SPOVEDANIA Ce sa faci daca ti-e rusine sa marturisesti un pacat?

SPOVEDANIA Ce sa faci daca ti-e rusine sa marturisesti un pacat? 

Raspunsul la aceasta intrebare il vei gasi in orice indreptar de spovedanie, cred insa ca nu pe cel tamaduitor. Sunt sigur ca tocmai pentru asta cauti un raspuns, un alt raspuns decat cel pe care nu ma indoiesc ca il stii deja, dar care, in starea in care esti, nu-ti este de nici un folos. De aceea, nici eu nu te voi apostrofa clasic: “E de la dracu’ rusinea, trebuie sa o depasesti si sa-ti marturisesti pacatul!”

Vladica Antonie, episcopul Surojului, isi amintea cu duiosie o intamplare din adolescenta sa, care i-a schimbat viata. Marturisesc ca aceasta intamplare a avut acelasi efect si asupra vietii mele. Odata, dupa terminarea slujbei, tanarul s-a apropiat la miruit de preotul care il smintise prin faptul ca-i parea beat. Totusi, dintr-o politete fatarnica, a incercat sa-i sarute mana, pe care preotul si-a tras-o rusinat, scuzandu-se pentru starea in care este. Dupa ce lumea s-a imprastiat, tanarul, atins de gestul parintelui, s-a apropiat de el sa-si ceara iertare. Parintele era atat de mahnit, incat aproape ca plangea. Si i-a marturisit tanarului ca ii pare rau ca e asa, dar nu mai poate, pentru ca tocmai i-au murit intr-un accident sotia si copilul. Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut urmatoarea revelatie simpla, dar fundamentala. El a inteles ca una este a citi in Biblie despre rabdarea lui Iov si a-l da ca exemplu altora, cand ii vezi necajiti, si alta este sa ti se intample chiar tie un necaz atat de mare.

Viata crestina autentica incepe cu intelegerea acestui lucru simplu. Sa intelegem ca nu intotdeauna putem indeplini sfaturile atat de bune, de altfel, ale Sfintilor Parinti si chiar ale Mantuitorului. Nu intotdeauna avem puterea necesara, curajul si, pur si simplu, vointa. Dar, cu toate acestea, sa nu uitam ca chiar si atunci, fie ca suntem ispititi si chiar stapaniti de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totusi, ramanem crestini. Niste crestini loviti, dar crestini. Sa intelegem ca viata crestinului nu este alcatuita doar din victorii, doar din reusite, ci, poate, mai ales, din infrangeri, dar din niste infrangeri suportate cu barbatie.

Pentru noi, crestinii, o infrangere suportata cu barbatie e mai mare decat o victorie dobandita miseleste, adica cu ingamfare. Foarte usor o astfel de victorie te poate arunca in afara terenului de lupta. Adica, in cazul nostru, cineva care isi marturiseste pacatele cu prea multa usurinta isi poate pune intrebarea de ce i se intampla asta? Nu cumva tocmai pentru faptul ca nu ii par chiar atat de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul ca si-a pierdut duhul adevaratei pocainte?

Da, pacatul tau poate fi si avort, si incest, si homosexualitate, si necrofilie, si crima. Dar sa stii ca sunt oameni care marturisesc aceste pacate aproape cu seninatate, iar undeva, in vreo manastire uitata, exista poate un frate care se tanguie grozav pentru faptul ca a mancat un mar din copacul din care nu avea binecuvantare sa manance. Avem in Pateric cazul unui frate care era chinuit ingrozitor de faptul ca, facand ascultare la trapeza (bucatarie), manca din oala cu unt.

Asa ca, dupa parerea mea, rusinea pe care o simtim, atunci cand vine vremea sa marturisim un pacat, poate ca nu depinde atat de gravitatea pacatului savarsit, cat de intensitatea pocaintei noastre. Pentru a nu permite incunucarea unei pocainte atat de barbatesti si atat de placute lui Dumnezeu, diavolul se ridica impotriva noastra si ne ingreuiaza si mai mult framantarea, sporindu-ne nu doar rusinea, ci, odata cu ea, si deznadejdea.

Deznadejdea insa este lasarea mainilor in jos, este recunoasterea infrangerii. Noi nu trebuie sa facem asta. Nu vezi ca pana si in filmele de duzina, sa zicem Rocky, eroul ne trezeste simpatia nu atat pentru faptul ca a invins in ring, ca multi sunt invingatori, cat pentru ca a invins in conditii vitrege, cand nimeni nu-i mai dadea nici o sansa. Toti il credeau invins, adversarul isi ridicase de acum victorios mainile si se falea inaintea publicului exaltat. Dar Rocky, desi era de acum jos si plin de sange, cand o vede pe fata aceea care il iubea, si care il indemna la lupta cu atata nadejde, gaseste puteri si se scoala ca un biruitor si-si bate adversarul.

Pentru noi, crestinii, fata aceasta de la sfarsitul filmului, care ne da curaj, este Hristos. El apare intotdeauna in ultima clipa, descoperindu-ne dragostea Sa pentru noi, tainuita pana atunci. Sa nu abandonezi niciodata lupta, pana cand nu-L vei vedea pe Hristos venind, altminteri te vei declara invins inainte de sfarsitul luptei.

Dar ce inseamna sa te declari invins? Oare faptul ca nu poti marturisi un anume pacat preotului? Nu. Inca nu. Aceasta este doar o lovitura, o lovitura pe care e si firesc ca orice lupta sa o presupuna. Dar inca nu este infrangere, inca este incaierare. Infrangerea este atunci cand noi incepem sa fugim nu doar de preot, ci chiar si de Hristos, cand ajungi sa crezi ca nu doar preotul nu te mai poate intelege, ci pana si Hristos, pana si El nu te mai poate ierta.

Ziceam ca rusinea aceasta poate fi nu atat din cauza gravitatii pacatului, cat poate din cauza intensitatii pocaintei. Si-ar fi prea trist sa ratam sansa unei incununari pe masura zbuciumului nostru. Cununa insa sta pe un loc mai inalt decat noi si inchipuie-ti ca nu avem nimic pe care sa calcam pentru a o ajunge: nici scaun, nici vreo piatra sau buturuga. Tot ce avem la indemana nu e decat pacatul nostru, pe care trebuie sa calcam, ca pe o scara, ca pe un loc inalt si sa ajungem pana la cununa.

Asadar, daca nu o poti spune preotului la care te spovedesti de obicei, du-te si o spune unui preot necunoscut, du-te intr-un oras strain, intr-o tara straina, unde nu te mai stie nimeni, si spune-o primului preot care iti iese in cale, numai spune-o. Daca ti-ai pierdut increderea in preoti, ca poti cadea si in aceasta ispita, spune-o unui om in care ai incredere. Daca nu ai nici macar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neincetat. De fapt, sunt convins ca amintirea pacatului te obsedeaza oricum, dar tu spune-o deschis, cu nadejde, nu fugind de Dumnezeu.

Ia cazul lui Petru si Iuda. Si Iuda s-a aprins de pocainta, a fugit si a aruncat banii dobanditi pe sange. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sangele lui Hristos ca fiind “nevinovat”, adica, practic, a infruntat hotararea iudeilor, a infruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte. Petru nu a avut putere sa faca aceasta, nici macar in fata unei simple femei care i-a zis ca l-a vazut printre ucenici. Petru s-a lepadat cu juramant de Hristos, in timp ce Iuda L-a marturisit fara frica “nevinovat” si nu doar in fata unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci in fata legiuitorilor iudei, care il puteau da la moarte. Si cu toate acestea, pocainta cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru ca Iuda, desi se caia, fugea de Dumnezeu, nu avea indrazneala sa I se marturiseasca. Iuda, care a avut curaj sa marturiseasca inaintea oamenilor, nu a avut curaj sa marturiseasca lui Dumnezeu, iar Petru, desi s-a speriat si s-a rusinat de oameni, totusi, atunci cand a fost vremea, s-a marturisit lui Dumnezeu.

Care a fost marturisirea lui Petru? A zis el oare: “Doamne am gresit ca Te-am tradat, iarta-ma!”? Nu. Petru a marturisit altfel, socant pentru noi. Petru a zis: “Doamne, Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc”. Asa sa repeti si tu, chiar daca nici tu nu o crezi. Sa o spui, tocmai pentru ca e o minciuna, dar e o minciuna care ai vrea sa fie adevarata. Poate chiar e un adevar, un adevar la care putini dintre noi putem ajunge, dar il ravnim. Sa plangi si sa repeti minciuna aceasta lui Dumnezeu, sa I-o spui in fata: “Doamne, Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc!”

Dumnezeu stie pacatul nostru, Il stia chiar mai inainte de a ne fi adus pe lume. Si totusi, El nu a impiedicat nasterea noastra. Oare nu arata asta increderea lui Dumnezeu fata de noi, oare nu arata marea nadejde pe care si-a pus-o El in noi? De ce sa dezamagim pe un om atat de minunat Care este Dumnezeu?

Acelasi vladica Antonie, intr-o predica la Nasterea Domnului, care stiu bine ca n-a fost tradusa in romaneste, propune o discutie, nu atat despre credinta omului in Dumnezeu, care este o tema arhidiscutata, cat despre credinta lui Dumnezeu in om. Vladica aminteste de o povestioara, se pare, de nu prea mare valoare literara, in schimb de mare adancime duhovniceasca. Autorul isi inchipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatal ar fi spus: “Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra”. “Da, dar omul acesta va cadea - zise Duhul -, si Tu, Fiule, va trebuie sa mori pentru El”. “Sa-l facem, dar, sau sa nu-L facem?” - a intrebat Tatal. “Sa-L facem” - a zis Fiul.

Iata nadejdea pe care si-a pus-o Dumnezeu in om! Acestui Dumnezeu ne marturisim noi, de acesta ne rusinam, pe acesta Il iubim.

Daca inca nu-ti poti marturisi pacatul tau preotului, nu deznadajdui, spune-l lui Dumnezeu. Si adauga la acel pacat si toate motivele pentru care nu-l poti marturisi. Sa-i spui lui Dumnezeu toate asa cum sunt, cu simplitate. Sa nu te desparti de Dumnezeu. Poti sa-I spui ca nu e drept cu tine, ca este chiar El vinovat pentru pacatul Tau, poti sa clevetesti macar tot pamantul inaintea Lui, toti preotii si episcopii, dar sa spui totul cu fata catre El si sa nu te linistesti pana cand nu obtii un raspuns de la El. Poate ca, la un moment dat, iti vei da seama ca ceea ce-i spui este o minciuna, poate ca nu. Sa stii insa ca El te va intelege, orice i-ai spune. Si sa te linistesti.

Lui ai voie sa-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge sa te reversi inaintea oamenilor. Dar sa te pazesti a cleveti pe preoti sau pe oricare alt om in fata oamenilor, pana ce te vei linisti desavarsit. Numai lui Dumnezeu sa-i parasti pe toti, ca El te va intelege, El stie toate. Si-n toata vremea, oricat de deznadajduit sau revoltat vei fi, sa nu uiti ca totul nu este decat o ispita, o ispita vremelnica, pe care trebuie sa o infrangi.

Va veni si timpul cand o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ti va parea atat de greu, om este si el, chinuit de ganduri ca si tine, pentru ca, asa cum spune Apostolul Pavel, oare nu “tot trupul geme si suspina cu suspine negraite, asteptand infierea”?

Gandeste-te ca acesta nu e decat un pacat neinsemnat, un pacat oarecare. Ca viata s-ar putea sa te arunce, de acum inainte, in niste pacate atat de mari, incat ceea pentru ce te framanti acum sa-ti para fleacuri. Si, daca pe acesta nu-l poti marturisi, cu acelea ce vei face?

“Indrazneste, Eu am biruit lumea”.

Mãrturisirea pãcatelor şi valoarea ei spiritualã.

Se poate spune cã Taina aceasta este o Tainã a comunicãrii intime şi sincere între penitent şi preot, sau chiar o Tainã a comuniunii între ei. În ea preotul pãtrunde în sufletul penitentului, care i se deschide de bunãvoie; nu rãmâne la un contact trecãtor şi superficial. Atât contribuţia penitentului, cât şi a preotului este cu mult mai mare în aceastã Tainã. În celelalte Taine harul lucreazã pe planul obiectiv, ontic, la rãdãcina fiinţei, în mod adeseori nesimţit. Aci lucreazã prin angajarea mai amãnunţitã şi mai vibrantã a penitentului, prin mãrturisire şi cãinţã, apoi a preotului în aprecierea mijloacelor recomandate penitentului pentru vindecarea sufleteascã a celui îmbolnãvit de pe urma unor pãcate grele şi apoi iarãşi prin contribuţia penitentului în împlinirea lor. Aceasta se explicã din faptul cã dacã prin Taina Botezului şi cea a Mirungerii i s-au iertat primitorului pãcatele prin simpla mãrturisire a credinţei şi angajare la pãzirea ei şi a poruncilor lui Hristos, Taina Pocãinţei se sãvârşeşte cu un om care a dovedit cã nu a conlucrat cu harul Botezului, ceea ce îl face mai vinovat şi dã dovadã cã în el s-a produs o boalã, sau o slãbiciune, care-l poate duce şi dupã aceastã Tainã la noi cãderi. Deci el trebuie sã explice din ce motive a cãzut şi care sunt slãbiciunile lui, pentru a fi vindecat. Apoi trebuie sã arate prin cãinţã şi prin fãgãduinţa de a nu mai pãcãtui o angajare cu mult mai hotãrâtã în a combate slãbiciunile care au dat dovadã ca pot birui cu uşurinţã firea lui. Rostul acestei Taine aratã cã pentru recidiviştii în aceleaşi pãcate grele, mijloacele de remediere a slãbiciunilor trebuie aplicate cu şi mai multã stricteţe. Altfel Taina nu are ca efect remedierea durabilã a omului şi nu-l face iarãşi un om cu adevãrat nou. De aceea în aceastã Tainã penitentul nu face numai o mãrturisire generalã de credinţã şi nu îşi ia numai un angajament general pentru o viaţã nouã în Hristos, ci şi destãinuie intimitãţile sufletului sãu în ceea ce au ele neputincios sã reziste cu fermitate pãcatelor; destãinuie slãbiciunile care l-au dus la pãcate şi care s-au dezvoltat de pe urma pãcatelor. Iar preotului i se cere sã cunoascã aceste slãbiciuni care stau la baza pãcatelor cunoscute de oameni şi ale celor necunoscute, odatã cu aceste pãcate. Penitentul manifestã prin aceasta o încredere în preot ca în nici un alt om şi aşteaptã de la el sfat, ajutor şi dezlegare. De aceea preotul trebuie sã urmãreascã cu atenţie mãrturisirea, sã pãtrundã real în sufletul celui ce şi-l deschide, ca sã poatã da un sfat şi un ajutor potrivit cu slãbiciunile destãinuite. I se cere pe lângã autoritatea lui de reprezentant vãzut al lui Dumnezeu, pe lângã o apreciabilã autoritate moralã, şi o bunã cunoaştere a modului în care se pot lecui diferitele slãbiciuni omeneşti. Mai mult, preotul trebuie sã ajute şi sã îndrumeze prin întrebãri pe penitent sã meargã spre lucrurile esenţiale în mãrturisirea lui, pentru ca acesta sã nu devieze, cu intenţie sau din neştiinţa lucrurilor importante, într-o vorbãrie sentimentalã neesenţialã, prin care el acoperã mai mult adevãratele pãcate şi slãbiciuni şi pleacã netãmãduit sau fãrã recomandãrile necesare tãmãduirii. Omul, care e dispus sã micşoreze cu superficialitate sau sã exagereze slãbiciunile sale dintr-o conştiinţã extrem de scrupuloasã, nu se poate ajuta singur în tãmãduirea lor. El nu poate fi ajutat nici de cãtre oricare alt om. Unii prieteni pot bagateliza slãbiciunile lui, alţii le pot exagera şi mai mult, dintr-o grijã prea mare faţã de el. Nici chiar cei cu cunoştinţe bogate de ordin psihologic şi psihiatric nu-l pot ajuta aşa cum ajutã un preot, pentru cã omul are nevoie şi de încrederea într-un ajutor dumnezeiesc ca sã poatã pune la contribuţie toate eforturile voinţei lui în vederea vindecãrii. De la început pânã la sfârşit Taina aceasta se petrece între douã persoane într-o relaţie de intimitate. ªi relaţia aceasta este înlesnitã pentru penitent de faptul cã preotul i se înfãţişeazã ca vorbindu-i în numele Domnului, atât cu iubirea iertãtoare a lui Dumnezeu care nu-l face sã dispere, cât şi cu seriozitatea care-l opreşte de la bagatelizarea slãbiciunilor sale. În faza mãrturisirii penitentul îşi descoperã taina sa preotului ca nimãnui altuia şi preotul cunoaşte exclusiv taina lui. Penitentul ştie cã preotul nu va spune nimãnui taina lui. Între ei are loc o tainã şi din acest punct de vedere. Deci între ei se realizeazã o legãturã sufleteascã profundã şi intimã în acelaşi timp, cu totul deosebitã. Numai preotul poate cunoaşte cu adevãrat pe penitent, cãci numai lui i se destãinuie penitentul cu toatã sinceritatea, ştiind cã preotul nu va râde niciodatã de slãbiciunile lui, nu le va divulga şi nici nu va manifesta sur- prindere ascultând cele mai grele abateri ale lui. Am putea spune cã cei doi se leagã într-o prietenie unicã; sufletele lor se ating şi vibreazã în aceastã atingere cu ceea ce au mai intim şi mai serios în ele. Penitentul realizeazã cu preotul comuniunea maximã care se poate realiza cu un om. E un nou motiv pentru care Taina aceasta e Taina unei comuniuni cum nu existã alta: e Taina restabilirii comuniunii depline între un credincios şi preotul ca organ vãzut al lui Hristos şi ca reprezentant al Bisericii. De aceea e Taina readucerii penitentului în comuniune cu Hristos şi cu Biserica, pregãtindu-l pentru comuniunea lui cu trupul lui Hristos. Nici un alt om nu poate împlini rolul de intermediar al comuniunii mai extinse cu alţi oameni şi cu Dumnezeu, decât preotul în Taina Mãrturisirii. Dar intimitatea realizatã între preot şi penitent încã din faza aceasta a mãrturisirii nu e numai de ordin sufletesc, cãci în ea intra un aer de neobişnuitã seriozitate, de voinţa a penitentului de revenire la puritate şi a preotului de ajutorare realã a lui. Seriozitatea aceasta are la bazã conştiinţa cã în aceastã relaţie este prezent în mod nevãzut, dar transparent şi simţit în mod tainic, Însuşi Hristos, Care le cere şi-i ajutã în aceastã intenţie a lor, Hristos, în faţa Cãruia amândoi se simt rãspunzãtori, sau uniţi prin rãspundere. Penitentul are încredere în preot tocmai pentru cã simte în el rãspunderea faţã de Hristos pentru sufletul sãu, îl simte cã-l ascultã în numele lui Hristos şi cu o putere realã de ajutorare ce-i vine din Hristos. Iar aceasta îl face sã-şi deschidã sufletul şi sã-şi destãinuie pãcatele şi slãbiciunile cu toatã sinceritatea, seriozitatea şi cãinţa. Hristos însuşi lucreazã în aceastã Tainã prin întâlnirea intimitãţii sensibilizate a celor doi. Însãşi mãrturisirea cu încredere, cu seriozitate şi cu cãinţã a penitentului este un efect al lucrãrii lui Hristos. Cãci altor oameni penitentul nu- şi descoperã toate pãcatele, sau îşi descoperã numai unele din ele, şi adeseori cu un fel de bravare. Având pe Hristos lucrãtor prin intimitatea serioasã şi vibrantã stabilitã între ei, Taina aceasta îi înalţã din planul sufletesc în planul duhovnicesc în care lucreazã Duhul Sfânt. De aceea se spune cã preotul este duhovnic în aceastã Tainã şi lucrarea lui în ea este o lucrare duhovniceascã. Spaţiul spiritual al Tainei, când se sãvârşeşte cu aceastã seriozitate, a devenit sau a început sã devinã un spaţiu al sfinţeniei, care va avea un efect real asupra îndreptãrii penitentului. Lucrarea de duhovnicie o va exercita preotul, mai ales, în a îndruma penitentul spre o viaţã de cãinţã sau de pocãinţã, pe care trebuie sã o împlineascã pentru vindecarea sa de rãnile pãcatelor. Faptul cã preotul lucreazã ca organ vãzut al Iui Hristos şi ca reprezentant al Bisericii nu diminueazã responsabilitatea lui şi deci putinţa trãirii comuniunii personale între el şi penitent în Hristos. Dimpotrivã, responsabilitatea lui se ascute, pe mãsura conştiinţei lui cã este organ vãzut al lui Hristos.În cursul spovedaniei penitentul depãşeşte într-un anumit grad pãcatul sau puterea lui tocmai datoritã acestei comuniuni între douã responsabilitãţi ce se compenetreazã. Cu cât e penitentul mai pãcãtos, cu atât preotul vibreazã de o mai mare responsabilitate de a recâştiga sufletul lui, de o mai mare compãtimire pentru el şi de o mai acutã trãire a datoriei de a-l face sã revinã pe drumul mântuirii. Iar aceasta trezeşte o mai acutã responsabilitate pentru pãcate în penitentul însuşi. Prezenţa lui Hristos între ei doi se sugereazã prin faptul cã preotul ascultã mãrturisirea penitentului în faţa icoanei lui Hristos, sau îi spune penitentului dupã rugãciunile introducãtoare: “Iatã, fiule, Hristos stã nevãzut, primind mãrturisirea ta cea cu umilinţã. Deci nu te ruşina, nici te teme, nici nu ascunde de mine nimic din cele ce-ai fãcut, ci toate mi le spune fãrã sã te îndoieşti şi fãrã sfialã, ca sã iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Preotul îi cere deplinã sinceritate, cãci mãrturisirea lui nu se face numai înaintea omului, care poate fi minţit, sau în faţa cãruia mãrturisirea poate fi socotitã ca o umilire nedemnã de mândria omului, ci mai ales în faţa lui Hristos. Adeseori omul contemporan se ruşineazã sã-şi divulge pãcatele, sau socoteşte nedemn pentru el sã facã acest act de umilire în faţa unui preot. Dar pe de o parte simte şi el nevoie sã-şi descarce conştiinţa înaintea cuiva, iar pe de alta, îşi dã seama cã preotul îi inspirã încredere deosebitã prin marea lui responsabilitate faţã de Hristos şi prin smerenia cu care-l ascultã şi care-l face sã nu se socoteascã mai bun decât penitentul. De fapt, preotul se şterge cu totul în faţa lui Hristos, punând în faţa conştiinţei penitentului pe Hristos, ca for suprem în fata cãruia nu se simte umilit nici un om, for care este în acelaşi timp Persoana cu cea mai înţelegãtoare şi iertãtoare iubire a neputinţelor omeneşti, El, Care S-a rugat şi pentru iertarea celor care L-au rãstignit pe cruce. Dar de ce e necesarã mãrturisirea pãcatelor pentru iertarea lor? Încã Tertulian a observat cã Domnul nu cere mãrturisirea pãcatelor pentru cã nu le-ar cunoaşte, ci pentru cã mãrturisirea lor e un semn de cãinţã realã şi mãreşte cãinţa102, fiind în acelaşi timp un semn de încredere în Dumnezeu şi în preotul care-L reprezintã. Domnul are bucurie de mãrturisire pentru cã ea este începutul comuniunii în care reintrã penitentul cu Hristos, şi întrucât intrã cu un om care I se înfãţişeazã în numele Lui. Penitentul recapãtã prin aceasta o smerenie sau o delicateţe sufleteascã şi se jeneazã de pãcat, de supãrarea lui Hristos; e o delicateţe opusã rigiditãţii pornirii spre pãcat, egoismului nepãsãtor sau disperat.

El revine deci la capacitatea de comuniune în puritate cu ceilalţi oameni. El face primul act de ieşire din închisoarea individualistã orgolioasã în el însuşi, din nepãsarea şi insensibilitatea spiritualã care-l ţin în afara comuniunii. Mãrturisirea însãşi îl înalţã pe om, întrucât ea include cãinţa smeritã pentru pãcatele mãrturisite şi voinţa de a se elibera de stãpânirea pãcatelor. Prin mãrturisire penitentul face primul act de ridicare deasupra pãcatului, ajutat de rugãciunile introducãtoare şi de îndemnurile preotului, sau şi de întrebãrile lui. Preotul îl ajutã tot timpul mãrturisirii, prin încurajarea la mãrturisire, nemanifestând vreo lãcomie interesatã de a şti, sau vreun semn de deosebitã surprizã neplãcutã, care ar putea frâna pornirea penitentului spre mãrturisire; dar nici nepãsare, absenţã sufleteascã, plictisire sau grabã, ci o foarte umanã înţelegere, care totuşi vrea sã creeze şi sã menţinã starea de cãinţã în penitent. El trebuie sã arate prin faţa lui cã pãcatele aflate nu creeazã o situaţie de disperare pentru penitent, dar nici nu trebuie bagatelizate. Penitentul trebuie ajutat sã se cãiascã cu adevãrat pentru ele, cãci prin cãinţã se deschide poarta iertãrii, şi ea îi dã o speranţã garantatã de autoritatea lui Hristos, ajutându-l sã depãşeascã el însuşi pãcatele şi slãbiciunile sale. Duhovnicul se face sensibil la pãcatele penitentului, pentru a trezi şi spori sensibilitatea lui, dându-i prin aceasta puterea sã se ridice din ele. El coboarã cu Hristos, Cel ce Se coboarã la neputinţele omului, dar într-o coborâre dãtãtoare de putere. Pentru acest prilej de sensibilizare şi cãinţã, cu ajutorul duhovnicului, Hristos îi cere penitentului sã-şi mãrturiseascã pãcatele. Dar şi pentru putinţa ca el sã fie ajutat sã facã alt pas mai departe în învingerea slãbiciunilor sale, cum spune Tertulian. Forţa pãcatului, aflatã în slãbiciunile penitentului, devenite ca o a doua fire, nu se destramã într-o trãire sentimentalã de un sfert de orã sau ceva mai mult, cât ţine mãrturisirea. Pentru destrãmarea ei trebuie ca aceastã stare sentimentalã contrarã pãcatului sã se concretizeze în fapte şi atitudini contrare acelor slãbiciuni, pentru a slãbi obişnuinţa lor şi a crea în fire alte obişnuinţe. Cu aceasta începe faza pocãinţei penitentului, care dezvoltã cãinţa sau regretul pentru pãcatele sãvârşite şi hotãrârea luatã de el de a nu mai pãcãtui.