Sfântul Mucenic Calinic vedea pe mulți oameni lepădându-se de Stăpânul Hristos și, plângând pentru pierzarea lor, a început a-i învăța cunoștința adevărului, întorcând pe elini de la rătăcirea lor.
Sfântul Mucenic Calinic s-a născut în părțile Ciliciei și a fost crescut în buna credință creștină. Și venind el în vârsta bărbatului desăvârșit, vedea pe mulți oameni lepădându-se de Stăpânul Hristos și ținându-se de păgânătate. Aceia întunecându-se de drăceasca înșelăciune, credeau pietrelor celor fără suflare și aduceau jertfe spurcate idolilor. Deci Calinic plângea pentru pierzarea lor și a început a-i învăța la arătare cunoștința adevărului, întorcând pe elini de la rătăcirea lor către Hristos Dumnezeu. Deci, trecând prin multe cetăți și sate și propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, s-a dus și în Ancira, cetatea Galatiei, căutând mântuirea sufletelor omenești.
Și petrecând el multă vreme acolo și ostenindu-se întru buna vestire a lui Hristos, a câștigat pe mulți lui Dumnezeu. Apoi, fiind prins de cei necredincioși, a fost dus la judecată înaintea unui boier cu numele Sacherdon, om prea spurcat și slujitor fierbinte al diavolilor, vrăjmaș lui Hristos și cumplit muncitor al creștinilor. Deci toți păgânii strigau către judecătorul acela, zicând: „Acesta este Calinic, care a venit din alte țări în cetatea noastră și învață poporul să nu aducă jertfe zeilor, nici să li se închine lor și pe mulți îi duce în urma înșelăciunii sale”. Atunci boierul, căutând spre dânsul cu iuțime, a început a-l întreba cu glas groaznic, zicând: „Pentru ce îndrăznești, o, nebunule, fiind străin, a răzvrăti popoarele, învățân-du-le să lase pe zeii care au făcut lumea și pe care îi cinstește împăratul și toți boierii, încă și lumea toată? Au doară tu nu înțelegi puterea lor?”. Iar sfântul i-a răspuns lui cu blândețe: „Eu sunt rob al lui Hristos și, văzând oamenii ducându-se la pieire, mă doare inima pentru dânșii și, pe cât pot, mă sârguiesc prin învățătura cea bună a-i întoarce de la întuneric la lumină și de la pierzare spre mântuire; pentru că în cărțile noastre stă scris: De va întoarce cineva pe cel păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui suflet de la moarte și va acoperi mulțime de păcate. Deci aș fi voit să te aduc și pe tine la lumină, din întunecarea diavolească care te-a cuprins și astfel să te povățuiesc la calea adevărului”. Iar boierul, umplându-se de mânie, a zis: „Au doară voiești să mă lepăd de zei și să cinstesc mai mult moartea cea amară decât viața cea dulce, ascultând cuvintele tale nebune? Nu voi face aceasta nicidecum, ci pe tine te voi sili, chiar și nevrând tu, să te închini zeilor noștri, căci cumplite chinuri voi pune asupra ta și voi vedea de va veni Dumnezeul tău să te scape din mâinile mele. Nu voi cruța trupul tău, până ce nu vei cunoaște puterea și stăpânirea zeilor și până nu le vei aduce lor jertfe”.
Atunci sfântul a început a-i răspunde cu îndrăzneală, zicând: „Nu vei înfricoșa cu îngrozire pe robul lui Hristos cel adevărat, căci mie îmi este atât de dorită munca cea pentru Dumnezeul meu, precum hrana este dorită celui flămând. Deci nu zăbovi îngrozin-du-mă cu cuvintele, ci începe cu muncirea ta asupra mea. Iată, trupul meu stă înaintea ta gata de munci, având în sufletul său pe Dumnezeu care mie îmi pregătește mântuire, iar ție pierzare”. Iar boierul, umplându-se și mai mult de mânie, a zis: „O, ticălosule, cum îndrăznești să mă ocărăști pe mine cu niște cuvinte ca acestea? Mă jur pe zei, că nu te voi milui, ci voi despărți carnea de pe oasele tale și toată munca o voi aduce asupra ta, până ce te voi pierde cu moarte cumplită”. Iar sfântul a răspuns: „O, om necurat, mai mult decât toți oamenii cei necurați, până când vei cheltui vremea în deșert, iuțin-du-te cu mânie și nesăvârșindu-ți fapta? Muncește-mă odată și vei vedea bărbăția și răbdarea nevoitorului lui Hristos, care așteaptă să ia de la Mântuitorul său cununa biruinței”.
Atunci chinuitorul a poruncit ca, dezbrăcând și întinzând pe mucenic la pământ, să-l bată cu vine de bou fără cruțare. Astfel au bătut pe sfânt multă vreme. Și propovăduitorul striga: „Calinic, cunoaște pe zei și cheamă-i pe ei, iar aceia te vor izbăvi de munci!”. Iar sfântul mucenic, fiind bătut, îl batjocorea pe chinuitor și muncile lui, și striga către dânsul, zicând: „Mi-ai făgăduit munci mari, dar îmi dai munci foarte mici. Deci dă-mi mai mari bătăi și adu asupra mea mai cumplită muncire, pentru că eu nu mă tem de foc și nu mă înspăimânt de sabie; ci râd de moarte, așteptând să iau de la Domnul meu viața cea veșnică”.
Deci boierul a dat poruncă să-l spânzure pe mucenic de un lemn de muncă și să-i strujească trupul cu piepteni de fier. Și astfel i-au strujit trupul până la oase. Iar el răbdând toate acestea ca în trup străin, râdea de muncirea păgânilor și zicea către ighemon: „Poruncește să mă strujească mai tare, căci cu cât vei struji trupul meu mai mult, cu atât vei sătura sufletul meu. Pentru că am pe Hristos, Care-mi ajută și cu al Cărui dar întărindu-mă, nu simt durerile în munci”.
După aceasta, pogorând de la muncire pe pătimitorul lui Hristos, chinuitorul a poruncit să încalțe pe mucenic cu încălțăminte de fier, în care erau piroane ascuțite, și să-l ducă pe el la cetatea Gangra, care era departe de cetatea Ancira ca la 80 de stadii și acolo să-l ardă cu foc, fiindcă în acea cetate Sfântul Calinic întorsese mulți oameni la Hristos și voia ca aceia să-i vadă sfârșitul lui și să se teamă. Deci cumplitul ighemon a dat pe slujitorul lui Hristos ostașilor săi cei nemilostivi, poruncindu-le să alerge pe cai iuți, iar pe mucenic să-l silească să alerge înaintea cailor, bătându-l pe el dinapoi cu bice. Deci sfântul, fiind încălțat în încălțămintele cele cu piroane de fier, umbla ca și cum nu simțea durerea din rănirea picioarelor și cânta psalmul lui David: Așteptând, am așteptat pe Domnul, și a căutat la mine și a auzit rugăciunea mea. Și m-a scos din groapa patimilor și din tina noroiului, și a pus pe piatră picioarele mele și a îndreptat pașii mei.
Deci a mers în calea ce i se poruncise și alerga degrab fără silire, întrecând și caii. Iar după ce a alergat 60 de stadii și au ajuns la un loc ce se chema Matrica, ostașii au însetat foarte mult, din pricina arșiței soarelui, căci era luna lui iulie. Și negăsindu-se apă în cale, au început a slăbi de sete împreună cu caii lor, și abia mai suflau. Deci fiind ei aproape de sfârșit, au zis cu lacrimi către Sfântul Calinic: „Robule al adevăratului Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, cei deznădăjduiți de viața noastră, și roagă-te Dumnezeului tău, ca să ne dea apă și să nu murim. Căci noi am auzit, că Dumnezeul tău pe toate le poate. Deci să nu pomenești răutățile făcute de noi ție, căci nu de voia noastră te-am muncit, ci din porunca ighemonului”.
Iar Sfântul Calinic, văzându-i topindu-se de sete, s-a milostivit spre ei și, vrând să facă bine vrăjmașilor săi, s-a oprit lângă o piatră ce se întâmplase în cale; apoi, ridicându-și ochii spre cer, s-a rugat, zicând: „Stăpâne al cerului, al pământului, al mării și a toată făptura, care de demult ai scos apă din piatră în pustie și ai adăpat pe robul Tău Moise și cu dânsul pe poporul cel însetat, arată și acum minunile Tale și fă ca să izvorască apă din această piatră și să adape pe acești însetați, ca să se arate lucrurile Tale minunate spre cei ce nu Te știu pe Tine și să se preamărească numele Tău cel sfânt!”. Astfel rugându-se el, îndată a izvorât din piatra aceea izvor de apă vie, încât toți au băut și s-au răcorit și cu glas mare strigau: „Mare este Dumnezeul creștinilor și mai minunat decât toți!”. Iar izvorul acela n-a încetat de atunci a izvorî apă, spre pomenirea minunii lui Dumnezeu, care s-a făcut cu rugăciunile mucenicului.
Deci ostașii și dobitoacele lor răcorindu-se din destul din izvorul care a curs cu minune, au trecut înainte fără osteneală depărtarea căii care le rămăsese și au ajuns la cetatea Gangra. Și n-au voit să dea morții pe Sfântul Calinic, făcătorul lor de bine, care i-a scăpat pe cale; însă temându-se de moarte, din partea voievodului, au făcut fără de voie porunca lui. Deci, arzând un cuptor de foc, l-au pus pe mucenic aproape de văpaia cuptorului care ardea. Iar el, bucurându-se și veselindu-se, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și s-a rugat, zicând: „Mulțumesc Ție, Părinte ceresc, că m-ai făcut vrednic de ceasul acesta, în care mor pentru numele Tău cel Sfânt. Deci primește în pace duhul meu, iar pe vrăjmașii Tăi rușinează-i, Dumnezeule Atotputernice”.
Zicând aceasta, a intrat în foc, în mijlocul cuptorului, și culcându-se, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Apoi, stingându-se cuptorul, s-a găsit cinstitul său trup nevătămat de foc, pe care, luându-l credincioșii, l-au îngropat cu cinstea cuvenită, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe unul Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi să-I fie cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor amin.
Nessun commento:
Posta un commento