care intră în pravila ta şi adânceşte-te în înţelesul lor. Să prinzi deplin noi­ma fiecărui cuvânt şi să o simţi, ca să ştii dinainte ce trebuie să ai în suflet când citeşti fiecare cuvânt. Dacă vei învăţa pe dinafară rugăciunile pravilei tale, cu atât mai bine. Dacă vei face aşa, în timpul rugăciunii îţi va fi mai lesne să le pricepi şi să le simţi. Rămâne o singură difi­cultate: gândul va fugi tot timpul la alte lucruri. Iată care este soluţia:

3) ştiind dinainte că gândul o să-ţi fugă, trebuie să te în­cordezi pentru a-ţi păstra luarea-aminte. Când va fugi în timpul rugăciunii, adu-l înapoi; iar va fugi - adu-l iar înapoi, şi tot aşa de fiecare dată. Însă de fiecare dată să nu uiţi a re­citi ceea ce ai citit în răstimpul cât îţi fugea gândul (prin urmare, fără înţelegere şi simţire). Dacă îţi tot fuge gândul când citeşti un anume loc, citeşte-l de mai multe ori, până ce vei reuşi să îl citeşti cu înţelegere şi cu simţire. Dacă vei bi­rui o dată această piedică, poate că a doua oară n-ai să te mai ciocneşti de ea, şi chiar dacă te vei ciocni, nu te vei mai ciocni atât de tare. Se poate întâmpla însă şi ca un anumit cuvânt să aibă o lucrare atât de puternică asupra sufletului, încât acesta să nu vrea să mai rostească rugăciunea în conti­nuare, şi cu toate că limba continuă să spună cuvinte, gândul se reîntoarce mereu la locul care s-a întipărit în el. Dacă se întâmplă una ca asta,

4) opreşte-te şi nu mai zi nimic, ci stăruie cu luarea-a­minte şi cu simţirea asupra locului cu pricina, „îmbibă” su­fletul tău cu el sau cu acele cugetări cărora le va da naştere şi nu te grăbi să ieşi din starea aceasta. Dacă vremea ţi-o îngă­duie, mai bine să laşi pravila neterminată decât să strici starea aceasta. Poate că ea te va adumbri, ca un Înger păzi­tor, întreaga zi. Lucrările harice de acest fel asupra su­fletului în timpul rugăciunii înseamnă că duhul rugăciunii începe să se sălăş­luiască în om, şi ca atare starea aceasta trebuie păzită, fiindcă ea este mijlocul cel mai de nădejde pentru educarea şi întărirea duhului de rugăciune în noi.

După ce ţi-ai încheiat rugăciunea, să nu treci imediat la alte îndeletniciri, ci stai şi cugetă măcar puţin ce înseamnă ceea ce ai săvârşit şi cu ce te îndatorează, străduindu-te să păstrezi şi după rugăciune ceea ce ţi s-a dat - dacă ţi s-a dat - să simţi în vremea rugăciunii. De altfel, dacă cineva săvâr­şeşte rugăciunea sa cum se cuvine, nici nu va vrea să se în­grijească de lucrurile din afară. Aşa este natura rugăciunii! Cu oricine se roagă bine se întâmplă ceea ce obişnuiau să zică strămoşii noştri când se întorceau de la Constantinopol: „Cine a gustat dulce nu mai vrea amar”. Tocmai gustarea dulceţii rugăciunii e scopul pravilei noastre, şi dacă ea educă duhul rugăciunii, o face tocmai prin această gustare.

Lecţia a patra

 Nu trebuie să ne oprim însă la metoda de început a edu­cării duhului de rugăciune în noi, adică la săvârşirea pravilei potrivit cu menirea ei: trebuie să mergem mai departe. Amintiţi-vă cum se învaţă, de pildă, limbile străine. La înce­put elevii învaţă cuvintele şi regulile gramaticale după cărţi, dar nu se opresc aici, ci se străduiesc să ajungă, şi chiar o fac, la stadiul în care fără ajutorul cărţilor pot să vorbească corect vreme îndelungată în limba studiată. La fel trebuie să facem şi în lucrarea rugăciunii. Ne deprindem să ne rugăm după cărţile de rugăciune, adică după rugăciuni gata făcute, lăsate nouă moştenire de către Domnul şi de către Sfinţii Pă­rinţi, care erau sporiţi în rugăciune, dar nu trebuie să ne oprim aici. Trebuie să mergem mai departe şi, după ce ne-am deprins să ne întoarcem mintea şi inima spre Dumnezeu cu ajutor din afară, să încercăm să ne înălţăm şi singuri către El, să ajungem la stadiul în care sufletul să vorbească în rugăciune cu Dumnezeu folosind propriile cuvinte, să se înalţe singur către El, să I se deschidă singur şi să-I mărturi­sească ce e în el şi ce doreşte. Trebuie să ne învăţăm sufletul şi cu asta, şi voi arăta pe scurt cum propăşim în această ştiinţă.

Şi deprinderea de a ne ruga cu evlavie, cu luare-aminte şi cu simţire după cărţile de rugăciuni duce tot acolo. Dintr-un vas prea plin se varsă apa singură: din inima care prin pra­vila de rugăciune s-a umplut cu prisosinţă de lumina simţămintelor încep să ţâşnească de la sine rugăciuni către Dum­nezeu. Există însă şi mijloace aparte, îndrep­tate exclusiv către acest scop, pe care trebuie să le folosească oricine do­reşte să sporească în rugăciune.

Veţi spune: „De ce unii se roagă atâţia ani după cărţile de rugăciuni, dar încă n-au rugăciunea în inimă?” Eu cred că deoarece ei se încordează întrucâtva să se înalţe spre Dum­nezeu numai atunci când săvârşesc pravila de rugăciune, iar apoi, în restul zilei, nu-şi amintesc de Dumnezeu. De pildă, ei sfârşesc rugăciunile de dimineaţă şi cred că au făcut totul faţă de Dumnezeu; după aceea, întreaga zi - treabă după treabă, grijă după grijă, iar de Dumnezeu nici vorbă, nici pomenire; poate doar spre seară (şi asta slavă lui Dumnezeu dacă se întâmplă!) le vine în gând că, iată, în curând vor tre­bui să se roage iarăşi. Prin urmare, chiar dacă Domnul le dă vreun simţământ bun dimineaţa, îl înăbuşă deşertăciunea şi grija de multe din timpul zilei. De aceea nici nu au chef să se roage seara: nu reuşesc deloc să-şi înmoaie măcar puţin sufletul, şi rugăciunea, îndeobşte, li se maturizează prost. Tocmai această greşeală aproape generală trebuie corectată, adică trebuie să facem în aşa fel ca sufletul să nu se întoarcă spre Dumnezeu numai atunci când stă omul la rugăciune, ci de-a lungul întregii zile să se înalţe către El şi să rămână cu El. Cum se poate face asta, veţi vedea în cele ce urmează.

Lecţia a cincea

 Ca sufletul să se înalţe către Dumnezeu şi să rămână cu El necontenit, trebuie în primul rând ca, de-a lungul între­gii zile, să strigăm cât mai des spre Domnul cu fraze scurte, potrivit nevoii sufletului şi împrejurărilor în care ne aflăm. De pildă, când începi ceva, zi: „Binecuvântează, Doamne”; când sfârşeşti o treabă, zi: „Slavă Ţie, Doamne!” - şi nu nu­mai cu limba, ci şi cu simţă­mântul inimii. Scoate capul vreo patimă? Zi: „Mântuieşte, Doamne, că pier”; vine întuneric de gânduri tulburătoare? Strigă: „Scoate din temniţă sufletul meu”. Te trage păcatul spre nedreptate? Roagă-te: „Ara­tă-mi, Doamne, calea” sau „Nu da spre tulburare picioarele mele”. Păcatele te apasă şi te mână la deznădejde? Strigă cu glasul vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcă­tosu­lui!” Şi tot aşa, potrivit fiecărei situaţii. Sau pur şi simplu zi mai des: „Doamne, miluieşte; Stăpână de Dumnezeu Născă­toare, miluieşte-mă; Îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, apără-mă” sau strigă lăuntric cu oarecare alte gra­iuri de rugăciune. Străduieşte-te doar să strigi astfel cât mai des, făcând tot ce e cu putinţă ca strigătele acestea să iasă din inimă, ca rupte din ea. Dacă vom face aşa, vom avea dese înălţări gândite spre Dumnezeu din inimă, dese întoar­ceri spre Dumnezeu, deasă rugăciune, iar această îndesire ne va împărtăşi deprinderea de a vorbi cu Dumnezeu.

Pentru ca sufletul să înceapă a striga astfel trebuie să-l silim însă mai înainte a întoarce întru slava lui Dumnezeu totul, orice lucrare a sa, de la cea mai mare la cea mai mică. Acesta e al doilea mijloc prin care învăţăm sufletul să se în­toarcă mai des în timpul zilei spre Dumnezeu - căci dacă ne vom face lege din porunca apostolică de a face totul întru slava lui Dumnezeu, chiar când mâncăm sau bem (1 Corinteni 10, 31), negreşit ne vom aminti de Dumnezeu orice am face, şi ne vom aminti de El nu oricum, cu teama de a face vreun lucru nedrept şi de a-L jigni pe Dumnezeu cu gândul, cu cu­vântul sau cu fapta. Asta ne va şi face să ne întoarcem spre Dumnezeu cu frică şi să cerem de la El ajutor şi înţelepţire.

Dar ca sufletul să facă toate întru slava lui Dumnezeu, el trebuie dispus spre asta de dimineaţa devreme, chiar de la începutul zilei, când omul iese la lucru şi la lucrarea sa până seara. Această dispoziţie se face prin cugetarea la cele dumnezeieşti. Acesta este al treilea mijloc de a deprinde su­fletul cu deasa întoar­cere către Dumnezeu: cugetarea evla­vioasă la însuşirile şi la lucrările dumnezeieşti, la scopul cu­noaşterii lor şi la îndatoririle pe care le aşază ele asupra noastră, cugeta­rea la bunătatea, dreapta judecată, atotpu­ter­nicia, omni­prezenţa, atotştiinţa lui Dumnezeu, la faptul că El este Ziditorul şi Purtătorul nostru de grijă, la iconomia mântuirii întru Domnul Iisus Hristos, la harul şi la cuvântul lui Dumnezeu, la Sfin­tele Taine, la Împărăţia Cerurilor. La oricare dintre aceste lucruri ai începe să le cugeţi, cuge­tarea va umple negreşit sufletul de un simţământ evlavios faţă de Dumnezeu. De pildă, dacă vei începe să cugeţi la bunătatea lui Dumnezeu, vei vedea că eşti înconjurat de milele dum­nezeieşti atât trupeşte cât şi duhovniceşte, şi vei cădea înain­tea lui Dumnezeu revărsându-ţi umilele simţăminte de recunoştinţă. Dacă vei începe să cugeţi la atotştiinţa lui Dumne­zeu, vei afla că nimic din tine nu este ascuns de ochii lui Dumnezeu, şi negreşit vei lua hotărârea de a priveghea cu asprime asupra mişcărilor inimii şi minţii tale, ca să nu îl jigneşti cumva pe Atotvăzătorul Dumnezeu. Dacă vei înce­pe să cugeţi la dreptatea dum­nezeiască, te vei încredinţa că nici un lucru rău nu rămâne nepedepsit şi te vei hotărî ne­greşit să cureţi toate păcatele tale prin frângerea inimii îna­intea lui Dumnezeu şi prin pocăinţă. Astfel, la orice însuşire şi lucrare dumnezeiască ai cugeta, orice cugetare de acest fel va umple sufletul tău de simţăminte şi dispoziţii evlavi­oase faţă de Dumnezeu. Ea va face să năzuiască drept către Dumnezeu toată fiinţa omului, şi este ca atare mijlocul cel mai simplu de a deprinde sufletul să suie către Dumnezeu. Vremea cea mai bună şi mai potrivită pentru aceasta e dimi­neaţa, când sufletul încă nu e împovărat de mulţimea impre­siilor şi grijilor lumeşti, şi anume după rugăciunea de dimi­neaţă. După ce vei încheia rugăciunea, aşază-te, şi cu gân­dire sfinţită prin rugăciune începe să cugeţi la o însuşire şi lucrare dumne­zeiască, mâine la alta, şi dă sufletului tău aşe­zarea potrivită. Osteneala nu este multă - se cere doar do­rinţă şi hotărâre, iar roadă este multă.

Bibliografie: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la probleme ale intelectualilor, volumul 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2005

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE RUGĂCIUNE

[...] Calea spre Dumnezeu este rugăciunea. Măsurarea drumului stră­bătut se face după feluritele stări de rugăciune în care intră treptat cel ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic. Învaţă să te rogi lui Dumnezeu aşa cum trebuie. După ce ai învăţat să te rogi cum trebuie, roagă-te mereu şi lesne vei moşteni mântuirea. Mântuirea apare de la Dumnezeu la vremea ei, însoţită de o vestire de netă­găduit a inimii, celui ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic. Pentru ca rugăciunea să fie fără gre­şeală trebuie ca ea să fie adusă dintr-o inimă plină de sără­cie cu duhul, din inimă înfrântă şi smerită. Toate celelalte stări ale inimii, până la înnoirea ei de către Duhul Sfânt, să le socoţi - cum şi sunt ele cu adevărat - nepotri­vite păcă­tosului care se pocăieşte şi Îl roagă pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi pentru slobozirea - ca dintr-o temniţă şi din obezi - din robia patimilor. [...]

Când te trezeşti din somn, primul tău gând să fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu însăşi începătura gân­durilor tale, încă nepecetluită cu nici o întipărire deşartă. Când mergi spre somn, când te pregăteşti să te cufunzi în acest chip al morţii, cele din urmă gânduri ale tale să fie la veşnicie şi la Dumnezeu, Care împărăţeşte în ea. Un înger i-a descoperit unui călugăr sfânt următoarea rându­ială bine plăcută lui Dumnezeu a gândurilor la rugăciune: „Începutul rugăciunii se cuvine să fie alcătuit din slavos­lovirea lui Dumnezeu, din mul­ţu­mită adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale cele fără de număr; după aceea, datori suntem să aducem lui Dumnezeu mărturisirea fără nici o făţărnicie a păcatelor noastre, cu duh înfrânt; iar în încheiere putem înfăţişa Domnului - cu mare sme­renie, totuşi - cereri pentru nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti, lăsând cu evlavie împlinirea sau neîmplinirea acestor cereri în seama voii Lui”.[...]

Rugăciunea este în sine, ca împreună-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte înalt, adeseori cu mult mai înalt decât ceea ce cere omul, şi Milos­tivul Dumnezeu, neîm­plinind cererea omului, îl ţine pe acesta la rugă­ciu­ne ca să n-o piardă, să nu lase acest bun înalt al rugăciunii după primirea lucrului cerut, cu mult mai puţin bun. Cere­rile a căror împlinire au urmări vătămă­toare Dumnezeu nu le împlineşte; El nu împlineşte nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaîn­ţe­leptelor şi neurma­telor Sale judecăţi. Împotriva hotărârii lui Dumnezeu a cerut marele Moise, văzătorul de Dumnezeu, să i se dăruiască a intra în pământul făgăduinţei, şi n-a fost ascultat (Deuteromonul 3, 26); împotriva hotărârii lui Dumnezeu s-a rugat Sfântul David, înaripându-şi rugăciunea prin postire, cenuşă şi lacrimi, pentru păstrarea vieţii fiului său bolnav şi n-a fost ascultat (2 Regi 12). Şi tu, dacă Dumnezeu nu împlineşte cererea ta, pleacă-te cu evlavie înaintea voii Atotsfântului Dumnezeu, Care, din nepătrunse pricini, a lăsat cererea ta neîmpli­nită. Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu bunuri pământeşti pentru îndestularea poftelor trupeşti, Sfântul Apostol Iacov le vesteşte: Cereţi şi nu primiţi fiindcă rău cereţi, ca întru dezmierdările voastre să cheltuiţi (Iacov 4, 3) [...] Omul caută la faţă, iar Dumnezeu caută la inimă (1 Regi 16, 7); însă în om aşezarea lăuntrică a inimii se potriveşte mult cu atitudinea sa din afară. Drept aceea, atunci când stai la rugăciune dă trupului poziţia cea mai evlavioasă cu putinţă. Stai, ca un osândit, cu capul plecat, fără a îndrăzni să priveşti la cer, cu mâinile lăsate în jos sau împreunate la spate, ca şi cum ar fi legate, aşa cum sunt legaţi de obicei răufăcătorii prinşi la locul faptei. Sunetul glasului tău să fie sunet jalnic de tânguire, ca glasul unui om rănit de o armă ucigaşă sau sfâşiat de o boală cumplită. [...]

Dacă te-ai hotărât să-i aduci lui Dumnezeu prinos de rugăciune, leapădă toate cugetările şi grijile lumeşti. Nu te îndeletnici cu gândurile care îţi vor veni atunci, oricât îţi vor părea de însemnate, strălucitoare, trebuincioase. Dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, iar cele tre­buin­cioase pentru viaţa vremelnică vei reuşi să le dai la vremea potrivită. Nu este cu putinţă să slujeşti lui Dumnezeu cu rugăciunea şi totodată să-ţi umpli mintea cu gânduri şi griji lăturalnice. [...] Iertarea tuturor greşelilor aproapelui - a tuturor, până la una, chiar şi a celor mai grele - este condiţia de neînlăturat a reuşitei la rugăciune. Şi când staţi de vă rugaţi, porunceşte Mântuitorul, iertaţi tot ce aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre; iar dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre (Marcu 11, 25-26). „Rugăciunea celor ce pomenesc răul e ca semă­natul pe piatră”, a zis Preacuviosul Isaac Sirul. [...] Cantitatea rugăciunii se hotărăşte pentru fiecare în parte după felul lui de viaţă şi măsura puterilor sale sufleteşti şi trupeşti. Cei doi bănuţi ai văduvei, aduşi de către ea în templu şi care alcătuiau toată averea ei, s-au arătat în cumpăna Dreptului Judecător mai mari decât prinoasele însemnate aduse de bogaţi din prisosurile lor. Aşa să judeci şi cu privire la rugăciune: cantitatea ei să ţi-o stabi­leşti după puterile tale, amintindu-ţi înţeleapta povaţă a marelui povăţuitor al monahismului: „De sileşti trupul tău neputincios la fapte ce întrec puterile lui, prin asta bagi în sufletul tău întu­necare şi îi aduci tulburare, iar nu folos”. De la o consti­tuţie sănătoasă şi viguroasă se cere rugăciune pe potrivă. „Toată rugăciunea în care trupul nu se osteneşte, iar inima nu vine la străpungere, a zis acelaşi mare Părinte, se socoate ca roadă necoaptă, fiindcă această rugăciune e fără suflet”. Când eşti prins cu datoriile mireneşti sau, dacă eşti monah, cu ascultările şi nu-ţi este cu putinţă să-ţi faci timp cât ai vrea pentru rugăciune, oricât ţi-ai dori-o, nu te tulbura: slujirea legiuită şi făcută în conglăsuire cu conştiinţa îl pregăteşte pe om pentru rugăciunea cea cu deadinsul şi înlocuieşte cantitatea prin calitate. Nimic nu ajută sporirea în rugăciune, cum o ajută conştiinţa împăcată, prin făptuirea cea plăcută lui Dumnezeu. [...]

Sufletul rugăciunii este luarea-aminte. Trupul fără suflet e mort, iar rugăciunea fără luare-aminte e, aşij­derea, moartă. Fără luare-aminte, rugăciu­nea rostită se preface în vorbire deşartă, iar cel ce se roagă astfel se numără cu cei ce iau numele Lui Dumnezeu în deşert. Cuvintele rugăciunii să le rosteşti fără grăbire; nu îngădui minţii să rătă­ceas­că peste tot, ci zăvorăşte-o în cuvintele rugăciunii. Strâmtă şi mâhnicioasă este această cale pentru minte, ce s-a obişnuit să vagabondeze slobod prin lume; însă această cale duce la luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunătate a luării-aminte, acela va iubi să-şi strâm­toreze mintea pe calea care duce la fericita luare-aminte. Luarea-aminte este cel dintâi dar al harului dumnezeiesc, trimis de sus celui care se osteneşte şi cu răbdare pătimeşte în nevoinţa rugăciunii. Haricei luări-aminte trebuie să-i premeargă silinţa omului spre luarea-aminte: aceasta din urmă trebuie să fie martorul lucrător al nemincinoasei dorinţe de a o primi pe cea dintâi. Luarea-aminte a omului este înviforată de gânduri şi visări, se clatină din pricina lor; luarea-aminte harică e neclintită şi plină de tărie. Nu-ţi îngădui să te împrăştii cu gândurile la rugăciune, să urăşti visarea, să lepezi grijile cu puterea credinţei, să baţi în inimă cu frica de Dumnezeu - şi lesne vei deprinde luarea-aminte. Mintea care se roagă trebuie să se afle în stare de adevăr deplin. Visarea, oricât ar fi de ademe­ni­toa­re şi frumoasă la arătare, pentru simplul fapt că e o alcătuire proprie şi samavolnică (arbitrară) a minţii, scoate mintea din starea de adevăr dumnezeiesc, o aduce în starea de amăgire de sine şi înşelare, drept care şi trebuie lepădată la rugă­ciune. În vremea rugăciunii, mintea trebuie să o avem şi cu toată osârdia să o păzim fără închipuiri, lepădând toate chipurile care ni se zugrăvesc în ea prin virtutea închipuirii: fiindcă la rugăciune mintea stă înaintea Dumnezeului Nevăzut, Care nu poate fi închipuit în nici un chip material. Chipurile, dacă mintea le va îngădui la rugăciune, se vor face un văl, un zid de nepătruns între minte şi Dumnezeu. „Cei ce nu văd nimic în rugăciunile lor Îl văd pe Dumnezeu”, a grăit Sfântul Meletie Mărtu­ri­sitorul.

Dacă în vremea rugăciunii tale ţi se înfăţişează în chip simţit sau se zugrăveşte în tine de la sine, în chip gândit, chipul lui Hristos sau vreunui înger sau vreunui sfânt - într-un cuvânt, orişice fel de chip - nicicum să nu iei această arătare drept ade­vărată, nu o băga de loc în seamă, nu sta de vorbă cu ea. Altminteri, negreşit te vei supune unei înşe­lări şi foarte puternice vătămări sufleteşti, precum s-a şi întâmplat cu mulţi. Mai înainte de a fi înnoit de către Sfântul Duh, omul nu e în stare să aibă împărtăşire cu duhurile sfinte. Aflându-se încă în tărâmul duhurilor căzute, în robia lor, nu e în stare să le vadă decât pe ele, şi acestea, văzând la om înaltă părere despre sine şi amăgire de sine i se arată în chip de îngeri luminaţi, în chipul lui Hristos Însuşi, pentru a pierde sufletul lui. Sfintele icoane sunt primite de către Biserică pentru încălzirea amintirilor şi simţămintelor evlavioase, iar nicide­cum pentru întărâtarea închipuirii. Stând înaintea icoanei Mântuitorului, să stai ca înaintea Domnului Iisus Hristos Însuşi, Care e pretutindenea fiitor după dumnezeire, şi prin icoana Sa este de faţă în acel loc unde se află ea. Stând înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, să stai ca înaintea Însăşi Sfintei Fe­ci­o­are, dar mintea ta păstreaz-o fără chipuri: este o mare deosebire între a fi în prezenţa Domnului şi înaintea Lui şi a ţi-L închipui pe Domnul. Sim­ţă­mân­tul că Domnul este de faţă aduce în inimă frica mântuitoare, bagă în ea mântuitorul simţă­mânt al evlaviei, iar închipuirea Domnului şi a Sfin­ţilor împărtăşeşte minţii o anu­mită materia­li­ta­te, o aduce în mincinoasa şi trufaşa părere de sine, aduce sufletul într-o stare minci­noa­să, în starea amăgirii de sine. Înaltă stare este a simţi că Dumnezeu e de faţă! Ea înfrânează mintea de la împre­ună-vorbirile cu gândurile stră­ine care unel­tesc împotriva rugăciunii; ea îi aduce omului din belşug simţirea nimicniciei sale; ea îl face pe om priveghetor asupră-şi, păzindu-l de greşeli, chiar şi de cele mai mărunte. Simţirea că Dumnezeu este de faţă se dobândeşte prin ru­gă­ciune cu luare-aminte. Mult ajută la dobân­di­rea ei şi starea cu evlavie înaintea sfintelor icoane. Cu­vin­tele rugă­ciu­nii, însufleţite de luarea-aminte, pă­trund adânc în suflet, străpung, ca să zic aşa, ini­ma, şi nasc în ea străpungerea. Cuvintele rugă­ciu­nii săvârşite cu împrăş­tiere se ating de suflet numai pe deasupra, fără a lăsa în ele nici o întipărire. […]

În nevoitorul rugăciunii, sporirea în rugăciune începe să se arate printr-o osebită lucrare a luării-aminte: din vreme în vreme, aceasta cuprinde fără veste mintea, închizând-o în cuvintele rugăciunii. După aceea, ea se face mult mai statornică şi mai dăinuitoare: mintea se lipeşte, parcă, de cuvintele rugăciunii, este trasă de ele spre unirea cu inima. În cele din urmă, cu luarea-aminte se uneşte pe neaşteptate străpungerea, şi îl face pe om biserică a rugăciunii, biserică a lui Dumnezeu. [...] Sim­ţămintele născute prin rugăciune şi pocăinţă sunt: uşurarea conştiinţei, pacea sufletească, împăcarea cu aproapele şi cu împrejurările vieţii, mila şi împreună-pătimirea faţă omenire, înfrânarea de la patimi, răceala faţă de lume, supunerea faţă de Dumnezeu, puterea în lupta cu gândurile şi înclină­rile păcătoase. Să te mul­ţumeşti cu aceste simţiri în care guşti, totuşi, nădejdea mântuirii. Nu căuta mai înainte de vreme înalte stări duhovniceşti şi extaze în rugăciune. Acestea nu sunt deloc aşa cum se înfăţişează închipuirii noastre: lucrarea Sfântului Duh, din care apar înaltele stări ale rugăciunii, sunt neajunse pentru mintea trupească. Învaţă-te să te rogi din tot cugetul tău, din tot sufletul tău, din toată vârtutea ta. Vei întreba: „Cum adică?” Aceasta nu o poţi afla decât încercând. Sileşte-te să te îndeletniceşti necontenit cu rugă­ciu­nea întru luare-aminte: rugăciunea întru luare-aminte îţi va răspunde la întrebare prin fericita cunoaştere din cercare. [...]

Cel care caută în rugăciunea sa bunuri stri­că­cioase pământeşti stâr­neşte împotrivă-i nemulţu­mirea Împă­ra­tu­lui Ceresc. Îngerii şi Arhan­ghelii - aceste căpetenii ale Lui - caută spre tine în vremea rugăciunii tale, să vadă ce vei cere de la Dumnezeu. Ei se minunează şi se bucură când văd pe cel pământesc că părăseşte pământul şi aduce prinos de cerere pentru primirea uneia dintre bunătăţile cereşti; dimpotrivă, se supără pe cel ce trece cu vederea cele cereşti şi cere lucruri de ale sale, pământeşti şi stricăcioase. [...] Multa vorbărie (Matei 6, 7-8), osândită de Domnul în rugăciunile păgânilor, stă în numeroasele cereri de bunătăţi vremelnice care umplu rugăciunile păgâ­nilor, în acea împletire ritoricească în care sunt în­făţişate ele, de parcă podoabele retorice, sonori­tatea materială şi puterea stilului L-ar putea înrâuri pe Dumnezeu aşa cum înrâuresc auzul şi nervii oamenilor trupeşti. Osândind această multă vorbă­rie, Domnul n-a osândit nicicum rugăciunile pre­lungite, aşa cum li s-a părut unor eretici: El Însuşi a sfinţit rugă­ciunea prelungită, rămânând timp înde­lung la rugăciune. Şi a petrecut noaptea în rugă­ciune către Dumnezeu (Luca 6, 12), isto­riseşte despre Domnul Evanghelia. Lungimea rugăciunii la plăcuţii lui Dumnezeu vine nu din multa vorbărie, ci din belşugul simţămintelor duhovniceşti care apar în ei la vremea rugăciunii. Prin îmbelşugarea şi puterea acestor simţăminte se desfiinţează, ca să zic aşa, timpul, prefăcându-se în veşnicie pentru sfinţii lui Dumnezeu. Atunci când lucrătorul rugăciunii ajunge la sporire în fericita sa nevoinţă, felurimea gândurilor din psalmi şi din alte rugăciuni devine nepotrivită cu aşe­zarea lor lăuntrică. Rugă­ciunea vameşului şi alte rugă­ciuni foarte scurte rostesc cel mai bine nerostita, cuprinzătoarea do­rinţă a inimii, şi plăcuţii lui Dumnezeu au petrecut adeseori în astfel de rugăciune multe ceasuri, zile şi ani, fără a simţi nevoie de felurime a gândurilor pentru rugăciunea lor puternică şi concentrată. Rugăciu­nile alcătuite de eretici sunt foarte asemănătoare cu rugăciunile păgânilor: în ele e multă vorbărie; în ele este frumuseţea pămân­tească a cuvântului; în ele e înfierbân­tarea sângelui; în ele nu e pocăinţă îndes­tu­lă­toare; în ele este năzuinţă către nunta Mielului de-a dreptul din casa de desfrânare a patimilor; în ele este amăgire de sine. Ele sunt străine de Duhul Sfânt: adie din ele suflarea molipsitoare a duhului întunecat, a duhului viclean, a duhului minciunii şi pierzării. […] Tu, care vo­ieşti să te aproprii de Dumnezeu şi să te împropriezi Lui prin adăstarea statornică în rugăciune, ia seama! Cercetează cu luare-aminte felul tău de a gândi: nu eşti, cumva, molipsit de vreo învăţătură mincinoasă? Urmezi întru totul şi fără nici o abatere învăţătura Bi­se­ricii de Răsărit, sin­gura adevărată, sfântă, aposto­leas­că? Dacă cineva nu ascultă de Biserică, a zis Domnul uce­nicului Său, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş (Matei 18, 17), care sunt străini de Dumnezeu, vrăjmaşi lui Dumnezeu. Şi ce însemnătate poate avea rugăciunea celui care se află în vrajbă cu Dumnezeu, în înstrăinare faţă de El?

Recunoaşterea propriei păcătoşenii, a propriei nepu­tinţe, a propriei nimicnicii este condiţia de ne­în­lăturat pentru ca Dumnezeu să primească şi să asculte cu milostivire rugăciunea. Toţi Sfinţii au pus la temelia rugă­ciunii recunoaşterea şi mărturisirea păcătoşeniei lor şi a păcătoşeniei întregii omeniri. Sfinţenia omului atârnă de recunoaşterea şi mărturisirea acestei păcătoşenii. Cel ce dăruieşte oamenilor sfinţenie pentru pocăinţa lor a grăit: Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Tu, care voieşti să te îndeletniceşti cu nevoinţa rugăciunii! Mai înainte de a purcede la această nevoinţă, sileşte-te să ierţi pe oricine te-a amărât, te-a clevetit, te-a batjocorit, pe oricine ţi-a pricinuit vreun rău, oricare ar fi acest rău. Cel înaintea Căruia voieşti să stai prin rugă­ciune a poruncit: De îţi vei aduce darul rugăciunii tale la altarul cel de sus al Împăratului Regilor, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău (Matei 5, 23-24). [...] Dacă rabzi sărăcie, ori te strâmtorează împrejurări mâhnicioase, ori unelteşte împotriva ta şi te pri­go­neşte vrăjmaşul tău, nu lua aminte, pentru ca la rugăciune luarea ta aminte să nu fie clintită de nici o împrăştiere, de nici o tulburare; nu lua aminte la amintirile şi gândurile care ţi se înfă­ţi­şea­ză, privi­toare la sărăcia ta, la împrejurările grele în care te afli, la vrăjmaşul tău. Cel sub a Cărui deplină stăpânire vă aflaţi şi tu, şi împre­ju­ră­rile în care te afli, şi vrăjmaşul tău, grăieşte către cei preaiubiţi ai Săi: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi (Ioan 14, 1).[...]

Nu admira natura văzută, nu te lăsa prins de contemplarea frumuseţilor ei; nu pierde vremea atât de preţioasă şi puterile sufletului cu dobân­direa cunoştinţelor aduse de ştiinţele lumeşti. Atât puterile, cât şi timpul să le întrebuinţezi pentru dobândirea rugăciunii care săvâr­şeşte sfânta sluj­bă în cămara ta cea lăuntrică. Acolo, în tine însuţi, rugăciunea îţi va descoperi o privelişte care va atrage întreaga ta luare-aminte: ea îţi va aduce cunoştinţe pe care lumea nu poate să le încapă şi de care nici nu are habar. Acolo, în adâncul inimii, vei vedea căderea ome­nirii, vei vedea sufletul tău omorât de păcat, vei ve­dea mormântul, vei vedea iadul, vei vedea demonii, vei vedea legăturile şi obezile, vei vedea sabia de foc a heruvimului care străjuieşte calea spre viaţa veşnică, care îngră­deşte omului intrarea în locaşul Raiului vei vedea multe alte taine ascunse de lume şi de fiii lumii. Când ţi se va descoperi această privelişte, privirile tale se vor lipi de ea; te vei răci faţă de toate cele vremelnice şi strică­cioase, care ţi-au fost pe plac până în ceasul acela.[...]

Demonii le insuflă oamenilor să se oştească împotriva lucrătorului rugăciunii, să-l osândească pentru ciudăţenia purtării sale, pentru puţinătatea faptelor lui folositoare, să-i scoată vină că e leneş, făţarnic şi face pe sfântul, să pună pe seama lui gânduri rele şi viclene, fapte stricate, să strice şi să tulbure liniştirea lui, să-l silească la îndeletniciri potrivinice vieţuirii lui, tovarăşe cu abaterea minţii de la rugăciune, cu împrăştierea, cu stricarea păcii sufleteşti. Cunoscând pricina începătoare a acestor ispite, să ne rugăm, precum ne porunceşte Evanghelia şi ne predanisesc Sfinţii Părinţi, pentru cei de aproape ai noştri, care păcătuiesc întru ne­cu­noştinţă şi din îndemn străin; măiestriile de­mo­nilor le va strica Dumnezeu. Ispitindu-ne din afară, demonii se ţin de ticăloşii şi înlăuntrul nostru. Când ne depărtăm în însingurare şi începem a ne îndeletnici cu rugăciunea, stârnesc în noi felurite dorinţe păcătoase pe care nu le simţeam mai înainte, învăluiesc inima noastră cu nenumărate gânduri şi visări păcătoase, care până atunci nu se arătaseră niciodată minţii noastre şi fac acestea cu scopul ca noi, aduşi într-o stare de nedumerire şi descurajare şi nevăzând nici un folos de la ne­vo­inţa rugăciunii şi de la însingurare, să ne lăsăm de ele. Această lucrare a demonilor se înfăţişează nevoito­rilor noi în nevoinţă ca o lucrare a sufletului lor: vrăjmaşii noştri cei nevăzuţi şi vicleni, săvâr­şindu-şi fărădelegile, vor totodată să se ascundă, ca omul să nu poată ieşi din cursele pe care ei i le-au întins, să meargă la destrămare lăuntrică şi la pierzanie sigură.

Dat fiind că pentru demoni este un lucru foarte în­sem­nat să se ascundă de om, pentru om este un lucru foarte însemnat să înţeleagă că ei sunt lucrătorii înce­pători ai păcatului, izvorul ispitelor noastre, şi nici­de­cum cei de aproape ai noştri, nici noi - atunci când ne petrecem viaţa slujind lui Dumnezeu - şi nici vreo oarecare întâm­pla­re. Privind cum lucrează vrăjmaşii, ne deprindem trep­tat, sub călăuzirea cuvântului lui Dumnezeu, să priveghem cu trez­vie asupra lor şi asupra noastră şi să ne împotrivim lor cu tărie. Smeriţi-vă, ne povăţuieşte Apostolul verhovnic, sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pe voi la vremea potrivită, toată grija aruncând spre Dânsul - că El Se îngrijeşte pentru voi. Fiţi treji, privegheaţi - că vrăj­maşul vostru, diavolul, umblă ca un leu răc­nind, căutând pe cine să înghită: căruia staţi îm­potrivă întăriţi fiind prin credinţă (1 Petru 5, 6-9). [...]

Este de neapărată trebuinţă ca mai întâi să ne desfacem de avuţia materială, să ne despărţim de lume, să ne lepădăm de ea: numai după săvâr­şirea acestei lepădări poate creştinul să-şi vadă lăuntrica înrobire şi temniţă, lăuntricele legături şi răni, lăuntrica omorâre a sufletului. Lupta cu moartea care trăieşte în inimă, săvâr­şită prin rugă­ciune, sub călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu, e răstignire, este pieire a sufletului pentru mântuirea sufletului (Marcu 8, 35). [...] Cel ce împreunează rugăciunea cu plânsul se nevoieşte după rânduiala arătată de Însuşi Dumnezeu, se nevoieşte după cuviinţă, în chip legiuit. La vremea sa, el va da roadă îmbelşugată: bucuria mântuirii neîndoielnice. Cel ce a înstrăinat plânsul de rugăciunea sa se osteneşte împotriva rânduielii lăsate de Dumnezeu şi nu va culege nici un fel de roade sau, mai bine zis, va culege spinii părerii de sine, amăgirii de sine, pierzării. Fraţilor! Să nu ne îngăduim a ne amăgi cu gân­dul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzător; să nu ne repezim a căuta desfătări în rugăciunea noastră! Nu este dată păcătoşilor desfătarea harică; acestora li se cuvine plânsul: pe acesta să-l căutăm cu toată osârdia, să căutăm această comoară, cheia tuturor comorilor duhov­niceşti. Cel ce nu are plâns se află într-o stare min­cinoasă: el este înşelat de trufia sa. Sfinţii Părinţi numesc plânsul „călăuză în nevoinţa duhov­nicească”. El trebuie să meargă înaintea tuturor cugetărilor noastre evlavioase, să le îndrepteze spre ţelul cel adevărat. Cu­ge­tarea care nu este pătrunsă şi călăuzită de plâns este o cugetare rătăcită. [...] Dată fiind cumplita sărăcie a vremii noastre în povăţuitori ai adevăratei rugăciuni, să ne alegem ca povă­ţuitor şi călăuzitor plânsul. El ne va învăţa rugă­ciu­nea, iar de înşelarea de sine ne va păzi. Toţi câţi au lepădat plân­sul au căzut în înşelare de sine. Aceasta o spun cu tărie toţi Sfinţii Părinţi […] Este cu neputinţă, bagă de seamă Sfântul Ioan Scărarul, ca cel ce doreşte să înveţe a se ruga să poată învăţa asta numai din vorbe. Dascălii ei sunt cercarea (experienţa) şi plânsul. În stră­pungerea şi smerirea duhului să începem nevoinţa rugă­ciunii, să intrăm sub acoperământul plânsului: Dumnezeu Însuşi, Care dă rugăciune celui ce se roagă (1 Regi 2, 9), se va face nouă Dascăl al rugăciunii. [...].