Tulburatoarele viziuni ale Staretului rus Antonie

Tulburatoarele viziuni ale Staretului rus Antonie

despre timpurile de pe urma, care nu sunt departe!
Posted on octombrie 9, 2008 by bătăiosu
Din: “ Staretii despre vremurile de pe urma “, Manastirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil ,
Petru-Voda, 2007:
Sa le multumim fratilor de la
http://www.razbointrucuvant.ro pentru munca si
stradania lor de a ne fi facut partasi la viziunile acestui
vrednic intru pomenire ostas de-al lui Dumnezeu

Viziunea Staretului Antonie*
“Pe la inceputul anilor ‘70, in vremea oficierii Dumnezeiestii Liturghii, am avut parte de
prima viziune. Si iata cum a fost. In vremea aceea, a inceput atractia fata de Occident si,
respectiv, dispareau trasaturile proprii slavilor: simplitatea, ospitalitatea, lipsa lacomiei de
bani. Lacomia banilor (iubirea de argint), de altfel, este pusa in capul unghiului noii
conceptii despre lume: banii si lucrurile sunt mai presus decat moralitatea, spiritualitatea. Cel
mai groaznic s-a intamplat sa fie ca modul de viata al oamenilor ce-si zic ortodocsi,
adesea, dintre cei care urmeaza cu ravna randuielile bisericesti, devine ca si al paganilor
din jurul lor! Aceeasi lipsa de modestie in viata de zi cu zi, aceleasi tendinte de a face
cariera, de a ocupa o pozitie inalta in societate.
Pentru copiii din familiile de credinciosi deja nu mai este chinuitoare intrarea in randul
pionierilor, ale comsomolului, ale partidului. Iar justificarea le e la indemana: “dar cum se
poate fara aceasta, doar nu traim in pustiu, ci intre oameni. Si-apoi, cand vine vorba de
pacat si incerci sa intelegi, totul este pacat, asa ca vom merge si ne vom pocai“. Atare
atitudine usuratica a provocat mare ingrijorare pentru insasi posibilitatea mantuirii. Eu
reciteam Evanghelia, indeosebi pasajele despre vremea de la urma, Apocalipsa: nu ma lasa
in pace intrebarea despre pustiul in care oamenii trebuie sa fuga.
Si iata ca vad o mare multime de oameni ce calatoresc. Unii se pare ca nici nu merg, unii
chefuiesc, altii desfraneaza, altii le fac rau oamenilor, dar, in egala masura, aceasta miscare ii
atrage inainte, ca un rau. Toti sunt foarte diferiti, fie mireni, fie clerici, militari, politicieni,
toti, toti. Cea mai mare parte dintre oameni pur si simplu o iau inainte si numai unii merg
linistit. In calea lor e o prapastie infricosatoare, prapastia ce duce in iad. S-ar parea ca toti
ar trebui sa se prabuseasca in ea, dar nu. O mare parte de oameni, e adevarat, se
prabuseste. Vad cum ii trage acolo, pe unii, automobilele, pe unii, chefurile, pe unii,
banii, pe unii, hainele scumpe. Unii insa trec linistit peste aceasta prapastie, chiar pe
deasupra ei, s-ar putea spune. Cate cineva nu se prabuseste, dar se lasa in prapastie –
barbati luminosi ii ajuta sa iasa, ii sustin. Se prabusesc nu numai bogatasii, dar si oameni
care, in mod evident, nu dispun de cine stie ce mari bogatii. Dar toti au un singur idol –
pofta lumeasca.
Era ingrozitor. Din prapastie se auzeau nu gemete, ci urletul celor nimeriti acolosi se simtea
duhoare. Nu era pur si simplu un miros, nu. Asa cum buna mireasma nu poate fi descrisa,
nu mireasma florilor sau a ierbii, ci mireasma harului daruit de Dumnezeu, pe care o
raspandesc moastele, icoanele facatoare de minuni. Putoarea iadului nu e pur si simplu un
miros urat, cum ar fi mirosul de pucioasa, ci senzatia groazei si a neputintei intoarcerii, intr-un
cuvant – iadul.
Si iata un pustiu. Acolo, pe pustnici ii ispitea ucigasul, incercand sa le trezeasca patima
agonisirii, poftei trupesti, mahnirii. Multi cadeau, multi. In acelsi timp, cati domni si cati
puternici ai acestei lumi s-au mantuit si nu doar s-au mantuit, ci au si fost proslaviti de
Biserica, cu sfintii: ei aveau totul, insa inima lor nu apartinea putreziciunii lumii acesteia,
ci celor ceresti.
Timpul nostru prin aceasta e infricosator: ispitele il pandesc pe om la orice pas si, de cele
mai multe ori, sunt dintre acelea pe care si sa le intelegi e greu. Cati oameni vin la mine,
mi se pare ca pe toti ii intereseaza una si aceeasi intrebare: cum sa se mantuiasca, cum sa
procedeze intr-o situatie sau alta? Dar poti oare sa iei binecuvantare pentru orice fapta pe care
o faci nu numai in decursul unei zile, ci macar a unei luni?! Inseamna ca trebuie sa ne
inchipuim caile ispitei, orientarile sale de baza. Dar ele sunt neschimbate de la facerea lumii,
pentru ca diavolul nu este creator. Alta e ca, pe parcursul a mii de ani, el a acumulat
experienta, iar acum propunerile lui pentru omenire de a se cobori la el in iad au devenit
mult mai viclene; in esenta, lumea actuala e toata o propunere a lui. Propunere, pentru ca
el nu te poate obliga, nu-i sta in puteri, dar sa inveleasca pacatul intr-un ambalaj
atragator pentru om, aceasta da, poftiti, slugile intunericului va stau mereu la dispozitie:
“Ce poftiti?”
O alta deosebire a zilelor de azi e apropierea grabnica a Antihristului. Multi oameni
duhovnicesti spun ca el deja s-a nascut. Despre aceasta e greu de judecat. Vrajmasul e
viclean, e viclean chiar si cu cei care il slujesc. Dintre ei, multi s-au considerat antihristi,
erau asa in esenta conceptiilor lor despre lume, a faptelor lor, dar nu era cel despre care
a vorbit Biserica. Poate ca s-a si nascut, poate ca nu, nu aceasta e intrebarea. Cand Sfantul
Ignatie (Briancianinov) a fost intrebat despre venirea Antihristului el a raspuns ca nu exista o
data fixa, ca venirea Antihristului o determina oamenii cu rautatea lor. Iata ca acum este
timpul ultimelor pregatiri pentru venirea lui. E de fata si concentrarea puterii mondiale,
el nu va fi doar conducatorul unei singure tari, ci al intregii lumi, si este necesara
“indobitocirea” omenirii. Dar pana si aceasta e cam putin pentru a pune toata omenirea in
genunchi. Trebuie creat un astfel de sistem de viata, a carui oricat de mica incalcare ar
conduce la urmari catastrofale pentru omenire – foame, frig, distrugere. Si sistemul
acesta se creeaza acum. Cum se va intampla aceasta vedem mai tarziu, dupa cativa ani”.
“Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în
acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului.
Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale
pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa.
Să ne aducem aminte unul dintre antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în
Uniunea Sovietică - cei care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi.
Au agonisit cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e
pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj. Acum va fi mult mai rău. Va avea de
suferit întreaga lume. Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea
trebuie avut cât mai puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor,
printre altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi mână
şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar
capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet
înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia –
de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să
afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se
întâmplă”. (Staretul Antonie)
A doua viziune a Staretului Antonie*
“Greu mi-a fost sa inteleg acei ani ai aparentei bunastari sovietice. Nu m-am gandit atunci ca
am sa ajung in anii cand voi vedea implinindu-se multe dintre cele ce am vazut.
Asadar, cum am mai spus, a doua viziune n-a fost prelungirea celei dintai, nu. Si, in timp,
s-a produs destul de tarziu, si dupa continut e destul de deosebita. Prima viziune e, in
felul sau, o povata, o inteleptire, parca. Am cerut un raspuns si l-am primit. A doua viziune e
de cu totul alt gen, e cu totul altfel, pot spune. Eu nu am cerut nimic, a fost dat de sus sa
vad despre ce ma intrebau oamenii care veneau la mine. Daca prima viziune putea fi
povestita, mai mult sau mai putin, cu exactitate, a doua, in principiu, este imposibil de
povestit. Eu, parinte Alexandru, in general, pentru prima data incerc sa iti expun acestea cat
de cat consecutiv, ori sa le sistematizez. Si anume sa expun intr-o anumita ordine, ci nu asa
cum mi-a fost mie dat sa vad. Caci mi-a fost dat pentru vesnic folos, pentru tine si enoriasii
tai, banuiesc, intr-o alta consecutivitate. Pana la aceasta, tot ceea ce mi-a fost dat sa vad am
folosit doar pentru a raspunde la intrebarile pline de nedumerire ale credinciosilor.
SISTEMUL SATANIC AL CIVILIZATIEI CREATE DE OM SE VA
AUTODISTRUGE
Vreau sa mai spun cateva cuvinte, nu despre viziune, ci despre creatie, ca sa poata fi mai bine
intelese cele ce vor urma. Dumnezeu creeaza tot ceea ce este viu intr-un sistem unitar, foarte
dur. Tot universul este absolut legat, prin fiece actiune, pana in cele mai mici amanunte,
de cea mai umila parte a sa, iar pentru o fiinta rationala cum este omul, chiar si printr-o
actiune ce nu face parte din lumea materiala – gandul. Faptele fapturilor inferioare nu pot
aduce nici o dauna universului. Ele sunt limitate la propriile instincte si acelor asemenea lor,
la fel si prin proprietatile de autoreglare a naturii insasi. Altceva e omul. El este creat dupa
chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Si oricat am polemiza despre ce este chip si ce este
asemanare, despre ce se sterge si ce nu, cu ce este inzestrat omul de la nastere si ce e chemat
sa agoniseasca pe parcursul intregii sale vieti, in cazul de fata important este altceva - faptele
sale, atat in lumea materiala, cat si in cea nevazuta, cum se reflecta ele asupra mediului
inconjurator, asupra mediului in care traieste, cat si asupra intregului univers. Nu
Dumnezeu a sters de pe fata pamantului Sodoma si Gomora, ci oamenii care s-au dezis de
pronia Creatorului. Spun despre aceasta pentru ca toate nenorocirile ce au sa se intample cu
natura si cu omul nu sunt o urmare a maniei lui Dumnezeu, pentru ca El este
Atotiubitor si Atotmilostiv, ci sunt urmare a actiunilor atotdistrugatoare a omenirii
insasi. Iar acum vreau sa vorbesc propriu zis despre viziune, despre ceea ce ii asteapta pe toti,
din pacate, intr-un viitor nu prea indepartat, iar unele lucruri se si intampla chiar in momentul
de fata. Asadar, iata ce am vazut eu despre viitor.
Intai de toate, tot felul de catastrofe tehnologice. Sistemul de viata creat de om este, in
esenta, satanic si, pentru ca vine in contradictie absoluta cu legile lui Dumnezeu, va incepe
incetul cu incetul sa se distruga. Vor cadea avioane, se vor ineca corabii, vor exploda
centrale atomice, uzine chimice. Si toate acestea pe fundalul unor fenomene naturale,
care se vor intampla pe tot pamantul, dar mai ales in America. Uragane de o forta
nemaivazuta, cutremure de pamant, secete nemiloase si, invers, ploi torentiale, ce vor aminti
de potop. Va fi stearsa de pe fata pamantului Sodoma contemporana- New York-ul. Nu va
ramane fara rasplata nici Gomora- Los Angeles-ul.
Se pare ca greu va fi de gasit pe pamant un loc unde omul se va simti linistit, in deplina
siguranta. Omul isi va gasi linistea numai nadajduind in Dumnezeu, pamantul nu il va
mai putea ocroti. Cele mai grele urmari ale dezlantuirilor naturii le vor avea de suportat
orasele, pentru ca ele s-au rupt cel mai mult de ea. Un singur turn babilonian distrus, o
casa contemporana, un bloc si iata – sute de morti fara pocainta, fara impartasanie, sute
de suflete pierdute. Aceste case construite pe pari, care sunt, in esenta, niste sageti ce au
strapuns pamantul, ca si cum s-ar indrepta incolo, catre iad; ele le vor aduce oamenilor
moartea grozava sub ruine. Si cel care va ramane in viata ii va invidia pe cei care au murit
intr-o clipa, pentru ca soarta lui e si mai inspaimantatoare- moartea de foame si prin asfixiere.
Orasele vor prezenta o priveliste groaznica, chiar si cele ce vor fi ferite de o distrugere
capitala, lipsite de apa si electricitate, caldura si aprovizionarea alimentara. Vor aminti
de niste imense cosciuge de piatra, atat de multi oameni vor muri. Bande de ticalosi vor
savarsi rautati, chiar si ziua. In orase va fi greu sa te deplasezi, iar noptile oamenii se vor
strange in grupuri mari, ca impreuna sa incerce sa ajunga pana in zori. Rasaritul soarelui va
anunta nu bucuria unei zile, ci mahnirea necesitatii de a trai si aceasta zi.
Nu trebuie sa credeti ca la sat va domni linistea si bunastarea. Otravite, slutite, arse de
seceta sau inecate de ploi, campurile nu vor mai da roadele trebuincioase. In vite vor da
molime nemaivazute si oamenii, nemaifiind in stare sa le ingroape le vor lasa sa se
descompuna, otravind aerul cu niste miasme groaznice. Taranii vor suferi din cauza
atacurilor orasenilor, care, in cautare de hrana, se vor imprastia prin sate, gata sa omoare omul
pentru o bucata de paine! Da, pentru acea bucata pe care acum nu o pot inghiti fara
condimente si sosuri, vor fi varsari de sange. Canibalismul va fi un fenomen frecvent;
primind pecetea Antihristului, omenirea va sterge toate hotarele moralitatii. Si pentru
sateni noaptea va fi un timp al groazei, pentru ca anume noaptea se vor intampla cele mai
crunte jafuri. Dar trebuie nu doar sa supravietuiesti, ci si sa pastreze averea pentru lucru, altfel
amenintarea mortii de foame va fi o realitate. Insisi oamenii, la fel ca in oras, vor fi vanati.
Dintr-o parte, va parea ca s-au intors vremurile de dinainte de potop. Dar nu. Pe atunci,
asupra lumii, dainuia cuvantul lui Dumnezeu: “Cresteti si va inmultiti“. Acum, insasi
viata omenirii, esenta sa, e indreptata spre negarea harului si a lucrarii lui Dumnezeu.
Dar nici acesta nu este sfarsitul.
TOATE INCEP DE LA CELE MICI. PERVERTIREA MORALITATII
PANA LA CULMI DE NEIMAGINAT, BATJOCORIREA CREDINTEI,
INCURAJAREA SUICIDULUI
La inceputul povestirii am rezumat tot ceea ce a precedat toate acestea, si nu intamplator.
Foarte des, mai bine zis, aproape intotdeauna, de dupa lucrurile marunte nu le
distingem pe cele cu adevarat mari. In sensul acesta, nu observam cum un mic pacat incalca
legile fundamentale ale lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea aceasta si, ca un Creator, a
creat-o in deplina armonie cu Sine. Va amintiti cuvantul spus despre lumea abia creata: “E
buna!” Dumnezeu a spus aceasta, Dumnezeu cel Atotsuficient, Atotiubitor, Atotputernic,
Atotdesavarsit, Creatorul Atotmilostiv a gasit creatia ca este buna, adica lumea se afla in
armonie cu Binele, cu Dragostea, pentru ca Dumnezeu este Dragoste. Omul este singura fiinta
capabila sa influenteze existenta lumii, cununa creatiei, creata de asemenea dupa chipul si
asemanarea Binelui si a Dragostei. Si poruncile care i-au fost date de catre Creator nu sunt
nimic altceva decat niste indrumari pentru o viata linistita si fericita, in armonie cu El. Tot ce
vine in contradictie cu aceste porunci este pierzator pentru lume, pentru tot ce este vital
pentru ea, care depinde de ea. Toate incep parca de la niste fleacuri: de la o rochie mai
libertina, de la invatamantul colectiv al fetelor si al baietilor, si nu sub indrumarea unei fete
duhovnicesti, ci sub cea a unui invatator mirean. Degraba si acest nume se va sterge,
ramanand tot unul invatator [profesor]! Invatator de ce si a ce? Multi dintre acesti invatatori,
in general, sunt din punct de vedere moral uzati. Altii nu stiu si nici nu vor sa stie nimic
despre regulile de convietuire in aceasta lume creata de Dumnezeu. Ce-i pot invata ei pe altii?
Ii invata despre lume, insa nu ca o creatie a lui Dumnezeu, ci pentru a trai intr-o lume supusa
unor duhuri diavolesti! Iata putinul din care reiese multul.
Pervertirea moralitatii. De cate ori a incercat satana s-o faca generala, atotcuprinzatoare, s-a
ciocnit de fiecare data de demascarea amenintatoare a Bisericii. Dar pentru duhurile
intunericului cea mai groaznica este demascarea, scoaterea la lumina. Precum hotul se
furiseaza in intuneric, fiindu-i frica de lumina, asa si invaziile dracesti sunt mai eficiente si
mai ispititoare cand lipseste lumina adevarului. Lumea e in intunericul placerilor unei
duzini de tari “dezvoltate”, pe care vrajmasul le-a ales ca sprijin in misiunea de
innebunire a intregii lumi. Arma principala in aceasta afacere este lozinca libertatii. Cat
sange a fost varsat in revolutii si rasturnari de putere, in actiuni sociale si pseudoreligioase,
rafuieli politice si mistice pe altarul diavolului “libertate”! Acesta este el, diavolul rasculat
si invins, zidirea care a vrut sa ia locul Creatorului- acesta este cel mai de seama iubitor
de libertate. Si “libertatea” lui nu e capacitatea daruita omului de a fi desavarsit in virtuti.
Nu, “libertatea” lui sunt cele mai grele lanturi, al caror scop e ca, lipsindu-l pe om de
orice posibilitate de a alege intre bine si rau, sa-i lase liber doar drumul spre iad.(…)
Esenta acestei miscari e sa faca drum, intai de toate pentru tineri, catre satan.
Observati, parinte, un drum intr-un singur sens. Incearca sa te opui: imediat vei fi
stopat. Biserica Ortodoxa – ea nu-i lasa pe toti sa doarma linistit. Toti catolicii sunt gata
pentru orice, ei primesc civilizatia draceasca, “progresul”. Sustinand sionismul, ei spun, de
fapt, “da” venirii lui Antihrist.
Si am vazut eu cate incercari face raul mondial pentru a pata Sfanta Biserica, preacurat Trupul
lui Hristos! Intai de toate o vor defaima in toate ziarele, la radio si televiziune. Iudei cu
nume slave vor defaima in fel si chip clerul si pe crestini, isi vor bate joc de randuieli, de
posturi, de modul de viata, de tot ceea ce a fost intotdeauna baza viabilitatii poporului.
Chiar in Biserica, in mediul duhovnicesc vor patrunde mii si mii de distrugatori
catoliciti ai Ortodoxiei. Aparent evlaviosi, duhul lor e altul, strain, si poporul va parasi
lacasurile lor. Vor sta restaurate si proaspat construite, dar pustii. Unde va straluci luminita
adevaratei sfintenii si credinciosiei duhului credintei stramosesti? Dar cine cauta gaseste.
Nimeni nu se va putea indreptati spunand: “Doamne, am cautat dar n-am gasit!” In
intunericul necredintei si al ateismului, pe tot pamantul ard luminitele adevarului. Si vor fi
prigonitii si stramtorati dreptii slujitori şi supuşi hulelor de tot felul. Slugile diavolului
nu se vor sfii nici să ucidă, dacă va îngădui Dumnezeu unui cuvios să primească cununa
mucenicească. Mulţi vor fi ei, drepţii mucenici ai timpului de pe urmă!
Dar cei de duh străin îşi vor aştepta conducătorul, pe antihrist. Şi lor însă li se va mai oferi
posibilitatea de a se salva, adică să-şi dea seama cine este el, numai că puterea şi banii le
vor închide multora ochii. Cumplite vremuri! Dar toate încep de la mărunţişuri. Clerul a
încetat să mai poarte hainele cuvenite cinului. De acum şi bărbile rase, după moda
catolicilor şi a protestanţilor, nu mai stârnesc mirare.
A doua „libertate”, umflată în fel şi chip, e libertatea pervertirii moralităţii. Din păcate,
oamenii au primit-o şi ea a devenit o parte organică a zilelor noastre. Desfrânarea nu mai e
desfrânare, ci emancipare sexuală (uitaţi-vă cum ascunde vrăjmaşul fapta după cuvinte,
la prima vedere, frumoase: nu desfrânare, ci sex; nu hoţie, ci expropriere ş.a.m.d.).
Coruperea începe la cea mai fragedă vârstă, educând, chipurile, cultura sexelor şi a
relaţiilor dintre ele. Vor începe (iar pe alocuri aceasta deja se întâmplă) să le arate
copiilor corpuri dezgolite, actul sexual în desfăşurare, aprinzând poftele, lăsând aceasta
să treacă drept ceva normal. Cărţile şi televizorul vor fi pline de oameni goi, scene
groaznice de desfrânare. Dezgolirea din zilele noastre e doar începutul. Scopul e mult mai
spurcat: grădinile Astartei şi ale lui Baal, unde se împerecheau ameţiţi de băutură şi de
droguri sute şi sute de păgâni. Iată acolo, spre închinare dracilor, târăsc lumea luptătorii
pentru libertate. De cine eşti învins, aceluia îi eşti rob. De această robie în ambalaj de libertate
se lasă ispitiţi oamenii.
Dar şi desfrânarea propriu-zisă le pare puţină slugilor întunericului. Ca o manifestare a
culmii iubirii de libertate, a descătuşării gândirii, se va servi sodomia şi zoofilia.
Propagarea acestei scârboşenii va atinge proporţii de necrezut, poate mai mult chiar
decât coruperea sexuală. Cazurile căsătoriilor între homosexuali vor beneficia de tot
atâta publicitate ca şi inventarea, pe timpuri, a antibioticelor! Sodomiţii vor apărea
peste tot: vor fi artişti, întâi de toate, politicieni, administratori. Păcatul sodomiei va
deveni eticheta viitorului apropiat. Deja acum au loc orgiile lor sălbatice, carnavalurile
anuale în America. Toate astea se vor întâmpla şi la noi, într-un chip nu mai puţin respingător.
Toţi cei care se vor împotrivi acestei invazii drăceşti vor fi declaraţi potrivnici ai
libertăţii altora, înapoiaţi şi persoane antisociale, fiindcă toate statele, în fruntea
activităţilor lor, pun nu apărarea moralităţii, ci apărarea libertăţilor drăceşti.
Anume drăceşti, pentru că nici acum nu prea întâlneşti o publicaţie ortodoxă, decât cele
propriu-zis bisericeşti. Iar la televiziune, arhiereii au acces numai de sărbătorile cele mari.
Câte prostii se scriu şi se spun, dar nu e nicio confruntare de idei, puncte de vedere
privitor la concepţiile despre lume. Bună libertate, când poţi numai să-ţi baţi joc de
sfinţenie! Restul e tabu.
Dar şi aceasta s-a început de la fleacuri şi, vai, ce demult. S-a început aceasta odată cu
transmiterea şcolilor parohiale în administrarea zemstvelor, a puterii laice. Şi au mers acolo
ateii ca să educe cadre pentru revoluţia din 1917!
Tinerii, nimerind sub puterea satanei, din cauza păcatelor săvârşite, ameţiţi de băutură şi
droguri, nu vor putea rezista ultimei chemări către iad a ucigaşului din veac şi îşi vor pune
capăt zilelor. Numărul cazurilor de suicid va creşte peste măsură. Şi va creşte într-atât,
încât nu va mai trezi mirarea nimănui, ca o consecinţă firească a celor ce se petrec. Cu
atât mai mult cu cât numărul celor care suferă de boli înfricoşătoare, ca rezultat al
plăcerilor desfrânate sau al necumpătării, va fi atât de mare, iar suferinţele acestora –
atât de groaznice, că sinuciderea va părea societăţii ceva de genul unui act caritabil. Vor
ajunge până acolo încât vor propune oamenilor această cale, fapt ce s-ar explica doar întrun
singur fel – totul este orientat spre pierderea sufletelor rătăcite.
TREPTELE SCARII SPRE ANTIHRIST. CAPCANA SISTEMULUI DE
DEPENDENTE. LACOMIA SI ATASAMENTUL PENTRU BUNURI
MATERIALE
O altă înfricoşătoare şi drăcească capcană va fi îndemnarea oamenilor către câştiguri, către
mărirea veniturilor personale. Această patimă a iubirii de avuţie este păguboasă, ca orice
necumpătare. Iar necumpătarea duce la distrugerea naturii, în orice sferă ar fi câştigaţi aceşti
bani, şi se reflectă asupra mediului înconjurător. A doua parte a acestei capcane constă în
folosirea acestor bani, a acestor mijloace. Mai repet încă o dată că acest sistem de viaţă e
nemaipomenit de fragil, monstruos de fragil. Deci şi folosirea de către oameni a banilor
e supusă acestei fragilităţi.
Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele „minuni”
diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime
de „dacă“: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. Pe lângă toate acestea,
automobilul modern, în absenţa unor ateliere specializate, nici nu poate fi reparat! însemnă că,
în cazul în care dispare un „dacă”, toate acestea devin o grămadă de metal inutil.
Exemplul este de faţă: ce are un ţăran acum mai de preţ – calul şi vaca.
Iar mai departe e şi mai şi: cea mai mare parte de bani se păstrează fie la bancă, fie în hârtii de
valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii.
Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes. Iar
întreprinderile se vor stopa din cauza cataclismelor naturale şi a războaielor. Şi cu ce se va
alege omul? Cu o groază de lucruri inutile, pentru achiziţionarea cărora s-au cheltuit
ani de viaţă, a căror valoare cărora e destul de relativă chiar şi într-o lume mai reuşită,
iar într-o lume a catastrofelor e praf, e nimic.
Îmi amintesc că femeile mă întrebau: să ai în casă covoare şi cristaluri e păcat sau nu? Toată
Uniunea a grămădit acestea prin case, chiar mai mult decât a avut nevoie. Şi mai departe? Iar
acum imaginaţi-vă că se deconectează electricitatea, gazele şi căldura. Pe ce va schimba omul
covoarele şi cristalul? Pentru un topor şi o sobă? Dar cine mai are asemenea lucruri? Unul sau
doi dintr-o sută, poate.
Şi dacă a venit vorba de lucruri, cât de raţional era construită lumea până la nebunia
secolelor 19 şi 20. Hainele se făceau trainice, de nădejde. Se depunea efort pentru a le
face şi se întâmpla să le rămână şi nepoţilor, într-atât îşi preţuiau oamenii timpul! Şi
timpul, poate de aceasta, le ajungea pentru toate, să dovedească şi la câmp, şi la biserică,
şi de sărbători să stea cu rudele la masă. Dar acum? Încălţămintea – pentru un sezon,
hainele – pentru două, ei hai, trei! Dar nu mai e timp pentru rugăciune, nici pentru
biserică – lasă că mă rog acasă -, nici pentru copii. Din păcate, aceştia cresc fără
supraveghere, părinţii doar sunt preocupaţi să câştige bani. În schimb, nu trăim mai rău
decât alţii. Dar trăim?! Trăieşte doar omul liber, iar cel din robie, robul, doar există.
Dumnezeu L-a dat pe Fiul său Unul Născut ca să ne scoată din robie, din robia păcatului şi a
patimilor, iar noi, ca evreii ieşiţi din robia egipteană, cârtim şi vrem înapoi, în captivitate.
Las’ să ne moară copiii şi apropiaţii să fie umiliţi, numai supa să fie la vreme! Numai că
supa aceasta e tocmai caşcavalul din capcană. Când uşa s-a închis, iar caşcaval mai este,
şoarecele oare ştie că s-a prins? I-a venit ceasul, dar caşcaval mai este şi el îl roade cu
râvnă, fericit de prânzul căzut nu ştiu de unde! Dar cel ce a pus capcana a auzit cum s-a
închis uşa şi ştie că jertfa e acolo. El poate veni îndată să ucidă victima, dar o poate lăsa să-şi
digere în voie prânzul. Pentru moment, poate că îi va fi strâmt, iar apoi se va obişnui. Ţi-e
foame? Mai ales că nici nu te ucide. Iar sfârşitul e bine ştiut. Bănuiesc că şi şoarecele îşi dă
seama de aceasta.
Da, cumplite vremuri. De exemplu, ultimul război, de ce s-a dezlănţuit? Iată: Hitler,
războinicul popor german, refacerea Europei şi a lumii. Comuniştii mai adaugă la aceasta
imperialismul şi lupta pentru colonii. Şi încă multe altele, numai că nu aceasta contează. Este,
mai curând, vorba despre posibilitatea de a centraliza puterea, puterea asupra întregii
lumi. Orice copac se cunoaşte după rod; orice ţi-ar spune vânzătorul de puieţi de la piaţă, vei
afla şi vei preţui totul abia atunci când, în sfârşit, vei culege rodul. Dar care sunt roadele
războiului? Milioane de ortodocşi omorâţi şi schilodiţi, atât în Rusia, cât şi în Balcani.
Principalul bastion al Ortodoxiei la sud-vest, Serbia, a ajuns în mâinile croaţilor, a catolicilor
– Iosif Broz Tito e croat şi Croaţia devine cea mai dezvoltată republică. Regiunile ortodoxe
ale Iugoslaviei nu sunt doar în uitare, ci Kosovo se populează intens cu musulmani,
precum astăzi Rusia şi Moscova.
Alt bilanţ e Israelul. Propaganda a fost astfel organizată ca să se creadă că principalele
victime ale războiului au fost evreii şi nicidecum slavii sau, să zicem, francezii. Revenind la
Balcani, pentru Tito au luptat sârbii, creaţii au fost cu nemţii, iar, în fine, au câştigat croaţii.
Aşa şi evreii. întâi de toate, pe cine au nimicit nemţii? Cea mai mare parte au fost evreii pe
jumătate, fie botezaţi, fie toleranţi în privinţa altor religii, nu iudeii, şi, cu atât mai mult, nici
unul dintre capii sionismului n-a nimerit în temniţele lui Hitler, ei au reuşit să plece, pentru că
ştiau dinainte cele ce se vor întâmpla. Dar persecuţiile, într-un fel anume tratând cele
întâmplate, au avut ca rezultat crearea statului Israel. Pământ li s-a dat – puţin de tot,
dar, cum se zice pe la noi, pune-i şi la masă. Au luat pământul ăsta cu japca de la arabi.
Şi, iarăşi, arabii sunt terorişti, iar evreii – nu!
Al treilea considerent ţine de Europa. Ce altceva ar fi silit-o să se unească dacă nu un
război global? Şi, iată, acum o putem considera o ţară unică, din Turcia până în
Norvegia. Totul va fi comun – Guvernul, banii, legile. Totul este pus de acord cu
America, astfel încât, în cazul unei uniuni comune, să nu apară probleme.
Care dintre aceste considerente e cel mai important pentru satanişti? Nu putem şti. Gândesc şi
am văzut că acestea sunt treptele uneia şi aceleiaşi scări ce duc în împărăţia lui antihrist.
La venirea lui aici, totul deja e pregătit, centralizarea e deplină, poporul e numărat,
fiecare e cu numărul său şi cu cartela sa, iar în ea e inclus totul, până şi opiniile omului şi
concepţia lui despre lume. Cu această cartelă se va putea controla orice mişcare a omului
şi pe pământ, şi sub pământ, şi sub apă. Totul va fi.
Desigur, el va vrea ca lumea să i se închine de bunăvoie, aşa cum L-a primit pe Hristos. Dar
aceasta va fi voia liberă a animalului dus spre tăiere. De mers, merge el singur, numai că
în jur stau ciobanii cu bicele. Omenirea e deja în capcană, chiar dacă a mai rămas o
bucăţică de caşcaval, fapt despre care a şi spus Mântuitorul, că greu se va mai găsi un suflet
credincios. Noi deja am acceptat condiţiile acestei lumi. Oamenii nu pur şi simplu au fost
de acord, ci singuri îşi zidesc sistemul dependenţei de lume şi, dacă ai intrat în horă,
trebuie să joci până la capăt, iar în cazul de faţă, până la Judecata de Apoi.
Asemenea grozăvenii ţi-am povestit, de nici nu ştiu. Cel mai înfricoşător, însă, e faptul că a
auzi nu înseamnă a si vedea, iar la vedere toate sunt mai groaznice şi mai mârşave. Şi-apoi
nu trebuie spus totul, ca nu cumva imaginile viitorului să umple de mâhnire prezentul.
Da, se pare că cel mai real fapt existent în lumea aceasta e moartea. Numai că în realitatea
aceasta nu vrea nimeni să creadă şi, mai exact, să măsoare realitatea morţii cu iluzia
vieţii omeneşti. Iluzia nu în sens de minciună, la Dumnezeu nu există minciună, Dumnezeu
este Adevărul. Înşelarea vieţii constă în grabnica ei trecere şi în atitudinea pe care o are omul
faţă de ea, ori, cum se mai zice, cauza tuturor nenorocirilor se află în noi înşine. Omul se
uită la trecerea vieţii ca la o veşnicie, uitând de realitatea morţii. Vorbeşte-i cuiva despre
moarte, mai ales despre propria sa moarte, şi ţi-l vei face duşman. Dar ce, parcă el va trăi
veşnic, sau eu, sau oricare altul? Noi, pur şi simplu, ne străduim să nu ne gândim la
moarte şi să fugim de ea după metoda struţului – ţi-ai vârât capul în nisip şi-ţi pare că
nu mai există niciun pericol! Dar aminteşte-ţi câţi sfinţi au trăit cu sicriul în chiliile lor. De
ce? Pentru amintirea morţii, despre care Sfânta Tradiţie spune că e zălogul mântuirii! Ce
oameni au fost, adevăraţi oameni, fii ai lui Dumnezeu, dar aveau mereu înainte o amintire a
morţii – sicriul! Şi pentru ei, dar şi pentru noi, păcătoşii, oamenii vremurilor de pe urmă,
pentru că tare ne mai atrage o viaţă veşnică pe pământ, aşa ne-am mai învăţat să ne
amăgim, încât ni se pare că iată-iată, încă puţin, şi vom căpăta elixirul tinereţii veşnice.
Cum i se leagă măgarului un morcov în faţa ochilor, ca să alerge după dânsul tot
drumul şi să nu-l supere pe stăpân cu opririle, tot aşa satan momeşte omenirea cu
morcovul vieţii veşnice şi păcătoase pe pământ. Adică, ce să te mai nevoieşti cu lucrările
duhului, cu rugăciunea şi postul, sau, mai ales, cu iubirea aproapelui, tu ori crezi că după
coşciug e numai pământul rece în care ai să putrezeşti şi tu, şi sicriul se va face putregai, sau
în aceea că există deja diferite modalităţi de întinerire, de prelungire a vieţii, de prevenire a
bătrâneţii, tot ce vreţi. Ei, dar dacă sunteţi prea neîncrezători, iar de trăit, vreţi să trăiţi, vă
îngheţăm! Când vă vom dezgheţa, atunci totul va fi deja descoperit şi veţi trăi veşnic. Aiureli
de om nebun, dar cred, săracii, cred. Da, pe pământ poţi sâ te uneşti cu veşnicia şi cu ochii tăi
să te convingi de realitatea veşniciei, dar nu de mirajul satanic. Apostolul Pavel, Sfântul
Serafim de Sarov şi câţi alţii s-au învrednicit să vadă frumuseţile grădinilor raiului! Tot aşa
precum un şi mai mare număr de rugători au fost luminaţi de lumina necreată a Taborului.
Dar însăşi înfăţişarea oamenilor lui Dumnezeu şi a oamenilor lui satan nu e un zălog al
realităţii?
Cum, deci, să ne mântuim în această vreme de pieire? Au spus nişte teoreticieni cum că nu se
poate omul mântui; dacă va vrea Dumnezeu, îl va mântui, dacă nu, e imposibil. Şi toate
acestea independent de nevoinţele omului. Calvinism, nu altceva, dar principalul e că nici să
tinzi spre mântuire nu are sens, de vreme ce nu te poţi mântui. Păcătuieşte, frate al meu, cât îţi
pofteşte sufletul – vei fi pe plac sau nu, nu depinde de tine.
Numai că nu, tocmai că nu este deloc aşa. Da, fără ajutorul lui Dumnezeu, nimeni nu se
poate mântui. Însuşi Mântuitorul le-a spus aceasta ucenicilor, ce să ne mai frământăm
zadarnic minţile. Dar ajutorul Domnului se adaugă la râvna omului, la munca şi la străduinţele
lui. Cum marele ierarh Ioan Gură de Aur spunea că tu trebuie să aduci tot ce e al tău, iar ce nu
ajunge, va împlini Dumnezeu! Şi pentru că râvnă nu este, ne mântuim cu necazuri şi boli.
Cumpătare trebuie, cumpătare în toate. Boala boarfelor, consumismul, iată povara
satanică ce stăruie asupra oamenilor. Toate sunt puse în slujba agoniselii şi nu mai au
capăt.
Am început povestirea mea cu prima viziune, cum se prăbuşeau oamenii în iad, ce-i trăgea pe
ei încolo. Ce înseamnă aceasta? Că nu trebuie să ai nici maşină, nici casă, nici mobilă?
Cu vreo doi ani în urmă, au venit la mine, pentru rugăciuni, două familii de ruşi care au fugit
din Georgia. M-a uimit evadarea lor, felul cum s-au petrecut toate. Era deja imposibil de
plecat. Toţi cei care voiau s-o facă legal, adică să respecte toate formalităţile, ca să aibă
posibilitatea să-şi ia cu ei tot ce-au agonisit, maşini şi ce mai aveau de preţ, fie la hotarul ţării,
fie în drum spre el, au fost jefuiţi şi supuşi violenţelor, iar în unele cazuri – omorâţi.
Vizitatorii mei au judecat cu înţelepciune: „Domnul a dat, Domnul a luat, noi să
supravieţuim, celelalte ni se vor adăuga“. Aşa cum erau îmbrăcaţi s-au urcat în maşini, şi-au
luat doar haine călduroase în portbagaj şi au fugit. Dumnezeu, cu purtarea Lui de grijă, le-a
dat atunci şi locuinţe, şi maşinile şi le-au legalizat, aşa a fost să fie.
Iată, aşa stau lucrurile cu ataşamentul faţă de obiecte. Unul le salvează fără a se mai
gândi la propria siguranţă, cum altfel, doar toată viaţa a muncit pentru ele. Pentru altul,
ele sunt nişte mijloace, nu un scop în sine. De aceea, un asemenea om cu o asemenea
atitudine faţă de lucruri nu se va orienta niciodată la ceea ce se cheamă „demnitate”. Să-mi fie
comod, şi-atât. Iată o mentalitate potrivită, mai ales pentru vremurile noastre. Nu trebuie să
adunaţi lucruri a căror însemnătate nu vă e clară sau de care vă puteţi lipsi. Vi le
procuraţi doar pentru că toţi le au. Nu e bine aşa. Mulţumiţi-vă cu ceea ce e absolut
necesar, nu foarte scump, ci simplu şi trainic. Aceasta se referă îndeosebi la haine şi la
hainele călduroase, de iarnă. Principiul este acesta – să fie trainice, din fibre naturale şi să
ţină cald.
LIPSA DE TIMP SI DE COMUNICARE. PERICOLUL TELEVIZORULUI.
PREGATIREA PENTRU PRIMIREA LUI ANTIHRIST.
Foarte atenţi trebuie să fim cu aparatele electronice. Acestea, din aşa-zişi prieteni, într-o
clipă se pot transforma în duşmani nemiloşi; orice receptor este în acelaşi timp şi un
emiţător. Nu o singură dată am discutat despre aceasta cu oameni competenţi. Aceasta
priveşte îndeosebi televizorul. Această „minune” a civilizaţiei iscă mari bătălii în jurul său. E
vorba, cred, nu atât de televizor, cât de întrebuinţarea lui.
Pe de o parte, oamenii timpului nostru au un surplus de comunicare cu oamenii, iar pe
de altă parte, oricât ar părea de straniu, simt lipsa comunicării. Şi iată din ce cauză:
comunicarea, ca, de altfel, tot ce face omul zilelor noastre, se produce în fugă. Comunicare;
are loc fie la serviciu, fie pe drum, când omul e într-o dispoziţie nu tocmai paşnică – e
neliniştit, obosit. Lipseşte atmosfera necesară pentru o comunicare liniştită.
Omul zilelor noastre are o cantitate imensă de timp în plus; nu greşesc, pentru că
„liber” înseamnă „în plus”. Şi aşa în toate: în ceea ce ţine de hrană, de haine, de locuinţă.
Peste tot, ceea ce este în plus este dăunător pentru suflet. Dar cel mai mare pericol constă în
timpul de prisos, pentru că însăşi apariţia timpului liber este o mărturie a lipsei vieţii
duhovniceşti şi a unui mare răsfăţ în viaţa de zi cu zi. In contul a ce apare timpul liber?
în contul lucrului? Nu, orice altceva, numai nu lucrul va rămâne pe ultimul loc. Despre
oamenii decăzuţi, desigur, nu vreau să vorbesc, despre alcoolici şi narcomani. Tema aceasta,
chiar dacă se înrudeşte cu a noastră, e totuşi diferită de ea.
Deci, pentru omul societăţii contemporane, lucrul se află pe primul loc. Mai mult decât
atât, chiar şi credincioşii, primăvara, se ocupă de lucrările pământului şi în zilele de duminică
şi în săptămâna Patimilor şi în săptămâna Luminată; se produce un fel de nivelare, un fel de
mitocănie generală. înseamnă că nu e timp de pierdut. Mai mult decât atât, toţi,
literalmente, suferă din cauza lipsei de timp. Dar, totuşi, acest timp liber există şi încă e
foarte mult, însă de unde se ia?
Acesta e timpul care trebuie folosit pentru lucrările duhovniceşti – fie rugăciune, fie
lecturi duhovniceşti – şi pentru comunicarea duhovnicească, folositoare pentru suflet.
Numai că timpul acesta se foloseşte numai pentru distracţii. Aşa l-a învăţat satana pe om
să-şi organizeze viaţa, ca din ea să lipsească cu desăvârşire timpul de liniştire, de
cugetare asupra celor ce s-au întâmplat peste zi, pe parcursul săptămânii, a lunii. Toate
acestea sunt înlocuite de distracţii. Iar în acest sistem de distracţii televizorul îşi are locul
său de onoare, privilegiat. Cea mai mare parte a timpului liber el o „înghite”, acest idol al
civilizaţiei contemporane. Iar eu aş zice că e un tiran înfricoşător şi un despot care ţine sub
dominaţia sa cea mai mare parte a omenirii, aflată într-o robie nemaivăzută, pentru că robii îşi
simt situaţia înjositoare în care au nimerit, căci au ajuns la aceasta fiind forţaţi. Iar aceasta e o
robie benevolă şi, la prima vedere, chiar plăcută. Şi doar roadele amare ale desacralizării,
ale cruzimii şi desfrâului dovedesc că şi în acest caz, ca în orice altă robie, de câştigat are
doar stăpânul. Iar coarnele stăpânului se iţesc de după ecran. De aceea, în acest sistem
de pregătire a oamenilor pentru venirea lui antihrist, televizorului îi este destinat rolul nu
doar de mâncător al timpului liber – rolul său distructiv e mult mai mare. Se uită omul la
ştiri, chiar şi ortodoxul, şi i se pare că lucrul acesta e necesar şi util sau, în orice caz,
nedăunător. Numai ca propriu-zis ştirile ocupă puţin loc, iar restul e ocupat de analiza
celor întâmplate, adică o anumită viziune asupra lucrurilor, care trebuie să i se inducă
consumatorului tele-produsului. Numele celor ce comandă aceste opinii, a celor ce
comandă informaţia servită, nici nu trebuie numite – şi aşa este clar. De aceea, sub acţiunea
programelor TV, omul îşi pierde capacitatea de a gândi independent şi de a recepta
maxim conştient evenimentele ce au loc şi, în sfârşit, să-şi creeze propria concepţie
despre lume.
Începusem a vorbi despre carenţele actualei comunicări dintre oameni. Rădăcinile acestor
slăbiciuni sunt de căutat în lipsa unei gândiri individuale şi a deprinderii de a medita
asupra celor ce se întâmplă, în corelaţie cu modul propriu de a vedea lumea. Aceasta nu e
nicidecum o îndreptăţire pentru căutările „individului” actual, nu.
Am mai spus că în bucătăria mamei întotdeauna se afla cineva. Seara, după cină, se punea un
samovar enorm şi, împreună cu toţi cei care rămâneau peste noapte, ne aşezam să bem ceai.
Începeau discuţiile. Cât de interesant era! Câte aveam de învăţat din povestirile acelor oameni
simpli. Tata ironiza pe seama plăcerii noastre de a ne petrece serile la bucătărie, considerând
că un om instruit nu are ce învăţa de la nişte oameni cu puţină ştiinţă de carte. Dar, petrecând
câteva seri cu noi, şi-a schimbat părerea. Oamenii care veneau la noi erau cu toţii ortodocşi şi
cunoşteau lumea nu din comunicatele crainicilor de televiziune. Ei povesteau despre
evenimente, fapte din viaţă, la care fuseseră martori ei înşişi sau despre care auziseră din gura
oamenilor care au fost de faţă. În toate acele întâmplări căutam partea moralizatoare, ceea ce
s-a întâmplat şi ca acţiune a Providenţei Divine, şi ca manifestare a liberei voinţe a omului. În
acele judecăţi se manifesta varietatea gândurilor omeneşti, diferenţele în concepţiile
despre lume. Oamenii, pe atunci, ştiau nu doar să vorbească, ci şi să asculte şi, în
general, le plăcea mai mult să asculte decât să vorbească. Cu toate că, am să mă repet, toţi
cei prezenţi aveau ceva de povestit.
Am să mă îndepărtez de subiect, dar este interesant faptul că aceşti oameni simpli, cu toată
aparenta bunăstare din imperiu, încă de pe atunci vedeau că se apropie dezastrul. Şi
aceasta nu doar ca o urmare a comunicării lor cu stareţii de la Optina şi de la Kiev şi a
ascultării predicilor dreptului Ioan din Kronstadt, ci şi ca urmare a deprinderii de a
observa cele ce se întâmplă şi a trage concluzii nu reieşind din abundenţa materială a
celor din jur, ci în baza păstrării duhovniciei în societate. Împuţinarea credinţei îi ducea
pe aceşti oameni cu gândul că se apropie o nenorocire de neocolit. Mă voi întoarce la
această comunicare „de bucătărie”, dar acum vreau să vorbesc despre viaţa noastră.
Da, comunicarea actuală, la nivelul aceleia de atunci, e imposibilă. Chiar şi atunci când
oamenii se adună împreună la o masă, îi deosebeşte, întâi de toate, atitudinea lor faţă de
credinţă. Cum a spus înţeleptul David: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!”
Însăşi negarea existenţei lui Dumnezeu e şi nebunie, şi un drum sigur către nebunie. Şi aceasta
nu e nebunia acelor păgâni pe care îi luminau Apostolii şi Sfinţii Părinţi din primele veacuri
ale creştinătăţii. Despre păgânii de astăzi, Apostolul a spus că „nu vor primi învăţătura
sănătoasă, dar după poftele lor îşi vor alege învăţători care le vor mângâia auzul, şi îşi vor
întoarce auzul de la adevăr şi vor crede basmelor”. Ce fel de comunicare poate avea loc în
asemenea condiţii?! Oamenilor le place să vorbească, dar nu să asculte, să dea învăţături,
dar nu să înveţe. Ce-i adună pe toţi la aceeaşi masă? Băuturile ameţitoare, mâncarea
abundentă, adică ceea ce se află pe masă şi nu cei adunaţi în jurul mesei. Nimic folositor
pentru suflet nu se poate ivi în acest mediu, pentru că despre Dumnezeu, după cum ne
învaţă sfinţii, nu se vorbeşte cu burta plină, iar cu capul ameţit – cu atât mai puţin!
Şi încă un mare rău ce vine de la televizor şi, din păcate, nu ultimul. Acest rău constă în
subminarea autorităţii Bisericii. Subminarea sistematică şi diabolic-vicleană e în toate: în
batjocorirea clerului, a obiceiurilor ortodoxe, în contrapunerea creştinismului cu
ocultismul, cu păgânismul, cu toate. Totul e îmbibat cu ură faţă de Adevăr. Nu va trece
încă mult timp şi producătorii de televiziune vor începe să-şi bată joc pe faţă de Hristos, de
sfinţi. De o ură mare vor fi pătrunse emisiunile despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
totul va fi plin cu otrava răutăţii infernale. Abia acoperit cu vălul umorului, al comediei,
„iadul atotrâzător” va duce lucrarea de luare în derâdere a tot ce este dumnezeiesc,
duhovnicesc la bun sfârşit. Iar sfârşitul va fi acela că va apărea acela care va încerca să ia
locul lui Dumnezeu. Şi va intra în acelaşi moment în toate casele. Cum, cum poate intra un
om dintr-odată în toate casele? Noi spunem că aceasta e una dintre calităţile lui
Dumnezeu – omniprezenţa, căci îngerii se deplasează în spaţiu şi există în timp. Iar
Biserica învaţă că antihristul va intra dintr-odată în toate casele şi aici parcă am avea
de-a face cu o contradicţie.
Dar nu, Biserica, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca este vasul adevărului, al adevărului
Divin. Ca să mimeze omniprezenţa, antihristul va intra în toate casele în acelaşi timp cu
ajutorul televizorului. Fiecare om îl va primi în locuinţa sa şi-l va primi de bunăvoie! Şi-l
va primi, îl va primi, pentru că a vrut să fie pregătit de aceasta şi s-a pregătit cum trebuie,
pentru că n-a acceptat învăţătura Păstorului cel Bun de a fugi în pustie, nu îi e pe plac – se
plictiseşte de uscăciune, şi mai ales încă în pustie!
CUM VA FI PRIMIT ANTIHRIST SI CUM VA FI SFARSITUL. CAUZA
NENOROCIRILOR. INDRACIREA OAMENILOR SI CHINURILE
ULTIMILOR CRESTINI
(…) Eh, raţiunea aceasta! Unii taie cu cuţitul pâine, iar altul îi ia cu el omului viaţa. Iar
raţiunea, raţiunea e un lucru alunecos, nu există ticăloşie şi mârşăvie pe care raţiunea să
nu le poată justifica, să nu găsească cauza din care toate acestea n-ar trebui făcute. Aşa va
găsi o scuză şi pentru numerele personale şi pentru paşapoarte şi pentru … 666! Că doar nu pe
cadavre vor fi puse numerele astea şi nici nu vor adormi simţurile oamenilor, nu, nicidecum.
Toţi, toţi vor înţelege, dar raţiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar omul,
pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autolinişti cu argumentele raţiunii.
Amar îmi este mie, unui bătrân de o sută de ani, să spun aceasta, dar pregătirile vor fi de aşa
natură că despre materii înalte, vă rog să mă credeţi, nici vorbă nu va fi! Ce vorbă mai poate
fi de „iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău“? Pe sine însuşi se vor trăda, pe nevestele şi
copiii lor, trup din trupul lor. Apostolul Iubirii îi demasca pe cei care se băteau cu pumnul
în piept că-L iubesc pe Dumnezeu şi-l urau pe aproapele, zicând: Cel care nu-l iubeşte pe
aproapele său pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede? (Ioan 4:
20) Aproapele, nu ca rudă de sânge, ci toţi oamenii care ne înconjoară. Trădătorul
timpurilor de pe urmă e şi trădătorul sângelui său, gata să distrugă totul pentru o clipă
de viaţă pământească, care nu vrea să-şi ia de seamă, să înţeleagă că, întâi de toate, pe sine
se trădează, că se dă nu în mâinile despoţilor de pe pământ, ci la chinuri veşnice în iad. Se
trădează, se trădează. Iată-l născut şi botezat până se află în mâinile Domnului. însă el are
voinţă liberă de alegere şi înţelegere a binelui şi răului, şi conştient se leapădă de dreptul de
fiu al Iubirii şi trece în robia răului! Dar cât e de înfricoşător acolo! (…)
Stareţul s-a lăsat pe pernă şi a tăcut. De sub pleoapele lăsate cădeau lacrimi – una, două,
trei… Buzele i se mişcau mute în rugăciune.
Tu crezi, continuă el peste câteva minute, că făcătorului de minuni de la Sarov, atât de
simplu înălţat până la sălaşurile raiului, i-a fost uşor să fie gata să meargă în iad, doar
ca alţii să se salveze?! Nu, aceasta e treapta cea mai înaltă a Iubirii, e o totalitate a tuturor
virtuţilor, dacă vrei, Vedere a lui Dumnezeu, Cunoaştere a lui Dumnezeu. Dumnezeu pe Fiul
Său L-a adus ca jertfă pentru păcatele noastre, pentru păcatele întregii omeniri. Apostolul
Pavel se oferă pe sine ca jertfă pentru neamul iudeilor, preafericitul Serafim – pentru creştinii
din păgâni. Ei şi alţii ca ei, mii, care au mers pe calea agonisirii virtuţilor, pe calea asemănării
cu Dumnezeu, au fost gata să se jertfească pentru oile rătăcite. Ei nu doar au citit, ci au şi
cunoscut, căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Ioan
3: 16).
- Părinte Antonie, întreb, dar, totuşi război va mai fi?
Stareţul a zâmbit cu amărăciune. O, neam puţin credincios, până când voi fi cu voi?! – îţi
aminteşti aceste cuvinte, părintele? Despre ce vorbesc eu, părinte Alexandru?! Războiul
merge de la facerea lumii şi va continua până la a Doua Venire a lui Hristos
Răscumpărătorul! Vor participa sau nu oamenii la acest război, nu e chiar atât de important,
mai exact, aceasta este urmarea, nu cauza. Cauza e în spiritualitate, în eforturile spiritului.
Aminteşte-ţi, Constantinopolul asediat de către păgâni, de strămoşii noştri slavi. Dar
asediaţilor, cu toată decăderea lor, li se păstrează conştiinţa faptului că motivul
nenorocirilor sunt anume păcatele, ele sunt pricina acestor necazuri. Dumnezeu e cu noi
atâta timp cât noi suntem cu El. Se întorc grecii de la păcat, cu post şi rugăciune, şi
Dumnezeu arată o astfel de minune a Maicii Domnului că începe o furtună şi corăbiile
păgânilor sunt împrăştiate în toate părţile. Cât de minunate sunt lucrurile Domnului o
dovedeşte faptul că după această minune o mare parte din slavi au primit botezul. Iată şi
războiul. Fiecare trebuie să ducă război cu propriile sale păcate. Iar de rezultatele acestei
lupte în plan duhovnicesc vor depinde şi succesele în viaţa pământească.
Vremurile de pe urmă. De cum Evanghelistul începe a povesti despre ele, dintr-odată
dispare meticulozitatea expunerii. Uite cum Scriptura e plină de mici detalii, ce exactitate a
expunerii, lucru de înţeles, căci ştim că scriau oameni inspiraţi de Duhul Sfânt. E cu totul
altceva când vine vorba despre timpul din preajma Venirii a Doua a lui Hristos. Despre ce
scriu Evangheliştii? Ei vorbesc despre sărăcirea spirituală a oamenilor. Aceasta deja nici
sărăcire nu mai poate fi numită, e un fel de îndrăcire a omenirii. Pentru că ele, duhurile
căzute, sunt purtătoare a tuturor viciilor: mândria, beţia, desfrânarea, iubirea de arginţi, setea
de putere, ateismul. Şi de acum, ca urmare a acestora – catastrofele terestre, cutremurele
de pământ, arătări cereşti înfricoşătoare, boli necunoscute, războaie şi altele. Distrugerea
spiritualităţii va duce la pieirea vieţii pe pământ. însuşi Mântuitorul spunea că ziua şi ora
sfârşitului nimeni nu o ştie, doar Tatăl. Trebuie să veghezi ca să nu fii luat prin
surprindere, ca gospodarul cel rău când dau buzna tâlharii. Nu e nicio aluzie în
Scriptură la o dată anume, sau la un soroc lăsat, ca să poată fi făcut vreun calcul.
Dar omul întotdeauna se străduieşte să pătrundă cu mintea sa căile Domnului. Câte încercări
au făcut să numească anul cu pricina – în zadar! Subit va fi acest sfârşit, adică neaşteptat.
Şi aici apare senzaţia contradicţiei – Evanghelia va fi propovăduită întregii creaţii, ştim că
acesta este unul dintre semnele sfârşitului lumii, iar glasul trâmbiţei Arhanghelului va fi
neaşteptat. Nu e nimic de mirare aici şi nu-i nicio contradicţie. Şi iudeii au aşteptat mii de
ani venirea lui Mesia, au studiat Testamentul şi proorocirile, dar a venit Mântuitorul şi
nici într-o locuinţă omenească nu s-a găsit un loc pentru Dumnezeiescul Prunc!
Ei primii aveau să audă Vestea cea Bună din gura Domnului Însuşi. Şi ce? întâi „osana“, iar
peste câteva zile – „răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Această Veste Bună le era incomodă, le
strica liniştea, modul obişnuit de viaţă. Mai simplă şi mai accesibilă era învăţătura
omenească, învăţăturile bătrânilor, pe care le-au şi urmat. Conform lor, aşteaptă şi
acum venirea lui mesia ca împărat al împăraţilor, pe care poporul evreu îl va face rege
al întregii omeniri. Şi îl vor primi. Il vor primi pe antihrist.
Aşa şi acum, toţi vor auzi cuvintele Evangheliei, mai exact, le vor asculta, dar nu le vor
auzi. Nu le vor auzi. Nu vor auzi învăţăturile Bisericii, Corabia salvatoare a vremurilor
din urmă, şi vor merge după învăţăturile omeneşti, vor respinge adevărul, se vor
mulţumi cu poveşti, aşa cum ne avertizează Apostolul. Nu le e comodă lor, le încurcă
modul de viaţă format din deprinderea de a-şi satisface poftele. Şi vor huli, şi vor
batjocori peste măsură Biserica ce le-a dat Sfânta Scriptură. Păcatele slujitorilor
nevrednici vor fi luate drept vicii ale Bisericii. Ea lor le încurcă. Pentru că Biserica este vasul
plin de Duhul Sfânt, iar el este Duhul Adevărului! Demascatorul lumii în lume. Nu al lumii
create de Dumnezeu, al neprihănitei lumi a naturii primordiale şi a duhului, ci al lumii căzute
în păcat. Al lumii desfigurate de poftă, muribunde, care vrea să şi-i facă copărtaşi ai pieirii
sale pe cât mai mulţi oameni, iar ca rezultat, pieirea sufletelor lor.
(…) Şi cel din urmă care va duce sufletele oamenilor la pieire nu poartă un nume al său –
pentru rău, aceasta e prea mult şi pur şi simplu imposibil, de aceea antihrist înseamnă anti
Hristos, duşman al lui Hristos. Toate acţiunile lui, pe de o parte, sunt îndreptate către o
imitare a lui Hristos. întâi de toate, să atragă oamenii de partea sa, astfel încât ei să-l
urmeze de bunăvoie, nu forţaţi, cu toate că nici aşa nu se va lipsi de „anti”. Pe de altă
parte, aceasta e o cale cu totul opusă celei a lui Hristos. Calea lui Hristos e ducerea crucii
pe pământ, şi e dulce, încununată în Cer, în lăcaşurile împăratului Slavei. Drumul puturos al
antihristului nici pe pământ nu e dulce, iar sfârşitul lui e în iad! Cu aceasta totul e spus, iar
fiecare alege ce vrea. Dar mulţi vor vrea să fie atraşi de amăgeala falselor lui minuni. Nu
antihristul, dar înşişi oamenii care vor fi de acord să primească semnul satanei, semnul de
împotrivire faţă de Dumnezeu, îi vor descoperi pe cei care nu l-au primit şi îi vor trimite pe
cei drepţi la chinuri. Primii creştini primeau chinurile în faţa tuturor oamenilor. Groaznice
vor fi chinurile mărturisitorilor ultimelor vremuri, chinurile le vor fi pricinuite pe
ascuns de restul lumii, de către oameni învăţaţi de duhurile răutăţii, care se vor afla de
faţă.
Iată încă un rău pricinuit de stăpânii televiziunii – faptul că îi deprind pe oameni cu chipurile
dracilor! Această învăţătură se desfăşoară din plin: din toate părţile oamenii sunt priviţi de
monştri! îi numesc acum extraterestri sau nu mai ştiu cum, dar aceştia sunt draci. Va
trece timpul şi ei se vor arăta liber oamenilor, fiind în slujba antihristului şi a slugilor
lui. Cu mult mai greu va fi atunci de luptat cu ei!
DE LA IMBUIBARE LA FOAMETE. CUM VOR FI JUDECATA SI IADUL.
CAT DE IMPORTANT ESTE SA NU PIERDEM TIMPUL SI SA NE
OSTENIM PENTRU DOBANDIREA DUHULUI SFANT
Şi peste toate acestea va domina foamea. O foame dublă – şi fizică, şi, în principal, spirituală.
Vor fi câţiva ani neroditori, secete, toate acestea vor duce la o foame cumplită. Dar nici
acesta nu este motivul principal, doar oamenii s-au deprins să consume mai multă hrană
decât le este necesar pentru întreţinerea vieţii, cu mult mai multă. Cuvioasei Măria
Egipteanca îi erau de ajuns câteva boabe de grâu şi puţină rouă, ca să trăiască şi să reziste
căldurii pustiului. Cuviosul Serafim de la Sarov, făcătorul de minuni, se hrănea cu ierburi, iar
în fiecare zi muncea fizic din greu. Ei erau plini de har. Dar oare numai ei? Respingând
putreziciunea, ei se uneau cu Viaţa, până şi trupurile lor rămâneau neatinse de putreziciune,
contrar legilor morţii, aduse în natură de către păcat. Cu oamenii ultimelor timpuri se întâmplă
ceva contrar: unul dintre idolii lor este mâncarea. Mănâncă nu atunci când le e foame, ci
pentru că au ce mânca. Încearcă, cunoaşte oare omul contemporan adevărata senzaţie de
foame? Puţin probabil, altfel de ce i-ar mai trebui atâtea condimente, mirodenii, sosuri, reţete
de mâncăruri rafinate. Căci menirea lor e să trezească dorinţa de a mânca cele preparate. Cel
care are, într-adevăr, nevoie de mâncare pentru a-şi menţine puterile nu are nevoie de toate
acestea. O bucăţică de pâine şi o înghiţitură de apă îi sunt de ajuns.
Dar băuturile spirtoase care inhibă senzaţia de saturaţie? Toate acestea sunt o repetare a
orgiilor păgâne. Dar noi uităm că, de fapt, consumând moarte, ne logodim cu ea, devenim
ostaticii ei. Acum are loc îndoparea omenirii. Aşa cum ţăranul îndoapă vitele şi păsările,
pregătindu-le de moarte, de tăiere, aşa şi omenirea se pregăteşte de moarte, de moarte
spirituală, întâi de toate. Diferenţa e doar că animalele nu au libertatea de a alege şi nici
raţiune, iar omul şterge limitele naturale, alegând indivizii ce încalcă aceste limite. Dar omul
are raţiune şi libertatea de a alege şi nimeni nu poate să-l oblige; tot ce face, face de bunăvoie.
Iată Viaţa şi iată moartea. Iată Biserica-Adevărul, pentru că este Trupul lui Hristos şi e plină
de Duhul Sfânt, şi iată orgia morţii, atotviclenele legi şi ispite ale lumii. Fiecare alege liber
una dintre ele.
Despre ziua de azi, mulţi îşi vor aminti la Judecata de Apoi cu mare căinţă şi
amărăciune, pentru că nu s-au folosit de ea ca să agonisească Duhul Sfânt. Nu au
ascultat chemările Bisericii să se adape din râurile cu apă vie ale harului lui Dumnezeu.
N-au vrut să se deprindă cu rugăciunea şi postul, cu faptele bune, cu lucrarea duhovnicească.
Au agonisit moarte şi pe ea o vor primi. De aceea s-a şi spus că nu se va îndrepta tot cel viu.
Că doar nu va fi o judecată aşa cum ştie lumea – cu procuror, avocat, cu ultimul cuvânt
al inculpatului, nu. Vor acuza sau îndreptăţi înseşi faptele omului – faptele şi gândurile.
Şi va primi fiecare ce a ales în această vale a plângerii şi a pribegiei, spre ce a tins, ce a
dorit, aceea va primi. Cel care a ales viaţa va primi viaţa veşnică şi fericirea, iar cui moartea
i s-a părut mai dulce – iadul şi chinurile veşnice. Şi, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi,
principalul chin nu este tigaia [”cazanul cu smoala”, n.n.], ci lipsa lui Dumnezeu! Acum,
vrem noi aceasta sau nu, avem în permanenţă drept sprijin Lucrarea Lui dătătoare de Viaţă.
Aşa ori altfel, suntem adăpaţi de Harul Său. Măcar şi prin Cuvântul spus la facerea lumii
plantelor şi animalelor, omului şi universului. Fără lucrarea lui Dumnezeu, lumea nu ar putea
exista nicio clipă. Timpul din urmă de aceea şi este cel din urmă, pentru că acţiunile omului
înşelat de mirajele diavoleşti sunt îndreptate către desprinderea de lumea Proniei. Şi iată că
devine clar cât de important este să dobândim Duhul Sfânt acum. Numai în aceasta e
zălogul mântuirii. Scriptura spune clar că domnia antihristului va dura trei ani şi jumătate. Sar
părea că ce sunt puţini trei ani, dar şi atâta va fi de ajuns ca să nu mai rămână niciun suflet
credincios, aşa luptă înfricoşătoare va fi şi atât de rău vor fi pregătiţi de ea oamenii. Nu
veghem, ne-am relaxat, lăsăm totul pentru mai târziu. Pentru mai târziu postul, pentru
mai târziu rugăciunea, pentru mai târziu râvna de a primi Sfintele Taine, pentru mai
târziu smerenia, pentru mai târziu – faptele bune. In schimb hrană, şi mai multă acum,
locuinţă, chiar în clipa aceasta, maşină – e foarte de dorit. Dar se va prăbuşi lumea, va
dispărea această invazie a nimicniciei şi se va vădi că eşti gol-goluţ.
MIRAJUL BUNASTARII SE SPULBERA. COLAPSUL BANCILOR. DUPA
HAOSUL GENERAL, ANTIHRIST VINE CA SALVATOR SI JUSTITIAR,
FACE MINUNI AMAGITOARE, VA FI SOCOTIT DUMNEZEU SI VA FI
PRIMIT CHIAR SI IN BISERICI. IMPOTRIVA ORICARUI COMPROMIS
CU DIAVOLUL.
Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest
scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului. Oamenii ce
pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul
bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte
unul dintre antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică - cei care
s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi. Au agonisit cu anii, care în
contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e pentru o viaţă. Dar s-a
dovedit a fi un miraj.
Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume. Totul se va petrece prin
intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai puţine contacte cu ele.
Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre altele. Niciun fel de bănci şi credite,
toate astea sunt controlate de aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei
vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat.
Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum
cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în
acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este
numărat, lucru care, în Occident, deja se întâmplă.
Iar acesta, din păcate, nu va fi ultimul prilej de mirare. Toată această carcasă de bunăstare
construită de omul modern se va dovedi a fi o capcană de oţel pentru el însuşi. Ei, dar ce
să mai vorbim, capcana are cel puţin arcuri, apasă pe ele şi eşti liber. Chiar şi animalelor
închise le reuşeşte uneori să facă aceasta. Aici aşa ceva nu va fi posibil. Şi-i va împinge dracul
pe oamenii necredincioşi sau pe cei cu puţină credinţă să-şi facă seama, îngrozitor e faptul că
vor fi prohodiţi şi înmormântaţi – se va scrie că a fost în stare de iresponsabilitate şi, gata,
lucrul e ca şi făcut. Ca şi cum judecata asupra unui asemenea lucru, vizând iertarea sau
pedeapsa, s-ar putea face pe pământ! E ceva de felul indulgenţei catolice – ai cumpărat-o şi
eşti deja iertat. Şi altui nenorocit i se pare mai puţin înfricoşător – l-au prohodit doar pe
precedentul: „Cu sfinţii odihneşte-L…”, e iertat, iar mie ce-mi încurcă?! Mulţi, mulţi oameni
vor merge în iad cu cântarea aceasta, punându-şi singuri capăt zilelor, lipsindu-se de orice
posibilitate de a lupta pentru viaţa veşnică, pentru viaţa în Viaţă. Am văzut şiruri de sicrie.
Pe pământ plâng, bocesc, se cântă prohodul, iar în jur joacă dracii, mulţumiţi că au
putut să piardă atâtea suflete!
Iar viii îi vor invidia pe cei morţi. Da, frica de boli şi de războaie, de moartea celor
apropiaţi. Trebuie să ai multă credinţă şi nădejde în Dumnezeu ca să poţi suporta toate
acestea. Cum un om plin de mândrie şi iubitor de argint să îndure umilinţa? Doar ieri el
însuşi striga: „Dacă eşti deştept, de ce nu eşti bogat?.’” Ieri, mulţumirea de sine dădea din
el, iar astăzi e un nimeni. Va accepta orice; şi codurile, şi „666″, şi cu sânge va semna
contractul cu satana. Dar el nu mai are nevoie de aceasta! Şi aşa eşti al lui, te mai zbaţi, mai
sari în sus, dar gâtul de acum ţi-e în laţ - eşti al nostru! Umilinţa îndurată cu smerenie în
zilele bunăstării himerice, iată podeţul peste cei trei ani şi jumătate de putere ai lui
antihrist. Asupra cui însă va ţinti atunci gheara ispitei duşmăneşti? Asupra celor credincioşi.
Nu i-au putut ispiti cu confortul şi aurul, cu bunătăţi şi maşini, să încercăm acum, sub
ameninţarea morţii de foame, să-i ispitim cu o bucată de pâine. Greu, oh, ce greu va mai
fi să-ţi păstrezi sufletul când cei apropiaţi, copiii, demult nu au mai pus o fărâmă de
pâine în gură. Numai cel care crede în Dumnezeu, care Il crede pe Dumnezeu se va
putea stăpâni să nu facă pasul ireversibil. Va da ceva antihristul lumii? Nu, pentru că nu
va fi nimic de dat. Ce va avea el mai mult decât bogăţiile strânse, bogăţii preţuite în acea
lume organizată de diavol şi tot de el distrusă, pentru instaurarea mai comodă a falsului
mesia! Aceşti jinduiţi dolari vor fi număraţi cu metrul. Aurul va ajunge la preţul său
adevărat – zero. Ca metal, nu e bun de nimic, iar în rest, nici de foame, nici de frig nu ţine.
Preţ vor avea doar lucrurile funcţionale, lucruri fără de care nu e posibilă supravieţuirea
omului – topoare, fierăstraie, orice instrument, plite simple de fier.
Stareţul a închis ochii. Iarăşi s-a strecurat o lacrimă. Părea că doarme, dar buzele i se mişcau
după obişnuinţă în rugăciuni.
În ajunul venirii antihristului va fi un haos în viaţa tuturor ţărilor. Vor prospera cei
care, în virtutea religiei pe care o practică, aşteaptă venirea antihristului [ca Mesia].
Aceştia sunt, întâi de toate, iudeii şi musulmanii. După ei, acei protestanţi care, negând
Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, propovăduiesc împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ. Creşterea influenţei lor se vede de pe acum, iar mai departe va fi şi mai mare.
Principalul pentru ei acum e să ia în stăpânire pământul. În taină, vor cumpăra tot – şi păduri,
şi câmpuri, şi râuri. Siberia va fi luată de chinezi şi poate şi mai mult.
„Atunci, unde e mai bine să ne salvăm?“, îl întrerup pe stareţ.
Unde va arăta Dumnezeu. Principalul e mântuirea, nu discuţiile [teoretice] despre mântuire.
Esenţa „minunilor” antihristului va consta în seducţia pe care o vor emana. Adică,
atrăgătoare vor fi aceste false minuni, vor vrăji ochiul. De aceea, până şi să te uiţi la ele e
păcat şi primejdie de moarte. Trebuie să te ascunzi şi privirea să ţi-o ascunzi.
Dar nici aceasta nu e tot. Sensul venirii sale va fi dreptatea absolută. A venit Mântuitorul
nu în Numele Său, ci în Numele Tatălui. Nu L-au primit, ci, mai mult decât atât – L-au
răstignit. Dacă e să judecăm drept, şi acum îl batjocoresc şi-L răstignesc, negând
Dumnezeirea Lui şi schimonosind învăţătura Lui. Iar acesta va veni ca dumnezeu, nu
dumnezeu, dar ca dumnezeu, şi îl vor primi şi-l vor crede dumnezeu pentru minunile
sale mincinoase, pentru faptele sale înşelătoare. Adică pentru ceea ce va fi plăcut şi
atrăgător pentru oameni. Ispititor, ne spune limba slavonă, bisericească. De aceea se şi
spune că nu se va îndrepta tot cel viu - nu va avea îndreptăţire.
Acum sunt din cale afară de vorbăreţi pseudoînvăţătorii. Atunci însă când faptele şi
cuvintele lor vor fi verificate de Adevăr, se va vădi toată minciuna. Dar va fi primit
antihristul în orice biserică din lume şi i se vor închina lui ca unui dumnezeu. Ia aminte,
cinstite părinte, nu el se va declara dumnezeu, dar cu minuni amăgitoare va face astfel încât
i se vor închina ca unui dumnezeu! Iată în ce constă grozăvia, iată de ce va lipsi orice motiv
de îndreptăţire! Dar cei care îl vor primi vor fi oamenii pentru care Evanghelia se sfârşeşte la
Cina cea de Taină. Pentru Golgota, ei sunt surzi. Chinurile pe cruce sunt pentru El, toate
astea se întâmplă acolo, în Ierusalim, cu 2000 de ani în urmă.
Ştii, când ne luau CK, eram ca nişte oi, nu vreau să spun miei, ca nici măcar astfel să nu mă
compar cu Mântuitorul. Mergeam tăcuţi la abator; pur şi simplu era greu să-ţi imaginezi
că e posibilă o asemenea fărădelege. Şi doar ştiam cine sunt ei. Cât au proorocit stareţii
despre aceste vremuri, despre puterea slugilor întunericului. Dar şedeam şi aşteptam –
cine va fi următorul. Doar mulţi au nimerit în aceste mreje ale minciunii. Cât de mari şi de
deştepţi erau şi arhiepiscopul Ilarion, învăţătorul meu, şi mitropolitul Serghie, şi mulţi alţii.
Dar au greşit când au crezut că te poţi înţelege cu dracii şi cu slugile lor. Le părea că,
păstrând forma, conţinutul va rămâne de la sine. Numai că nu a fost aşa, dar aceasta s-a
văzut mai târziu. Tot aceasta se întâmplă şi acum, numai că se va vedea mai târziu.
SUPUNEREA FATA DE PUTEREA SATANICA? NU E DE AJUNS SA
CITIM SI SA DISCUTAM, CI SA FAPTUIM CELE CARE DUC LA
DOBANDIREA HARULUI
„Iertaţi-mă, părinte Antonie, dar cum rămâne cu cuvintele Apostolului despre putere şi
despre supunerea în faţa ei?“, îl întrerup eu iarăşi.
E-e-eh, suflete al meu – a zis stareţul. Dar Apostolul Petru n-a fugit el, oare, din Roma, când
L-a întâlnit Mântuitorul? Dar pe Apostolul Pavel nu l-au salvat oare într-o coşniţă, dându-l jos
de pe zid? Ce are a face aici acceptarea realităţilor şi opunerea satanismului? Ce să-ţi
aduc eu exemple – aminteşte-ţi de marea muceniţă Ecaterina, sau de marele mucenic
Gheorghe. Supunerea e posibilă doar în lucrurile ce ţin de puterea laică – să-ţi faci
meseria, să nu faci răscoale armate. Dar şi aceasta, după cum vede fiecare. Fraţii Macabei
sunt un exemplu bun de folosire a forţei împotriva celor ce-L insultă pe Dumnezeu şi tot ce
este Dumnezeiesc. Dacă apuci drumul smereniei prosteşti, aşa şi vei începe a pune întrebări
despre proslăvirea în rândul sfinţilor a lui Alexandru Nevski, biruitorul, şi a lui Dimitrie, cel
care i-a prăpădit pe tătari pe câmpia Kulikovo. Întrebările ca întrebările, dar de proslăvit, i-a
proslăvit Dumnezeu! Eu, când aud asemenea întrebări „evlavioase”, îmi amintesc de viaţa
Sfântului Vasile cel Mare şi a Cuviosului Iov de la Poceaev, făcătorul de minuni. Ce vreme
înfricoşătoare le-a dat Dumnezeu pentru viaţă. Ei, şi ce? Nu s-a rugat, oare, Sfântul Vasile
să moară împăratul Iulian? Văd că vrei să spui că Iulian a fost un apostat, dar era
împărat şi împărat legitim, bagă de seamă! Oare nu de frică pentru comoditatea noastră
ne rugăm pentru „puterea” satanică?! Şi doar Dumnezeu a arătat că Sfântul Vasile a avut
dreptate – lui Iulian i s-a tras moartea nu de la o arma pământească, ci a fost străpuns de
lancea unui soldat ceresc. Dar Cuviosul Iov a făcut compromisuri cu polonezii? Nu, el a luptat
cu ei şi cu acoliţii lor în fel şi chip. Nici de judecăţi nu s-a ferit dreptul! Dar tu-mi spui de
putere!
Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să se facă cu chibzuinţă. Dacă în relaţiile de putere, perechea
şef-subaltern ar însemna doar atotputernicia unuia şi adânca smerenie a celuilalt, n-ar mai fi
nevoie de Sobornicitatea Bisericii. Dar dacă n-ar fi Sobornicitatea, n-ar mai rămâne Biserica
nici Ortodoxă - de câte ori s-a întâmplat ca cel care era în adevăr să fie un singur om, în
timp ce ierarhia superioară era în erezie?! Ce să mai vorbim despre puterea laică
-mitropolitul Filip şi patriarhul Nicon, de exemplu. Şi aceşti drepţi, însetaţi de adevăr,
sunt proslăviţi ca sfinţi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Cuviosul
Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Iosif Voloţki, dar parcă poţi să-i enumeri pe toţi. Dar
mai trebuie ţinut minte că, luptându-se pentru curăţenia credinţei, ei, Sfinţii Părinţi, singuri
erau împlinitori plini de râvnă ai Legilor lui Dumnezeu.
Supunerea smerită în faţa oricărei puteri îi convine celui care nu este atras de viaţa
după Cuvânt. Pentru că drumul mărturisirii, chiar dacă e pe undeva şi aşternut cu roze,
neschimbat, după „Osana…“, va răsuna şi „Răstigneşte-L, răstigneşte-L“. Această
incomoditate va servi drept motiv pentru justificarea de sine şi primirea antihristului –
ştiinţă avem, dar raţiunea s-a întunecat din cauza păcatelor. Adică, dacă orice putere e de
la Dumnezeu, ne-om supune şi antihristului, n-avem încotro. Şi încă vor adăuga că toate
se fac cu voia Domnului. De aceea, se şi spune că se va întrona necuratul în orice biserică
şi niciun cuvânt despre cei care au slujit acolo mai înainte. Ţine minte exemplul marelui
stareţ, făcătorul de minuni de la Sarov. Câte icoane avea el? Una. Cărţi? Vreo zece. Dar a
dobândit mare slavă, şi nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Acum toţi au pe-acasă
iconostase, rafturi întregi de cărţi, numai că nu se săvârşeşte fapta cugetată! Mulţi
ascultă, dar puţini aud, părinte.
„Da, m-am gândit eu, e o piatră şi în grădina mea, ce mai bucurie îmi aduce biblioteca de
vreo mie şi jumătate de cărţi!”
Îţi mai spun încă o dată: nu e nevoie de discuţii despre mântuire, ci de fapte pentru
mântuire - atât acum, cât şi atunci, ceva mai târziu. A trecut timpul îndreptăţirilor, dacă
a mai fost vreodată. Nu numai mântuirea, toate trebuie supuse acestui scop. A lăsat Domnul
timp liniştit pentru a ne deschide mintea şi a auzi cuvântul lui Dumnezeu şi, principalul,
pentru dobândirea harului Dumnezeiesc înainte de anii înfricoşători. Cine va folosi
aceasta spre bine, iar cine spre rău. Primii vor mai primi, iar cei din urmă şi ce-au avut vor
pierde! Cum s-a şi spus: că celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se va lua şi puţinul
ce-l are. Veghează!”
*Staretul Antonie a fost un batran duhovnicesc, preot de mir de rang inalt care a slujit, după
detenţia din lagărele sovietice, în parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse a Patriarhiei Moscovei şi
care s-a învrednicit de două viziuni de la Dumnezeu despre timpurile de la urmă (avea in jur
de 100 de ani la data acestor convorbiri, al carei an este neprecizat, dar este foarte aproape de
zilele noastre), iar la scurt timp a trecut la Domnul. Sursa originala de unde a fost preluat
textul o constituie cartea: Convorbiri duhovnicesti si invataturi ale Staretului Antonie de Pr.
Alexander Krasnov, care este disponibila si in limba engleza, online.
Legaturi:
· Stati in credinta ortodoxa pana la ultima suflare! – Sf. Kuksa al Odesei
· E VREMEA DE A STRANGE RANDURILE
· SFANTUL LAVRENTIE AL CERNIGOVULUI: “Vai, cât de mulţi sunt în focurile
iadului…. dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere”
· Sf. Lavrentie de Cernigov: “Vor fi multi surzi si multi orbi…”
· Sfantul Serafim de Viriţa: “Banii si inselaciunile lumii vor pierde mai multe suflete
decat prigoana ateista!”
· Sf. Varsanufie de la Optina: “Azi este foarte usor sa cazi de la Hristos…”
· Sfantul Efrem Sirul despre inselaciunea perversa si insidioasa a Antihristului si despre
durerile cele din urma
· Parintele Sofronie – Cuvinte duhovnicesti de cea mai mare adancime despre lumea
contemporana
· Cuviosul Serafim Rose: “Astăzi in Rusia, mâine în America”
· Sfantul Ioan Maximovici despre sfarsitul lumii si dulceata compromisului la ultimii
crestini
· Parintele Proclu: “Anii durerilor au inceput”
· “Cand oceanul raului va inunda intreaga lume, atunci va veni sfarsitul lumii”
Stati in credinta ortodoxa pana la ultima suflare!
Proorocia Cuviosului Kuksa al Odesei
Schiegumenul Kuksa al Odesei (1875-1964) a fost canonizat in 1994. “Nu peste mult timp
va avea loc Sinodul Ecumenic, numit “sfant”. Insa acest Sinod nu va fi cel de-al optulea,
fiind o adunatura de necredinciosi. In cadrul lui toate credintele se vor uni in una.
Posturile vor fi anulate, calugaria anulata, calugarilor si episcopilor li se va permite sa se
casatoreasca, iar preotilor, sa se recasatoreasca. Noi insa nu trebuie sa acceptam aceste
schimbari. Stilul nou va fi introdus in toata Biserica Universala.
Fiti vigilenti! Straduiti-va sa mergeti la Bisericile lui Dumnezeu acum, cat ele sunt inca
ale noastre. Va veni timpul cand nu le vom mai putea frecventa. Numai cei alesi vor
intelege ce se intampla. Pe oameni ii vor obliga sa se duca la biserica apostata, insa nu
trebuie sa mergem intr-acolo in niciun caz. Va rog, stati in credinta ortodoxa pana la
ultima suflare si va veti mantui”.
(Ziarul “Pravoslavnâi Simbirsk”, Nr. 21-22/1998) - Extras din: “ Staretii despre vremurile de
pe urma “, Manastirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Petru-Voda, 2007 .
E VREMEA DE A STRANGE RANDUR ILE
Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (Didahii):
„Vegheaţi asupra vieţii voastre. Candelele voastre să nu se stingă şi mijlocul vostru să fie
încins, fiţi gata. Pentru că nu ştiţi ceasul când va veni Domnul nostru. Adunaţi-vă mai des
cu cei de o credinţă cu voi, pentru că întreg timpul petrecut în credinţă nu vă va putea
ajuta, dacă nu veţi fi desăvârşiţi în vremurile de pe urmă.
Căci în ultimele zile se vor înmulţi proorocii mincinoşi şi păgubitori, iar oile se vor
preface în lupi şi dragostea se va preface în ură. Pentru că din cauza înmulţirii nelegiuirilor
se vor urî unii pe alţii şi se vor persecuta şi se vor vinde unul pe altul, şi atunci se va arăta
şi amăgitorul lumii, precum Fiul lui Dumnezeu, şi va face semne şi minuni, iar pământul se va
preda în mâinile lui, şi (el) va face nelegiuiri de care n-au mai fost din veac.
Atunci va trece zidirea omeneasca prin focul ispitirii şi mulţi se vor ispiti şi vor muri, iar
cei tari în credinţă se vor mântui de acest blestem. Atunci se va arăta pe cer semnul
adevărului; la început semnul se va vedea clar întins pe cer (probabil semnul crucii - n.a.),
urmat de semnul sunetului trâmbiţei şi, în cele din urmă, învierea morţilor; însă nu a tuturor,
dar după cum s-a profeţit: Va veni Domnul şi toţi sfinţii împreună cu El. Atunci va vedea
lumea pe Domnul care vine pe norii cerului…”
Apostolul Varnava († 76):
„Se cuvine să fim cu luare aminte la zilele de pe urmă. Căci tot timpul vieţii noastre
petrecut în credinţă nu ne va fi de niciun folos dacă nu vom urî neadevărul şi ispitirile ce
au să vină, după cum ne învaţă Fiul lui Dumnezeu: Să ne împotrivim oricărui neadevăr şi
să-l urâm pe el. Aşadar, urmăriţi cu multă băgare de seamă faptele căilor răului. Voi nu
trebuie să vă îndepărtaţi de alţii, ca şi cum aţi fi de acum îndreptăţiţi; dar, adunându-vă
împreună, cercetaţi ce este cuviincios şi folositor pentru toţi apropiaţii voştri. Căci spune
Scriptura: Vai de cei care se cred înţelepţi şi sunt plini de înţelepciune în ochii lor“.
(Extras din: “ Staretii despre vremurile de pe urma “, Manastirea Sfintii Arhangheli Mihail si
Gavriil, Petru-Voda, 2007)
Cuviosul Paisie Aghioritul: “LUMEA ARDE.
PRICEPETI ASTA?”
DURERE, TREZVIE SI DRAGOSTE FRATEASCA - ARME PENTRU
RAZBOIUL NEVAZUT AL VREMURILOR DIN URMA IN CARE
TRAIM
(selectie de cuvinte din cartea parintelui Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”)
“N-am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este hotarat
sa lucreze astfel ca sa distruga lumea. A turbat, pentru ca a inceput sa intre in lume
nelinistea cea buna. Este foarte salbaticit, pentru ca stie ca timpul lui e scurt (Apoc.
12,12).
Lumea arde. Pricepeti asta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de vapaie a aprins
diavolul incat de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N-a
ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi.
Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt
nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa-L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa se stinga.
Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai de rugaciune
ca Dumnezeu sa ajute.
Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu poti
spune: “Intr-o casa s-a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar”. Toata casa este in
dezordine. S-a stricat tot satul. Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e
nadejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu surubelnita,
cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s-a ingalbenit si trebuie sparta,
dar inca nu s-a copt bine. Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi 6,24) cand a fost gata
pentru dezinfectie.
Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si mari.
In fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de
neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In
celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho-medicamente,
cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de
lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case, cu gramada si nu
pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sanatosi,
se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea daca ar avea lipsa de grija
a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste!
Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de
sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti... De multe ori,
atunci cand rostesc rugaciunea: “Doamne Iisuse” - vad copilasi mici, sarmanii, cum trec pe
dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca rugaciune, pentru
ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc butonul pe aceeasi
frecventa, si astfel comunicam.
Linistea care stapaneste ma nelinisteste. Se pregateste ceva. N-am inteles bine in ce ani
traim, nici nu ne gandim ca vom muri. (…) Este trebuinta sa facem multa rugaciune cu
durere, ca Dumnezeu sa intervina. S-o luam in serios si sa traim duhovniceste. Anii sunt
foarte grei. A cazut multa cenusa, zgura, nepasare. E nevoie de mult suflet, ca ele sa
dispara. (…) Intra unele boli europene si inainteaza spre mai rau. (…) Iar noi dormim in
opinci. Nu spun sa luam pancarte, ci sa intoarcem rugaciunea noastra, preintampinand marele
pericol ce il asteptam si sa ne inaltam mainile catre Dumnezeu. (…) Ceea ce va ajuta foarte
mult este sa intre inlauntrul vostru nelinistea cea buna: unde ne aflam, ce ne va astepta,
ca sa luam masurile necesare si sa ne pregatim. Viata noastra sa fie mai calculata. Sa
traim mai duhovniceste. Sa fim mai iubitori. Sa ajutam pe cei indurerati si pe saraci cu
dragoste, cu durere si cu bunatate…
Trec anii si ce ani grei! Nu s-au terminat subiectele. Cazanul fierbe. Daca cineva nu este
putin intarit, cum va putea oare infrunta o situatie grea? Dumnezeu nu i-a facut pe
oameni nepricopsiti. Trebuie sa cultivam marimea de suflet. Intr-adevar, daca se va face o
zguduitura, Doamne fereste, cati vor sta in picioare? (…) Cautati sa va imbarbatati.
Strangeti-va putin. Vad ce ne asteapta si de aceea ma doare. Nu va lasati slobozi. Stiti ce
trag alti crestini in alte parti? (…) Acest duh slobod care exista … este o mare lipsa de
recunostinta.
Astazi vezi o lume fiarta (…) Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea
duhovniceasca si nobletea, jertfa. (…) Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera. E
nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie (…) Sa va pregatiti de acum, ca
sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: “Fiti gata”? Astazi, cand traim in
niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai pregatiti. Nu este
numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt si alte primejdii.
Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa existe duh de
jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana mereu. Numai
amanari mici. Cine le face? Oare Dumnezeu imbranceste? Hai, inca o luna, doua… Situatia
asa merge. Dar deoarece nu stim ce ne asteapta, pe cat puteti, sa cultivati dragostea.
Acesta este lucrul cel mai important decat toate: sa aveti intre voi dragoste adevarata,
frateasca, nu mincinoasa. (…)
Sa ne pregatim. Daca nu seamana omul, cum va da Dumnezeu sa creasca graul sau? Omul
trebuie sa semene si potrivit cu ce va semana, Dumnezeu va da. Si in armata se spune: ‘Fii
gata!‘. Cand este cineva gata? Atunci cand armata este in asteptare, si militarii sunt mereu
gata, cu incaltamintele lor, cu armele lor, cu corturile, asteptand ordinul.(…)
Astazi traim in anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva sa fie prooroc pentru ca sa
inteleaga asta. Lucrurile inainteaza tac-tac. Ce ne asteapta nu stim. Toata aceasta situatie ce
s-a instapanit ne vorbeste in acest sens. De aceea cu atat mai mult acum trebuie sa ne
sprijinim pe rugaciune si sa luptam impotriva raului prin rugaciune. (…)
Trebuie sa ne doara. Oare poate persista o ispita sau o stare grea daca se roaga calugarii cu
inima? Cu toate ca trecem prin ani grei vad ca in manastiri domneste un duh… de
veselie! Lumea arde. (…) Noi ne trecem vremea cu placere si celalalt intre timp moare.
(…) Toata temelia este calitatea rugaciunii. Rugaciunea trebuie sa fie din inima, sa se faca din
durere. (…) Cheia reusitei este ca pe om sa-l doara. Daca nu-l doare, poate sta ore intregi
cu metania in mana si rugaciunea lui sa nu aduca nici un rezultat. Daca exista durere
pentru problema pentru care te rogi, chiar si cu un suspin faci rugaciune din inima. (…)
Din pacate, unii „cunoscatori” înfasa pe fiii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile, ca
sa nu-i mâhneasca. „Nu vatama asta; nu-i nimic. E suficient sa credeti launtric”. Sau spun:
„Nu vorbiti despre subiectul acesta - despre buletine si pecetluire - ca sa nu se mâhneasca
oamenii”. În timp ce de le-ar spune: „Sa încercam sa traim mai duhovniceste, sa fim mai
aproape de Hristos si sa nu va temeti de nimic, si de va trebui vom si marturisi” - îi vor
pregati oarecum. Daca cineva cunoaste adevarul, îsi face probleme si se trezeste. Îl doare
pentru situatia de astazi, se roaga si ia aminte sa nu cada în cursa.”
SFANTUL LAVRENTIE AL CERNIGOVULUI:
“Vai, cat de multi sunt in focurile iadului…. daca iati
vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere”
· Sf. Lavrentie de Cernigov: “Vor fi multi surzi si multi orbi…” (proorocii despre
vremurile din urma)
“Părintele tot timpul ne repeta că sufletele merg în iad aşa cum merg oamenii duminica de
la biserică la chefuri, iar în rai precum oamenii merg la biserică în zilele de lucru.
Spunând aceste lucruri, Părintele plângea amarnic, gândindu-se la sufletele ce se pierd: -
Vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum peştişorii puşi la saramură în
butoaie. Măicuţele încercau să-l liniştească, dar el le zicea printre lacrimi: - Voi nu-i puteţi
vedea, căci dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere”.
· “Daca ai vazut ca un om plange, cum ai putut sa mai mananci?” (Sf. Cuv. Lavrentie
al Cernigovului).
20 ianuarie este data de praznuire a unui mare Sfant rus foarte apropiat de noi ca timp (a
trecut la Domnul acum 58 de ani), Cuviosul Lavrentie de la Cernigov, daruit de Dumnezeu
cu harismele deosebite ale Sfintilor din vechime: vazator cu Duhul in inimile oamenilor,
prooroc al vremurilor din urma si facator de minuni. Dincolo de toate, insa, Sfantul
Lavrentie era o inima care ardea de iubire pentru fiecare suflet si care, asemenea
Sfantului Isaac Sirul, a Sfantului Siluan Athonitul si a altor sfinti, nu numai ca era de o
sensibilitate duhovniceasca extraordinara la suferintele oamenilor si plangea impreuna cu
ei, ci plangea neincetat si pentru cei care se afla in iad, precum si pentru cei care… prin
neascultarea lor de Dumnezeu isi pregateau acelasi chin vesnic. Realitatea iadului este
descrisa alegoric, dar cutremurator de catre Sfantul caruia Domnul i-a aratat tainele nevazute
de ochi omenesti; am cautat sa nu cenzuram, ci chiar sa accentuam (prin asezarea inca din
titlu si din motto a respectivelor cuvinte) acest lucru pentru a contracara tendinta care exista
astazi de a… ignora pana la necredinta realitatea iadului (exista un origenism tacit in
credinta foarte multora dintre noi si, asa cum spunea un alt parinte, poate ca de aceea si
suntem atat de nepasatori, pentru ca ni se pare ca iadul nu are cum sa mai existe, de vreme
ce Dumnnezeu e atotmilostiv).
Am prezentat cu alta ocazie ceea ce Duhul Sfant i-a descoperit in mai multe randuri Sfantului
Cuvios Lavrentie despre ceea ce ne asteapta pe noi, Biserica acestor zile si pe generatiile
premergatoare vremurilor de pe urma, cat si referitor la venirea lui Antihrist. Din sfaturile,
minunile si intamplarile pilduitoare desprinse din Viata lui am selectat acum numai o mica
parte, inevitabil pe considerente subiective, pe teme dintre cele mai diferite, dar toate foarte
importante pentru oricine. Cei care nu ati citit inca intreaga carte si nu l-ati “cunoscut” pana
acum pe Sfantul Lavrentie, va invitam cu caldura sa incercati sa o faceti acum. E foarte
posibil sa va ramana adanc in inima si sa… ramaneti prieteni cu el!
Extrase din: Sfantul Lavrentie al Cernigovului, Viata, invataturile si minunile (versiunea
online, care se poate descarca integral dand click pe titlu, iar cartea se poate comanda de la
Libraria Agnos dand click pe coperta ei de mai sus):
· “Părintele interzicea foarte sever tuturor călugărilor, diaconilor şi preoţilor să-şi
tundă părul şi bărbile, zicând că mare e ruşinea pentru arhierei să fie tunşi şi
bărbieriţi, încă spunea despre slujitorii bisericii: <<Sunt Apostoli, dar sunt şi Iude,
doar feţele şi le-au schimbat, iar vremurile şi vicleniile sunt aceleaşi“. Era foarte
râvnitor Părintele, un mare propovăduitor al Credinţei Ortodoxe, şi un mare apărător al
Bisericii şi al rânduielilor ei. Părintele Lavrentie se supăra foarte tare pe cei ce
binecuvântau vreo schimbare în rânduiala bisericească: în cărţi, slujbe de
priveghere, botezuri, Sfinte Liturghii sau slujbe de înmormântare. De asemenea
era foarte nemulţumit de cei care scurtau slujbele duhovniceşti (chiar şi pe
Vlădica). Părintele spunea că a fost mult mai greu ca acestea să fie scrise decât să
fie citite şi cântate. Era foarte nemulţumit că nu se citea Psaltirea, dar strigau
<<Slavă!>> fără frică de Dumnezeu, iar la Sfânta Liturghie întrerupeau rugăciunea ce
se citeşte înaintea Sfintei Împărtăşanii deschizând porţile împărăteşti iar cel ce citea
neterminând rugăciunea spunea <<Amin!>>, iar preotul spunea <<Cu frică de
Dumnezeu…>>. <<Este oare aici frică de Dumnezeu? Aici este neglijenţă, aici nu
numai că nu se respectă legea ci este vorba de superficialitate şi înfruntare a
bunului Dumnezeu. Asemenea slujitori ai Bisericii nici ei nu se salvează şi nici pe
alţii nu-i lasă să se mântuiască>>. Şi mai spunea Părintele, că în locul acestor preoţi
nedemni şi cârtitori ai rânduielilor bisericeşti, slujesc Îngerii, împreună slujitori cu ei,
şi completează ceea ce ei (preoţii) nu îndeplinesc. Arhiereii şi slujitorii Bisericii,
cărora le place să scurteze rânduiala bisericească, vor merge în focul cel veşnic, iar
acei credincioşi ce au stat la aceste slujbe se vor mântui doar prin rugăciune, post şi
milostenie. Din cauza acestor slujitori, poporul nu vine la Sfânta Biserică. Amar, amar
şi jale pentru aceşti cârtitori, căci focul cel veşnic şi întunericul fără de sfârşit îi
aşteaptă”.
· “Cuviosul spunea ca preotii vor scurta slujbele: la inceput Psaltirea, iar apoi
Ceasurile. Domnul nu va rabda si ne va pedepsi. De frica multi vor chema numele
Domnului si se vor mantui prin credinta“.
· “Odată, în timp ce-şi făcea rugăciunea în chilie, Părintele a fost întrerupt de o mare
gălăgie. A ieşit afară din chilie şi a văzut un bărbat ce striga că el a venit de departe şi
că vrea să-l vadă pe Părinte. Părintele s-a uitat la el şi i-a spus: - <<Tu vrei să
mănânci pâine uşoară. Dar dacă vei ajunge pe nedrept la „scaunul” pe care îl
râvneşti, ce să-ţi spun, vei trăi vreo doi ani, dar te vei arde>>. <<- Dar eu vreau să
mă fac preot, a răspuns bărbatul>>. <<- Atunci du-te la arhiereu. Să facă el cum va
voi, eu unul nu te binecuvântez>>. Acela s-a dus la Vlădica Boris, care l-a
binecuvântat. Auzind Părintele Lavrentie despre aceasta, a zis: <<- El nu va putea
face nimic şi îşi va pierde şi sufletul>>. Exact peste doi ani, după cum a proorocit
Părintele, a murit în mari şi grele chinuri“.
· “Părintele adesea repeta: - «Tare îmi este milă de tinerii preoţi fără experienţă,
pentru că nu au destulă înţelepciune şi curaj ca să întrebe. Stau la ei pomelnicele
aruncate pe geam şi peste tot prin toată chilia şi toate pomelnicele pe care nu le
citesc aici, la Sfânta Proscomidie, le vor duce în spate în viaţa cealaltă (viitoare) şi
va fi foarte grea povara lor. (Ei, fiind fără experienţă, scot părticele, iar pomelnicele
stau aruncate peste tot). Dacă ar şti ei ce îi aşteaptă, atunci ar aduna toate
pomelnicele aruncate şi necitite, le-ar pune cu grijă unul peste altul, şi cu frică,
făcând semnul Sfintei Cruci peste ele, ar spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei
trecuţi în aceste pomelnice nepomenite de mine la rugăciune pentru slăbiciunea
omenească”. Şi atunci ei n-ar mai răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru marea
dragoste pe care o are Mântuitorul pentru noi.» Aşa spunea bunul nostru Părinte şi i
se umpleau ochii de lacrimi amare“.
· “Vladica Boris avea obiceiul sa scurteze slujbele. Lucrul acesta s-a intamplat de
nenumarate ori. La o astfel de slujba, parintele s-a necajit, a dat deoparte cartile de
slujba si a spus: <<De ce s-a scris tipicul si dupa el cartile?>> Apoi a continuat cu
asprime: <<Un astfel de vladica nu va ramane aici mai mult de doi ani si jumatate>>.
Parintele Lavrentie se intrista, de asemenea, cand nu se citeau toate catismele: <<Mai
bine sa inceteze lumina soarelui, decat sa nu se citeasca catismele>>. Vladica Boris
nu il respecta pe staret si adesea ii facea impotriva. Odata, in timpul unei discutii s-a
comportat fara respect fata de dansul si chiar a fluierat, aratand ca va proceda asa cum
doreste. Cand a iesit, parintele a spus, in auzul tuturor surorilor, ca peste doua-trei zile
va fi mare zarva in casa episcopului. Intr-adevar, peste trei zile, nepotul sau, un tanar
pe care il intretinea episcopul, s-a sinucis. Aceasta intamplare l-a smerit pe vladica,
care s-a adresat staretului, in marea sa amaraciune, pentru a-l ajuta cu
rugaciunile lui. Staretul l-a primit cu caldura si dragoste si a rugat surorile sa
faca rugaciuni pentru vladica“.
· “Au venit la parintele maica dirijoare si alte surori si vorbeau rasfoind calendarul
bisericesc: ‘Parinte, priviti cati arhierei sunt!‘. Dar parintele a privit si a spus: ‘Eu
vad doar patru si va mai fi si al cincilea‘. Oftand din greu, a inceput sa ne spuna,
stergandu-si lacrimile: ‘Va veni timpul cand si preotimea va fi atrasa de bogatia
lumeasca, desarta. Vor avea masini, vile, vor vizita statiunile climaterice si
rugaciunea lui Iisus li se va lua. Chiar vor uita de aceasta. Apoi nu vor mai merge
pe calea care trebuie sa mearga, iar oamenii slabi de fire vor merge dupa ei. Dar voi
sa fiti intelepti si cuminti. Cuvintele lor frumoase sa le ascultati, dar sa nu urmati
faptele lor. Eu va spun si va compatimesc ca veti cumpara case mari si frumoase din
manastire. Nu va va ajunge timpul pentru rugaciune si doar ati facut fagaduinte
calugaresti! In ultimele timpuri oamenii nu se vor mantui cu truda, ci cu
intelepciune! Intelepciunea va fi in randul celor dintai. Primii vor fi ca luminatorii,
iar ultimii ca soarele’.”
· “Pentru iubirea sa puternică faţă de oameni şi smerenia sa, bunul Dumnezeu l-a
învrednicit pe Părintele cu darul rugăciunii inimii, al înainte-vederii şi cu darul
vindecării de boli sufleteşti şi trupeşti. Părintele tare plângea când păcătosul care se
spovedea la dânsul descoperea păcate de moarte. Amare lacrimi vărsa când mama
care se spovedea mărturisea marele păcat al uciderii de prunci (avortul). El
spunea că: <<Mama ce a săvârşit acest păcat trebuie să verse multe lacrimi
îndurerate şi să se roage zi şi noapte, căci greu este păcatul acesta. Să vă ferească
Dumnezeu de el!>> Mai spunea că trebuie să ne fie frică de acest păcat ca de foc“.
· “In manastire era un obicei: cele care isi serbau numele se impartaseau cu Sfintele lui
Hristos Taine, apoi luau o prescura si mergeau la parintele. El rupea o bucatica, le
felicita de ziua numelui si deseori le oprea la masa. Noi eram douasprezece surori.
Parintele manca dintr-un blid de lut cu o lingura rotunda de lemn. Deodata si-a ridicat
capul si a spus, adresandu-se maicii P.: <<Mergi si vezi cine a venit! Spune-i sa intre
si sa stea la masa!>> Maica a iesit si a vazut o femeie care plangea foarte tare.
Femeia a rugat-o sa-i ingaduie sa intre la parintele, dar maica P., avand mila de staret,
i-a spus: <<Dupa ce termina de mancat, sa veniti caci va primeste>>. Femeia a
continuat sa planga. Maica, intorandu-se la trapeza, i-a spus parintelui: <<Mancati, nu
este nimeni>>. Parintele Lavrentie a mai luat cateva linguri de bors, si-a intors capul si
a spus din nou: <<Acolo este cineva, chemati-o aici!>>. <<Dar nu este nimeni afara,
mancati linistit>>, a insistat maica. Parintele a mai luat o lingura, apoi, indispus, a
asezat lingura pe masa si a pronuntat cu voce tare: <<Eu ti-am spus ca acolo este o
femeie care plange, mergi si adu-o aici!>>. El insusi s-a ridicat vrand para sa o
intampine pe femeia ce plangea… In fata noastra a aparut o femeie de varsta mijlocie,
toata numai lacrimi…. Probabil ca un mare necaz o adusese aici si staretul s-a dus la
chilie sa vorbeasca cu ea. Peste vreo zece minute femeia a iesit. S-a inclinat bucuroasa
in fata tuturor si a plecat cu pace in suflet. Parintele s-a asezat la masa si adresandu-se
maicii P. a intrebat-o: “Daca ai vazut ca un om plange, cum ai putut sa mai
mananci?“. Asa era staretul Lavrentie”.
· “Parintele repeta adesea ca <<rugaciunea mamei nu arde in foc si nu se scufunda in
apa>>”.
· “Odată, în timpul războiului, măicuţa M. veni la Părintele ca să ceară binecuvântare
pentru a-i face procesiune de înmormântare surorii ei, ce locuia într-un sat distrus de
nemţi, şi despre care credea că murise în bombardament, la care Părintele a întrebat-o:
- Ea te ajuta pe tine cu ceva? - Da, Părinte, întotdeauna mi-aducea lapte şi pâine. -
Atunci nu va arde în foc şi nu se va îneca în apă! Măicuţa insista însă în continuare
pentru binecuvântare ca să-i facă slujbă de înmormântare. - Du-te cu Dumnezeu, ţi-am
spus, şi lasă-mă să-mi văd de ale mele, îi spuse Părintele şi s-a apucat de treabă.
Măicuţa n-a crezut cuvintelor Părintelui şi s-a dus la un alt preot care i-a dat
binecuvântare pentru înmormântare. Ea a făcut tot ce era de făcut pentru
înmormântare, dar mare i-a fost mirarea când a doua zi după înmormântare o vede pe
sora sa că vine la dânsa vie şi nevătămată, aducându-i pâine şi lapte. Părintele
Lavrentie s-a supărat foarte tare când a aflat de neascultarea măicuţei, spunând:
<<Pentru ce mai veniţi la mine să întrebaţi dacă până la urmă faceţi tot cum vă
duce capul, dacă faceţi tot ce vreţi voi?>>”.
· “O femeie a venit la Părintele Lavrentie pentru a cere binecuvântare să meargă în oraş.
Părintele nu a binecuvântat-o. Ea neascultând s-a pornit spre oraş. Pe drum însă
a avut loc un accident, o mare nenorocire, şi ea a fost la un pas de moarte.
Întorcându-se la Părintele, îi ceru iertare printre lacrimi şi îi spuse ceea ce s-a
petrecut. La care Părintele îi răspunde: <<Asta-i pentru neascultarea ta. De ce-ai
mai venit după binecuvântare dacă tot faci după capul tău?>>”.
· “Era încă în viaţă Părintele când măicuţele se ocupau din ce în ce mai mult cu lucrul
manual, făcând icoane, iar el era nemulţumit şi mereu le spunea: - <<Toate câte le
faceţi, le faceţi fără rugăciunea lui Iisus şi fără de rânduiala Bisericii şi, pentru
aceasta, mănăstirile nu vor dăinui cât trebuie şi multe se vor închide“, ceea ce s-a şi
împlinit. Dimineaţa, când se aprindeau luminile prin chilii, Părintele, cu mintea sa
clarvăzătoare, ştia unde şi ce se întâmplă, ştia cine se roagă şi cine se ocupă cu altceva.
Odată, când Părintele se îndrepta spre biserică, i-a spus măicuţei ce-l însoţea să intre în
chilia de lângă biserică şi să vadă cu ce se ocupă acolo măicuţele. Într-adevăr, ele se
ocupau cu diferite treburi şi nimeni nu se grăbea să meargă la biserică. Părintele
s-a supărat foarte tare şi a spus: - <<În felul acesta mănăstirea nu o va mai duce
mult>> ceea ce s-a şi împlinit. El mereu le spunea că pentru monah rugăciunea este
la fel de necesară ca şi aerul, altfel el se va asemăna cu o „statuie neagră” rău
mirositoare. Şi le mai spunea: - <<Fericiţi sunt cei care sunt scrişi în Cartea Vieţii>>
Iar la întrebarea surorilor: <<Cine este scris în Cartea Vieţii?>>, el le răspundea:
<<Cei care au râvnă şi merg cu bucurie la biserică, aceia sunt scrişi în Cartea
Vieţii>>”.
· “Avea, de asemenea, darul rugăciunii neîncetate cu rugăciunea lui Iisus. Odată, pe
când spălam holul - îşi aminteşte una din măicuţe - Părintele, trecând pe lângă mine,
mi-a spus: <<Lucrează, lucrează, dar să nu uiţi de rugăciunea lui Iisus! În minte
trebuie introdusă permanent rugăciunea, altfel mintea umblă pe unde se nimereşte, şi
acest lucru ni-l repeta fiecăreia când ne porneam la drum>>“.
· “Despre Sfânta Liturghie, Părintele ne spunea mereu: - <<Dacă trebuie neapărat să
pleci de la Sfânta Liturghie, atunci pleacă după „Tatăl Nostru”, iar dacă s-au scos
Sfintele Daruri, atunci să stai cu frică şi să te rogi pentru că aici este prezent Însuşi
Dumnezeu cu Maica Domnului şi cu toate puterile cereşti, iar dacă poţi, varsă
măcar o lacrimă cât de mică pentru nemernicia ta. Căci îngerul tău păzitor se va
bucura pentru tine. Dacă te întreabă atunci cineva ceva, tu răspunde-i, dar foarte
scurt. Iar tu singură să stai în biserică precum stă lumânarea>>”.
· “A apărut prin locurile noastre o <<prezicătoare>> şi toată lumea mergea la ea, ne
povesteşte I.M.. M-am dus şi eu dar când m-am apropiat, ea a început să
bolborosească ceva sub nas. Spunându-i Părintelui de cele întâmplate, el mi-a zis: -
<<Nici să nu pomeniţi despre ea în chilia mea! Trebuie să fiţi foarte atenţi, că uite, va
veni aşa un timp când prezicătorii de acest fel se vor înmulţi ca ciupercile după
ploaie. Să vă păziţi de ei. Citeşte rugăciunea lui Iisus, dar nu uita nici pe Maica
Domnului>>”.
· “În timpul războiului, pe pământul mănăstirii a fost semănată secară şi, iată, venise
timpul culesului, dar nu puteau face nimic, căci pământul era bine păzit de soldaţi.
Maica iconomă a mers cu plângere la primărie să ceară ajutor, dar au alungat-o cu
ruşine şi au fugărit-o cu vorbe batjocoritoare. Cu lacrimi în ochi ea s-a întors la
mănăstire şi şi-a vărsat tot necazul Părintelui. A doua zi, spre dimineaţă, Părintele a
binecuvântat-o şi i-a spus să meargă din nou la primărie, poruncindu-i să nu
vorbească cu nimeni pe drum. Cu credinţă în Dumnezeu şi în rugăciunile Părintelui,
păzind tăcerea, măicuţa a mers din nou, la aceiaşi şefi. De îndată ce a ajuns la primărie
şi le-a cerut din nou să o ajute, a şi primit permisiunea pentru strângerea roadelor, ba
mai mult, toţi s-au purtat foarte frumos cu ea şi i-au vorbit amabil. Ea, bucuroasă, se
întoarse repede la mănăstire şi-i povesti Părintelui cum s-au schimbat în bine lucrurile,
la care stareţul zâmbi şi-i zise: - <<Ei, iată, când omul este rău atunci cu el este
satana, cel viclean, şi îi întunecă sufletul, iar când te vei ruga pentru acela, dracul
fuge de la el iar omul devine bun şi înţelegător>>.
· “Se apropia iarna cu paşi repezi iar măicuţele, deşi au încercat, nu reuşiseră să aducă
fân pentru cal. Maica E. se plânse Părintelui spunându-i că a fost la preşedintele
sfatului să-i dea aprobare pentru fân, dar el a refuzat-o şi a alungat-o fără nimic.
Părintele o ascultă cu atenţie, dar nu-i dădu nici un răspuns. Peste două zile o chemă la
dânsul şi îi spuse: <<Dacă nu acela, atunci altul te va ajuta, dar te vei întoarce cu
fân>>. Măicuţa a plecat cu încredere şi într-adevăr s-a întors cu fân, căci vechiul
preşedinte fusese înlocuit cu o zi în urmă”.
· “Părintele M. M. ne povesteşte că : <<Atunci când tatăl meu murea, eu l-am rugat să
mi se arate în vis, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie. Într-o noapte l-am visat,
spunându-mi: Îţi mulţumesc pentru prescuri, mai mult decât atât nu-mi trebuie nimic,
ele mă ajută. Eu ştiu că tu ai mari datorii, dar fără prescuri eu voi muri. Atunci eu am
plecat la Părintele şi i-am povestit visul iar el mi-a explicat că acele prescuri se împart
la proscomidie şi cu ele se spală păcatele omului. După 40 de zile l-am visat din nou
pe tatăl meu şi l-am întrebat: <<Tu eşti mort?>> iar el mi-a răspuns: <<Eu sunt şi
mort şi viu>>. Apoi l-am întrebat: <<Unde-i locul tău?>> Iar el mi-a răspuns: <<Încă
nu mă aflu nicăieri>>. Întrebându-l pe Părintele despre cele visate el mi-a explicat,
spunându-mi că tatăl meu încă n-a trecut vămile. Depinde de greutatea păcatelor
şi de vama la care a fost oprit. Pentru aceştia trebuie făcută foarte multă
rugăciune, milostenie şi date prescuri la Sfânta Liturghie, la biserici de mir şi
mănăstiri.
· “Mitropolitul Ioan (Socolov) al Kievului a venit in vizita la parintele. Au stat de vorba,
au baut ceai, dupa care mitropolitul s-a pregatit de plecare. Cerand binecuvantare de la
parintele, acesta i-a propus sa amane plecarea pana a doua zi. Inalt Prea Sfintitul insa a
insistat sa plece. Nu a trecut mult timp si staretul le-a spus surorilor sa-l intampine pe
mitropolit. Maicile au raspuns: “Mitropolitul a plecat de mult“. Parintele a insistat:
“Mergeti si deschideti portile“. Au iesit, iar mitropolitul, tulburat, stand langa porti, lea
spus: <<Soseaua a fost surpata de ape si nu se poate merge pana maine>>“.
· “M-au trimis în Donbass, iar eu am venit la Părintele după binecuvântare, ne
povesteşte altă măicuţă. Părintele mă binecuvântă şi îmi spuse: - <<Du-te, vei călători
tu de colo-colo, dar apoi tot la noi te vei întoarce>>. Aceste cuvinte s-au îndeplinit
întocmai. Când Părintele s-a stins din viaţă şi a trecut la cele veşnice eu nu mă aflam
în Cernigov. Am vărsat multe lacrimi amare că nu l-am putut petrece pe ultimul drum
şi nam reuşit să-l întreb nimic despre viaţa mea. După câteva nopţi petrecute în
rugăciune mi s-a arătat Părintele în vis. Visam că merg la Părintele Lavrentie după
binecuvântare şi duceam şi puţine merinde. Tot mergând aşa, am nimerit într-o
grădină de o frumuseţe rară, totul fiind învăluit de o cântare divină. La un moment dat,
văd în faţa mea o căsuţă şi am înţeles că aceasta era căsuţa Părintelui. Apropiindu-mă,
l-am văzut înăuntru, iar el m-a binecuvântat şi apoi mi-a pus amândouă mâinile pe cap
în semnul Sfintei Cruci şi m-a tras la pieptul său. Eu m-am gândit că m-a strâns atât de
tare pentru că eram atât de păcătoasă. Apoi am ieşit împreună din chilie şi am văzut în
faţa casei două drumuri: un drum lat şi drept, iar altul îngust şi pietros. Eu am
vrut să-l conduc pe drumul cel mare şi lat, dar Părintele m-a întors la dreapta, pe
drumul cel îngust şi pietros, spunându-mi: „De acum încolo să mergi doar pe
drumul acesta: aceasta este binecuvântarea ta!” după care eu m-am trezit. Cu mila
bunului Dumnezeu aşa s-au rânduit lucrurile că îl am ca duhovnic pe unul din ucenicii
Părintelui Lavrentie, pe Părintele Nichifor, care mi-a arătat calea cea „dreaptă şi lată”
care duce la iad şi calea cea „îngustă şi pietroasă” care duce la rai. Acum eu mă
rog bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului să mă învrednicească să merg pe acest
drum îngust şi pietros până la capăt“.
- Cititi si:
· Sfântul Lavrentie, Viaţa, învăţăturile şi minunile
· Acatistul Sfantului Lavrentie
· Proorociile unui Prooroc al Noului Testament …
· Despre examenul bolii - Danion Vasile povestind din intamplarile reale ale Sf .
Lavrentie cu cateva fiice duhovnicesti (despre rostul necazurilor)
Sf. Lavrentie de Cernigov: “Vor fi multi surzi si
multi orbi…”
“Părintele deseori îşi arăta dorinţa să discute cu ucenicii săi, („cu copiii săi iubiţi”), despre
vremurile de apoi, ca să-i înveţe cum să se ferească de cărările greşite şi să fie veghetori.
- Acum, când noi îi votăm pe conducătorii noştri suntem fie cu cei „de dreapta” fie cu cei „de
stânga”. Dar nu ăsta e amarul, căci va veni o vreme când vor impune lumii să-şi aleagă un
singur împărat. Iar când omenirea va vota pentru un singur împărat, să ştiţi că acela „el
e” - antihristul - şi să te ferească sfântul de vei vota. Apoi adăuga:
- Va fi un asemenea război mare încât atât de mulţi se vor pierde, că vor rămâne foarte
puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor
adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri. Spunea că în acest război se vor distruge
atâtea state încât până la urmă vor mai rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî săşi
aleagă un singur împărat peste tot pământul. În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe
prigoana împotriva adevăraţilor creştini, care vor trebui să scape fugind, (evadând), iar
cei neputincioşi şi bătrâni măcar de remorcile lor să se prindă şi să fugă.
Deseori stareţul repeta cu tristeţe în discuţiile despre antihrist următoarele cuvinte:
- „Vor veni aşa vremuri când vor umbla din casă în casă ca lumea să semneze pentru
acel «singur împărat» pe pământ şi se va face un recensământ al populaţiei foarte
drastic. Vor intra în casa omului iar acolo sunt soţul, soţia şi copiii, şi soţia îl va ruga pe
soţ să semneze căci altfel nu va putea cumpăra nimic pentru copii: «hai, soţule, să ne
înscriem şi noi căci avem copii şi dacă nu ne înscriem nu vom putea face nimic», iar soţul
îi va răspunde: «iubita mea soţie, tu fă cum vrei, eu însă sunt pregătit să mor mai bine
pentru Hristos, decât să semnez ceva pentru antihrist». Aşa de tragic viitor vă aşteaptă.
Vine timpul, şi nu e departe, povestea stareţul, când foarte multe biserici şi mănăstiri se
vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru ci
şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar
preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul
nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe
duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat.
Rugaţi-vă ca Bunul Dumnezeu să mai lungească acest timp ca să ne putem întări în
credinţă, căci vremuri groaznice ne aşteaptă. Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul
se pregăteşte cu foarte mare viclenie (perfidie). Toate bisericile şi mănăstirile vor fi într-o
bunăstare imensă, pline de bogăţii, ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi
încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a
Patriarhului. Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă pentru orice om, dar atunci să vă
străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a vă linguşi pe voi, ca să vă atragă în ispită.
Antihrist va proveni dintr-o femeie curvă, o evreică dintr-al doisprezecelea neam de
preadesfrânaţi. Deja de la adolescenţă se va deosebi de semenii săi prin capacităţile sale
intelectuale deosebite, care se vor manifesta la el mai ales după vârsta de 12 ani când,
plimbându-se prin parc cu mama lui, se va întâlni cu satana care ieşind din beznă (din adâncul
iadului) va intra în el. Băiatul se va cutremura de spaimă dar satana îi va spune: „nu te teme şi
nu te înspăimânta, eu te voi înălţa pe tine”. Acest copil îi va uimi pe toţi cu inteligenţa sa. Şi
aşa, din el va încolţi şi se va coace în chipul omului „antihristul”. Când satana va fi
întronat, în timpul punerii coroanei se va citi Simbolul Credinţei - Crezul -, dar el nu va
permite ca acesta să fie citit corect, iar acolo unde vor fi scrise cuvintele „şi întru Unul
Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” el se va lepăda de acestea şi se va recunoaşte
doar pe sine. La încoronare, antihristul va avea mănuşi pe mâini, iar când le va da jos ca să-şi
facă Sfânta Cruce, Patriarhul va observa că el în loc de unghii are gheare şi aceasta îi va
întări bănuiala sa că acesta este antihristul. Atunci Patriarhul va exclama: „Acesta este
antihristul” pentru care Patriarhul va fi omorât.
Din cer se vor cobori proorocii Enoh şi Ilie care de asemeni vor explica lumii şi vor striga:
„Acesta este antihristul! Să nu-l credeţi!” Iar el îi va omorî pe ei, însă după 3 zile, cu puterea
lui Dumnezeu, vor învia şi se vor înălţa la ceruri. Antihrist va fi foarte învăţat şi va cunoaşte
toate vicleniile sataniceşti şi va face multe minuni false şi semne amăgitoare. Pe el îl vor
vedea toţi şi îl va auzi lumea întreagă (prin televiziune, radio, etc., n.ed.). Pe oamenii săi
el îi va ştampila cu semnul său. Însă pe adevăraţii creştini, care i se vor opune, are să-i
urască cu ură mare. Atunci va începe ultima şi cea mai mare prigoană a creştinilor care
vor refuza ştampila satanei (semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe pământul
Ierusalimului iar apoi se va extinde pe tot globul şi se va vărsa ultima picătură de sânge în
numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre voi, copiii mei, mulţi veţi ajunge aceste
vremuri îngrozitoare. Ştampila lui satana (666) va fi de aşa natură încât toţi vor vedea dacă a
primit omul sau nu semnul satanicesc. Creştinul care nu va primi semnul satanei (666) nu
va putea nici să vândă şi nici să cumpere nimic. Dar nu vă pierdeţi nădejdea şi nu vă
descurajaţi, că Dumnezeu nu-Şi va părăsi turma Sa. Să nu vă fie frică, nu cumva să vă
deznădăjduiţi!
Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele
să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi
toată „adunarea satanică”. Şi iată că, pentru aceste fărădelegi, pământul nu-şi va mai da
roada sa şi va fi o secetă aşa de mare, încât pământul va face aşa nişte crăpături că va
putea să cadă omul într-însele. Creştinii vor fi omorâţi sau izgoniţi în locuri pustii, dar
Dumnezeu are să-Şi îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare şi apă de băut celor ce
urmează Lui. Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Mulţi evrei care au trăit cu adevărat
după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist. Ei vor sta în aşteptare, urmărindu-i
toate activităţile lui. Ei ştiu că strămoşii lor nu L-au recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar
aici va lucra Dumnezeu, căci ochii lor se vor deschide şi ei nu vor primi ştampila lui satana,
iar în cel de-al unsprezecelea ceas îl vor recunoaşte pe Iisus Hristos drept Mesia, vor trece la
ortodoxie, iar pentru credinţa lor se vor mântui. Restul poporului, fiind slab în credinţă, va
merge după satana. Iar când pământul nu va mai rodi, oamenii vor merge la satana cerându-i
pâine, la care el le va răspunde: „dacă pământul n-a rodit, eu nu pot face nimic”. Vor seca
râurile şi lacurile, şi nu va mai fi nici apă în fântâni. Acest dezastru se va lungi vreme de
trei ani şi jumătate, dar pentru aleşii Săi Dumnezeu va scurta aceste zile. În aceste grele
vremuri încă vor fi luptători puternici, adevăraţi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe care vor
avea harul Rugăciunii lui Iisus (rugăciunea inimii) şi Dumnezeu îi va acoperi pe ei cu
harul Său cel sfânt şi binefacerea Sa cea atotputernică şi ei nu vor vedea acele minuni şi
semne false care vor fi pregătite de antihrist pentru toţi oamenii şi pe care le va vedea
restul lumii, unele chiar în bisericile creştinilor. Încă o dată vă repet să nu mergeţi în
aceste biserici, căci Hristos şi binefacerea Lui nu va fi acolo“.
Una din surori, ascultând această discuţie, a întrebat:
- Ce să fac, Părinte? Tare n-aş vrea să ajung vremurile acelea!
- Tu eşti încă tânără, s-ar putea să ajungi, i-a răspuns Părintele.
Atunci sora, îngrozită, a căzut la picioarele Părintelui, exclamând:
- Părinte, mi-e frică, ce să fac?
- Păi, tu alege una din două, sau cele cereşti sau cele pământeşti.
Va fi război, continua Părintele povestirea, iar locurile prin care el va trece vor fi pustiite,
vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Dar înainte de aceasta Dumnezeu va
trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi şi ei vor muri. Când va veni antihrist la
putere, bolile însă vor dispărea.
Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru
distrugere.
O soră l-a întrebat pe Părintele:
- Asta înseamnă că vom pieri cu toţii?
- Nu, a răspuns Părintele. Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor
trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad. Până când nu se vor
completa rândurile îngerilor căzuţi, Dumnezeu nu va veni la judecată. În timpurile cele de
apoi, Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi în cartea vieţii îi va trece în rândurile îngerilor,
completând astfel rândurile.
Restaurarea bisericilor se va face până la venirea antihristului şi în toate va fi o bunăstare
materială nemaipomenită. Iar voi, cu reparaţiile în biserica noastră să mai îngăduiţi, fiţi
modeşti şi cu măsură în aspectul ei exterior, ci mai bine să vă rugaţi mai mult şi să
umblaţi la biserică atâta timp cât încă se mai poate, şi mai ales să veniţi la Sfânta Liturghie
unde se aduce Jertfa fără de sânge a Mântuitorului pentru păcatele întregii lumi. Să vă
spovediţi cât mai des şi să vă împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos, şi Dumnezeu vă va
întări.
Dumnezeu este mult milostiv. El îi va mântui şi pe evreii care vor refuza să primească
ştampila lui antihrist şi vor exclama că: asta e amăgire şi minciună, că acesta este necuratul şi
nu Mesia nostru, şi nu-l vor recunoaşte de mesia.
Părintele discuta cu ierodiaconul Gheorghe despre timpurile de apoi şi vărsând lacrimi amare,
spunea:
- Mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în vremea antihristului!
Ierodiaconul Gheorghe întrebă:
- Părinte, spuneţi-mi, eu cum să fac să nu pier, sunt doar diacon.
La care el i-a răspuns că nu ştie.
Atunci ierodiaconul Gheorghe a început să plângă căzând la picioarele stareţului şi-l ruga pe
Părintele Lavrentie să se roage bunului Dumnezeu pentru el ca să nu ajungă în iad. Părintele
Lavrentie s-a ridicat şi a înălţat o rugăciune la Ceruri, apoi i-a spus:
- Se mai întâmplă şi aşa, că omul se îmbolnăveşte, moare şi ajunge în Împărăţia
Cerurilor.
Această proorocie s-a împlinit întocmai. Noi îl cunoaştem pe acest diacon de la Lavra din
Kiev. Era un călugăr foarte râvnitor şi făcea multă milostenie. S-a îmbolnăvit aşa, dintr-o
dată, şi la scurt timp a murit.
De flecare dată când Părintele se ruga sau când povestea despre viaţa de dincolo plângea
amarnic. Surorile îl linişteau, dar el le răspundea vărsând şi mai multe lacrimi:
- Cum să nu plâng, când întunericul cel veşnic (bezna- iadul) este plin de suflete omeneşti!
Părintele Lavrentie a avut o dragoste duhovnicească puternică către toţi şi Bunul Dumnezeu la
înzestrat cu darul rugăciunii inimii şi cel al înainte-vederii.
În ultimul timp, Părintele, stând pe lângă corişti, ne povestea foarte des despre timpurile de
apoi şi despre sfârşitul lumii acesteia. În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi
vor fi pe pământ şi în oameni. Va fi o mare calamitate atuncea pe pământ, nici măcar
apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial (al treilea n. ed.). Vor fi nişe bombe atât de
puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi
pământul va arde, vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi
cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!” Şi vor alege de împărat pe
unul ce va fi născut dintr-o desfrânată evreică din cel de-al doisprezecelea neam de desfrânaţi,
din neamul împărătesc, şi va fi „el” frumos pentru cei necredincioşi, iar cei
dreptcredincioşi îi vor vedea faţa lui adevărată: urâtă şi înspăimântătoare. Când se va
plimba în mantie împărătească prin grădină cu mama sa, şi se va gândi cum va fi el în viitor
să-şi conducă împărăţia, deodată se va deschide pământul, va izvorî apă, iar din apă va sări
ceva, şi lui îi va părea că cineva e în spatele lui şi se va întoarce cu faţa înapoi să vadă. Atunci
va vedea ceva groaznic, o grozăvie, şi, de frică, va deschide gura să ţipe; atunci diavolul se va
sălăşlui în el şi din acel moment el va deveni antihrist.
Nu o dată Părintele ne spunea: „antihristul va fi încoronat la Ierusalim. Acum însă diavolul
este legat în iad, dar Dumnezeu îl va dezlega şi el se va sălăşlui în împăratul-antihrist“.
Iereul Nechifor, Grigorie şi protoiereul Vasile Ganzin îl contrazic pe Părintele Lavrentie, că el
despre asta a mai spus o dată, dar puţin diferit, iar el le-a răspuns:
- Fraţii mei şi onoraţi părinţi, voi un lucru nu-l pricepeţi şi nu-l ştiţi. Eu nu spun doar
pentru Rusia noastră, ci pentru întreaga lume. Cuvintele mele sunt adevărate, iar mie mi
le-a arătat pe toate Duhul Sfânt, prim milostivirea Bunului Dumnezeu asupra mea.
Noi, ortodocsii, nu urmarim decat salvarea sufletului si castigarea Imparatiei Cerurilor si acest
lucru ni-l poate oferi Biserica Ortodoxa. Una este doar Biserica Ortodoxa Soborniceasca si
Apostoleasca, celelalte ce se numesc “biserici” nu sunt biserici, ci samanta stearpa a
diavolului in lanul de grau al lui Hristos.
Terminand aceasta discutie a adaugat: “cei ce au urechi sa auda si cei care au ochi sa vada”
dar apoi a adaugat cu tristete: “dar vor fi multi surzi si multi orbi“.
(din Sfântul Lavrentie al Cernigovului, “Viata, învataturile, minunile si acatistul”, Editura
Egumenita)
Sfantul Serafim de Viriţa: “Banii si inselaciunile
lumii vor pierde mai multe suflete decat prigoana
ateista!”
„Domnul este puternic sa ridice lucratori ai Sai daca Îl vom ruga.
Hai sa ne rugam si sa cerem, si atunci si din pietre Domnul îi va
ridica pe alesii Sai!“.
· „În cele mai grele timpuri se va mântui mai usor acela care în masura puterilor sale
se va nevoi cu rugaciunea lui Iisus, trecând de la chemarea numelui Fiului lui
Dumnezeu la rugaciunea neîncetata“.
La întrebarea unui fiu duhovnicesc despre viitorul Rusiei, staretul i-a zis sa se apropie de
geam si sa priveasca. Acela a vazut Golful Finic si o multime de vapoare care navigau sub
diferite pavilioane.
- Cum sa înteleg aceasta? l-a întrebat el pe batiuska.
Staretul a raspuns:
- Va veni o vreme când va fi în Rusia o înflorire duhovniceasca. Se vor deschide multe
biserici si manastiri si chiar cei de alte credinte vor veni sa se boteze la noi pe astfel de
corabii. Dar aceasta nu va fi pentru mult timp, ci pentru aproximativ 15 ani, iar apoi va
veni antihristul.
- Va veni vremea când Rusia va fi sfâsiata în bucati. La început o vor împarti, iar apoi vor
începe sa jefuiasca bogatiile ei. Occidentul va concura în toate felurile posibile la distrugerea
ei si va da partea ei rasariteana pâna la o vreme în stapânirea Chinei. Extremul Orient îl vor
acapara în mâinile lor japonezii, iar Siberia - chinezii, care vor veni în Rusia, se vor face
casatorii mixte, iar în final prin viclenie si perfidie vor lua teritoriul Siberiei pâna la Urali.
Când China va voi sa treaca mai departe, Occidentul se va opune si nu va permite. Multe tari
se vor întoarce împotriva Rusiei, dar ea va rezista, pierzând mare parte din pamânturile sale.
Acesta este razboiul despre care spune Sfânta Scriptura si proorocii ca va deveni pricina
pentru unirea întregii omeniri. Oamenii vor întelege ca nu se poate trai asa pe mai
departe fiindca tot ce este viu va pieri si vor alege un guvern unic care va fi antecamera
împaratiei lui Antihrist. Apoi vor începe prigoanele asupra crestinilor; când în adâncul
Rusiei vor iesi primele esaloane din orase trebuie sa se grabeasca cineva sa iasa între primii,
caci multi dintre cei ce vor ramâne vor pieri. Va veni împaratia minciunii si raului. Va fi
atât de greu, atât de dificil si îngrozitor încât sa nu dea Dumnezeu sa traiesti pâna
atunci. Dar noi nu vom prinde acele vremuri.
Daca oamenii din toata lumea, toti pâna la unul, în acelasi timp s-ar fi pus în genunchi sa se
roage macar cinci minute lui Dumnezeu spre a prelungi viata, ca sa mai dea Domnul
vreme de pocainta….
Daca poporul rus nu va veni la pocainta, se poate întâmpla iarasi sa se ridice fratele împotriva
fratelui. Va veni vremea când nu prigoana, ci banii si înselaciunile lumii acesteia îi vor
îndeparta pe oameni de Dumnezeu si vor pieri mai multe suflete ca în vremea prigoanei
ateiste.
Pe de o parte vor înalta cruci si vor auri cupole, iar pe de alta parte se va instaura
împaratia minciunii si raului. Biserica adevarata totdeauna va fi prigonita, iar sa se
mântuiasca cineva va putea numai prin boli si amaraciuni , caci prigoanele vor avea un
caracter cât mai subtil si neprevazut; înfricosator va fi sa ajunga cineva la acei ani”.
Staretul vorbea despre rolul important al tineretului în viitoarea renastere a Bisericii. El
spunea ca vor veni vremuri (si deja au venit!!) când destrabalarea si decaderea
moravurilor tinerilor vor atinge ultimele limite, cele mai de jos. Aproape ca nu vor
ramâne din cei nedepravati. Ei vor considera ca totul le este permis pentru satisfacerea
poftelor si placerilor, în bande si gasti, vor jefui si corupe.
Dar va veni vremea când se va auzi glasul lui Dumnezeu, când va întelege tineretul ca în
continuare nu se mai poate trai asa si vor ajunge la credinta pe diferite cai, se va întari râvna
pentru nevointa. Cei care erau pâna atunci pacatosi, betivi vor merge la biserica, vor simti o
mare sete de viata duhovniceasca, multi se vor face monahi, se vor deschide manastirile, iar
bisericile vor fi pline de credinciosi. Atunci vor merge tinerii în pelerinaj prin Sfintele Locuri,
va fi o vreme slavita. Iar pentru faptul ca acum pacatuiesc, mai apoi se vor pocai fierbinte. Ca
si lumânarea care înainte de a se stinge pâlpâie mai luminos, luminând totul cu ultima
lumina, asa va fi si viata Bisericii. Si acest timp este aproape“.
Sfantul Serafim de Viriţa, (1866-1949)
(in: “Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum”, vol I)
Sf. Varsanufie de la Optina: “Azi este foarte usor sa
cazi de la Hristos…”
„Uneori, atunci când am vizitatori, nu ca acum jumatate si jumatate, ci numai barbati, care
traiesc în mare parte cu mintea (femeile traiesc mai mult cu inima si sentimentul), îi aud
adeseori plângându-se ca traim într-o epoca grea, ca azi are libertate completa orice fel
de învatatura ateista si erezie, ca Biserica s-a facut tinta atacurilor multor dusmani. Si
ca începe sa stapâneasca frica ca nu cumva aceste valuri salbatice ale necredintei si ale
eresurilor s-o înece. Eu însa le spun:
- Nu va nelinistiti. Nu va temeti pentru Biserica. Ea nu se va pierde. „Portile iadului n-o vor
birui“. Ea va rezista pâna la a doua Venire. Nu purtati grija pentru Biserica, ci trebuie sa
va temeti mai degraba pentru voi însiva. Pentru ce epoca noastra este foarte grea? Ce
anume o face sa fie grea? Iata ce: faptul ca azi este foarte usor ca cineva sa apostazieze de
la Hristos. Iar când se întâmpla asa ceva - a venit pierzarea.
Toti cei ce urmeaza lui Hristos, cuviosii Lui, vor împarati împreuna cu El. Dar cunoastem si
alti oameni, care s-au îngrijit sa urmeze si sa imite nu pe Hristos, ci pe satana. Cu siguranta
cunoasteti si astfel de predicatori si învatatori. Daca nu si lucrarile lor, cel putin numele lor:
Nietzsche, Renan si altii. Ce au facut? Au rasturnat principiile morale. Care va fi partea lor
când ei au facut tot ce au putut ca sa semene diavolului în orice cruzime si în orice
murdarie? Dupa moartea lor, ce altceva i-a putut astepta decât caderea în stapânirea
aceluia? Un proverb rusesc spune: „Fa-te cu sila frate fratelui tau”. Cei ce se silesc a-I
placea lui Hristos, vor împarati cu El. „Fa-te cu sila frate fratelui tau”.
Azi este foarte usor sa cazi de la Hristos si sa ajungi în ghearele stapânitorului
întunericului. Mergi pe strada si într-o vitrina vezi expusa o carte, care se pare ca vorbeste
despre dumnezeirea lui Hristos. Atunci gândul îti spune: „Hai, cumpar-o si citeste-o!”. E bine
ca omul sa nu dea importanta unui astfel de gând, ci sa cugete: „Cine mi-a adus acest gând?”
Cine altul decât diavolul, de vreme ce cartea are ca scop sa defaime învatatura Bisericii? Un
altul a mers, a cumparat-o, a citit-o si a trecut de partea cealalta; s-a lepadat de Hristos. Unde
este începutul caderii? În gândul viclean. Oare Tolstoi nu s-a pierdut din pricina gândurilor
viclene? Altfel ar fi putut si el sa fie sfânt.
*****
Nu trebuie sa deznadajduim niciodata. Sa nu uitam ca si în cele mai înfricosatoare
caderi se ascunde mila cea nesfârsita a lui Domnului. Într-un chip de neînteles si de
nepatruns noua Domnul „ne zideste”. Chiar si pierderea parintilor duhovnicesti este, în
planurile sfinte ale lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastra. Crede-ma!
***
Odata a venit la mine (la marturisire) un schimonah si mi-a spus:
- Parinte, am ajuns la deznadejde. Nu vad în mine nici o schimbare spre mai bine. Si am mai
luat pe deasupra si marea schima îngereasca. Si stiu ca Domnul va cerceta ce de-amanuntul
care a fost cu adevarat monah si care a fost numai un purtator de schima. Cum sa ma
îndrept? Cum sa mor pacatului? Îmi simt toata slabiciunea.
- Ai dreptate, i-am spus. Am dat „faliment” cu totul. Daca Domnul ne va judeca dupa
lucrurile noastre, ne vom pierde în vecii vecilor, deoarece nu avem nimic sa-I aducem.
- Mai este oare vreo nadejde de mântuire?
- Sigur ca este. Rosteste cât poti de des rugaciunea si le lasa pe toate în mâinile lui
Dumnezeu.
- Dar care este folosul rugaciunii, daca nu participa la ea si mintea si inima?
- Un folos urias. Se stie ca rugaciunea are mai multe trepte. De la rostirea simpla a
cuvintelor rugaciunii pâna la rugaciunea facatoare de minuni. Si chiar de ne-am afla pe
treapta cea mai de jos a rugaciunii, dar si atunci ea ne este foarte folositoare si mântuitoare.
Uneltirile vrajmasului nostru se departeaza de la omul care rosteste rugaciunea. Iar unul
ca acesta cu siguranta se va mântui.
- Am înviat, a strigat schimonahul. De acum înainte nu voi mai cadea în trândavie si în
deznadejde.”
(in: Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum, vol I, Ed. Biserica Ortodoxa,
Alexandria)
Sfantul Efrem Sirul despre inselaciunea perversa si
insidioasa a Antihristului si despre durerile cele
din urma
“Celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede,
si urasc pe cei ce le-ar spune” (Sf. Efrem Sirul)
“Eu, Efrem cel prea mic si pacatos si plin de greseli, cum voi putea sa spun cele mai presus de
puterea mea ? Dar de vreme ce Mantuitorul plin de a Sa milostivire, pe cei neintelepti i-a
invatat intelepciunea si prin ei pe credinciosii de pretutindeni i-a Luminat; si pe a noastra
limba cu indestulare o va lamuri spre folosul si zidirea mea, a celui ce zic, si a tuturor
ascultatorilor, si voi grai intru durere si voi spune intru suspinuri pentru sfarsitul lumii
acesteia de acum, si pentru cel fara de rusine si cumplit balaur (adica Antihrist) cel ce va
tulbura toate de sub cer, si sa bage teama si spaima si cumplita necredinta in inimile
oamenilor… Va face aratari, semne si infricosari, incat, de ar putea sa amageasca si pe
cei alesi. Si se va sargui ca pe toti sa-i insele cu mincinoasele semne, cu naluciri de aratari
vrajitoresti si cu fermecatoriile care se vor face de el…
Caci cu ingaduinta lui Dumnezeu va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-au inmultit
paganatatile oamenilor, si pretutindeni se lucreaza tot felul de lucruri cumplite… Pentru
aceasta Dumnezeu va slobozi a fi ispitita lumea cu duhul inselaciunii, pentru
paganatatea oamenilor. De vreme ce asa au voit oamenii a se departa de Dumnezeu si a
iubi pe vicleanul. Mare nevointa va fi fratilor in vremurile acelea, mai ales celor credinciosi,
cand se vor savarsi semne si minuni de insusi balaurul cel cu multe stapaniri; cand se va
arata ca un Dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si toti dracii ca ingerii
inaltandu-se inaintea tiranului. Si va striga cu tarie schimbandu-si chipul si infricosand fara
de masura pe toti oamenii. Atunci fratilor, oare cine se va afla ingradit si neclintit
petrecand? Avand in sufletul sau semnul Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu, adica
sfanta Lui venire.
Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, si marea vazandu-o toata lumea tulburata, va
fugi fiecare sa se ascunda in munti. Unii vor muri de foame, altii de sete se vor topi ca
ceara. Si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Atunci vor vedea toate fetele lacrimand si cu
durere intreband: Nu cumva se afla vreun grai a lui Dumnezeu pe pamant? Si nu vor auzi
de nicaieri raspuns…
Cine va suferi zilele acelea? Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand vor vedea
amestecarea popoarelor care vor veni de la marginile pamantului, pentru vederea tiranului.
Multi se vor inchina inaintea spurcatului si vor striga cu cutremur, incat si locul se va
clatina de strigatele lor, zicand: Tu esti mantuitorul nostru… Atunci marea se va tulbura si
pamantul se va usca. Cerurile nu vor ploua si sadurile se vor usca. Si toti cei ce vor fi pe
pamant, de la rasarit pana la apus vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi in partile de
apus vor fugi in rasarit cu cutremur…
Luand atunci obraznicul stapanirea, va trimite pe draci in toata lumea, ca sa
propovaduiasca cu indrazneala, ca s-a aratat cu slava: Veniti de-l vedeti pe el. Cine oare
va avea suflet de diamant, ca sa sufere vitejeste toate smintelile acelea? Cine oare va fi acest
om precum am zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el? Caci eu fratilor, iubitor de Hristos,
desavarsit m-am infricosat numai din pomenirea balaurului, cugetand intru sine necazul ce va
sa fie asupra oamenilor in vremea aceea, si in ce fel se va arata acest balaur pangarit asupra
neamului omenesc. Insa sfintilor mai cumplit se va arata. Ca vor fi multi cei ce se vor
arata bine placuti lui Dumnezeu, care vor putea scapa prin munti si dealuri si locuri pustii,
cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite. Ca vazandu-i Dumnezeu in asa plangere
nemangaiata si intru credinta curata, se va milostivi spre dansii ca un Parinte milostiv,
iubitor de fii, si-i va pazi pe ei unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va inceta sa
caute pe sfinti pe pamant si pe mare, socotind ca stapaneste tot pamantul. Si pe toti ii va
supune, si va socoti ca se poate impotrivi lui Dumnezeu din cer, nestiind ticalosul neputinta
sa si mandria pentru care a cazut…
Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa cu semnele sale vrajitoresti pe toti. Si in
vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si necaz, moarte si
foamete peste tot pamantul. Ca insusi Domnul a zis: “Ca unele ca acestea nu s-au facut de
la intemeierea lumii”. Iar noi pacatosii, cu ce vom asemana acele nevoi peste masura de mari?
Insa, sa-si puna fiecare in mintea sa cuvintele Mantuitorului, cum ca, pentru nevoia si
necazul cel prea mare, va scurta zilele acelea prin milostivirea Sa.
Viteaz suflet va fi acela care va putea sa-si tina viata atunci in mijlocul smintelilor; Ca
daca putin va slabi credinta sa, lesne va fi inconjurat si va fi robit de semnele balaurului
celui rau si viclean . Si neiertat se va afla unul ca acesta in ziua judecatii, ca insusi lui-si
vanzator se va afla, ca cel ce a crezut tiranului de buna voie. De multe rugaciuni si lacrimi
avem trebuinta, o, fratilor! ca sa fie cineva dintre noi intarit intru ispite. Fiindca multe
vor fi nalucirile fiarei. Caci luptator impotriva lui Dumnezeu fiind, va voi sa le piarda pe toate
…
Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe. Caci
dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu
oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul. Ca sa nu mai aiba stapanire omul a
se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sfintei Cruci, si nici pe frunte a se mai insemna cu
Numele Sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului nostru Iisus Hristos.
Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii risipeste toata
puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care pecetluieste
toate madularele noastre. Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce poarta faclia
luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos,
si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand balaurul va incepe a
pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel incat sa nu se mai faca
nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de puterea Mantuitorului nostru. Ca de
nu se va pecetlui cineva cu pecetea sa, nu va putea fi robit de nalucirile vicleanului, si
nici Dumnezeu nu-i va parasi, ci ii va lumina si-i va atrage la Sine. Ni se cade, noua
fratilor, a intelege nalucirile vicleanului, ca nemilostiv si fara de omenie este. Iar
Domnul nostru cu liniste va veni la noi, ca sa goneasca mestesugirile balaurului. Deci noi
tinand neabatuta si curata credinta in Hristos, lesne vom birui puterea vrajmasului; si
se va departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa ne faca. Ca eu, fratilor, va rog pe voi
iubitorilor de Hristos, sa nu ne molesim, ci mai ales puternici sa ne facem cu puterea
crucii . Cu toate acestea ni se cade noua a ne ruga, ca sa nu cadem in ispita. Deci fiti gata
ca niste credinciosi robi, neprimind pe altul. Ca de vreme ce furul si pierzatorul si cel fara
de omenie, mai intai va veni intru ale sale vremuri, vrand sa fure si sa junghie si sa piarda
turma cea aleasa a lui Hristos, adevaratul Pastor; Caci se va da pe sine drept adevaratul
Pastor, ca sa insele oile turmei lui Hristos.
Aceasta cunoscand-o vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu slava, a socotit
aceasta ca sa ia asupra sa chipul venirii Lui, ca sa ne insele pe noi. Iar Domnul nostru va
veni ca un fulger infricosat pe pamant. Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va naste cu adevarat
dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa diavolul, ci in
acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele nedrepte, spre iudei
intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu buna asezare, lin catre
toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui). Iar intru toate acestea
se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va mestesugi cu viclesug
ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu manie nu va grai, mahnit
nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea, pana ce se va face imparat. Si
dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca acestea, toti impreuna cu o socoteala se
vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe el imparat, zicand unii catre altii: Au
doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept? Si mai mult poporul cel ucigas al
evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui. Pentru aceea si ca unul ce va cinsti
mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija de ei. Si cand va imparati balaurul
pe pamant, cu mare sirguinta, toate popoarele ii vor veni in ajutor: Edom si iarasi Moab, inca
si fiii lui Amon, ca unui adevarat imparat i se vor inchina lui cu bucurie, si ei se vor face cei
dintai aparatori ai lui.
Apoi imparatia aceluia se va intari si va bate cu manie pe trei imparati mari. Iar dupa aceasta
se ve inalta inima lui, si-i va varsa amaraciunea lui, punand inainte, din Sion, veninul mortii,
tulburand lumea, va clatina marginile, va necaji toate, va pangari sufletele. Nu se va
arata ca un cucernic, ci in toate ca unul fara de omenie: manios, cumplit, nestatornic,
infricosat, urat, uracios, salbatic, pierzator si silindu-se a arunca in groapa paganatatii
tot neamul omenesc, prin a sa nebunie.
Si stand multimea inaintea lui si alte popoare multe, laudandu-l pe el pentru naluciri, vor
striga cu glas mare, incat se va clatina locul in care popoarele vor sta inaintea lui. Si le va grai
cu indrazneala: Cunoasteti toate popoarele puterea si stapanirea mea? Iata dar inaintea
voastra a tuturor, poruncesc acestui munte mare ce este de cealalta parte ca sa vina aici la
noi. Si va zice spurcatul: si va alerga, adica muntele in privirea tuturor, insa nicidecum din
temeliile lui mutandu-se. Caci cele ce Dumnezeu Prea Inalt dintru inceputul zidirii le-a
intemeiat si le-a inaltat, asupra acestora spurcatul Antihrist, stapanire nu are, ci va amagi
lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta in adancul marii, ostrov foarte
mare fiind, ii va porunci sa se duca pe uscat. Dar ostrovul nu se va misca nicidecum, ci
nalucire va fi. Si iarasi isi va intinde mainile lui, si va aduna multime de taratoare si pasari.
Asijderea inca va pasi pe deasupra adancului, si pe mare si pe uscat va umbla; insa toate
acestea vor fi naluciri. Si multi vor crede intru el si-l vor slavi ca pe un Dumnezeu tare. Iar
cei ce vor avea pe adevaratul Dumnezeu, li se vor lumina ochii inimii lor, si cu deamanuntul
vor privi prin credinta curata si vor cunoaste inselaciunea lui. Acestea, toate
facandu-le, va insela lumea si multi vor crede lui, slavindu-l ca pe un Dumnezeu tare. Iar cati
vor avea frica lui Dumnezeu in ei si ochii inimii luminati, vor cunoaste ca nici muntele
nu s-a mutat din locul sau, nici ostrovul nu a iesit din mare pe pamant. Si toate acestea
intru numele sau le va savarsi Antihrist si nu vor fi adevarate, precum am zis mai sus. Caci cu
farmece va savarsi toate mincinoasele lui minuni, fermecand vederile oamenilor ce se vor
pleca a crede lui.
Si acestea asa facandu-se, si popoarele inchinandu-se lui, laudandu-l ca pe un Dumnezeu, din
zi in zi se va mania Cel Prea Inalt in ceruri si isi va intoarce fata Sa de la el. Si dupa aceea se
vor face cumplite semne: foamete neintrerupta, cutremur neincetat, morti necontenite si
temeri infricosate. Atunci cerul nu va mai ploua, pamantul nu va mai rodi, izvoarele vor
seca, raurile se vor usca, iarba nu va mai rasari, verdeata nu va fi, copacii din radacina
se vor usca si nu vor odrasli. Pestii si chitii marii in ea vor muri si putoare pierzatoare
va trimite marea si sunete infricosate, si de huietul valurilor vor muri oamenii de
frica.Nicaieri nu vor afla sa se sature de mancare, caci se vor pune peste tot conducatori
tirani. Si daca cineva va aduce cu sine pecetea tiranului insemnata pe frunte si pe mana
dreapta, va cumpara putine din cele ce se vor afla. Atunci va plange si va suspina cumplit
tot sufletul, si ziua si noaptea se vor chinui. Atunci vor muri pruncii la sanul mamelor, vor
muri si mamele deasupra pruncilor lor. Va muri tatal cu fiii si femeia pe drum, si nu va fi cine
sa-i ingroape sau sa-i stranga in morminte.
Putoare rea va fi din cauza multimii mormintelor, si a trupurilor ce vor fi aruncate pe strazi si
pretutindeni, care mult vor necaji pe cei vii. Dimineata toti vor zice cu suspinuri si cu durere:
cand se va face seara ca sa dobandim odihna? Si venind seara, iarasi cu lacrimi prea amare
vor grai intre dansii: oare cand se va lumina, ca de necazul ce ne sta deasupra sa scapam?
Atunci se va vesteji frumusetea fetei tuturor, si vor fi fetele lor ca de morti, si va fi urata
frumusetea femeilor. Si toti cei ce s-au plecat cumplit fiarei si au luat pecetea aceluia,
adica paganescul chip al spurcatului, alergand catre el, vor zice cu durere: da-ne noua
sa mancam si sa bem, ca toti murim de foame, si goneste de la noi fiarele cele veninoase. Si
neavand ce raspunde ticalosul, va zice cu multa asprime: de unde sa va dau eu, oamenilor, ca
sa mancati si sa beti? Ca cerul nu voieste sa dea pamantului ploaie, si pamantul nicidecum n-a
dat seceris sau roada. Si auzind acestea multimile, vor plange si se vor tangui cu totul,
neavand nici o mangaiere. Necaz peste necaz va fi lor nemangaierea, caci de buna voie au
crezut tiranului. Si ticalosul nu va putea nici lui sa-si ajute, si cum ar putea sa-i miluiasca pe
ei? Intru acele zile vor fi nevoi mari din cauza balaurului, de frica, si de cutremurul cel mare
si huietul marii, de foamete, de sete si de muscarile fiarelor. Toti cei ce vor lua pecetea lui
Antihrist si se vor inchina lui, nu vor avea nici o parte de Imparatia lui Hristos, ci
dimpreuna cu balaurul se vor arunca in iad.
Fericit va fi acela ce se va afla curat si credincios, si va avea in inima lui credinta fara de
indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica vor lepada intrebarile lui Antihrist, defaimand
muncile si nalucirile lui. Iar mai inainte de acestea, va trimite Dumnezeu pe Ilie
Tesviteanul si pe Enoh, ca un milostiv ca sa propovaduiasca cu indrazneala cunostinta de
Dumnezeu tuturor, ca sa nu creada lui Antihrist. Ca vor striga si vor zice: Inselator este,
o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui nicidecum, sau sa-l asculte pe acest luptator de
Dumnezeu! Nimeni din voi sa nu se infricoseze, ca degrab se va surpa. Iar Domnul cel
Sfant vine din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui.
Insa putini vor fi cei ce vor asculta si vor crede propovaduirea proorocilor. Iar aceasta o
va face Mantuitorul ca sa-si arate negraita Sa iubire de oameni, ca nici odata nu voieste
moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea nu va lasa
neamul omenesc fara de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la Judecata. Deci
multi din sfintii care se vor afla atunci vor varsa rauri de lacrimi cu suspinuri catre Dumnezeu
Cel Sfant, ca sa fie izbaviti de balaur, si cu mare sarguinta vor fugi in pustietati, in munti si in
pesteri si cu frica se vor ascunde. Si li se va darui aceasta de la Dumnezeu Cel Sfant, si-i va
povatui pe ei harul in locuri hotarate si se vor mantui, fiind ascunsi in gauri si in pesteri,
nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca celor ce au cunostinta, cu lesnire le va fi
cunoscuta venirea lui. Iar celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar
daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune. Pentru aceasta sfintii primesc
putere de a scapa, pentru ca toata invaluirea si grijiile vietii acesteia le-au lepadat.
Atunci va plange tot pamantul. Marea si aerul vor plange impreuna, si dobitoacele cele
salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii si dealurile si lemnele campului. Vor plange si
luminatorii cerului dimpreuna cu stelele pentru neamul omenesc. Caci toti s-au abatut de la
Dumnezeu Cel Sfant si ziditorul tuturor, si au crezut inselatorului, primind pecetea spurcatului
Antihrist, in locul facatoarei de viata Cruci. Vor plange toate bisericile lui Hristos cu
plangere mare, ca nu va mai sluji sfintirea si prinosul! Iar dupa ce se vor implini trei ani
si jumatate ai stapanirii spurcatului si dupa ce se vor implini toate smintelile in tot
pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul si Mantuitorul nostru
ca un fulger stralucind, din cerul cel sfant, eel prea curat si infricosat si prea slavit.
Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele cel fara de moarte, pe nori cu slava neasemanata,
alergand inaintea lui ingerii si arhanghelii, toti vapaie de foc fiind. Heruvimii avand ochii in
jos, si Serafimii zburand si fetele si picioarele ascunzandu-le cu aripile, strigand cu frica unul
catre altul: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot. Si glas de trambita graind cu frica: Sculati-va
cei ce dormiti, iata a venit Mirele.
Atunci se vor deschide mormintele si va auzi tarina cea putrezita acea mare si infricosata
venire a Mantuitorului, si intr-o clipa se vor scula toate semintiile si vor cauta la
frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane si mii de mii de ingeri si de arhangheli si
nenumarate ostiri se vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii, dreptii si toti care nu vor lua
pecetea balaurului celui pagan, se vor bucura foarte mult. Si se va aduce tiranul legat de ingeri
cu dracii impreuna inaintea divanului. Iar cei ce vor fi luat pecetea lui si toti paganii si
pacatosii vor fi adusi legati. Si va da Imparatul hotararea asupra lor, aceea a osandei celei
vesnice in focul cel nestins. Amin”.
(Sursa de pe internet: Orthodoxphotos.com)
Parintele Sofronie - Cuvinte duhovnicesti de cea mai
mare adancime despre lumea contemporana
“Lumea contemporana nu a putut sa-si organizeze viata asa incat
sa aiba destul ragaz, destul timp liber pentru rugaciune si pentru
contemplarea vietii Dumnezeiesti. Pricina acestora este o patima
arzanda de “a avea”. Aceasta patima a iubirii de agonisire, Sfantul Pavel
a numit-o inchinare la idoli (Col. 3:5), iar Sfantul Ioan Scararul - “fiica
a necredintei”, “hula impotriva Evangheliei, indepartare de la
Dumnezeu” (Cuv. al 16-lea).
Adevarata neagonisire crestina este necunoscuta, neinteleasa lumii. Si
daca am adauga ca ea ajunge sa cuprinda nu numai agonisirea celor
materialnice, ci chiar pe cea a celor “intelectuale”, atunci
majoritatea oamenilor ar considera-o curata nebunie. Oamenii vad in
cunostintele lor stiintifice bogatia lor duhovniceasca (“spirituala”),
fara sa banuiasca ca exista o alta cunoastere mai inalta si o
bogatie cu adevarat neasemuita, aducatoare de adanca odihna. In
goana dupa confortul material oamenii si-au pierdut confortul
duhovnicesc, si astazi dinamismul materialist, din ce in ce mai mult
isi asuma un caracter dracesc. Si nu este de mirare, caci aceasta nu
este alta decat dinamica pacatului”.
“Cand vedem suferintele a milioane de oameni, nu putem sa
ramanem nepasatori. Cum putem sa-i ajutam? Din punct de vedere
crestinesc, aceasta tragedie de pe pamant este urmarea
neascultarii. Adam a ravnit la indumnezeire, la viata vesnica, rupand
legatura cu Tatal si Creatorul sau. Hristos-Omul, primul in istoria lumii, Sa
suit pe Golgota; a ales moartea pe cruce pentru a dezlega acest
blestem. A te hotari sa-L urmezi inseamna a te expune la suferinta.
Este inevitabil! In masura in care suntem, de la crearea lumii, un
madular din imensul trup al umanitatii, insufletiti de viata cosmica
ce ne strabate, traim tragedia umanitatii ca pe propria noastra
nenorocire”.
“In lume ne scaldam in atmosfera si admiratia pacatului. Traim cu
usurinta si foarte adesea, ne rusinam sa ne marturisim credinta, sa
spunem ca suntem crestini.”
“Sa nu aveti prea multa incredere in educatia aleasa pe care ati primit-o in lume.
Civilizatia in care traim este o cultura a caderii.”
“Dupa doua razboaie mondiale - si razboaiele sunt, prin excelenta,
consecinta pacatului - lumea contemporana a pierdut harul Sfantului Duh.”
Cuviosul Serafim Rose: “Astazi in Rusia, maine in
America”
In cartea “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, unul din capitole poarta titlul: “Astazi
in Rusia, maine in America”. Din el am selectat cateva fragmente care ar trebui sa ne dea
mult, foarte mult de gandit…
“Pr. Serafim avea mereu in vedere prorocia Staretului Ignatie din Harbin (Manciuria), un
parinte vazator cu duhul, care inca din anii `30 spunea: ‘Ceea ce a inceput in Rusia se va
incheia in America‘.
In cuvantul rostit la Manastirea Sf. Treime din Jordanville, Parintele Serafim a vorbit mai
mult despre necazurile ce se vor abate asupra Americii si despre pregatirea pentru ele. Dupa
ce a descris suferintele crestinilor din Rusia si din alte tari ortodoxe, a spus:
“Nu vreau sa va sperii, insa este mai bine sa constientizam faptul ca ceea ce sufera ei acum,
sau ceva asemanator, va veni probabil si aici, si cat de curand. Noi traim vremurile de pe
urma, Antihrist este aproape, iar ceea ce se petrece in Rusia si in alte tari asemenea ei
reprezinta experienta normala a vremurilor noastre. Aici, in Occident, noi traim intr-un
paradis al nebunilor, care oricand se poate pierde si, foarte probabil, asa se va si
intampla. Sa incepem dar sa ne pregatim - nu facand stocuri de alimente sau alte
lucruri, asa cum s-au apucat unii sa faca in America, ci cu o pregatire launtrica de
crestini ortodocsi“.
Iata, de pilda, v-ati intrebat oare vreodata cum ati supravietui daca ati fi aruncati in
inchisoare sau intr-un lagar de concentrare, si mai ales daca ati fi izolati in carcere de
pedeapsa? Cum ati supravietui? Ati innebuni in scurt timp, daca nu ati avea cu ce sa va
ocupati mintea. Ce oare ati putea avea in minte? Daca sunteti plini de impresii lumesti si nu
aveti nimic duhovnicesc in minte; daca traiti de pe o zi pe alta, fara a va gandi cu seriozitate la
crestinism si la Biserica, fara a constientiza ce este Ortodoxia, si daca ati ajunge intr-o situatie
de izolare intr-o celula, unde nu este nimic de facut, nu ai unde sa te duci, nu sunt filme de
vazut, ci trebuie sa stai intre patru pereti - este putin probabil ca ati supravietui.
Pastorul protestant roman Richard Wurmbrand are o caseta foarte interesanta pe aceasta tema.
Intr-o asemenea situatie de criza, cand ni se iau toate cartile si lucrurile exterioare de care
ne sprijinim, nu mai depindem de nimic altceva decat de ceea ce am adunat inlauntrul
nostru. El spune ca nici unul dintre versetele biblice pe care le stia nu l-au ajutat prea mult;
cunoasterea abstracta a dogmelor nu i-a fost de nici un ajutor. Important este ceea ce ai in
suflet. Trebuie sa il ai pe Hristos in sufletul tau. Daca El este acolo, atunci noi, crestinii
ortodocsi, avem un intreg program pe care putem sa-l folosim in inchisoare. Ne putem aminti
de calendarul ortodox - cand anume se tin anumiti sfinti si praznice. Nu este nevoie sa stim tot
calendarul, dar, din viata noastra de zi cu zi in Biserica, ne vom aminti pietrele de hotar ale
anului bisericesc; ne vom aduce aminte tot ceea ce am inmagazinat in inimile si in mintile
noastre. Ne vor ajuta toate rugaciunile si cantarile pe care le stim pe de rost si va trebui
sa le cantam in fiecare zi. Si, de asemenea, avem oameni pentru care sa ne rugam“.
Chiar si acum, sublinia parintele Serafim, rugandu-ne pentru crestinii ortodocsi ce sufera
in intreaga lume, putem fi intr-un suflet cu ei, putem fi partasi la necazurile lor: “Puteti
inconjura globul cu mintea, luand la rand tarile si continentele, si sa va rugati pentru cei
pe care ii cunoasteti, chiar si fara a va gandi la numele lor - episcopi, manastiri, parohii si
preoti, atat rusi cat si misionari, pentru manastirile din Tara Sfanta, pentru detinutii din Rusia,
Romania si alte tari aflate sub jugul comunist, pentru misiunile din Uganda si din alte parti ale
Africii, unde este foarte greu, pentru calugarii de la Muntele Athos. […] Cu cat sunteti mai
constienti de aceste lucruri si va rugati pentru ele acum, cu atat mai bine va va fi atunci
cand veti avea voi insiva de suferit, si cu atat mai multe veti avea de luat cu voi in
inchisoare.
Truda parintilor de la Platina de a face cunoscuta in Occidentul liber istoria Noilor
Mucenici de sub jugul comunist era inchinata tocmai pregatirii confratilor lor occidentali
in vederea prigoanelor viitoare. Parintele Gherman scria intr-un articol din Cuvantul
Ortodox: “Avem trebuinta de Noii Mucenici spre a ne chema la o adevarata viata
duhovniceasca. Ei ating in noi un lucru atat de adanc si de esential, incat sufletele si
mintile noastre, devenite superficiale prin ‘luminarea’ modernista, de-abia daca il mai pot
intrezari; si totusi il cunoastem. Sa ne alaturam asadar ostirii lor in marsul catre fericirea
vesnica, cu hotararea de a apara Adevarul chiar si cu pretul mortii trupului. […] Sa ne plecam
deci urechea la strigatul Noilor Mucenici!“
In 1982, parintii, ajutati de Mary Mansur, au izbutit sa adune intr-un singur volum toate
articolele din Cuvantul Ortodox despre Noii Mucenici si despre marturisitorii contemporani
aflati inca in viata. Acest volum a devenit Sfintii din catacombele Rusiei. Parintele Serafim
socotea aceasta carte ca pe un adevarat manual pentru crestinii ortodocsi contemporani. Si
chiar asa s-a si vadit a fi: un manual despre cum sa-ti pastrezi credinta in conditii
cumplite si in prigoane de nedescris; un manual din care se vede cat se poate de limpede
ca Iisus Hristos este real si ca merita sa mori pentru El.
Un compendiu de 635 de pagini, Sfintii din catacombele Rusiei era de departe cartea originala
cea mai voluminoasa pe care Fratia o publicase pana atunci. Ea tocmai se tiparea cand
Parintele Serafim a fos doborat de chinuitoarea boala care avea sa-l rapuna; si ne intrebam
daca nu va fi fost vreo legatura intre aceste doua lucruri. Dupa ce lunga si cumplita batalie a
Parintelui Serafim cu moartea s-a sfarsit, Parintele Gherman a spus: “Parintele Serafim a avut
parte de aceasta suferinta pentru a primi slava mucenicilor”.
In conformitate cu atitudinea Parintelui Serafim, Sfintii din catacombele Rusiei era o carte cu
totul nepartinitoare in felul cum trata Biserica Rusa, slavind pildele de sfintenie si de eroism
crestin indiferent unde se gaseau: in Biserica Rusa din Catacombe, in Biserica Rusa din Afara
Granitelor sau in Patriarhia Moscovei.
Desi acest tip de abordare i-a determinat pe unii sa respinga sau sa ignore Sfintii din
catacombele Rusiei, asupra multora cartea a avut efectul pe care il intentionase Parintele
Serafim. Oamenii din Vest au auzit intr-adevar “strigatul Noilor Mucenici” si nu au mai
putut sa fie niciodata la fel. La trei ani dupa moartea Parintelui Serafim a aparut o recenzie
la Sfintii din catacombele Rusiei intr-un periodic religios american, al carei autor marturisea:
“Cartea pe care o voi recenza […] este o carte care m-a gasit singura. Ea mi-a schimbat
viata. Nu am pretentia ca voi putea scrie despre ea cu impartialitate. Nu o voi compara cu
alte carti despre mucenici, nici nu voi face observatii referitoare la stil sau la forma. Cartea
aceasta este, dupa parerea mea, pur si simplu mult prea importanta pentru asemenea
fleacuri. Cei ce prefera sa citeasca recenzii al caror autor pastreaza o ‘obiectivitate’
detasata si un moderat ton superior care capteaza interesul cititorului fara a-i tulbura
confortul, poate sari peste urmatoarele pagini. Iar cei ce vor sa aiba parte de o marturie fara
ocolisuri, sa citeasca inainte! Dar sa ia aminte: Cartea aceasta iti poate tulbura pacea
mintii, pentru ca vorbeste despre ‘chestiuni de viata si de moarte’ intr-un fel care ‘ravaseste
pe cei linistiti si linisteste pe cei ravasiti’. Pentru unii poate fi o constientizare socanta - cum
a fost si pentru mine - ca crestinismul este intr-adevar o chestiune de viata si de moarte!“.
Pentru americanii ortodocsi, poate ca partea cea mai trezvitoare a acestei carti este tocmai
pagina de dedicatie. Ca un ecou al prorociei Staretului Ignatie din Harbin, Parintele
Serafim si Parintele Gherman scriau aici:
Cartea aceasta este inchinata
Mucenicilor crestini
ASTAZI IN RUSIA,
MAINE IN AMERICA
Parintele Serafim nu a speculat prea mult asupra felului in care iubitoarea de libertate
America va intra intr-o zi in epoca de prigoana anticrestina, in epoca catacombelor. “Ceea ce
a trait Rusia si alte tari va veni si aici“, spunea el. “Nu putem spune in ce forma anume si
nu trebuie sa ne isterizam pentru acest lucru“. Insa in deceniile care s-au scurs de la
moartea lui vedem ca, in timp ce oamenii din Rusia isi redobandesc libertatile religioase,
americanii si le pierd. In 1962, rugaciunea comuna a fost alungata din scolile de stat printr-o
decizie a Curtii Supreme a Statelor Unite. Astazi, orice manifestare de credinta crestina in
scoli - ca de pilda, studiile biblice voluntare din timpul pauzei de pranz, rugaciunea la masa,
folosirea unui rozariu in autobuzele scolare, organizarea de intalniri crestine dupa ore sau
chiar tinerea unei Biblii pe banca - ar putea fi si au fost interzise de autoritatile scolare, iar
justitia le-a sprijinit si sustinut actiunile.
Cei ce alcatuiesc planurile de invatamant au mers atat de departe incat au eliminat orice fel de
mentionare a numelui lui Dumnezeu din editiile clasicilor care trebuie cititi de elevi. Sa nu
uitam ca aceasta se intampla exact in centrele unde se formeaza viitoarele generatii.
Iata ce observa in 1989 Tal Brooke, un autor crestin: ‘Pentru americanii care celebreaza
libertatile religioase, ingradirea acestor libertati pare a fi ceva mult prea indepartat - daca nu
luam in seama un lucru absolut evident: sistemul invatamantului public. Sa ne imaginam ca
ceea ce se petrece intr-o scoala de stat obisnuita din America ar cuprinde brusc intreaga
natiune ca dimensiune si ca functionare. Dintr-o data studiile biblice voluntare si rugaciunile,
intrunirile bisericesti si orice alte activitati religioase ar trebui interzise si oprite pentru binele
tuturor. Toti cei care ar dori sa se implice in astfel de activitati ar fi nevoiti sa fuga peste
granita - daca ar fi ca America sa urmeze linia uneia dintre scolile sale de stat. Iata ceva ce ar
trebui sa ne dea de gandit.
Pentru o viitoare lume largita, fara mostenirea Constitutiei Statelor Unite sau a Declaratiei
Drepturilor Omului, acelasi tip de limitari pe care le punem asupra scolilor noastre publice ar
putea parea ceva de bun simt intr-o atmosfera globalist-pluralista. Religia ar fi total
privatizata. Neindoielnic, la ora actuala sistemul nostru legislativ incearca sa faca exact
acest lucru - sa limiteze total religia la sfera privata. Multumita organizatiei A.C.L.U.
(American Civil Liberties Union - Uniunea americana pentru libertati civile), numeroase
imagini ale Nasterii Domnului care, de cand exista aceasta tara, erau prezente fatis in
parcuri publice etc., au fost eliminate, si toate orasele din tara au fost silite sa dea jos
imaginile Craciunului. […]
Intre timp, noi salutam cu naivitate subtila disparitie a acestor libertati, spre deosebire de
imigrantii veniti din Europa de Est, care dau din cap cu ingrijorare. Ei au vazut ce poate face
un stat atotputernic’.
La ora actuala, in scolile publice finantate de stat din intreaga Rusie eliberata se preda religia.
In America secularizata, dimpotriva, oamenii se lupta in tribunale ca sa se dea jos crucile si sa
se modifice numele crestine de strazi, fiindca vederea lor i-ar ofensa, chipurile, pe unii. Fara
indoiala, ne aflam in pragul unei ciudate rasturnari de situatie.” (Nu va suna familiar?! - nota
mea).
Desi Parintele Serafim nu a facut preziceri anume privitoare la America, el a prezis caderea
comunismului ateu din Rusia, precum si ridicarea unui nou sistem globalizant care se va
cladi pe temeliile puse de comunism. Nu mai e nevoie sa spunem ca prezicerea aceasta s-a
confirmat in chip izbitor in anii care au urmat adormirii sale si continua sa se confirme. Intr-o
prelegere tinuta in luna mai a anului 1981 - cu exact zece ani inainte de prabusirea
regimului sovietic din Rusia - Parintele Serafim spunea:
‘Pricina pentru care comunismul cuprinde lumea nu se datoreaza faptului ca ar fi mai
inteligent decat capitalismul sau democratiile sau altceva similar, ci faptului ca
Occidentul este intr-un vid spiritual, iar cand vidul acesta este prezent, comunismul nu
face decat sa inainteze, cucerind teritoriu dupa teritoriu, ajungand ca in prezent sa
cucereasca aproape o jumatate de lume. Insa comunismul nu are raspunsul final, pentru
ca este ceva cu totul negativ. In fapt, daca ne uitam la ceea ce s-a petrecut in Rusia in ultimii
zece sau douazeci de ani, asistam la o revolta totala in ce priveste mentalitatea poporului,
indreptata impotriva intregului sistem comunist. Chiar daca dictatura este la fel de puternica
ca intotdeauna - mai ales in ultimii doi ani, cand au inceput din nou arestarile - si chiar daca
politia este foarte puternica si atotprezenta, totusi poporul se ridica tot mai mult. Si nu se
ridica la o lupta armata, ci la una in cugete, devenind de sine statator. Ceea ce inseamna ca,
mai devreme sau mai tarziu, intreg sistemul se va prabusi. Deci comunismul nu are solutia;
nu poate cuceri lumea, aducandu-i fericirea, asa cum pretinde. Dar, in acelasi timp, el
pregateste terenul pentru un lucru foarte important ce trebuie sa se produca inainte de
sfarsitul lumii, iar acesta este guvernul mondial unic si unificat, din care crestinismul a
fost cumva dat afara. Iar pana acum comunismul a facut acest lucru cu foarte mult succes
(…)’.
Afirmatiile Parintelui Serafim despre temeiul “spiritual” al unui guvern mondial dupa caderea
comunismului si-au gasit un straniu ecou in ultimii ani la deja mentionatul Robert Muller, fost
secretar general adjunct al Natiunilor Unite. Militand pentru asa-numita Initiativa a Religiilor
Unite, infiintata in 1995 ca un pandant “spiritual” al ONU, Muller afirma: ‘Rolul si
responsabilitatea Organizatiei Religiilor Unite si a Parlamentului Mondial al Religiilor
[…] va fi nici mai mult nici mai putin decat acela de a da omenirii o noua ideologie
spirituala, planetara si cosmica, menita sa succeada mostenirii comunismului si
capitalismului’. In acelasi timp, afrma Muller, ONU va trebui sa “actioneze viguros”
impotriva “fundamentalismului religios”. (…)
Cat a trait, Parintele Serafim a vazut un motiv de nadejde in faptul ca glasul tarilor ortodoxe
prigonite - al Noilor Mucenici, al lui Serghie Kourdakov si al lui Alexander Soljenitin, al
Parintelui Dimitrie Dudko, al Parintelui Gheorghe Calciu si al altora - incepea sa se auda in
Occident, cu un mesaj mai clar ca oricand in epoca terorii comuniste. Impreuna cu Parintele
Dimitri Dudko, el credea ca samanta semanata de Noii Mucenici va provoca o inflorire a
adevaratului crestinism, nu numai in Rusia, ci “in orice loc care pune la inima patimirile
crestinilor rusi“. Inaintea Golgotei pe care o vedea venind asupra Americii, Parintele Serafim
vedea in acelasi timp putinta unei reinvieri a adevaratului crestinism in patria sa - daca nu in
exterior, precum in Rusia, atunci cel putin launtric, in profunzimile sufletului american.
Incheindu-si prelegerea despre “Renasterea Ortodoxiei“, el spunea:
‘Este o lege a vietii duhovnicesti care spune ca acolo unde este Golgota - adica unde exista
patimire adevarata pentru Hristos - acolo va fi si Inviere. Invierea aceasta are loc mai intai
in inimile oamenilor si nu trebuie sa ne ingrijim prea mult de forma exterioara pe care o
va lua, prin voia lui Dumnezeu. Toate semnele arata ca traim la sfarsitul lumii si orice
refacere exterioara a Sfintei Rusii pravoslavnice va fi de scurta durata. Insa lucrul pentru
care ar trebui sa ne straduim este invierea noastra duhovniceasca launtrica, iar
evenimentele din Rusia ne dau nadejde ca, in ciuda tuturor imitatiilor si simulacrelor de
crestinism si de ortodoxie de care este plina lumea de azi, va avea loc totusi o inviere a
adevaratului crestinism patimitor, nu numai in Rusia, ci oriunde au mai ramas inimi ce nu
au inghetat cu totul. Insa trebuie sa fim gata pentru suferintele ce vor veni mai inainte.
[…]
Oare suntem noi, cei din Occident, pregatiti pentru aceasta? Golgota nu este totuna cu
suferintele inevitabile prin care trecem cu totii in viata aceasta! Este ceva urias si adanc,
ce nu se poate alina luand o aspirina sau mergand la un film. Este un lucru prin care
Rusia a trecut, iar acum incearca sa ni-l comunice si noua. Sa nu fim surzi la acest
mesaj!
Pentru rugaciunile tuturor Noilor Mucenici, fie ca Dumnezeu sa ne intareasca, sa putem
indura incercarile ce se vor abate asupra noastra si sa aflam in ele invierea sufletelor
noastre!’.”
Sfantul Ioan Maximovici despre sfarsitul lumii si
dulceata compromisului la ultimii crestini
La cateva zile de la praznuirea Sfantului Ioan Maximovici , Facatorul-de-minuni , Episcop
de Shanghai si San Francisco, publicam aici un fragment revelator dintr-o densa, faimoasa si
foarte importanta predica a Sfantului Ioan Maximovici despre Sfarsitul lumii, Antihrist,
Judecata de Apoi si despre starea noastra, a crestinilor de pe urma:
“Nimeni nu cunoaste ziua aceea, afara de Dumnezeu-Tatal, dar semnele apropierii ei sunt
date si in Evanghelie, si in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeste despre
evenimentele sfarsitului lumii si despre infricosata Judecata cu precadere in simboluri si in
ghicitura, dar Sfintii Parinti au talcuit-o si exista o traditie autentica a Bisericii care ne
vorbeste si despre semnele apropierii sfarsitului lumii, si despre Judecata de Apoi…
Inainte de sfarsitul vietii pe pamant vor fi tulburare, razboaie, framantari civile, foamete,
cutremure. Oamenii vor suferi de spaima, vor muri de asteptarea nenorocirilor (Luca, 21, 26).
Nu va fi nici viata, nici bucuria vietii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legaturii cu
viata. Dar nu se va pierde numai legatura cu viata, ci si cu credinta: <<Fiul omului,
venind, va gasi oare credinta pe pamant?>> (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mandri, vor fi
nemultumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alaturi de pierderea legaturii cu viata, va
slabi si morala. Binele va slabi si raul va creste.
Despre aceste vremuri vorbeste si Sfantul Apostol Ioan Teologul in lucrarea sa insuflata de
Dumnezeu, numita Apocalipsa. El insusi marturiseste ca ‘a fost in Duh’, ceea ce inseamna ca
insusi Duhul Sfant era in el cand i s-au descoperit in diferite imagini simbolice destinele
Bisericii si ale lumii; de aceea Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu. El prezinta
destinul Bisericii in chipul unei femei care se ascunde in acele zile in pustie (…)
Vor avea importanta hotaratoare fortele care pregatesc venirea lui Antihrist… Antihrist
va fi un om, iar nu diavolul intrupat. (…) Acel om doreste sa fie in locul lui Hristos, sa
ocupe locul Sau si sa aiba ceea ce ar trebui sa aiba Hristos. El doreste sa aiba aceeasi putere
de fascinatie si aceeasi stapanire asupra intregii lumi.
El va primi acea putere inainte de pieirea sa si a intregii lumi. El il va avea ca un ajutor pe un
mag care, prin puterea falselor minuni, ii va implini toata voia si-i va ucide pe cei ce nu
recunosc stapanirea lui Antihrist. Inainte de moartea lui Antihrist vor aparea doi drepti, care il
vor da in vileag. Magul ii va omori si timp de trei zile trupurile lor vor ramane neingropate.
Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist si a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodata acei
drepti vor invia si toata ostirea lui Antihrist va fi in mare tulburare si se va ingrozi, iar
Antihrist va cadea deodata mort, omorat de puterea Duhului.
Dar ce se stie despre omul-Antihrist? Originea lui exacta nu se cunoaste. Tatal este cu totul
necunoscut, iar mama este o femeie stricata care se da drept fecioara. El va fi evreu din
semintia lui Dan. Pentru aceasta avem semn ca Iacov, murind, a spus ca, printre urmasii sai,
“Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, înveninând piciorul calului, ca sa cada calaretul”
(Facerea 49, 17). Aceasta ne indica metaforic ca el va actiona prin viclenie si rautate. Ioan
Teologul vorbeste în Apocalipsa despre mântuirea fiilor lui Israel, ca înainte de sfârsitul
lumii o multime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din sirul semintiilor mântuite
lipseste semintia lui Dan. Antihrist va fi foarte inteligent si va sti cum sa se poarte cu
oamenii. Va fi fermecator si prietenos.…
… Pâna la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregatita. ‘Taina lucreaza
deja‘ si fortele care-i pregatesc aparitia se lupta, în primul rând, împotriva împaratiei legiuite.
Sfântul Apostol Pavel spune ca Antihrist nu poate aparea pâna nu va fi indepartat ‘cel care o
împiedica‘ (II Tesaloniceni 2, 7). Sfântul Ioan Gura de Aur tâlcuieste ca ‘cea care o
împiedica’ este stapânirea legiuita cinstitoare de Dumnezeu.
Aceasta stapânire (Regalitatea) se lupta cu raul. ‘Taina’ (Lucrarea lui Antihrist) care lucreaza
în lume nu doreste aceasta, nu doreste lupta cu raul prin mijloacele fortei: dimpotriva, ea
doreste stapânirea faradelegii si când o va obtine, nimic nu va mai împiedica venirea lui
Antihrist. El nu va fi doar inteligent si fermecator, dar va fi milostiv, va face acte de
caritate si fapte bune pentru întarirea stapânirii sale. Iar când si-o va întari într-atât, încât
îl va recunoaste întreaga lume, atunci îsi va arata fata.
Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru ca aici Mântuitorul si-a descoperit
învatatura dumnezeiasca si Persoana Sa, aici întreaga lume a fost chemata sa guste fericirea
binelui si a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos si L-a rastignit la Ierusalim. În
timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stapânirea.
…
… El {Antihristul} va crea conditii de viata Bisericii, ii va ingadui sa slujeasca, va
promite ca va construi biserici splendide, cu conditia recunoasterii lui ca ‘fiinta
suprema’ si ca lumea sa i se inchine. (…) Va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi
episcopi vor trada credinta, iar ca justificare, vor arata spre starea stralucita a Bisericii.
Cautarea compromisului va fi atitudinea caracteristica a oamenilor. Fermitatea
marturisirii va disparea. Oamenii vor cauta cu asiduitate sa-si motiveze caderea, iar raul,
ca o moleseala maligna, va sustine aceasta stare generala. Oamenii vor avea obisnuinta
lepadarii de dreptate, a dulcetii compromisului si a pacatului. (…)
Antihrist va îngadui oamenilor totul, numai ca ei „cazând în fata lui, sa i se închine“. Nu este
o atitudine noua fata de oameni: si împaratii romani erau gata sa le redea libertatea crestinilor
cu conditia ca ei sa le recunoasca divinitatea si suprema putere divina si îi chinuiau doar
pentru ca ei marturiseau ca „Domnului Dumnezeului tau sa te închini si Lui Singur sa-i
slujesti” (Matei 4, 9-10).
Întreaga lume i se va supune si atunci el îsi va descoperi fata si ura fata de Hristos si de
crestinism. Sfântul Ioan Teologul spune ca toti cei ce i se vor închina vor avea un semn pe
frunte si pe mâna dreapta. Nu se stie daca aceasta va fi cu adevarat un semn pe trup sau este o
exprimare simbolica a faptului ca oamenii vor recunoaste si cu mintea necesitatea închinarii la
Antihrist si ca întreaga lor vointa îi va fi supusa. (…)
Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteste despre un Batrân Judecator
asezat pe tron, în fata caruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie
pacatul, îl arde si daca pacatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie si pe om.
Acest foc se va aprinde înlauntrul omului: vazând Crucea, unii se vor bucura iar altii
vor cadea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor desparti
dintr-o data: în relatarea evanghelica unii se aseaza la dreapta, în fata Judecatorului, iar altii
la stânga: i-a despartit constiinta. Însasi starea sufleteasca a omului îl arunca într-o parte
sau în cealalta, la dreapta sau la stânga.
Judecata de Apoi nu cunoaste martori sau lista de protocol. Totul este scris în sufletele
oamenilor si aceste însemnari, aceste „carti” se vor deschide. Când se vor deschide
„cartile”, toti vor întelege limpede ca radacinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iata
betivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred ca moare si pacatul. Nu e asa, în suflet exista
o înclinatie, pentru suflet pacatul era dulce. Si daca nu s-a pocait de pacatul respectiv, daca nu
s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeasi dorinta a dulcetii pacatului si
niciodata nu îsi va satisface dorinta. Va suferi de ura si de rautate. Si aceasta e o stare
infernala. „Gheena de foc” este focul launtric, este flacara viciului, flacara neputintei si a
rautatii si aici va fi „plânsul si scrâsnirea dintilor” rautatii neputincioase“.
(Sfântul Ioan Maximovici, “Predici si îndrumari duhovnicesti“, Editura Sophia, Bucuresti,
2001)
Parintele Proclu: “Anii durerilor au inceput”
“Le-am spus la mulţi că amu toţi diavolii au ieşit din iad, sunt pe faţa pământului. Odată a
venit un autobuz la Mânăstirea Sihăstria cu oameni îndrăciţi. S-a întâmplat că, în timpul acela,
să fie vreo 4-5 ani de atunci, eram şi eu acolo. Şi am văzut cum ieşea din cursa aceea fiecare
om chinuit de duhuri şi când ieşeau ei, eu mă simţeam ca la gura iadului. Era acolo cineva
care se vindecase prin Sfântul Maslu, prin rugăciune, prin smerenie şi post de duhuri rele şi
omul acela îi adunase pe toţi ca să-i aducă la mănăstire. Omul acela o zis aşa: „Vezi lumea
asta, numai şoferul nu-i îndrăcit, încolo toţi sunt îndrăciţi. I-am adus la Sfântul Maslu“. Şi eu
am zis: „Vai de mine, ce s-a întâmplat? Nenorocire mare, că-i iad pe faţa pământului, dacă
îi chinuie aşa de grozav“. Şi el a răspuns: „Toţi aceştia avem crime, avorturi...” şi a spus o
mulţime de păcate pe care le săvârşiseră aceia. „Ce zici, ne va mântui Dumnezeu sau nu?“. Eu
i-am spus: „Hristos a venit pentru cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu“. Apoi i-am
sfătuit cum să se mărturisească, pentru că persoanele care au duhuri obişnuiesc să dea
vina pe altul, că, uite, eu din cauza cutăruia sufăr, că cineva a trimis duhurile cu vrăji şi
au intrat în mine şi mă chinuie. Le-am răspuns că nu trebuie să mai spună vorba asta, ci
să spună aşa: „Pentru păcatele mele!“ Că nu-i mai mare vrăjitorul ca Dumnezeu, dar Duhul
Sfânt aşa ne ajută, pe măsura smereniei. Şi orice i s-ar întâmpla omului, să zică aşa:
„Pentru păcatele mele!” Să nu zic niciodată că din cauza cutăruia eu sufăr, nu, pentru că,
de spun aşa, atunci ispitele se îndelungă, Duhul Sfânt vine cu întârziere sau defel, dacă
n-am smerenie. Şi voi fi pedepsit şi chinuit de duhuri, că Dumnezeu nu mă va ajuta şi le
îngăduie să mă muncească. Cu cât dau vina pe mine, cu cât mă smeresc şi caut să fac
rugăciune tot timpul, începe să mă ajute.
Dacă adorm cu mintea împrăştiată, foarte puţin mă ajută sau defel. Secretul aicea stă: un
creştin, ori un călugăr, ori un preot care are năcazuri, acela va reuşi care doreşte să
adoarmă cu mintea în rugăciune. Dacă eu m-am rugat zi şi noapte, iar când m-am culcat,
am adormit cu mintea în altă parte, degeaba m-am ostenit. Totodată trebuie să mă învăţ a
ierta.
Astă toamnă au venit aici, la mine, trei domni. Stăteau acolo, în faţa mea, dar nu zicea nici
unul nimica. Se uitau la mine şi tăceau. Măi, mare comedie, am gândit eu, mai ales că mai
aştepta cineva la poartă. Şi, ce să vezi, le-am zis: „Domnii mei, să ştiţi, fiindcă aţi venit până
ici, plată aveţi, că v-aţi ostenit. Cătaţi un adevăr, dar nu-l veţi găsi. Eu sunt un om păcătos
şi dacă mor amu, diavolii mă iau. Nu-mi place cum trăiesc. Dar nici lui Dumnezeu nu-i
place cum trăiesc eu“. Unul dintre ei a zis aşa: „Dacă dumneata spui că te ia diavolul la iad,
noi ce vom face?” Le-am răspuns: „Treaba dumneavoastră! Vă priveşte! Sunteţi oameni
deştepţi, nu ca mine prost. Da, eu să fiu în locul dumneavoastră, aş căuta un duhovnic bun şi
m-aş duce la mărturisit. Şi acel duhovnic a să mă înveţe cum să mă mărturisesc, cum să mă
smeresc şi a nu da vina pe altul. Şi când voi merge la biserică să pun în minte că toţi de acolo
sunt mai buni decât mine iar eu sunt cel mai păcătos şi nevrednic. Dacă îmi pun astfel de
gânduri şi zic şi o rugăciune în taină, fără să ştie lumea de acolo ce gândesc eu, şi stau în
biserică aşa cum aş fi în faţa lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt îmi va lumina mintea şi îmi
va descoperi cum trebuie să caut veşnicia. Dar cât timp eu mă uit de sus în jos la ceilalţi,
mai bine nu m-aş duce acolo. Însă dacă ascult Sfânta Liturghie cu mult dor de Dumnezeu,
Duhul Sfânt nu mă va părăsi. Dumneavoastră vă ajunge dacă puteţi păstra porunca aceasta:
Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă fac bine la altul, eu simt că Dumnezeu nu mă lasă în
părăsire. Dar dacă eu caut să-l jumulesc, să-l tulbur, să-l năpăstuiesc, atunci Duhul Sfânt
mă va lăsa în părăsire“. Să ştiţi că aşa îi îndemn pe mulţi: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!
Cum, un lucru care mie nu-mi place, pe acela să-l fac eu omenirii? Ori cu cine m-aş întâlni
să nu aibă de plâns din cauza mea.
De multe ori, când diavolul dă năvală asupra mea, îl mai sperii pe suflet: „Să ştii că dacă
nu vreau să rabd aicea, ce voi face în iad cu dracii?” Atunci se trezeşte sufletul şi caută să
repare. Uite, cugetarea la moarte e un lucru minunat. Aşa spune un Sfânt Părinte: „O,
moarte, mai bine te-aş numi viaţă. De câte ori cuget la moarte se trezeşte sufletul“. Acestea vi
le spun, pentru că au dat năvală toţi diavolii din iad pe faţa pământului. Unde sunt doi-trei
creştini, caută să-i tulbure, să bage în duşmănie. Multe duhuri bagă în capul creştinilor
bănuieli, păreri. De aicea se iau la ceartă, se fac crime, Doamne fereşte, ce-au mai ajuns
creştinii!
- Încotro merge lumea aceasta, Părinte?
- Ăăă, fiecare unde vrea! Care la iad, care la rai, cultul e liber. Prin cineva, am înţeles aşa,
că Bunul Dumnezeu nu vrea să robească voia omului. Îl lasă să facă exact ce vrea el. Că are
Sfânta Scriptură, are Biserica şi nu poate zice nimeni: „Doamne, eu n-am ştiut!” Nu. Omul e
liber, chiar rău de vrea să facă, nu-i oprit. Dar după ce a făcut acel rău, cafeaua o ia. N-o
ia când vrea el, îţi stă mintea în loc când o primeşte. Dar, dacă se pocăieşte, dacă îi pare
rău şi caută îndreptare, poate să scape nepedepsit, că bunul Dumnezeu e prea bun.
Dar atâta vă spun: când o să auziţi că Biserica Ortodoxă a fost robită de alte credinţe, să
ştiţi, să nu mai aşteptaţi altceva, că este sfârşitul lumii. Unii Părinţi aşa au spus: ‘Bunul
Dumnezeu atâta ţine Pământul cât a fi oameni sfinţi’. Când nu vor mai fi, grăbeşte sfârşitul.
Anii durerilor au început. Asta vă spun, au început. Îmi pare rău de timpul pierdut, că
am văzut un Părinte care, atunci când era să moară şi au venit monahii să-şi ia rămas bun de la
el, a fost găsit tare mâhnit. L-au întrebat: „Părinte, de ce eşti aşa mâhnit? Te temi de
moarte?” „Nu“, le-a răspuns el, „acesta-i drumul. Dar îmi pare rău de timpul pierdut. Dacă
îl foloseam, acum aveam o bucurie şi o mulţumire în suflet“. Mi-a rămas în minte problema
asta cu timpul pierdut. (…)
Spuneaţi că unii merg la iad, alţii la rai. Care este calea raiului?
- Toţi care duc viaţă de pocăinţă au apucat pe drumul de-a dreptul. Iară care vrea să
trăiască în distracţii şi cu bunătăţi, aceia se află pe un drum foarte pe înconjurate, la capătul
căruia apar mai multe drumuri şi nu vor şti pe care să ajungă unde trebuie. Amu, cine s-a
trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. A nu plânge ce e aicea, ci a plânge ce ne
aşteaptă la judecată. Uite, asta-i! Vai de capul meu, felul cum sunt nu-mi place şi pace
bună”.
(Sursa: Revista “Credinta ortodoxa”)
“Cand oceanul raului va inunda intreaga lume,
atunci va veni sfarsitul lumii”
Extras din cartea “Cugetarile unei inimi smerite. Un document din secolul al XV-lea
despre viata duhovniceasca“, continand profetia cutremuratoare, de o insemnatate
exceptionala, a unui batran duhovnicesc anonim din zona Constantinopolului de pe la 1400,
consemnata de un anume monah Vasile:
· Din aceeasi carte: TINE-TE DE DUMNEZEU si DU-TE SI LUPTA!
“Monahul Vasile scrie: Asa cum am zis mai-nainte, batranul de vrednica pomenire arareori
iesea din singuratate, si numai dintr-o nevoie oarecare, miscat de dragostea pentru ucenicii
sai, venea la noi si ne zidea cu dulceata si intelepciunea cuvintelor sale. Fusesem plecat timp
de multi ani si, dupa ce m-am intors in Constantinopol, am aflat ca batranul cuvios nu se
simtea bine, drept care am dorit tare mult sa-l vad inainte ca Domnul sa-l cheme din viata
aceasta. Cativa dintre fratii nostri au vrut sa-l viziteze impreuna cu mine.
Sosind la usa chiliei sale, l-am intrebat pe batran prin slujitorul chiliei daca ne-ar putea folosi
cu binecuvantarea si cu unele cuvinte de invatatura. Batranul si-a aratat bunavointa sa se
supuna cererii noastre si, cerand sa ni se aduca ceva de-ale gurii, ne-a indemnat sa sedem pe
iarba, aproape de chilia sa, si sa ne odihnim de calatorie. Indata a venit si el. Era tot numai par
alb, era de statura medie, oarecum aplecat de spate; avea un zambet calduros si se uita cu
bunatate in jur la fiecare dintre noi. Adesea ochii lui se umpleau de tristete, caci i se facea
mila de intreaga lume care se afundase in pacate si nenorociri. Ori de cate ori vorbea de
acestea, batranul isi pleca capul si plangea.
Ne-am asezat in semicerc si l-am ascultat pe batran atent cufundati in cuvintele lui. Ne vorbea
de cat de mult doreste Dumnezeu mantuirea noastra, si cum a facut toate cele de trebuinta
pentru aceasta. Mila si ajutorul Sau plin de har sunt fara masura si se intind atat catre
pacatosi, cat si catre drepti, fara partinire, cerand din parte-ne foarte putin pentru
mantuirea sufletelor noastre. Masa ospatului credintei este plina pana la refuz, dar oamenii
nu se ingrijesc de mantuirea sufletelor lor si nu vor sa auda chemarile Domnului.
Chiar cuvintele “mantuire” si “a te mantui” arata o primejdie cumplita: alaturam aceste
cuvinte unei intelegeri conform careia ele ar prevesti o mare primejdie sau nenorocire; de
pilda “mantuit de foc”, “mantuit de la pieire”, “mantuit in timpul unui atac vrajmas” etc. Iar
ele trebuie sa dea pricina omului sa fie deosebit de prevazator in viata si sa aiba o dorinta
arzatoare de a se mantui; ele trebuie sa ne aprinda credinta in Mantuitorul si dragostea pentru
El. Dar acum, oamenii nu au nici o grija de aceasta, zicand ca aceasta lume
pamanteasca, cea care ni se arata ochilor, este singura lume care exista. Ei nu stiu ca
lumea intelegatoare este temeiul si esenta lucrurilor. Asadar intreaga lume pamanteasca,
materialnica, cuprinsa in masuri precum inaltimea, latimea, adancimea si greutatea, fiinteaza
pe taramul timpului, care pe toate le duce spre nimicire, caci timpul este slujitorul mortii.
Timpul a inceput odata cu caderea omului in pacat si va dainui numai pana la sfarsitul istoriei
acestei omeniri muritoare. Prin contrast, lumea intelegatoare este in afara acestor marginiri, in
afara legaturilor si masurilor; este nesfarsit de imbelsugata, vesnica si nestricacioasa.
Cuviosul batran mai zicea si ca vremuri groaznice se apropie. Vrajmasii Domnului Iisus
Hristos vor lua in captivitate intreg pamantul, iar Marea Biserica[1] va inceta sa fie biserica a
lui Dumnezeu. Mari nenorociri se vor abate pe pamantul romeilor[2], si, prin marea judecata a
lui Dumnezeu, va inceta sa mai fie. Oamenii vor pieri, orase vor fi nimicite, chiar neamuri
intregi vor pieri, caci nimic nu este nou sub soare decat sufletul omului, care este facut dupa
chipul si [spre] asemanarea lui cu Dumnezeu. Nu cautati ajutor la crestinii din Apus,
nadajduind ca ei sa ia armele si sa apere mostenirea crestina obsteasca. Nu nadajduiti in
aceasta. Caci crestinii apuseni nu sunt crestini; ei sunt pagani. Chiar si noi, ortodocsii,
avem multe lucruri care sunt pagane.
Frate, nu te intrista la cuvintele mele, ci cerceteaza-ti sufletul. Uita-te numai cati idoli
primesti: Mercur - zeul lacomiei; Afrodita - zeita concupiscentei; Ares - zeul maniei etc.; si,
in centru, Zeus - tu cu iubirea de sine si iubirea placerilor. Da, frate, avem multe paganatati,
caci noi, ortodocsii, suntem pacatosi, atat din parte cat si ca neam. Totusi, noi suntem
pagani la suprafata, in vreme ce in adancul sufletelor suntem crestini, caci in smerenia
noastra noi il avem pe Hristos in inimile noastre. Si, de aceea, in ciuda pacatelor noastre, intru
smerenia noastra adusu-Si-a aminte de noi Domnul[3]. Neamurile apusene sunt crestine la
suprafata, dar in inimle lor, in sufletele lor, ei sunt pagani. Noi, ortodocsii, ne intristam pentru
idolii care traiesc in sufletele noastre, dar intru smerenia noastra cadem inchinandu-ne
inaintea Domnului, dorind din toata inima sa fim ai Lui. Cu toate acestea, in cazul
apusenilor, crestinismul lor este ca o arama cu un strat subtire de aur; restul este cu
totul pagan, caci inauntrul sufletelor lor ei se pleaca idolilor lor, iar acesti idoli
imparatesc intru ei. Sunt mandri, si Hristos nu locuieste in inimile lor. Din aceasta
pricina, noi, ortodocsii, suntem cu adevarat pagani - la suprafata - dar in adanc suntem
crestini; in vreme ce latinii apuseni sunt crestini la suprafata, dar pagani pe dinauntru. De
aceea, nu va asteptati ca ei sa ne ajute. Noi, ortodocsii, le suntem straini.
Bineinteles, in fiecare neam exista oameni buni si smeriti care-L poarta pe Hristos in inimile
lor si in modul lor de viata. Dar nu exista nimic in stare sa egaleze sau care sa se compare cu
harul Ortodoxiei. Aceasta este o credinta de-suflet-mantuitoare; aceasta este o credinta care ne
aduce smerenie; aceasta este o credinta care ne ridica la Hristos; aceasta este o credinta plina
de bucurie, o credinta care imbratiseaza pe toti oamenii, o credinta de o frumusete de negrait,
o credinta dumnezeiasca! O, crestini ortodocsi, fiti recunoscatori lui Dumnezeu ca sunteti
ortodocsi! O, ce fericiti suntem noi, crestinii ortodocsi, ca suntem ortodocsi!
Dar aceasta inca nu este sfarsitul lumii. Sfarsitul lumii va veni mai tarziu, iar timpul venirii
sfarsitului sta in mainile lui Dumnezeu - dar si in mainile oamenilor.
Atunci cand raul omenesc isi atinge punctul culminant, Dumnezeu Isi va trimite secera
pentru seceris. Cata vreme sunt impreuna cu cei rai, dreptii inca vor trai pe pamant, si cata
vreme Biserica lui Hristos va dainui, fara a-Si manji hainele (cf. Apoc. 3: 4), raul din
lume n-are nici o putere sa se desavarseasca. Dar atunci cand nici un drept nu va mai fi pe
pamant, cand oceanul raului va inunda intreaga lume, atunci va veni sfarsitul lumii; va
arde si va disparea in uitare pentru ca o lume noua si desavarsita sa se nasca si in care
dreptatea sa locuiasca (cf. II Petru 3: 9-12). La venirea sfarsitului lumii, toate suferintele prin
care lumea si neamurile au trecut pana atunci nu se pot compara cu acele suferinte care vor
veni asupra lor in aceasta vreme. Un timp de nenorociri va cuprinde intreaga lume; oamenii se
vor uri unii pe altii, se vor teme unii de altii, nu se vor increde unii intr-altii; suferintele vor
lasa loc altor suferinte si mai mari: frica - unei frici mai mari; primejdia - unei primejdii mai
mari; durerea - unei dureri mai mari; tristetea - unei tristeti mai mari. Dar oamenii nu se vor
invata minte; nu vor alerga la Dumnezeu, Care-i poate izbavi. Dimpotriva, oamenii se
vor impietri din ce in ce mai mult, si toata viata duhovniceasca se va vesteji.
Omul va deveni atât de plin de răutate, atât de înjosit ca urmare a întărâtării şi stăpânirii
patimilor celor josnice asupra sa, atât de împietrit la inimă, întunecat şi cu totul epuizat de
singura grijă de a supravieţui, încât pentru viaţa duhovnicească el nu va avea nici
bunăvoinţă, nici loc în inima sa. Nu va mai rămâne nici o călăuză duhovnicească,
deoarece şi aceştia vor urma căile lumii. Bisericile lui Dumnezeu vor deveni fie goale, fie
duhovniceşte profanate de către păstori nevrednici. La apogeul acestor suferinţe şi al
haosului din lume va apărea Antihrist.
El va veni ca un făcător de pace, un conducător bun şi înţelept, care poate aduce lumea
în rânduială. Cu toate acestea, de fapt, el va fi un vrăjmaş al tuturor, un urâtor a tot ceea ce
este bun, un tiran şi un făcător de rău, un distrugător a toate; asemenea lui, lumea n-a văzut
pe nimeni niciodată şi nici nu va vedea vreodată. Fiecare persoană va fi pecetluită; fiecare
amănunt sau element al muncii sale şi al vieţii acesteia, ba şi fiecare cuvânt, fiecare
mişcare a facultăţilor mintale va fi sub supraveghere neîncetată, astfel încât ea
[persoana] nu va mai avea obiceiul de a cugeta la sine, de teamă ca nu cumva înfăţişarea
feţei să reflecte fără voia sa ceva nepotrivit cu autoritatea conducătorului lumii, adică a
Antihristului.Toată lumea va purta „măşti de piatră”. Toată munca, fiecare metru pătrat
de pământ, fiecare bob de grâu va fi sub controlul lui Antihrist.
Vor fi dezastre naturale: valuri chinuitoare de căldură vor alterna cu perioade de ger
aspru, seceta cu inundaţiile; tornade şi furtuni cumplite vor pricinui distrugeri
înspăimântătoare; erupţii vulcanice, cutremure şi boli între oameni, animale şi plante;
toate acestea vor fi atât de îngrozitoare, încât îi vor duce pe oameni la disperare.
Pământul, nemaiprimindu-şi binecuvântarea pentru a da roade, va fi lovit de foamete
îngrozitoare, şi astfel se va sărăci cu totul. Şi numai celor care au primit pecetea Fiarei,
adică a Satanei, li se va îngădui să existe pentru o vreme, deşi în cele mai slugarnice şi
josnice condiţii de sărăcie totală şi dispreţ pentru demnitatea umană, pe care omul a primit-o
de la Făcătorul său. Toate se umplu de Antihrist: pământul, marea, aerul. Toate se vor face
cu singurul scop de a înlătura cu totul numele lui Hristos din inima omului. Aceasta va fi
cu adevărat o împărăţie drăcească pe pământ. Vor veni nenorociri cum n-au mai fost, un timp
de agonie intensă nu numai pe pământ, ci în tot universul, căci ele [stihiile] sunt împreunate
într-un singur plan al creaţiei, iar tot acest univers urmează să piară pentru ca, după aceasta, să
poată fi îmbrăcat în nestricăciune, în statornicie, în veşnicie, după cuvintele Apostolului: Căci
trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune (I Cor. 15: 53)”.
Ati auzit cuvintele Mantuitorului: Iar indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va
intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se
vor zgudui (Matei 24: 29). Iar Proorocul zice: Soarele se va intuneca si luna va fi rosie ca
sangele, inainte de venirea zilei celei mari si infricosatoare a Domnului (Ioil 2:31). Un alt
Prooroc zice: Luceferii de pe cer si gramezile de stele nu-si vor mai da lumina lor; soarele se
va intuneca in rasaritul lui si luna nu va mai straluci (Is. 13: 10). Si iarasi: Pentru aceea,
blestem va manca pamantul, ca au pacatuit cei ce locuiesc pe dansul: pentru aceea, saraci
vor fi cei ce locuiesc pe dansul, si vor ramane oameni putini…Trecut-a toata bucuria
pamantului…Tulbura-se-vor apele marii… Se vor clatina temeliile pamantului, cu tulburare
se va tulbura pamantul, si cu lipsa se va lipsi pamantul… Si se vor cutremura toate puterile
cerului, si se va invalui cerul ca o hartie. Si toate stelele vor cadea ca frunzele pe vita, si cum
cad frunzele de smochin (Is. 24: 6, 11, 14, 18-19; 34: 4).
Iar in Apocalipsa citim: Si m-am uitat cand a deschis pecetea a sasea si s-a facut cutremur
mare, soarele s-a facut negru ca un sac de par si luna intreaga s-a facut ca sangele. Si stelele
cerului au cazut pe pamant, precum smochinul isi leapada smochinele sale verzi, cand este
zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat in laturi, ca o carte de piele pe care o faci sul, si toti
muntii si toate insulele s-au miscat din locurile lor (Apoc. 6: 12-14).
Dupa cuvintele unui vechi scriitor, va veni “o astfel de vreme in care nimeni nu va mai dori
sa traiasca; nelinistea va creste de pe-o noapte pe alta, iar ingrijorarea de pe-o zi pe alta”.
Inainte de sfarsitul lumii, neamurile vor vedea agonia universului care trebuie sa piara
pentru ca Dumnezeu sa le faca din nou pe toate nestricacioase si nepieritoare. Si
intocmai cum trupurile noastre se vor face la Inviere nestricacioase, tot astfel este cu putinta
ca si noul univers sa fie patruns de materia duhovniceasca. In zilele noastre, prin “materie” si
“duh” intelegem doua lucruri fara legatura intre ele, dar ele se vor uni intr-o singura
intelegere, fara deosebire.
Aceasta lume a imbatranit si s-a istovit din pricina pacatului si a raului din lumea intreaga.
Noua lume va fi condusa prin dreptatea lui Dumnezeu, drept care ea va fi vesnica si frumoasa.
Marele Apostol zice: Si am vazut cer nou si pamant nou. Caci cerul cel dantai si pamantul
cel dintai au trecut.. Si Cel ce sedea pe tron a grait: Iata, noi le facem pe toate (Apoc. 21: 1,
5). Dar inainte ca aceasta sa vina, vor fi nenorociri infricosatoare, iar Biserica lui
Hristos va fi prigonita pana la limita, pana la a incerca sa o stearga de pe fata
pamantului, dar atata vreme cat dumnezeiasca Liturghie se va savarsi de catre preoti plini de
har, imparatia lui Satan nu se poate instaura pe pamant. In fiecare dumnezeiasca Liturghie,
Dumnezeu este prezent pe pamant, iar Liturghia este o vestire a biruintei lui Hristos asupra
diavolului si a mortii. Prigonirea Bisericii va fi pe fata si intr-ascuns, in taina si aratata,
lovind in oameni luati in parte si lovind in toti, peste tot si prin toate mijloacele. Vor fi un
anumit numar de mucenici: cati la numar, numai Dumnezeu stie; vor fi de asemenea si multi
apostati, care vor primi pecetea Fiarei; intr-un numar foarte mare vor fi cei indiferenti, care si
ei se vor supune in toate lui Antihrist. Puterile raului i-au pregatit pe acesti apostati cu mult
timp in urma, pe aceste fiinte slabe si bune de nimic. Secole de-a randul puterile raului au
sapat la temelia Bisericii. Asa cum a trebuit sa treaca secole pentru a se pregati venirea
lui Hristos, tot asa si pregatirile pentru venirea lui Antihrist au inceput inca din primii
ani ai crestinismului, dupa cum scrie Sfantul Apostol Pavel: Taina faradelegii se si lucreaza
( II Tesal. 2: 7). Dar sa stiti ca chiar si cele mai mari puteri ale iadului, portile iadului, nu
vor birui Biserica (Mt. 16: 18), impreuna cu care Domnul nostru Iisus Hristos a fagaduit
sa fie pana la sfarsitul veacului (cf. Mt. 28: 20). Aceasta Biserica va fi prigonita neincetat
si fara mila; ea se va ascunde in pesterile si adancurile deserturilor. Harul lui Dumnezeu se va
odihni peste slujitorii Ei, si Dumnezeu nu va ingadui ca marele vrajmas sa-i ucida.
Dumnezeiasca Liturghie va fi savarsita pana in ultima zi a existentei acestei lumi. Fratilor,
luati aminte la semnele venirii sfarsitului lumii, semne pe care Domnul Iisus Hristos ni
le-a descoperit, si nu va slabiti credinta in Dumnezeu”.
[1] Sfanta Sofia
[2] Bizantinii se numeau pe sine “romei”, Constantinopolul fiind considerat a doua Roma.
[3] Ps. 136: 23.
· Puteti citi si o recenzie la aceasta carte in revista Credinta Ortodoxa: Toate se vor
umple de Antihrist